Educatie si cultura in Occidentul barbar

Citation preview

..EDUCA ŢIE ŞI CULTUĂ IN OCCIDENTUL BARBAR SECOLELE VI-VIII

Această ediţie este parte a colecţiei „Ideea europeană" inanţată de Fundaţia Concept-Open Society Institute, Budapesta, M inisterul Francez al Aacerilor Extene şi Ambasada Franţei la Bucureşti

Lucrare publicată cu sprijinul Ministerului Francez al Culturi i - Centre National du Livre

PIERRE RICHE

EDUCATIE SI CULTURĂ IN OCCIDENTUL BARBAR

.

'

'

SECOLELE VI-VIII Ediţia a 4-a, revăzută şi corectată Traducere de FLORICA BECHET

��

fundaţia oncepe

//f'

"� /6

Eaitura Meridiane

Coperta colecţiei CĂTĂLIN POPA Pe copertă Muzica, Aritmetica, Geometria .�i Astron omia

Manuscrisul Boethius de la Tours, 845 Staatsbibliothek Bamberg, Ms. C lass. 5, Fol io 9v.

Univ. Bucureşti - Filosofie

1 �1� �II �11 111� �li �II 1�1111 004795

PIERRE RICHE Education et cu/ture dans /'Occident (Vfe et VJc· siecles) © Editions du Seuil, 1962 et 1995 © Editura Meri diane, 200 I pentru prezenta ediţie românească

ISBN 973-33-0447-6

barbare

Soţiei mele

CUVÂNT ÎNAI NTE

Scrierea unei cărţi despre educaţia din secolele cele mai întunecate ale istoriei occidentale ar i putut părea acum câţiva ani un pariu pro­ vocator. Multă vreme, perioada care deschide Evul Mediu a ost con­ siderată o epocă de incultură şi de barbarie, căreia istoricul, nerăbdător să ajungă la renaşterea carolingiană, nu-i consacra decât câteva rândui dispreţuitoare. Totuşi, în poida rarităţii mărturiilor, istoricul începe să întrevadă întregul olos, dacă nu chiar întreaga bogăţie a secolelor care despart sârşitul lumii antice de începuile Evului Mediu 1• Studii din ce în ce ma i numeroase, ba chiar congrese ştiinţiice 2 , caută să aducă lumină în aceste Dark Ages3, şi au ost deja adunate elementele unei sinteze asupra civi lizaţiei Occidentului barbar. Transmiterea cultu­ rii romane în Evul Mediu a ăcut obiectul u nor lucrări remarcabile4, dar acestea s-au orientat în general asupra unei ţi sau a unei persoane, ără să se i încercat un studiu de ansamblu asupra culturii occidenta­ le în epoca barbară. Abordând la rândul meu această peioadă ingrată, n-am doit totuşi să studiez cultura în sensul larg al termenului\ şi nici măcar una din maniestările ei, studiul literaturii clasice, subiect al unei lucrări vechi de o jumătate de secol şi care, în multe privinţe, se impune încă6; am ales ca temă a cercetărilor mele un aspect prea des neglijat de istoria civilizaţiei: educaţia. Antichitatea a creat un sistem de educaţie bine cunoscut astăzi7: perioada carolingiană, epoca de aur a profesorilor şi a şcolilor, a atras de multă vreme cercetătorii, şi era, aşadar, indispensa­ bil să se ştie cum s-a recut de la educaţia antică la educaţia medievală, cum a putut cărturarul roman să-i lase locul clericului din Evul Mediu. Care a ost inluenţa năvălirilor barbare asupra sorţii şcolii şi a edu­ caţiei? Cum a dispămt cultura literară a laici lor? În ce condiţii aceştia din urmă şi-au căpătat instruirea religioasă? A moştenit oare şcoala clericilor şi a călugărilor, cum s-a spus adesea, programul şcolii ro­ mane? A reluat oare pedagogia ecleziastică metodele antice sau a ino­ vat? Aceste întrebări, întrebări între multe altele, merită un răspuns.

Fără îndoi ală, e mai uşor să se studieze educaţia într-o epocă în care si stemul de valori este.bine stabilit. Adultul care se ocupă de co­ pil îi transmite acestu ia ceea ce î se pare mai potrivit pentru a-i onna trupul , inteligenţa, credinţa re ligi oasă, în uncţie de un idealde viaţă bine deinit. Numai că, între secolele al VI-lea şj al VII I-lea, valori­ le tradiţionale sunt puse în di scuţie. Occidentul nu cunoaşte un singur tip de civi lizaţie, ci civilizaţii care coexistă şi adesea se opun, oferin­ du-le tinerilor că i cu totul deosebite. Cât de multe contraste exită între el evul ieşit din mâinile gramaticului roman, lectorul legat de bise­ rica catedrală, barbarul crescut în preajma şefului şi călugărul oerit din copilări e unei mânăstiri! Opoziţia acestor diverse ti puri de educaţi e constituie în acelaşi timp interesul studiului întreprins, _dar şi diicultatea prezentării lui . Deoarece nu am vrut să ac o istorie literară şi nici să evoc cultura personaj elor importante care şi-au dominat epoca independent de cultura contemporanilor lor, am studiat educaţia laicilor, a clericilor şi a călugărilor plasându- i în mediile sociale şi geograice cărora le aparţineau. Am vrut ca, adoptând un plan mai mult istoric decât logic, să arăt cum, în urma transomărilor politice şi sociale, educaţia omu­ lui occi dental a căpătat puţin câte puţin un chip nou. Pentru a surprinde mai bine multiplele aspecte ale acestei istorii, mi-am purtat cercetarea prin toate regiunile Occidentului barbar şi chiar în Italia bizantină, deoarece cultura acestui ţinut este strâns legată de cea a Occidentului. Punctul de plecare al studiului meu_îl constituie dispariţia Imperiului de Apus, nu iindcă aş vrea să mă conomez cro­ nologiei oficiale şi convenţionale care ace ca Evul Mediu să înceapă în 476, ci iindcă a trebuit aşteptată victoria barbrilor penru ca proble­ mele pedagogice puse de mult timp să poată i rezolvate. Pe de altă parte, m-am oprit la momentul în care sistemul educaţional medieval era bine instituit, adică la începutul „Renaşteri i carolingiene". Pentru a realiza această muncă, au trebuit adunate mărturiile cele mai diverse şi conruntate datele izvoarelor narative, diplomatice, ju­ ridice, epigraice, arheologice . . . Şi încă mai rămân nescoase la lu­ mină destule aspecte ale acestei sinteze, destule ipoteze nu pot i veriicate din lipsa documentelor. Totuşi, era necesar să se precizeze care era situaţia, cenând toate mărturiile pe care le avem. Am ăcut-o ără nici o constrângere şi ără nici o teamă, dorind ca această lucrare să ajute la înţelegerea unui aspect al civilizaţiei vremurilor barbare şi, în acelaşi timp, să olosească celor care vor încerca să scrie isto­ ria educatiei medievale. Î n înch eiere, ţin să mulţumesc tuturor celor care s-au interesat de această lucrare: proesorii mei de la Facultatea de Litere din Paris, Ch.-E. Perrin şi . Renouard, profesori de istorie medievală, care, de la moartea lui Louis Halphen - a cănii amintire o omagiez aici - au 8

acceptat să conducă această teă; G. Le Bras, decanul Facultăţii de Drept din Paris, P. Courcelle, proesor la College de France, şi J. Hubert, proesor la Ecole des Chartes, care m-au îndumat şi m-au încurajat cu saturile lor. dar şi tuturor celor care, în dierite calităţi, mi-au uşurat cercetările. În cele din mmă. îmi exprim gratitudinea aţă de H. Marrou, profe­ sor de istori e a creştinismu lui la Sorbona, care m-a înconj urat cu pre­ ţi oasă încredere şi prietenie şi, mai mult, a binevoit să accepte această lucrare în colecţia pe care o îndrumă. Fără să ie consacrat Părinţilor Bisericii, acest studiu va arăta cât de mult este inspirată cultura de la sârşitul Antichităţii şi de la începuturile Evului Mediu de învăţătura Sinţilor Părinţi. Reluând opera acestora, adaptând-o condiţiilor epocii lor, „ctitorii" culrii occidentale- Cassiodor, Grigore cel Mare, Isidor, Beda Venerabilul - au transmis Evului Mediu o tradiţie patristică re­ luată apoi, până în secolul al XII-iea, în şcolile monastice.

Cartagina, 22 iunie 1960

Introducere

PRESTIG I U L EDUCATI EI ROMANE ÎN SECOLU L AL V- LEA

În timpul catastrofei din secolul al V-lea - secolul marilor invazii r­ manii, păgâni sau creştini, au continuat să aibă încredere în sistemul pe­ dagogic care usese unul dintre cei mai impotanţi actori ai reuşitei lo. Prin instituţiile sale şcolare, Roma îşi impusese legea şi cultura până în cele mai îndepătate ţinuturi din imperiul său. Civi lizaţia scrie­ rii, care, înainte de cucerirea romană, nu depăşise regiunile meditera­ neene, se înstăpânea în ţinuturi care, până atunci, nu cunoscuseră decât tradiţii orale. Din Gali a până la marginile Saharei, inscripţiile latine de pe monninte, monumentele sau obiectele cele mai uzuale mături­ sesc triumul Romei. Învăţarea cititului şi a scrisului devenise o obliga­ \ ie pentm toţi cei care voiau să participe la activităţile din Romania. De bună seamă că noi nu putem şti până la ce nivel social reuşise s{t pătnmdă cultura romană . Roma domina prin elite şi nu putea avea ln vedere progresul intel ectual al maselor pe care le supusese. Chiar �i în Italia, „democratizarea culturii" nu usese niciodată prea extinsă1• Roma preferase să-şi concentreze eoturile asupra organizării învă­ ţământului „secundar", singuml care pennitea ormarea tipului de om pe care-l dorea ea, adică şcoala gramaticului şi cea a retomlui. -

Scoala gramaticului ( 'ând un copil ştia să citească şi să scrie curent2, era încredinţat grama­ ticului, care-l învăţa să vorbească şi să scrie bine şi-l iniţia în cunoaşte­ rea autorilor clasici. U ltimele secole ale Imperiului de Apus reprezintă, aşa cum s-a spus, „epoca de aur pentru grammatica latină"3. Î ntr-o epocă în care limba latină se transormă, e remarcabil să vezi apărând un mare număr de lucrări de gramatică, ca şi cum autorii lor voiau să oprească evoluţia limbii şi să impună ştiutorilor de carte regulile care dăduseră odinioară orţă latinei. Deşi prezentarea lor este deosebită, aceste manuale tratează, t01te, aceleaşi probleme. Literele şi silabele, apoi „cele opt părţi de vorbire" (nume , verb, participiu, articol, pro11

nume, prepoziţie, adverb, conj uncţie) sunt studiate amănunţit şi clasii­ cate pe categorii . Gramatica, aceea care iniţi al a·r i trebuit să prezin­ te mai ales mecani smele limbii. a devenit ştiintă a unei culturi înalte, mai mult sau mai puţin speculative. Învăţarea � rtograiei ace obiec­ tul unui studiu aparte: gramaticul trebuia să-ş i ferească elevii de ino­ vaţiile ortograice datorate influenţei limbii vorbite4. De asemenea. ără a ţine seama de transormări le apărute în pronunţarea cuvintelor, gramatici i predau regulile prozodiei şi metricii cononn nonnelor tra­ diţiei literare. În pl us, ei trebuiau să-i explice copilului autorii clasici (enarratio auctorwn). Acesta îşi consacra multe ore explicaţiei literale, vers cu vers, rând cu rând, nelimitându-se la o analiză gramaticală, ci descopeind toată bogăţia documentară a textului. Plecând de la aluzi­ ile istorice, juridice sau ştiinţiice conţinute în pasaj ul explicat, grama­ ticul îl iniţia pe elev în dieri tele ramuri ale culturii antice şi îi dădea astfel o vastă cultură generală5• În acelaşi timp, elevului i se cerea să-şi dovedească progresele pin exerciţii pregătitoare. Prin citirea şi recitarea unor mici texte, el ăcea dovada cunoaşterii accentuării şi a regulilor de pronunţie6. Apoi tre­ buia să transpună în proză un poem sau să pararazeze câteva precepte morale7. Stăpânind în prounzime limba latină, având suicientă cultură ge­ nerală, tânărul putea să-şi oprească sudiile aici . Dacă prinsese însă gustul di scrsului latin şi voia să-i cerceteze mai temeinic regul ile, el se ducea să bată la porţi le retorului.

Şcoala retorului Începând această nouă etapă a studiilor sale, elevul ri sca, la început, să ie dezamăgit; adesea, retorul relua o parte a materiei gramaticu­ lui, deoarece între cele două discipline graniţele nu erau clare. Mai mult, elevu l avea să-şi dea repede seama că retorica era o tehnică diicilă, care cerea un eort intelectual mai mare şi un îndelung antrenament. El trebuia să înveţe mai întâi regulile şi procedeele discursului, aşa cum ni le-au păstrat manualele ace lor Retores latini minores din se­ co lul al I V-iea: cum să „înveţi" l ocuri comune (topoi). cum să con­ struieşti un di scurs (dispositio) de la exordhan la pe rora ti o cum să-l reda i în cuvinte (elocutio) şi în gesturi (actfo)8• El evul trebuia tot­ odată să înveţe să-şi împodobeas că discursul prin introducerea de clausule ritmice şi, de aceea, îşi completa cunoştinţele cu normele poeziei pe care deja i le expusese gramaticul9. Studierea oratorilor şi a istoricilor îi pennitea să-şi îmbogăţească memoria cu exempta, de care se sevea în exerciţiile aplicative propuse de profesor. El se antrena mai întâi să acă elogiul unui personaj de seamă, să descrie un monument, să discute o problemă de ordin moral, ,

12

apoi se dedica unor exerciţii mai dezvoltate, declamationes. Aceste discursuri ictive, care aveau ie onna unor pledoarii (controversiae), lic pe aceea a unei deliberări pe baza unui subiect luat din istorie sau d i n mi tologie (suasoriae), ormau partea cea mai originală a învăţă­ mântului retoricH>. Învăţăcelul trebuia nu numai să olosească întreaga cultură pe care o avea din anii de gramatică, ci şi să acă apel la şti inţa controversei, dialectica, considerată a i cea de-a treia dintre artele liberale 1 1. Când ieşea din şcoala retorului, după patm până la şase ani de antrenament, el putea să devină un strălucit conferenţiar sau, după un stagiu ăcut în şcolile de drept 1 2 , un avocat redutabil. O dată ce poseda arta oratorică, romanul se simţea stăpân al lumii, aşa cum era stăpân al cuvântului. Retorica îi dădea „puterea, cinstirea, prietenia, gloria în viaţa prezentă şi în cea viitoare" 1 3 •

Renunţarea la cultura ilosoică ... Acest elogiu care încheie Instituţia oratorică a lui Quintil ian ne poate uimi, pe noi care privim retorica doar din exterior, prin intermediul manualelor şcolare. Studi erea tehnicii procedeelor oratorice ne pare uscată şi goală 1 4• E adevărat că predarea retoricii în u ltimele secole ale Imperiului de Apus nu mai corespundea programului pe care-l trasaseră Cicero şi Quintilian. Aceştia doriseră ca studi erea reguli lor oratoriei să ie însoţită de o omare mai largă, care să completeze ceea ce elevul primise de la gramatic şi care să-l iniţieze în cercetarea fi losoică. Or, prin renunţarea la învăţarea limbii greceşti, romanul nu mai are acces la cultura ilosoică 1 5• Numai c âţiva cărturari �u căutat să salveze elenismul în Occident. Dar încercarea lor, oricât de lăudabilă, nu a depăşit cadrul unor mici cercuri privilegiate 1 6• „.

şi ştiinţifică

Renunţarea la cultura ilosoică este însoţită, în mod inevitabil, de re­ nunţarea la studi i le ştiinţi ice. Conorm programului moştenit de la tradiţia greacă, cele patm di scipline matematice ( aritmeti ca, geome­ tria, muzica, astronomia) trebuiau să se adauge celor trei arte liberale (gramatica, retorica şi dialectica) pentru a orma EYXUX.t; tat8Eia sau artele liberale 17• Dacă anumiţi cărturari din secolul al V-lea încă mai au conştiinţa acestei unităţi, ei nu au putut-o reintroduce în prora­ mul şcolilor18 • Acestea se mulţumeau cu comentarii le pe care le ăcea gramaticul cu ocazia explicăii textelor, lucm care stânea curiozitatea, dar nu orma spiritul . După aceşti ani de studiu, literatul putea să-şi sporească eruditio consultând diverse manuale, veritabile „digest"-ri, al căror număr a tot crescut din secolul al IV-iea, manuale în care el găsea nu numai li ste de nume geograice, anecdote istori ce, ci şi o 13

întreagă serie de inonnaţii cu privire la astronomie şi la complemen­ tu l acesteia, astrologia, la şti inţele medicale, la istoria naturală etc.19• Statul, stăpânul şcolii

Astel, învăţământul clasic în Occident este numai literar. El unnăreşte să dea tânărului roman mijloacele prin care acesta să-şi joace ro lul într-o societate care judeca omul după cal ităţile sale de orator. Tot­ odată, el îi pennite acestuia să devină un cetăţean capabil să slujească statul, care să conducă numeroasele birouri de care depindea orga­ nizarea Imperiului. Înţelegem atunci că statul şi-a asumat organizarea studiilor şi a încurajat cetăţile să deschidă şcol i municipale20 . Numirea proeso­ rilor depindea de autorităţile publice. Aceşti proesori se bucurau de anumite privi legii şi erau apăraţi împotriva concurenţei proesorilor particulari 21. Câţiva erau admişi în cercul iiuperial22, iar unul dintre ei chiar a obţinut, pentru o clipă, titl ul de împărat23. Astfel, Roma şi-a păstrat oţa şi prestigiul mai mult prin învăţământ decât prin oştile sale. Atâta timp cât au avut posibili tatea, conducătorii Imperiului au vegheat asupra bunului mers al instituţiilor şcolare.

Biserica creştină şi şcoala Importanţa şcol i i într-un i mperiu oicial creştin din secolul al IV-iea poate uimi la prima vedere. Înstăpânirea statului asupra şcolii ar i puut nelinişti Biserica, a cărei mi siune era să predea adevănl creştin. In plus, principiile moralei Evangheliei erau oarte departe de idealul umanist onnat de secolele de păgânism. Un creştin putea să ie scan­ dal i zat de imoralitatea textelor propuse de gramatic şi să considere ără rost n işte studii al căror scop undamental era ata discursului. „Cultul Muzelor" risca să-i îndepărteze pe credincioşi de cultul ade­ văratului Dumnezeu24. Oare creştinul nu găsea în textele sacre ceva pentru a-şi satisace curiozitatea intelectuală? La ce bun să recurgi la retorii, poeţii, savanţii, istoricii păgâni, când existau Epistolele Sân­ tului Pavel, Psalmi i, Catea Genezei şi cea a Regilor? Biblia era o lu­ crare destul de bogată şi de vaiată pentru a putea înlocui artele liberale. Acest program propus în secolul al Ill-lea prin Didascalia Apostolicâ15 a ost adoptat de călugări i din secolele unnătoare26• Dar călugării nu reprezintă încă decât o minoritate care trăieşte la marginile societăţii . Clericii şi laicii creştini, deşi admiteau superio­ ritatea Bibliei asupra artelor liberale, se simt atât de soli dari cu civi­ lizaţia romană, încât nu pot s ă respingă cultra clasică. Chiar şi cei mai înverşunaţi să denunţe primejdi ile literaturii păgâne au înţeles ne­ cesitatea de a-şi trimite copiii la şcoală27. Creştinii au devenit ei înşişi gramatici şi retori şi, pentru a dovedi că mesaj ul biblic putea să se 14

potrivească unei orme care, la origine, îi era străină, nu au ezitat să transpună în versuri clasice Vechiul şi Noul Testament. La mij locul secolului al V-lea, o dată cu Sedulius şi cu retorul Claudius Marius Victor, poezia creştină clasică ace o cari eră străl ucită2R.

Fârâ şcoli reştine ... De altfel, şcoli i antice nu i se opunea nici un centru de studii religioa­ se. Tineri i laici primeau învăţătura religioasă în sânul familii lor lor29, iar cei care se dedicau vieţii clericale nu erau, în general, admişi în nînduri le clerului decât după ce trecuseră prin şcoala gramaticului. Numai slujind Biserica ei îşi învaţă meseria: citirea textului sacru, cântarea psalmilor şi a imnurilor, iniţierea în liturghie30. N ici exegeza, nici teologia nu erau predate de proesori special izaţi. Clerul intere­ sat de ştiinţa sacră trebuia să se ormeze singur în aara seviciului bisericesc. El nu avea nici măcar posibilitatea de a se duce să umeze cursurile unei şcoli superioare de ştiinţe religioase, pentru că o aseme­ nea şcoală nu exista în Occident31• Formarea teologică a Părinţilor Bi­ sericii latine s-a ăcut în aara oricărei şcoli, ceea ce le-a dat libertatea de gândire şi bogăţia de expresie care le-a asigurat succesul . Când, la începutul secolului al V-lea, Sântul Augustin deineşte, în lucrarea sa De doctrina christiana, principiile ştiinţei sacre, el nu voia să stabilească programul unei şcoli, ci oerea intelecalului creş­ tin reguli de interpretare a Scripturii într-o omă prescurtată. El îi arată cum să-şi utilizeze cunoştinţele dobândite în şcoala antică pen­ tu a-şi aprofimda cultura religioasă32. Contrar a ceea ce s-a crezut mult timp, el nu se gândea numai la cleric, ci, în acelaşi timp, îi învăţa pe laici să ie căturari creştini. De altel, laicii, după exemplul împăra­ ţi lor, s-au acut teologi, au intevenit în ceurile docrinare, au comen­ tat Scriptura, în proză sau în versuri. În secolul al V-lea nu existau două culturi , una rel i gioasă, rezervată clericilor, alta proană, dome­ niu al laicilor33. Cu siguranţă, această concepţie a unităţi i culturii ex­ plică absenţa şcolilor propriu-zis clericale .

. . . n afara mânăstirilor

Singura şcoală creştină care asigura educaţia şi instruirea copilului şcoala monastică. Venit din Orient, monahismul s-a i mplantat în Occident în secolul al IV-iea. El i-a atras pe oamenii donici de a evita viaţa seculară şi le-a propus un program de viaţă total opus celui lu­ mesc. Drept urmare, este evident că şti inţa · s eculară nu pătrundea în mânăstiri. Copii lor aduşi de părinţii lor, adolescenţilor veniţi din pro­ prie chemare, călugării l e dădeau o învăţătură care se limita la studiul rudimentelor, deoarece era de aj uns să ştii să citeşti pentru a avea ac­ :es la Biblie34. Aceste şcoli nu au ost în nici un chip centre de stu-

era

15

dii sacre. Mânăstirea din Lerins, înteme iată la începutul secolului al V-lea, pe care unii o consideră şcoală de teologie, nu este, aşa cum vom vedea, decât o şcoală de asceză35.

Creştinismul nu transformă pedagogia romană Dacă creştinismul nu a inluenţat şcoala romană în programul ei, i-ar i putut modiica metodele pedagogice şi concepţia despre copil. Romani i, ca şi grec ii, nu se interesau de copil, şi nici chiar de adoles­ cent. Educaţia (lwman;tas) avea ca scop olarea „omului" adult şi nu se ocupa de dezvoltarea tinerilor36. Numai copiii precoce, deci co­ piii minune, cre deja ,judecau ca nişte bătrâni", erau demni de interes37. Creştinismul, iind idel întemeietorului său, ar i putut încerca să repună în valoare calităţile proprii copilăriei şi să transorme spiri­ tul educaţiei . De fapt, sunt rari creştinii care au ăcut elogiul „spiri­ tului copi lăriei". In secolul al V-lea, papa Leon cel Mare este aproape singurul care a amintit în chip admirabil că „Cistos iubeşte copilăria, maestra de umilinţă, normă a inocenţei, model de blândeţe"38. Părinţii Bisericii şi, în special, Sântul A ugustin, care au umat mai mult în­ văţătura Vechiului Testament decât pe cea a Noului Testament, vedeau în toate aptele copilului indiciul păcatului oiginar39. Pentru a relua n text biblic oarte des citat, cel mai bun mijloc de a ace să iasă nebunia din inima copilului era olosirea băţului40. Principiile pedago­ gice ale creştinilor le întâlneau astel pe cele ale educatoilor romani. Profesoul trebuia să ie şi mai sever când era vorba de adolescent, intrat în „clocotul pubertăţii"4 1 , iar ei atrag atenţia părinţilor asupra primejdiilor la care o prea mare libertate îi expunea pe tineri42.

Romanii n faţa educaţiei barbare Constatăm, aşadar, că creştinismul n-a vrut să schimbe şcoala antică, nici să-l transorme pe romanul în care se mai ală încă suletul antic. Ba chiar mai mult, atunci când oştile barbare devastau Imperiul, nici­ odată creştinii nu s-au simţit mai legaţi de idealul de viaţă pe care li-1 propusese civilizaţia romană. Pentm ei, barbarii nu erau numai păgâni sau eretici, ci şi popoare total străine de concepţia lor asupra omului . Într-adevăr, educaţia barbară aşa cum putem s-o cunoaştem no i, este total opusă educaţiei romane . Este o educaţie de ţărani şi de răz­ boinici, c� aceea pe care a primit-o societatea homeică sau chiar Roma în vremurile ei de început43. Copilul barbar este stict supus autorităţii părinteşti până în momentul în care este demn să participe la lupte cu adulţii. Prin ceremonia înnnării el este pimit în comuniatea războini­ cilor, ără ca aceasta să-l acă să-şi uite apartenenţa la clanul ami­ lial44 . Faptele de arme ale strămoşilor, transmise oral din generaţie în generaţie45, şi credinţa în atotputenicia orţelor naturii se ală la 16

haza ormării morale şi religioase. Cultura intelectuală îi este străină dacă există o scriere gennanică, scrierea runică, cunoaşterea ei este r�zervată preoţilor, iar olosirea ei are caracter magic46. Dacă barbarii triuma, s-a tenninat cu cultura romană. deoarece. a�a cum spune un poet creştin, „între roman şi barbar există aceeaşi opoziţie ca între bipede şi patrupede. între iinţa dăruită cu cuvânt �i fiara cea mută"-n. Dacă unii conducători germanic i, intraţi în slujba împăraţilor, s-au putut interesa de litere, au ăcut-o după ce au adop­ tat felul de viaţă al romanilor8. Nici un compromis nu părea a i posi­ bil între cele două c ivil izatii49• Înţelegem înverşu}area �u care, timp de un secol, romanii au rezis­ tat inluenţei barbare. Inţelegem totodată că, în poida invaziei şi a dis­ trugerilor, romanii s-au ataşat şi mai putenic de si stemul de educaţie care capătă pentru ei chipul unui simbol. Provinci ile Imperiului sunt ocupate de populaţi ile barbare, Roma este jeuită în două rânduri, dar în aara regi unilor lăsate complet în mâna barbarilor - Britannia, Galia de Nord, Gennani a50 -, şcolile continuau să ie deschise; retraşi pe proprietăţi le lor, cărturarii uită de nenorocirile vremurilor, dedi­ cându-se jocurilor spiritului5 1 • Lor le plac oameni i liniştiţi şi-i evită pe barbari, citesc mult, caută societatea oamenilor instruiţi52. Deşi îşi dau seama de decăderea învăţământului53, ei dau dovadă de o uim i­ toare idel itate pentru tot ceea ce a constituit gloia Romei. Aceasta este situaţia în momentul în care gennanii şi-au organi­ zat statele în ostul Imperiu şi când un barbar 1-a detronat pe ultimul împărat, Romulus Augustulus. Evenimentul din 476, care n-a avut mare răsunet la acea vreme, are pentru noi o semniicaţi e simbolică. Acum dispare generaţia ultimilor cărturari din Imperiu, reprezentată de Sidonius Apollinaris (mort pe la 483 ). Copi ii născuţi pe la 480 se numesc Caesaius, Benedict, Cassiodor şi Boethius. Plasaţi în noi con­ diţii istorice, ei vor trebui să rezolve problemele culturale şi şcolare pe care înaintaşi i lor, convinşi de eternitatea Imperiul ui, au vrut să le ignore. �i,

Prima pate

SUPRAVIEŢUI REA ŞCOLII ANTI CE ŞI ORGANIZAR EA ŞCOLI LO R CREŞTIN E I N REGATELE BARBARE MEDITERA N E E N E (480-533)

„

Capitolul I

SUPRAVI ETUI R EA SCOLll ANTICE '

'

I. Condiţi i le istorice

Detronarea ultimului împărat roman şi organizarea regatelor barbare nu au adus nici o schimbare însemnată în Occident. În regiunile nor­ dice ale ostului Imperiu, părăsite de mult timp de Roma - Britannia, Germani a, Galia de Nord-, barbarii îşi continuau implantarea. Ur­ mele romanizării se ştergeau încet, i ar aceste ţări se întorceau la pă­ gânism şi la viaţa de clan.

Barbarii inluenţaţi de civilizaţia romană Dimpotrivă însă, în regiunile mediteraneene, civilizaţia romană supra­ vi eţuia; prinţii burgunzi, vizigoţi, ostrogoţi şi chiar vandali nu se aşe­ zau în ostul Imperiu ca nişte străini 1 , ci, în tot secolul al V-lea, au ost marcaţi de inluenţa civi lizaţiei Romei. Vizigoţii, convertiţi la creşti­ nism din secolul al IV-lea2, erau mândri să amintească faptul că Alaic, conducătorul lor, nu distrusese Roma în 41 O, aşa cum ar i putut-o ace alţi barbari3. Athaulf, urmaşul lui Alaric, care se căsători se cu fi ica împăratului Theodoric, Galia Placidia, se gândea chiar să restau­ reze Imperiul, cu aj utorul goţilor4. La mij locul secolului al V-lea, nl dintre urmaşii lui a ost omorât în timp ce lua parte la apărarea Occi­ dentului împotriva oşti lor lui Attila. La rândul lor, ostrogoţi i, rămaşi mai multă vreme în Orient, intraseră în slujba împăratului . La cererea l u i Zenon Theodoric Amalul, în 490, cuc ereşte Italia, unde domnea Od oacm din 4765 . Aşezaţi mai recent în Imperiu, burgunzii nu erau mai puţin avora­ bili civilizaţiei romane. Aliaţi cu romanii în secolul al IV-lea, ei se decla­ rau chiar uniţi cu aceştia din unnă prin legături de rudenieC'. De apt, mărturii din secolele al V-lea si al Vl-lea le atestă moderatia si dorinta lor de a stabili cu galo-romanii relaţii bune7 . Ca şi goţi i, ei su nt arie 'i, dar, cu siguranţă, au aj uns la această cones iune după ce cunoscuseră mai întâi catolicismuP'. Ca şi prinţii goţi , conducătorii lor au intervenit în viaţa politică a}mperiului, şi unul dintre ei, Gundebad, a stat multă vreme în ltal ia9. In sfârşit, vandalii nu-şi merită întru totul renumele 21

de sălbatici care Ii se atribuia odinioară 1 0. În poida anatismului lor religios, ei au apreciat civi liz aţia romană. Când au trecut în Arica, în 429, după o lungă şedere în Spania, au păstrat instituţiile Imperiului 1 1 .

iaţa romană continuă Unitatea teritori ală a regiun ilor med iteraneene nu fusese sărâmată prin întemeierea celor patru regate. Între prinţi exi stau strânse legă­ turi de amilie, iar hotarele puteau i uşor trecute. Fiul lui Sidonius Apollinaris, supus al vizigoţilor, întreţinea relaţii cu Avitus din Vienna, care se ala pe teritoriul burgund; acesta din unnă le scria prieteni lor lui de la Milano şi Ravenna, aflate în ţinut ostrogot, în timp ce, de la Pavia, Ennodius coresponda cu lionezii. Te-ai i crezut încă pe vremea unităţi i Imperiului. Şi chiar mai mult, după 509, anexând Provenţa şi protej ând regatul vizigot de atacurile rancilor, Theodoric restabileşte parţial această unitate. În acest caru politic, romanii puteau avea iluzia că nu se schimba­ se nimic. În primul rând, legăturile lor cu tmpele barbare erau aproape inexi stente. Intr-adevăr, acestea erau puţin numeroase şi se alau can­ tonate în regiuni bine detenninate şi, bineînţeles, cele ma i puţin ro­ mani zate . Ostrogoţii ocupau mai ales nordul Italiei 1 2, burgunzii erau i nstalaţi pe podişurile din Jura 1 3 , iar vizigoţii pe cele din Vechea Casti­ lie 14. Doar vandali i se alau în regiunile cele mai romanizate din Aica, dar erau puţin numeroşi 1 5. Cadml vieţii romane era mereu acelaşi. Ruinele din secolul al V-lea useseră reparate, iar regii contribuiseră la aceste restaurări; se cunosc mai ales lucrările lui Theodoric, la Roma, Verona, Ravenna 1 6, dar tre­ buie amintit că şi Gundebad, la Geneva1 7, Euric, la Merida 1 8 , şi prinţii vandal i, la Cartagina 1 9, au deschis şantiere de construcţi i . În oraşe, cetăţeanul bogat putea şi acum să-şi împartă timpul între or, centml aaceri lor şi al proceselor20 , terme, ale căror binefaceri le apreciau şi barbarii2 1 , mesele agrementate cu taclale şi jocuri, teatm şi curse22. Casa romană îşi păstra planul şi decorul tradiţional23. Viaţa pe marile domenii mrale, în Ital ia24, în Spania25, în Africa26, o aminteşte pe aceea descrisă de Sidonius în secolul al V-lea.

