Opera integrala, vol. 2 [2]
 9789735066055

  • Commentary
  • Scanned by SDR, OCR by Epistematic
Citation preview

Născut la Atena în 427 î.Cr., într-o familie de vază, Platon părea menit să se implice în politică. De altfel, unchii săi, Critias şi Charmides, îl invitaseră să li se alăture la guvernarea lor tiranică, care urmase capitulării Atenei înaintea Spartei, în 404. Întâlnirea cu Socrate, al cărui discipol devenise deja de câţiva ani, i-a schimbat însă complet destinul. Dar în 399 Socrate e condamnat la moarte de democraţia recent restaurată pentru delict de opi­ nie: ar fi introdus în cetate zei noi şi ar fi co_rupt tineretul. Platon se expa­ triază pentru mai mulţi ani: călătoreşte la Megara, apoi la Cyrene, în Egipt şi, în fine, la Siracuza, în Sicilia. Aici intră în conflict cu tiranul Dionysios cel Bătrân şi e expulzat forţat. Revine la Atena şi, în jurul lui 370, înfiin­ ţează Academia, prima şcoala superioară de filozofie şi ştiinţe. Răsunetul acesteia va fi imens. Platon nu renunţă însă la proiectul de a întemeia în Sicilia domnia filozofilor, despre care scrie în dialogul Republica. De aceea mai călătoreşte de două ori acolo, la invitaţia lui Dionysios II, fiul şi moşte­ nitorul lui Dionysios cel Bătrân, mort între timp. Nu reuşeşte să-l convertească la filozofie pe Dionysios II şi, din nou, îşi riscă viaţa. Filozoful continuă să-şi scrie opera şi să predea la Academie până la moarte, în 347. De la Platon ne-a rămas o operă impresionantă, cuprinzând 32 de scrieri considerate autentice. Majoritatea dintre ele sunt dialoguri, şi majori­ tatea dialogurilor îl au drept personaj principal pe Socrate, care dezbate cu feluriţi interlocutori teme filozofice dintre cele mai diverse: etică, politică, religie, metafizică, psihologie, logică, iubire, fizică. Din punct de vedere filozofic, opera lui Platon a format temelia filozofiei europene, fie că ea a fost urmată, comentată şi dezvoltată, fie că a fost combătută. Pe de altă parte, nu puţini au recunoscut valoarea literară deosebită a dialogurilor cu răsturnări neaşteptate de situaţie, personaje admirabil caracterizate, ironie subtilă, uneori elan mistic. Iar raţionamentul riguros se intersectează adesea cu imagini poetice, alegorii şi mituri, care, toate laolaltă, jalonează reperele condiţiei umane aşa cum n-a făcut-o nimeni altcineva vreodată.

PLATON OPERA INTEGRALĂ VOLUMUL II EUTHYDEMOS MENEXENOS

CRATYLOS

MENON

PHAIDON

GORGIAS BANCHETUL

TRADUCERE, INTRODUCERI ŞI NOTE DE ANDREI CORNEA



HUMANITAS BUCUREŞTI

Platon - Opera inteqrală este un proiect susţinut de Fundaţia „Republica Literelor" şi Editura Humanitas.

Fundaţia „Republica Literelor", Editura Humanitas şi traducătorul mulţumesc Amrop Romania, doamnei Oana Ciornei şi domnului Mircea Ţiplea pentru sprijinul acordat în vederea publicării acestei ediţii.

Redactor: Georgeta-Anca Ionescu, Coperta: Mihail Coşuleţu Macheta: Radu Gârmacea DTP: Corina Roncea, Dan Dulgheru Tipărit la Monitorul Oficial R.A. © HUMANITAS, 2022 Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României PLATO Platon - Opera integrală - Bucureşti: Humanitas, 2021 - 6 voi. ISBN 978-973-50-6605-5 Voi. 2: Euthydemos, Cratylos, Gorgias, Menexenos, Menon, Phaidon, Banchetul/ trad., introduceri şi note de Andrei Cornea - 2022. - Conţine bibliografie. ISBN 978-973-50'-7401-2 I. Cornea, Andrei (ed. şt.) 1 EDITURA HUMANITAS Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România tel. 021 408 83 50, fax 021 408 83 51 www.humanitas.ro Comenzi online: www.libhumanitas.ro Comenzi prin e-mail: [email protected] Comenzi telefonice: 0723 684 194

NOTĂ LA VOLUMUL II

Dialogurile cuprinse în volumul de faţă ţin de aşa-numita primă perioadă de tranziţie şi de perioada de maturitate a lui Platon (vezi POI, 1, p. 21), fiind astfel mai târzii decât cele cuprinse în primul volum, POI, 1. O precizie prea mare în datarea relativă sau absolută a fiecărui dialog este aproape imposibilă, dovadă controversele du­ rabile dintre specialişti pe această temă. Prin urmare, ordinea din volum aproximează ordinea cronologică reală. 1.

2. În unele dintre aceste dialoguri (Phaidon, Banchetul), Platon oferă versiuni ale „teoriei formelor", în altele susţine teoria învăţării ca „reamintire" (Menon, Phaidon). E foarte probabil că deja începuse să predea la Academie şi discuta despre aceste teorii esenţiale din filozofia sa, argumentând în favoarea lor şi răspunzând la obiecţii (POI, 1, p. 21). În ansamblu, dialogurile din volum conţin o mare varietate tematică - metafizică, logică, etică, etimologie, retorică, politică. Ele sunt în continuare (ca şi în faza anterioară) centrate în jurul spuselor şi actelor lui Socrate, rămas personajul principal; iar în Phaidon asistăm la ultimele sale ceasuri. Dar, în general, Socrate devine considerabil mai puţin „aporetic" decât era în faza anterioară. El dezvoltă sau evocă doctrine, pe care le atribuie uneori altora, precum Diotimei în Banchetul, sau misterelor pitagoreico-orfice în

NOTĂ LA VOLUMUL II

6

Menon, Gorqias şi Phaidon, sau „muzei lui Euthyphron" în Cratylos,

menţinând astfel cumva ficţiunea „ignoranţei" socratice. Se observă uneori un interes notabil pentru matematică (Menon, Gorgias). So­ fistica e în continuare criticată (Euthydemos, Cratylos), inclusiv în repercusiunile pe care le are în politică, retorică, logică şi etică ( Gor­ gias). Direct sau indirect, patru dintre cele şapte dialoguri din volum (Menexenos, Gorqias, Menon, Banchetul) critică în diverse modalităţi influenţa majoră pe care sofistul şi retorul Gorgias şi cei influenţaţi de stilul său de retorică o dobândiseră în cercurile intelectuale şi politice la Atena. 3. Sub raport literar-stilistic, dialogurile acestea sunt toate capodo­ pere, fiecare în felul lui: remarcăm o varietate de personaje memora­ bile, foarte vii şi reprezentative pentru diferite tipuri umane şi feluri de viaţă - Callicles, Polos, Alcibiade, Agathon, Cratylos, Euthyde­ mos, Menon etc., fără a uita, bineînţeles, de Socrate, ale cărui trăsă­ turi singulare şi „daimonice" apar cu maximă acuitate. În mod excepţional pentru opera lui Platon, dar şi pentru filozofia antică, auzim - prin intermediul lui Socrate - şi vocile remarcabile a două femei: Aspasia în Menexenos şi Diotima în Banchetul. Nici anumite personaje episodice nu sunt de neglijat - precum Apollodoros din Banchetul şi Phaidon ori paznicul închisorii din Phaidon. 4. Platon utilizează şi alte procedee literare, mai ales din recuzita teatrală: parodia stilistică, miturile, vorbirea oraculară, caricatura, răsturnarea dramatică (peripeteia) şi, bineînţeles, ironia. Suntem uneori aproape de comedia bufă, ca în Euthydemos, alteori de drama satirică, precum în Banchetul, ori de tragedie, ca în Phaidon şi chiar Gorgias. Aproape niciodată la fel ca în aceste dialoguri, Platon nu va mai fi în asemenea măsură şi la acelaşi nivel, ameţitor de înalt, simultan filozof şi artist. De aici însă rezultă complicate probleme de traducere şi interpretare. 5. În lipsa altor precizări, ediţia folosită pentru textul grec a fost

LOEB (Plato) în 12 volume, de la Harvard University Press.

EUTHYDEMOS

NOTĂ INTRODUCTIVĂ

1. Dialogul Euthydemos pare a fi fost scris de Platon în cursul celei dintâi „perioade de tranziţie" (între dialogurile de tinereţe şi marile dialoguri metafizice (Phaidon, Phaidros, Banchetul, Republica). Majo­ ritar, critica modernă îl datează, pe considerente de conţinut, în proximitatea lui Menon şi a lui Cratylos, fără a se putea stabili clar ordinea. 1 Pe nedrept a fost, adesea, tratat cu desconsiderare şi ten­ dinţă de minimalizare atât de către filozofi, cât şi de către filologi, fiind un „copil vitreg" al criticii, dacă nu al lui Platon însuşi (SER­ MAMOGLOU-SOULMAIDI, 1). În realitate, dialogul, în acel mod indirect şi ironic atât de tipic pentru Platon, pune, cred eu, o pro­ blemă filozofico-logică majoră: oare, dincolo de neajunsurile sale evidente, se poate vorbi despre o valoare pozitivă a sofismului? Mai mult, care este valoarea pozitivă a unui sofism, a cărui falsitate e atât de evidentă, încât nu înşală pe nimeni de fapt?2 Căci nimeni

1. Plasarea lui Euthydemos în cronologia operei platoniciene a variat foarte mult: interpreţii mai vechi l-au considerat o operă târzie, cei mai recenţi, precum Vlastos şi alţii, una relativ timpurie, chiar dacă nu dintre primele opere, poziţie certificată de analiza stilometrică. ( CHANCE, 4) 2. Dimpotrivă, există paralogisme (sofisme) care pot apărea convingătoare şi corecte numai unora, dar altora - nu: un bun exemplu este argumentul

EUTHYDEMOS

10

dintre cei care asistă la întâlnirea lui Socrate cu cei doi maeştri ai eristicii3 , fraţii Euthydemos şi Dionysodoros, nimeni deci - inclusiv adolescentul Cleinias şi cu atât mai puţin prietenul îndrăgostit de el ceva mai matur, Ctesippos - nu se lasă amăgit nici măcar o clipă de jongleriile verbale ale celor doi fraţi sofişti, Euthydemos şi Dionysodoros. Nimeni nu crede, de exemplu, că nici înţelepţii, nici ignoranţii nu învaţă, nici că, dacă devine altul prin învăţătură, tânărul Cleinias moare, nici că nu se poate spune ceva fals, deoarece falsul ar fi nefiinţă, iar nefiinţa nu există, nici că nu există contradicţie, nici că tatăl lui Ctesippos e câine, fiindcă acesta e deopotrivă şi tată (precum un anumit câine), şi al lui Ctesippos - pentm a aminti numai câteva dintre sofismele debitate în trombă în dialog. În cunoscutul său tratat Respingerile sofistice - despre care critica a susţinut că a fost inspirat direct de Euthydemos (PO, 3, 40) -, Aris­ totel defineşte sofismul drept „un silogism numai în aparenţă". Nu-i un raţionament fals pur şi simplu - căci falsul poate urma unui silogism corect construit, dar cu premise false -, ci un aparent silogism, care deci pare silogism, fără a fi, iar aici falsul decurge din premise adevărate. De aceea, am putea suspecta o intenţie de amăgire în sofism, pe care Aristotel îl apropie de podoabele care par din aur sau argint, dar sunt din metal ordinar, inducându-i în eroare pe necunoscători (ARISTOTEL, Res., 164b). În acelaşi sens, sofistul ar fi un înţelept aparent, în plus condamnabil sub raport etic, căci ontologic al existenţei lui Dumnezeu, considerat raţionament corect de Sf. Anselm (care l-a inventat), de Descartes, deSpinoza şi alţii, dar tratat drept sofism de Kant. 3. Cuvântul eristică vine de la eris - ,,ceartă, gâlceavă" şi desemnează o formă degradată de sofistică, unde nu se caută decât contrazicerea cu orice preţ a adversarului şi scoaterea acestuia din luptă, nu adevărul. Dincolo de intenţii, e greu să se stabilească limite formale între eristică şi sofistica „bună", ba chiar între eristică şi, uneori, dialectica socratică, care nu ocoleşte cu totul sofismele. Megaricii (şcoală înfiinţată de un discipol al lui Socrate, Euclid), care se numeau pe ei înşişi „dialecticieni", au fost numiţi de adversari „eristici". Ei au fost creatorii unor celebre şi valoroase sofisme, precum cel al .,mincinosului" sau cel al „grămezii".

NOTĂ I NTRODUCTIVĂ

11

îi înşală intenţionat pe naivi: ,,Înţelepciunea sofistică este numai aparentă, nu reală, iar sofistul e omul care câştigă bani de pe urma unei înţelepciuni aparente, nu reale" (ARISTOTEL, Res., 165a). Şi ştim că şi lui Socrate însuşi, în tinereţe, confundat de mulţime cu un sofist şi tratat ca atare în comedia lui Aristofan Norii, i s-a repro­ şat că face argumentul tare să pară slab şi pe cel slab să pară tare (Apărarea, 18b, POI, 1). Iar reaua reputaţie astfel căpătată a contat în condamnarea sa de către un juriu popular, după cum el însuşi a recunoscut. Dar ce putem spune în acest sens despre „eristicii" Euthydemos şi Dionysodoros, declaraţi de Socrate, în chip ironic, drept „atotîn­ ţelepţi", fiindcă se pretind experţi în orice formă de luptă, inclusiv în cea verbală? Paul Friedlănder susţinea că „ei vor numai să-şi arate dibăcia şi să realizeze un câştig" (FRIEDLĂNDER, 2,595). Ce fel de câştig? Aparent, numai acela ce revine unor bufoni, care stâr­ nesc râsul privitorilor. Căci, repet, în mod serios nu pot înşela pe nimeni nici un moment, iar oricine le-ar prelua sofismele într-o confruntare autentică s-ar face pe loc de râs înaintea poporului şi ar risca o condamnare la tribunal, dacă ar fi fost acuzat de un delict. Dar şi teza foarte curentă, îmbrăţişată şi de Gabriel Liiceanu, cum că oamenii i-ar fi putut confunda pe eristici cu Socrate din cauza unor asemănări formale ale dialecticilor respective mi se pare pro­ blematică (PO, 3, 31)4 , tocmai din cauza excesului de bufonerie gra­ tuită din partea celor doi fraţi. Atunci care mai e rostul sofisticii lor şi al dialogului cu ei? Numai simpla distracţie? Într-adevăr, întreaga audienţă se amuză copios la auzul fiecărui sofism al celor doi fraţi, aşa cum s-ar distra în cazul unor numere de magie de circ; totuşi, nici acolo nimeni nu crede că fata chiar a fost tăiată cu fierăstrăul într-o ladă sau că din batista înnodată a zburat un porum­ bel la pocnetul unui pistol, dar toţi râd şi aplaudă, desfătaţi de tru­ curile amăgitoare. Iar aici, îi relatează mai târziu Socrate amicului 4. Gabriel Liiceanu, ,,Lămuriri preliminare la Euthydemos" - un studiu cuprinzător şi bogat în referinţe bibliografice, precedat de C. Noica, ,,Inter­ pretare la Euthydemos", în PO, 3.

EUTHYDEMOS

12

Criton, ,,mai că şi coloanele Liceului i-au aclamat pe cei doi şi s-au veselit!". Şi totuşi, Socrate rămâne serios de-a lungul dialogului şi îi laudă cumva pe cei doi sofişti. Mai mult, nu-i exclude cu totul din câmpul generos al filozofiei. 5 Ironie, desigur, se spune, uzându-se, cred, prea des de acest artificiu, pentru a-l explica pe Socrate în orice împrejurare. Pune deci în scenă dialogul acesta numai o simplă farsă, care, sub pretextul socratic curent că se caută un învăţător potrivit pentru un tânăr de calitate, cuprinde nişte păcăleli verbale care nu păcălesc pe nimeni şi nu distrează audienţa decât o jumătate de ceas? C. Noica, urmând o anumită tradiţie6 , a privit cu destulă severitate acest exer­ ciţiu de „magie", considerând că el e mai prejos de geniul obişnuit al lui Platon, fiindcă riscă să discrediteze autentica filozofie: ,,De-am putea apăra filozofia - după ce vom fi râs bine citind dialogul Euthyde­ mos - cu restul operei platoniciene, unde nu încape râs, ci doar, une­ ori, o amară ironie pentru condiţia omului şi a gândului" (PO, 3, 28). Şi totuşi, există un detaliu esenţial care sugerează că, dincolo de comic, mai este şi altceva serios, formând tema autentică a dialogului: e vorba despre semnul daimonic, vocea misterioasă pe care Socrate o aude la început, chiar când se pregătea să plece din gimnaziu, şi care îi cere să rămână. Este, cred, modul paradoxal al lui Platon de a ne da de înţeles că în confruntarea cu cei doi sofişti există şi ceva important din punct de vedere filozofic şi că bufoneriile lor nu sunt tot ce avem de aflat de la ei. Că un sofism conţine o falsitate nu e uneori (dar nu întotdeauna) dificil de întrevăzut.. Nimeni nu se îndoieşte că Ahile cel iute de picior

2.

5. La finalul dialogului Socrate îi spune lui Criton: ,, ... dă-le pace oame­ nilor care se ocupă cu filozofia, fie că ei sunt de valoare, fie că sunt nevrednici. Pune însă bine şi adecvat la probă materia însăşi." 6. S-a mers până acolo cu discreditarea dialogului, încât câţiva filologi din secolul al XIX-lea au încercat să-i nege autenticitatea (PO, 3, 64-65), considerându-l nedemn de Platon. Nimeni nu mai contestă azi autenticitatea lui Euthydemos, dar elementul paradoxal al dialogului e o realitate, aparent incomodă.