„Pacea romană" este restabilită Fără îndoială, nu trebuie să acem un tablou prea optimist al situa­ ţiei. Pentru unii, stăpânirea barbarilor era, cu siguranţă, greu de supor­ tat . În plus, barbarii erau ari eni şi-i persecutau pe catolici, în Spania şi Arica. Totuşi, după tragicii ani ai invaziei, ultimele două decenii ale secolului al V- lea ş i îiceputul secolului al VI-lea trec drept o pe­ rioadă de pace relativă27. lnlocuirea lui Odoacru cu Theodoric, în 493 , 22

1111 a

răscolit multă vreme Italia, iar ţara a ost liniştită până la moartea r�gelui (526 ) şi chiar după aceea. Euric, care a dus regatul vizigot la 11pogeu, îl trece ără greutate iului său, Alaric I L în 484. În bazinul !onului, cele două regate burgunde de la Geneva şi Lyon au ost unii­ nte de Gundebad şi de ratele lui , Gundesil, în 485 28. În sârşit, în \rica, înscăunarea lui Gunthamund ( 484) a marcat începutul unei tkstinderi în relaţiile dintre vandali şi aro-roman i. \ceastă perioadă de stabi litate a luat sâr)it pe la 53 3 . Franci i au 1111exat atunc i regatul burgund şi, după doi ani, au ocupat Provenţa. 111 533, împăratul Iustinian, punându-şi în apl icare proiectul de recu­ cerire a Occi dentului, a pus stăpânire pe Africa vandală, apoi a atacat Italia care, timp de aproape douăzeci de ani, a luptat împotriva invadat­ rului. Cât priveşte regatul vizigot, a suferit şi el crize politice începând din 531 şi, în plus, a ost ameninţat de incursiunile rancilor înainte de a i recucerit de bizantini29• Astel, între 480 şi 533, găsim cele mai bune condiţii pentm stu­ dierea supravieţuirii şcolii antice. li. Cercurile de căturari şi şcolile

Oare romanii, care după triumful barbarilor şi-au păstrat monwnen­ lde, tennele, teatrele, şi-au putut păstra şcoli le? Pentm a răspunde la 11ccastă întrebare, ne-ar plăcea să avem variatele surse de care dispune istoricul Antichităţii: inscripţii, biograii ale profesorilor, caiete ale elevi lor etc. Din neericire nu avem nimic din toate acestea. De aceea instituţia şcolară scapă analizei noastre. Trebuie, aşadar, să cunoaştem indirect şcoala, la diferitele sale nivelri, prin oamenii care au trecut pri n ea şi prin operele ce au ost produse datorită ei, ie că sunt lucrări literare sau simple scrieri . A. Instruirea elementară

J>in păcate, pentru a şti ce a devenit şcoala elementară în această peri­ oadă, nu dispunem de nici o sursă directă. Nici un text, nici o inscrip­ \ !� nu ni-l aduc în aţă pe învăţător, magister tudi, personaj pe care \ntichitatea l-a cunoscut bine. Trebuie oare să credem că instruirea eh:mentară nu se ăcea decât în amiliile aristocrate30? Este puţin pro­ habi l. A şti să citeşti şi să scrii era încă, şi mai ales în oraşe, o ne­ resitate. lntr-adevăr, invaziile barbare nu au distrus acel ceva care a marcat întreaga Antichitate şi pe care-l putem numi civilizaţia scierii. Orăşeanul este pemanent solicitat de inscripţiile care împodobesc monumentele civile şi religioase3 1 şi, mai ales, de pietrele tombale, la kl cum este solicitat de trecut. Nu se poate crede că lapic izi i se supun

unei tradiţii, dacă ştiu că nu mai pot i înţeleşi . Vom avea ocazia să con­ statăm peste tot o legătură strânsă între prezenţa i nscripţiilor şi cea a culturii intelectuale.

Importanţa actului scris Alte apte arată că scrierea j oacă încă un rol important în viaţa aces­ tor regate barbare. Bunăoară, la Roma şi la Ravenna, obiceiul aişării publice a actelor nu a dispărut, la mij locul şi nici la sârşitul secolu­ lui al Vl-lea32. În domeniul comercial, schimburile cer totdeauna un minimum de scriere, iar când se întâmplă ca negustorii să ie anala­ beţi, ei au scibi care-i ajută la ţinerea socotelilor şi la corespondenţă33. Vânzările, ca şi donaţiile şi testamentele, nu se concep ără redactarea unui act a cărui valoare nu mai este pur probatorie, ci tinde să devină dispozitivă34. Î n aara marilor oraşe, instruirea elementară trebuie să se i men­ ţinut. Nu avem decât o singură mărturie în acest sens, dar una impor­ tantă. Aceasta este oerită de acte le de vânzare scrise pe tăbliţele de lemn, în regiunea Tebessa, sub regele vandal Gunthamund. Unii po­ sesori semnează contractul, alţii arată că nu ştiu s-o acă, ceea ce do­ vedeşte că această ignoranţă este socotită excepţională35. Aceeaşi obsevaţie pentru actele redactate în Italia sub domnia lui Odoacru şi a lui Theodoric36. Ele erau redactate în stationes tabellio­ num din Ravenna sau din Roma, apoi erau trecute de un greier în registrele curiei37. Aceste acte poată semnăturile autograe ale celor interesaţi şi ale martori lor lor şi, când aceştia din urmă nu ştiau să scie (litteras nescients38), o spun şi desenează o monogramă cu mâna sau cu inelul lor cu pecete39. De remarcat aptul că olos irea acestui inel, care s-a răspândit în Imperi u l Târziu şi a avut un mare succes în lumea barbară, nu marchează neapărat, aşa cum s-a pretins4 0, igno­ ranţa celor care se servesc de el. E ste o bijuterie pe care oamenilor le place s-o poate şi care, în acelaşi timp, pennite autentiicarea rapidă a unui act sau închiderea unei casete4 1 • Astfel , putem conchide c ă instruirea el ementară nu a dispărut. S i­ tuaţia nu s-a schimbat deloc din epoca imperială: în clasele de mijloc, un anume număr de persoane recventează şcoala pentru a dobândi noţiuni elementare. Claselor aristocrate le era rezevat privilegiul unei instruiri mai dezvoltate, dobândite la gramatic şi la retor. B. Învăţământul gramaticului şi retorului

E ducarea tânărului aristocrat are loc ca pe vremuri. Copilul, ieşit din mâinile doicii42 şi instruit cu primele elemente, este încredinţat gra­ maticului, apoi retorului . Chiar dacă cunoaştem puţini proesori, putem 24

totuşi să ştim care era învăţătura lor, pătunzând în cercurile animate de oştii lor elevi. De aceea vom studia în ace laşi timp cercurile de cărturari şi şco lile din dieritele regate barbare. 1.

ÎN F(ALIA DE NORD

Deşi nu ştim nimic despre organizarea şcolară a Italiei de Nord în se­ colul al V- lea, o întâmplare ericită, păstrarea operei lui Ennodius din Pa via, ne permite să constatăm existenţa şcoli lor în secolul al VI-lea.

Ennodius şi elevii săi Născut într-o amilie aristocrată din Provenţa, Ennodius s-a stabilit încă din tinereţe în Italia de Nord (pe la 490) . La 20 de ani, intrase în rândurile clerului din Pavia, apoi în cel de la Mi lano, înainte de a-şi sărşi caiera ca episcop al Pa viei, în 51143 . Cultra literară pe care trebuie s-o i dobândit înainte şi chiar, poate, şi după inrrea în ordinul clerical44, i-a adus un renume deosebit în cercrile de literaţi din Ligu­ ria. Reputaţia sa a aj uns până în provincia natală şi s-a răspândit până la Roma, aşa cum o dovedeşte originea corespondenţilor săi45• Chiar înainte de anexarea Provenţei de căre Theodoic, nişte veri ai lui Enn­ dius i-au încredinţat i ii, pentru ca acesta să-i poată îndmma în studiul artelor liberale46. Acelaşi lucm l-au ăcut unele amilii italice din nord şi din sud47• Cunoaştem astel vreo zece adolescenţi recomandaţi pen­ tru a i luaţi în grij ă de un diacon. Acest apt este oare de ajuns pentru a vorbi de o „şcoală a lui Ennodius" la Mi lano48? Nu cred. Ennodius a ost văzut drept conducătoul şcolii episcopale din Milano49, dar acest lucru nu apare câtuşi de puţin în textele noastre. Ennodius, care era, cel puţin din 499, diacon al bisericii din Milano, nu avea interes să des­ chidă un centru şcolar, de vreme ce şcoala orăşenească nu di spăruse.

Şcoala din Milano I se cunoaşte, într-adevăr, proesorul, un anume Deuterius. Deşi avea titlul de grammaticus, Aacesta preda şi retorica5 0 , lucru ce se practica din ce în ce mai mult. Işi stabi lise şcoala în orul din Milano, iar in­ t rarea în auditorium-ul său era un eveniment de seamă, marcat prinr-o ceremonie5 1 • Când Lupicinus, nepotul lui Ennodius, Arator, proteja­ tul episcopului de Milano, tinerii Eusebius, Paterius şi Sevems au ost admişi aici, Ennodius a compus pentru ei două dictiones pe care apoi le-a introdus în operele sale52. Apoi a continuat să-i urmărească pe tineri în studiile lor şi i-a aj utat să-şi acă exerciţiile de retorică53, tra­ diţionalele suasoriae sau controversiae. Se pare că a paticipat şi el la c ursuri şi a improvizat discursuri a căror temă era dată de Deuterius54_ Astfel, penru noi, Ennodius a ost mai degrabă un setnic şi un repeti­ tr, decât un proesor. Aceste funcţii i-au pennis să rămână în contact 25

cu „elevii" săi când aceştia au părăsit şcoala lui Deuterius pentru a căuta în altă parte o completare a cunoştinţelor.

Studiile de la Ravenna Să-l unnărim mai întâ i pe tânărul Arator la Ravenna. Capitala politică a Ital iei trebuia să aibă ş i ea şcolile sale, chiar dacă nici un text nu le menţionează în mod explicit. Prezenţa curţii, a cancelari ilor şi a înalţi lor funcţionari întrebuinţaţi în administraţia regală impunea exis­ tenţa unor şcol i . A ici trebuie să se i predat dreptul, ceea ce l-a deter­ minat pe Arator, destinat carierei de avocat, să se ducă la această şcoală55. A avut drept coleg de studii un băiat mai în vârstă decât el, care l-a ăcut să descopere operele lui Caesar, poeţii clasici, imnuri le lui Ambros ius şi poeziile lui Sidonius56. Acest învăţăcel, pe nume Parthenius - pe care nu trebuie să-l conundăm cu omoni mul său, nepotul lui Ennodius57 -, era originar din Gali a şi-i avea drept bunici pe episcopul de Limoges, Ruicius, şi pe ostul împărat, AvitussR . Fără îndoială, el venise la Ravenna pentn a-şi termina studiile, ceea ce i-a permis accesul într-un înalt post administrativ; îl vom găsi mai târziu în slujba unui rege merovingian59. Să adăugăm că, în aara şcol i l or, vom găsi oameni cultivaţi care s-au aplecat asupra unor opere clasice şi le-au revizuit cu atenţie texul. Pe un manuscris al lui Macrobius se pot citi semnătura senatonlui Synachus şi a nepotului autonlui Satumaliilor. Pe două manuscrise, ale lui Pomponius Mela şi Valerius Maximus, se poate citi semnătura lui Helpidius, comite al consistoriului60. Acest el de lucrare dovedeşte că Ravenna era încă un centru de cultură l iterară oarte viu. 2.

LA ROMA

Capitalei politice a regatului mulţi tineri îi preerau Roma, capitala istorică. Ca şi Sidonius în secolul al V-lea, Ennodius şi Cassiodor slă­ veau, în secolul următor, meritele şcoli lor romane6 1 , singurele care puteau oferi o predare veritabilă a retoricii62; Arator este o excepţie printre tinerii avocaţi, pentru aptul că nu a unnat studiile la Roma63. Când elevii lui Deuterius părăseau Milanul, Ennodius le dădea scrisoi de recomandare, care să le permită accesul în cercurile romane64. Tinerilor liguri, Ambrosius şi Beatus, le-a închinat chi ar un mic tratat pedagogic, paraenesis didascalica65, în încheierea căruia enumera câţi va dintre literaţii cei mai recomandabi li. Nu este l ipsit de uti lita­ te să-i cunoaştem şi noi.

Cărturarii romani Aceşti cărturari onnau două grupuri, ba chiar mai mult, două amilii, ale căror poziţii politice erau opuse: pe de o parte, cercul senatorului 26

hmstus, pe de alta, cel al senatorului Symmachus. Faustus a ost unul dintre cei dintâi care i s-a raliat lui Theodoric, iar regele i-a arătat recunoştinţă încredinţându-i înalte funcţii administrative66. Acest lucm nu l-a împiedicat să ie. la vremea lu i. poet67, şi să petreacă mult timp în bibliotec.a sa, despre care Ennodi us ne-a dat, în câteva versuri , o nonnaţie din păcate prea vagă68. El se ocupa totodată şi de educaţia liu lui său(19 şi, în special , de Avianus. care, la un moment dat, a învăţat în preajma lui Enodius70. Şi sora lui Faustus, văduva Stephania, a prac­ t icat exerciţiile de şcoală7 1 • De altfel, ea se căsătorise cu un literat, poe­ tul Asterius, care, în anul consulatului său, revizuise un manuscris al lui Vergiliu şi, puţin mai târziu, o operă a lui Sedul ius72. De partea lui Symmachus, care a maniestat mai puţină bunăvoinţă faţă de guvenarea lui Theodoric şi păstra relaţii cu Imperi ul de Răsă­ rit7·', întâlnim doi cărturai remarcabili: Symmachus şi Boethius. Cultul literelor era tradiţional în această amil ie, pe care a reprezentat-o în n 1 od strălucit marele Sy1mnachus. Strănepotul acesuia nu putea să de­ zamăgească. Cultura lui era vastă, întmcât el era în acelaşi timp ilolog, istoric şi fi loso74. Coresponda cu gramaticul de la Constantinopol, Pris­ e ian, şi, împreună cu acesta, avusese intenţia să apl ice la Roma unele metode de lucru preluate de la greci75. Tânărul Boethius, oran de la v. Ştim că Orationalul vizigot, compus Ia Tarragona în jurul am1lui 700, aj unge Ia Verona înainte de 73 3 , după ce a ost păstrat scurt timp în S ardinia350. La fe l ca în secolul al VI- lea, marea insulă apare drept un Ioc de popas între di feritele regate mediteraneene. La curtea lui Li utprand, clericii aicani nu sunt singurii străini. Bo­ niaciu, la întoarcerea lui la Ro ma în 7 1 9, apoi în 739, se bucură de ospitalitatea regelui 35 1 . Carol Martei, în 73 5, îl trimite regelui pe iul său Pepin, cu ocazia sărbătorii sale de barbatoria352, şi îi cere lui Liut­ prand să-I „adopte" pe tânăr. Prima şedere în capitala longobardă a putut contribui la îmbogăţirea omaţiei prinţului. A găsit acolo poeţi, arhitecţi, medic i353. L-a întâlnit el oare pe gramaticul Flavian, nepo­ tul acelui diacon Felix, despre care am vorbit mai sus şi care, mai târ­ ziu, a ost proesorul lui Paulus D iaconul? Nu putem spne. E greu de şti ut în ce epocă a venit însuşi Paulus Diaconul la curtea din Pavia. Î n ulti mii ani ai domniei lui Liutprand sau la începutul domniei urma­ şului său Ratchis (744-749), nu ştim354. Î n orice caz, chiar dacă întâl­ nirea nu a avut loc, e important să notăm că tatăl lui Carol cel Mare şi viitoul artizan al „renaşterii carolingiene" găseau Ia Pavia un centru de c ultură însuleţit de c leri c i , care anunţă realizările carolingiene.

Nici o şcoală de drept la Pavia Prinţul ranc putea totodată să constate buna uncţionare a adm inis­ traţiei longobarde, şi, prin urmare, să tragă învăţăminte; e într-adevăr posibil ca, atunci când carolingienii şi-au reorganizat administraţia, să i imitat tehnicile notariatului Iongobard355. Constatăm, datorită tex­ telor de legi longobarde şi actelor ieşite din cancelaria regală, că prinţii şi duci i longobarzi şi-au organizat birourile după tradiţia romană35 6 .

Totuşi, nu putem vorbi, ca Mengozzi, de un „învăţământ de drept la Pavia", care în timp s-ar i mutat la Bologna357. Nici un text nu ne în­ găduie să ormulăm această ipoteză, la fel cum nu putem distinge vreo unnă de învăţământ juridic la Bologna înainte de secolul al XI-lea358. Putem vorbi oare atunci despre o şcoală de notariat Ia Pavia? Contrar celor crezute de uni i istorici, născocirea unui nou tip de stenograie, tahigraia silabică, nu poate i pusă în aplicare în birourile din Pavia359. Dacă acte le ieşi te din aceste birouri prezintă o mai mare eleganţă a ormei, aceasta nu se datorează oare renaşterii intelectuale pe care am evocat-o mai sus360? 248

Studiile la Milano Cazul Pa viei ne-a reţinut atenţia mult timp dar să nu uităm că şi în alte oraşe ale Italiei de Nord se organizează centre de studii care încercau

să rival izeze cu capitala. La Milano, episcopul Benedict (t725) ar i vrut să redea oraşului său gloria de odinioară şi, la un moment dat, a

revendicat priv ilegiul de a-i unge pe epi scopii de Pavia36 1 • Benedict

era poet ş i papa i-a cerut să compună epistaul regelui anglo-saxon Caedwalle, mort la Roma la puţin timp după ce primise botezul36 2 .

Multă vreme i s-a atri buit epi scopului un alt poem care trata proble­ me medicale, dar acum e sigur că această lucrare, dacă e într-adevăr din secolul al VII-lea, este opera unui cleric milanez363. Sub urmaşul lui Benedict, Theodor

(725 -73 1 ), un alt cleric a scris un remarcabil

poem pentru a celebra oraşul Milano; autorul a înrebuinţat toate resur­ sele retoricii clasice şi a arătat o reală măiestrie în olosirea versu­ lui ritmic364.

La Ravenna Ravenna, deşi rămâne oraş bizantin, intră tot mai mult în sera de in­ luenţă a longobarzilor. Ocupată pentru puţin timp de barbari în 732, ea nu-şi datorează salvarea decât intervenţiei papei. Locuitori i Ra­ vennei, care-i urau tot mai mult pe bizantini, se întorceau cu dragă inimă spre Roma, astel încât, din 709, oraşul a ost obiectul unor re­

presalii ordonate de Iustinian Il365 . Episcopul Felix a ost una dintre cele mai ilustre victime. Era, ne spune Liber ponticalis din Ravenna,

un remarcabil orator, un scriitor ecund, care compusese mai multe lu- . crări, între care un comentariu despre Săntul Matei şi un tratat despre Judecata de Apoi . Dar orbit la porunca împăratului, nu şi-a putut re­ vizui lucrările şi a poruncit să ie arse36 6 .

La Cividale Î n ducaul Friuli , la Cividale, tânărul Paulus Diaconul a putut benei­ cia de învăţătura unei şcoli clericale. Din neericire, el nu ne vorbeşte despre instruirea lui, cu excepţia unui scurt pasaj în care declară că a uitat greaca din care a învăţat câteva rudimente in scofis367. Pe de altă parte, curtea de la Friuli încerca ără îndoială să o imite pe cea de la Pavia ca centru artistic şi intelectuaP 68. Arichis, mai târziu duce de Benevento, însă originar din Friuli, s-a remarcat, în vremea lui, pin iubirea sa de „înţelepciune". Când Paulus Diaconul ace elogiul com­ patriotului şi protectorului său, poate vrea să evoce cultura ilosoică a lui Arichis. Intr-adevăr, trebuind să- i redacteze epitaul, remarcă ap­ tul că prinţul cunoştea logica, izica şi morala369. Apropi ind acest text de alzia la şco l i le în care se învaţă greaca, putem presupune că Friuli

249

era una d i ntre rarele regiuni al e Italiei de Nord în care cultra e lenă nu dispărnse în întregime. Acest lucm nu este câuşi de puţin imposibil.

C. Învăţământu l clerical la Roma În timpul monoteli smului, medi ile romane, cum am văzut, nu au ost avorabile studiilor370 . O dată cu înrângerea ereziei bizantine, o nouă perioadă se desch i de pentru papa litate. De altel, condi ţiile politice

sunt a vorabile papilor, deoarece anarhia care domneşte la Constan­ tinopol îi eliberează de tutela imperială. În Italia, ei apar din ce în ce mai mult ca nişte conducători l a ici �are apără populaţia împotriva ex­ ceselor uncţi onarilor bizantini37 1 . In ducatul Romei, pontiii care se succed începând din 680 se poartă ca nişte adevăraţi suverani. Ioan VII

(705-707), iul unui înalt uncţionar bizantin de la Roma, merge până la a-şi stab i l i reşedinţa pe Pa latin şi transonnă biserica Santa Maria Antiqua în mausoleu de amilie372. La fe l ca ceilalţi papi din această perioadă, el restaurează şi constnieşte biserici ş i , pentru a le decora, cheamă artişti oriental i373. Mai s igură de orţa sa, papalitatea poate înrunta noua criză care izbucneşte în 726, când Leon Isaurianul vrea să aplice în Italia pol itica sa i conoclastă. Renaşterea elenismului la Laterano Papii sunt atunci mult mai bine înarmaţi intelectual decât în timpul conlicului monotelist. Originari din Sicilia sau din Orient374, ei repun

la Ioc de cinste culra elenă la sşiul secolului al VII-iea. Penu prima dată, Liber pontiicalis consată că papii ştiu greceşte. Leon II ( 682-683) este învăţat în Scripi, cânt şi elocinţă, ca şi în reacă şi latină375; Bo­ niaciu, setnicul lui Benedict II ( 684-685), traduce în latină Minunile Sinţilor Chir şi loan 376 ; la conciliul din 705, prezidat de Ioan VI - papă de origine orientală -, anglo-saxonul Wilrid observă că mai mulţi episcopi vorbesc greceşte între ei37 7 . Ultimii papi din această perioadă sunt încă elenişti vestiţi : sub pontiicatul sirianului Grigore III (73 1 -74 1 ), care pare să i avut o cultură la fel de cuprinzătoare ca a lui Leon II378 , este compusă o iaţă a papei Martin I în greacă379 şi, pe la 740, apare la Roma o lucrare care se inspiră din cronica lui Ioan Malalas38 0 . Za­ haria (74 1 - 752) traduce el însuşi Dialogurile lui Grigore cel Mare pen­ tru cleric ii sau călugării care nu ştiu latineşte3R 1 . Aceştia sunt mai numeroşi decât în secolul al VIl-lea; colonia de călugări greci de pe Aventin şi de pe Palatin3 82 sporeşte cu nou veniţi. Papa Paul I, în 76 1 , i-a primit pe călugării i zgoniţi de la Constanti­ nopol şi le-a consuit o mânăstire pentm a putea oicia slujba în limba greacă3R3. E posibil ca aceşti reugiaţi să i adus cu ei manuscrise ş i să i organizat scrptoria34. Poate că prin ei a achiziţionat Paul I lucrările de gramatică şi de geometie pe care i le-a trimis lui Pepin cel Sct385 . 250

Vestita

scola cantomm

Î n aara renaşterii culturii greceşti localizată ma i ales la Laterano, nu e de semnalat nici o inovaţie în educaţia cleri cală romană. Instituţ iile dej a existente în secolul al Vll-lea continuă să asigure învăţământul, iar scola cantarum rămâne în continuare pepini era membrilor cl eru­ lui şi a papilor3X6• E posibi l ca scola să corespundă din ce în ce mai

mult cu 01phanatrophium-ul din Bizanţ şi ca, la el ca în acest aşeză­ mânt, studiul poeziei sacre să ocupe tot atâta loc ca şi cântul38 7 ; o cu­ noaştere exactă a instituţi i lor şcolare din Bi zanţul secolului al VIII-lea poate ne-ar aj uta să înţel egem ce se întâmplă la Roma. Faima acelei scala romane depăşeşte zidurile Cetăţ i i Etene, deoarece la mij locul secolului al VIII-lea epi scopul Ştean din Neapole (766 -767) trimite

trei dintre clericii săi să acă ai6 un stagiu388 şi pentru că aici e cres­ cut un vi �tor abate de la Farfa389• Şi din stră'inătate se ace apel la proe­ sorii săi . In 760, un anume Simeon, secundus la scola, pleacă împreună cu episcopul de Rouen, ratele lui Pepin cel Scurt, pentru a-i iniţia pe c·ăl ugării din Neustria „în armoniile psalmodierii romane"390. Deja, în 754, bi serica din Metz adoptase uzanţele romane, iar Pepin, puţin după aceea, încercase să le răspândească în regatul său39 1 .

Cubiculum-u/ de la Laterano De la începuul secolului al VIII- lea, scala este dublată de un alt centru

de omare religioasă şi administrativă, cubiculum-ul. Acesta este in­ staurat la Laterano de când papa Zaharia a reorganizat palaul . El este

deschis celor mai buni elevi din scola şi iilor nobi lilor romani392. Au provenit din cubicu/um vi itoml Gigore II, cei doi raţi, Ştean şi Pavel, apoi Leon, toţi trei v i itori papi393 . Zaharia I îl cheamă aici pe Ştean care trebuia să devină papa Ştean III394.

Cultura clericilor este exclusiv religioasă Crescuţi în apropierea pontiil or, tinerii clerici pimeau o omaţie stict rel i gioasă. Biograii papilor re iau, într-adevăr, ormula clasică divi­ nis scripturis eruditus („învăţat în sintele Scripturi "), po eruditione

ecclesiasticae disciplinae („pentru deprinderea învăţăturii ecleziasti­

ce") şi nu ac niciodată aluzie la o instruire proană. Ştean II, ne spune

Liber pantficaUs, îi adună pe toţi clericii şi preoţii de la Laterano pen­

tru a-i încuraja să cerceteze S fânta Scriptură, spre a putea răspunde vrăj maşilor Biserici i395. Singurele opere literare datorită cărora putem j udeca ni velul studiilor de la Laterano sunt s�risorile papilor, notiţele biograice din Liber sau uni i ordines romani. In acestea, latina este co­ rectă39 6 , ără mare căutare a stilului, şi nimic nu indică un contact cu scriitorii clasici . Sti lul unor inscripţii romane din secolul al VIII-lea 251

este cu mult inferior celui al inscripţi ilor din Italia de Nord, despre care am vorb it mai sus397 . Un rezumat al cuprinsului bibliotec ilor romane conirmă această constatare. Era indispensabil, după jaul din secolul precedent, ca bi­ bliotec ile să se reorganizeze la începutul secolului al VIII-lea. Viitorul Grigore II era sacel/arius (v istienic-casier) şi avea în sarc ină ogani­ zarea bibl iotecii398. Poate că era însărc inat şi cu cumpărarea sau cu comandarea acerii căţilor. Biblioteca de la San Pi etro se îmbogăţeşte cu cărţile liturgice ale lui Zaharia 399; în 74 1 , un preot de la San Pietro

oferă bazil icii San Clemente400, alată nu departe de Laterano, o serie de cărţi al căror titlu ni-l dă o inscripţ ie: sunt cărţi din Vechiul şi Noul Testament. Sub Grigore III, la mânăstirea Santa Maia in Aracoel i , este elaborat un manuscris care conţine o veche versiune a Evangheliil 40 1 . Cărţile ieşite din scriptoria romane din ac eastă epocă şi care nu sunt cunoscute, sunt cu toatele biseiceşti. Sunt Omilii ale diferiţilor Părinţi ai B iserici i402, lucrarea lui Isidor din Sevilla De Ortu et Obitu Patum („Despre na şterea şi moartea Părinţilor B i seri c ii")403. Deşi la Roma erau păstrate căţi proane, ele erau rezervate, putem spune, exportu­ lui. Abatele de Corbie a adus unele cu ocazia călătoriei sale din 74 1 404 şi e semniicati v să-l vedem pe papa Paul I trimiţându-i lui Pepin lucrări greceşti de gramatică şi de geometrie4o s .

Instruirea laicilor Î n aara şcolii episcopale. la Roma trebuiau să �xiste şi alte şcoli. Î nsă aici, în absenţa textelor, ne l i mităm la ipoteze. In 774, când Carol cel are aj unge la Roma, el este salutat de „copii care învaţă literele"406. In 787, când părăseşte oraşul, duce cu sine în Franţa „profesori de gra­ matică şi de comput"407. E posibi l să ie vorba de elevi şi de profe­ sori din şco l i pici, şcol i care existau dej a cu o j umătate de secol mai înainte. Insă în timp ce textele pomenesc de construirea unor biseric i , d e spitale, d e organizarea aprovizionări i, e l e nu menţionează nici­ odată întemeierea de şcol i408. Î n plus, tradiţia învăţământului ami­ lial cu siguranţă nu a di spărut în rândurile aristocraţiei romane. Liber ne spune că Hadrian, papă în 772, a ost, după moatea tatălui său, cres­ cut şi instmit de unchiul său, duc ele Theodat409. Cartea precizează că, de când era încă laic, acesta se dedica studi i lor bisericeşti frecventând biserica San Marco alată în apropierea casei unchiului său4 1 0. Aşadar, un preot al acestei b iseri ci i-a putut preda primele el emente de învă­ ţământ religios. Dar oare unde a ost instmit ducele Theodat şi toţi tinerii aristocraţi care se dedicau uncţi i lor publice s au care îndepli­ neau uncţii în tibunalele publice4 1 1 ? Uni i au crezut că existau pentru ei şcoli laice şi chiar şcoli de drept4 1 2 . Nici un text nu îngăduie o ase­ menea presupunere. Deci unde au ost instruiţi cives honesti care al că­ tuiesc burghezia romană şi care ne sunt cunoscuţi prin actele pe care 252

le redactează pentru ei

tabelliones4 1 3? Nu ştim . E posi bil ca şi unii şi

alţi i să i primit de la clerici instru iţi educaţia elementară, apoi să-şi i completat instruirea în mediul lor corporativ.

IV. Contraste În Galia francă Între Angl ia şi Ita lia, Galia rancă apare li psită de străluc ire în prima

jumătate a secolului al Vlll-lea. Dinastia merovingiană dispare în mij­ locul tulburăilor şi invaziilor. Fără energia majordomilor palatului din

Austrasia, şi mai ales a lui Carol Martei, Galia ar i putut i împărţită într-o serie de mici principate conduse de „tirani" l ocali414• Î n aceste

condi ţii, renaşterea culµrii pe care am remarcat-o la sârşitul secolului a l VII-lea risca să se oprească brusc. A. Ru inarea Gallei „romane"

De apt, regiunile care, în mod tradiţional, după căderea Imperiului

Roman de Apus, au ost ţinutui de adăpost pentru cultură, Aquitania, Provenţa, Burgundia, au aj uns victimele invazii lor străine şi ale răz­ boiului civil.

Aquitania La sârşitul secolului al VII-lea, Aquitania încercase să scape de sub­ tutela rancă4 1 5 . Dar, în secolul al VIII-lea, ameninţaţi de invazia arabă, ducii săi au apelat la ranci, care au proitat de acest lucru pentu a re­

cuceri provincia. Carol Matei, apoi iul său Pepin, au trebuit să între­ prindă, între 73 1 şi 768, campanii succesive, uneoi anuale, pentru a redobândi Aquitania. Scopul politic a ost atins, dar recuceirea a aut drept unnare dispariţia tuturor centrelor culturale4 1 6. Singurii acvitani cultivaţi pe care-i cunoaştem s-au reugiat atunci în Italia şi au contri­

buit la organizarea mânăstirii din Fara4 1 7 . ·secole la rând, Aquitania nu a mai jucat nici un rol în viaţa intelectuală şi atistică din Galia4 1 8•

Provenţa Provenţa a ost şi ea victimă a arabilor şi a carol ingieni l or. Î ncercarea ducelui Mauront de a constitui un pincipat independent, datorită spri­ j inului autorităţii musulmane, a ost repede opită de Carol Matel 4 1 9. Provenţa devine, ca şi Aquitania, o regiune de ng secund a Galiei. Ora­ şe le episcopale au ost timp de mai mulţi ani ără episcopi420, mânăs­ tiri le au ajuns în ruine. Lenns, care usese restaurată pe la 67 1 de către Ayoul şi unde Benedict B iscop găsise încă cu ce să-şi rănească spiri­ tualitatea ascetică42 1 , devine o insuliţă pradă incursiunilor sarazinilor.

253

Nu este c uno scut nici un scriptoriwn provensal, nu este produsă nici o operă literară . Provenţa va rămâne în aara renaşterii carol ingiene.

De altel, ea şi-a văzut micşorată importanţa încă di n perioada în care drum uri le care duceau spre Ita l ia se mutaseră mai la nord, spre Lyon şi Va lais422.

Lyon şi regiunea sa Î nsă şi Lyonul şi regiunea sa au suferit o ec lipsare în prima jumătate a secolului al VIIl-lea. S upus o vreme tiranilor Savary şi Aymer din Auxere, ameninţat în 73 1 de sarazini, Lyonul a ost recucerit în 733

de Caro l M atel care şi-a aşezat aici supuşii (leudes)423. După croni­ carul Adon, oraşul a ost o vreme ără episcop424. Lucrurile stau la fel pentm Vienna. Unul dintre episcop ii viennezi, Austrebert, s-a reugiat pe moşii l e lui normande, şi un altu l, Wamacharius, s-a dus să-şi sâr­ şească zilele la mânăstirea Agaune425. Trebuie să aşteptăm sfârşitul secolului al VII I-lea pentru ca regiunea lioneză să-şi recapete l ocul

în istoria re ligioasă a Galiei .

Burgundia În sârşit, în Burgundia, după p erioada de renaştere de la sârşitul se­ colului al Vii-lea, totul s-a năuit. Autun a ost devastat de sarazini în

73 1 . Catedrala şi arhivele au ost arse426. Carol Martei a recucerit ora­ şul şi a stabilit aici comiţi în solda sa. Auxere, după înrângerea lui Savary şi Aymar, a ost ocupată şi de austrasieni. Pepin cel Scurt a îm­ părţit bunurile episcopilor unor şei bavarezi şi şi-a plasat oamenii de încredere în fruntea abaţiilor din Burgundia427 . Astfel, toate regiunile Galiei ,,romane" intrau din nou, î n mod bru­ tal, în regnum Francorum, dar scăpau pentru o vreme istoriei culturi i . B . Decăderea culturii laici lor şi a clerlcllor

în Galia „barbară"

Laici anafabeţi Expediţiile conduse de cei dintâi carolingieni în interiorul ca şi în ex­ teriorul regatului, au dus la o răstunare generală a societăţii . Laicii şi cl ericii au ost angajaţi în aceste lupte, şi o nouă nobilime, îmbogăţită de pinţi şi strict supsă lor, a înlocuit vechea aristocraţie romano-rancă. Drept urmare, aceasta a renunţat la anumite tradiţii de origine romană şi mai ales, a neglijat instruirea copiilor săi. Am văzut mai sus, datorită studierii semnătuilor autorae, că până la mijlocul secolului al VII-iea, laicii ştiau să semneze actele care le erau redactate428. În carta Clotildei (673) am evi denţiat încă paisprezece semnături autorae. Începând cu

secolul al Vlll-lea, cei interesaţi, ca şi martorii, se mulţumesc să pună � 254

o cruce la sârşitul actelor. Astel, în testamentul parizienei Enninen­ tnde429, în actele în avoarea abaţiei din Wissemburg43°, doar cleri cii semnează cu propria lor mână. Laicii care ştiu să scrie sunt personaje oate impotante, precum comitele Alsaciei, Eberhard (73 1 )43 1 , recto­ rul Provenţei, Abbon432, Pepin din Herstal433. Se va spune că practica­ rea de signa manuale nu dovedeşte neapărat ignoranţa celor care le trasează, dar că aceasta este unnarea unei noi tehnici diplomatice. Poate că aceasta s-a născut din dispariţia cunoaşteii nonnale a scrieri i.

Laicii excluşi din biouri Dispariţia instrnirii laici lor aduce c u sine o tranonnare impotantă în practici le bi�ocratice. De acum, doar cleri c i i ţin registrele şi redac­ tează actele. Inaintea secolului al VIII-lea unii clerici puteau i olosiţi în cancelaria regală sau în tribunalul comitatului, dar, în secolele al VI-lea şi al VII-iea, e i sunt încă o excepţie. În secolul al VI-lea acest

lucu e rar: Grigore din Tours ne spune că un diacon şi-a părăsit bise­

ri ca pentru a sluj i în adminisrarea iscului public şi consideră acest lucru ca iind neobişnuit434; B iserica le interzicea clericilor să ocupe uncţii în tribunal435. Dimpot�ivă, e recvent ca oşti uncţionai să devină clerici sau călugări436. In secolu.I al VII-lea clericii apar în bi­ rouri437. Un abate provensal, scriindu-i lui Desiderius, pe atunci trezo­ rier la curte, îi cere inomaţii despre pueri pe care i-a trimis regelui să-l aj ute (ad opera dominica), şi Desiderius ne spune că a avut aunci . un diacon în slujba l ui43 8. Pentru un episcop îşi redactează Marculf onnularnl439 . În secolul al VIII- lea, numai clericii mai slujesc drept secretari. La Bourges, la Sens, la Tours, la Clemont, clericii îşi caută modelul în Formularele compuse atunci în aceste oraşe440. Diplomele din această epocă ne arată că mai ales diaconii şi lectorii441 sunt însăr­ cinaţi cu uncţia de notar, iind ară îndoială consideraţi cei mai instmiţi dintre cleric i . S-a remarcat că primii carolingieni nu aveau, ca înain­

taş ii lor merovingieni , l aici în slujba lor, ci că toate actele lor erau redactate de cleri c i şi s-a aj uns la concl uzia existenţei unei adevărate „revol uţi i" în obiceiurile administrative regale442. Faptul e si gur, dar el corespunde mai mult unei evoluţii generale începute de la sfârşitul secolului al VII-lea.

Clerici analfabeţi Aşadar, cleri cii îi înlocuiesc deinitiv pe laici în modeste fe s l uj be de notari. Este de apt singura maniestare a culturii lor în această primă j umătate a secol ului al VIII-lea. Ei înşişi sunt victimele răstunări lor politice şi ale gravei crize materiale şi morale pe care a suferit-o Bise­ rica rancă443. Carol ingienii proită de această criză pentru a-şi pl asa protej aţii în runtea diocezei. Prin modul de viaţă şi prin ignoranţa lor, 255

clericii, chiar cei mai importanţi, se aseamănă laicilor. Î n diocezele pe care ei le transonnă în adevărate principate, episcopii îşi petrec timpul

izgonind şi combătând, ocupându-se oarte puţ i n de îndatoririle lor pastorale114. Trebuie să c itim tabloul Bisericii rance şi portretele puţin

măgulitoare ale lui M i lon din Trier şi ale celor asemenea lui (Milo et eiusmodi sim;/es) pe care ni le-a lăsat Sfâ ntul Boniaciu445 . Î ntre 696 şi 742, conc i l i ile nu se mai reunesc şi întreaga viaţă religioasă pare în­ treruptă. Cronicarii nu au omis să stigmatizeze ignoranţa intelectuală a acestor epi scopi: un Gauziolenus din Mans (743-777), „cleic ana la­

bet şi incult"446, Ragensridus din Rouen, „la fel de i gnorant ca în ain­ taş ii săi Grimo şi Vuido (Guy)"W. Episcopi ignoranţi îl hirotonisesc

pe preotul Aldebert care, pe la 740, predică revolta împotriva ierarhiei şi seamănă erezi a în întreg nordul Galiei448 . Clericii unnează exem­ plul superi ori lor lor. Ca şi în Anglia, în aceeaşi epocă, preoţii nu mai ştiu latineşte. Trebuiau să ie numeroşi cei care botezau „in nomine

patria et i l ia" („în numele patrie şi i i că"), ca acest cleric bavarez cri­ ticat de Boniaciu49. Necunoaşterea latinei o constaăm citind lucrările liturgice sau acte l e redactate de c l eri ci. Limba latină care păstra încă o anume ţ inută în secolul al VII-lea, datorită supravieuirii culturii cla­ si ce, este acum descătuş ată şi aj unge din urmă, cu paşi uriaşi, limba

vorb ită. Dacă luăm actele scrise în Neustria sau în Austras ia, degra­ darea este aceeaşi4s o .

S-a constatat însă că această e voluţie a ost mai puţin sensibil ă î n cancel a ria regală decât în notariatele private45 1 . Î n vreme ce până la începutul domniei lui Carol cel Mare latina actelor private rămâne ceea ce era la începutul secolului al VIII-lea, cea a actelor regale promul­ gate de Pepin este deja cu mult mai corectă452. Cum să explicăm această diferenţă? Sunt oare cleri cii întrebuinţaţi la palat mai instruiţi decât cei la lţi? Este deci p alatul primilor c �ro lingieni, în această anarhie ge­

nerală, un reugiu pentru cultură? Inainte de a răspunde la această întrebare, să ne întoarcem către lumea monastică şi să căutăm să alăm dacă, şi ea, a suferit efectele crizei culturii rance. Poate vom ala aici elementele unui răspuns.

C. Forta ' culturii monastice în Galia şi în Germania Mânăsti rile merovingiene au avut suerit, neîndoios, în pri ma j umă­

tate a secolului al VIII-lea. Bunuri l e lor pământeşti au ost mic şorate prin politica de secularizare a prinţilor ranci453, laicii stabiliţi în run­

tea abaţiilor nu au încurajat viaţa rel igioasă. Cu toate acestea, renaşte­ rea cultii monastice constataă la srarşitul secolului al Vii-lea continuă. Călugări i sunt singurii căturari din epocă şi, în scriptoria, ei copia­ ză opere bisericeşti sau proane.

256

I. iN GALIA

Munca scribilor: Corbie şi regiunea pariziană Toate scrptoria active sunt cele din mânăstirile aflate la nord de Loara şi mai ales între hotarele fostei Neustria. Luxeui l a suferit de pe unna invaziilor sarazine în Burgundia ş i , dacă producţia sa nu este în între­ gime oprită454, activitatea este modestă în comparaţie cu cea a i l ialei sale, Corbie. Scribii de la Corbie, care l a început adoptaseră scrierea l uxoviană455, născocesc curând un nou tip de scri ere comb inând el e­ mente anglo-saxone şi romane�56. Cu si guranţă, pentru scriptorium, abaţii aduc în 7 1 6, din cella lor de la Fos, piei, papirusuri şi pigment aurit care trebuia să sluj ească l a miniaturi457. Fără îndoi ală, nu toate manuscri sele precarol ingiene pe care Corbie le-a avut în timp458 au fost făcute chiar în abaţie. Cea mai mare parte sunt ital ice şi au fost aduse de pelerini459, dar le-au servit drept model scribilor. Sub aba­ ţi atul lui Leutchar (mij locul secolului al VIII-lea), scriptorium-ul este dej a în plin avânt460. Mai la răsărit, Laon are un scriptorium însufleţit de scribi de for­ maţie anglo-saxonă, de unde provin operele lui Origene, Augustin, Orosius şi De natura rerum a lui Isidor din Sevilla. Semnătura unei emei, Dulcia, pe marginea ac estui manuscris, ne îngăduie să presu­ punem că provenea de la abaţia Saint-Jean întemeiată d� Austrude (t707), mai degrabă decât din scriptorium-ul catedralei46 1 . In regiunea pariziană, se constată că scriptoria din Chel les, Saint-Denis, Meaux sunt cele active462 .

Fleury şi Saint-Martin din Tours Lucrnrile stau la el în alte două mânăstiri aflate pe maluri le Loarei, Fleury şi Saint-Martin din Tours. Fl eury, întemeiată la mijlocul secolu­ lui al V Ii-lea, trebuie să i intrat repede în legătură cu Ita lia, deoarece, pe la 670-672, nişte călugări au adus de la Montecassino moaştele Sfântului Benedict463. La sfârş itul secolului al VII-iea, un manuscris italic al lui Sallustius este şters pentru a ace loc unui comentariu al l ui Ieronim la Isaia464. Cea mai mare parte a operelor copiate la Fleury sunt ecleziastice, cu excepţia manuscrisului lui Oribasi us din secolul al VII-lea sau al Vl II -lea şi a lucrări i De natura rerum a lui lsido465. Prezenţa acestei lucrări dovedeşte stabilirea de rel aţ i i între Fleury şi Spania, fără îndoială în momentul în care călugări i spanioli au fugit de invazia sarazină. Saint-Martin din Tours beneiciază şi ea de aportul străini l or. La Tours a vrut să ie înmormântat archicantor-ul Ioan, care se dus ese să-i înveţe cântul roman pe că l ugări i din Yarrow, într-atât de bine u­ sese primit cu ocazia călătoriei sale în Anglia466. La Tours se găsea, la sfârşitul secolului al VIIl-lea, vestitul Pentateuc, minunat ilustrat ş i , 257

poate, operă a unui pi ctor spani ol467. Î ncă şi mai ediicatoare sunt in­ luenţele irlandeze, deoarec e trei manuscrise din prima j umătate a se­ colului al Vlll-lea, între care un comentariu al lui Tib. Donatus la Eneida poată marca unor mâi n i irlandeze468. Scriptorium-ul de la Saint-Mar­ tin este, chiar din această epocă, bine organizat: între 725 şi 750, vreo douăzeci de scribi colaborează la realizarea unui manuscris al lui Eu­ gippi us169. Ca la Corbie, u n i i dintre ei folosesc o scriere care anunţă dej a mi nusculele caro l ing iene·n°.

Munca pictorilor:

„

şcoala merovingianâ "

Gmpând manuscrisele miniate ieşite din aceste diverse ateliere, se poate constata că pictura merovingiană, născută la sfărşitul secolului al VII-lea, unnează o carieră strălucită. Dacă se compară doar rontispiciul manu­ scrisului Sântului Augustin, venit de la Laon47 1 , şi o pagină a Sacra­ mentariulzâ gelsian provenit de la Saint-Denis472, se constată că aceste manuscrise sunt produsul acel eiaşi „şcoli". Inspirându-se din broderi­ ile ţesăturilor orientale473 şi din motivele artei copte, pictori i împo­ dobesc iniţialele cu onamente înlănţuite, cu el emente geometrice sau zoomorfe (păsări, peşti) şi, prin al egerea unor culori deschise, verde, roşu, galben, dau manusciselor „o veselie plină de vioic iune şi de ar­ mec"474 . Căl ugării din Galia de N ord stăpânesc o artă opusă celei a anglo-saxonilor şi a ital ici lor şi care ar i putut continua să dea capo­ dopere dacă neoclas icismul carol ingian nu ar i ăcut-o să dispară.

Cultura literară monastică Organizarea unui scriptorium nu corespunde totdeauna activităţii lite­ rare a şcolii monastice475. Călugări i pot i atişti caligrai şi pictori ără ca, pentru aceasta, să ie şi cărturari, am constatat-o în legătură cu Lindisane476. Totuşi, în Galia de Nord, o astel de opoziţie nu pare să existe, şi un text, ce-i drept din secolul al IX-lea, precizează că mo­ nahiile din Valenciennes, întemeietoarele mânăstirii din Alden-Eyck, aproape de Maeseyck (73 0), primi seră o bună instruire şi erau şi ele artişti477. Constatăm în mai multe rânduri că merg mână-n mână co­ pierea de manuscrise şi producţia de opere l iterare. La Sai nt-Wandrille, în timp ce scriptorium-ul munceşte şi bibl io­ teca se îmbogăţeşte cu lucrări de toate eluri le47l\ că lugării scriu mai multe vitae la cererea abaţi lor 79 . La Laon, aceeaşi constatare480, la Lobbes, mânăstire aşezată în valea Meusei şi întemeiată de Ursmer (ţ? l 3), abatele Ermin (t73 7) scri e un poem metric în cinstea ctitorn­ lui, iar abatele Auson compune două vitae de bună cal itate, în timp ce bănuim în aceeaşi epocă activitatea scriptorium -ul ui48 1 ; la Saint­ Denis, vom vedea, lucruri le stau la fe l482 . Putem chi ar preciza uneori legăturile dintre scriptorium şi şcoa lă: când la Soissons sau la Corbie 258

scribii copiază Omiliile Sfântului Caesarius, o ac cu siguranţă pentru că lugări i care se pregătesc pentru evanghelizarea maselor rurale18 3 . Şi l a Corbie, u n manuscris este opera comună a unui poet, a unui scrib şi a unui pictors4. Pare, aşadar, imposibil să restrângem la un singur domeniu particu­ lar, cel al caligra iei şi picturi i , viaţa culturală a mân ăst iri lor france

di n prima jumătate a secolului al Vl ll-lea. Şcolile monastice nu au avut un Seda sau un Boniaciu, dar au pregătit ei cient reluarea studi i l or. Abaţii au vrnt să acă din casa lor un reugiu pentru cultură, atunci când clerul secular se scufunda în ignoranţă . Ei trebuie să i ost încuraj aţi de călugării veniţi din străinătate şi , mai ales, de exemplul pe care l i- I dădeau irlandezii şi anglo-saxonii stabiliţi în Germania. 2. ÎN GERMANIA

Mânăstirile din Germania, cen tre de misionari

. „

În timpul perioadei merovingiene, regiunile din Gennania situate din­ colo de Rin au ost cucerite de regi i ranci ără a i cu adevărat atinse de civilizaţia creştină. Aceşti regi nu au încercat să integreze aceste regiuni în care nu- şi avuseseră nic iodată reşedinţa şi pe care le încre­ dinţaseră unor şei locali48S. Dacă aceştia din nnă au putut să se deose­ bească de marea masă a populaţiei - o dovedeşte mormântul prinţilor alamani găsit la Wittisligen486, - masele păstraseră elul de viaţă al

strămoşilor lor din secolul al V-lea. Mărturia oerită de unele cimiti­ re din regiunea mosell ană şi renană este grăitoare în această privin­ ţă487. Când creştinismul a aj uns la aceste populaţii, el s-a gennanizat rapid488. În aceste condiţii, cucerirea unor ţinuturi ale Gennaniei - Thurin­ gia, Alemania, Hesse - a trebuit să ie mereu reluată şi a ost nevoie de mai multe campanii ale primilor carolingieni pentru ca acestea să ie deinitiv supuse. Pentrn a asigura temeinic dominaţia rancă, tre­ buia să se acă o creştinare în prounzime. Prinţii au realizat întregul olos pe care-l puteau trage din misiunile pe care călugării irlandezi, apoi anglo-saxoni, le-au întreprins în aceste regiuni la sârşitul secolu­ lui al Vll-lea. Nu trebuie să stu di em aic i această mişcare misionară .

Să ne amintim doar că Pirmin (t73 9) în ţinuturile alamane, Killien (ţ689) în Thuringia, Wili brord (t73 9) în Frisia, au ost cei dintâi care au con­ vertit populaţi ile gennanice, mai înainte ca Boniaciu să le reia şi să le completeze opera, di n 7 1 6 până la moartea lui, în 754489. La fel ca în Anglia, un secol mai devreme, convertirea se ace ple­ când de Ia aceste mânăstiri. Aceste aşezăminte, pl asate în general în regiuni orestiere, amintesc ctitori ile anglo-saxone sau pe cele colum­ baniene. Ele sunt ma i întâi „seminare" pentru misionari . Aici sunt in­ stmiţi copii recrutaţi la (aţa locului , în general sc l av i răscumpăraţi, 259

dar şi tinerii veniţi din ţinutul natal al misionarilor. Boniac iu, în două rânduri, ne vorbeşte de şcolile de la Fulda care sunt ţinute de călugări490_ La Fritzlar, în Hesse, un preot şi un diacon trebuie să acă să se respec­ te Regul a benedicti nă, să organizeze l iturghia, să predea şi să predi­ ce19 1 . Tânărnl bavarez Stunn, elev la Fulda, învaţă de la preotul Wisbet psalmii şi Scriptura492 , adică latina din Psa ltire şi principalele reguli ale şti inţei sacre. Nu era oare acesta programul primelor mânăstiri din secolul al VII-iea? . . . şi cen lre de studii

Comparaţia se opreşte aici. Într-adevăr, mânăstirile din Gennania de­ vin, cu mult mai repede decât cele din Anglia, centre de studi i. Apos­ tolul din Frisia, Wilibrord, îl avuses e profesor pe Wilrid la Ripon, apoi pe Agbert în Irlanda493 . El îl ia cu s ine pe Evald cel Negru a căni ştiin­ ţă religioasă o laudă Beda494. Boniaciu este cărturar, o ştim495 . Când acesta îi cheamă în ajutor pe compatrioţii săi, îi alege pe cei mai culti­ vaţi, „în acelaşi timp prin ştiinţa cititului, cât şi prin cea a scrisu lui şi a altor arte"496. El o aş ează pe di scipola sa Lioba în fruntea abaţiei de la Tauberbi schoheim, lângă W.irzburg497, pe Chunihilt şi Bertgit în Thuringia49 8 , pe Tecla la Kitzingen499. Foarte repede, abaţii şi abatisele noilor mânăstii se gândesc să alcă­ tuiască o bibl iotecă şi aduc cărţi din Anglia şi din Italia. Boniaciu îi cere lui Daniel din Winchester textele celor şase Profeţi50; lui Cuthbert din Yarrow şi lui Egbert din York, nişte lucrări ale lui Beda cărora toc­ mai Ie-a descoperit întreaga importanţă50 1 ; lui Duddo, ostul său elev căruia îi dedicase un tratat de gramatică, un comentariu al Epistolelor Săntului Pavel502; unui diacon roman, scrisoi le lui Grigore cel Mare503 . Când se duce el însuşi la Roma, aduce, pentru mânăstirea lui de la Fulda, Codex-ul Evangheliilor, revizuit de Victor din Capua în secolul al VI-lea504. O parte din operele importate sunt olosite, evident, Ia mun­ ca profesorilor şi a misionari lor. Când Boniaciu îi cere lui Eadberg Epistola Sfântului Petru scrisă cu caractere aurite, o ace pentru ca păgânii să viseze mai mult Ia cuvintele apostolului5 05. Cărţile lui Beda pe care doreşte să le aibă sunt cele care îi pot sluj i predicato rului506. De asemenea, la Wi.irtzburg, se aduc omilii ale lui Caesarius din Arles507. Dar aceşti misionari nu uită că sunt cărturari. Bon iaciu îşi comple­ tează tratatele de Gramatică printr-o lucrare gramaticală atribuită lui Augustins0� . Când îşi onnează discipolii, nu-i învaţă doar latina, exe­ geza sau felul în care să predice, ci le predă poezia. El corectează ver­ s uri le pe care i le trim ite abatisa Lioba509, îi învaţă pe Lull şi pe un anume Dombercht, „pe care i-a instmit, i-a crescut şi i-a iubit", regulile metricii şi gramaticii5 1 0. El însuş i, asemeni lui Columban, la bătrâneţe, se lasă în voia pasiuni i pentru poezie, ie trimiţându-i câteva versuri papei Zahari a ca să-l felicite pentru urcarea pe scaunul papaJ5 1 1 , ie 260

compunând enigme despre virtuţi 5 1 2. Plecând în misiunea care avea să ie cea din urmă, el ia cu sine o mică bibliotecă5 1 3 şi, după unul din biograii săi, cu o carte în mână cade sub loviturile păgânilor iisoni5 1 4 . Am zăbovit asupra cazului l u i Boniaciu deoarece este cel p e care-l cunoaştem cel mai bine. Dar dacă luăm exemplul altor misionari, con­ statarea este aceeaşi . În îndepărtata Frisie, Grigore din Trier, un tovarăş al lui Boniaciu, aduce de la Roma numeroase lucrări5 1 5 pentru mânăs­ tirea sa de la Utrecht, în timp ce discipolul lui, Liudger, care se dusese vreme de patru ani să urm eze lecţiil e lui Al cuin, revi ne din York cu alte manuscrise5 I 6 . L a Heidenkeim, lângă Eichstadt, o monahie scrie iaţa lui Willi­ bald şi a rate! ui său, Wynnebad5 1 7 . În Aleman ia, mânăstirile înteme­ iate de Pirmin se îmbogăţesc cu lucrări : vestitul Codex laudianus, pe care-l avea Yarrow pe timpul lui B eda5 1 8, se ală 6 vreme la mânăsti­ rea de la Hornbach, în Palatinat, unde moare Primin5 1 9. La Murbach, scriptorium-ul trebuie să i lucrat puţin după 728, data întemeierii5n. La Reichenau, pe la 729, Pirmin ar i adus cu el mai multe lucrări , dintre care câteva exemplare mai există încă52 1 . Prezenţa unor opere spanio­ le în această mânăstire este o dovadă în plus a originii vizigote a aba­ telui Pinin522. În mânăstirea învecinată cu Sankt-Gallen, creaţie col umqaniană, însuleţită în seGo lul al VII-iea de i rlandezi şi anglo-saxoni, scripto­ ri u m -ul era activ înainte de Winithbar, cel dintâi scrib cunoscut523 . E posibil ca biblioteca să se i îmbogăţit cu achiziţii venite din Italia, nglia, Irlanda sau Spania524. Sankt-Gallen, la capătul văii superioare a Rinu­ lui, putea beneicia de inluenţele venite din Rhetia, unde se menţinu­ se mai mult t imp decât în alte părţi tradiţia romană. Această regiune, supusă teoretic rancilor, era de apt un principat condus de episcopul de Chur525. Testamentul episcopului Tello (t765 ), un aristocrat prove­ nit din ilustra ami lie a Vi ctorizilor, încă mai menţionează curiales; legea romană era încă aplicată şi, ără îndoială, la mijlocul secolului al VIII-lea, nişte jurişti au compilat Breviarul lui A/arie într-o culegere care a primit numele de Lex romana curiensis52 6 Comunicând cu Italia de Nord prin Splugen, Chur a putut rezi sta mai mult timp gennaniză­ ri i. La fel cum artiştii italici veneau să lucreze la Chur, tot astel călă­ toii puteau să aducă manuscrise de peste munţi pentru nevoile episcopiei sau ale abaţiei înveci nate, Di sentîsm. Drept urmare, Sankt-Gallen a beneiciat de acest aport. .

Centre de studii fn Bavaria Mai la răsărit, Bavaria este şi ea deschisă inluenţelor italice. Din seco­ lul al VI I-lea, am văzut că ducatul era orientat mai mult către Italia decât către Galia528 . În secolul al VII I-lea, Roma este încă prezentă în Bavaria529. Carol Martei şi Pepin supun din nou ţara autorităţii rance, 261

dar menţin dinastia naţională a Agilolieni lor; ducii, voind să reorga­ nizeze Biserica bavareză, care dep indea încă de mitropolia de la Aqu i­ leea, intră în legătură cu papii. Theodon (t7 1 7), cunmatul lui Liutprand, chiar îi ceruse lui Grigore II să alcătuiască un proiect de reorgani za­ re bi sericească, proiect care nu a putut i aplicat decât mai târziu de către Boniaci u53°. În acelaşi ti mp, mânăstiri le întemeiate de duci, Mondsee, Nieder-Altaich, remsmtinster, au fost populate cu călugări irlandezi şi anglo-saxoni şi aj ung repede centre de studî i53 I . Din această epocă, monahul i rlandez Fergil şi compatriotul lui. Dubda, sunt stabiliţi în Bavaria. Fergil, care a ost numit episcop de Salzburg, în 767, este, după toate aparenţe le, acelaşi cu ace l Vergiliu denunţat de Boniaciu pentru a i susţinut „că exista o altă l ume şi alţi oameni sub păqiânt şi, în acelaşi timp, un soare şi o lună"532. Crio­ zitatea şti inţiică a irlandezilor, pe care Boniaciu cu siguranţă o inter­ pretas e prost, este bine primită în mediile bavareze533. Stilul literar irlandez este imitat de cleicii bavarezi. Dacă citim ita Corbiniani scrisă de episcopul Arbeo din Freising (764 -784), consta­ tăm că scrieri le hisperice şi lucrările lui Virgiliu Gramaticul se bucură din nou de succes534. Unii istorici au crezut că Arbeo îşi dobândise cu­ noştinţele în Italia de Nord şi că avusese contact cu Pavia şi Bobbio535. E posibil, deoarece între Bavaria şi Italia longobardă legături le sunt strânse. Dar prezenţa călugărilor insulari a ost de ajuns pentm a expli­ ca reap ariţia manierismului. Cu Vergiliu din Salzburg ş i Arbeo din Frei sing începe o nouă pe­ rioadă a istoiei culturii . Suntem deja în vremea renaşterii carolingiene. Astel, în prima jumătate a secolului al VIII-lea, Gemania, datorită monahismului, ia conducerea renaşterii intelectuale. Printr-un fel de compensaţie, cultura Galiei, sărăcită de ruinarea provinciilor meridiona­ le, găseşte -în Gennania un nou câmp de acţiune. Renaşterea studiilor monastice va cuprinde în curând întreaga Bi serică, însă indirect. Dacă monahi i cultivaţi au avut o influenţă în această epocă, au avut-o în primul rând asupra prinţilor şi, în special, asupra prinţilor carolingieni. D. Curtea francă, centru de cu ltură

Curtea lui Carol Martei

Exercitând puterea în numele regilor merovingieni, majordomii pala­ tului au păstrat tradiţiile cuţii merovingiene. E posibil ca nici o mare schimbare să nu i marcat di spariţia treptată a vechi i dinasti i regale, decât numai o înnoire a personalului, deoarece majordomii palatu­ lui îşi aveau propria clientelă. Ca altădată, unii aristocraţi se duc din adolescenţă să se omeze la curte. Carol Martei îl primeşte pe tânărul Grigore, descendent dintr-o i lustră ami lie din Austrasia, care avea să ie mai târziu discipol al lui Boniaciu, apoi abate de Utrecht536; un 262

alt austrasian, Chrodegang, este şi el primit la cu1te şi Carol îl numeşte referendar înainte ca Pepin cel Scurt să-l acă ep iscop de Metz în 742. Paulus Diaconul ne spune că Chrodegang se pricepea să vorbească la fel de bine latina ca şi limba maternă537, ceea ce era, ară îndoială, un lucru rar Ia curte. Totuşi, poate Carol Martei nu era acel „bădăran total indierent la v iaţa intelectuală'" pe care ne place să-l evocăm53�. El ştia cel puţin să-şi aplice semnătura la sârşitul actel or pe care le eliberează539. În anturaj ul său amilial, găsim oameni cultivaţi. Fratele său, „ilustrul comite'' Childebrand, dorind să pună în scris aptele eroice ale amiliei carolingiene, pune să ie continuată istoria lui Pseudo-Fre­ degarius şi nu uită să menţioneze că rancii coboară din troieni. După 75 1 , iul său Nibelung continuă cronica; astfel, datorită curţii, reapare genul istoriograic54o. În plus, unii laici importanţi au putut pune să se execute manuscrise prin scriporia mânăstireşti54 I . Noua activitate juridică

Să adăugăm că sub domnia lui Carol, apoi a iilor săi, palatul a ost centrul unei noi activităţi juridice. Atunci este recopiată legea salică şi poate glosată, iar un călugăr scrie vestitul prolog întru slava ran­ cilor542. Este scrisă Legea alamanilor şi este completată cea a ripuari­ lor543. Penru a ace dreptate, prinţii sunt ajutaţi de legis doctoes, expresie care se întâlneşte, pentru prima dată, într-un text ranc544. Această activitate j uridică poate i pusă în legătură cu transormă­ rile pe care Ie cunoaşte Galia rancă în domeniul dreptului. Într-adevăr, în această epocă, în întregul regat ranc, sunt redactate ormulare545 care păstrează actele anterioare, ca şi cum, în aceste vremuri tulburi, nevoia de a păstra modele se ăcea simţită. Consultând diplomele din secolul al VIII-lea, vedem că monahii sau clericii nu au uitat în întregi­ me regulile dreptului roman. Chiar într-o regiune romanizată ca Flandra, actele de la Saint-Bertin dovedesc această inluenţă. Se poate spune acelaşi lucru despre actele care provin de la Wissenmburg, Auxerre, Autun546• S-a presupus că cei care le-au redactat se reereau încă la Romana auctoritas pentrn a da actelor mai multă orţă, ără să-i înţe­ leagă cu adevărat inluenţa. Totuşi, se poate ainna că ei mai au câteva noţiuni pe care timpul nu Ie-a întunecat. Rezumatele Breviarului lui A/arie, ăcute Ia începutul secolului al VII-iea, nu sunt numai compuse de clerici şi de călugări curioşi să cgpieze texte antice. Ei aveau în ve­ dere aplicarea lor practică547. Dar, în acelaşi timp, se conturează o evoluţie la nord de Loara. În actele din 708, din 723 , apar inovaţii care contrazic cutuma romană. Poate în legătură cu tulburările economice ale acestei epoci, actul de vânzare de tip clasic dispare treptat la mijlocul secolului al VIII-lea548. De asemenea, în Burgundia şi în Dauphine, testamentul, care se menţi263

nuse, de bine de rău, în o rma sa romană de la i nvazi i, se transormă radical la mijlocul secolului al VIII-lea549. Călugării, profesori ai prinţilor.ranci. b�fluenţa mânăstirii Saint-Denis