NOTĂ I NTRODUCTIVĂ

13

prinde din urmă broasca ţestoasă cea lentă, ca să evocăm celebrul pa­ radox al lui Zenon din Elea. Suntem siguri că o prinde, iar concluzia lui Zenon e, evident, absurdă şi sofistică, aşa cum o ştiau şi Zenon, şi toţi cei care ulterior şi-au bătut capul cu paradoxul său. Întrebarea importantă este unde se află eroarea logică: unde raţionăm greşit, când discutăm despre divizarea la infinit a continuumului? Or asta nu-i deloc lesne de stabilit; şi, deşi Aristotel a dat o soluţie, bazată pe distincţia dintre infinitul actual şi cel posibil, explicaţia lui nu convinge pe toată lumea şi sofismul mai preocupă şi azi. Oricum, studierea acestuia a fost asociată cu lămurirea unor chestiuni fun­ damentale de logică şi de matematică a infinitezimalelor. Sau, pentru a evoca un sofism prezent şi în Euthydemos, şi în Cratylos, 429d-e: e o evidenţă că există enunţ fals, şi totuşi, în măsura în care falsul ar fi pronunţarea a ceea ce nu există, s-ar părea că nici falsul nu există şi că, în consecinţă, nu-i posibil să contrazici (286a), neexistând opoziţie la enunţul adevărat decât non-enunţul (nu enunţul fals), zgomotul. Clarificarea acestui sofism, care provenea în ultimă instanţă tot de la eleaţi şi fusese, pare-se, reluat de un dis­ cipol al lui Socrate, Antisthenes, a condus în Sofistul la descoperirea predicaţiei, precum şi la distincţia între un inexistent absolut (neant) şi unul relativ şi parţial. Aşadar, o reflecţie asupra sofismelor poate deschide perspective vaste pentru înţelegerea modului în care func­ ţionează gândirea şi limbajul, atunci când le analizăm atent, încer­ când să vedem de unde ia naştere paralogismul pe care se întemeiază. Mai mult: unele sofisme pot conduce spre anumite teorii onto­ logice sau metafizice, care se înfăţişează fie ca soluţii la ele, fie, dim­ potrivă, ca probleme ce relansează gândirea. Nu întâmplător, Socrate „se tulbură" (283d) când aude sofismul că, dacă Cleinias învaţă, el devine altul decât era înainte de a fi învăţat şi deci piere. (,,Tulburarea" lui Socrate este, fireşte, de cu totul alt ordin decât scandalizarea neroadă a lui Ctesippos, mâniat pe sofişti, care, chipurile, ar susţine că el vrea să-şi omoare iubitul prin învăţătură!) Sofismul, de extracţie heracliteană, dar preluat şi de Protagoras, ne confruntă cu problema curgerii universale şi a dificultăţii de a o înţelege raţional, aşa cum

EUTHYDEMOS

14

vom afla din dialogul mai târziu Theaitetos, Platon va apela la „teoria formelor", aşa cum vedem deja în dialogul Cratylos. Modalitatea clasică de a o soluţiona o află� în distincţia dintre substanţă şi acci­ dent la Aristotel. De asemenea, sofismele învăţării din Euthydemos trimit la sofismul de acelaşi tip din dialogul Menon, Pentru a-l solu­ ţiona, Platon va introduce teoria „reamintirii" (ancimnesis), ceea ce la el trimite la existenţa decorporalizată a sufletului înainte de naştere şi, în esenţă, la transcendenţa sufletului în raport cu trupul. Poate că, din punct de vedere atât logic, cât şi (mai ales) metafizic, cel puţin din perspectiva platonismului, cel mai notabil sofism din Euthydemos apare la 3ooe-301a, unde Platon (prin intermediul lui Euthydemos) evocă explicit „teoria formelor": paradoxal, însă o pro­ pune în manieră sofistică şi la modul grotesc: ,,« Dar tu, Socrate, ai văzut vreodată ceva frumos? vorbi Diony­ sodoros. » «Am văzut, şi chiar multe lucruri, Dionysodoros. » «Oare /le-ai văzut/ ca fiind altceva decât frumosul, sau ca identice cu frumosul? » Aici am fost teribil de încurcat şi m-am gândit că era pe bună dreptate, fiindcă mă amestecasem în vorbă. Totuşi, am spus că ele sunt altceva decât frumosul în sine, dar că la fiecare dintre ele e prezentă o anumită frumuseţe. «Aşadar, zise el, dacă un bou e prezent pentru tine, tu eşti un bou; şi dacă eu sunt prezent pentru tine, tu eşti Dionysodoros? » «Vai, nu vorbi aşa!» «Dar în ce fel, spuse el, un lucru, fiind prezent pentru un altul diferit de el, ar putea fi diferit /la rândul lui/? » " Răspunde oare Platon cu anticipaţie unor obiecţii la doctrina formelor, pe care le va relua, mai târziu, în dialogul Parmenide? Sugerează cumva că această teorie a sa poate fi devalorizată printr-o utilizare caricaturală? Posibil. Dă de gândit faptul că Platon (prin intermediul lui Socrate) ,,se tulbură" în asemenea situaţii: el se arată conştient că întreaga sa teorie a formelor - adică aproape toată metafizica sa - s-ar putea întemeia pe un mega-sofism, să-i spunem

NOTĂ INTRODUCTIVĂ

15

.,al prezenţei". Tot aşa, e remarcabil că, înainte s-o expună „pozi­ tiv" în Phaidon şi Republica, el pare să-i creeze dificultăţi teoriei în

Euthydemos. În tot cazul, urmând linia lui Rosamond Sprague (CHANCE, 9), credem că în Euthydemos Platon nu numai că înţelege cum şi de unde-şi trag originea multe sofisme, dar arată şi că jocul cu sofismele, în măsura în care le-am decripta mecanismul producerii, nu-i deloc lipsit de sens, ci poate conduce direct spre zona centrală a filozofiei. 3. Euthydemos şi fratele său, Dionysodoros, originari din Chios, apoi stabiliţi în Thurioi, au fost personaje reale, chiar dacă un ele­ ment imaginar de caricaturizare, tipic pentru o comedie, nu poate fi neglijat în prezentarea lor. Aristotel citează un paralogism atribuit primului, care nu se află în dialogul platonician omonim (NAILS, 176 ) . Despre Dionysodoros vorbeşte şi Xenofon în Amintiri despre Socrate (NAILS, 156 ) . Cleinias, ca şi Alcibiade, cu care era văr primar, ori Charmides sau Lysis din dialogurile omonime, ori Hippocrates din Protaqoras, reprezintă tipul adolescentului atenian de familie bună, menit unei cariere politice, şi căruia Socrate îşi propune, aparent, să-i găsească cei mai buni educatori printre politicieni sau sofişti renumiţi, fără a reuşi însă. Scena din gimnaziu de la începutul dialogului aminteşte de Charmides sau de Lysis. Ctesippos, îndrăgostit de Cleinias, e un tânăr energic şi certăreţ. Se arată insolent faţă de sofişti, iritându-se prosteşte mai ales când i se pare că aceştia îi ofensează iubitul. Nu înţelege nimic din valoa­ rea filozofică pe care o poate avea sofismul şi ia totul în chip rudimen­ tar şi personal. Nu foarte diferit sub acest aspect este şi Criton, vechiul şi credin­ ciosul prieten al lui Socrate, altminteri îndatoritor întotdeauna şi atent la detalii practice, excesiv preocupat de reputaţia publică a prietenului său, la fel ca în dialogul omonim, Criton. Astfel, la finele dialogului, Criton îi spune lui Socrate că a întâlnit un scriitor de discursuri nenumit (logograf) care, după ce a asistat la discuţia cu

EUTHYDEMOS

16

sofiştii, şi-a exprimat nu numai dispreţul faţă de sofişti, ci şi deza­ probarea faţă de cineva ca Socrate, care angajează un dialog cu ei. Cei mai mulţi comentatori l-au identificat pe anonim cu retorul Iso­ crate, care deschisese o şcoală de retorică aflată în rivalitate cu Aca­ demia platoniciană şi care încerca să dea discursului politic şi retoric o culoare mai filozofică şi să distingă retorica de sofistică. Socrate critică acest amestec, socotind că vine abia pe locul trei în ordinea valorii, după lucrarea filozofului şi aceea a politicianului. Dar de ce sunt doi sofişti, şi nu unul singur? Platon îi asemuieşte cu cei doi dansatori care începeau iniţierea coribantică şi-l năuceau pe novice, dansând roată în jurul lui. Friedlander spune că „e necesar să fie doi, deoarece ei sunt ca doi scamatori care îşi trec unul altuia trucurile, în vreme ce învăţătorul adevărat e unul singur, la fel ca adevărul" (FRIEDLĂNDER, 596 ; vezi şi PO, 3, 34). O altă explicaţie complementară ar fi că, mai ales dat fiind că primele lor sofisme sunt sub forma unor dileme, fiecare sofist explorează una din alter­ nativele dilemei, arătând că ea duce într-o fundătură. Iar mai târziu sofismele ca atare se înlănţuie în perechi, astfel încât un al doilea sofism continuă, în spirit, un prim sofism. Pe de altă parte, accentul pus pe dualitate ar putea sugera simbolic o caracteristică de bază a sofisticii, criticată de Platon în Menon, în Cratylos, în Lysis sau Banchetul: absenţa unui termen mediu - de exemplu între cunoaştere şi ignoranţă, între mobilitate totală şi imobilitate completă, între bine şi rău. (Vezi şi POI, 1, 477) 4. Literar vorbind, Euthydemos, un dialog narat într-un dialog-cadru, prezintă o rafinată structură literară. Unii l-au asemănat cu o tra­ gicomedie (o dramă satirică) (CHANCE, CANTO), ţinând seama atât de formă, cât şi de conţinut. Discursul prin care Socrate îl în­ deamnă la filozofie pe Cleinias, numit protreptic, este primul cunoscut în acest gen, cu o influenţă foarte durabilă, mergând până la Cicero, la neoplatonicieni şi la autorii creştini. Schema dialogului e următoarea: Socrate îi relatează amicului Criton întâlnirea şi dialogurile purtate cu o zi înainte între el, tinerii

NOTĂ I NTRODUCTIVĂ

17

Cleinias şi Ctesippos şi cei doi fraţi sofişti, Euthydemos şi Diony­ sodoros. Sunt trei confruntări eristice între cei doi sofişti şi Cleinias, Ctesippos şi Socrate, foarte ingenios separate de câte un interludiu protreptic, unde Socrate încearcă, în esenţă, să determine scopul vieţii bune şi modalitatea de a-l obţine, sugerând că aceasta este filozofia. Totul e încadrat de o introducere şi un final în care Socrate discută cu Criton, care aminteşte şi de criticile logografului anonim, critici respinse de Socrate. În mod mai neobişnuit în dialogurile narate, Criton intervine şi în alte ocazii în cuprinsul dialogului. (Acelaşi procedeu şi în Phaidon.) Data dramatică a dialogului e 407 sau puţin mai devreme (NAILS, 445).

EUTHYDEMOS [ S A U D E S P R E A R TA D I S P U T E I ; DIALO G CARE RE SPINGE] CRITON SOCRATE EUTHYDEMOS DIONYSODOROS CLEINIAS CTESIPPOS

271 a

b

c

CRITON Cu cine te întreţineai ieri la Liceu, Socrate? Vă înconjura o grămadă de lume, astfel încât, deşi mă apropiasem de voi, dorind să vă ascult, n-am fost în stare să aud nimic clar. Înălţându-mă /pe vârfuri/, abia de v-am zărit şi mi s-a părut că cel cu care dialogai era un străin. Cine era? SOCRATE Despre care dintre cei doi întrebi, Criton? Căci nu era unul singur, ci erau doi. 1 CRITON Cel despre care-ţi vorbesc şedea la dreapta ta, însă nu chiar lângă tine. Între voi doi se afla junele fiu al lui Axiochos. Mi s-a părut, Socrate, că s-a dezvoltat mult şi că nu se deosebeşte mult la vârstă de fiul meu, Critobulos. Ăsta-i însă ciolănos, în vreme ce tânărul acela arată matur, frumos şi plăcut la chip. 2 SOCRATE Străinul despre care întrebi, Criton, este Euthydemos. Iar cel care şedea la stânga mea era fratele lui, Dionysodoros. Şi el era participant la dialog. CRITON Nici pe unul, nici pe altul nu-l ştiu. Se pare că ei sunt ceva sofişti noi. De unde vin? Şi în ce sunt competenţi? 3 SOCRATE După naştere sunt de pe undeva de prin Chios, dar s-au mutat la Thurioi. Fiind alungaţi de acolo, au petrecut mulţi

EUTHYDEMOS

20

ani prin locurile de aici. Cât despre competenţa lor, despre care mă întrebi, ea e uimitoare, Criton! Fără îndoială, cei doi sunt atotştiutori; de fapt n-am avut idee mai înainte ce va să zică ,,luptători compleţi" . Căci într-adevăr ei sunt „atotluptători", deşi n-au felul celor doi fraţi luptători din Acarnia: căci aceia erau în stare să lupte numai cu corpul. Dar cei despre care vorbesc excelează mai întâi la lupta corp-la-corp şi la lupta aceea, prin care îi pot dovedi pe toţi, fiind foarte pricepuţi să se lupte şi cu arme; ei pot să-l facă şi pe un altul /la fel/, dacă le plăteşte un onorariu. Apoi la lupta din tribunale sunt excelenţi şi, deopotrivă, pot să-l înveţe şi pe un altul să pronunţe şi să scrie discursurile adecvate la tribunale. 4 Mai înainte, la asta erau numai grozav de buni, acum însă au obţinut chiar desăvârşirea în arta luptei totale: Căci un rest din arta luptei rămăsese la ei ne­ folosit; acum însă au completat arta până la punctul în care nimeni nu mai poate să li se împotrivească. Atât de teribili au ajuns să lupte în cuvinte şi să respingă permanent spusa /adversarului/, în egală măsură dacă ea ar fi falsă, sau adevărată! Eu unul, dragă Criton, mă gândesc să mă încredinţez acestor doi domni, căci ei susţin că în puţină vreme l-ar putea face grozav de bun şi pe oricare altul în acelaşi domeniu. 5 CRITON Ce spui, Socrate? Nu te temi că-i deja prea târziu pentru vârsta ta? 6 SOCRATE Câtuşi de puţin, Criton! Am o dovadă şi o încurajare suficiente ca să nu mă tem. Căci, deşi aproape bătrâni, ei doi au în­ ceput să-şi practice înţelepciunea asta pe care o doresc eu - adică eristica. Acum un an sau doi încă nu erau înţelepţi /în ea/. De un singur lucru mă tem, să nu atrag reproşuri asupra celor doi străini, aşa cum a fost cazul cu Connos, fiul lui Metrobios, citharistul, care încă mă mai învaţă cithara: într-adevăr, văzându-mă, tinerii care mă însoţesc râd de mine şi-l numesc pe Connos - dascăl de moşnegi7 . Nu care cumva să le facă cineva ăstora doi acelaşi reproş! Pesemne că, temându-se chiar de aşa ceva, probabil că n-ar dori să mă primească drept elev. Eu, dragă Criton, pe alţi oameni în vârstă i-am convins să-mi fie părtaşi la învăţare la lecţiile acelea; acum

d 272

b

c

a

E U THYDEMO S

d

21

am să-ncerc să conving şi un alt grup să vină cu mine la lecţiile astea. Chiar, tu de ce nu mi te alături? Drept momeală o să-i aducem pe feciorii tăi: căci, fiind doritori să se ocupe de ei, uite, ne vor da şi nouă lecţii. CRITON N-am nici o obiecţie, Socrate, dacă crezi asta. Însă mai întâi lămureşte-mi care e competenţa celor doi, ca să ştiu ce vom învăţa. II

e

273 a

b

c

SOCRATE O s-o auzi fără întârziere. Căci n-aş putea pretinde că n-am fost atent la ei; ba am fost foarte atent şi am în minte /ce au spus/ şi am să-ncerc să-ţi povestesc totul de la început. Un zeu a făcut să şed de unul singur aici, în vestiar, unde tu m-ai văzut. Şi tocmai îmi pusesem în gând să mă ridic, când, în timp ce o făceam, mi-a sosit obişnuitul semn, daimonicul. 8 M-am aşezat la loc şi puţin mai târziu au intrat aceştia doi, Euthydemos şi Dionysodoros, şi în acelaşi timp /au intrat/ şi mulţi alţi discipoli, mi s-a părut. Cei doi au intrat şi s-au plimbat prin locul acoperit al gimnaziului. Şi încă nu făcuseră două sau trei ture, că intră Cleinias, despre care tu spui că a crescut mult şi aşa este. Înapoia lui, printre numeroşii lui îndrăgostiţi, iată-l şi pe Ctesippos, un tânăr din Paiania, frumos dotat la fire, când nu-şi arăta impetuozitatea tinereţii. Văzându-mă şezând singur, Cleinias, de cum a intrat, a venit drept spre mine şi s-a aşezat la dreapta mea, aşa cum tu spui. Când l-au văzut, Dio­ nysodoros şi Euthydemos mai întâi au stat continuând să discute între ei, din când în când aruncând priviri spre noi - eram foarte atent la ei. Apoi, apropiindu-se, unul, Euthydemos, s-a aşezat lângă băiat, celălalt alături de mine, la stânga mea. Iar ceilalţi /s-au aşezat/ fiecare cum s-a nimerit. I-am salutat pe cei doi; nu-i mai văzusem de ceva timp. Apoi i-am spus lui Cleinias: „Aceşti doi domni, Euthydemos şi Dionysodoros, sunt înţelepţi şi nu la modul minor, ci la cel major. Căci ei cunosc totul în privinţa

EUTHYDEMOS

22

războiului, pe câte trebuie să le cunoască viitorul general: şi ordinea de luptă, şi conducerea armatelor, şi ceea ce trebuie să ştie pentru lupta în armură. Cred şi că ei pot să-l facă pe cineva capabil să-şi fie sieşi de ajutor la tribunal, dacă vreunul îi face o nedreptate." Dar spusele mele au fost primite cu dispreţ de cei doi fraţi. Ambii au râs uitându-se unul la altul, iar Euthydemos a zis: „Deloc nu ne mai ocupăm cu lucrurile astea, pe care le tratăm drept simple chestiuni auxiliare!" Mirat, le-am spus: „Frumoasă ocupaţie aveţi, dacă lucruri atât de importante sunt pentru voi nişte chestiuni auxiliare! Pe zei, spuneţi-mi care este această ocupaţie frumoasă." „Virtutea, Socrate, zise. Noi, din toată lumea, credem că suntem în stare să o predăm cel mai bine şi cel mai repede!" 9 „Zeus, ce minunăţie spuneţi! De unde aţi dat peste un noroc atât de mare? Gândeam despre voi, aşa cum v-am spus acum, că sunteţi foarte pricepuţi la lupta cu arme şi asta am şi spus-o despre voi doi. Într-adevăr, când aţi sosit la noi ultima oară, mi-amintesc că promiteaţi că /veţi preda/ această artă. Dacă însă acum posedaţi această cunoştinţă /virtutea/, fiţi amabili: mă adresez vouă ca unor zei, cerându-vă iertare pentru spusele de mai înainte. Dar aveţi grijă, Euthydemos şi Dionysodoros, să spuneţi adevărul: căci nu-i deloc de mirare dacă mărimea promisiunii ăsteia o face greu de crezut." ,, Să ştii, Socrate, că lucrurile chiar aşa stau", au zis. „Vă felicit atunci pentru avuţia voastră mai mult decât pe Marele Rege pentru imperiul său. Atâta spuneţi-mi: oare aveţi intenţia să faceţi o demonstraţie a înţelepciunii voastre, sau la ce v-aţi gândit?" 10 „Cu această intenţie şi suntem aici, Socrate, ca să facem o demonstraţie şi să-l învăţăm pe acela care ar dori să înveţe virtutea." ,,Vă garantez că toţi cei care n-o posedă vor dori /s-o înveţe/: mai întâi eu însumi, apoi Cleinias cel de-aici, după noi Ctesippos de colo şi toţi ceilalţi pe care-i vezi", am spus eu arătând spre îndră­ gostiţii lui Cleinias, care deja stăteau în picioare în jurul nostru.

d

e

2

74 a

b

EUTHYDEMOS

c

d

e

2 75 a

b

23

Într-adevăr Ctesippos se întâmplase să se aşeze departe, cred, de Cleinias. Or Euthydemos, discutând cu mine, se aplecase înainte şi-i acoperise faţa lui Cleinias, care şedea la mijloc între mine şi el. Ctesippos însă, care voia să-şi vadă iubitul şi în acelaşi timp era do­ ritor să asculte, a sărit cel dintâi /de pe banca sa/ şi s-a postat drept în faţa noastră. Văzându-l pe el, şi ceilalţi s-au postat în jurul nos­ tru - atât îndrăgostiţii de Cleinias, cât şi însoţitorii lui Euthydemos şi Dionysodoros. La ei m-am referit când i-am spus lui Euthydemos că toţi sunt gata să înveţe. Iar Ctesippos şi-a dat acordul cu multă însufleţire şi la fel au făcut şi restul şi toţi i-au rugat pe cei doi să le facă în comun o demonstraţie a puterii înţelepciunii /lor/. Prin urmare, am spus: „Dragi Euthydemos şi Dionysodoros, faceţi-ne un bine în orice chip nouă, celor de aici, şi de dragul meu produceţi-vă cu o de­ monstraţie! Sigur, nu-i un lucru scurt o demonstraţie completă, dar mai întâi spuneţi-mi lucrul următor: oare voi aţi putea să-l faceţi bun numai pe omul deja convins că trebuie să înveţe de la voi? Sau şi pe cel care nu-i încă convins, fiindcă nu crede că în gene­ ral virtutea e obiect de învăţare, ori nu crede că voi doi sunteţi învă­ ţătorii ei? E sarcina aceleiaşi arte a-l convinge pe unul ca acesta, pe de o parte, că virtutea se poate preda, pe de alta, că voi sunteţi cei de la care el ar putea învăţa-o cel mai bine? Sau este sarcina alteia?" ,,E sarcina aceleiaşi arte, Socrate", răspunse Dionysodoros. ,,Atunci, Dionysodoros, voi, mai bine decât toţi ceilalţi oameni, aţi putea îndemna spre iubirea de înţelepciune şi spre cultivarea virtuţii?" ,,Cel puţin aşa considerăm, Socrate." „Amânaţi pentru altă dată demonstraţia altor puncte, dar pe aceasta faceţi-o: convingeţi-l pe băiatul ăsta că trebuie să iubească înţelepciunea şi să exerseze virtutea 1 1 ; ne veţi face un bine mie şi tuturor celor prezenţi. Căci uite care-i situaţia cu tânărul acesta: eu şi toţi cei de aici ne dorim ca el să devină cât mai bun. El este fiul lui Axiochos, fiul lui Alcibiade «cel bătrân», vărul primar al lui Alcibiade, cel în viaţă. 1 2 Îl cheamă Cleinias şi e tânăr. Or ne temem

EU THYDEMO S

24

pentru el, aşa cum e firesc în cazul unui tânăr, ca nu cumva să ne-o ia înainte vreunul sucindu-i mintea spre o altă preocupare şi să-l corupă. Voi deci aţi sosit la ţanc. Dacă nu înseamnă ceva deosebit pentru voi, faceţi, rog, proba cu tânărul şi dialogaţi /cu el/ înaintea noastră!" Spunând eu cam aceste vorbe, Euthydemos zise, deopotrivă cu curaj şi îndrăzneală: „ Nu-i nimic deosebit, Socrate. Numai să vrea să răspundă tânărul! " „E obişnuit cu asta, am zis. Căci adesea cei de faţă vin la el şi-i pun multe întrebări şi stau de vorbă, astfel încât e foarte îndrăzneţ la a da răspunsuri. "

c

III

Cum aş putea, dragă Criton, să-ţi relatez ca lumea ceea ce a urmat? Căci nu-i mărunt lucru să reiei în detaliu o nemăsurat de mare înţelepciune. Aşa că eu, întocmai ca poeţii, am nevoie, începându-mi relatarea, să chem într-ajutor Muzele şi Memoria. 13 Euthydemos, pe cât cred, a început cam aşa: „Dragă Cleinias, care din două /e adevărată/: oamenii care învaţă sunt înţelepţii, sau neştiutorii?" 1 4 Întrebarea fiind dificilă, tânărul a roşit şi, la încurcătură fiind, a privit spre mine. Iar eu, înţelegându-i confuzia, i-am zis: ,,Îndrăzneşte şi răspunde cu curaj, dragă Cleinias, spunând în care fel dintre cele două vezi lucrurile. Căci probabil că vei avea un foarte mare folos." În timpul ăsta Dionysodoros, aplecat puţin spre urechea mea şi cu un zâmbet lat cât toată faţa, îmi şopti: „Ţi-o spun dinainte, Socrate: oricare răspuns din două va da tânărul, acela va fi respins!" Cleinias s-a pornit să răspundă chiar în acest moment, aşa încât n-a fost posibil să-l previn pe tânăr să fie cu atenţie; el a răspuns deci că cei care învaţă sunt înţelepţii. SOCRATE

d

e

27 6 a

EU THYDEMOS

b

c

d

e

25

Vorbi Euthydemos: ,,Există oameni pe care-i numeşti «învăţători», sau nu?" A fost de acord. „Prin urmare, învăţătorii sunt învăţătorii celor care învaţă, de exemplu citharistul şi gramaticianul au fost învăţătorii tăi şi ai celorlalţi copii, iar voi aţi fost învăţăceii?" A fost de acord. ,,Însă atunci când aţi învăţat acele lucruri, încă nu le cunoşteaţi pe cele pe care le învăţaţi?" „Nu le cunoşteam", a spus. ,,Oare eraţi înţelepţi, atunci când nu le cunoşteaţi?" ,,Deloc." ,,Dar dacă nu eraţi înţelepţi, eraţi neştiutori?" Tânărul a fost de acord. „Prin urmare, neştiutorii învaţă, Cleinias, nu înţelepţii, aşa cum tu susţii." Când a zis asta, aceia care-i urmau pe Dionysodoros şi Euthyde­ mos au exclamat şi au izbucnit în râs, ca un cor care primise un sem­ nal de la regizor. Şi, înainte ca băiatul să-şi tragă bine sufletul, a preluat ştafeta Dionysodoros: „Bun, Cleinias, atunci când învăţătorul vă dicta, care dintre copii învăţau cuvintele dictate - cei înţelepţi, sau cei neştiutori?" 1 5 ,,Înţelepţii", răspunse Cleinias. „Prin urmare, înţelepţii, şi nu neştiutorii /proştii/ învaţă; deci tu nu i-ai răspuns corect lui Euthydemos adineauri!" Aici adoratorii celor doi /sofişti/ au izbucnit în râs şi în urale, admirându-le înţelepciunea. Noi ceilalţi însă, copleşiţi, am tăcut. Văzându-ne copleşiţi Euthydemos şi dorind să-l admirăm încă şi mai mult, nu l-a lăsat pe băiat în pace, ci l-a întrebat mai departe. Şi, precum dansatorii buni, a dansat a doua oară pe aceeaşi muzică, zicând: ,,Oare cei care învaţă învaţă ceea ce cunosc, sau ceea ce nu cu­ nosc?" 16 Şi iarăşi Dionysodoros mi-a şoptit încetişor:

E U T H Y DE M O S

26

,, Va fi ş i acum c a mai înainte, Socrate." ,,Zeus, am zis, şi întrebarea de dinainte s-a vădit grozavă!" „Toate întrebările /noastre/, Socrate, sunt astfel: nu te lasă să scapi!" „lată de ce mi se pare că aveţi această reputaţie frumoasă printre învăţăcei!" Între timp Cleinias i-a răspuns lui Euthydemos că cei care învaţă învaţă ceea ce nu cunosc. Acesta i-a pus acelaşi tip de întrebări ca şi mai înainte: ,,Oare tu nu cunoşti literele?" ,,Ba da", zise. ,,Pe toate?" ,,Da." ,,Atunci când cineva dictează ceva, nu oare dictează litere?" A fost de acord. „Dictează deci ceva din ceea ce tu cunoşti, de vreme ce tu le cunoşti pe toate /literele/?" E de acord şi cu asta. „Aşadar tu nu înveţi ceea ce dictează cineva; ci necunoscătorul literelor e cel care învaţă?" ,,Nu, spuse, ci eu învăţ." „Aşadar înveţi ceea ce cunoşti, dacă cunoşti toate literele." A fost de acord. ,,În concluzie, n-ai răspuns bine, zise. " 17 Şi nici nu încheiase bine Euthydemos, că Dionysodoros, prinzând argumentul ca pe o minge, l-a aruncat înapoi spre băiat, spunând: „Euthydemos te înşală, Cleinias dragă. Spune-mi: a învăţa nu înseamnă a obţine ştiinţa lucrului pe care cineva îl învaţă?" Cleinias a fost de acord. ,,Dar a cunoaşte e altceva decât a deţine deja ştiinţă?" Consimte că nu-i altceva. „Atunci a nu cunoaşte înseamnă a nu deţine încă ştiinţă /în acel moment/?" A fost de acord cu el.

b

c

EU THYDEMOS

27

,,Însă oamenii care primesc ceva sunt oare cei care deţin deja /lucrul respectiv/, sau cei care nu-l deţin /încă/?" ,,Sunt cei care nu-l deţin." „Or ai fost de acord că, printre cei care nu deţin /ceva/, se numără şi cei care nu cunosc?" A încuviinţat. „Cei care învaţă sunt deci dintre aceia care primesc, şi nu dintre aceia care /deja/ deţin /cunoaşterea/?" A aprobat. ,,Prin urmare, Cleinias, necunoscătorii învaţă, nu cunoscătorii, zise." IV

d

e

278 a

Euthydemos era gata să sară să-l trântească pe tânăr pentru a treia oară. Însă eu mi-am dat seama că băiatul se pierduse cu totul şi, vrând să-i dau un răgaz, ca nu cumva să abandoneze lupta de teamă, i-am spus, încurajându-l: ,,Nu te mira, dragă Cleinias, că argumentele ţi se par bizare: pe­ semne că nu-ţi dai seama ce fac cu tine cei doi străini: este acelaşi lucru pe care îl fac cei care produc iniţierea în misterele coribanţilor, atunci când înfăptuiesc intronizarea omului pe care urmează să-l iniţieze. Acolo se dansează hore şi-i mult joc; dacă ai fost iniţiat /ştii asta/. Iar acum, ei nu fac nimic altceva decât că se prind într-o horă în jurul tău şi cumva dansează şi se joacă /cu tine/, pentru ca mai apoi şă te iniţieze. Aşadar, ia în calcul că acum asculţi prima parte a misterelor sofistice. 1 8 Într-adevăr, mai întâi trebuie să înveţi corectitudinea numelor, după cum spune Prodicos. 1 9 Aşadar cei doi străini îţi demonstrează următoarele: tu nu ştiai în privinţa lui „a învăţa" că oamenii, pe de o parte, numesc cu acest cuvânt situaţia când cineva n-are la început ştiinţă despre un anume subiect şi apoi, mai târziu, primeşte ştiinţa respectivă. Pe de altă parte, ei folosesc acelaşi cuvânt şi atunci când cineva, deţinând deja ştiinţa respectivă, cercetează cu ajutorul ei

EU THYDEMOS

28

acelaşi subiect în acţiune sau în vorbire. Mai curând, sensul din urmă se numeşte „a înţelege" decât „a învăţa", dar uneori se spune şi „a învăţa". Aşa cum ei ţi-au demonstrat, ţie însă ţi-a scăpat acest lucru, anume că acelaşi cuvânt se aplică unor oameni care se află în situaţii opuse, respectiv atât în situaţia celui care ştie, cât şi în a celui care nu ştie. Ceva asemănător s-a întâmplat şi la a doua întrebare, când te-au întrebat dacă învaţă oamenii care cunosc, sau cei care nu cunosc. Aceste învăţături formează jocul şi de asta eu spun că ei /se/ joacă înaintea ta. Spun „se joacă", deoarece, chiar dacă ai învăţa multe /argumente/ de acest fel, ori chiar pe toate, tot n-ai cunoaşte deloc mai bine în ce fel sunt realităţile, ci ai fi în stare numai să-ţi râzi de oameni, punându-i jos şi dându-i pe spate din cauza diferenţei între /sensurile/ cuvintelor; procedezi aidoma cu cei care trag scaunele dinapoia celor care vor să se aşeze şi apoi se bucură şi râd de ei când îi văd daţi pe spate. Asta deci consideră că a fost jocul în această situaţie. Însă e limpede că după asta cei doi îţi vor face demonstraţia şi cu ceea ce-i serios; iar eu voi indica direcţia pentru ca ei să-ţi dea ce au promis. Căci au declarat că vor face o demonstraţie a unei înţelepciuni care să îndemne /la cultivarea virtuţii/. Însă acum s-au gândit, pate-se, că mai întâi e cazul să se joace cu tine. Gata cu jocul, dragi Euthydemos şi Dionysodoros, e cam destul! Arătaţi-ne ce urmează după el şi îndemnaţi-l pe băiat în ce fel să se preocupe de înţelepciune şi de virtute. Mai întâi însă vă voi prezenta felul în care înţeleg eu problema şi cum e ceea ce vreau să aud /de la voi/. Însă dacă această demonstra­ ţie o voi face în chip neprofesionist şi q.e tot râsul, să nu râdeţi de mine. Căci din dorul de a auzi înţelepciunea voastră am să îndrăznesc să improvizez înaintea voastră. Stăpâniţi-vă deci râsul atât voi, cât şi discipolii voştri. Iar tu, fiu al lui Axiochos, răspunde-mi: Oare noi toţi, oamenii, ne dorim s-o ducem bine? Sau întrebarea asta aparţine chestiunilor despre care m-am temut că sunt de tot râsul? Căci e o neghiobie de fapt fie şi să întrebi una ca asta. Cine nu vrea s-o ducă bine?" 20

b

c

d

e

EUTHYDEMOS

279 a

b

c

d

29

„Nu-i nimeni care să nu vrea, da", răspunse Cleinias. ,,Bun, vine însă urmarea: în ce fel am putea s-o ducem bine? Oare dacă am avea multe bunuri? Sau întrebarea asta este încă şi mai stupidă decât cealaltă? Căci e limpede că aşa stau lucrurile." A fost de acord. „Bun, dar care dintre lucruri se întâmplă să ne fie bune? Sau nu-i deloc greu să răspunzi şi nici nu-i mare scofală să afli un răs­ puns bun? Căci oricine ne va spune că a fi bogat e un bine. Nu-i aşa?" ,,Desigur", zise. „Dar şi a fi sănătos, a fi frumos şi toate celelalte daruri trupeşti /sunt un bine/?" A încuviinţat. ,,Dar şi nobleţea, puterea şi onorurile în cetate e clar că sunt bu­ nuri." A fost de acord. ,,Oare ce ne mai rămâne dintre bunuri? Ce înseamnă a fi cu-minte, drept şi curajos? Pe Zeus, oare tu, Cleinias, consideri că vom proceda cum trebuie, dacă le vom aşeza şi pe acestea printre bunuri, sau dacă nu? Căci poate că cineva va contesta asta. Tu cum crezi?" „Sunt bunuri", zise Cleinias. 2 1 „Bine, am zis. Dar unde în corul ăsta vom aşeza înţelepciunea? Printre bunuri, sau cum vezi lucrurile?" ,,Printre bunuri." ,,Examinează, ca nu cumva să omitem vreunul dintre bunuri, care să mai fie şi important!" ,,Cred că nu l-am omis pe nici unul", spuse Cleinias. În acel punct, mi-am adus aminte de ceva şi am spus: ,,Pe Zeus, Cleinias, riscăm să omitem cel mai mare bun!" ,,Care e acela?" ,,Norocul22 , Cleinias. Căci toţi spun, chiar şi cei mai neisprăviţi, că el este cel mai mare dintre bunuri." ,,E adevărat ce spui." Dar eu, reconsiderând lucrurile, am spus: „Ne-am cam făcut de râs faţă de străini - eu şi cu tine, fiu al lui Axiochos!"

EUTHYDEMOS

JO

,,Ce spui?" ,, Fiindcă, punând deja norocul printre bunurile de dinainte, iarăşi am vorbit acum despre el." ,,Adică?" „E de râs ca pe acela care ne stătea de demult înainte să-l aducem iarăşi în cauză şi chiar să-l invocăm de două ori." ,,Ce tot zici?" ,,Înţelepciunea, am spus, înseamnă noroc; pe-asta şi un copil ar şti-o!"23 S-a arătat uimit. „Dar nu-ţi dai seama, Cleinias, că pentru a reuşi bine în cântarea la flaut cel mai mult noroc îl au flautiştii?" A fost de acord. ,, Şi că la cititul şi scrisul literelor cel mai mult noroc îl au profe­ sorii de gramatică?" ,,Desigur." „Bun, dar pentru preîntâmpinarea pericolelor navigaţiei crezi oare că vreunii oameni au mai mult noroc decât au cârmacii înţelepţi, la modul general cel puţin?" ,,Nu, deloc." „Dar când te afli în campanie militară: cu ce fel de general ţi-ar fi mai pe plac să împarţi primejdia şi soarta - cu unul înţelept, sau cu unul neştiutor?" ,,Cu unul înţelept." ,,Dar când eşti bolnav: cu care medic ai prefera să fii în primej­ die - cu cel înţelept, sau cu cel neştiutor?" ,,Cu cel înţelept." „Motivul este, am zis, fiindcă crezi că vei fi mai cu noroc dacă în acţiune te însoţeşti cu unul înţelept decât dacă o faci cu unul neştiutor?" A acceptat. „Prin urmare înţelepciunea în toate cazurile îi face pe oameni să aibă noroc. Căci ea, înţelepciunea, n-ar putea fi deloc în eroare, ci e necesar să acţioneze bine şi să conducă la succes. Altminteri n-ar putea fi înţelepciune." 24

e

280

a

EU T HYDEMOS

b

c

d

e

31

În final am căzut de acord cumva că, în principiu, aşa stau lucrurile: când e prezentă înţelepciunea, omul la care ea e prezentă nu mai are nevoie pe deasupra de noroc. 25 Iar după ce am căzut de acord cu asta, din nou l-am întrebat ce ar trebui să judecăm în legătură cu cele agreate de noi mai înainte. „Am fost de acord, am zis, că am putea fi fericiţi şi s-o ducem bine, dacă am avea multe bunuri." A admis. „Dar am putea fi fericiţi datorită multor bunuri prezente, dacă de la nici unul n-am avea un beneficiu, sau dacă am avea?" ,,Dacă am avea un beneficiu." „Dar oare am avea beneficiul unor lucruri numai avându-le, dar nu le-am întrebuinţa? De exemplu, dacă am avea multe merinde, dar nu le-am mânca, sau am avea băutură, dar n-am bea-o, ar fi cu putinţă să beneficiem de pe urma lor?" ,,Deloc." „ Dar dacă toţi artizanii ar avea pregătite toate cele necesare fiecăruia pentru lucrul lor, dar nu le-ar întrebuinţa, oare ar putea s-o ducă bine datorită posesiei respective, fiindcă posedă toate cele necesare unui artizan? De exemplu, dacă un tâmplar are pregătite toate uneltele şi lemn suficient, dar n-ar lucra deloc tâmplărie, ar putea beneficia /numai/ de pe urma posesiei sale?" ,,În nici un fel", spuse. „Bun, dar dacă cineva ar poseda avere şi toate acele lucruri despre care am spus acum că sunt bunuri, dar nu le-ar întrebuinţa, oare ar putea fi fericit numai datorită posesiei acestor bunuri?" ,,N-ar putea, Socrate." „E necesar, pare-se, ca cel care urmează să fie fericit nu numai să posede asemenea bunuri, ci şi să le întrebuinţeze; posesia /singură/ nu aduce nici un beneficiu." ,,Adevărat." „Dar oare, Cleinias, astea două ajung spre a face pe cineva fericit - posesia bunurilor şi întrebuinţarea lor?" ,,Aşa cred." ,,Fie că le întrebuinţezi corect, fie că nu?"

EUTHYDEMOS

32

,,Dacă le întrebuinţezi corect." „Ai dreptate. Căci e mai grav dacă întrebuinţezi ceva incorect decât dacă-l laşi neîntrebuinţat: în primul caz, ai un rău, în al doilea n-ai nici rău, nici bine. Să nu vorbim astfel?" A încuviinţat. „Dar în lucrul şi-n întrebuinţarea lemnului ceea ce duce la o întrebuinţare corectă oare-i altceva decât ştiinţa tâmplăriei?" ,,Nu." ,,Iar la fabricarea mobilelor ştiinţa este cea care aduce /între­ buinţarea/ corectă." A fost de acord. „Dar oare şi în legătură cu întrebuinţarea bunurilor despre care vorbeam la început - bogăţia, sănătatea, frumuseţea - /capacitatea/ de a le întrebuinţa pe toate corect e o ştiinţă, aceea care îndrumă şi corijează activitatea, sau e altceva?" ,,E o ştiinţă", zise. ,,Înseamnă că ştiinţa aduce oricărei posesii şi făptuiri nu numai norocul, ci şi starea de bine?" 26 A fost de acord. „Pe Zeus, există vreun beneficiu din tot ceea ce posezi, când n-ai minte şi înţelepciune? Oare un om fără minte ar putea beneficia mai mult de pe urma multor bunuri posedate şi a multor făptuiri, sau de pe urma a puţine de acest fel? Uite cum să gândeşti: oare făcând mai puţin, n-ar şi greşi mai puţin, iar greşind mai puţin, n-ar duce-o mai puţin rău, iar ducând-o mai puţin rău, n-ar fi şi mai puţin nenorocit?" ,,Ba da." ,,Dar ar făptui mai puţine lucruri mai curând când ar fi sărac, sau când ar fi bogat?" ,,Când ar fi sărac." ,,Slab, sau puternic?" ,,Slab." ,,Având onoruri, sau fiind lipsit de ele?" ,,Fiind lipsit de ele."