Nici laicii şi nici clericii nu puteau aduce la curtea rancă o îmbogăţire culturală. Renaşterea vine de la elementul monastic. Pepin din Hersthal încuraj ase mi siunea lui Wi ll ibrord, îl trimisese la Roma şi, în 700, îl instalase la Echtemach550. Discipolii călugărului anglo-saxon trebuiau să rămână credinc ioşi i ului lui Pepin şi să însemneze în cal endaru l lor, succesele dinastiei55 1 . Carol a ăcut pentru Boniaciu ceea ce tatăl lui ăcus e pentru Willibrord552. În plus, încrederea sa în vi aţa monasti­ că a ost atât de mare încât i-a însărcinat pe călugării de la Saint-Denis cu educaţia iului său Pep in5s3_ N-am putea insista P!ea mult as upra acestei hotărâri ale cărei ur­ mări au ost importante. In primul rând, acţionând astfel, Carol Martei rupea cu tradiţia regilor merovingieni care-şi încredinţau odraslele unor preceptori554, şi, dimpotrivă, uma exemplul prinţilor anglo-saxoni care, din secolul al Vii-lea, îi puneau pe călugări să le instmiască i i i555. Pe de altă parte, au ost stabilite legătri strânse între Saint-Denis şi cutea carolingiană. Deja această mânăstire avea privilegiul de a prim i rămăşiţele pământeşti ale regi lor ş i ale altor p�ersonaje importantes s6; Carol Martei a vrut să ie înmormântat aici. In 750, Pepin l-a trimi s la Roma pe abatele de la Sai nt-Denis peltm a obţine de la papă încu­ viinţarea de a i ales rege al ranc ilor. In 754, la Saint-Denis, papa Ştean II I-a uns pe Pepin şi am ilia lui557. Pentru a-şi marca recu­ no ştinţa aţă de mânăstirea care îi ăcuse atâtea servicii, Pepin a pus să se acă aici importante lucrări ale căror urme încă mai existăsss. Pe de altă parte, nu e oare drept să credem că acele cărţi greceşti pe care papa Paul I Ie-a trimis regelu i rancilor559 au ost destinate, nu aşa cum s-a spus „şcol ii palatul�ui'", şcoală care de apt nu exista560, ci bibliotecii de la Saint-Denis? Intr-adevăr, în acest lot de cărţi, igu­ ·rează opere atribuite lui Dionisie Areopagitul. Fără îndoială, credin­ ţa că Areopagitul era acelaşi cu apostolul galilor, ale cărui moaşte le păstra abaţia, se ixase deja5 6 1 . Această donaţie s e justiică, deoarece Saint-Denis era u n centm de studii. S igur, în secolul al IX-lea, H incmar va aminti mizeria în care se ala mânăstirea în epoca lui Carol Martei şi părăsirea bibliotecii de către călugării care aveau prea puţin respect pentm cărţi5 62. Dar e po­ sibil ca, sub domnia lui Pepin, s ituaţia să i ost mai bună. Pelerinii care se întorceau de la Roma au adt�s pie,.ele primului ond al colecţiei clasicilor cu care se mândrea abaţia563. In plus, scriptorium-ul de la Saint-Denis cunoaşte din această epocă o primă activitate şi se crede că acestuia i se poate atribui Sacramentariul gelasian min iat, despre 264

care am vorbit deja564. Pe de altă parte, e pos ibil ca şi cronica cunoscu­ tă sub numele de Liber historiaeiw1corum să i ost scrisă pe la 727-736 de un călugăr din mânăstire565. Autorul, dacă e să-i credem citatele, a acut cunoştinţă cu opera lui Grigore din Tours şi chiar cu aceea a lui Is idor din Sevilla. Latina lui nu este încă de oarte bună cal itate, dar este în progres. Se poate constata că, treizeci de ani mai târziu, călu­ gări i de la abaţia regală sunt maeştri ai onnei5M. De ce să nu vedem în notari i, care au transormat din ericire stilul zapiselor regale, pe că­ lugări i de la Saint-Denis? Călugării din această mânăstire nu au ost si ngurii care au avut o inluenţă bună asupra lui Pepin. După moartea lui Boniaciu, Chrode­ gang, întemeietor al abaţiei de la Gorze, a ajuns sfetnicul regelui ş i 1-a convins s ă generalizeze în întreaga Gal ie cântul liturgic roman567. Aldaric, numit abate la Saint-Vaast (t768), era vestit pentru cunoştin­ ţele lui de medicină568. Irlandezul Fergil, mai ârziu episcop de Salzburg, a stat doi ani la cute, deoarece regele Pepin, ne spune ita sa, „iubea şti inţa lui literară şi talentul lui de predicator"569. În sârşit, poate că Ambrosius Autpert, viitor abate la San Vicenzo din Voltumo, a cărui erudiţie religioasă este uimitoare, şi-a petrecut tinereţea la cte570. Urmările reformei bisericeşti asupra studiilor

Dacă admitem că această curte a lui Pepin ce i Scurt a ost un centru de cultură chiar modest, ar trebui să ne aşteptăm să-l vedem pe prinţ avorizând şcolile ecleziastice în timpul marilor concilii reormatoare pe care le-a convocat în calitate de majordom al Neustriei, la cererea lui Boniaciu57 1 . Or, nici odată nu se pune problema să ie obligaţi episcopii să-i instruiască pe preoţi sau să de schidă şcoli. lntreg eor­ tul inormatorilor s-a concentrat asupra regenerări i morale a cleru­ lui, m ai mult decât asupra ormării sale intelectuale şi dogmatice. Ei au preferat mai întâi să restabilească ierarhia bisericească, să interzi­ că clerului să practice magia, să meargă la vânătoare sau la război, şi să-şi ia nevastă sau concubină, înainte de a le cere clericilor să devină învăţaţi. Era de ajuns ca preoţii să cunoască Crezul şi Tatăl nostru şi ca episcopii să urmărească modul în care administrau sacramentele572. Primele hotărâri ale concilii lor privind organizarea de şcoli, înaintea celor ale lui Carol cel Mare, au o st promulgate la Neuching, în 772, la îndemnul lui Tassillon, ducele Bavariei573. Trebuie să notăm totuşi, o iniţiativă particulară care avea să-i per­ mită clenlui să-şi regăsească demnitatea morală şi intelectuală, redac­ tarea reguli i lui Chrodegang574. Episcopul de M etz îş i dăduse seama că, pentru a-i reda clerului secular interesul pentru activităţile religi­ oase, trebuia ca acesta să aibă, după exempul călugăril or, o regulă de viaţă . Chrodegang relua eortrile ăcute înaintea lui575; la fel ca Au­ gustin la Hippona, Caesarius la Arles, el a încercat să adapteze pentn 265

cleri cii săi o regulă monastică şi, evi dent, a ales Regula benedictină. Cleric ii din Metz trebuiau să trăiască în comun, să practi ce sărăcia, să respecte slujbele, să consacre câteva ore pe zi lecturii, mai ales în postul Paştelui (cap. XXXIV)576. Căţile al căror studiu îl recomanda episcopul erau S ânta Scriptură şi lucrări le Părinţ ilor Bi serici i577. În plus, Chrodegang a introdus la Metz cântul roman, a adus romani şi a trimis misiuni la Romam. Faima bisericii din Metz a ost atât de mare încât un pri eten al lui Alcuin, anglo-saxonul Sigulf, a preerat să se ducă să studieze în oraşul austras ian decât la Roma579. Totuşi, orice s-ar spune despre acest lucru, Chrodegang nu a prevăzut şco li pentru tinerii clerici . Articolele regulii sale cu privire la aceştia nu au ost re­ dactate decât în 8 I 65Ro.

Reorma lui Chrodegang nu a ost adoptată imediat de episcopa­ tul ranc. Însă, sub domnia lui Pepin, ţinuta intelectuală a clerului con­ trastează cu ceea ce am constatat sub înaintaşul său. La Sinodul de la Gentilly (7 67), episcopii ranci le pot ţine piept bizantinilor veniţi să discute despre dogma Treimi i şi despre cultul Chipurilor5R 1 • Când, în anul următor, papa Ştean lll îi cere lui Pepin să trimită la Conciliul de la Roma „episcopi instuiţi şi versaţi în divinele scriptui şi în institu­ ţiile sintelor canoane"58�, el, ca ză zicem aşa, saluta cu respect reonna întreprinsă de regele ranc. Datorită acţiunii călugărilor şi prinţilor carolingieni, prima j umă­ tate a secolului al Vlll-lea nu a ost epoca „de barbari e şi sterilitate" atât de des invocată5R3 • Ne alăm deja în „renaşterea carolingiană".

Capito l u l I I I

M ETODELE EDUCAŢI EI CREŞTI N E I N SECOLELE A L VII-LEA Ş I A L Vlll-LEA

„

Tocmai am studiat cum s-a organizat cultura creştină, î n secolele al VII-lea şi al VIII-lea, în diferitele ţări din Occidentul barbar. Am amintit proesorii şi elevii, şcolile şi programele. Dar sarcina noastră nu s-a terminat. Nu putem vorbi despre educaţie ără să cunoaştem metodele olosite de profesori . Ce reprezintă copilul şi adolescentul pentru educatorii din această epocă? Care sunt tehni cile şcolare? În plus, nu răspundem scopului acestei lucrări rămânând între zidurile şcolii monastice sau episcopale. Învăţământul creştin se adresează tuturor oamenilor, clericilor ca şi laicilor. Trebuie să încercăm să cunoaş­ tem în ce fel a acut Biserica instmirea religioasă a poporului creştin.

I. Metodele pedagogice Dificultatea cercetării

Acest titlu este poate prea ambiţios . Profesori i din secolele al VII- iea şi al VIII -lea nu sunt teoreti cieni, iar educaţia creştină pe care au organizat-o este încă prea la început pentru ca ei să i putut re lecta în tratate savante la modalitatea de a-i onna pe tineri . În absenţa ma­ nualelor de educaţi e 1 , trebuie, pe riscul cititorilor, să evidenţiem spo­ radic aluzi i sau remarci, care adeseori nu sunt decât locuri comune tradiţionale. În plus, vocabularul olos it pentru a-l desemna pe copil la diferitele sal e vârste este el însuş i incert. Sciitorii Antichităţii adop­ taseră diviziunea tripartită a lui H ippocrate, des tul de teoret ică, dar comodă2. Copilul era până la şapte ani numit infam;, de la şapte la pai­ sprezece, puer, şi după aceea, adolescens. Grigore cel Mare reia această deiniţie Î} două rânduri3 , Is idor din Sevilla şi Eugeni us din Toledo4 ac la fel. Insă Isidor remarcă dej a aptul că Biblia oloseşte cuvântul puer pentru a-l desemna pe nou-născut sau pe adultul credincios lui Dumnezeu. Imprecizia vocabularului biblic explică poate incertitudinea 267

autorilor noştri. Astel, Virgiliu Gramaticul, vorbind despre copilul mic. distinge infans şi parvulus5• Regula Săntului Benedict, Regula Magis­ trului oloseşte pentru a desemna copi ii mai mici de cinscisprezece ani, tennenii infans şi puer şi infantulus6; Grigore din Tours aminteşte un adolescens mai mic de opt a�i7, în timp ce o inscripţie îi dă unui adolescent numele de puerulus8• Intre şapte şi paisprezece ani, se vor­ beşte în general de ilfanş h!fantulus, iuventus, ephebus, parvulus, per­ parvulus, adolescens9 . In sfârşit, Alcuin însuşi, amintind o călătorie pe care a ăcut-o pe la tre izeci şi şase de ani scrie că atunci era un „adole scent" 10 • .

Severitatea faţă de copii Acestea iind spuse, să examinăm mai întâi cazul copilului, care nu a atins încă vârsta pubertăţii. Educaţia lui se ace în mod nonnal în a­ milie. Prin gura predicatorilor, Biserica aminteşte părinţilor răspun­ derea lor de educatori 1 1 : vai de tatăl care neglijează această îndatorire, el riscă să-i închidă iului său împărăţia cerului 1 2; el trebuie să-şi creas­ că iii cu seveitate (in disciplina et correctione), aşa cum recomandă toate textele biblice 1 3• Să-şi amintească de pedeapsa la care s-a expus marele preot Heli pentru că nu şi -a pedepsit iii, căci copilul este pă­ cătos din ire, o spun, după Augustin, Grigore cel Mare şi Isidor din Sevill a 1 4 • Hagiograilor, care vor să arate harurile speciale primite de sfântul a cărui istorie o scriu, le place să povestească toate aptele uşuratice pe care le com it tovarăşii acestuia. Astfel, tânărul Guthlac „nu imita lipsa de reţinere a copii lor, ciudatele trăncăneli ale femeilor, vanele poveşti ale poporului, vorbele prosteşti ale ţăranilor, bârfele rivole şi mincinoase ale comeseni lor, feluritele ţipete a tot felul de păsări , cum se obişnuieşte la această vârstă" 15. O bună ed ucaţie nece­ sită reprimarea tuturor tendinţe lor rele; pentru Grigo�e cel Mare, scu­ tecul care strânge picioarele şi braţele copilului este ca un simbo l al discipl inei 1 6. Această severitate, în întregime romană, a ost întărită de tradiţia germanică ce dădea tată lui şi unchiului putere deplină asupra copiilor. Aceştia puteau să ie nu numai bătuţi, vânduţi, ci chiar omo­ râti de tată 1 7• Se poate ainna desigur, că societatea romano-barbară este ară milă pentru copil. În clasele populare, soata lui este adesea tragică. Venirea pe lume a unui copil este o grea povară pentru amilie, astfel încât le­ giuitori i civili şi rel igioşi trebuie în pennanenţă să reprime avortul şi inanticidul 1 8. În Gal ia, în secolu l al VII- iea, părinţii îşi lasă copi ii să moară, deoarece le măreau taxele iscale19• Ce de copii abandonaţi2o, vânduţi ca sclavi21 , exploataţi, dacă se nasc cu vreo monstruoz itate aducătoare de câştig22, ce de tineri cerşetori23 în oraşe! Situaţia copi­ i lor în această epocă şi, se poate spune, în întreg Evul M ediu, o amin­ teşte pe aceea pe care o cunosc încă multe ţări din Arica şi Asia. ·

268

Copilul călugăr Pentm a scăpa de această soartă, exista un mijloc: intrarea într-o mânăs­ tire. Copilul găsea aici cu ce să se hrănească şi să se îmbrace şi, ceea ce i se părea şi mai important, mij locul de a obţine salvarea lui şi a părinţilor lui. Evident, nu se poate evalua număml de copii care popula mânăstiri le, dar, cu siguranţă, acesta trebuie să i ost oarte mare. Părintii ' îsi ofereau de bună voie iul sau iica de la o vârstă oarte ra­ gedă. în general, aristocraţii o ăceau pentru împlinirea unui jurământ: dacă un urmaş li se naşte după ani îndelungaţi de sterilitate24, dacă un iu scapă ca prin minune de la moate25, dacă lupta lor are un sârşit fericit26, ei îi mulţumesc cerului oferindu-şi copilul Domnului. Adesea, consimt să se despartă de iul sau de iica lor sub inluenţa unui per­ sonaj important, un Columban bu1ăoară27• În aceste condiţii, găsim în mânăstiri copii de toate vârstele. In Irlanda, în Galia, n Italia, vedem chiar băieţi mici în mânăstirile de emei2R. În Spania, în aşezămitele întemeiate de Fructuosus, părinţii care doresc să devină călugări îşi aduc cu ei copiii, însă sunt separaţi de aceştia. Totuşi, legiuitoml îngă­ duie ca acei copii care au încă o vârstă ragedă să poată, când vor, să se ducă să-şi vadă părinţii, pentru a nu crea nemulţumiri printre călugări29. Când copiii înţeleg regula, sunt admişi deinitiv în mânăs­ tire30. Să notăm că, în general, abaţii sau ctitorii au reacţionat împotriva acestei tendinţe care transonna mânăstirea în „nursery". Caesari us din Arles, şi toţi cei care i-au imitat regula, doresc ca, dacă este cu pu­ tinţă (si potest fieri), să nu se accepte copii înainte de şase sau şapte ani, deoarece abia la această vârstă ei pot învăţa să citească şi să dea ascultare3 I ; Aurelian din Arles cere unsprezece sau doisprezece ani32. Aj uns călugăr de la această vârstă, copilul avea toate şansele să devină un creştin perfect, deoarece ormaţia sa intelectuală şi morală nu suferea altă inluenţă3 3. Pentm a-l pregăti pentru viaţa monastică, abatele îl încredinţa unui călugăr în vârstă, pe care regul ile îl numesc ie formarius, ie senior, ie decanus34. Acesta, aşa cum o indică şi nu­ mele, era însărcinat cu educaţia a zece (decen) călugări . Rolul lui era mai degrabă cel al unui pedagog de internat decât al unui profesor. El trebuia să-i înveţe regula35, să-i supravegheze zi şi noapte, să-i împie­ dice să întâlnească un alt grup36. Evident, el răspundea în aţa abatelui, iar acesta îi dădea s aturi le cerute. Călugării descoperă cop ilul

Contrar tradiţii lor educative pe care le-am amintit mai sus, educatoru­ lui i se recomandă moderaţie şi discreţie în raporturile sale cu copiii37. Strigătele sunt ară valoare, căci autoritatea vine din exemplu mai mult decât din discursuri38. Sântul Benedict a insistat în mod deosebit pe virtutea venită din discretio. Fără îndoială, pentru copi ii incapabili 269

să înţel eagă pedepsele morale, este necesară discipl ina bic iului . cel puţin când sunt mai mici de cinscisprezece ani. Dar şi în acest caz, Benedict recomandă pedepsirea cu blândeţe39. EI consacră un capi­ tol atitudinii moderate pe care trebuie s-o aibă căl ugării aţă de cei mai mici de cinci sprezece ani40. Toţi legiui torii care s-au inspirat din Regula benedictină au reţinut saturi le ctitorul u i ; termenul discretio, expresia ne quid nimis („nim ic prea mult'•) revin adesea sub pana lor. Un vestit benedictin, Paulus Diaconul, scri ind un comentariu Ia Regulâ, interpretează idel spiritu l lui Benedict, când spune că lovituri le ac mai mult rău decât bine1 1 şi că trebuie pedepsit profesorul brntal12. EI vrea, pe de altă parte, să nu ie prea aspre condiţi ile materiale în care trăieşte copilul: îmbrăcăminte conortabilă, hrană din plin, încălzire în timpul ienii. Prevede chiar o oră de recreere pe zi şi cere ca abaţii să-i răsplătească pe călugăraşi i cei mai cuminţi dându- Ie dulciuri Ia cină43. lată, se va crede, tabloul unei mânăstiri ideale ăcut de un călu­ găr umanist. Totuşi, între secolul al VI-Iea şi al VII-lea, găsim în toate regulile aceeaşi dorinţă de a nu cere prea mult de la copii, nici în ceea ce priveşte postul , nici la muncă44• Au redescoperit oare că lugări i natura copilului şi toate comorile ei? Să spunem mai degrabă că au unnat învăţăturile lui Iisus şi nu tra­ diţia romană45. Benedict, în Regula sa, îl reabilitează pe copil. El crede că judecata lui trebuie respectată, „pentu că Samuel şi David, din co­ pilărie, i-au j udecat pe cei Bătrâni••46. El îi admite pe tinerii călugări în sat, „deoarece adesea Domnul îi arată unuia mai tânăr ce e mai bine de ăcuf'47. Să observăm în această privinţă că un copil este adesea văzut drept interpret al gândirii lui Dumnezeu48. În Legea Frisonilor un copil este cel care trage Ia soţi, în diverse texte hagiograice inter­ venţia unui copil este considerată n semn de la Dtunnezeu49. Cea dintâi calitate a copilului este deci nevinovăţia lui. După Benedict, doi călugări vestiţi, Columban şi Beda, omulează astel, în aceiaşi tenneni, cele patu calităţi ale copi lului : „Nu ţine mâ­ nie, nu e răzbunător, nu-l desată rumuseţea emeilor, spune ce gân­ deşte"s0. Beda este unul dintre rarii autori care, în secol ul al VIII-lea, pledează în avoarea copilului. Trebuind să comenteze proverbul lui Solomon Stultitia colligata est in carde pueri („Prostia e prinsă in inima copilului"), el explică: pueri nu înseamnă copil, ci orice spirit tânăr, deoarece „cunoaştem mulţi copii dotaţi cu înţel epciune··s 1 • În altă pate, el constată că una dintre cal ităţile copilăriei este doc ilitatea faţă de învăţătura proesorilor: „Ei nu-i contrazic pe proesori, nu le opun raţionamente şi discursuri , ci primesc cu încredere ce îi învaţă"52. Se pare că problema nevinovăţiei copi lului este o temă dezbătu­ tă şi în mediile monastice insulare. Un text irlandez de la s'arşitul seco­ lului al VII-iea tratează despre vera innocentia („adevărata nevinovăţie") şi adună citate scripturistice şi patri stice pentru a înaţişa dieritele 270

teme prezentate53. În Anglia, uni i credeau că era inutil să ţină slujbele pentm copiii moţi înainte de şapte ani şi împotriva acestei opinii neo­ pelagiene Penitenţialul lui heodor a trebuit să reacţioneze cu violenţă54. Aceste câteva indicaţii dovedesc îndeajuns că viaţa monAastică a pennis să se regăsească o valoare prea mult timp neapreciată. ln între­ gul Ev Mediu, o seamă de căl ugări s-au ridicat împotriva brutalităţii profesori lor şi a dispreţuirii naturii inantile. Această atitudine nouă ar meri ta un studiu general care ar permite să se revizuiască opini­ ile curente despre pedagogia medievală55. Severitatea faţă de adolescent

Când este vorba de adolescenţi, legiuitoml monas!ic e mai sever şi ne­ încrederea lui o întâlneşte pe cea a educatorilor56 . Intr-adevăr, toţi cred că trebuie să-l pună pe tânăr în gardă împotriva dorinţelor sexuale care se trezesc în el. Călugări i, ca şi clericii, consideră tmpul un duş­ man ce rebuie combătut şi învins. Fmmuseţea izică nu contează, sim­ urile pun suletul în primejdie. Boniaciu, vrând să-l consoleze pe tml dintre prietenii săi care a orbit, ace un „elogiu al orbirii" în termeni i următori: „Ce sunt ochii tmpului nostu decât adevărate ferestre ale păcatului, prin care pri vim răul şi pe cei care-l ăptuiesc, şi, ceea ce e cu mult mai rău, lăsăm să intre în noi murdăriile pe care le privim şi pe care le râvnim?"57. Atingerea poate duce la impuitate, astel încât Nizier din Lyon nu lua în braţe un copil decât apărat de o haină protec­ toare58. Unirea tmpească, chiar dacă e sinţită de sacramentul căsăto­ riei, este considerată impură. Se interzicea săvârşirea acului conjugal în postul Paştelui, în ajunul sărbătoilor şi duminica59; Gigore din Tours îi pune în gardă pe soţii care nu respectă această regulă, amintindu-le că astfel riscă să dea naştere unor paralitici, unor epileptici şi unor le­ proşi60 . Trebuie deci, din adolescenţă, să-ţi dresezi tmpul, să înăbuşi în el „lăcări le ervoarei j uveni le printr-o oarte severă discipl ină" 6 1 • Hagiograii nu omit să arate cum prin voinţă, eroii lor au aj uns la sta­ rea castităţii perfecte6 2 . Fetele trebuie să prefere starea de ecioie celei de soţie sau de mamă, stări pentm care moraliştilor le place să zugră­ vească toate servituti le63. În mânăstiri, înv âtarea castităţii este ăcută cu rigoare. Băile, care, pentru legiuitori , simbolizează cultul trupului, sunt interzise, cu ex­ cepţia bolnavilorl4. În domitor, paturile tinerilor rebuie separate unele de altele prin cele ale căl ugări lor mai în vârstă65, iar o lampă trebuie să ardă toată noaptea66. Legiuitori i monastici se tem mai ales de ceea ce un text irlandez numeşte cu pudoare „j ocri le de copii", iar ritua­ lurile de penitenţă insulare precizează pedepsele prevăzute împotriva tinerilor vinovaţi de relaţii hom osexua le67. Sunt de temut de aseme­ nea prietenii le necurate pe care un bătrân le poate avea pentm cineva mai tânăr şi sunt reprimate cu asprime68. Când adolescentul a acut 271

dovada că se poate l ipsi de supraveghere pennanentă şi că nu mai are nevoie de un profesor, e de dorit ca abatele să- l încredinţeze unui bă­ trân care, deşi îi lasă mai multă libertate de mişcare, este răspunză­ tor de educaţia lui 6 9. Jertfa şi libertatea copilului

Dar dacă s-a dovedit că tânărul călugăr nu poate suporta Regula, şi mai ales castitatea care-i este impusă, poate să părăsească mânăstirea şi să se căsătorească? Răspunsul diferă după caz70 . Dacă acesta a ost oferit încă din ragedă copilărie mânăstiri i, la vârsta când nu avea posibilita­ tea să accepte personal acest angajament7 1 , el poate, după unii legiui­ tori, ie să-şi înnoiască în deplină cunoştinţă acest act, fie să prăsească mânăstirea. Libertatea de alegere a călugărului este atunci respecta­ tă72. Dar această tendinţă liberală pare abandonată în secolul al VIII-lea. Grigore li, răspunzându-i lui Boniaciu care-i ceruse părerea despre această problemă, scrie: „E un lucu nelegiuit ca acei copii care au ost oeriţi lui Dumnezeu de părinţii lor să se dedea liber plăcerii"73• Aceasta este dej a poziţia adoptată de canoniştii spanioli şi unele concilii mero­ vingi ene 74. Dar prin aceasta problema libertăţii de alegere a jertelor nu este reglementată şi, în perioada carolingiană, au izbucnit certuri cu privire la acest subiect75. Educaţia fetelor

Legi uitori i par mai puţin severi în ce priveşte jerta etelor76• Aceasta este o excepţie, deoarece �m putut examina nedierenţiat elul în care este educat băiatul şi ata. lntr-adevăr, textele citate nu ac nici o deose­ bire şi o regulă masculină poate să se aplice perfect educaţiei monahi­ i lor. Femeia perectă este cea care dobândeşte calităţile masculine şi depăşeşte slăbici unea care, dacă e să credem etimologia cuvântului mulier, îi caracterizează sexul77• Femeile astel „virilizate" pot i puse în runtea mânăstirilor mixte. O Hild în Anglia, o Gertrude în Galia, au calităţi demne de abaţi. Ca şi bărbaţii, emeile au dobândit o cultură literară. Am semnalat câteva exemple de emei cultivate în viaţa secu­ lară sau în aara ei78. Abatisele din Arles şi Poitiers, corespondente­ le lui Aldhelm şi Boniac iu, au prim it o instruire masculină79. Femeile au j ucat un rol activ în soci etatea barbară, au îndeplinit sarcini politice - să ne amintim de Brunehaut, Fredegunda sau Theo­ delinda -, au contribuit la convertirea prinţilor şi a popoarelor pe care le-au condus. Dar cronicarii care le aduc adesea în scenă nu ac nici­ odată aluzie la ceea ce ace amecul eminin. Singurul scriitor care l-a simţit şi l-a exprimat este italicul Fortunatus, care poate i consi­ derat un precursor al literaturii curtene80. Dar el nu a ăcut şcoală. 272

În această epocă aspră, nu e loc pentm expresia literară a sentimentelor de dragoste. În încheiere, să ne întrebăm dacă oamenii din secolul al Vlll-lea aveau o idee exactă despre onnarea omului şi mai ales a laicului . În absenţa tratatelor teoretice, putem oare s-o ştim indirect? Din păcate, nu. Vieţile sinţilor pe care le avem nu ne sunt de nici un olos, deoa­ rece copilul şi tânărul încep să intereseze hagiograia doar din mo­ mentul în care se opun, prin caracterul şi elul lor de viaţă, restului contemporanilor lor. Câţiva bărbaţi şi femei căsătoriţi apar sporadic în itae, dar ei înşişi sunt ieşiţi din comun, deoarece duc o viaţă de mo­ nahi. Din personalitatea laicului nu cunoaştem decât aspectul război­ nic. În secolele al VI-lea şi al VII-lea, la icul putea, datorită culturii sale l iterare, şă-şi exprime idealul de viaţă, această du/ceda dragă lui Fotunatus8 I . n secolul al VIII-lea, nu mai poate i vorba despre aceasta . Sentimentul rel igios, chiar ascetic, este singurul pe care-l întâlnim. Trebuie să aşteptăm renaşterea carolingiană pentm a regăsi exprima­ rea literară a idealului de viaţă al l aicilor.

li. Teh n i c i le şcolare A. Învăţământu l elementar

Şcoala şi m obilierul ei

Să spunem din capul locului că nu avem nici un tratat teoretic, nici un manual de şcoală, nici un caiet de şcolar, nici o reprezentare iconogra­ ică a şcolii. Sala de clasă nici măcar nu are nume exact. Tennenul audi­ tarium a dispăut la începutul secolului al VI-lea8 2 şi nimic nu l-a înlocuit încă, decât cuvântul scala care, în epocă, are mai multe sensuri83. E posibil ca şcoala să se găsească inclusă în ansamblul monastic sau epis­ copal . Problema unei şcoli extene care ar primi copiii din viaţa secu­ lară nu se pune încă84. Sala rezervată şcolii trebuie să i ost încă oarte mică, la scara clădirilor care o înconjurau85. În abaţiile în care călugării sunt mai numeroşi, e posibil să existe o clasă pentm iecare „decadă"R6 . Suntem puţin mai bine inormaţi asupra materialului şcolar. La fel ca tânăml roman, elevul trebuie să aibă tăbliţe şi un stil de scris. Aceste tăbliţe din lemn sau din os sunt acoperite cu ceară87 şi, uneori în exterior, cu aramă88. Ele reprezintă instrumentul indispensabil ele­ vului89 ca şi cărturarului, deoarece permit să se scrie în cionă orice predică, vieţi ale sinţilor şi alte l ucrări literare90. Asemenea ţăranului care trage brazdele cu plugul, cărturarul trece stilul pe tăbliţă9 1 . Sti­ lul (graphium) este din ier, din os sau din argint92 . Pentru a s e exersa s ă scrie ş i , mai ales, pentru a ace o cionă, elev şi proesor puteau olosi, de asemenea, papirusul (carta). Acest mate273

rial, care era încă olos it pentru redactarea actelor şi a scrisorilo93, poate că îşi găseşte Ioc şi în şcoală. Când nu poate i găsit, este înlocuit cu scoarţă de copac. Astel, tânărul Liudger, nerăbdător să înveţe literele se distra ,j ucându-se de-a şcoala" adunând scoarţă şi acând căticele pe care desena litere94. Căţi din papirus c irculau încă şi ni s-au păstrat câteva fragmente9s_ Dar pe măsură ce cărţile se răresc şi, drept urmare. sunt împrum uta­ te de nenumărate ori pentru a i copiate, se preeră olosirea pergamen­ tul ui (memhrana). Dej a la începutul secolului al Vl- lea. Caesarius din Arles punea să ie copiat pe pergament textul predi ci lor sale înainte de a-l ace să circule%. Pergamentul avea un alt avantaj , putea i olosit de mai multe ori . Am avut ocazia să amintim aceste palimpseste pe care Ie aceau scribii, nu ca să elimine un text sau altul socotit puţin interesant, ci pentru a recupera un pergament costisitor97• Fără să pu­ tem evalua preţul pergamentului, putem spune că acesta reprezenta o mare cheltui ală pentru cel care scria; mai mulţi s-au plâns de acest Iucu9l\ alţii doreau să primească în dar asemenea pergamente99. Pe per­ gament se scrie cu o pană de pasăre, şi nu ca în Antichitate, cu condei de trestie 1 00• Dar uneori, se oloseşte şi stilul ' 0 1 • Pentrn a proteja cărţile, posesorii lor le leagă după o metodă veni­ tă din Orient, dar care nu este încă generalizată 1 02 . Cărţi le se păstrau în cufere (arca), uşor de transportat 1 03 , mai rar în dualpuri 104_ În mâ­ năstiri, cărţile erau încredinţate unui bibliotecar care le dădea cu îm­ prumut şi le lua înapoi la ore ixe. Când erau olosite, acestea trebuiau să se ale pe pupitre. Sântul Eligi us, cum spune biograul său, avea un pupitru ixat pe un ax, strămoşul bibl iotecii noastre tunante, care îngăduia să se cerceteze uşor în mai multe lucrări 1 os.