281

b

c

a

EUTHYDEMOS

d

e

282

a

b

33

,, Oare fiind curajos şi calm ar făptui mai puţine, sau fiind laş?" ,,Fiind laş." ,,Şi dacă e inactiv mai curând decât dacă e muncitor?" A fost de acord. „Şi mai curând dacă-i lent decât iute, dacă vede şi aude rău decât dacă are vederea şi auzul ascuţite?" Ne-am pus de acord cu toate acestea. ,,În general, Cleinias, am spus, se pare că în legătură cu toate lu­ crurile pe care la început le-am declarat bune raţiunea arată că nu e cazul /să le declarăm astfel/, ci se pare că lucrurile stau în felul următor: dacă pe ele le conduce neştiinţa, ele sunt rele mai mari decât contrarele lor, şi anume / cu atât mai rele/ cu cât au mai multă putere să se supună elementului conducător care e un rău. Dacă însă sunt conduse de cugetare şi de înţelepciune, sunt bunuri mai mari /decât contrarele lor/. Luate în sine însă nici unele, nici cele­ lalte n-au nici o valoare." 27 ,,Aşa se pare, precum spui." „Ce concluzie să tragem din spusele anterioare? Oare alta decât că nici una dintre celelalte /însuşiri/ nu e nici bună, nici rea / în sine/, dar că, dintre acestea două, înţelepciunea e un bine, iar neştiinţa e un rău?" 28 A fost de acord. „Să cercetăm şi ce-a mai rămas. Cu toţii năzuim să fim fericiţi şi ni s-a vădit că putem fi astfel în temeiul întrebuinţării lucrurilor, al unei întrebuinţări corecte, iar corectitudinea şi norocul sunt pro­ duse de ştiinţă; ca urmare, fiecare om trebuie să se pregătească în orice mod, ca să fie cât mai înţelept cu putinţă. Nu-i aşa?" ,,Aşa-i!" „Or nu-i deloc ruşinos dacă cineva, considerând că trebuie să obţină înţelepciune mai curând decât avere de la tatăl său, de la tutori, de la prieteni şi de la ceilalţi, inclusiv de la cei care pretind că-l iubesc - străini sau cetăţeni -, îi roagă şi-i imploră să-i îm­ părtăşească din înţelepciune; nu-i nimic nici ruşinos, nici reprobabil ca în vederea înţelepciunii să-l slujeşti şi să-i fii sclav atât unui iubit,

EU T HYDEMOS

34

cât şi oricărui om, dacă intenţionezi să slujeşti în toate modurile frumoase, în năzuinţa ta de a deveni înţelept." „Cred că ai întru totul dreptate", zise el. „Asta însă, am zis, numai dacă înţelepciunea se poate învăţa, şi nu dacă ea ajunge în mod spontan la oameni. Acest punct a rămas necercetat şi asupra lui încă nu ne-am pus de acord eu şi cu tine." „Eu unul, Socrate, cred că da: ea se poate învăţa. "29 Plăcându-mi răspunsul, i-am spus: „Frumos ce spui, excelentul meu prieten! Mi-ai făcut un bine că m-ai ferit de o cercetare lungă a acestui subiect, anume de a şti dacă înţelepciunea se poate învăţa, sau nu. Acum însă, fiindcă tu crezi că ea se poate învăţa şi că ea singură dintre toate poate să-l facă pe om fericit şi norocos, ce altceva ai putea spune decât că e necesar să practici iubirea de înţelepciune (filozofia)? Oare tu însuţi ai în gând să faci asta?" ,,Absolut, Socrate, pe cât posibil mai mult!" După ce, încântat, am auzit acestea, am zis: ,,Ceea ce am spus, Dionysodoros şi Euthydemos, este un exemplu al tipului de chemare la filozofie pe care-l doresc, un exemplu exprimat poate fără pricepere şi greoi, în cuvinte prea multe. Acum însă oricare din voi doi vrea să ne producă în mod profesionist demonstraţia aceluiaşi /îndemn/. Iar dacă nu vreţi asta, reluaţi din punctul de unde eu am plecat şi arătaţi-i băiatului dacă el trebuie să dobândească întregul ştiinţei, sau există o anumită ştiinţă unică, de pe urma căreia, dacă o posedă, omul trebuie să fie fericit şi bun, şi care este aceasta. Căci, aşa cum am spus la început, e de mare preţ pentru noi ca acest tânăr să devină înţelept şi bun." V

Asta-i ce am spus, Criton. Şi am fost foarte atent la ceea ce avea să urmeze după asta, examinând în ce fel procedează ei şi de unde-şi reiau chemarea adresată tânărului ca să practice înţelepciunea şi virtutea . Primul a angajat discuţia cel mai în vârstă dintre ei, Dionysodoros, iar noi toţi ne-am uitat la el aşteptându-ne să auzim

c

d

e

283 a

EUTHYDEMO S

b

c

d

e

35

îndată nişte spuse uluitoare. Ceea ce s-a şi întâmplat. Căci bărbatul s-a apucat să vină cu un anume argument uimitor, dragă Criton, pe care merită să-l auzi şi tu, fiindcă are mare forţă în a îndemna la virtute. 30 Zise: ,,Spuneţi-mi, Socrate şi voi toţi, care afirmaţi că vă doriţi ca bă­ iatul să devină înţelept: oare glumiţi când ziceţi asta, sau vă doriţi cu adevărat şi sunteţi serioşi?" Eu m-am gândit că ei avuseseră impresia că noi glumeam mai înainte, când le-am cerut celor doi fraţi să dialogheze cu băiatul, şi că de aceea făcuseră şi ei glume şi nu luaseră lucrurile în serios. Gândind astfel, încă şi mai mult am insistat că fuseserăm extrem de serioşi. Atunci vorbi Dionysodoros: ,,Ai grijă, Socrate, ca nu cumva să negi ceea ce spui acum." ,,Sunt cu toată grija. N-am să neg în nici un chip." ,,Spuneţi, deci, zise, că vreţi ca el să devină înţelept?" ,,Desigur." ,,Acum însă Cleinias este sau nu înţelept?" ,,Spune că încă nu este, căci nu-i un lăudăros", am zis. „ Voi vreţi ca el să devină înţelept şi să nu fie neştiutor?" Am fost de acord. „Aşadar vreţi ca el să devină ceea ce nu este, şi să nu mai fie ceea ce este acum." Auzindu-l m-am tulburat. 3 1 Iar el, simţindu-mi tulburarea, a reluat: „Fiindcă vreţi ca el să nu mai fie ceea ce este acum, vreţi ca el să piară, pare-se? Nepreţuiţi ar fi prietenii şi îndrăgostiţii de acest fel, care ar da orice pentru ca iubitul lor să piară!"32 Auzind asta, Ctesippos, având mintea la iubitul său, s-a mâniat: „Străine din Thurioi, dacă n-ar fi o vorbă nepoliticoasă, ţi-aş spune că pe capul tău să cadă lucrul pe care înţelegi să-l afirmi în mod fals despre mine şi ceilalţi - o blasfemie de-a dreptul - cum că eu aş dori ca băiatul să piară!" ,,Ce spui, Ctesippos?" a zis Euthydemos. ,,Crezi că e posibil să vor­ beşti fals?" 33

EUTHYDEMOS

36

,,Da, pe Zeus, dacă nu-s nebun!" a răspuns Ctesippos. „Oare /Dionysodoros/ face astfel spunând lucrul despre care vine vorba, sau nespunându-1?" 34 ,,Spunându-l." „Prin urmare, dacă-l spune, nu spune un alt lucru dintre cele existente decât pe acela pe care-l spune?" ,,Desigur." ,,Acesta este unul dintre existente, distinct de celelalte." ,,Bineînţeles." ,,Atunci, spunându-l pe acela, spune existentul?" ,,Da." ,,Însă acela care spune existentul şi existentele le spune pe cele adevărate. Astfel încât, dacă Dionysodoros spune ceea ce există, el le spune pe cele adevărate şi nu-ţi afirmă nimic fals." „Da, a zis Ctesippos, numai că cel care spune acele lucruri nu spune existentele. " 35 A reluat Euthydemos: ,,Inexistentele, a zis, nu există, nu-i aşa?" ,,Aşa-i." ,,Inexistentele deci nu există nicăieri?" ,, Nicăieri." ,,Este cu putinţă ca, în legătură cu inexistentele, cineva să acţio­ neze cumva, astfel încât, oricine ar fi, să le facă să existe pe cele care nu există nicăieri?" 36 ,,Nu cred." ,,Bine, dar când vorbesc în Adunare, retorii nu acţionează?" ,,Ba acţionează." ,,Dar dacă acţionează, ei şi fac ceva. ,,Da." ,,A vorbi înseamnă deci şi a acţiona, şi a face ceva." A fost de acord. „Atunci nimeni nu vorbeşte despre inexistente, căci deja ar face ceva, iar tu ai fost de acord că nu-i posibil să faci să fie inexistentul. Astfel încât tu admiţi că nimeni nu spune lucruri false, ci, dacă Dionysodoros vorbeşte, el spune adevărul şi ceea ce este existent.

284 a

b

C

EUTHYDEMOS

d

e

285 a

37

„Da, pe Zeus, Euthydemos, el spune într-un anume sens ceea ce este, dar nu aşa cum este." „Ce vrei să spui, Ctesippos? a zis Dionysodoros. Există oameni care prezintă lucrurile în felul cum sunt ele?" ,,Există, fireşte. Sunt oamenii de calitate şi cei care spun ade­ vărul." „Bun, dar lucrurile bune n-au o bună condiţie şi cele rele n-au o condiţie rea?" A fost de acord. „Eşti de acord că oamenii de calitate prezintă lucrurile aşa cum sunt?" ,,Sunt de acord." „Atunci, Ctesippos, oamenii de calitate vorbesc de rău despre lucrurile rele, dacă le prezintă pe ele aşa cum sunt. "37 „Da, pe Zeus, mai ales când vorbesc despre oamenii răi. Dacă mă asculţi, fereşte-te să faci parte dintre ei, ca să nu te vorbească de rău oamenii buni. Fiindcă să ştii că oamenii buni îi vorbesc de rău pe oamenii răi." „Oare, a reluat Euthydemos, ei vorbesc măreţ despre oamenii mari şi cu căldură despre oamenii calzi?" „Bineînţeles, a zis Ctesippos. Şi vorbesc cu răceală despre oamenii reci şi afirmă că ei dialoghează."38 „Tu, Ctesippos, îţi baţi joc de mine, tu chiar îţi baţi jod" replică Dionysodoros. „Deloc, pe Zeus, Dionysodoros, fiindcă ţin la tine! Dar te cert prieteneşte şi încerc să te conving să nu mai vorbeşti niciodată înaintea mea atât de jignitor, afirmând că eu vreau să-i nimicesc pe cei pe care îi preţuiesc cel mai mult."

EUTHYDEMOS

38

VI M i s-a părut că se enervaseră prea mult unul pe altul. Atunci m-am apucat să glumesc pe seama lui Ctesippos: „Dragă Ctesippos, mie mi se pare că trebuie să acceptăm ceea ce au a ne da străinii, dacă ei doresc să ne dea, şi să nu ne certăm pe cuvinte. Fiindcă, dacă ei ştiu că oamenii pier în sensul că devin de valoare şi deştepţi, din răi şi nerozi, fie că ei înşişi au descoperit asta, fie că au învăţat de la alţii această nimicire şi distrugere, încât nimicindu-l ca om rău să-l restaureze ca bun ... ei bine, dacă au învăţat ei asta - e limpede că au învăţat-o, căci au spus că posedă de puţin timp arta asta - haide să fim de acord cu ei în această pri­ vinţă. Să-l nimicească deci pe tânărul nostru şi să-l facă deştept, şi la fel pe noi toţi ceilalţi. Iar dacă voi, tinerii, vă temeţi, iau asupra mea primejdia, ca un sclav din Caria3 9 . Într-adevăr, fiind eu bătrân, sunt gata să risc şi mă dau pe mâna lui Dionysodoros, precum m-aş da pe mâna Medeii din Colchida. Să mă nimicească, dacă vrea; să mă fiarbă, să-mi facă orice doreşte, numai să mă facă un om valoros!"40 CTESIPPOS Personal, Socrate, sunt gata să mă dau pe mine pe mâna străinilor, chiar de vor să mă jupuiască încă mai mult decât o fac acum, dacă pielea mea n-o să ajungă un burduf, ca a lui Marsyas, ci va deveni virtute. 4 1 Însă cred că Dionysodoros socoteşte că eu m-am supărat pe el. Deloc nu-s supărat pe el, ci doar îl contrazic, când mi se pare că nu vorbeşte cuvenit. Iar tu, dragă Dionysodoros, nu numi contrazicerea insultă. Insulta-i altceva. A zis Dionysodoros: ,,Vorbeşti ca şi când ar putea exista contrazicere, Ctesippos?" „Absolut şi încă multă! Dar tu, Dionysodoros, nu crezi că-i posibil să contrazici?" „Tu, în tot cazul, a spus acesta, nu vei putea demonstra că ai auzit vreodată pe cineva contrazicându-l pe un altul." ,,Adevărat? Dar să ascultăm chiar acum demonstraţia mea: uite, Ctesippos îl contrazice pe Dionysodoros. "42 ,,Prin urmare, susţii argumentul?"

b

c

d

e

EUT-HYDEMOS

286 a

b

c

d

39

,,Bineînţeles." ,,Bine. Există pentru fiecare lucru enunţuri /care îl descriu/?" ,,Desigur." „Oare /îl descriu/ aşa cum este, sau aşa cum nu este?'' „Cum este." ,,Îţi aminteşti, Ctesippos, că adineauri am demonstrat că nimeni nu spune despre /ceva/ că nu există? Căci s-a arătat că nimeni nu vorbeşte despre inexistent." „Şi ce-i cu asta? a zis Ctesippos. Oare nu tot atât ne contrazicem eu şi cu tine?" „Oare ne-am putea contrazice spunând amândoi enunţul care descrie acelaşi lucru, sau, în acest caz, de fapt am spune acelaşi lucru?" A fost de acord. „Dar când nici unul dintre noi n-ar spune cuvântul care descrie lucrul, ne-am putea atunci contrazice? Sau astfel nici unul dintre noi n-ar putea nici măcar să ţină în minte lucrul respectiv?" 43 Şi cu asta s-a învoit. „Dar atunci când eu spun enunţul care descrie lucrul, iar tu spui un alt enunţ care descrie un alt lucru, oare atunci ne contrazicem? Sau eu spun lucrul, iar tu nu vorbeşti deloc? Or cel care nu vorbeşte cum l-ar putea contrazice pe cel care vorbeşte?" Ctesippos a tăcut. Uimit de argument, am vorbit eu: „Ce spui, Dionysodoros? Într-adevăr, auzind eu de multe ori şi de la mulţi oameni acest argument, n-am încetat să fiu uimit de el: s-au folosit de el şi discipolii lui Protagoras, şi cei de dinaintea lui.44 Mie mi se pare că e un argument uimitor, care nu numai că le răs­ toarnă pe celelalte, dar se răstoarnă şi pe sine însuşi - cred că voi afla adevărul despre el cel mai bine din partea ta. 45 Deci nu-i posibil să vorbeşti fals? Ci, dacă vorbeşti, fie vorbeşti adevărat, fie nu vorbeşti /de fapt/. Căci asta vrea să spună argumentul, nu-i aşa?" A fost de acord. ,.Însă, dacă nu există posibilitatea să vorbeşti fals, există să opi­ nezi fals?"

EUTHYDEMOS

40

,,Nu, nici să opinezi fals", a zis. ,,Aşadar, opinie falsă nu există deloc?" ,,Deloc." „Nu există deci nici neştiinţă, nici oameni neştiutori. Căci nu asta ar însemna neştiinţa - dacă ea există - să vorbeşti fals despre lucruri?" ,,Ba da." ,,Iar aşa ceva nu există." ,,Nu." ,,De dragul de a vorbi, Dionysodoros, vii cu argumentul ăsta, ca să spui ceva absurd, sau cu adevărat tu crezi că nu există nici un om neştiutor?" ,,Respinge tu argumentul", a zis. „Bine, dar conform cu argumentul tău mai există aşa ceva - să respingi, atunci când nimeni nu vorbeşte fals?" ,,Nu există", a spus Euthydemos. ,,Dar nu mi-a cerut chiar acum Dionysodoros să resping argu­ mentul?" am spus. „Cum ar putea cere cineva un lucru care nu există? Tu poţi cere aşa ceva?" „Cred, Euthydemos, că nu prea pricep chestiile astea sofisticate şi frumoase, ci îmi merge greu mintea. Aşadar, poate am să vă întreb ceva şi mai caraghios. Cer iertare: Dacă nu-i posibil nici să vorbeşti fals, nici să gândeşti lucruri false, nici să fii neştiutor, oare-i adevărat că nu-i posibil nici să greşeşti, atunci când acţionezi în vreun fel? Căci nu-i posibil să greşeşti în acţiune relativ la obiectul acţiunii. Nu vorbiţi astfel?" ,,Ba da." „lată deja întrebarea caraghioasă, am spus: dacă noi nu greşim nici cu fapta, nici cu vorba, nici cu gândul, dacă aşa stau lucrurile, atunci, pe Zeus, ce anume aţi venit să ne învăţaţi? N-aţi spus adineauri că mai bine decât oricine voi aţi putea preda virtutea celui care doreşte s-o înveţe?"46 A intervenit Dionysodoros:

e

28 7 a

b

EUTHYDEMOS

c

d

e

41

,,Vai, Socrate, eşti vechi pe lume precum Cronos47 , încât îţi amin­ teşti acum de ceea ce am spus la început şi dacă am zis ceva anul trecut, acum o să-ţi aminteşti, însă n-ai cum te folosi de argumentele de-acum?" „Da, am zis, ele sunt dificile în mod vădit; căci vin de la nişte înţelepţi. De altfel chiar şi pe ultimul pe care-l spui acum e foarte dificil să-l folosesc. Căci ce înseamnă asta, Dionysodoros, că n-am cum să-l folosesc? Sau e clar că /înseamnă/ că n-am cum să-l resping? Spune-mi, ce altceva intenţionează să zică această spusă: «n-am cum să folosesc argumentele»?" „De ăsta pe care tocmai îl spui, a zis, nu-i chiar foarte greu să te foloseşti; aşadar răspunde!" ,,Înainte ca tu să răspunzi, Dionysodoros?" ,,Deci nu răspunzi?" ,,E drept_?" ,,Da, e drept." ,,Pe ce temei? am zis. Sau e clar că temeiul e acesta: tu, preaîn­ ţeleptul în argumente, ai sosit la noi şi ştii când trebuie să răspunzi şi când nu? Iar acum n-ai să răspunzi nimic, fiindcă ştii că nu trebuie!" ,,Spui prostii, a zis, în loc să răspunzi. Ascultă-mă şi răspunde, de vreme ce admiţi că eti sunt înţelept." ,,Te ascult, aşadar; pare-se că-i obligatoriu, căci tu conduci. Întreabă!"48 „Oare lucrurile cu intenţie au suflet, când intenţionează, sau cele fără viaţă - intenţionează?" ,,Cele care au suflet /intenţionează/." ,,Cunoşti vreo spusă care are suflet?" ,,Pe Zeus, nu." „De ce ai întrebat adineauri - «ce intenţionează să zică spusa»?" „Ce altceva am făcut decât că am greşit din cauza neroziei? am zis. Ori n-am greşit, ci am vorbit corect zicând că spusa intenţionează să zică? Susţii că am greşit, sau n-am greşit? Căci dacă n-am greşit, nici măcar tu nu mă vei putea respinge, deşi eşti înţelept, şi nici n-ai cum te folosi de argument. Iar dacă am greşit, nici aşa nu-i

EUTHYDEMOS

42

corect ce spui, deoarece ai afirmat că nu există putinţa de a greşi. Şi nu mă refer la ceea ce ai spus acum un an. Se pare, am continuat, Dionysodoros şi Euthydemos, că acest argument stă pe loc; în plus, ca şi înainte, doboară / alte argumente/ în timp ce el însuşi cade. Iar ca să nu păţească asta nici măcar arta voastră n-a descoperit remediul, deşi-i atât de minunată în căutarea preciziei argumentelor!" A intervenit Ctesippos: „Spuneţi minunăţii, domnilor din Thurioi, ori din Chios, ori de unde aţi fi şi v-ar plăcea să vă chemaţi! Fiindcă deloc nu vă pasă să îndrugaţi aiureli!"

288 a

b

VII

La asta eu, temându-mă să nu iasă cu insulte, din nou am căutat să-l îmblânzesc pe Ctesippos şi am zis: ,,Îţi spun şi ţie, dragă Ctesippos, vorbele pe care i le-am spus lui Cleinias: tu nu cunoşti cât de minunată e înţelepciunea străinilor. Doar că ei n-au dorit să ne-o demonstreze la modul serios, ci l-au imitat pe Proteu, sofistul egiptean, făcându-ne farmece. Noi însă să-l imităm pe Menelaos49 şi să nu ne despărţim de cei doi bărbaţi, până ce ei nu ni s-ar dezvălui, lăsând la vedere latura lor serioasă. Şi cred că ceva preafrumos se va vedea la ei, după ce vor începe să fie serioşi. Atunci să-i rugăm, să-i îndemnăm şi să-i implorăm să ne dezvăluie acel ceva. Eu însumi gândesc să explic din nou ce fel de oameni implor să mi se dezvăluie. Am să continui deci cu relatarea, de unde am lăsat-o mai înainte; poate cumva o să-i determin şi pe ei să se îndure şi să aibă milă de mine, care-s pus pe treabă şi serios, devenind ei înşişi serioşi. Tu însă, Cleinias, am spus, aminteşte-mi de unde am rămas. Precum cred, de pe undeva din locul ăsta: am tras concluzia că tre­ buie filozofat, nu-i aşa?" ,,Da, a zis." ,,Or filozofia înseamnă obţinerea ştiinţei, nu-i aşa?"

c

d

EUT HYDEMO S

e

28 9 a

b

c

43

,,Da." ,,Însă ce fel de ştiinţă am obţine, dacă am obţine-o în mod corect? Nu-i cu totul evident că pe una care să ne folosească?" ,,Fără îndoială", a zis. ,,Însă oare ea ne-ar folosi cumva, dacă, umblând, am putea afla în ce loc de pe pământ este îngropat cel mai mult aur?" ,,Probabil." „Dar noi am respins mai înainte asta, spunând că n-avem nici un profit suplimentar, nici dacă fără osteneală şi fără a scotoci pământul am avea tot aurul din lume; încât, nici dacă am şti să transformăm toate pietrele în aur, ştiinţa asta n-ar avea nici un merit. Într-adevăr, dacă n-am şti să ne folosim de aur, n-ar exista nici un profit. Sau nu-ţi aminteşti?" ,,Ba îmi amintesc foarte bine", a zis. „Se pare deci că nu există nici un profit al oricărei ştiinţe, nici al ştiinţei afacerilor, nici al medicinei, nici al alteia, care ştie să facă ceva, dar /nu ştie/ să se folosească de lucrul pe care-l face. Nu-i aşa?" A fost de acord. ,,Nici măcar dacă ar exista o ştiinţă care să ne facă nemuritori, fără însă a şti să se folosească de nemurire, nici măcar ea n-aduce vreun profit, dacă trebuie să ne întemeiem pe ceea ce am admis mai înainte." Ne-am înţeles asupra acestui punct. „Prin urmare avem nevoie de o astfel de ştiinţă, drăguţul meu, în care să coincidă facerea unui lucru şi aptitudinea de a folosi lucrul pe care-l face." ,,Aşa se pare." „Nu-i deloc cazul să ajungem nişte făcători de lire şi pricepuţi în această artă. Fiindcă în acest caz arta care face lucrul şi arta care-l foloseşte sunt separate şi, deşi se ocupă de acelaşi lucru, sunt foarte diferite. Căci arta de a face lire şi arta de a cânta la ele diferă foarte mult între ele. Nu-i aşa?" A fost de acord. „Nici de arta facerii de flaute n-avem nevoie, căci ea e aidoma sub acest raport cu cealaltă."

EUTHYDEMOS

44

N-a obiectat. ,,Pe zei, am spus, dar dacă am învăţa arta de a face discursuri, oare ea este aceea cu care, dacă o obţinem, ar trebui să fim fericiţi?" „Eu unul nu cred", a spus Cleinias. ,,Pe ce te bazezi?" am întrebat. „Văd unii făcători de discursuri care nu ştiu să se folosească de propriile discursuri pe care ei înşişi le fac, la fel ca făcătorii de lire cu lirele; şi aici există alţii capabili să se folosească de ceea ce au meşterit făcătorii de discursuri, deşi ei înşişi sunt incapabili să facă discursuri. E clar deci că şi în cazul discursurilor arta de a le face şi arta de a le folosi sunt separate." „E o dovadă suficientă, am spus eu, că arta de a face discursuri nu este aceea cu care, odată ce-ai dobândit-o, ai deveni fericit. Şi totuşi, eu m-am gândit că pe aici pe undeva se va ivi ştiinţa pe care o căutăm de mult. Căci, Cleinias, oamenii aceştia, făcătorii de discursuri, îmi apar atotînţelepţi, când mă aflu în compania lor, iar arta lor apare divină şi sublimă. Iar asta nu-i de mirare. Într-adevăr, ea e o parte din arta de a descânta, numai cu puţin inferioară acelei arte. Căci descântarea constă într-o vrăjire a şerpilor, a păianjenilor, a scorpionilor şi a altor vieţuitoare, precum şi a bolilor, în timp ce cealaltă constă în vrăjirea şi îmblânzirea judecătorilor, a membrilor adunării şi a altor mulţimi. 50 Sau tu vezi altfel lucrurile?" ,,Nu, ci văd lucrurile aşa cum le afirmi." ,,Încotro să ne mai îndreptăm? Către ce artă?" ,,N-am un răspuns la îndemână." ,,Ba eu cred că am găsit-o." „Care este?'' a întrebat Cleinias. „Arta militară ar fi, am zis, mai presus de oricare alta, pentru ca cineva să fie fericit, dacă o posedă." ,,Nu mi se pare." ,,Ce spui?" am zis eu. ,,Ea este arta de a vâna oameni", zise. ,, Şi ce-i cu asta?" „Nici o artă a vânătorii nu face mai mult decât să vâneze şi să prindă. Dar după ce ei prind vieţuitoarea pe care o vânează, nu

d

e

2

90 a

b

E UTHYDE MOS

c

d

45

sunt în stare s-o folosească, ci vânătorii şi pescarii o încredinţează bucătarilor; pe de altă parte, geometrii, astronomii şi calculatorii - sunt şi ei un fel de vânători (toţi aceştia nu-s producători de dia­ grame, ci descoperitori ai adevărului) - deoarece ei înşişi nu ştiu să se servească de ele, ci doar le vânează, le încredinţează aşadar dia­ lecticienilor să se folosească de descoperirile lor - mă refer la cei care nu sunt cu totul fără minte. "5 1 ,,Aşa este, preafrumosule şi preaînţeleptule Cleinias!" ,,La fel stau lucrurile şi cu generalii, a spus, după ce „vânează" o cetate sau o armată, le încredinţează oamenilor politici. Căci ei înşişi nu ştiu să folosească lucrurile pe care le-au vânat. La fel procedează, cred, vânătorii de prepeliţe încredinţând /prepeliţele/ crescătorilor de prepeliţe. Dacă, prin urmare, avem nevoie de acea artă care să ştie să folosească lucrul pe care îl dobândeşte, fie prin facere, fie prin vânare, şi dacă ea ne va face fericiţi, atunci trebuie să căutăm o altă artă în locul artei militare." VIII

e

291 a

Ce tot spui, Socrate? Oare chiar băiatul a rostit astea?52 SOCRATE Nu crezi, Criton? CRITON Nu, pe Zeus! Căci, dacă ar fi vorbit aşa, cred că n-ar mai fi avut nevoie pentru educaţia sa nici de Euthydemos, nici de nimeni altul! SOCRATE Atunci poate că Ctesippos era cel care a spus astea şi nu-mi amintesc eu. CRITON Ei, Ctesippos! SOCRATE Una ştiu bine, că nici Euthydemos, nici Dionysodoros n-au fost cei care să fi spus acele lucruri. Dar, dragă Criton, nu cumva o fi fost o făptură superioară de faţă care să le fi rostit? Fiindcă sunt sigur că le-am auzit rostite. CRITON Da, Socrate, pe Zeus! Cred că a fost o făptură superioară, şi încă mult superioară! ... Dar apoi, ce altă artă aţi maî cercetat? Aţi aflat-o, sau n-aţi aflat-o pe aceea din cauza căreia aţi făcut cercetarea?

CRITON

EUTHYDEMOS

46

SOCRATE De unde s-o aflăm, dragul meu? B a ne-am făcut de râs, precum copiii care aleargă după ciocârlani! Mereu credeam că am pus mâna pe fiecare dintre artele respective, dar ele mereu ne scăpau. De ce să-ţi mai spun toată povestea? Îndreptându-ne spre arta regală şi după ce am cercetat dacă ea este aceea care să ne dea şi să ne prepare fericirea, am picat ca-ntr-un labirint: tocmai când gândeam că am ajuns la capăt, ne-am sucit şi s-a vădit că suntem întorşi iarăşi la începutul cercetării, aflându-ne în aceeaşi nevoie în care eram la început. CRITON Cum de vi s-a întâmplat asta, Socrate? SOCRATE Am să-ţi spun. Ni s-a părut că arta politică şi arta regală sunt identice. CRITON De acord. SOCRATE Acestei arte regale atât arta generalului, cât şi celelalte arte i-au încredinţat stăpânirea peste lucrurile pe care ele le produc, ca fiind ea singura care ştie să le folosească. Am fost convinşi că ea este arta pe care am căutat-o şi că ea este cauza unei activităţi corecte în cetate şi că, cu adevărat, potrivit iambului lui Eschil, - ea singură şade la prora cetăţii, astfel, pe toate cârmuindu-le şi peste toate dom­ nind, le face pe toate de folos. 53 CRITON Şi n-aţi fost convinşi îndreptăţit, Socrate? SOCRATE Tu singur vei judeca, Criton, dacă vei voi să asculţi şi ce ni s-a întâmplat şi după asta. Iarăşi am cercetat cam în felul următor: dacă arta regală domneşte peste toate, produce pentru noi ceva, sau nimic? Desigur că produce, ne-am spus unul altuia. N-ai vorbi şi tu la fel, Criton? CRITON Ba da. SOCRATE Care i-ar fi efectul, după tine? E ca şi când te-aş întreba, presupunând că medicina domneşte peste toate, ce efect produce. N-ai spune că sănătatea? CRITON Ba da. SOCRATE Arta voastră, agricultura, domnind peste toate peste care domneşte, ce efect produce? N-ai zice că ne aduce hrană din pământ? CRITON Ba da.

b

c

d

e

2 92

a

EUTHY D E M O S

b

c

d

47

SOCRATE Bun, dar arta regală, domnind ea peste toate peste care domneşte, ce anume produce? Pesemne că nu ţi-e uşor să dai un răspuns. CRITON Pe Zeus, nu! SOCRATE Nici nouă nu ne-a fost uşor, Criton. Însă atâta ştii să spui că, dacă ea e aceea pe care o căutăm, ea trebuie să fie utilă. CRITON Absolut. SOCRATE Prin urmare, ea trebuie să producă un bine. CRITON Necesar, Socrate. SOCRATE Or Cleinias şi cu mine am convenit între noi că nimic altceva nu e bine decât o anumită ştiinţă. CRITON Da, aşa ai spus. SOCRATE Aşadar, în privinţa altor efecte pe care cineva le-ar atribui artei politice - ar putea fi numeroase, precum a-i face bogaţi pe cetăţeni, ori liberi, ori neînvrăjbiţi - toate astea nu par a fi nici rele, nici bune; însă ea ar trebui să-i facă /pe cetăţeni/ înţelepţi şi să-i facă părtaşi la ştiinţă, dacă e ca ea să le fie de folos şi să-i facă fericiţi. CRITON Aşa este. Voi aţi convenit asupra acestei concluzii, după cum mi-ai prezentat lucrurile. SOCRATE Dar arta regală îi face pe oameni înţelepţi şi buni? CRITON Ce-ar împiedica-o, Socrate? SOCRATE Oare îi face buni pe toţi şi în toate privinţele? Ea oferă orice ştiinţă, inclusiv pe a cizmarului, pe a tâmplarului şi pe toate celelalte? CRITON Nu cred, Socrate. SOCRATE Atunci ce fel de ştiinţă oferă? În ce fel să ne folosim de aceasta? Căci ea nu trebuie să producă nici unul dintre efectele care nu sunt nici rele, nici bune, ci trebuie să nu împărtăşească altă ştiinţă decât pe ea însăşi. Să spunem deci care este ea şi în ce fel să ne folosim de ea? Vrei să spunem, Criton, că ea este aceea prin care îi facem buni pe alţi oameni? CRITON De acord. SOCRATE În ce privinţă vor fi buni şi în ce privinţă vor fi folositori aceşti oameni? Sau să spunem mai departe că ei îi vor face pe alţii buni, iar aceştia - pe alţii? Dar în ce privinţă sunt ei buni nu ni s-a

E U T HY D E M O S

48

vădit defel, dat fiind că am neglijat efectele pe care lumea le atribuie artei politice. Se întâmplă, vorba aceea - ,,Corinthos, fiul lui Zeus" 5 4 -, şi, cum am spus, ne-am trezit în tot atâta /ca la început/ sau încă mai mare nevoie de a şti care este acea ştiinţă care ne va face fericiţi. CRITON Da, pe Zeus, Socrate, la mare încurcătură aţi ajuns1 55 SOCRATE Eu însumi, Criton, dat fiind că am ajuns în această încurcătură, am insistat din toate puterile şi i-am rugat pe cei doi străini, invocându-i ca pe Dioscuri, să ne mântuie, pe mine şi pe tânăr, de valul cel mai mare al demonstraţiei56 şi să-şi dea întreaga silinţă pentru a ne arăta care este acea ştiinţă de care având noi parte am putea trăi bine restul vieţii. CRITON Ei, şi Euthydemos a vrut să vă arate? S OCRATE Cum să nu? A început să vorbească în acest chip plin de măreţie:

e

293 a

IX

„Oare, Socrate, să te învăţ această ştiinţă, în legătură cu care eşti în încurcătură de mult, sau să-ţi demonstrez că o posezi deja?" ,,O, fericit om, eşti în stare de aşa ceva?" ,,Desigur", zise. „Demonstrează-mi, pe Zeus, că o posed. Căci ar fi mult mai uşor /s-o posed/ decât ca un om de vârsta mea s-o înveţe!" am spus. ,,Atunci răspunde, a spus el. Există ceva ce ştii?" ,,Desigur, ştiu multe lucruri, deşi ele sunt neînsemnate." „E suficient. Oare crezi că e posibil ca un existent, ceva care se întâmplă să fie, chiar el să nu existe?" ,,Pe Zeus, nu cred posibil." ,, Tu însă, ai spus, ştii ceva." ,,Da." ,,Nu eşti deci un cunoscător, dacă ştii?" ,,Ba da, al lucrului respectiv." „Nu-i nici o diferenţă. Oare nu te supui necesităţii de a le şti pe toate, de vreme ce eşti un cunoscător?"

b

C

EUTHYDEMOS

d

e

294 a

b

49

,,Nu, fiindcă pe multe nu le ştiu." ,,Dar, dacă nu ştii ceva, nu eşti un cunoscător. " ,,Nu, cel puţin al lucrului respectiv, dragă", am zis. ,,Într-o măsură mai mică deci nu eşti un cunoscător? spuse. Adi­ neauri ai pretins că eşti un cunoscător. Şi astfel se întâmplă ca tu însuţi şi să fii, şi să nu fii ceea ce eşti, în acelaşi timp şi în aceleaşi privinţe. " 5 7 „Bine, Euthydemos! Vorba aceea, - «frumos le zici pe toate». În ce fel deci cunosc ştiinţa aceea pe care o căutăm? Deoarece e impo­ sibil ca acelaşi lucru să fie şi să nu fie, dacă ştiu ceva, ştiu totul, căci n-aş putea fi şi cunoscător, şi necunoscător în acelaşi timp. Or, dacă ştiu totul, posed şi ştiinţa aceea. Aşa vorbeşti şi asta-i înţelepciunea?" „Tu singur de fapt, Socrate, te respingi pe tine însuţi!" vorbi el. ,,Bine, Euthydemos, am spus, dar n-ai păţit şi tu acelaşi lucru? Căci eu unul, orice aş păţi, de e laolaltă cu tine şi cu dragul de Dionysodoros, nu m-aş supăra deloc. Spune-mi, voi doi nu oare cunoaşteţi unele lucruri, iar pe altele nu le cunoaşteţi?" ,,Câtuşi de puţin, Socrate", vorbi Dionysodoros. ,,Ce spuneţi? Să însemne că nu cunoaşteţi nimic?" ,,Ba da, cunoaştem", răspunse. „Cunoaşteţi deci totul, dat fiind că aveţi cunoaşterea a ceva!" „Totul, zise. Dar şi tu, dacă cunoşti un singur lucru, le cunoşti pe toate." ,,Zeus, ce lucru minunat anunţi şi mare bine faci să iasă la lu­ mină! Dar oare şi toţi ceilalţi oameni le cunosc pe toate, sau nu cu­ nosc nimic?" „Nu-i cu putinţă ca ei să cunoască unele lucruri şi pe altele nu şi să fie în acelaşi timp cunoscători şi necunoscători." ,,Dar în ce fel?" am întrebat. / „Toţi le cunosc pe toate, zise, dacă cunosc un singur lucru." 5 8 „Pe zei, Dionysodoros, e limpede deja că voi sunteţi serioşi! Greu-greu v-am putut provoca să fiţi serioşi! Voi doi cu adevărat le cunoaşteţi pe toate? De exemplu tâmplăria şi cizmăria?" ,,Desigur."