Lectura Să ne întoarcem Ia sala de clasă şi să ne închipuim copiii pe punctul de a învăţa să citească şi să scrie. Prima etapă a cititului este totdeauna al abetul, pe care textele noastre îl desemnează prin e/ementa, notae litterarum sau, mai si mplu, litteae 1 06 . Copilul copia l iterele pe tăbliţă. Hagiograia Sântului Leobinus (Lubin) ne spune că băiatul, neavând încă nici tăbl iţă nici pergament. îşi grava literele pe centura sa din aramă 1 07 • După ce învăţa l iterele, copi lul aj ungea la silabe, apoi la cuvinte. Tehnica antică este încă ol osită în Anglia. Beda, povestindu-ne cum a vindecat episcopul de Hexham un mut, ne ace să asistăm Ia o ade­ vărată lecţie de citire: „Spune A, mutul spune A, spune B, el spune B, şi astfel răspundea episcopului spunând numele iecărei litere, apoi episcopul a continuat cerându-i să citească silabele şi cuvinte le" I OR . Beda, la începutul lucrării sale De arte m etrica, studiază literele voca­ le, consoane, semivocale, silabele 1 09. Folosirea silabamlui este adesea lăsată de-o pate. E de ajuns învăţarea alabetului, apoi se trece la citire. 274

Galului Samson , după ce învăţase într-o zi literele, îi ia o săptămână pentm a le plasa în cuvinte 1 1 0• Uneori, copilul nu are nici silabar nici abecedar şi învaţă să citească plecând de la cuvinte. Este cazul sclavu­ lui Brachio despre care ne vorbeşte Grigore din Tours. Dorind să în­ veţe să citească pentm a se putea rnga împreună cu călugări i, el copiază pe un caiet caracterele pe care le vedea desenate sub portretele Apos­ tolilor şi ale Sinţilor, apoi cere să i se expl ice numele acestor litere. Astfel, „el a citit şi a scris înainte de a cunoaşte al abetul"1 1 1 • Longo­ bardul Wuli laic, care învăţase şi el să scrie s ingur, mărturiseşte că nici el nu ştia ,,ordinea literelor" 1 1 2 . Nu mai avem de-a ace cu metoda romană, dar aici nu este vorba de o metodă generală. Copilul învaţă să regăsească literele în cuvi nte, dar pleacă totuşi de la litere 1 1 3• Scrierea

Pentru a reţine literele, elevul scrie. Proesorul trasează caracterele pe un model pe care trebuie să-l meze copilul 1 1 4. Uneori, ca şi în şcolile romane, copilul are la dispoziţie o tăbliţă pe care sunt gravate literele ce rebuie să le deseneze. Un glosar numeşte acest instrument producta­ lis 1 1 5. E posibil ca mai întâi copilul să înveţe să scrie în cursive, ca în epoca romană l 1 6• Apoi, cum se întâmpla adesea, el acea un stagiu în scriptorium, unde proesoul îl învăţa scri erile în uz i 1 7. Studierea Psaltirii

De îndată ce elevul cunoaşte literele, i se pune în mână, ară o altă ran­ ziţie, prima carte, Psaltirea. Această metodă, care vine din tradiţii le mo­ nastice, s-a generalizat pentru toţi, atât în şcoli, cât şi în învăţământul privat 1 1 � . A şti să citeşti înseamnă a cunoaşte Psaltirea. Proesorul pune să se copieze versete pe tăbliţe, iar elevul trebuie să le înveţe pe dina­ ară, aşa cum, în zilele noastre încă, tineri i musulmani învaţă să ci­ tească şi să scrie olosind suratele Coranului. Această tehnică avea un triplu avantaj. Elevul învăţa să citească, să scrie şi se i niţia în textul sacru. Psaltirea înlocuia, aşadar, perceptele morale din _istica Catonis care erau puse odinioară în mâna tânămlui roman 1 1 9. lntreaga viaţă, copilul putea să-şi amintească Psaltirea. Nu ne miră să găsim citate din Psaltire pe bucăţi de ţiglă, în fnmtea diplomelor regale sau pe maginea manuscriselor 1 20. Laicul se mulţumea cu siguranţă, să ştie câţiva Psalmi, atâta cât să înveţe să citească şi să scrie. Dimpotrivă, călugărul şi clericul trebuiau să- i înveţe în ordine, de la I la 1 50 1 2 1 . Acest studiu era greu şi îndeln­ gat. Unor copii puţin dotaţi le lua doi, trei ani 1 22. Altora, de la şase luni la un n, dar această rapiditate este considerată în general miraculoasă 1 23. Rgula Magistrului le impune călugărilor care nu sunt psalterati şi care călătoresc să ia cu ei tăbliţe acoperite cu Psalmi şi, când ajung la locul de popas, să-şi exerseze memoria, singuri sau cu ajutorul unui rate 1 24. 275

in vâţâmântul mutual Pentru a uşura acest studiu, tineri i căl ugări se aj ută între ei: ,,În iecare decadă să citească şi să asculte împreună, să-i înveţe pe cei ce nu ştiu. uni i după alţii, literele şi Psalmii'', spune Regula Magistri ' 2s . Acesta este un exemplu de învăţământ muţual, practică pe care Evul Mediu a c unosc ut-o bine în continuare 1 26. Insă proesoru l, ca şi în epoca ro­ mană, nu predă decât unui singur elev deodată. El dictează iecărui copil Psalmii pe care trebuie să- i scrie, de unde numele său, dictator; apoi îl ascultă citind textul 1 2 7 .

Rolul menwriei Pentru a reţine mai bine Psalmi i, copiii îi învaţă cu glas tare. ita Ma­ g/orii (secolul al IX-lea) aduce în scenă mici călugări care cer voie să se ducă pe malul celălalt pentru a putea repeta cu glas tare şi să nu-i deranjeze pe cei mai mari decât ei, care donn 1 2 �. Memoria se exersea­ ză chiar în timpul somnului. Tânăra Rusticula, care, chiar când doarme pe genunchii învăţătoarei sale, reţine versetele pe care aceasta continuă să le citească, practică ără să ştie hipnopedia 1 29. Memoria unor călu­ gări pare remarcabilă. Achi vus, ab ate la Agaune, reţinea tot ce citea, astel încât cunoştea aproape toate cărţile Bibliei 1 30. Cassiodor cita că­ lugăilor săi exemplul unui orb care, de asemenea, aj unsese să cunoască toate textele sacre I J I . Citind literatura aceste i epoci, constatăm că ci­ tatele scripturistice vin în mod iresc sub pana scriitorului. La capito­ lul memorie, oamenii din secolele al VII-iea şi al VIII-lea nu au pentru ce să-i i nvidieze pe cei din Antichitate. A Să remarcăm totuşi că meritul lor e mai mare. Intr-adevăr, în aara clasei, cititul cu glas tare este din ce în ce mai puţin olosit. A1n spus deja, în mânăstire s-a impus lectura persona lă şi în tăcere 1 32. Jn timp ce vocea lectomlui nu se mai aude şi buzele se mişcă în tăcere, lectio pătrunde mai uşorA mintea 1 3 3. Acum se obi şnui eşte să citeşti si ngur, uneori în mers 1 34. Intr-o scrisoare către Daniel din Winchester, Boni­ aciu cere un manuscris redactat cu caractere destul de groase, deoa­ rece vederea lui slăbită nu mai poate distinge scrieri le mărunte l 35 . Clericul medieval s e deosebeşte chiar şi î n această privinţă d e cărtu­ rarul antic.

Cântul şi calculul În aara cititului şi scrisului, învăţământul elementar cuprinde cântul şi calculul, aşa cum am spus în legătură cu şcolile prezbiteria le I J6. Cantor-ul trebuia să se mulţumească să înveţe notele şi cum să-ş i aranjeze glasul ără să-i acă pe elevi să intre în labirintul teoriei muzi­ cale. ita Praeiecti precizează că proesorul indica de mai multe ori melodiile pe care copiii le repetau după aceea 1 37. Când calculul era 276

predat în şcolile mici, era ăcut sub aspectul său cel mai elementar şi practic. Copilul putea, precum Săntul Samson, să acă exerciţii cu j e­ toanem, apoi să înveţe, la el ca micii romani, computul digital 1 39. Beda a expus această metodă în De temporum ratio11e („Despre calcul area timpului"), el dă în plus reţete pentru ca orice călugăr să poată calcula repede ciclurile lunare şi solare, olosind articulaţia degetel or I 4o . Se poate ca elevii să i ost şi ei puşi să rezolve mici probleme de aritme­ tică, asemenea acel ora care ne-au ost păstrate sub numele lui Beda şi Alcuin1 4 1 . Dar aceste ghicitori aritmetice se adresează, ără îndoială, unor copii mai instruiţi, deoarece ele pot i clasate mai degrabă în ge­ nul literar al enigmei decât în studiul calculului. Examenele

Înainte de a părăsi învăţământul el ementar, să amintim examenele care controlau progresele ăcute de elevi. Copilul îşi putea rec ita în scris lecţia 14 2 . El recita totodată oral, în aţa abatelui sau a episcopu­ lui, atunci când acesta din unnă îşi ăcea turul prin dioceză 1 43. Co­ mentând Reula Sfântului Benedict, Paulus Diaconul prevede un examen cu ocazia trecerii unui oaspete deosebit de instruit. Stareţul desem­ nează copilul şi îl trimite să discute cu oaspetele „despre gramatică, cânt, comput sau despre oricare altă disciplină". Stareţul asistă de de­ parte la discuţie, pentru a umări dacă acel copil răspunde corect exami­ natorului. O dată plecat oaspetele, el reia cu tânăml călugăr problemele pe care nu le-a ştiut 144. Evident. ac esta era idealul către care trebuiau să tindă toţi profesorii. Paulus Diaconul, cum am spus, schiţează ta­ bloul a ceea ce trebuie să ie o adevărată mânăstire benedi ctină. Ne e greu să judecăm rezultatele învăţământului elementar. A şti să citeşti, să scrii, să cânţi, ba chiar să socoteşti trebuia să ceară un mare eot şi mulţi cl erici şi călugări cu siguranţă nu depăşeau acest nivel. B. Învăţământu l „secundar" şi „superior"

Studierea latinei

Între învăţământul elementar şi ceea ce am putea numi învăţământ secundar nu există o distincţie atât de clară ca în ti mpul şcoli i romane. Acelaşi proesor putea, o dată tenninat studiul Psaltiri i , să ceară copi­ lului să-şi continue studiile. În primul rând, îl învăţa latina. Într-adevăr, e limpede că a şti să citeşti , a cunoaşte Psaltirea pe dinaară şi a rosti slujba era posibil şi ară ca pentru aceasta să înţelegi latina. Când tânărul Grigore, viitor abate de Utrecht, a fost invitat de Boniaciu să citească un text sacru, apoi să-i explice conţi nutul în limba sa pro­ prie, a măturisit să nu e în stare s-o facă 145. Textul rămâne literă moartă pentru cel care nu capătă decât învăţământul elementar. Un anglo-sa­ xon, un ranc şi, în acelaşi timp, un italic şi un spaniol, cel puţin începând 277

din secolul al Vl-lea 146, trebuie să înveţe mecanismele şi regulile aces­ tei limbi, care le-a devenit străină. Deoarece chiar într-un ţinut roman dialectu l vorbit a devenit oate dierit de latină.

Gramatica Pentru a studia gramatica, proesorul ol oseşte manualele pe care le cunoşteau deja secolele al V- lea şi al Vl-lea, începând cu Ars minor a lui Donatus, dar el caută să-l acă mai uşor de olosit simpliicându-l. O lucrare atribuită lui Seda, care trebuie să i ost întrebu inţată în şco­ lile episcopale şi monastice, Cunabula gramaticae artis (,.Origin ile artei gramaticii") arată ca o revizuire a lui Donatus. Forma sa dialo­ gată şi simplitatea sunt suiciente pentru a indica aptul că este desti­ nată începătorilor'47. Proesori anglo-saxoni au compus, aşa cum am vzut1 48, tratate inspirate din manualele clasice de gramatică, vechi sau modene, şi care sunt adevărate Epitomae, pentru a relua titlul tratatu­ lui lui Virgiliu Gramaticul. Învăţa oare elevul pe dinaară aceste lucrări? Nu ştim. Cel puţin tre­ buia să copi eze pasaje şi să aibă astel extrase ale extraselor, aşa cum dovedeşte un manuscris realizat la Bobbio, Glosa de partibus oratio­ nis („Glosa la păţile discursului"), compilaţie din diverşi gramatici prezentată ără nici o ordine logică 1 49. Un alt manuscris italic, scris într-o cursivă înmdită ca aceea a diplomelor, poate i consi derat chiar un ragment din caietul unui elev 1 5°.

Glosarele În acelaşi timp în care-i preda elevului teoria celor opt părţi ale discursu­ lui , proesorul trebuia să-l înveţe vocabularul lati n. Nu ştim dacă o­ losea manuale bil ingve care dădeau sub onnă de discuţie vie esenţa vocabularului uzual. Şcolari i romani care învăţau greaca folosiseră asemenea manuale 1 5 1 ; Aelfric a compus , pentru tineri i anglo-saxoni din secolul al X- lea, Discuţii care au avut mare succes ' 51 . In secolele al VII-iea şi al Vlll- lea, nu avem nici o urmă a acestui soi de lucrări. Totuşi, au putut i apropiate de Discuţi i Hesperica Famina („Ziceri hispeice") care desciu scene din viaţa cotidiană şi, în special, din viaţa şcolară 1 5 3 . Dar aceste scrieri ciudate nu au putut avea succes decât în centrele în care stilul hisperic era la mare cinste, lucru care, din erici­ re pentru vi itorul cultui i, se cantona în ţări le celtice şi în Wessex . Elevii puteau învăţa vocabularu l mai mult din glosare. Aceste lu­ crări sunt de două eluri. Unele dau cuvintele latine şi corespondentul lor în limba vulgară, altele explică termeni latini rar olosiţi printr-o parafrază destul de simplă 1 54. Citirea glosarelor ne îngăduie să ju­ decăm nivelul cunoştinţelor în centrele în care au ost compuse. În glosam! lui Epinal care provine din Northumbria, găsim deiniţia unor 278

termeni precum ariopagus ( „areopag") nomen curiae (numele sa­ tului"); bihliopola („librar") qui c odices vendit („care vinde căţi"); filologoys („ilologici") orationis vei verhi („cu reerire la discurs sau la cuvânt"); platonis ideas („ ideile platonice") id est sp ec ies („adică aparenţe"); etc . 1 5 5; cel de la Cambridge, care trebuie să i ost olosit la Canterbury, explică peripitegi şi Epicurei (gen us philosopho­ rum ) , epfa ti : laici etc. 1 56. Glosarele le puteau penn ite cărturarilor, care voiau să-ş i îmbogă­ ţească proza cu cuvinte rare şi obscure, să găsească uşor ceea ce cău­ tau: se preferau peccamen lui peccatum, 1110/ossus lui ca11is etc. Alhelm şi cei cărora Ie plăcea să aibă un stil aectat aveau astel un instrument comod. Pentru elevii de la Yarrow, Beda a compus o lucrare care era în acelaşi timp glosar, tratat de ortograie şi de gramatică. Într-adevăr, acest De orth ographia dă explicaţia unor cuvinte în ordine alabeti­ că, genul nwnelor şi timpurile de bază ale verbelor, etimologia şi varian­ tele otograice l 57. Suntem departe de lucrarea savantă a lui Cassiodor despre otograie 1 58. În plus, Beda citează câteva cuvinte greceşti şi le dă traducerea latină. Cu siguranţă, prin glosare de acest el clericii şi călugării au putut cunoaşte, într-o epocă în care greaca nu mai era învăţată în şcoli, termenii greceşti cu care-şi îmbogăţeau scrieri le. =

=

=

=

Pozodia: metode empirice

Deşi a dobândit un vocabular de bază şi ştie să construiască mici raze latineşti, elevul este totuşi incapabil să citească textele. Pentu a deveni lector, trebuie să ştie accentele şi pauzele, adică să înveţe prozodia 1 59. Acest studiu, care era cu siguranţă oarte lung, îi era uşurat de exer­ ciţiile poetice pe care le ăcea şi care înlocuiau studi ul retoricii. Cel care ştia să recite, apoi să consruiască un poem, era capabil să citească şi să înţeleagă proza. Pentru a-i aj uta pe elevi, Beda a scris un tratat, De arte metrica, ce prezintă dieritele reguli de prozodie şi metrică 1 60, aşa cum erau ele predate de cei mai vechi gramatici. Dar ca proesor care se îngrijea să uşureze munca monahilor dotaţi, el le arată celor care nu ştiu încă să recunoască silabele scurte şi lungi că primele silabe ale hexametrilor sunt totdeauna lungi 1 6 1 . De asemenea, Aldhelm dă în tratatul să De m etris o lungă li stă de cuvinte şi accentuarea lor162. Prin această metodă empirică, elevul putea şti cum să pună accente­ le înainte de a cunoaşte regulile expuse în maual e. El putea aj unge la acest lucm şi prin practicarea cânului. M. Roger a avut dreptate să spună că studierea prozodiei era indispensabilă pen­ tru buna executare a cântecelor bisericeşti 1 63, dar nu s-ar putea spune în acelaşi timp că îndelungatele momente petrecute în biserică îi per­ miteau tânărului să-şi obişnuiască urechea cu accentuarea latină. De altfel, e posibil ca, în micile centre şcolare, cantorul să ie cel care dă primele noţiuni de prozodie l 64. 279

Necunoaşterea clasicilor Î n şcoala anti ă, cea de-a doua sarcină a gramaticului e�a să exp l ice � autorii vechi. In şcoala monastică ş i episcopală, nici nu se pune proble­ ma. Dacă elevii au p utut gusta versuri ale poeţilor păgâni, au .cut-o prin intennediul gramatici lor şi al g losatori lor. Ei nu pleacă de la textul de explicat, ci de la tratatul de gramatică şi doar prin acesta îi descope­ ră pe c lasici 1 65 . E posibi l ca unele exemple să le stânească dorinţa de a citi întreaga operă şi să se ducă să o caute în bibliotecă. B iograia lui Alcuin ne spune că băi atul pre fera citirea lui Vergiliu celei a Psa l­ tirii 1 66 . Dar să nu ne acem iluzii c u privire la importanţa autorilor l ite­ rari în bibliotecile din această epocă. Dacă Aldhelm, Beda, Boniaci u s a u chiar proesorii i talici şi spanioli îi pot cita p e Vergi liu, Pl iniu sau Seneca, ei au recurs c u siguranţă la antologiile şi lorilegiile care erau manuale şcolare şi care, de aceea, nic i nu au ost păstrate 1 67. Pare ris­ cant să re constitui m bibl ioteca unui scriitor plecând de l a loci citati puşi în evi denţă de opera sa 1 6 s. Ar i mai s i gur să consultăm, în l ipsa cata loagelor pe care nu le avem, l i sta manuscriselor ieşi te din scriptoria sau cumpărate i 69 de episcopi sau abaţi 1 70. Sigur, nu avem decât oarte puţine manuscrise carolingiene, însă cele care ne-au paFvenit se reeră mai degrabă la lu­ crări pedagogice decât la opere c lasice. Totuşi n-ar trebui să credem că toţi codices din bibliotec ile bisericeşti au ost olosiţi de profesor. Când abatele de la Saint-Wandri l l e cumpără Litoria goţilor a lui lor­ danes, Istoria lui Apollonius din Tyr şi pe cea a lui Alexandru nu tre­ bui a să dea drept destinaţie pentru aceste l ucrări b iblioteca elevilor săi 1 7 1 . Tratatele de medicină pe care le găs im la Fleury sau în alte părţi erau cu siguranţă rezervate călugărilor medici care conduceau ininne­ ria 1 72. Se poate presupune că dej a biblioteca şcol ară se deosebea de bi­ blioteca generală, pe care o recventau doar clericii şi călugării căturari. În şcolile din secolele al VII-lea şi al VIII-lea, textele au mai puţină

importanţă decât învăţătura profesorului . Această învăţătură este, nu ne îndoim, orală. Beda, proesorul prin excelenţă, o spune în mai multe rânduri J 73 . Tratatele pe care le redactează sunt rodul cursuri lor lui, de care vrea să-i acă să beneicieze pe cei mai buni e levi ai săi l 74. Scopul studiilor gramaticale şi ştiinţiice nu este, ca în şcoala antică, de a mo­ bi la, prin studiul textel or, spiritul elevilor cu citate şi cu referinţe şi de

a ace din ei nişte erudiţi , ci de a le da mij loacele de a ave a acces l a n ivelul superior d e învăţământ, l a explicarea unei divina pagina 1 7s .

Manuale pentru învăţarea Scripturii Ce ştim despre metode le de învăţare exegetică în şc olile din această epocă? Puţine lucruri, ca să spunem drept. Şi în această problemă să ne erim să judecăm acest învăţământ referindu-ne doar la lista lucilor 280

cupri nse în biblioteci. Considerăm că, în acestea, Părinţii Bisericii. leronim, Ambrozie, Augustin, Grigore, chiar Origene 1 76, sunt bine re­ prezentaţi. Ei sunt, cum spune Boniaciu, proesorii ce lor care citesc cuvântul sânt 1 77. Dar comentariile biblice e limpede că nu sunt puse în mâna elevilor. Unele par atât de puţin adaptate, încât Acea din Hexham îi cere lui Beda un Comentariu al �fântului Luca mai accesibi l pentm cititorii medii decât savanta lucrare a lui Ambrozie 1 78• Proesorul de la Yarow compune pentm călugării săi lori legii patri stice 1 79, şi, dacă De lwninarihus ecclesiae („Despre i luminări le bi sericii") nu este de el, ne dă totuşi o idee despre ceea ce puteau i astel de lucrări 1 8 0. Pe de altă parte, proesorul se servea de tratatele celor pe care Cassiodor îi numea introductores, Eucher1 8 1 , Iun ilius 1 82, sau de Clavis Scrip­ turae („Cheia Scripturii") care datează ără îndoială din secolul al VIII-lea1 R3_ Să remarcăm că nici De doctrina christiana l 84, nici prima carte din Jnstitutiones a lui Cassiodor, nu sunt reprezentate în biblioteci şi nici nu sunt citate de exegeţii din epocă. Singură această lacună e de aj uns pentm a ne ace să ne îndoi m de roadele studiilor exegeti­ ce. În sârşit, printre manuale, să notăm lucrările geograice precum descrierea locurilor sinte a lui Adamnan şi a lui Beda 1 85 sau lista de nume de locuri biblice alcătuită de Beda ca urmare a comentariului său la Faptele Apostolifor1 R6.

Quaestiones şi dialoguri Meditatio asupra Scripturii poate căpăta mai multe ome. În general, ea nu trebuie să depăşească un comentariu moral. Autorul lucrării ita Gregarii, călugăr la Whitby la începutul secolului al VIII-lea, nu vede în Moraia in Job decât „un leac împotriva viciilor oamenilor"1 87. Totuşi, unii exegeţi cunosc diviziunile tripartite şi chiar cvadripartite ale inter­ pretării scripturistice (littera, allegoria, moralis, anagoge) 1 8 8 . Altele recurg la tradi ţionalele quaestiones de sacra pagina 1 8 9 care permit să ia naştere o discuţie în legătură cu un anume pasaj biblic sau cores­ pondenţe între cele două Testamente 1 90. Dar aceste metode de cerce­ tare, care mai târziu au dat naştere unei adevărate ştiinţe exegetice şi teologice, nu erau, ără îndoială, apli cate în şcoli. Proesorul trebuia să se mulţumească să dialogheze cu elevii săi aşa cum ăcea în legă­ tură cu gramatica. Lecţia căpăta mai degrabă înăţişarea unei întrebări decât a unei disputatio. Când Columban trezea atenţia elevilor săi ador­ miţi şi organiza, ca un joc, discuţiile despre dierite probleme, se poate crede că ele nu depăşeau un nivel elementar1 9 1 . De altel, putem să ne dăm seama despre ce reprezentau aceste dialoguri deschizând Quaes­ tiones de veteri et novo Testamento (,,Întrebări în legătură cu Vechiul şi Noul Testament"), atribuite lui lsidor din Sevilla 1 92, sau citind /oa monachorum („Jocuri le monahilor") din care s-au păstrat câteva rag­ mente 1 9 3 . E vorba mai ales de ghicitori sau de enigme. 281

A totputernicia profesorului

În deini tiv, metodele de învăţământ în şcolile din secolele al Vll-lea şi al VIII-lea sunt încă destul de simple. Ştiinţa elevi lor depinde de ta­ lente le pedagogice ale proesorului. El e acela care joacă rolul princi­ pal şi ără el nu se poate ace nimi c 1 9i. El e acela care transmite tradiţia ştii nţei şi a dogmei . „Păzeşte-te mai întâi să nu crezi mai degrabă în propriile tale descoperiri decât în exemplele proesorilor tăi. Cu cât ple­ dezi mai mult pentru propria curiozitate, cu atât greşeşti mai mult''l 95, spunea Eneas, presupusul profesor al lui Virgiliu Gramaticul. Beda, modelul proesorilor, care ace şcoală în iecare zi 1 96, se mândreşte cu docilitatea elevi lor săi şi a tineri lor în general. Nici o controversă, nici o obiecţie la cuvintele profesoului 1 97. Nu este menţionată nicăieri nici o revoltă sau măcar vreun „tărăboi", iar tăbliţele elevilor, pe care papa Grigore II şi le închipuia zburând în capul împăratului Leon Ico­ noc lastul, dacă intra într-o clasă 1 98, au rămas cuminţi pe genunchii copiilor atenţi. Această blândeţe şi această supunere la învăţătile pro­ esomlui, admirabile în sine, nu sunt câuşi de puţin avorabile spiritu­ lui critic, condiţie i ndispensabilă progresului ştiinţei. Proesorul are discipoli preeraţi cărora le transmite ştiinţa sa. În absenţa unor structuri şcolare bine stabilite, era necesar să se pregă­ tească un succesor. După Beda, îl distingem în mod deosebit pe dia­ conul Wigbert, căruia acesta îi dedică tratatul său De arte metrica l 99 , şi mai ales pe diaconul Cuthbet care spune el însuşi că şi-a petrecut copilăria „la picioarele proesorului său"200. Prin unnare, Cuthbert a aj uns abate la Yarow şi s-a ocupat să răspândească pe continent opera lui Beda20 1 . Învăţătura lui Boniaciu a ost transmisă de elevii săi Duddo şi Lull202, cea a lui Felix, diaconul gramatician din Pavia, de nepotul său Flavian, care, la rândul lui, o va transmite lui Paulus DiaconuP03. Începem să vedem cum apar genealogiile proesorilor pe care le alcă­ tuiesc scriitorii din Evul Mediu204. Tendinţa către ezoterim

Să indicăm o altă urmare a legăturilor strânse care-i unesc pe proe­ sor şi pe elevi, tendinţa către ezoterim. Grupul şcolar este închis şi îşi păstrează secretele cu sticteţe. Dej a, într-un pasaj ciudat din Regula magistri, se spune că, atunci când laicii vor i prezenţi la masă alături de. călugări, aceştia ar putea alege o lectură neobişnuită pentru ca tai­ nele Domnului şi ale vieţii monastice să nu ie divulgate205. În secolul al VIII-lea, Beda prevede învăţarea li mbajului degetelor (manualis loquela) care, spune el, poate sluj i, când te ali în prezenţa unor per­ soane indiscrete sau periculoase2 06. Acestui limbaj secret prin gesturi îi corespunde criptograia, pe care călugări i, chiar şi cei mai cultivaţi, au olosit-0207. Virgiliu Gramaticul, care-i atribuia proesorului său 282

Eneas arta de a tăia cuvintele (scinderatiofonorum ), îl punea să spună că „acest limbaj fusese creat pentru a nu aci lita celor mici şi primu­ lui venit înţelegerea misterelor care nu trebuie cunoscute decât de ini­ ţiaţi"208. Scrierea secretă este un el de joc pe care l-au practicat toate civi lizaţi ile2 09, dar mai ales când instruirea era privilegiul unei caste de cărturari. Clericii din secolele al VII- lea şi al VIII-lea îşi apără cu stricteţe privilegiile în aţa marii mase a celor care nu au avut norocul să primească o educaţie literară sau reli gioasă. III. Instrui rea rel igioasă a laici lor De la dispariţi a tradiţi ilor şcolare antice, laicii nu mai au mij loacele pin care să ie instruiţi în aara şcolilor bisericeşti . Am văzut că laicii care au ost elevi ai călugărilor şi ai clerici lor sunt destul de puţi ni. Singura cultură pe care o poate primi marea majoritate a laicilor este de ordin religios. Este cea pe care Biserica vrea s-o oere tuturor oame­ nilor, oricare ar i categoria lor socială şi nivelul lor mental, pentru a le permite să-şi trăiască credinţa pe deplin conştienţi . Am vrea să arătăm, în pagini le următoare, în ce el acest laic, ie el sclav, colon, meşteşugar, putea să-şi capete cultura re ligioasă. Cer­ cetarea n-a ost întreprinsă niciodată datorită sărăciei inormaţiilor în domeniu. Creştinismul, ne mulţumim s-o spunem, era mai mult prac­ ticat decât cunoscut2 1 0. ceea ce este adevărat pentru toate epocile. Rezistenţa păgânism ului n întreg Occidentul

Înai nte de a întreprinde acest studiu, oare trebuie să deosebi m ţările deja creştine în momentul marilor invazii, Italia, Spania, Galia, de cele în care creştinismul a dispărut în momentul invaziilor sau chiar nu a ost n iciodată propovăduit, cum sunt Galia septentrională, Anglia, Gennania? Pentru a întrebuinţa un limbaj modem, trebuie oare să opu­ nem ţări le creşti nătăţii ţărilor păgâne desti nate misiuni lor de evan­ ghelizare? Cu siguranţă că nu. Totuşi, în oraşe ca şi la ţară, păgânismul supravieţuieşte sub formele cele mai diverse. Predicile lui Caesarius din Arles, scrierile lui Martin din Braga (începutul şi mijlocul secolu­ lui al VII-iea ), corespondenţa lui Grigore cel Mare (începutul secolu­ lui al VII-iea) ne arată că în Provenţa2 1 1 , în Italia central ă, în Corsica, în Sardinia2 12, în Galic ia2 1 3 , masele rura le îşi păstrează obicei urile pă­ gâne. În secolele al VII-iea şi al Vlll-lea, aceste practici nu au dispărnt, ba chiar dimpotrivă. Conci liile de la Toledo, din 5 89, 68 1 , 693 , se ri­ dică împotriva idolatriei, a cultului pi etrelor şi al izvoare lor, a practi­ cilor magice2 14. În Galia şi în Anglia este aceeaşi situaţie 2 1 5. Obiceiurile păgâne, a căror l i stă au alcătuit-o, la mij locul secolului al VIII- lea, 283

Conciliul de la Lepti nnes şi lndiculus2 1 6, nu sunt spec iice ţărilor con­ stituite de curând. Zeii antici n-au murit, li se cinstesc statuile, li se con­ sacră fântâni21 7 sau li se oferă ospeţe 2 1 8. Li se păstrează templele2 19. În oraşe, păgânismul reapare cu ocazia sărbătorilor solstiţiului de iamă sau ale Kalendelor220. Chiar la Roma, aceste sărbători sunt celebrate în jurul bazi licii San Pietro, Ia mij locul secol ului al VIII -lea22 1 . E ade­ vărat că, în aceeaş i epocă, în Bizanţ, sărbătorile supravieţuiesc aproape oicial, deoarece împăraţii iau parte la ele222. Astfel, putem studia metodele de instruire creştină pentru toate ţă­ rile din Occ identul barbar, examinând rând pe rând iniţierea creştină, apoi predica şi liturghia. A . Iniţierea creştină

Simplificarea ritualurilor

Abordând acest subiect, nu se pune problema să evocăm di feritele ce­ remonii liturgice care-l ac pe neoit să intre în Biserică2 23 ; să precizăm doar conţinutul doctrinar al iniţierii creştine . Este cu atât mai nece­ sar să o acem cu cât, de la căderea In:periului de Apus, condiţi ile pri­ mei instru iri creştine s-au sch imbat. Intr-adevăr, sluj ba botezului s-a simpliicat, iar Biserica şi-a deschis mai larg porţile necredincioşilor. Cei trei ani de cateculenat nu mai sunt i mpuşi aşa cum erau în pri­ mele secole creştine. In perioada Păresimi lor, păgânii devin catecu­ meni ca urmare a unei ceremoni i simbolice, apoi trec în grupul celor competenţi sau e/ecti („aleşi"'). Atunci începe pregătirea botezului, iar competentul partic ipă la diverse „scrutinuri"224. Dar, în timp ce altădată aceste scrutinuri comportau mai ales exorcisme care să per­ mită ca iniţiatul să ie smuls orţelor întuneric ului, acum acestea se referă la examinarea cunoştinţelor doctrinare. Biserica pare să acorde mai puţină impotanţă iniţierii în mistere şi di sciplinei tainei. Ea vrea mai degrabă să se asigure că vi itori i creştini sau garanţi i lor au unele cunoştinţe de doctrină. În timpul acestei perioade, predicile episcopu­ lui se referă la Scriptură în general225 şi la cele două texte pe care com­ petentul trebuie să le cunoască, Simbolul Apostoli/or şi Pater226. În comentariul său la Simbol, I ldeons din Toledo observă că această u­ găciune scurtă poate i memorată uşor ără intennediul unui text. Astfel, credincioşi i „care sunt ana lfabeţi sau oarte preocupaţi de problemele seculare şi de aceea nu pot avea un contact di rect cu Sc riptu ri le, pot reţine această rugăciune şi pot avea destulă ştiinţă pentrn a obţine mân­ tui rea"22 7 . În Spania şi în Galia meidională, înaintea ceremoniei botezu­ lui, competenţii ăceau dovada aptului că ştiau rugăciunile cerute şi atunci erau admişi ·să primească sacramentele. În Aricam şi în celelalte ţări din Occident, admiterea este încă şi mai simpli icată. E de aj uns ca neoitul să răspundă întrebăril or preo284

tului sau ale epi scopului şi să arate că ştie doar Simbolul şi Pater, ca să ie botezat. Martin din Braga ne-a lăsat în lucrarea sa De Correc­ tione rus tico rwn („Despre îndreptarea ţăranilor") o schi ţă a botezu­ lui aşa cum era practicat atunc i, i ar Pirmin l-a reluat aproape textual în Scarapsus229. „«Cum te cheamă?». Ai răspuns , dacă poţi tu sau cel puţin naşul tău: «Mă cheamă Ioan», iar episcopul te-a întrebat: «Ioane, te lepezi de Satana şi de îngerii lui şi de cultul şi de idolii lu i , de hoţi ­ ile şi de înşelăciunile lui, de destrăbălarea şi beţi vănia l ui şi de toate aptele lui rele?». Şi tu ai răspuns: «Mă lepăd» . Şi după aceea, episco­ pul te-a întrebat din nou: «Crezi în Tatăl atotputenic?». Tu ai răspuns: «Cred». «Şi crezi în Iisus Cristos singurul său iu?». Tu ai răspuns: «Cred». Şi din nou: «Crezi în Şântul Duh şi în sfânta Biserică catolică?» Tu ai răspuns: «Cred»". In Anglia, Conciliul de la Cloveshoe (747) le recomandă preoţilor şi cedi ncioşilor să înveţe numai Crezul şi Pater în li mba naţională23 0. Beda însuşi le dăduse unor preoţi care nu ştiau latina traduceri ale celor două rugăciuni23 1 . Evident, în Ger­ mania, este la el. Un manuscris de la Wissenburg numit impropriu „cateh ism" ne dă o traducere şi un comentariu al acestor două texte în latină şi în genană232 . Această sciere se adresează evident preoţilor care, conorm conciliilor reonnatoare de la mijlocul secolului al VII-lea, trebui au să-i iniţieze pe neoiţi în cele două rugăciuni principale233. De acum înainte, pregătirea botezului este, aşadar, redusă la minimum.