EUTHYDEMOS

50

,, Şi la cusut sunteţi buni?" ,,Da, şi la pus petice." ,, Şi ştiţi să spuneţi ş i numărul stelelor ş i al firelor de nisip?" ,,Bineînţeles, spuse, crezi că noi n-am admite asta?" Atunci a intervenit Ctesippos: „Pe zei, Dionysodoros, arătaţi-mi o dovadă ca să mă conving că spuneţi adevărul!" ,,Ce dovadă?" „Că ştii câţi dinţi are Euthydemos, şi că Euthydemos ştie câţi dinţi ai tu." „Nu-ţi e de-ajuns, zise Dionysodoros, să auzi că noi cunoaştem toate lucrurile?" „Deloc. Ci spuneţi-ne în plus ceva şi demonstraţi-ne că ziceţi adevărul. Dacă ne veţi spune câţi dinţi are fiecare dintre voi şi dacă se va vădi că aţi ştiut după ce noi îi vom fi numărat, abia atunci vă vom crede şi în celelalte privinţe. " 59 Convinşi că se râde de ei, cei doi n-au vrut /să răspundă/, ci au fost de acord că ei cunosc toate lucrurile, odată ce sunt întrebaţi de Ctesippos despre fiecare în parte. Acesta n-a avut nici o oprelişte să-i întrebe până la capăt dacă cunosc orice, până şi lucrurile cele mai penibile. Iar ei, admiţându-şi cunoaşterea acelor lucruri, au făcut faţă întrebărilor cu un nemăsurat curaj, precum mistreţii împinşi /de câini/ în direcţia loviturii. Astfel încât eu însumi, Criton, învins de neîncredere, am sfârşit prin a-l întreba pe Euthydemos dacă Dionysodoros ştie să danseze. „Ştie", a spus. ,,Nu cumva ştii şi să dansezi pe săbii şi să fii învârtit pe roată, având tu vârsta pe care o ai, într-atât de avansat în înţelepciune eşti?" ,,Nu există nimic ce să nu pot face." ,,Oare numai acum ştiţi să le faceţi pe toate, sau permanent?" ,,Permanent" , zise. ,,Şi când eraţi copii şi abia vă născuserăţi ştiaţi?" ,, Ştiam totul, răspunseră amândoi într-un glas." Lucrul mi se părea incredibil. Euthydemos luă cuvântul:

c

d

e

295 a

E UTHYDE MOS

b

51

,,Nu crezi, Socrate?" ,,Nu cred decât că voi sunteţi înţelepţi! " „Dacă vei vrea să-mi răspunzi, îţi voi demonstra că eşti de acord cu toate aceste minunăţii." „Mi-ar plăcea mult să-mi arătaţi că n-am dreptate. Căci dacă nu-mi dau seama că sunt înţelept, iar tu îmi vei demonstra că ştiu totul şi în mod permanent, ce alt succes mai mare aş mai putea afla în viaţă?" ,,Răspunde deci", zise. ,,Întreabă ca să răspund." X

c

d

,,Oare, Socrate, eşti cunoscător de ceva, sau nu?" ,,Sunt." ,,Oare cunoşti prin lucrul prin intermediul căruia eşti cunos­ cător, sau prin altceva?" „Prin intermediul acelui lucru sunt cunoscător. Cred că tu te referi la suflet. Sau nu-i asta?" ,,Nu ţi-e ruşine, Socrate, să răspunzi cu o întrebare?" ,,Bine, dar ce să fac? Am să fac cum ceri. Dacă nuînţeleg ce în­ trebi, îmi ceri să răspund chiar şi aşa, fără să întreb ca să mă lămuresc?" „Pricepi ceva din ceea ce vorbesc?" ,,Desigur", am spus. ,,Răspunde deci în raport cu ceea ce pricepi." „Dar, dacă tu întrebi având ceva în minte şi eu răspund având altceva în minte, ţi-e suficient dacă nu dau un răspuns ţintit?" ,,Mie mi-e suficient, zise, însă se pare că ţie nu ţi-este..-. ,,N-am să răspund, pe Zeus, înainte de a mă lămuri." „N-ai să răspunzi, deşi pricepi de fiecare dată, fiindcă vorbeşti fără rost în chipul moşnegilor!" Mi-am dat seama că se supărase pe mine, fiindcă îi tot cerneam frazele, în timp ce el voia să mă prindă în cursă încercuindu-mă cu cuvinte. Mi-am amintit de Connos: şi el se supără pe mine mereu,

E UTHYDE MOS

52

când nu-i cedez, iar apoi mă neglijează, tratându-mă drept un nerod. Însă, gândindu-mă să iau lecţii de la Euthydemos, am chibzuit că trebuie să-i cedez, nu cumva, considerându-mă un prostănac, să refuze a mă primi ca elev. Am spus, aşadar: „Dacă crezi că aşa să facem, Euthydemos, aşa trebuie procedat. Căci tu ştii să dezbaţi cu mult mai bine decât ştiu eu, care n-am decât arta unui amator. Întreabă din nou de la început." ,,Răspunde din nou, zise, dacă cunoşti prin ceva ceea ce cunoşti, sau nu?" ,,Cunosc prin intermediul sufletului." „Ăsta iarăşi răspunde în plus la întrebări! exclamă. Nu te întreb prin ce cunoşti, ci dacă cunoşti prin ceva." „Am răspuns mai mult decât era necesar din cauza faptului că sunt neînvăţat. Iartă-mă. Răspund deci simplu că prin ceva cunosc ceea ce cunosc." „Cumva, zise, prin acelaşi lucru întotdeauna, sau uneori prin acela, alteori prin altceva?" ,,Întotdeauna prin el, ori de câte ori cunosc. "6o ,,N-o să încetezi odată să tot adaugi ceva la răspuns?" ,,/O fac/ ca să nu ne păcălească acel «întotdeauna» ." „Pe noi - nu, ci, dacă va fi să fie, pe tine! Răspunde. Prin acela cunoşti întotdeauna?" ,,Întotdeauna, de vreme ce trebuie să-l scoatem pe «ori de câte ori» ." „Aşadar, întotdeauna cunoşti prin acel lucru. Or, cunoscându-le întotdeauna, oare pe unele le cunoşti prin acel lucru prin care le cunoşti, iar pe altele prin altul, sau pe toate /le cunoşti/ prin el?" „Prin el, am spus, le cunosc pe toate, adică pe acelea pe care le cunosc." ,,Iarăşi ajunge să facă aceleaşi adaosuri!" strigă el. ,,Bine, îl scot pe «adică pe acelea pe care le cunosc»." „Să nu scoţi nimic. Nu-ţi mai cer nimic. Răspunde: Le-ai putea cunoaşte pe toate, dacă nu le-ai cunoaşte pe toate?" ,,Ar fi o minune!"

e

29 6 a

b

c

EU T HYDEMO S

d

e

297 a

53

El a zis: ,,Adaugă ce pofteşti! Eşti de acord deci că le cunoşti pe toate." ,,Se pare că da, dat fiind că propoziţia - adică „cele pe care le cunosc" - n-are valoare şi /deci/ eu le cunosc pe toate." „Prin urmare ai fost de acord că întotdeauna cunoşti prin acel lucru prin care cunoşti, fie ori de câte ori cunoşti, fie în orice fel vrei să spui. Căci ai admis că întotdeauna cunoşti şi, în acelaşi timp, e clar că le cunoşti pe toate. Şi /e clar/ că le-ai cunoscut pe toate şi când erai copil, şi când te-ai născut, şi când ai fost conceput. Şi chiar înainte ca tu să exişti, înainte ca cerul şi pământul să existe, le-ai cunoscut pe toate, dacă cunoşti întotdeauna. 6 1 Şi, pe Zeus, tu însuţi vei cunoaşte întotdeauna şi pe toate, dacă eu am să vreau." „O, de-ai vrea, preacinstite Euthydemos! am zis eu, dacă e adevărat ceea ce spui. Însă eu nu cred că e suficientă voinţa ta, dacă nu ţi s-ar asocia şi fratele tău Dionysodoros. În acel caz, probabil ar fi suficientă. Dar spuneţi-mi: în general eu nu mă pot împotrivi vouă - oameni spectaculos de înţelepţi, în sensul că nu le cunosc pe toate, deşi voi afirmaţi că le cunosc. Totuşi, cum să afirm că pe unele lucruri le cunosc, Euthydemos, de exemplu că oamenii buni sunt nedrepţi? Hai, spune, cunosc asta, sau nu?" ,,O cunoşti", zise. ,,Ce anume?" ,,Că cei buni nu sunt nedrepţi", zise. „Da, pe asta am ştiut-o de demult. Dar nu despre asta întreb, ci de unde am învăţat că cei buni sunt nedrepţi?" ,,De nicăieri", vorbi Dionysodoros. ,,Atunci eu nu cunosc acest lucru", am spus eu. „Strici argumentul, îi spuse Euthydemos lui Dionysodoros. Socrate va apărea simultan că e un cunoscător şi un necunoscător. " 62 Dionysodoros a roşit. 63

E U T HYDEMOS

54

XI

„Dar tu ce spui, Euthydemos, am vorbit eu, nu ţi se pare că fratele tău care le ştie pe toate are dreptate?" ,,Oare eu sunt fratele lui Euthydemos?'.' a intervenit repede Dio­ nysodoros. „Dă-i voie, dragule, lui Euthydemos să-mi arate că ştiu că oamenii buni sunt nedrepţi şi nu-mi refuza învăţătura!" „Fugi de răspuns, Socrate, a zis Dionysodoros, şi nu vrei să răspunzi." ,,Într-adevăr, am zis. Sunt mai prejos decât oricare dintre voi, aşa că nu-mi fac nici un reproş să fug de ambii. Căci sunt mult inferior lui Heracle, care n-a fost în stare să se lupte cu Hydra - atât de savantă fiind ea şi care, mulţumită înţelepciunii, lăsa să crească nu­ meroase capete în loc, dacă cineva îi tăia vreun capăt al argumentului ei; nici cu un rac, un alt sofist ieşit din mare şi ajuns de curând la ţărm. Aşadar Heracle, pe când racul îl făcea rău cu muşcăturile şi cuvintele din stânga, l-a chemat în ajutor pe nepotul lui, Iolaos, care a fost capabil să-l ajute. Dar dacă ar sosi Iolaos-ul meu, mai mult rău ar face!"64 „Răspunde, zise Dionysodoros, când ai terminat cu povestea asta! Oare Iolaos e mai mult nepotul lui Heracle, sau al tău?" ,,Îţi dau răspunsul cel mai straşnic, am spus, căci nu mă laşi să întreb, cam asta văd eu, punându-mi piedici şi răuvoitor, doar ca să nu mă înveţe Euthydemos înţelepciunea aceea." ,,Atunci răspunde!" vorbi el . „Răspund: Iolaos era nepotul lui Heracle şi,-pe cât cred, câtuşi de puţin al meu. Căci nu Patrocles, fratele meu, îi era tată, ci cel care se numea asemănător, Iphicles, fratele lui Heracle." ,,Patrocles e fratele tău?" întreabă el. „Da, avem aceeaşi mamă, nu şi acelaşi tată. "6s ,,Deci îţi este frate şi nu-ţi este frate." „Nu-i frate după tată, dragul meu, am zis. Chairedemos a fost tatăl lui, în timp ce al meu a fost Sophroniscos."

b

c

d

e

EUTHYDEMOS

29 8 a

b

c

d

55

,,Deci Sophroniscos şi Chairedemos au fost taţi?" „Desigur, unul al meu, celălalt al lui Patrocles." ,,Prin urmare, Chairedemos era altul decât tată?" ,,Cel puţin altul decât al meu /tată/!" „Cumva, fiind tată, era altul decât tată? Oare tu eşti totuna cu piatra?" „ Mă tem să nu arăţi că sunt totuna. Totuşi nu cred că sunt totuna." „Oare fiind altul decât o piatră, tu nu eşti o piatră? Şi altul fiind decât aur, nu eşti aur?" ,,Aşa-i." „Atunci şi Chairedemos, fiind altul decât tată, n-ar putea fi tată." „ Se pare, am zis, că nu-i tată." 66 ,,Prin urmare, interveni Euthydemos, dacă Chairedemos e tată, atunci invers Sophroniscos, fiind altul decât tată, nu-i tată, astfel încât tu, Socrate, n-ai tată." Ctesippos intervine: ,,Dar n-a păţit la fel şi tatăl vostru? E el altul decât tatăl meu?" ,,Ba deloc" , zise Euthydemos. ,,Atunci e acelaşi?" ,,Acelaşi, da." „Nu prea mi-ar conveni. Dar oare, Euthydemos, el este numai tatăl meu, ori şi al celorlalţi oameni?" „E şi al celorlalţi oameni, spuse. Sau crezi că, deşi acelaşi om e tată, nu-i totuşi tată?" ,,Aşa m-am gândit" , spuse Ctesippos. ,,Bine, dar dacă /ceva/ e aur, nu e aur? Sau dacă-i om, nu e om? ,,Vorba proverbului, Euthydemos, «totu-i otova» 67 , zise Ctesippos! E ceva teribil ce spui, dacă tatăl tău e tatăl tuturor." ,,Dar chiar este." ,,Oare al oamenilor, zise Ctesippos, sau şi al cailor? Sau şi al tu­ turor animalelor?" ,,Al tuturor." ,,Iar mama /ta/ e mama tuturor?"

EUTHYDEMOS

56

,,Şi mama." ,,Atunci mama ta e şi mama aricilor de mare?" ,,Ca şi mama ta." ,,Şi tu eşti frate cu viţeii, cu căţeii şi cu purceii?" ,,La fel ca şi tine." ,,Atunci tatăl tău e un mistreţ şi un câine." ,,Ca şi al tău, zise." „Dacă ai să-mi răspunzi, zise Dionysodoros, vei fi de acord cu lucrurile astea: spune-mi, ai un câine?" „Da, şi încă unul afurisit", răspunse Ctesippos. ,,Are căţei?" ,,Da, la fel de afurisiţi!" ,,Atunci câinele e tatăl lor?" ,,Eu însumi l-am văzut împerechindu-se cu căţeaua." ,,Bun, dar nu-i al tău câinele?" ,,Desigur", zise. „Atunci, dacă-i tată câinele tău, înseamnă că tatăl tău e câinele şi tu eşti fratele căţeilor. "6s Pe dată intervine Dionysodoros, pentru ca Ctesippos să nu apuce să mai zică ceva: ,,Mai răspunde-mi la o mică întrebare. Îţi baţi câinele?" Râse Ctesippos, spunând: ,,Da, pe zei, că pe tine nu te pot bate!" „Atunci îţi baţi propriul tată", zise. „Ar fi mai întemeiat să-l bat pe al vostru, care a avut în minte să facă fii atât de înţelepţi ca voi! Însă, Euthydemos, e clar că de pe urma înţelepciunii voastre tatăl vostru şi al căţeilor s-a bucurat de multe bunuri!" ,,Dar deloc n-are el nevoie de multe bunuri, Ctesippos, nici el, nici tu." ,,Nici tu însuţi, Euthydemos?" „Nu, nici un alt om. Spune-mi, Ctesippos: crezi că-i bine ca un om bolnav să bea un medicament, sau nu-i bine, când are nevoie? Sau când merge la război, e mai bine să aibă arme decât să fie neînarmat?"

e

2 99 a

b

EUTHYDEMOS

c

d

e

57

„Cred că-i mai bine. Însă mai cred că tu vei întreba una dintre chestiile tale frumoase!" „O să vezi destul din ele, dar acum răspunde: dacă eşti de acord că-i bine ca un om să bea un medicament, când are nevoie? Oare acest bine trebuie băut în cât mai mare cantitate şi va fi în regulă dacă el o să piseze şi o să facă o infuzie dintr-o căruţă de elebor?" Ctesippos răspunse: „Bineînţeles, Euthydemos, dacă cel care bea e mare cât statuia de la Delfi." „Dar şi la război, dacă e bine să ai arme, trebuie să ai cât mai multe lănci şi scuturi, de vreme ce-i bine?" „Desigur, zise Ctesippos. Sau tu nu eşti de acord, ci crezi că-i bine să ai o singură lance şi un singur scut?" ,,Eu aşa cred", ziseEuthydemos. „Oare şi pe Geryon, şi pe Briareus69 tot aşa i-ar înarma? Şi eu care credeam că eşti mai priceput la meşteşugul armelor, şi la fel credeam şi despre însoţitorul tău!" Euthydemos a tăcut, dar a intervenit Dionysoăoros, punând o întrebare legată de răspunsurile lui Ctesippos: ,,Oare şi să ai aur ţi se pare un lucru bun?" ,,Da, şi mult din el." „Bun, dar nu crezi că lucrurile bune trebuie să le ai întotdeauna şi pretutindeni?" ,,Ba da", zise Ctesippos. ,,Eşti de acord că aurul e un lucru bun?" ,,Am fost de acord." „Atunci trebuie să ai aur pretutindeni şi cel mai mult în tine însuţi? Şi ai fi cel mai fericit, dacă ai avea trei talanţi de aur în burtă, şi un stater de aur în fiecare ochi?'' „Se spune, Euthydemos, vorbi Ctesippos, că cei mai fericiţi dintre sciţi şi cei mai buni sunt aceia care ţin mult aur în craniile lor - cam în felul în care tu numeai înainte câinele tată - şi, pe dea­ supra, cel mai uimitor e când beau din craniile lor aurite şi se uită în interiorul lor, ţinându-şi capul în mâini." 70

EUTHYDEMOS

58

„Oare sciţii şi restul oamenilor, zise Euthydemos, văd ceea ce se poate vedea, sau ceea ce nu se poate?" ,,Ceea ce se poate, bineînţeles." ,,Atunci şi tu vezi asta?" ,, Şi eu.'' ,,Vezi deci hainele noastre?" ,,Da." „Atunci înseamnă că ele pot vedea. " 7 1 ,, Şi încă straşnic!" vorbi Ctesippos. ,,Ce anume /văd/?'' zise sofistul. „Nimic. Tu însă probabil că nu crezi că ele văd, atât de scump eşti! Eu cred, Euthydemos, că tu, fără să dormi, pluteşti în somn şi că, dacă-i posibil să vorbeşti fără a spune nimic, tu asta faci!" ,,Oare nu-i posibil să vorbeşti tăcând?" ,,Deloc", spuse Ctesippos. ,,Şi nici vorbind să taci?'' ,,Încă şi mai puţin!" „Dar când vorbeşti despre pietre, lemne şi fiare, nu vorbeşti despre lucruri care tac?" „Câtuşi de puţin, zise, dacă mă duc într-o fierărie, fiindcă se spune că fiarele vorbesc şi ţipă de mai mare dragul, dacă le atingi. Aşa că, mulţumită înţelepciunii tale, n-ai băgat de seamă că spui prostii! Dar demonstrează-mi acum cealaltă parte, anume că-i posibil să taci vorbind. " 72 Mi s-a părut că juca tare de tot, datorită iubitului lui. ,,Când taci, spuse Euthydemos, nu taci despre toate lucrurile?" ,,Ba da", răspunse Ctesippos. „Atunci taci şi despre lucrurile vorbitoare, dacă vorbitoarele sunt printre toate lucrurile." ,,Bine, dar nu toate lucrurile tac?" ,,Nu", zise Euthydemos. ,,Atunci, dragul meu, toate vorbesc?" ,,Da, cel puţin cele care vorbesc." ,,Nu asta întreb, ci dacă toate tac, sau vorbesc."