Cauzele Această simpliicare se poate explica. Transfomări le politice şi sociale care au urmat căderii Imperiului de Apus au determinat Biserica să acă să intre în sânul ei un mai mare număr de credincioşi. Convertirea păgâni lor, dorită de prinţi pentrn a-şi ace mai solidă dominaţia pămân­ tească, a dus la o simpliicare inevi tabi lă. Era vorba, într-adevăr, de populaţii primitive, străine de orice culură intelectuală. În plus, pentru a înmulţi convertirile, Biserica îngăduise ca botezurile să aibă loc în aara baptisteriului Bisericii catolice234 şi în alte momente decât în noap tea de Paşti23s. In sfârşit, Biserica cere ca acum copiii să ie botezaţi de mici236, ceea ce aduce în mod i nevitabil o simpliicare a ritual ului botezul ui. În Angl ia, legile civile şi religioase cer, sub ameninţarea unor pedepse grave, ca botezul copiilor să aibă loc la o lună după naştere237. Grigore cel Mare îi avertizează pe părinţii neglijenţi că este în joc salvarea copiilor lor, dacă aceştia mor ără să i primit botezul23 8 . Fără îndoială, mulţi părinţi aşteptau uneori mai mulţi ani până să-i ducă la baptis­ teriu. In Galia, mai ales în clasele aristocrate, se dorea ca însuşi copilul să poată răspunde întrebări lor episcopului şi să ie pe deplin conştient de angajamentul său239. Totuşi, încetul cu încetul , obiceiul botezului copii lor s-a generalizat. Copilul este atunci prezentat de naşi i săi, care 285

trebuie să recite în locul lui Simholul şi Pater240. Drept unnare, ei tre­ buie să-l înveţe aceste două rugăciuni pe inul lor când aj unge la vârsta înţelegeri i24 1 . Copi lul n u primeşte o educaţie re l igioasă specială ş i aşa va i în întregul Ev Mediu242. Pări nţi i săi, naşii, îl aj ută să înveţe un minimum, apoi el trebuie să capete aceeaşi învăţătură ca adulţi i . Rămâne să ve­ dem care era această învăţătură. B. Învăţarea prin predică

Importanţa predicii

Predica era una dintre princ ipalele sarcini ale episcopului243 . Din secolul al VI-lea până în cel de-al VI II-lea, regii, papii, conciliile i-o amintesc mereu244. Grigore cel Mare a insistat în mod deosebit asupra acestui lucu, în scrisorile adresate colegilor săi : „Prin predica ta, anal­ abeţii ştiu ce cere Dumnezeu"245; cea de-a treia pate din Regula !as­ toralis este un adevărat tratat de predicare adresat episcopi lor246 . fosă episcopul, pe măsură ce numărul creştinilor creşte, trece asupra preoţi­ lor săi sarcina predicării, cerându- le să se inspire din predicile compuse de Părinţii Bisericii sau să improvizeze ei înş işi247. In Regula canoni­ corum, Chrodegang, deplângând apul că poporul creştin nu primeşte destul de des cuvântul sacru, le cere canoni ci lor să predice de două ori pe lună. El adaugă că trebuie adaptată predica iecărui public, pen­ tru ca oratorul să ie înţeles de credincioşi248. Evident, era prima regulă care trebuia respectată. La începutul se­ colului al VI-lea, am văzut mai sus, o seamă de clerici şi de călugări vuseseră că, în predicile lor, predicatorii să renunţe la sti lul prea îm­ podobit, pe care nu-l putea înţelege decât o elită de cărturari249. În secolul al VII-lea, Pseudo-Germanus cerea ca· predica să nu ie nici prea banală, pentru a nu-i şoca pe cărturari, nici prea obscură, pentru a nu-i îndepărta pe oamenii simp li250. Dar în această epocă, nu era vorba decât de o problemă de stil oratoric şi nu de limbă, latina iind încă înţeleasă25 1 . Limba în care se ţineau predicile

În Galia de Nord şi în ţinuturile de curând convertite, lucrurile stăteau altfel. Trebuie atunci să punem problema limbii folosite de predi ca­ tor2s2, să o punem mai degrabă decât să o rezolvăm, deoarece indica­ tiile date de texte sunt oate rare. . Într-adevăr, nici un conc i l iu din epoca barbară nu vorbeşte despre limba predicilor. Abia în 8 1 3 , la Conciliul din Tours, li se cere clerici­ lor să comenteze în limba vulgară, romană sau gennanică veche, Evan­ ghelii le zilei253. E li mpede că nu s-a aşteptat această dată pentru a o ace şi că actul a precedat, ca totdeauna, dreptul. Predicatorii aveau 286

două soluţii: ie să vorbească ei în limba populară, ie să o acă prin intermediul unor tălmaci. Oare ce l imbă o loseşte acvitanul Eligius, când le predică celor din dioceza lui din Noyon? Textele ne spun că predica într-o limbă s i mplă şi adaptată poporul ui254; e greu de ştiut dacă vorbea în latină sau în l imba vulgară. Totuşi remarca îngăduie să se presupună că olosea un vocabular apropiat de vorbirea curen­ tă255. Unnaşul lui, Mommelin, cunoaşte, cononn biograului său, ro­ mana lingua şi pe cea theutonica2 56. ln aceste ţinuturi septentri onale din Galia, tranonnarea latinei în li mbă romanică trebuie să se i ăcut mai repede decât în sud. Nu putem crede că episcopii misionari nu au olosit o limbă pe care o puteau înţelege toţi . E adevărat că ei puteau cere să ie aj utaţi de tălmaci. Când irlande­ zul Aedan vine să-i convetească pe northumbrieni, regele Oswald, care-şi petrecuse tinereţea la scoţi , îi serveşte de intennediar pe lângă nobilii lui257. Pentru a-i evangheliza pe risoni, Vulramnus din Sens are nevoie de intepret258. În mânăstirile care-i pregăteau pe misionari şi unde învăţau să predice259, studiul limbilor străine putea i uşurat, când oşti ti�ei păgâni, de curând convetiţi, erau educaţi împreună cu călugării . Intr-adevăr, E ligius, Amandus, Vulramnus răscumpărau sclavi risoni sau saxoni şi, după ce-i instrui au, ăceau din ei colabo­ ratori i lor apropiaţi260 . Nici o predică într-o limbă non-latină datând din această epocă nu ne-a parvenit. Ele trebuie să i ost improvizaţii orale p lecând de la texte latine din care ni s-au păstrat câteva exemple: ragmente ale pre­ dicilor lui Eligius26 1 , Scarapsus-u l lui Pinnin262, ciudata predică anglo­ saxonă editată de W. Levison263. Lucrnrile vor sta în elul acesta până în secolul al XII-lea; predicile latine sunt, într-un anume el, schiţe din care se inspira oratoml sacrn când improviza în aţa credincioşil or264. Temele predicatorilor: Biblia

Putem şti oare care erau temele cele mai aliliare predicatorilor? Şi aici, trebuie să acem deosebire între epoci. In secolul al VI-lea, în Ita­ lia, în Galia meridională şi în Arica, predicatorii comentau cu dragă inimă Sănta Scriptură265. Gigore cel Mare, care le-a descopeit roma­ nilor bogăţi ile Cărţii lui Ezechiel sau ale Evangheliei, credea că Scrip­ tura are privilegiul unic de a se adresa în aceeaşi măsură cărturarilor cât şi celor rudes. La el ca o roată care se învârte, ea se înăţişează tuturor categorii lor de credincioşi266. Unul găseşte aici o historia, altul o învăţătură morală şi cei mai cultivaţi, un sens alegoric şi mistic267. Isidor din Sevilla trebuie să insiste şi el pe vastul câmp pe care-l oferea Scriptura atât pentru viri pe1fecti, cât şi pentru simplices268• Aşadar, credi nc ioşii erau invitaţi să citească Biblia sau, când erau analabeţi, să pună să li se citească textul sacrn de către altcineva269. Grigore cel Mare dă ca exemplu un paralitic analabet care cumpărase manuscrisele 287

Scripturi lor şi care le cerea celor care-l adăposteau să-i citească pasaje din ele, astfel încât aj unsese să c unoască întreaga Bi � lie27°. Acesta este un caz excepţional, ba chiar miraculos. In general, cul­ tura biblică a laicilor era destul de redusă. Dacă erau culţi, ei puteau să-şi amintească Psalmii învăţaţi în copilări e, dacă nu erau, trebuiau să aştepte cunoaşterea acestora doar din predici. Or, după secolul al Vl-lea, temele predicatori lor sunt rareori luate din Biblie. Dacă Beda traduce în limba vulgară Evanghelia Sfântului Ioan, nu o ace, cum am văzut, pentru laici, ci pentru c lericii care nu ştiu latineşte. Dacă laicii consultau Bibl ia sau puneau să ie consultată, era doar pentru a căuta să dezvăluie viitorul. Biserica a luptat, dar zadanic, împotriva practicii „sorţior biblici" care coborau Cartea S ăntă la nivelul unei cărţi de magie27 1 . Exempta

Pentru a-şi impresiona şi mai mult publicul, predicatorul preera să amintească exemplele luate din passiones şi vitae sanctorum. Lite­ ratura hagiograică, al căre i succes în această epocă este cunoscut, nu era destinată numai clericilor şi călugărilor. Foarte des, hagiograii ac aluzie la cititorii laici care citesc sau ascultă povestirile272. Lectura unei vita este un bun aliment pentru ormarea morală a credinc ioşi­ lor273. Când papa Grigore I îşi compune Dialogurile, se gândeşte mai ales la marele public sau la cei care sunt mai sensibili Ia exempta de­ cât la airmaţi ile doctrinare274 . Pentru a aj unge la nivelul ascultători­ lor săi, el oloseşte intenţionat, ca mulţi hagiograi , tonul simplu şi popular, de care s-au p lâns unii istorici . A instrui poporul prin exempta a devenit atât de necesar încât au ost introduse extrase din textele hagiograice în liturghie. În timp ce, în secolul al V- lea, la Roma, se interzicea olosirea pasajelor din vitae sanctorwn în cursul slujbelor din pricina originii îndoielnice a aces­ tor texte, în Spania şi, curând, pretutindeni, citirea Faptelor martiri­ lor şi a unor itae începea să acă parte din slujbă275. Episcopii puneau să ie redactate martirologi i176, hagiograii doreau să-şi vadă lucră­ rile citite sau comentate poporului creştin277. Morala

În sârşit, ără a recurge la exempta, predicatorii puteau să dea credin­ cioşi lor saturi pri vind morala; deja Cassiodor le cerea călugărilor de la Vivarium să-i înveţe pe ţăranii lor „bunele maniere": să nu fure, să nu ie idol atri, să-l invoce pe umnezeu pentru ca acesta să acă să rodească câmpuri le278 . Două secole mai târziu, chiar în această !talie de Sud, abatele Ambrosius Autpert, vorbindu-le laici lor din Beneven­ to, ăcea recomandări asemănătoare: să nu poftească şi să nu-şi însu288

şească bunurile altuia prin fut, înşelăciune, minci ună, sperjur, să se mulţumească doar cu propria soţ ie, să ţină postul Paşte lui şi să-şi răs­ cumpere greşelile prin pomeni279. Acest discurs îl olosesc cel mai adesea predicatorii din Gali a de Nord şi din Germani a. Între predicile Sân­ tului Eligius, ale lui Boni aciu şi Scarapsus-ul lui Pirmin, există mai multe trăsături comune280. Predicatorul aminteşte angajamentul acut la botez, îi îndeamnă pe credi ncioşi să renunţe la practic ile păgâne şi schiţează tabloul adevăratului creştin: acesta este cel care se duce cu regulaitate la biseică, trăieşte în castitate, îşi învaţă iii Crezul şi Pater, îi ace să se teamă de Dumnezeu şi să se erească de principalele vicii28 1 . Se stabilesc astfel mari le l inii ale vieţii creştine insi stându-se asupra respectării obligaţiilor morale mai mult decât asupra adeziunii la un mister divin. Moralismul antic retrăieşte în predicile creştine282 . Dacă predicatoml oloseşte Biblia, îşi alege refeinţele mai ales din cărţile sapienţiale. Boniaciu îi cerea unuia dintre compatrioţi Comen­ tariul la Cartea proverbelor a lui Beda, lucrare care îi părea în mod deosebit utilă şi lesne de olosit pentru predicatori 2!D . Dacă se inspiră din predicile clasice, cele ale lui Caesarius din Arles bunăoară, predi­ catorul alege paginile cele mai moralizatoare şi cele care critică absur­ ditatea practici lor păgâne284; sermones („discuţi i le moralizatoare") din scriptura în general nu sunt niciodată olosite . E posibil ca sără­ cia spirituală a predici lor din această epocă să i determinat B iserica să încurajeze alcătuirea de omeliare (culegeri de omi lii) care grupau la un loc textele Sinţi lor Părinţi şi puteau i olosite de predicatori. Într-adevăr, la mijlocul secolului al VIII-lea apar în Italia aceste lori­ legii, care se înmulţesc în perioada carolingi ană285. C. Instruirea religioasă prin imagine şi cânt

Rolul pedagogic al imaginilor

Pentru a-i amiliariza pe credincioşi cu teme le biblice, Biserica putea olosi ceea ce s-a numit „predica mută", adică imaginea286. Din secolul al IV-lea, cleicii din Occident au ştiut să tragă oloase din reprezen­ tările figurate care împodobeau pereţii bisericilor2 87. Va trebui însă să aşteptăm pontiicatul lui Grigore cel Mare pentru ca rolul pedago­ gic al picturilor religioase să se aime. Scriindu-i episcopului de Mar­ si lia, care se temea să nu-şi vadă credincioşii venerând chipuri, papa îi recomandă să nu le înlăture „pentrn ca analabeţii să citească cel pu­ ţin privind pereţii . . . Una e să venerezi chipurile şi a lta să înveţi din povestea reprezentată în imagini ce trebuie să venerezi"2 88. Misionarii trimişi de Grigore în Angl ia s-au s luj it de imaginile sacre pentru a-şi întări predica. Augustin aj unge la regele din Kent precedat de o picură a lui Iisus Cristos2 89. Evangheliarul de la Cambridge, ilustrat cu scene din viaţa lui Iisus, a putut i olosit şi pentru instruirea creştină a pă289

gân ilor20. La sărşitul secolului al Vii -lea, la Yarrow, abatele Benedict

Biscop şi-a împodobit mânăstirea cu picturi aduse de la Roma. El voia, precizează Beda, ca oric ine intra în mânăstire să înţeleagă corespon­ denţele care existau între cele două Testamente, Pe de o parte, se vedea

Isaac purtând lemnul dest inat sacriici ului său, pe de alta, Cristos pur­ tându-şi crucea. De o parte, şarpele de aramă al lui Moise, pe de alta, cmcea Fiului Omului 29 1 • Şi Beda ne spune că acestea erau aşezate acolo nu numai pentu a împodobi, ci pentru ca toţi cei care intrau în Biseri ­ că, chiar analabeţi, să le poată vedea şi să proite de pe urma lor292. Î n s ecolul al V[J [-lea, cearta iconoclastă a dat Bi sericii romane din Occident ocazia să-şi reairme poziţia cu privire la rolul pedagogic al imaginilor; papa Grigore II i-a scris împăratului Leon Isaurianul că „bărbaţii şi femeile, ţinând în braţe copii de curând botezaţi şi însoţiţi de oameni oate tineri, îi instruiesc şi le înalţă s_re Dumnezeu spiritele şi inimile arătându-le cu degetul imaginile"293. In sărşit, Bi serica pu­

tea proita de înclinaţia deosebită p e care barbarii, ca toate popoarele primitive, o aveau pentru reprezentările plasti ce294.

Cântece şi dansuri populare

. „

Biserica a olosit ş i aptitudinile lor pentru cântec ş i dans. C hiar dacă nu ne-a parvenit nici un text al cântecelor profane din această epocă295, ştim că ele aveau mare trecere. Cîntăreţii şi dansatorii ambulanţi dis­

trau poporul de la ţară şi din oraşe296. C u ocazia nunţilor, a înmomân­ tilor şi a srbătorilor de sezon297, sau cu oczia sărbătoirii întoarceii regelui învingător298, poporul îş i manifesta sentimentele în mod mai deosebit, cântând în sunetul lirei sau al ţiterei299, bătând din palme ş i dansând. Biserica a trebuit să intervină pentru a împiedica aceste manifestăi care îi păreau p uţin demne de nişte creştini . într-adevăr, cântecele şi dansuile aveau, conom tradiţiei antice, un caracter adesea eroticJoo. Textele conciliilor vorbesc de sa/tationes („dansuri") şi turpes cantici („cântece neruşinate"), de amatoria turpia („iubiri ruşinoase"), de ebrietas („beţie '), de scurrilitas („buonerie")30 1 , etc . Î n plus, clericii parti cipau ei înşişi la aceste sărbători publice ca muzi­ canţi sau dansatori302. Pe de altă parte, poporul se deda acestor j ocuri nu numai cu ocazia vechilor sărbători păgâne, ci şi în timpul şezăto­ rilor care precedau sărbătorile rel i gioase303 .

. . . creştinate Repetarea interdicţii lor conciliare arată îndeajuns că era greu dacă nu imposibil a ace să dispară aceste practici. De asemenea, Biserica a o­ l osit această înclinaţie cu rădăcini adânci determinându-i pe credin­ ci oşi să participe activ la liturghie. Această transpunere era conomă l i niei de comportare trasată de ep i scopii şi de papii din epocă. Decât 290

să- i ob lige pe laici să o rupă brutal cu tradiţi ile vech i, era preferabil să se slujească de ele pentm a organiza cultul lui Dumnezeu. La Roma, din secolul al V- lea, calendarul creştin se aliniase celui al maril: săr­ bători păgâne3°4• Î n directivele către Augustin din Canterbury, Grigore cel Mare îl sătuia să nu extipeze imediat obiceiuri le păgâne, ci să le creştineze3os . Putem constata mai bine acest eot de adaptare mai ales în Spania vizigotă3°6. Pentru a înlocui epitalamurile sau trenosurile funebre încă în uz, o seamă de clerici compun poezii ş i binecuvântăi pe care Liber ordinum, adevărat cathemerinon ( „îndrumar zilnic") popular, ni le-a

păstrat. Toate marile acte ale vieţi i sunt însoţite de cântece sacre. Preo­ tul b inecuvânteaă câmpuile, viile, patul nupţial, tăirea pimei bărbi307. Liturghia din Biserica vizigotă, poate inluenţată de liturghia bizan­ tină, acordă un spaţiu larg cântul u i . Se ştie că episcopii cărturari sunt şi muzicieni şi au scris slujbe religioase din neericire pierdute308• Tre­ buie oare să credem că aceste cântece erau însoţite de dansuri sacre? Un basorelief dintr-o biserică din Galicia, reprezentând dansatori care, la fe l ca David în aţa Săntului Chivot, îşi exprimă credi!ţa prin ges­ turi armoni oase, ar putea conduce la această ipoteză309• In Occident ar i un singur exemplu. Dar, de apt, nu ştim dacă în cursul rugăciu­ nilor publice sau al pelerinaj elor la mormintele sinţi lor, credinc ioşii nu-şi exprimau, prin atitudini corporale potrivite, sentimentele religi­ oase. Î n sarşit, să nu uităm că liturghia non-romană, şi mai ales litur­ ghia galicană, ăcea din slujbă o adevărată ramă şi înmulţea tămâierile, proces iuni le, binecuvântările şi cântecele3 1 0 .

Cântecele religioase n limba latină şi in limba naţională Pretutindeni, credincioş i i participau la liturghie cântând imnuri care s-au înmulţit în această epocă3 1 1 • Succesul lor a ost mare, dar oigi­ nea acestor cântece trebuia controlată şi nu trebuiau admise decât im­ nurile ai căror ascultători erau cunoscuţi şi a căror omă era corectă3 1 2. Î n Anglia, pentm ca laicii şi clericii să renunţe la cântecele proane, că­ lugării au încurajat dezvoltarea poeziei sacre în limba naţională. Caed­ mon în secolul al VII-iea, Alhelm şi Beda în secolul unnător, au ost, cum am văzut, creatorii acestei noi poezii religioase populare3 1 3 .

Rezultatul acestui învăţământ Oare cultura religi oasă pe care laicii o puteau primi prin predică şi prin participarea la liturghie, le oferea mijloacele de a avea o viaţă re­ li gioasă personală? E greu de ştiut. Să remarcăm totuşi că educaţia lor religioasă este mai mult colectivă decât individuală. Biseica, neavând mijloacele de a-i istmi cum ar vrea pe credinc i oşii prea numeroşi , 29 1

ie pentru că duce li psă de preoţi, ie pentru că aceştia nu sunt capa­ bi li s-o acă3 1 4, îi integrează pe credincioşi chiar de la botez supunân­ du-i cu aj utorul preoţilor3 1 5, la obligaţii bine determinate (respectarea repausul ui dum inical, obligaţia de a asi sta la slujbă, de a se împărtăşi de trei ori pe an)3 1 6, şi, cerând de la ei respectarea legilor naturale mai mult decât aderarea la nişte mistere care le devin străine. Laicul, care nu mai are mij loacele de a cunoşte personal Biblia şi doctrina, asistă la s luj bă ără să participe activ la ea. Şi iindcă liturghia romană se impune în Occident atunci când a ltarul este împins în undul absidei, ceremonia devine pentru el treaba clerici lor3 1 7• Între clerici şi laici , prăeastia s e lărgeşte d i n ce î n ce m a i mult. In timp ce la sfârşitul Imperiului Roman laicii luau parte la alege­ rea episcopului, jucau un rol activ în conc ilii, puteau chiar să „predice" cu pennisiunea preotului 3 1 8, se ocupau de administrarea bunuri lor B i­ sericii, în secolul al VIIl-lea ei nu mai sunt decât nişte minori irespon­ sabili care trebuie să-i venereze pe preoţi şi să le asculte ordinele3 1 9• Mai mult, starea de laic apare ca o concesie ăcută slăbiciuni i ome­ neşti, iar Beda, vorbind de cei care n-au părăsit viaţa seculară (in popu­ lari adhuc vita continentur „se menţin până acum în viaţa lmească"), îşi trădează regretul de a nu vedea societatea compusă numai din că­ lugări şi din clerici320. Aceştia din urmă ormează din ce în ce mai mult un ordin aparte32 1 , deosebindu-se de primii prin costumul lor, prin modul de trai, pri n privilegiile lor juridice şi ma i ales, după reorma carolingiană, pri n cultura lor. Ne alăm dej a în Evul Mediu.

ÎNCH E I E R E

Î n pragul dispariţiei Imperiului Roman d e Apus educaţia antică era încă oarte vie, iar prestigiul ei intact. La începutul domniei lui Carol cel Mare, nu mai rămâne nimic din ea. Noul tip de educaţie este organi­ zat şi va influenţa istoria culturii occidentale până în secolul al ll-lea. Civilizaţia scrierii este distrusă, instruirea laicilor este ceva ieşit din comun . Doar o elită de clerici, călugări şi prinţi are acces la cultura intelectuală. Această transormare s-a ăcut în timpul celor două secole şi jumă­ tate care separă Antichitatea de Evul Mediu, dar s-a ăcut oarte încet . Omul occidental a renunţat cu regret la sistemul educaţiei antice pe care invaziile barbare nu o ăcuseră să dispară. Într-adevăr, şcoala an­ tică s-a menţinut acolo unde era încă înloritoare în secolul al V-lea. Germanii, atâta timp cât au rămas arieni, n-au ăcut nimic nici pentru a o salva, nici pentru a o distruge. Numai Theodoric, care, stăpân al Italiei, se considera moştenitorul împăraţilor, s-a îngrij it să protej eze instituţiile şcolare. Astfel, în Galia până la începutul secolului al VI-lea, în Itali a până la începutul secolului al VII-lea, în Arica până la invazia arabă, şcolile gramaticilor şi ale retorilor au rămas deschise şi au păstrat programul de studii tradiţionale. Acolo unde şcoala nu a putut supravieţui dezor­ ganizării instituţiilor, cultura clasică a găsit refugiu în sânul mari lor ami lii aristocrate . „Senatorii" din Gal ia meridională, până la mij locul secolului al VII-iea, nobilii hispano-gotici, până la începutul secolu­ lui următor, au păstrat gustul pentru stilul rumos şi relexele cărtu­ rari lor antici. În regiunile i nluenţate de civilizaţia germanică, laicii cei mai evol uaţi au ost câştigaţi p entru scris şi le-au dat copiilor un minimum de cultură proană şi religioasă. În acelaşi timp, inluenţa educaţiei antice îşi punea pecetea pe cul­ tura clerici lor şi a călugărilor. Grigore cel Mare şi Cassiodor, la sâr­ şitul secolului al Vl-lea, Is idor din Sevi lla şi discipolii lui în secolul 293

al VII-iea, ne apar ca moştenitori ai scriitorilor antici. Dacă au contribuit Ia ormarea culturii medievale, au ăcut-o păstrând moştenirile trecu­ tului mai mult decât născoc ind un nou si stem de gândire. Ei se pla­ sează mai degrabă în descendenţa Sfântul ui August i n decât în aceea a adevăraţilor „ctitori" 1 care sunt proesorii irlandezi şi anglo-saxoni. După exemplul lor, o seamă de clerici şi călugări din Occ ident au ră­ mas credi ncioşi ormei clasice în poezie şi în discursuri le lor, dar, stânjeniţi de prima lor instrnire, au ost incapab ili să creeze o adevărată cu ltură creş tină a cărei bază să i ost B iblia. Totuşi, această nevoie s-a ăcut simţită chiar înainte de ruinarea şcol i i antice. Şcoala creştină nu apare ca moştenitoare a aceste ia, ci ca rivală a ei. La începutul secolului al VI-lea, reormatorii, proveniţi din mediile monastice sau inspiraţi de ele, au creat centre de studii pentn clerul parohial şi episcopal, care ofereau o cultură ascetică şi le cul tivau gustul pentru studi ile biblice. Dar aceste şcoli nu au dat rezultatele dorite. Prea preocupate de nevoile activităţii pastorale, ele nu au putut deveni niciodată centre de studii sacre. Pe de altă parte, Universitatea" creştină preigurată de Cass iodor la Roma n-a putut lua naştere. Aşezământul de la Vivarium, destinat câtorva călugări, nu a avut viitor. Învăţământul organizat în mari le mânăstiri spaniole a ost rezervat unei el ite de călugări şi de preoţi, iar opera celui mai vestit dintre ei, Is idor din Sevilla, a rămas prin multe aspecte tributa­ ră trecutului2. Cinstea de a pune în aplicare cu succes culura creştină le-a revenit barbarilor celţi şi anglo-saxoni . Când a murit Isidor (63 6), regele din Est-Anglia şi-a întemeiat propria şcoală religioasă, irlandezii s-au sta­ bilit la Lindisame, discipolii lui Columban au deschis centre ascetice în Galia şi în Italia, unde era predată nwnai literatura sacră. Occidentul şi-a regândit cu ltura în „pustiu". Această perioadă de reculegere a luat sfârşit pe la 680. Drept ur­ mare a schimbuilor intelectuale dintre lumea mediteraneană şi cea nor­ dică, mânăs tirile nu s-au mai mulţumit cu o cultură ascetică, ci s-au deschis stud ii lor literare, ără ca, pentm aceasta, să reacă legătura cu programul antic. Ştiinţa monastică, centrată în juml gramatici i, al com­ putului şi al cântului, a avut drept scop esenţial studiul Bibliei şi cele­ brarea liturghiei, în care „se împăcau iubirea de literatură şi dorinţa de Dumnezeu"3. Când Carol cel Mare a devenit rege al ranci lor, marile mânăstiri care trebuiau să lucreze la „renaşterea carolingiană" erau deja acti­ ve. La Corbie, la Saint-Martin din Tours, la Sankt-Gallen, la Fulda, la B obbio, călugări i copiau manuscrisele olosind adesea un nou tip de scriere. Viitorii colaboratori ai lui Carol cel Mare îşi începuseră deja caiera literară: Paulus Diaconul era în slujba prinţilor longobazi, Alcuin, „

294

proesor la şcoala din York, întâlnise în 767, la Paris, pe Petru din Pisa care ilustra renaşterea studiilor gramaticale în Italia de Nord. În sărşit. elenismul îşi ăcuse apariţi a la Roma. În aceste condiţii, originalitatea primei „renaşteri carolingiene", cea a lui Carol cel Mare, ne apare mai puţin impotantă decât se spune de obicei1. Ceea ce i-a rapat pe contemporani şi reţine încă atenţia istoricilor este mai întâi legislaţia şcolară a lui Carol cel Mare. De apt, deja în Anglia, în Bavaria, în Galia, episcopii şi prinţi i luaseră măsuri pentru a-i obliga pe clerici şi pe călugări să se instruiască. Carol cel Mare continuă această lucrare restaurând şcolile parohiale şi episco­ pale aşa cum useseră organizate în secolul al VI I-lea. Programul de studii care trebuie aplicat aici este încă modest: „În iecare episcopie şi în iecare mânăstire să se înveţe cântul, computul, gramatica, şi să existe cărţi corectate cu grijă"5. Nou e cuvântul fiecare; studi ile nu trebuie să ie privile& iul câtorva centre, cum am constatat pentru pe­ rioadele anterioare. Insă scopul studiilor rămâne neschimbat. Ceea ce contează, este aptul de a avea clerici şi călugări suicient de instru­ iţi pentru a înţelege Biblia şi a celebra cultul lui Dumnezeu. Unele raze din Capitularele lui Carol par să vină direct de la Beda Venerabilul sau de la Aldhelm6• Carol cel Mare n-a vrut să ie numai legiuitor. Adunând în jurul său cărturari din toate ţările, el a căutat să acă din curtea sa un centru de înaltă cultură. În această încercare, el ne apare mai apropiat de re­ gii Theodoric şi Sisebut, decât de împăraţii romani pe care încearcă să-i imite. La el ca şi prinţilor barbari, lui Carol îi place să discute probleme ştiinţiice şi astronomice7. De asemenea, jocuile literare care se organizează la curte nu se poate să nu amintească curajoasele încer­ cări literare ale lui Ennodius şi Fortunatus. Ghicitorile lui Alcuin le plagiază pe acelea ale lui Virgiliu Gramaticul şi ale anglo-saxonilor8. Manierismul, preţiozitatea, despre care a ost vorba deseori în această carte, sunt unul dintre elementele Renaşterii carolingiene. Pe de a ltă parte, genurile literare cele mai apreciate sunt hagiograia, scrisorile de artă, poezia9, orme pe care le-am întâlnit în toate mediile Occiden­ tului barbar. Pentru a restaura poezia creştină clasică, carolingienii îi imită pe Avitus din Vienna, Arator, Aldhelm şi Eugenius din Tole­ do 1 0. Călugării de la Sankt-Gallen copiază scrisorile autrasiene şi vizi­ gote care le păreau demne de a i modele de retorică 1 1 • Î n entuziasmul lor literar, carolingienii au crezut că redescoperă operele scriitorilor antici; de apt, ei le citesc mai ales pe cele ale moş­ tenitori lor acestora, Cassiodor, Isidor din Sevilla şi cărturarii vizi­ goţi 1 2 . Ca şi aceştia din unnă, ei nu se interesează nici de adevăratele studi i ştiinţiice, nici de ilosoie. În tratatele lor teologice, ei ac apel mai des la autoritatea Părinţilor B isericii decât la o relecţie perso295

nală şi raţională 1 3 • Î ntr-un cuvânt, cultura carolingiană sub Carol cel Mare rămâne, ca în trecut, literară şi oratorică. Prima „renaştere carolingi ană" ne apare ca rezultantă a diferitelor renaşteri pe care le-am studiat. Contemporanii lui Carol cel Mare au beneiciat de multiplele experienţe ale vremurilor barbare. Opera lor intelectuală este mai degrabă un rezultat străluc it decât un punct de plecare. Doar când şcolile se vor înmulţi şi când operele literare ale scriito­ rilor antici vor i copiate pe manuscrise bine stabi lite, va putea începe adevărata renaştere carol ingiană, cea din secolul al IX-lea.

NOTE

Cuvânt îna i nte 1 . De la lucrarea clasică a lui

Age, Paris, 1 93 7, cd. a 4-a,

1 989,

F.

Lot, la.fin du monde antique et le debut du Moyen

numeroase studii au ost consacrate acestei perioade

de tranziţie, cf. H. Aubin, Vom A ltertwn um Mittelalter: A bsterben, Fort/eben, und

Eneuerung, Minchcn,

1 949; K..

Strohckcr, Um die Grenze zwischen A ntike und

abendlindischem Mittelante1; ein Forsclumgsbericht, în Saeculum, l,

465 ;

1 950,

p.

433-

P. Hibingcr, Spătantike undfriihes Mittelalter, în Deutsche viertejahrsschrft

f literatuwiss. u. Geistesgeschichte, XXV I, 1 952, p. 1 -48; E. Ewig, Das Fort/eben

romischer Institutionen in Gallie11 und Germanien, în X Congresso internazionale di

scienze storiche, Relazioni I, Florenţa, 2. Din

1 954,

1 955,

p.

56 1 -598.

.

congrese ştiinţiice consacrate Evului Mediu Timpuriu au loc la Spo­

lcto. Uncie dintre ele au avut ca obiect istoria timpurilor barbare, cf. Settimane în Bi­ blioraic.

3. Asupra acestei expresii , c. primele pagini din W. P. Ker, The DarkAges, Londra, 1 904. 4. Cf. mai recent impotanta lucrare a lui J. Fontaine, lsidore de Seville et la cu/ture classique dans l 'Espagne wisigotique, Paris, 1 959, la care ne vom reeri adesea în această cate. Teza lui P. Courccllc, Les lettres grecques en Occident de Macrobe a

Cassiodore, Paris,

1 948,

studiază un aspect apate al culturii occidentale şi se opreşte

la sfârşitul secolului al VI-lea.

5 . Despre dieritele sensuri

ale cuvântului cultură, cf. H. Marou, Saint A ugustin

et /afin de la cu/ture a11tique, Paris,

6.

1 938,

p.

549-560.

M. Roger, L 'enseignement des lettres classiques d 'A usone a Alcuin, Paris,

1 905,

a studiat doar cu ltura intelectuală din Galia şi din Insulele Britanice. Pc de altă parte, reacţionând împotriva optimismului scriitoilor romantici, ci a ăcut îndco-scbi operă critică. „O acumulare de mărturii puţin sigure spre a aj unge la nişte rezultate nega­ tive, iată sarcina ingrată pc care o întreprindem", scrie ci la p.

1 46.

7. Cf Marrou, Histoire de l 'educatio11 dans l 'Antiquite, Paris, 1 948. Epilogul acestei

lucrări care marchează un moment important, este consacrat unei scute dar remarca­ bile sinteze a educaţiei între secolele V-V III, constituind punctul de plecare al pre­ zentului studiu.

Introducere 1 . Despre această problemă, c. descurajanta confuntare cu realitatea a lui S. Mazzaino,

„

la democra tizzazione delia cultura ne! «Baso lmpeo» ", în Actele celui

de-al Xi-lea Conges de Ştiinţe Istorice, voi. I I , p.

297

35-54,

Stockholm,

1 960.

2 . De s p re Îm'ă\[11nâ n tu l lui primus 111agisler sau litterator, c. Marrou . p. 3 5 9 -368. 3 . Marrou, Saint Augustin, p. 1 1 , şi Ed1 1catio11, p. 3 70-379; cf. şi L am b e rt , „La gramm a ir c latine sclon I es gr a mm ai ri cn s !atins du I V • ci du V• si cc l c '" , în R!ne 8011rg11ig1101111e. publ icM1 de U n i vers i tatea d i n Dijon, vo i. XVI I I , I ji 2, 1 9 08 ; ;i. în sfârş it. . Fonta i n e. fsidore de Sl;1 ·ille. p. 2 7 şi u rm. 4. C . prcfo\a tratatului lui Agroeeius (j umătatea secolului a l V-lea). care reia l u c rarea lui \per, i 1 1 K e i l . Grammutica futimr, VIL p. 1 1 2 ; cf. Lam b e rt . op cit . , p. Ecl11catio11,

2 2 5 -226.

5. Despre e11aJ"1"atio.

c.

Marrou, Ed11catio11, p. 3 75 şi rm.

6. L amb e rt . . l r. 1 l f . , p. 42-44: M arrou, Ed11nr1on. p. 553. n . 30.

7 . Cf Qu 1 11 t i l i a n , /11.11. Oal. I , 9, c d . Bomcquc, I , p . 1 26- 1 28; comen tarea precep­ telor i l osoi lor alcat u i a haza ed u caţ i e i morale a tairu l u i ; c. Roger, L 'E11.1·e({11!111e11r.

p. 1 6- 1 7 .

8. De s p r e învăţarea teoretică a ret o r i c i i ,

ş i Ed11catio11, p . 3 80 ş i urm . ;

J . Fontai ne,

c. M arrou , Saint A ugustin, p.

Isidore de Sei·ille, p . 2 1 1 ş i urm . ,

47

şi urm . ,

ş 1 Curt i us,

p. 76 şi urm. 9. Despre l egătri le dintre poezie şi retorică, c. E. N o rdcn , Die antike K1111stprosa 1 ·011 I J. 1·. C/11: his die Zeit der Renaissance, vo i. I I , Le i pzi g, 1 9 1 8 , p . 894, şi Curtius, op. cit. , p. 1 7 9. Clausu lclc mc t ri cc sunt studiate de K. Po l h c i m , Die lutei11ische Reimprosa, B e rlin , 1 92 5 . I O. De sp re aceste exerc i ţii, c. Marrou, Education, p. 383, şi lucrarea clasică a la litterature europee1111e,

lui B om cq uc , Les Decla111atio11s et Ies Declamateurs d ' apres Se11eq11e le Pere, Lillc, 1 902 . 1 1 . C. Marou, Sail1f Augustin, p . 240-248. 1 2 . Despre învăţământul din ş co l il e de d r e p t , c. Marrou, Educativn, p. 3 80 şi u rm .

1 3 . Q ui n ti l ia n , Ins!. Oral., XII, 1 1 , 2 9 , cd. H. B omcquc , Paris, 1 934, voi . IV, p . 3 9 0 .

1 4 . Procesul retoricii lutmc a

ost

ăcut adesea; cf. apărarea ci în R og er, E11scig-

11ement, p. 1 8 , şi, mai ales, Marrou, Ed11cativ11, p. 35 1 - 3 5 5 .

1 5 . Despre regresul l imbii gre c e ş t i î n Occident, cf. Marrou, Education, p . 384. 1 6 . Vom găsi în Courcc llc. Les lettres grecques. passim, esenţialul d es pr e studi-

ile ilosoicc în

Occ i de nt în secolul a l V- l e a.

1 7. Marrou, Edunliv11, p. 2 43 şi urm. 1 8 . Si don i us Apo l l i nari s , C'arm., 1 4 şi 22, p r c . , MGH, AA , V I I I , p . 232 şi 244. 1 9 . Să ci t ăm pen t u ş ti i n ţel e izice şi n atura l e , Fenomenele lui Aratos şi Culegerea de curio=itdfi a l u i Solinus, p cnt m istoric Faptele şi .1p11sele 111e111orabile ale l ui Valcrius Maximus, pcntn geogra ic Dicfio11arul lui Vibius S cq ucst c r, pentu mitologic pc mithographi \'atica11i sau mit/10/ogiarum lihri ai lui Fulgcntius, pentn artele li berale ma nual ul lui Martianus Ca pc lla , Nunta Filologiei şi a lui Mercur. Despre eruclitio în sec o lu l al IV-iea, cf M arrou , Saint Augustin, p. 1 05- 1 5 7 ; în seco l u l al V-l ea, Loycn, Sidvine Apollilllrire, p. 1 7 �i urm. 20. Despre stat ;;i edu ca!ie, M a rrou, Ed11catio11, p. 398 şi 4 1 5 . 2 1 . O lege d i n 42 5 , Cod /1 . , X I V, 9-3 , cd . Mo mms cn , I, p . 787, in terzice celor care predau .,intra 1xme1c.\ do111estic·os" să fie proesori în şcoli l e publ ice. 22. Mai mareic cancdari i l or îm păratu lui Ma iorian (t 46 1 ) cn poe t şi re t o r; c. Sidonius, Ep., IX, 1 3 ; C'arm., 9, v. 308, MG/-/, AA , V l l l , p. 1 64, 225. 2 3 . Fostul retor Eugenius a fost ă cu t î m păr a t în 3 9 3 , cf. S tc i n , Histoire du Bas Empire, I, p. 2 1 1 . 24. Sunt ncm1 rn[1ratc stud i i l e desp re op oziţia d i n t re cultura clasică ş i creştinism; la reerinţele date de Marrou, Ed11catio11, p. 4 2 3 -4 24 , să se adauge Gaudcmct, L ' Empire chretie11, p. 5 8 2 şi urm . o b i b li ogra ic a p ro bl e m e i este dată în mediocra l ucrare a

298

lui L. El lspem1ann, The af/1/tHle

of the earlr christia11 lati11 ii riters toi nrd paga11 li11era­

f11re Will leaming, Washington. 1 949 _ Jouma! of Class. Stud1es, l i , 1 9 54, p. 1 03 - 1 1 ,

semna lează chiar o luc rare în japoneză a l u i G . M ayc d a, titl u l englez: C/assica! sc/w!­

arsl11jJ allll christianitJ; a .1·11rH_l ' o/'r:1 i fost posesorul l u i . c. Ep. . V, 1 4. p. 1 8 3 . L a i s tn c r, l1011gfrt. p. 1 1 1 , crede foră temei că a fost elevul l u i Dcutcrius. 45. D i n ci ncizeci < l e corespondenţi a i săi, douăzeci l oc u i es c la Ro m a , cinc isprezece în I ta l ia de Nord, zece în Provcnţa, u n u l singur în Africa. Ce i l a l ţi s u n t d i n regi u n i .•

italice nedeterminate.

p.

46. Este vorba despre nepo ţi i săi, Lupicinus (Ep., I I I , 1 5 , p. 1 1 1 , ş i Dictio, V i l i , 7 8 ) şi Pa rt hcn iu s (Dictio, X , p . 1 1 8) ş i despre i u l v er i şoa rei sa le Cam i l l a (Ep. , IX,

9 , p. 297) .

m a i cunoscut es te viitoml Arator, c . not i ţa lui Sundwa l l , Ahhl., 9 2 , şi p. 3 9 1 -994. Tr e bu ie c i tat şi Av ianus , iul c h es toru lu i Faustus: Hic ( L iguri a ) emditio11e patejactus („Aici, în Liguria, s-a deschis prin erudiţie"), Ennodius, Ep. , IX, 32, p. 320, 28; iul nobi lului Eu seb i us : Dictio, X I, p. 1 3 2; fraţii Paterius ş i Scvcrus: Dictio, X I I I , p. 309; A m bro si us , fiul l u i Faustinus, şi B c atu s , cărora Ennodius î i dedică un tratat p eda gog i c : op. cit. , VI, p. 3 1 O. 48. Cf. F. M a gan i , E111zodio, Pa via, I 8 86, I , p. 285. St. LC g l i se, S. E1111odi11s et la ha11te ed11catio11 litteraire dans le 111011de romain au co111me11ceme11t du V/e siecle, în U11il'ersite catholique de Bordeaux, V, 1 890, p. 2 1 4. 49. Stein, Histoire du Bas-Empire, I I , p. 276, �i L. Schmidt, Die Ostger111a11e11, 47. Cel

Sc han z , I V, 2,

p. 396.

50. Ennodius, Carm . , I, 2, p. 1 70: Dictio data Deuterio 1� s. gra111111atico („ D isc u rs dar gramaticului Deutc riu s'' ) şi Dictio, IX, p. 1 1 4: Deu terius qui ubertate li11g11art1111 germina tibi m11ft1pficalis se111i11ib11.1· ( .. Dcuterius care. prin bogăţia limbilor. g cm1 in cază pentru tine în înmul t i t c semintc"). În a l tă parte, îl vedem predând retorica, Can11 ., I I , I 04, p . 1 82 ş i 1 83, ş i Dictio, V I I , p . 7, 30: Eloq11e11tiae doctor („profesor d e e l oc inţă'' ) . 5 1 . Id . , Dictio in dedicatione a11ditorii q11a11do adjorum tra11/atiofacta est („Dis­ curs pentru inaugurarea aiufitorium-u l u i, când s-a mutat în for"), Dictio, VII, 6. Ipoteza lui F. Erminiu>: La sno fa i11 Roma 11el VI. seca/o, în Archiv11111 Roma11ic11111, XVI I I, 1 934, p. 1 50, ca re plasează acest for Ia Roma nu se s us t in c . Deutcrius nu parc să i predat la Roma. Î ntr-adevăr, n u se poa te i n vo ca u n pas aj din Car111e11, I, 2, p. 1 70, pentm că acest poem nu i se a dr es ea z ă lui Deutcrius, ci l ui E ug c n ius , p ri n intermediul lui D . : Dictio data D e uterio 1·. s. gra111111atico 110111i11e ipsi11s E11ge11eti v. i. 111itte11da („D1>curs dal g ra ma t ic ul u i Dcutcri us, care trebuie tri mis, în numele lui însuşi, lui

Eugcnius"). 52. Id., Pne.futio dicta Lipici110 q11a11do i11 auditorio traditus est De11terio v. s. ( .. Cuvânt dt întâmpinare ros ti t pen tru L ipi c i n us , când a in trat în a11ditori11111 la D cu tcr iu s" ), Dictio, V I I I , p. 78; Id., p en tru Arator (Dictio, I X, p. I 1 2), pentru Eusebius (Dictio, XI, p. 1 3 2), pentru Pator ius şi Scvcrus (Dictio, X I I I , p. 309). 53. Id., Dictio11 es pentru Arator, X I I , p. 1 3 8, X V I I I , p. I 91 şi XXI I , p. 27 I ; pentru Ambrosius, XIX, p. 20 1 . 54. Ennodius, D1ctio, XXIV, p. 1 6 7 : Dictio ex tempore quam ipse De11teri11s ini1111.nt

( „D is curs din vremea în care propunea însuşi Deutcrius"). 5 5 . C as s i od o r, Var., VI I I , 1 2 , MGH, AA, XII, p. 242, 3 3 .

304

56. Arator, Epist. ud Part!1'11i11111, CSEL , LXX I I , p. 1 50, 3 5 , 48: His q11011ia111 larihus te11ehc111111s i11 urbe Rar'111rne I flo.�pes hia11s aderam 11octe dieque tihi I Q11os mihi 111 lihros q11ae 110111i11a docte smaha.1· („ P en tru că aveam această locuintă în oraşul Ra v cn n a , stăteam zi şi noapte pc hî ngă tine, ca o asp e , sorbind cărti l c ale căror nume tu mi I c rosteai cu întclc p c iu n c ) . 5 7 . Cum o acem î n ge n era l pc u rm e l e lui Hatmann, Gesc111chte, l, 1 90, în poida corcct{m1 ăcute de R. Buch n cr, J1e Pmre11c', p. 9 1 , n. 25, rc luati1 de Strohckc r, Der 1·e11c1/ori1·che Adel, Prosop„ n 2 84. 5 8 . Ruricius, Ep., li, 3 7 . 6, /GH. -U , V I I I . p. 3 39; c. arborele genealogic al fami l i' i Ruricii lor în S t ro hc kcr, D!r 1·e1wtorisch' Adel, p. 236. 59. c r. infra. 60. Ja lm, Ueher die S11hscriptio11e11, p. 3 4 7 ; d es pre H cl p i d i u s , cf i. B l l lanovich, Dall 'a11t1ca Raven11a alle hih!iotedie 11111a11istiche, în A11111wrio del · U11i1'ffsita calfo!ica dell . C11ore, M i lano, I 955- 1 956, 1 956- 1 95 7 , p. 74 şi urm. 6 1 . Sidonius, Cur111., V I I I , 1 0, MGH, AA, V i l i , p. 2 1 8 ; Ennodi us, Ep. , V I , 1 5 , ihid„ V i l , p. 222, 26: Natali.1· scie11tia sedis ( şt i i n ţa rcşcdintci natale"), V I , 23, p. 225, 1 7 : Urhs amica !theralib11s studiis ( ora şu l prieten studi ilor li berale"), V, 9, p. 1 79, 28, urbs in qua natefis eruditio („oraşul în care se ală natala erudiţie"). 62. Cassiodor, Var., X, 7, p. 302, 29-30: Cuius afl11e11temjac111uliam studia 1v111a11a ge1111en111t . . . !bi defaecatus sermo lati1111s est, ihi dise1111t11r 1·erha toto 11itore !11ce11tiu („ale cărei stud ii romane au dat naştere curgătoarei elocinţe . . . Aici s-a puriica t graiul, aici se învată cuvinte le lummatc de întreaga lor strălucire'"). I d. , Var. , V, 22; "

„

„

V I , 4; p. 1 5 6, 1 7 7. 63 . Cassiodor, Va1: , V I I I, 1 2, p. 243 : Patema igitur exempto ingenium exte11disse crede11d11s es qui i11 Roma11oforo e!oque11tiam 11011 1111tri:1·ti . . . ubi s1111t qui lutinas litteras Romae 11011 etiam alibi asserunt esse d1sce11das („Aşadar, trebuie să se creadă că tu,

care nu ! i-ai a l i me n tat elocinţa în forul roman . . . aco lo unde se ală cei ca r e au afir­

mai :d l itc re k latine trebuie învă\alc la Ruma şi 11i:iJern111 allunJcva, \i-ai spuril ta len­

tul pri n e xem p l ul paten").

64. Ennodius, Ep. , IX, 4, şi IX, 2, p. 294 ş i 295, către Probinus şi către Faustus, pcntm a - l recomanda pc Ambrosius; V, 9 şi 1 1 , p. 1 7 9 ş i 1 8 0, către S 1 mplicianus; V i l i , 3 8 , p . 290, către Symmachus pentru Beatus; î n sârş i t , I X , 8 , p. 296, pentru a-l reco­

manda lu i Victor pc iu l l ui Pau l u s . 65. I d . , Opuse., VI, p. 3 1 0. 66. C. Stein, Histoire d11 Bas-Empire, l i , p. 1 2 5 .

6 7 . Ennodius, Ep. , I , 6, p. 1 5 , 3 4 , ş i Ceam„ I, 7 , 1 3 , p. 28 : /11 1'eteru111 morem

pangit 11m·u car111i11a Fa11stus („Faustus a semă nat poeme noi în obiceiul celor vechi"). 68. Ennodius, Carm. , l i , 3 , p. 8 0 : De epigrammatis per anzaria domini Fausto /(1ctis („Despre însemnări le acule printre rafturi le domnului Faustus"). 69. I d . , Ep„ I X, 32. p. 320, _' X . 70. Id„ Ep. , I , 5, p. 14 7 1 . Id„ ,'p. , I X, 1 8, p. 3 05. 7 2 . Termenii întrcbuin(a\i de Ennodius înt r- o scri>oarc către M a rc ia nu s, fiul lui Astcrius (Ep., V, 2, p. 1 54, 20) şi într-o alta către Ş teania (Ep., V i l i , I 7, p. 3 8 2 , I O) ne permit să acceptăm ipoteza lui Sundwall, Ahha11!1111g, p. 95. Despre semnătura lui Astcrius, c. Jalm, Ueber die Subscriptio11e11, p. 350. Cf. câteva versuri ale lui Astcrius în A11th. latina, cd. Ricse, I, p. 48. 7 3 . Stcin, Histoire du Bas-Empire, l i , p. 1 3 0. 74. C. Schanz, IV, 2, p. 84.

·

7 5 . P. Courcc l l c, Les lettres grecques, p. 304 şi urm.

305

76. Despre t inereţea lui Bocthius, c. P. Co u rc c ll c , Boec: et f '!cole d 'Alexa11drie. în MEFR, U l , 1 93 5 , p. 1 8 5 . Despre Bocthi us, c. a rt i c olu l din Di:io11ario hiogrJ/ico degli /tafiani, Roma, 1 9 70, de C. Lconardi, L. Minio-Palucllo, U. Piani şi P. Courccl lc. 77. Id„ l:s fettres grecques. p. 25 8 ş i urm. 78. Cassiolor, Vi:1r., I, 39 ;;i I V, 6, :!Gfl. AA, X I I , p. 36 ;;i 1 1 7 . Thcodoric rcfuzi1 să-i lase s[1 plece în Sic i l ia pc ac e şt i tineri veniţi la Ro m a st11dion1111 cuusa. 79. Singura a l u z i e se gă s eş te în scrisoarea catrc Mcribaudus, Ep. , IX, >. p. 295 , 4, caruia îi atribuie titlul de praec'ptor. 80. Este ceea cc aminteşte Iusti nian în Sw1cti1111n prag111al1ci. c. i11/ra. 8 1 . Cassiodor, Vili"., IX, 2 1 , p. 2 8 6 . 8 2 . Jahn. Ueher die S11/H·ciptio11e11. p. 3 5 1 , şi Marrou, A111011r de fa Bihfiot/1c;q11e, p. 1 60 . 83. Maxim ianus, Efeg., I , 1 9, cd. Bcahrcns, Poet. lat. 111i11., . p. 3 1 7 : D11111 i111·e11ile decus du111 111e11s se11susque maireret I Orator toto daru.\· i11 orbefuit („Câtă vreme-şi va i păstrat podoaba tin e reţ i i , mintea şi simţirea, I A ost un orator vestit în întreaga lume''). Despre acest poet, Sc hanz, I V, 2, 76- 78, şi E. Mcronc, Per la biografia di Massimiano, Giomale /tal. Filo/., I, 1 948 , 33 7-3 5 2 . 84. Bocthius, Comentariu de\pre topice, prcf., PL, LXIV, I 039. Bocthius î l numeşte peritissimus rhetorwn („cel mai priceput dintre retori''). 85. C. Marou, Education, p. 4 1 2 şi A Chastagnol, la prefecture urbai11e a Rome .mus le Bas-Empire, Paris, 1 960, p. 283-289. 86. Cassiodor, Var., IX, 2 1 , p. 286: Qua de re, Patres conscripti, hanc vobis curam . . . ul successor scholae lihereli11111 . . . litterarum commoda sui decessoris pereepiat („De aceea, sena tori , aveţi această grijă . . . ca succesorul şcolii artelor liberale . . . să primească recompensele predecesoului său"). 87. En nod ius, Carm . , II, 96. p. 1 72 : De quodam Romano qui magister voluit esse („ Despre un roman care a vrut să ic profesor"). 8 8 . Fortunatus, Carm. , I I I , 1 8 , 7 şi V I I , 8, 2 5 , MGH, AA, I V, p. 70 şi 1 62 , face aluzie Ia acest lucru. Dar nu c oare doar o amintire l iterară? H. Marou oloseşte aceste i ndic i i în la 1·ie i11tellect11elle au Fontm de Trajan et au Forum d' A uguste, MEFR, X L I X , 1 932, p. 99; î m po tr iv ă, Stcin, Histoire du Bas-Empire, l i , p. 694, n. I . 89. S 1 don ius , :.p., . I X, 1 6, MGH, AA, V I I I , p. 1 7 1 , evocă această bibliotecă. Ea mai ex i s ta, se parc la sfârş itu l secolului al VI-lca; cf. i11ji·a. 90. Priscian, lnstitutio, cd. Kc il, Gra111111atici, 1 1 , p. 407, I, 1 4 : Filio meo Romae in praese11ti dege11te optans dicam: //finam Romaefili11s meus legisset a11cto1-s, pmpter quos ihi moratur ( „Cum iui meu îşi petrece timpul la Roma, ii voi spune din sulet : O, de-ar i c iti t iul meu la Roma autorii pentru care se ală acum acolo!"). P. Courccllc, Les lettres grecq11es, p. 3 1 1 , conch ide de aici că tânărul ăcea cercetări steri le. Ar însemna să ne avântăm cam prea mult. 9 1 . Cf. supra, n . 82. 9 2 . Stcin, Histoire du Bas-Empire, li, p . 1 52. T hcod o r i c pro c l am ă că Ic redă l iber­ tatea provensa l i lor; c. Ca ss iodo r, Var., I I I , 1 7 , MGH. AA , X I I , p. 8 8 : /11 a11tiq11a111 lihertatem . . . e.nite harhariem („Redaţi barbariei . . . vechea l ibertate"). 93. Îi c u noaşt em din scrisori le lui Sidoni us, cf. A. Loycn, Sidoi11e Apo!li11aire, passim; cf. Id., rta Hilarii, PL, L, 1 232, care îi citează pc Sil vius, Euscbius, Donmulus: Praeclari auctores . . . qui suis scriptis merito cfamertmt (,. Prcavcsti ţi autori . . . care s-all ăcut cunoscuţi pc bună dreptate prin scri erile lor"). 94. Ennodius, Ep., l i , 1 5, MG, AA, V i l , p. 68; I I I , 1 5, p. 1 1 1 ; 2 8 , p. 1 2 5,; V, 7. p. 1 7 3 ; VI, 3 , p. 2 1 6; V I I , 8, p. 234. 95. I d. , Ep. , VI, 24, p. 226; V l l , 1 4, p. 2 3 7 . 9 6 . Cf. s11pra. 306

97.

Cass1odor,

Var. ,

I I , 3, p. 48: Lltfenn111 '/ //ipee st11dii.,· decficut11.1·, pe1pet11a111

doctissimis disc1jJ/i111s 111a11cipa 1·it aelatem . . . Vehe111e11s disp11tator i11 /ibris, a1110e1111s declamator i11 /ah11fis . . . /uit quidam nostmmm temponm Cato . . . Remm q11oq11e 11at11rufiw11 crm.ns s11htifissi111e perscmtator Cecropii dog11ratis A ttico se meffe sagi1w1·i1

(„Ca u nu l care era ded icat studii lor li terare, a cucerit eteni tatea prin învă!ături savan te . . . Dia lectician înocat în c ăr t i maestu de declamaţie plăcut în conversatii . . a fosl un Calo al vremri lor noastre . . . Chiar �i ce rce tă tor 111 1 nutios a l preceptelor a t en i en e . în ceea cc priveşte cau7 elc fenomenelor naturale, s-a îndopat cu miere ati că"). Este c u s iguranţă vorba de tatăl lui Felix �i nu de Felix însu� i , a�a cum spune Courcc l l c. Lettres grecc111es, p. 259, n. 2. 98. S i do n i u s Ep . , IX, I , /G//, .4A, V I I I . p. 1 4 9. 99. E n n od i u s , .iJ„ I, 8 , p . 1 7 : /11c1t11(la s11111 co111111ecia litterww11 . . i11 q11ih11s ud 1111g11e111 politi semwnis sple11dor e//Hlgont ( .. E placul să te îndektnicc�ti c u l i ­ teratura în care sclipeşte strălucirea discursului perect şl efu it"); Ep„ l i , 7, p. 3 9 : ,

.

,

„

„. ,

Vos . . . q11ib11s ubertas li11g11ere castigatus sermo latiari.1· d11ctu.1· quadrata constat elocu­

(,. Vo i . . . pentru care e limpede abu ndenţa l i mbi i, vorbirea perfe c t ă scrierea lati nă, fraza armonioasă"). Despre accsl Firminus, c . Strohc kcr, Der se-11atorische A del,

tio

,

Prosop„ 1 5 7.

I 00.

I, 9, cd. Moin, p. 300: Ut saenlaris scie11tiae discipli11is 111011as­ („Ca să-şi şlefuiască Ia ci s impl i tatea monastică prin studiul disc iplinelor secu lare"). I O I . C. i11i·a. I 02. Id„ I, 9: Quidam Pomerius 110111i11e scie11tia r!1etor Afer ge11ere quem si11g11lure111 et danm glammaticae artis doctrina reddebat („Un a n u me Pomcrius, pc numele său, retor ca pregătire şi de neam african, pc care învătarca a rt e i gramatic i i îl făcea unic şi vesti t") . I 03. Ennodius Ep„ li, 6, p. 37. 1 04. Ruri cius, Ep„ l, 1 7 , li, 1 0, 1!Gll, AA , V I I I , p. 309 şi 3 1 8. 1 05 . Şco l ile din Arlcs în secolul al V lea sunt puţin cunoscute. Vita Hilarii îl semnalează, înainte de 450, pc poe tul Edcsius rhetoriae fanndiae et metricae artis peritissimm i·ir („un bărbat foarte priceput în elocinţa retoică şi în arta metric ă " ) , PL. L. 1 2 33. Dar este ci oare rl1etor oicial? I 06. Cel puţin asta reiese din scrisorile lui Ruricius, li, 9, p. 385, şi ale lui En nodius , I I , 6, p. 44. I 07. Ps cu d o G cn nadius, ir„ I I I, 99, cd. Rich ardson, p. 96. Despre Pomcrius şi opera lui, cf. Schanz, I V, 2, p. 554-556 şi prefaţa edi ţi e i lui M. J. Sucl zcr, The Vita Co11templafil{ oj'J11fia1111s Pomerius, Wcstminstcr, 1 94 7. I 0 8 . C . i1!fi·a . I 09. Despre Av i tus din Vicnna. cf. Sc hanz , IV, 2, p. 269; S t roh c kcr Der se11a­ torisc'1 e A del, Prosop„ n. 6 0 , şi M. B urck har t , Die Brieji·wnl1111g des Bisclio.i·  l'if11,\·, B asci , 1 9 38. 1 1 O. Despre stilul lui Avitus, teza lui Goclzcr, Le latin d e si11t  l 'it. ereque de Viemu:, Paris, 1 909. 1 1 1 . S-au pierdut în t impul asedierii Vicnnci, în 500, cum o spune însuşi Avitus în preaţa poemelor sale. Avitus, Opa , MGH, AA , V I , 2, p. 20 1 . 1 1 2 . În c a t alo g ul codexului Dietict1111s (Bem!„ Sa11t. 66) din secolul al I X- iea, se citeşte: lihri A lehimi sic incipit in ad11lesce11tia111 qui i11 publico patre cadente risis­ set et /a11g11e11ti puellae amatorium dedit. De co11to1•ersia . fi1llonis vei ca/vi („Aşa arată începu tu l cărţii din tinereţe a lui A lei mus care, când i-a căzut tat ăl în văzul lumii a râs şi i-a pocrates el Gale111· contrita. „ (,.Atunci acea i l osoie. cu o solcmnitac seculară. a lui Hi ppocratcs şi Gal cnus„.") : Philosophus = medicus se găseşte în Cassiodor, Var„ l i , 39, p. 68, 1 3 ; despre dieritele sensuri ale cuvân u lui philosophi, c. Curtius , Litterature e1 1ropeenne, p. 2 1 3 şi um. 2 1 2 . lordancs, Getica, XI: Q11i omnem paene philosophiam eis i11struxit„ . nam ethicam eos erudivit 11t barbaricos mores ab eis compesceret, phisicam tradens 11a­

t11raliter propriis legib11s vivere fecit, quas usque 111111c conscriptas belagines m111c11pa11t, logicam instrue11s eos rationis supra ceteras gentes fecit expertos. Praticen oste11de11s in honis artibus conversari suasit, · theorice11 demonstrans, signorwn duodecim et per ea planetarum cur.mm om11e111q11e astronomiam con templari edocuit„.