300

b

c

a

EUTHYDE MOS

d

59

„Nici una, nici alta şi ambele laolaltă, interveni Dionysodoros. Ştiu bine că n-ai cum folosi răspunsul meu!" La care Ctesippos izbucni în hohote de râs, aşa cum obişnuia: „Euthydemos, fratele tău a dat un răspuns care să fie înţeles şi aşa, şi invers; e deci terminat şi bătut." Lui Cleinias i-a plăcut mult asta şi a râs, astfel încât Ctesippos parcă s-a făcut de zece ori mai mare decât era - afurisitul de Ctesippos cred că furase felul ăsta de a vorbi de la cei doi. Căci o ase­ menea înţelepciune nu se găseşte la alţi oameni din zilele noastre! XII

e

301

a

b

Am luat cuvântul: ,,De ce râzi, Cleinias, de lucruri atât de mărete si frumoase?" , '/ .,Dar tu, Socrate, ai văzut vreodată ceva frumos? vorbi Dionysodoros." ,,Am văzut, şi chiar multe lucruri, Dionysodoros." „Oare /le-ai văzut/ ca fiind altceva decât frumosul, sau ca identice cu frumosul?" Aici am fost teribil de încurcat şi m-am gândit că, pe bună drep­ tate, fiindcă mă amestecasem în vorbă. Totuşi am spus că ele sunt altceva decât frumosul în sine, dar că la fiecare dintre ele e prezentă o anumită frumuseţe. 73 „Aşadar, zise el, dacă un bou e prezent pentru tine, tu eşti un bou; şi dacă eu sunt prezent pentru tine, tu eşti Dionysodoros?" ,,Vai, nu vorbi aşa!" „Dar în ce fel, spuse el, un lucru, fiind prezent pentru un altul diferit de el, ar putea fi diferit /de sine însuşi/?" „Eşti la încurcătură în privinţa asta?" (Deja încercam să imit înţelepciunea celor doi bărbaţi, dat fiind că aspiram la ea. ) „Cum să nu fiu încurcat şi eu, a zis, şi toţi oamenii, când auzim ceva ce nu există?" ,,Ce tot vorbeşti, Dionysodoros? Oare frumosul nu este frumos, iar urâtul nu-i urât?"

EUTHYDEMO S

60

,,Dacă, cel puţin, mie mi se par aşa." ,, Şi nu ţi se par?" ,,Ba da." „Dar nu şi identicul e identic şi diferitul - diferit? Că diferitul nu-i identic - asta gândesc că nici un copil n-ar avea îndoieli că diferitul nu-i diferit. Însă, Dionysodoros, ţu ai luat-o pe alături vo­ luntar, dat fiind că în alte privinţe îmi păreţi aidoma unor artizani care produc totul după cum le revine: iată că şi voi aţi produs în mod admirabil dialogul." „Tu ştii, zise el, ce anume revine fiecăruia dintre artizani? Mai întâi cui îi revine să forjeze fierul?" ,, Ştiu: fierarului." ,,Dar cui îi revine să fasoneze oale?" ,,Olarului." „Dar cui îi revine să căsăpească, să jupuiască, să taie bucăţi mici de carne, să le fiarbă şi să le frigă?" ,,Bucătarului", am zis eu. ,,Or, dacă cineva face ce-i revine, procedează just?" ,,Da, da." ,,Revin, precum afirmi, în cazul bucătarului, tăiatul şi jupuitul? Ai fost de acord cu astea, ori nu?" ,,Am fost de acord, dar iartă-mă." „E clar deci, zise, că dacă cineva l-ar căsăpi, l-ar tăia, l-ar fierbe şi l-ar prăji pe bucătar, ar face ceea ce revine aceluia. Iar dacă l-ar forja pe fierar şi l-ar fasona pe olar, şi aşa el va face ce-i revine res­ pectivului. " 74 „O, Poseidon, am exclamat, ai pus înţelepciunii cheia de boltă! Oare ea va sosi la mine vreodată, aşa încât să devină a mea proprie?" ,,Ai recunoaşte-o, Socrate, dacă ar deveni a ta proprie?" ,,Cu siguranţă, dacă tu îngădui." ,,Bine, dar tu-ţi cunoşti lucrurile proprii?" „Da, de nu spui tu altceva: căci de la tine-s dator a purcede, şi la Euthydemos a-ncheia." 75 „Pe acestea le socoteşti ale tale, pe care le stăpâneşti şi pe care poţi să le foloseşti precum vrei? De exemplu, un bou şi o oaie le-ai

c

d

e

EUT H YDEMO S

302

a

b

socoti ale tale, dacă ai posibilitatea să le vinzi, să le dai sau să le jertfeşti oricărui zeu ai dori?" Am ştiut că din aceste întrebări va ţâşni ceva frumos; voind deci să aud cât mai repede /răspunsul/, am spus: ,,Da, am spus, aşa este. Numai asemenea lucruri sunt ale mele." „Bine, dar nu numeşti vieţuitoare pe cele care au suflet?" ,, Ba da", am spus. „Eşti de acord că dintre vieţuitoare numai acelea sunt ale tale pe care ai posibilitatea să le tratezi, aşa cum am spus acum?" ,,De acord." El, după o tăcere care simula că avea în gând ceva foarte serios, vorbi: ,,Spune-mi, Socrate, tu ai un « Zeus strămoşesc»?" Eu, bănuind că discuţia va ajunge acolo unde se încheiase /mai înainte/, am încercat să scap de fundătură şi m-am zbătut parcă deja eram prins în năvod. ,,N-am, Dionysodoros." „Eşti un om nenorocit şi deloc un bun atenian, dacă n-ai nici zei strămoşeşti, nici temple, nici nimic altceva frumos şi bun!" ,,Temperează-ţi critica şi nu-mi ţine lecţii aspre, Dionysodoros! Am şi eu altare, temple proprii şi strămoşeşti şi tot restul, la fel ca toţi ceilalţi atenieni." ,,Atunci nici ceilalţi atenieni n-au un « Zeus strămoşesc» ?" ,,Nu există, am zis, această denumire la nici unul dintre ionieni, nici la coloniştii plecaţi din această cetate, nici la noi; avem însă un «Apollon strămoşesc», fiindcă el l-a zămislit pe Ion. Zeus la noi nu-i numit « strămoşesc», ci « protector» şi «al fratriei», iar Atena «a fratriei»." ,,E destul, spuse Dionysodoros. Ai deci, pe cât se pare, un Apollon, un Zeus şi o Atenă." ,,De acord." ,,Dar nu sunt şi aceştia zei?" ,,Strămoşeşti şi stăpâni" , am zis. ,,Îţi aparţin? Sau n-ai admis că sunt zeii tăi?" ,,Am admis. Ce o să păţesc?"

de

c

d

61

EUT H Y DE M O S

62

„Dar şi vieţuitoare sunt zeii aceştia, căci ai admis că toţi care au suflet sunt vieţuitoare. Sau aceşti zei n-au suflet?" ,,Au suflet" , am spus. ,,Aşadar sunt vieţuitoare?" zise. ,, Vieţuitoare." „Ai admis că dintre vieţuitoare sunt ale tale acelea pe care poţi să le dai şi să le vinzi, şi să le jertfeşti oricărui zeu ai dori?'' ,,Am admis şi n-am scăpare, Euthydemos." „ Spune-mi atunci pe loc, de vreme ce eşti de acord că Zeus şi ceilalţi zei sunt ai tăi, dacă e îngăduit să-i vinzi şi să-i dai sau să faci cu ei orice altceva vrei, precum pe celelalte vieţuitoare?" 76 Eu, dragă Criton, am rămas fără glas, ca izbit de vorba aceea. Cât despre Ctesippos, sărind ca să mă ajute, exclamă: ,,Brav Heracle, măreţ argument!" Interveni Dionysodoros: ,,Oare Heracle e brav, sau bravul e Heracle?" Ctesippos răspunse: „Pe Poseidon, ce chestii tot spun! Renunţ. Cu ăştia doi nu te poţi pune!"

e

303 a

XIII

În acel moment toţi cei prezenţi au adus cele mai mari laude argumentării şi celor doi bărbaţi, până ce aproape şi-au dat duhul de cât au râs, au aplaudat şi s-au veselit. Şi, dacă numai cei care-l iubeau pe Euthydemos aclamaseră fiecare din argumentele de mai înainte, iată că acum mai că şi coloanele Liceului i-au aclamat pe cei doi şi s-au veselit! Cât despre mine, am fost dispus să admit că n-am mai văzut niciodată oameni atât de înţelepţi; şi, fiind complet înrobit de înţelepciunea lor, le-am adus laude şi elogii şi am spus: „Fericiţi oameni, minunată fire aveţi! Aţi realizat un lucru mare atât de iute şi în atât de scurt timp! Vorbele voastre, Euthydemos şi Dionysodoros, au şi multe alte frumuseţi, dar cel mai măreţ aspect este că vouă nu vă pasă deloc de mulţime, ori de cei care par

b

c

E U T H Y DE M O S

d

e

3 04 a

b

c

63

a fi importanţi sau a avea vreo valoare, ci vă pasă numai de cei ase.­ menea vouă. Căci eu ştiu bine că numai foarte puţini oameni, asemănători vouă, ar aprecia vorbele voastre, în timp ce restul s-ar gândi despre ele că-i mai ruşinos să-i învingi pe alţii cu ele decât să fii învins cu ele. 77 Şi mai există şi lucrul următor, popular şi agreabil, în spusele voastre: când voi spuneţi că nu există nimic frumos, nimic bun, nimic alb, nimic altceva din astea, şi că nimic nu se dis­ tinge de rest, atunci voi cu adevărat aţi cusut gurile oamenilor, aşa cum aţi afirmat. Iar faptul că nu numai pe ale altora /le coaseţi/, ci şi pe ale voastre face totul agreabil şi înlătură ofensa din spusă. 78 Dar cel mai important este că abilităţile astea ale voastre ţin în ase­ menea măsură de o artă descoperită de voi, încât oricine poate în foarte scurt timp să le înveţe. Eu însumi am observat, fiind atent la Ctesippos, cât de repede a fost capabil să vă imite. E minunat deci ca voi doi să împărtăşiţi /ştiinţa/ voastră într-un timp scurt, dar nu e convenabil să duceţi un dialog înaintea /multor/ oameni, ci, dacă mă ascultaţi, fiţi cu băgare de seamă să nu vorbiţi de faţă cu mulţi­ mea, ca nu cumva, învăţând repede, să nu mai aibă nici o gratitudine /faţă de voi/. Cel mai bine ar fi ca voi doi să vorbiţi doar între voi doi, iar în caz că mai e altcineva de faţă, numai cu unul care să vă dea bani. Aceleaşi lucruri recomandaţi-le şi elevilor voştri, dacă aveţi minte, anume să nu discute niciodată cu nimeni, în afară de voi şi între ei. Căci, Euthydemos, e de preţ ce-i rar, deşi apa e cea mai ieftină, cu toate că-i cea mai bună, cum zice Pindar. 79 Şi acum gân­ diţi-vă dacă ne primiţi pe mine şi pe Cleinias printre elevii voştri." Cu aceste cuvinte, Criton, şi cu alte câteva, nu lungi, ne-am despărţit. Acum chibzuieşte dacă îi vei lua pe cei doi bărbaţi drept profesori, dat fiind că ei susţin că pot să-l înveţe pe cel dispus să le plătească şi că nici talentul, nici vârsta n-ar constitui o piedică. Tu mai ales e cazul să asculţi de asta, căci ei afirmă că /învăţătura lor/ nu-i descurajată de faptul că cineva se ocupă de afaceri; nimeni, zic ei, nu-i împiedicat să primească lesne înţelepciunea lor.

EUTHYDEMOS

64

XIV

CRITON Îmi place ş i ascult ş i cu drag aş merge s ă învăţ, dar există riscul ca eu însumi să fiu unul dintre cei neasemănători cu Euthydemos, ci asemănător cu aceia despre care tu ai vorbit - cei care ar prefera să fie învinşi decât să învingă cu argumentele lor. Acum, deşi mi se pare ridicol să-ţi fac ţie reproşuri, totuşi vreau să-ţi povestesc ce am auzit: pe când mă plimbam m-a întâmpinat un om dintre cei care au plecat de la discuţia voastră - unul dintre cei excelenţi în dezbaterile din tribunale80 - şi mi-a zis: ,,Criton, nu-i asculţi deloc pe înţelepţii ăştia?" „Nu, pe Zeus, am spus. N-am putut, din pricina mulţimii, să ascult, când m-am apropiat." ,,Ar fi meritat să asculţi." ,,De ce?" „Ca să fi ascultat discutând nişte bărbaţi care sunt mari înţelepţi în aceste discuţii." Am zis: ,,Prin ce ţi s-a părut că sunt astfel?" ,,Prin ce altceva, am zis, decât că mereu i-ai auzi pe unii ca ei de­ bitând prostii şi dându-şi o silinţă nedemnă în legătură cu subiecte nedemne. Cumva astfel şi cu asemenea cuvinte a vorbit omul." „Şi totuşi, i-am zis eu, filozofia e un lucru încântător." 8 1 „Cum să fie încântător, dragul meu? Nu-i bună de nimic. Iar dacă ai fi fost de faţă acum, cred că ţi-ar fi fost ruşine de prietenul tău. Într-atât a fost el de absurd, vrând să facă concesii unor oameni cărora nu le păsa câtuşi de puţin de ceea ce spuneau, ci numai se legau de orice cuvânt pronunţat. Iar aceştia, despre care tocmai ţi-am vorbit, sunt printre cei mai tari dintre cei de acum. Da, Criton, lucrul însuşi /filozofia/ şi oamenii care se ocupă cu el sunt detestabili şi ridicoli. Or mie, Socrate, mi s-a părut că nici omul acesta nu critică pe drept filozofia, nici vreun altul care o critică. În schimb, mi s-a părut că-i drept să critice faptul că tu te-ai angajat să dialoghezi cu astfel de oameni înaintea unui public numeros."

d

e

305 a

b

EUTHY D E MOS

Uimitori sunt oamenii de felul aceluia, Criton! De fapt încă nu ştiu ce să spun: din care categorie făcea parte cel care te-a abordat şi care critica filozofia? Oare dintre cei foarte buni să pledeze în tribunale, un retor, sau era dintre aceia care furnizează discursuri retorilor, un alcătuitor al discursurilor cu care pledează retorii? CRITON Pe Zeus, nu era deloc un retor, nici nu cred că el a călcat vreodată într-un tribunal. Însă se spune că el se pricepe la treaba respectivă, că e grozav de bun şi că alcătuieşte discursuri grozave! SOCRATE Înţeleg. Eu însumi aveam de gând să mă refer la astfel de oameni. Ei sunt, Criton, personajele pe care Prodicos le declară ca stând la „graniţa" dintre filozof şi omul politic. Ei se cred cei mai înţelepţi dintre oameni; în plus, şi mulţimea îi crede astfel. În consecinţă, nimic nu pare să le stea în cale ca să strălucească înaintea tuturor oamenilor, în afara celor care se ocupă cu filozofia. Convin­ gerea lor este că, dacă vor arăta că aceştia din urmă nu-s vrednici de nimic bun, premiul victoriei pentru înţelepciune le va reveni fără echivoc din partea tuturor. Căci ei se consideră pe sine cu adevărat cei mai înţelepţi, dar, când în conversaţii private sunt depăşiţi, cred că li se pun piedici de către cei din specia lui Euthydemos. Or ei în mod verosimil se consideră înţelepţi, fiindcă iau câte o măsură din filozofie şi câte o măsură din politică, cu un argument foarte verosimii: într-adevăr, /ei cred/ că au parte de ambele specialităţi atât cât trebuie, în timp ce, stând în afara pericolelor şi a luptelor, culeg fructul înţelepciunii. CRITON Bine, Socrate, dar crezi că are sens ce zic ei? Totuşi, spusa acestor bărbaţi are oarecare plauzibilitate. SOCRATE Aşa e, Criton, are mai curând plauzibilitate decât adevăr. Nu-i uşor să-i convingi pe ei că şi oamenii, şi celelalte toate, care se află între două extreme şi se împărtăşesc din ambele, adică sunt alcătuite din rău şi din bine, sunt mai bune decât răul şi mai rele decât binele. Dar acelea care sunt alcătuite din două entităţi bune - care nu au acelaşi obiect - sunt mai rele decât ambele enti­ tăţi, în raport cu obiectul faţă de care fiecare entitate constitutivă SOCRATE

c

d

e

3 06 a

65

EUTHYDEMOS

66

ar fi de valoare. Iar acele lucruri alcătuite din două entităţi rele referitoare la un obiect diferit care se află între ele -, numai acelea sunt mai bune decât fiecare dintre entităţile din care se împărtăşesc. Dacă deci filozofia şi activitatea politică sunt bune, fiecare având alt obiect, oamenii care se împărtăşesc din ambele, aflaţi la mijloc între ele, spun aiureli: căci sunt mai răi decât ambele. Dacă una e bună şi alta e rea, ei sunt mai buni decât /cei care se ocupă/ cu una şi mai răi decât /cei care se ocupă/ cu cealaltă. Iar dacă ambele sunt rele, abia atunci ar spune ceva adevărat, dar altminteri - nu. Însă nu cred că ei ar admite nici că ambele sunt rele, nici că una e bună şi cealaltă rea. De fapt, oamenii aceştia, împărtăşindu-se din ambele discipline, sunt mai răi decât ambele în raport cu obiectul faţă de care politica şi filozofia au valoare; într-adevăr, ei stau în rândul trei, deşi caută să pară că sunt în rândul întâi. 82 Însă trebuie să-i iertăm pentru ambiţia lor şi să nu ne supărăm pe ei, chiar dacă-i judecăm a fi aşa cum sunt. Căci trebuie apreciat orice om care spune ceva bine cugetat, oricât de puţin ar fi, şi se trudeşte cu curaj, urmărindu-şi scopul. CRITON Eu unul, Socrate, sunt la încurcătură în privinţa fiilor mei, aşa cum mereu îţi spun; nu ştiu ce să mă fac cu ei. Unul e încă mai tânăr şi încă mic, dar Critobulos are deja o vârstă şi are nevoie de cineva care să-i facă bine. De câte ori sunt împreună cu tine, ajung să cred că-i o nebunie ca, de dragul copiilor, să-ţi dai atâta silinţă în alte privinţe - mai întâi în privinţa căsătoriei, ca să aibă mama cea mai nobilă, în privinţa averii, ca să fie cât mai bogaţi - dar să le neglijezi educaţia. Când însă mă uit la câte unul dintre cei care susţin că i-ar putea educa pe oameni, sunt năucit şi, când cercetez, mi se pare că fiecare dintre ei e o ciudăţenie - asta ca să-ţi spun ţie adevărul. Prin urmare, nu ştiu în ce fel să-l îndrum pe băiat spre filozofie. SOCRATE Dragă Criton, nu ştii că, în orice profesie, cei nevred­ nici sunt mulţi, iar cei buni sunt puţini şi de nepreţuit? Nu ţi se par frumoase gimnastica, ştiinţa afacerilor, retorica, arta militară? CRITON Ba da, absolut. SOCRATE Dar nu vezi în fiecare profesie că mulţimea se face de râs la fiecare activitate?

b

c

d

e

3 07 a

b

EUTHYDEMOS

Da, pe Zeus, ai dreptate în ceea ce spui. Oare din această cauză vei fugi de toate aceste ocupaţii şi nu-ţi vei îndemna fiul spre ele? CRITON N-ar fi normal, Socrate. SOCRATE Nu face deci, Criton, ceea ce nu se cade, ci dă-le pace oamenilor care se ocupă cu filozofia, fie că ei sunt de valoare, fie că sunt nevrednici. Pune însă bine şi adecvat la probă materia însăşi; dacă /filozofia/ ţi se pare ceva fără valoare, nu lăsa la ea pe nimeni, nu numai pe fiii tăi. Dar dacă ţi se pare că ea este aşa cum eu cred că este, urmeaz-o cu curaj şi exerseaz-o, vorba proverbului - ,,tu şi copiii tăi". 83 CRITON

SOCRATE

c

67

C R AT Y L O S

NOTĂ INTRODUCTIVĂ

,,Caracterul dramatic al dialogului creează impresia că ar fi fost tratat foarte uşuratic", scria Paul Friedlănder în deschiderea co­ mentariului său la Cratylos, dialogul despre „corectitudinea numelor" (FRIEDLĂNDER, II, 221) . Desigur, n-ar fi uşuratică în sine încercarea lui Socrate de a confirma prin cercetarea etimologiei unor cu­ vinte-cheie ale limbii greceşti teza personajului Cratylos: ,,Există o corectitudine a numelui fiinţând prin natură" (adică numele nu sunt puse lucrurilor arbitrar sau convenţional, ci conform naturii lor, astfel încât există o legătură naturală între nume şi lucrul de­ semnat). Numai că Socrate lasă de-nţeles în mai multe rânduri că el însuşi nu-i deloc convins de propriile etimologii, ,,care sunt pre­ zentate în ansamblu cu o intenţie clară de deriziune" (MERIDIER, Cra. 1931, 19-20). Iar N.H. Fowler e de părere că „unele etimologii sunt în mod manifest absurde, şi în unele cazuri absurditatea e evi­ dent intenţionată" (LOEB, 4, 4). Or să dedici aproape două treimi din dialog, şi încă partea centrală a acestuia, unor etimologii inten­ ţionat absurde şi „clar fanteziste" (GUTHRIE, 169), pentru ca apoi, în ultima parte, să răstorni argumentele şi să favorizezi teza contra­ rie a convenţionalităţii numelor (propusă iniţial de personajul 1.

CRATYLOS

72

Hermogenes) a apărut frivol multor interpreţi - chiar dacă „divinul" Platon a fost autorul „glumei". (Simina Noica a enumerat metodic o mulţime de comentatori savanţi din secolele al XIX-lea şi XX care au tratat partea centrală etimologică drept mai mult sau mai puţin o glumă - ,,ein lustiges Spiel" (un joc vesel), vorba marelui Wilamowitz-Moellendorff (PO, 3, 245) - sau oricum o preocupare de neluat prea în serios (aşa cum, în alte modalităţi, s-a întâmplat şi cu Euthydemos şi cu Menexenos).) Sigur, au existat şi excepţii: David Sedley, într-un comentariu relativ recent şi ingenios, a încercat să reabiliteze cumva partea etimologică (SEDLEY). 1 Iar la noi Constan­ tin Noica, entuziasmat de aceeaşi parte etimologică şi convins că „aproape toţi laolaltă, filozofi, filologi şi lingvişti, s-au grăbit, ca sub o conspiraţie, să discrediteze dialogul acesta despre dreapta denumire a lucrurilor", a scris o interpretare la Cratylos mai curând împotriva tuturor acestora decât pentru a se pune strict în ascultarea lui Platon (PO, 3, 139). 2 1. În esenţă, Sedley (SEDLEY, 41) susţine că etimologiile sunt, din per­ spectiva lui Socrate şi a lui Platon, ,,exegetically correct. They really do recover for us the beliefs of the original namegivers" - ceea ce nu înseamnă că, tot după acei filozofi, sunt şi filozofic corecte. Sedley mai susţine şi că acesta era standardul cultural al vremii şi arată că Antichitatea n-a crezut niciodată că Platon a glumit cu etimologiile sale. Dar felul în care Antichitatea l-a interpretat pe Platon (mai ales neoplatonismul) nu e deloc un standard bun pentru noi. (Vezi POI, 1, Cum a fost citit Platon.) 2. Textul lui Constantin Noica (cea mai lungă interpretare dintre toate cele dedicate de el dialogurilor lui Platon) mi se pare mai puţin relevant pentru înţelegerea lui Platon, în schimb foarte relevant pentru înţelegerea filozofiei lui Noica, în special fiind o mărturie a înverşunării acestuia împo­ triva contemporaneităţii culturale. Un citat: ,,Poate că, după ce va întârzia asupra dialogului acestuia despre cuvânt, etimologii şi limbă, cititorul îşi va spune: nu vor trăi multe din tratatele de lingvistică de astăzi, dar etimo­ logiile lui Platon, oricât de neştiinţifice ar fi ele, şi lecţia lor despre cuvânt şi limbă s-ar putea să trăiască" (PO, 3, 155; NP, 265). Menţionez şi observaţia editorului volumului NP, Grigore Vida, că interpretarea aceasta, ca şi altele la dialoguri, are în fundal distincţia celebră a lui Noica dintre „exactitate şi adevăr".

NOTĂ I NTRODU CTIVĂ

73

Cratylos nu-i nici o frivolitate, nici o glumă absurdă; ca şi Euthy­ demos, are seriosul comediei de calitate (MERIDIER, 1931, 33; EWE­ GEN, 4), unde ironia, jocul şi caricatura sunt convocate să spună lucruri cu miez. Susţin că în acest dialog Platon intenţionează să convingă nu numai prin desfăşurare de raţionamente, ci şi „jucând" argumentele şi poziţiile filozofice opuse prin intermediul a două personaje, ale căror roluri Socrate le preia pe rând, înainte de a vorbi în nume propriu la final. Aşa trebuie înţelese structura şi mersul dialogului, precum şi presupusa lungime excesivă a părţii centrale (etimologice). Cu puţină imaginaţie, ne putem reprezenta comedia jucată pe scenă: iată-l pe filozoful Cratylos, care îi declară pe un ton oracular (poate învăţat de la Heraclit) mai junelui şi nu prea agerului Hermo­ genes (care susţinuse că numele lucrurilor sunt puse convenţional şi prin acord) ceva inconfortabil: numele lui „nu e « Hermogenes», nici dacă toţi oamenii te-ar chema astfel". Parcă îl şi vedem pe săr­ manul tânăr, dintr-odată „despuiat de nume", rămânând perplex, mai ales că Cratylos, după ce şi-a aruncat săgeata, tace misterios şi doctoral, refuzând să se explice. Socrate, tocmai apărut, intervine cu bunăvoinţă şi-i explică tânărului că, după Cratylos, numele sunt „nume" pentru cineva numai dacă ele sunt corect puse „în mod natural". Or „Hermogenes" nu e numele lui; căci „Hermogenes" înseamnă etimologic „din neamul lui Hermes" - zeul bogăţiei şi al resurselor de orice fel (inclusiv ale spiritului), în vreme ce Hermo­ genes cel de faţă e sărac şi nu foarte ager. Profitând de tăcerea fals-misterioasă a lui Cratylos, Socrate îi va îmbrăca îndată „rolul", pe care îl „va juca" cu bravură într-un dialog împotriva lui Hermogenes; în esenţă, va respinge teza acestuia că numele pot fi schimbate după voie. Începe prin a-i strecura lui Hermogenes un sofism: dacă, cum crede acesta, există vorbire adevărată şi falsă, iar numele sunt părţi ale vorbirii, trebuie să existe şi nume adevărate şi false - ceea ce ar rămâne la voia vorbitorului. Dar, dacă adevărul şi falsul devin subiective, lucrurile nu mai au esenţe stabile şi se ajunge la relativismul lui Protagoras, cu care

C R AT Y L O S

74

însă Hermogenes nu dorea să fie de acord. Atunci trebuie admisă o esenţă stabilă a lucrurilor, iar acţiunile care le au drept obiect tre­ buie să fie asemenea. Or numirea e o acţiune, care se foloseşte de nume ca de un instrument pentru cunoaştere şi comunicare. Însă instrumentul trebuie să fie adecvat naturii lucrului; deci numele nu poate fi ales arbitrar, la fel cum o suveică nu poate fi confecţionată arbitrar. Cel care confecţionează numele, legiuitorul, n-o va face nici el la întâmplare, ci prin cunoaştere şi, de altminteri, va fi controlat de dialectician. Teza lui Hermogenes pare respinsă; vedem însă că acesta nu-i convins de tot şi cere exemple care să confirme că numele princi­ palelor entităţi şi proprietăţi sunt corecte, şi nu arbitrar puse. Iar Socrate consimte şi începe să facă explorări etimologice, mai întâi relativ moderate, ale numelor eroilor, apoi ale zeilor. Dar, treptat, îl vedem încălzindu-se, cuprins tot mai mult de o inspiraţie preluată, chipurile, de la ghicitorul Euthyp hron, spirit fantast şi expert în di­ vinitate (vezi Euthyphron, POI, 1), cu care se întâlnise de dimineaţă (396d-e). Etimologiile numelor de zei, apoi ale numelor comune de elemente ale naturii, apoi cele de noţiuni morale diverse se succedă tot mai rapid, tot mai complexe, mai ingenioase şi mai de­ rutante - toate părând a fi fost corect date de legiuitor, atunci când au fost date. Parcă-l şi vedem pe Socrate, cu înfăţişarea lui de Silen bătrân, gesticulând tot mai aprins, vorbind ca în delir, poate suit pe o piatră. Şi transa asta are loc în mijlocul oraşului, nu la câmp, sub copaci, ca în Phaidros. Tensiunea dialogului creşte mereu, ca la teatru. De aici şi necesitatea, pur dramatică, de a prelungi sus­ pansul, adică cercetarea etimologică - ceea ce i-a deranjat pe inter­ preţii excesiv de cusurgii (MERIDIER, Cra. , 33). Socrate ajunge apoi la „numele prime" care s-au combinat în numele compuse, apoi la elementele tuturor numelor - sunetele (literele), prezentând schiţa unui „atomism lingvistic". Încearcă să asocieze aceste elemente ideii de mişcare, de stare, de lungime, de mărime etc. în baza carac­ terului lor presupus „imitativ": acele sunete, prin modul lor de arti­ culare şi de pronunţare, ar „picta" cumva situaţii fizice fundamentale,

NOTĂ I NTRODUCTIVĂ

75

ţinând mai ales de concepţia „mobilistă" a curgerii universale. În fine, Socrate încheie epuizat şi cu respiraţia tăiată. Hermogenes e admirativ; Cratylos, care a tăcut tot timpul, acum îl laudă pe Socrate, răsplătindu-l grandilocvent cu un citat homeric. Gata piesa? S-o creadă el! Căci deodată, pac! vine răsturnarea - ceea ce Aristotel, în Poetica, numea peripeteia. (Am văzut ceva similar la finele lui Protagoras, cumva în Lysis, în Banchetul (sosirea lui Alcibiade) sau la finele cărţii I din Republica.) Socrate e cuprins de îndoieli şi reia acum discuţia cu Cratylos. Dacă „l-a jucat" mai întâi pe Cratylos, acum ,,schimbă masca" şi îl „va juca" pe Hermogenes - dar pe un Hermo­ genes „ameliorat", înarmat cu dialectică. Va susţine, servindu-se de teza limbajului-imitaţie (iar Cratylos, deşi se încăpăţânează să reziste, n-are încotro şi acceptă), că există nume bine puse şi nume mai puţin bine puse, dar totuşi nume. Corectitudinea admite grade, spre deosebire de ce credea Cratylos. Există deci nume incorecte şi discurs fals. Mai neplăcut, o mulţime dintre analizele etimologice de mai înainte - mai ales cele care sugerau teza heracliteană a curgerii universale - se clatină, fiindcă în unele cazuri se pare că literele-elemente şi numele prime indică mai curând starea decât mişcarea. Morga lui Cratylos se dezumflă, mai ales că Socrate îi spune verde (gata cu masca altuia!) că, în general, analiza numelor spre a se ajunge la realităţi pare a fi înşelătoare şi că el personal „în­ trevede ca în vis" realităţile în sine,formele, care sunt neschimbătoare, eterne şi care, singure, pot forma obiectul cunoaşterii şi al adevărului, dacă sunt cercetate ca atare. Cratylos mârâie a încuviinţare, dar imediat, refuzând remediul dialecticii şi al formelor, îşi reafirmă încăpăţânat convingerile heracliteene. Tipic pentru un personaj co­ mic, nu poate ieşi din ale sale! În schimb, redevenit de puţin timp el însuşi, după cele două roluri contrare succesiv jucate, şi după ce „a visat" despre teoria pla­ toniciană a formelor, Socrate dă sfaturi: ,,Încearcă să examinezi bine şi cu curaj lucrurile, şi nu accepta uşor răspunsuri; eşti doar încă tânăr şi în putere", îl dăscăleşte el cu blândeţe pe îngâmfat. La care

C R AT Y L O S

76

Cratylos, al cărui prestigiu de oracol de înţelepciune se făcuse ţăn­ dări înaintea tânărului „fără nume", răspunde înţepat, în vreme ce ieşea din scenă, ca să plece la ţară: ,,Încearcă şi tu, Socrate." Cortina! Şi, dacă-i „piesă de teatru", putem avea şi un prolog, şi un epilog: Prologul: ştim de la Aristotel că, înainte de a fi devenit discipolul lui Socrate, foarte tânărul Platon „îl frecventase pe Cratylos şi se familiarizase cu opiniile lui Heraclit, potrivit căruia toate lucrurile sensibile sunt în perpetuă curgere, nefiind posibilă vreo ştiinţă în ce le priveşte. Platon a susţinut şi mai târziu aceste doctrine" (ARIS­ TOTEL, Met. A, 987a). Aşadar, în dialogul acesta, Platon pune în scenă o dispută între cei doi oameni de la care a învăţat filozofie.3 Epilogul: Cratylos, pesemne rămânând convins, în pofida dialo­ gului cu Socrate, că nu există decât sau vorbire adevărată, sau nici o vorbire, dar, pe de altă parte, convins şi că adevărul e imposibil de cunoscut într-o lume „heracliteană" aflată în flux continuu (ceea ce învăţase chiar din dialogul cu Socrate, 4406), ,,ajunsese în final să creadă că nu trebuie vorbit deloc, ci doar să mişte degetul..." (ARISTOTEL, Met. IV, 6, 1010a). Iar după o altă relatare, el obişnuia ,,să şuiere şi să dea din mâini" (ARISTOTEL, Ret. III, 14, 14176). Socrate, marele învăţător de înţelepciune al lui Platon, încheie tragic, bând cucuta; Cratylos, primul lui învăţător, încheie comic, şuierând şi dând din mâini... Dincolo de arborescenţa etimologiilor hazardate şi chiar asumat absurde, încercarea lui Socrate (Platon) de a „dezgropa" de sub graiul elen cotidian o aproape pierdută sau alterată limbă „naturală", instituită de un ,,legiuitor" originar, care ar reflecta „corect" realitatea, limbă ale cărei cuvinte nu sunt arbitrare şi motivate doar de uz şi valabilă pentru toţi oamenii, ,,greci şi barbari", va inspira o lungă succesiune de reverii, de studii, încercări, scrieri, ori mai ales utopii lingvistice. De la cabaliştii creştini, Guillaume Postel şi Athanasius

2.

3. ,,Scriind un dialog in care Socrate îl supune întrebărilor pe Cratylos şi îl pune la locul lui, Platon ... clarifică relaţia dintre cele două componente majore ale propriei alcătuiri intelectuale" (SEDLEY, 3).

N O TĂ I N T R O D U C T I VĂ

77

Kircher în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, care căutau „limba adamică" ,,pre-babelică", la Descartes şi Leibniz (cu a sa characteristica universalis, care n-ar fi permis comiterea de erori), care sperau să alcătuiască o limbă logică, de la Cyrano de Bergerac şi limba perfectă a „solarienilor" săi, care poate fi înţeleasă imediat, şi chiar până la limbajele logice, universale, din contemporaneitate, obsesia limbii „corecte" originare ori a refacerii ei artificiale, ca şi aceea a societăţii „perfecte" din timpuri străvechi (vezi Atena ancestrală din Timaios şi Critias), nu a cunoscut abandonul în cultura europeană. 4 Or începutul şi, în mare măsură, termenii principali ai obsesiei, ori, dacă vreţi, ai visului, au fost şi aici, ca şi în atâtea alte situaţii, puşi de Platon. 3. Se admite în general că Cratylos a fost scris în prima perioadă de tranziţie - dinspre dialogurile „socratice" către perioada marilor dialoguri, Phaidon, Banchetul, Republica. Indicaţiile clare asupra „teoriei formelor" dinspre final (439c-d) sunt o dovadă. Cratylos presupune desigur că cititorul cunoaşte dialogul de tinereţe Euthy­ phron, iar referinţa la sofismele lui Euthydemos îl plasează poate puţin după dialogul omonim, de asemenea tranziţional. Pe alocuri, Craty!os pare „mai matur", pe alocuri mai „de tinereţe". Teza lui David Sedley că Cratylos ar fi avut o primă redactare, relativ timpurie, şi apoi ar fi cunoscut o revizuire mai târzie e atrăgătoare, chiar dacă greu de dovedit (SEDLEY, 13-15). În secolul al XIX-lea au fost voci foarte puţine (şi neconvingă­ toare) care au contestat paternitatea platonică a dialogului (PO, 3, 236-237) . De atunci autenticitatea n-a mai fost pusă în discuţie, dar mulţi l-au considerat bizar. 4. Data dramatică a dialogului este problematică. De vreme ce Cratylos era destul de tânăr când are loc întâlnirea lui cu Hermo­ genes şi Socrate (440d), anul cel mai potrivit ar fi 422 sau puţin 4. Vezi frumoasa carte a lui Umberto Eco În căutarea limbii pierdute, Polirom, Iaşi, 2002.

C R AT Y L O S

78

după acesta. E data propusă de D. Nails (NAILS, 443) şi acceptată şi de alţii precum Sedley şi Ademollo (ADEMOLLO, 14). Referirea la întâlnirea cu Euthyphron, care ar fi avut loc „de dimineaţă" (396d), şi, în continuare, invocarea glumeaţă a „muzei lui Euthyp hron" ar muta însă discuţia la un aproape imposibil an 399, puţin înainte de procesul lui Socrate, când e plasată discuţia din Euthyphron. 5 Probabil că Platon nu vrea să ne trimită la o întâlnire anume şi la o dată pre­ cisă, ci, cum remarcă FRIEDLĂNDER, 2, 230, ,,interesul lui Platon este să facem legătura cu dialogul Euthyphron (POI, 1) şi să ne rea­ mintim antiteza dintre doxozoful care îşi arogă o ştiinţă a lucrurilor divine şi neştiutorul-ştiutor, care se resemnează în omenesc, nu cu scepticism, ci cu respect". 5. Unii au contestat că personajul Cratylos din dialogul Cratylos ar fi fost cunoscutul adept al lui Heraclit (PO, 3, 239-241), despre care vorbeşte Aristotel în Metafizica, şi au văzut în el mai curând un sofist, un susţinător al teoriilor inexistenţei falsului, precum Euthydemos sau Antisthenes socraticul, sau o ficţiune a lui Platon. Dar fără temei serios. Cratylos era destul de tânăr (440d) la data dra­ matică a dialogului, ceea ce permite o evoluţie ulterioară a concep­ ţiilor filozofului, în direcţia heraclitismului radical (SEDLEY, 20). La întâlnirea cu Socrate şi Hermogenes, Cratylos e influenţat de teoriile lui Antisthenes şi ale altora - unii sofişti, precum Euthyde­ mos - susţinând imposibilitatea falsului: deoarece a rosti falsul înseamnă a spune ceea ce nu este şi, pe de altă parte, deoarece, conform celebrei teze a lui Parmenide, ceea ce nu este (nefiinţa) e inexistent, falsul nu se poate rosti. Nu există deci enunţ fals şi nici măcar nume fals, ci acestea sunt simple zgomote. (Astfel îl „despoaie" de nume şi pe bietul Hermogenes.) Dar, după cum vedem chiar în dialog, Cratylos este deja atras şi de concepţia lui Heraclit, care afirmă că 5. Imposibil, mai ales fiindcă în acel moment Cratylos ar fi trebuit să fie un heraclitean radical, aşa cum îl prezintă Aristotel şi cum nu apare evident din dialog. Ar fi fost şi prea în vârstă, pentru ca Socrate să-i spună că „eşti încă tânăr" (440d) .

NOTĂ I NTRODUCTIVĂ

79

totul se află în mişcare şi curgere. Or, dacă adevărul nu poate fi ex­ primat din cauza fluxului continuu, cum îi explică Socrate în dialog, iar falsul nici atât, căci nefiinţa nu există, înseamnă că, neputând pronunţa nici falsul, nici adevărul, Cratylos va ajunge, în mod con­ secvent, dar nu mai puţin comic, la stare