( „ Care i-a învătat aproape întreaga filosofie„. căci i-a i niţiat în etică, ca să Ic înlăt ure

obiceiuri le barbare, oerindu-Ic izica, i-a ăcut să trăiască în chip iresc după propri­ ile lor legi, pc care până acum Ic numesc helagines scrise , in iţiindu-i în logică, i-a ăcut superiori celorlalte neamuri în ceea cc priveşte ra ţiunea. Arătându-Ic practica, i-a îndemnat să discute despre virtuţi, dezvăluindu-Ic theorica, i-a învăţat cele douăsprezece semne ale zodiacului şi, prin acestea, cum să sudieze cursul planetelor şi înreaga astronomic. „") 2 1 3 . Roba ilosoului arc însemnele p şi q, c. B octhius, Cons,m I, Pos„ I, 4, cd. Pcip cr, p. 4; cf. şi Fulgcntius, Mito/„ l i , I , cd. Hclm, p. 3 6, 1 -5 : Philosophi triper­ titam humanitatis l'O!uerunt vitam ex quib11s primam theoeticam, secundam prati­

cam, tertiam Jilargicam voluerunt,

31 3

quos 11os Latine con templati11am,

activam,

m/11p1ari111 111111npa11111s („Fi losofii au vut ca v iaţa umană să fie împăr(ili1 în trei pi1rti, dintre care pc cca d i ntE&ptx; tOtE r60ovma; to; ta:x; E; yaµµancnou m�µtEtv EOJ („S puneau că Thcodoric nu Ic-a îngăduit niciodată gotilor să-şi tri mită copiii la gramatic"). 79. A11tl1. lat„ 1 8 (poem dedicat lui Fridius), 304-305 {lui Fridamal), 326 (lui Blumari t), 3 3 2, 3 4 5 şi 369 (lui Hoagcis), cd. Ricsc, p. 79, 2 5 6 , 5 7, 268, 274, 2 8 5 . 8 0 . Procop ius, Bell. Va11d„ li, 6, 7, cd . J. Hauy, voi . I , p. 44. C. Courtois, Les Va11dale.1· p. 227-228. 8 1 . Dracontius, Romu/ea, I , 1 3 , MGH, AA, X I V, p. 1 3 2 : O magister. barbari.1· qui Romulidas ilmgis auditoriu („O, proesore„„ care-i aduni laolaltă în auditori11111 pc romani şi pc barbari"). Scha nz, IV, 2, p. 5 8 , crede că este vorba despre in d igen i tară să-şi motiveze interpretarea. N-ar trcbm generalizat acest caz al şcolii Im Fcl1cianus aşa cum a acut-o Audo llcnt, Carthage romaine, Paris, 1 90 I , p. 7 5 7 , care vorbeşte despre „auditoriu compact", şi chiar Courtois, Les Vandales, p. 222, n. 5 . 82 . Cassi odor, Var„ I , 24, MGH, A A , XI I , p . 27, 29: Producite i11ve11es 1•estros i11 Martiam disciplinam („Iniţiaţi-i pc tinerii voştri în disc ipl ina lui Martc"), şi V, 23, ibid„ p. 1 57, 2 3 : Ostete11t im'enes 11ostri belli.1· quod i11 gy11111asio didicere 1•irtuta-. Se/iola Martia 111ittat examina, p11g11a turus ludo q11i se exercere co11s11el'it i11 otio („Să arate tinerii noştri în războaie bărbaţia pc care-au învăţat-o în gimnaziu. Şcoala de război să ne trimită puzderie de ti neri, care vor lupta, dacă obişnuiesc să se exerseze în şcoală în timp de pace„ ). 83. I d „ I, 38, p. 36, 7: !111·e11es 110.1·tri qui eul exercit11111 proha11t11r ido11ei, 111dig1 111111 74.

7 5 . Cass it1dor, n„

est 111 ad 1·itu111 .\'I/am dispo11e11du111 dica11t11r infirmi !f p11te11t11r do11111111 s11a111 11011 regere qui cred1111t11r h!lla posse tnctare. Gothi1· aetatem legitimum 1·irt11s /acit„ („Tinerii noştri care se dovedesc ap\i p:ntru armată, nu se cuvine să se spună că sunt neput in ­ cioşi să-şi rânduiască vi aţa şi să se socoată că n u- şi cârmuiesc casa cei despre care se crede că pot conduce războaie. Goţilor bărbăţia le dă vârsta legiuită.„"). 84 . I d „ V I I I , I O, p. 239: Q11i mox inter parentes i11/a11tiam reliquit statim tdes a111ws ad sacri c11hili secreta portai•it„. C11i11s ul coepit aetas adulescere te11eriqt1! a1111i i11 rolmstam gentis audaciam cond11rari ad expeditio11e111 directus est Sirmensem„ (,.Cel care de curând a părăsit copilări a printre părin\i şi-a purtat vârsta neinstruita 32 1

câtrc tainele s ântul u i ia tac . . . I ar când vârsta a început să i se coacă şi anii ce i ragezi se întărească în vajn ica vi tejie a neam ului său, s-a dus în expedi ţie la Sinium ... „). 85 . Este cazul vii torului rege Vi tigcs, cf. lordancs, Getica, LX, 309, MGH, A A , V, l, p. 1 3 7, 1 4. 86. Procopiu., Bell. Gotli ., I, 3, p. 1 3 ; de a p t istori cul grec ne spune că s-a ini!ial mai ales în desrâu. 87. C. rol u l jucat de unii ti neri vizigo ţi în timp u l asedieri i Romei în 4 1 O. ( P rocopius, Bell. l 'and., I, 2, cd . Haury, p. 3 1 3 ); se poale presupune c�1 tân"1rul Abrocaceus. a c:hu i răscu mp�1rare a plăt i t-o rege l e burgund G u n d o m ar ( CIL, X X I , 2 5 04 ), facca pa rte din tre acqtia. E l avea a lunei treis p reze ce an i . 88. Courto is. Les i111dales. p. 2 3 2 . 89. Dcsprc aceste cântece naţionale, cf. \. H cuslcs, Die altgff111a11isclie Dich11111g, Pos tdam. 1 94 1 , şi vechea lucrare a lui H. Pau l, Gmndriss d. Cen11. P1ilolugie, I I , I , Gotisd1e Literatur, p. 1 -3 . Puţine in om1aţii în H. Sc hcnidcr, Geschicl1te cler de11tsd1e11 Did1t1111g, /, Die altger111a11isd1e Dicht1111g. Cf. mai recent Mcncndcz Pidal, Los godos y el origen de la epopeya esp01iola, Settimane, I I I , p. 1 95 . 90. Lista regilor p c care o d ă Cassiodor ( Var., I , 1 , p . 330) vine probabil din aceste legende. 9 1 . Cf. mărturia lui Sidonius (Carm . , X I I , 6: Quod Burgondio cantat escule11t11s („Cc cântă pentru burgund cu gura plină"}, a lui Cassiodor { Var. , VI I I , 9) şi mai ales a lui Iordancs, Getica, I V, 25; I V, 28; XII, 72; XIV, 79, p. 60, 6 1 , 72 şi 79. 92 . Despre această legendă, ef. H. Schneider, Ger111anisc/1e Heldensage, 1 928, p. 3 1 5 , 322, şi J . Hoops, Reallexicon, art. „Dietricli 1·011 Bene". 93. Despre arian ismul burgunzilor şi gotilor, nu ex istă nimic în aară de lucrarea clasică a lui H. von Schubcrt, Geschicite, l, p. 1 7-3 1 . Un studiu al arianismului la vandali a ost schiţat de C. Courtois, Les Va11da/('s, p. 225 -227. C. H. Gicscckc, Die Ostgen11a11e11 1111d der Arianismus, Leipzig, 1 939. 94. Euric, aşa cum îl prezintă Sidonius, (Ep., VII, 6, 6, p. 1 09, 23), este un anatic. 95. Despre aceste discuţii, cf. Burckart, Die Brie.\·a111111l1111g . Bischo/s ,1vitus 1·011 Vie1111e, Basci, 1 938, p. 55 şi un. Cf. în special scrisoarea lui Avius către Hcraclius (Ep., Ll l l , (47), p. 82: Hah11istis igit11r ut audio nm rege tractat11111 .. Disnss11111 est 1111to di1·i110 (,.Ai avut. cum am auzit. o discu(ic cu rege le . . . S-a discutat despre vo inţa divină"}. 96. Despre aceşti preoţi care îl sătuiesc pc Gundcbad, c. Avitus, Contra Aria11os, 28, p. 1 3 . Prezenţa manuscriselor operelor S ântului Hil arius în biblioteca episcopală de la Lyon (Lowc, Codices l11gd1111e11ses, p. 26 şi urm.), se explică poate prin contro­ versele din tre catolici şi arieni. Hilarius era unul din tre autorii cei mai c i tiţi din Galia meridională în acea vreme. C. Ruricius, Ep. , I, 6, MGH, AA, V I I I , p. 303. 97. Fcrand, ita Fulgentii. XX- XXI, cd . Lapcyrc, p. 99- 1 0 7. C. Lapcyrc, Vie de sai11t F11lge11ce, p. 1 60 şi urm. Victor din Tunnuna (MGH. AA , XI, p. 1 93, povesteşte că se discută teologic până şi în terme; în 509, Fulgcntius pune să ie copiat la Cagli ari un manuscris al l ucr:1rii De Tri11itate a Sfânt u l u i H i lariu. ( CLA , I, 2). 98. Dupa .411011.1 ·111 Val., 1 2 , !GH, AA , I X, p. 322; c. celebra raz[1 a lui Cassiodor despre toleranţă în l1r., I I , 27, MGH, X I I , p . 62 : Religio11ecilla111 aetatem 111i11i111e potui manu propria .mbtersignavi („Din pricina nevolniciei vârstei nu am putut să semnez mai jos cu mâna mea"). 346. Epistola ad regem, în MGH. Epist., I I I , p. 460. 347. Despre aceste mari ami lii, cf. R. Sprandcl, Der Mero,·i11giscl1e Adel u11d die Gebiete ostlich des Rieins, Forscl11111ge11 z11r oberrhei11ische11 landesgeschichte,

Freiburg, V, 1 957. 348. lonas, ita Colmnbani, I , 26, MGH, SRM, IV, 1, p. 9 9 şi li, 7, p. 1 2 0. Cf. Gucrout, aro, în DHGE, XVI, 1 967, 643 -665. 349. lbid., I, 26, p. 209 şi um. Cf. Sprandcl, op. cit., p. 1 6. 350. Vacandard, ie de .mint 011e11, Paris, 1 902, p. 22. 35 1 . Scrisoarea adresată episcopului Radobcrt când îi trimite o iaţa a Sfântului Eligius. Cf. ita Efigii, MGH, SRM, IV, p. 663, şi răspunsul lui Radobcrt. 352. ita Wandregesili, MGH, SRM, V, p. 1 3 : Ab ipsis {parentibus) i11ve11t11tis suae rudimentis studiis iuxta moris saec11larium („A primit chiar de la părinţi bazele cducatici din tinereţe, prin studii după obiceiul mirenilor„."); Ansbcrt, ita Anerti, 2, AB, I, p. 1 80, este încredinţat unor magistri .Hre1111i („profesori sârguincioşi"). 353. ita Amu{t, MGH, SRM, l i , p. 433 : am tempus advenit ut litterarum studiis „.

i111bue11dis daretw; max itaque traditus praeceptori inter ceteros contubemales suo

sagax i11ge11ii et memoria capax

(„A venit de-acum timpul să ie dat să se in iţieze în studiile li terare, şi astfel, de îndată cc a fost încredinţat unui preceptor, s-a dovedit a avea, între ceilalţi tovarăşi ai săi, o minte pătrunzătoare şi o marc capacitate de memo­ rare"). Despre originile lui Amoul, cf. Sprandcl, op. cit., p. 36. 354. Putem cel puţin să presupunem acest lucru din ceea cc ne spune Frcdcgarius despre rivalitatea dintre primul preceptor al regelui, Otto, şi Grimoald, apoi despre asasinarea lui Otto şi înlocuirea lui cu Grimoald. Pscudo-Frcdcgarius, Chron ., I V, 86 şi 88, p. 1 64- 1 65. 355. Cf. L. Dupraz, le royawne des Franc.�· et I' asce11sio11 politique des Maires du palais au declin du VII� siede, Freiburg, 1 948, p. I 09, care oloseşte iaţa lui Sigibert, destul de larzic, însa bine documentată. După L. Dupraz, p. 334 şi urm„ Grimoald l-ar i trimis pc Dagobcrt li să-şi perecţioneze instruirea în Irlanda. Această interpretare a exilării regelui este interesantă, însă greu acceptabi lă. 3 56. lonas din Fontcncllc, ita V11/fi·w11mi, MGH, SRM, V, 606. 357. Dclochc, Anneaux sigilaires, CXIX, CXX, CXXI (la Caranda); cf şi CXXIII, un inel legat cu un lănţişor; c. şi inelul de bronz cu monogramă de la Champigny­ sur-Yon nc, RAE, IV, 1 , 1 953, p. 37. Cf. şi Inelul A rnegundei, studiat de Flcuy, în BSAF, 1 963, p. 34. 358. Se găsesc încă din epoca bronzului, c. Germania, XXVI I I, 1 944- 1 950, p. 1 8 1 . 359. Barricrc-Flavy, Etudes sur Ies sepultures barbares du Midi et de I ' Ouest, p. 95 şi 1 7 1 . 393

J. Scapula, le ci111etiere merm·i11gin1 de Cler_1· (Aube), RAE, V. 2, 1 954, p. c. ş i P. Tartat, la ci1 ·ilisatio11 dans I 'Avallonais a11 temps des /11vasiu11s, d 'apres Ies fottilles de Va11x-Do11jo11, A nnales de Bo11rgog11e, 1 949, p. 98. 36 1 . La Saint Pierre d' Autils, c f. DACL. XV, 1 697. 362. La Mazinghcm. C. B11lleti11 de la Societe des .fot. de Mori11ie, 1 952, 1 7, p. 560. 363. Grigore din Tours, HF, V I I , 30, p. 3 50. şi Pscudo-Frcdcgarius, Chro11 ., IV. 40, p. 1 40. Despre olos irea tăbl iţe lor, c. i1!/i·a. 364. C. MGl, Epist., I I I , p. 1 94 şi 20 3 : Proprio 111l11t11 .mbter s11hscripsi. lst11d 11//llt proprio /ecit ( .. Am semnat mai jos cu propria mână. A t!cut asta cu propria mană"); Vita Desiderii, AIGH, SRM, IV, p. 570 (scrisoarea Hcrchcnrcdc i : 111c11111 popria. . . ). Dictare („a dicta") este încă si nonim cu serihe re („a seric"), c. Grigore din Tours, Mir Mart. , 6, 3, MGH, SRM, I, 2, p. 53 1 . Î n seco lul al V I I I i ea Ambrosius Autpcrt seric în comentari ul său la Apocalipsa ( V I , p. 536): Et quia 11otariont111 sola­ tia deesse 1•ide11tur ea quae dictavero, 111a11u propria exorare co11te11do („Şi pentru că se parc că pentru cele cc le voi i dictat nu există o răsplată a notarilor, mă străduiesc să vă rog cu propria mână"). Despre acest obicei în perioada patristică, c. P. Dckkcrs, Les autograplies des Peres /atins, Colligere i'agme11ta. Fest. Dold„ Bcuron, 1 952, p. 1 27 - 1 39. 365. ita Efigii, MGH, SRM, I V, p. 748, 49. 366. Act11s Pontif Cenoman., cd. Lcdru, p. 1 79 şi 1 90. 367. Arch. Na tion., K2, 3 ; cf. Laucr şi Samaran, Les diplâ111es origi11a11x des Merovi11gie11s, p. 7 şi planşa 6 bis. 3 68. lbid„ l, I O, publicată de Lcvi llain, BECh , 1 944, p. 1 05 . Î n aceeaşi epocă, donaţia epi scopului Rcolus din Rc i ms (686) prevede ie semnăuri, ie signa manuale; cf. Pardcssus, I I , 200: lnlustris viris qui i1!t·a 11rbe111 comma11ere 1•ide11t11r q11orw11 110111ine 1-el sig11a s11bter te11e11t11r inserta („N obi li lor bărbaţi care se parc că au rămas mai jos de oraş, pentru al căror nume de apt se ală inserate mai jos sig11a·'). Diplomele de la Saint-Gcrmain-dcs-Prcs, Paris, care sunt datate între 682 şi sfârşitul secolului al VI 1-lca, dau încă semnăturile autografe, c. Poupardin, 1 909, p. 1 4, 1 7, 1 8. De aseme­ nea, actele înregistrate în curia de la Poiticrs sub Dagobct II (677), c. L. Maîtrc, două semnături autograe pc o donaţie, păstrate într-un papirus de la Basci, studiat de Ch. Pcrrat, Bibi. H şi R, 1 950, p. 1 48 - 1 52. 3 69. Cf. Îl!fra. 3 70. Ch. Ga ly, la . familie a / ' epoq11e 111ero11i11gie1111e, Paris, 1 90 I . 3 7 1 . ita Praeiecti, MGH, SRM, V, p. 227. 3 72. Grigore din Tours, Mii: Mart„ l i , 43 , MGH, SRM, I, p. 624, 3 1 . Grigore cel Marc, Ep. , XI, 569, MGH, Epist„ I, p. 339, se plânge că mamele refuză să-şi hrănească pruncii. 3 7 3 . Grigore din Tours, Mii: Mart., I I I , 5 I , p. 644, şi Glo1: Co11/es., 82, p. 80 I , 3. 3 74. Cf. în spec ial Mii: Mart., I I I, 1 6 , p. 636. 375. Sidonius, Ep„ I , 2, 5; I I , 9, 4; I V, 4, I, MGH, AA, V I I I , p. 3 , 3 1 , 57; cf. Haarhof, Sclwols of" Gaul, p. 97 şi um. 3 76. Toussaint, Repertoire arclteologique des Arde1111es, Paris, 1 955, p. 1 32 . 3 7 7. I d ., Repertoire archeologiq11e d e Meurth-et-Moselle, 1 947, p. 3 6 . 3 78. ita Eligii, l i , 3 2 , MGH, SRM, I V, p. 727: Q11oddam opiftcium q11od parvulo posset aptari/ieri mgm•it, atq11e ad 11s11s eius d11111 11asceret11r custodiri i11ssit („A ecrul să se facă o lucrare care să poată i potrivită cu un copilaş, şi a poruncit să ie păstrată, spre olosinţa acestuia, până se naşte"). Comanda este ăcută de regina Bathi ldc. E oare vorba de o zdrăngănea? 3 7 9 . Hoops, art. Ballspiel, voi. I, c. 1 60, şi Meda, De Orthographia, cd. Kci l, Gramatici latini, V I I , p. 293 : Nam si1•e ventus si1·e qtto lllllunt pueri hic turbo dici­ t11r („Căci tic vântul, ic acest obiect cu care se joacă copi ii se numeşte sfârlează"). 380. S i donius, Ep„ I, 2, 5, p. 4. 360.

1 3 9;

-

,

394

38 1 .

Grigore din Tours, HF, X, 1 6h p. 506, 9: De ta/mia . . . etsi l11si.\�\·et 1'Îl'e11tem („De pc tăbliţă . . . deşi se jucase pc când era în viaţă doamna Radcgundc"). 3 8 2 . A. Duran y Sampirc, Un Q11tig11oj11ego de orige11 germanico en Barcelo11a. Spa11. Forscl!. de1: Gorresg. , IX, 1 954, p. 30. 383. Grigore din Tours, Mii: Mart. , I V. 17 şi 1 8 , p. 654, pomeneşte nişte copii care sc joacă în pieţe. Vita Pard11l/i. MGH, SRM, VII, 2 , p. 26, îl prezintă pc sânt şi pc tovarăşii lui care se distrează arzând un copac; Vita Maximi, Pl, LXXX, c. 36, copiii care se joacă pc zidurile cctătii Ricz. damna Radeg11mle

3 84. C. i11/"a.

3 8 5. Vita Tmdonis. ASOB,

l i , 1 074: Copo11sae 11i111is dilectae ille ( Senatoru lui cu meite deosebite şi de neam get /Al preaiubi tei sale soţii ) . Data este indicată în versul 88: G/oriosi merita Siseb11ti tempore regi. ·1 (.,În vremea pc drept slăvitului rege Siscbut"). 59 1 . Giy, Ma1111el de Diplomatique, p. 450 şi urm. 592. Ep. vi.1·ig. , 1 6, MGH, Epist., I I I , p. 684. 593. lsidor, D1j/er„ II, 39, 1 5 3, Pl, LXXXI I I , 94, c: Rhetoica est ratio dice11di, i11risperitor11111 scientia quam oratores seq111111t11r ( Re to ric a este o metodă raţională de exprimare, ştiinţa j uriştilor pc care o urmează oratorii"). 594. Id., Se11t., ll l, 56, Pl, LXXXl l l, 724, 727, 788. C. Fontainc, lsidore de Seville , p. 334-3 5. 595. lex Visigotlwrum, I, I, MGH. lege.1·, I, p. 3 8: Nel/ltc sillogi.1·11101w11 ac111ni11e „

"

„

fig11ra.1· i11pri111at disp11tatio11is sed p/11ris lro11estisq11e preceptis modeste statuat artiu1los legis („Să nu dea înfăţişare textului prin subtilităţile silogismelor, ci să stabilească articolele legii cu măsură, prin mai multe sfaturi morale"). Si la p. 39: Unde nos 111elim mores q11a111 eloquia ordi11a11tes 11011 persona111 oratori. 1· imluci11111s sed rectori.1· iura d1�1po11im11s („De unde noi, râ nduind mai dcbTabă mora vui decât vorbe, nu acem decât să compa răm persoana oratorului, ci dispunem drepturile conducătorului"). Să semnalăm că redactorul, când ace „elogiul legil or" ( cf. supra, nota 549), cade şi ci

victimă unui loc comun al retoricii 596. lsidor, în Origin es, l i , 20, se ridică împotri va stilului obscur al contemp o ranilor săi CL Fo na ine, lsidor de Sevil/e, p. 28 1 şi p. 288. .

­

.

407

597. C. preaţa la I/istoria Wamhae a lui Iulian din Tolcdo. MGH, SRM, V, p. 50 I : Solet l'Îrtutis esse praesidio tri11mphon1111 relata 11arratio a11i111o sque i11ve1111111 ad virt11tis adtollere sig1111111, q11idq11id gloriae de praeteritis i1erit praedicat11111

( „ Povestirea triumurilor obişnuieşte să ie un sprij in pentru virtute şi înalţă suletele tinerilor spre stindardul vitej iei, orice amănunt glorios s-ar i spus despre aptele trecute"). Despre concepţia asupra istorici şi a timpul ui la lsidor, cf. A. Borst, Das Bild der Gesc/1ic/1t' in der E1r::yklopidie des lsidor 1'011 Se1-illa, în M. Rcydcl lct, Les

i11tc11tio11s politiques et ideo logiques dans la C/rro11iq11e d ' Jsidore de Sel 'l' lle, :HER.

1 970, p. 363-400. 598. Despre epopeea vizigotă, c. Mcncndcz Pidal, Los godos r el origen de la epopeya espaiiala. Setti111a11e, I I I, p. 2 85-322. 599. lsidor, Origines, l, 43. Despre concepţiile lui Isidor asu pra istorici, cf. Fontaine, ls idore de Seville, p. 1 80 şi um1. 600. lsidor, Origi11es, XII I : De numdo et par tib11s. /11 hoc vero libello quasi i11 q11adam brel'i tabella q11asdam caeli causas situsq11e terrarum et maris spatia ad110tavimus, ul in modico lector ea percurrat et co11pe11diosa brevitate eymologias eorum causasq11e cog11oscat („Despre lume şi părţile ci. De apt, în această carte am notat,

ca într-un scurt zapis, uncie explicaţii ale ecrului şi locuri de pc pământ şi zone din marc, pentru ca cititoul să Ic parcurgă c scurt şi, prin această concentrată prescurtare să Ic ale origi nile şi cauzele"). 60 I . Cf. Fontaine, Jsidore de Seville el I ' astrologie, p. 293 şi urm„ şi Jsidore de Se11ille, p. 454 şi urm„ şi A. Benito Duran, Va/or catequetico de la obra De 11at11ra renan de Sa11 /sidoro de Sevilla, Atenas, 78, 1 938 (Burgos), p. 4 1 -5 1 . 602. Cf. supra, prima parte. P. Scjoumc crede că prezenţa laici lor la concilii se datorează unei inluenţe provensale, cf. le demier Pere, p. 1 2 3- 1 24. De apt, este o tradiţie imperială care se regăseşte în Bizanţ. 603. Cu o singură excepţie, la Conci liul de la Bordeaux (663/675), MGH, Co11c. , I , p . 2 1 5 -2 1 6, unde sunt prezenţi ducele Lupus ş i o scamă de nobi li. N e alăm într-o epocă în care Aquitania este cu siguranţă mai aplecată către Spania decât către Galia. 604. C. inji·a, nota 620. 605 . Cf. Garcia Vi llada, Historia Eclesiastica, II, I, p. I 07, şi Magnin, l ' Eglise wisigithique au VW siecle, Paris. 1 9 1 2, I , p. 59-6 1 . 606. Ep . l'isig„ 1 1 - I 6, p. 677-684; editoul a scos în evidenţă citate din Evanghelii, din Psalmi - cele mai numeroase -, din Geneză, Proverbe, Eclcsiast, Apocalipsă. 607. Ep. Bra11/011is, 1 6, p. I I 2. 608. Ep. Bra11lo11is, 1 5 , 1 9, 20, 28, 29, 30, p. 1 09- 1 49. 609. Id., Ep., 25, p. 1 43. 6 I O. Ep. 11isig., 9, MGH. Epist., 111, p. 674: Patent et alia per campo.\· divine legis testi111011ia copiose .florigera („Se întind �i alte mărturii bogat înlorite pc câmpurile legii divine"). 6 1 1 . Ep. Bra11/io11is, cd. Madoz, 32, p. 1 54; editorul, reluând o ipoteză a lui Lynch, Saint Bra11/io, p. 8 1 , crede că vede în această scrisoare mâna abatelui Emi l ian. 6 1 2. Acest fapt îl povesteşte A11011im11/ di11 Cordoha. Cf. Lynch, Sai11t Braulio, p. 1 5 7, n. 35, şi Madoz, Epistolario de San Baulio, p. 1 84 . 6 I 3 . C . epistola dedicatorie a l u i Eugcnius către Chindaswinthus î n MGH, AA, X I V, p. 27; despre această revizuire, c. Schanz, IV, 2, p. 60-6 1 . 6 1 4. Cf. Garcia Vcllada, Historia Eclesiastica, I I , I , p . 1 1 1 şi urm. Pentru acest istoric, regii trebuie să i fost sacri începând cu Reccarcd, pentu alţii, începând cu Wamba există urme ale sacrului. Cf. M. David, le serment du sacre, RMAL, VI, I , 1 950, p . 39. 6 1 5 . Luca Tudcnsis, Chronica mundi, I I I , p. 55, 1 1 - 1 8 , citat de R. Grossc, las Fue11tes, p. 322: Hicjidem catholicam in tantum dilexit, ut semper perquireet viro.,· .„

408

litteratos qui."eq11e11ter co1w11 ipso co11/erre11t de artinlis /idei. Delectabatur in di1•i11is scripturi.\· („Acesta a iubi t într-atât crcdinta catolică, încât în permanenţă căuta li teraţi care să discute frecvent în ata lui despre clcmcntclc credinţei. Se desăta cu divinele Scripturi"). 6 1 6. A11011i11111l din Cordoha, 977, lm. min. , 2, MGH, AA, XI, p. 354. 6 1 7. Grigore cel Marc, Ep. , V i l , 26, p. 472, 2; despre laicii din Italia, cf. s11pra. 6 1 8 . Ep. 1·isig., 3 , 5, 6, MG/-1, Epist., lll, p. 663, 666, 667. 6 1 9. Mans i, XIII, 2 1 9. c. 64. 620. I d . , c. 1.

C a pito l u l I I I I . Lot, Les destinees, p. 3 7 1 ş i um. ; Fli che ş i Matin, Histoire de I ' Eg/ise, V, p. 368 şi um. ; Von Schubcrt, Geschichte, p. 1 46 şi um. 2. Despre activi tatea şantierelor bisericeşti, cf. Hubert, Les origines, p. 1 39 şi urm. 3. Doamna de Mail lc, Les origin e.\·, p. 96. 4. B iograful său, totuşi bine inormat asupra operei lui, nu ne dă decât o indi­ catic destul de i mprecisă, citându-l pc Sântul lcronim în paragraul 2 1 : Sermo eius ad 011111e sut1111 erat convivium de scripturis a/iquid proponere („Discursul său, în toate particulari tă!ile lui, era propunerea unei discuţii de banchet despre scrierile sinte"), MGH, SRM, I V, p. 579. 5. Le Bras, Notes pour serl 'ir a I' histoire des collectio11s ca11011iq11es, RIDF, 1 929, p. 767 şi um. Această colecţie canonică este ără îndoială mai influcntată de exem­ plul vizigot decât de cel din Arlcs. Albi este oarte aproape de Scptimania vizigotă. 6. Cf. infra . 7. Despre încetarea activităţii canonice de la Arlcs, c. Le Bras, Histoire des collec­ tio11s, I, p. 44, şi despre dezorganizarea bisericii provensale, Buchncr, Die Provence, p. 28. 8. Dspre conciliile merovingiene, în afara de textele publicate de Maasscn, IGH, Co11c., I ; cf. De Clcrcq, la /egislatio11, passim. 9. Episcopi ai provincii lor Tricr, Arles, Vicnna nu sunt rcprczcnati decât în trei rânduri. Cei din Toulouse de două ori; în provincia Bordeaux, episcopul acestui oraş este în general singurul care asistă la concilii. I O. Conciliul de la Orlcans din 538 (c. 34), cel de la Clichy din 626 (c. 5), condamnă erezia bonosicnilor (cf. şi ita Colwnba11i, II, 8, MGH, SRM, I V, p. 1 22); cel din Tours din 567 (c. 20) se leagă de nicolaiţi. I I . Duchesnc, l 'eglise au te siecle, p. 1 9 1 , Stcin, Histoir: du Ba.\·-Empire, voi. l i , p. 8 3 3, presupun că Fortunatus l-a inormat pc Nicctas din Tricr despre certurile dogmatice d in Orient. Citind scrisoarea lui Nicctas către Iustinian (MGH. Epist., I l l , p . 1 1 8), s e constată că cpiscopul a ost oarte prost instruit. 1 2. Acest scriptorittm a fost studiat de E. A. Lowc, Codil'es /ugd1111e11ses a11tiquis­ simi, Lyon, 1 924. Î n CLA, voi. VI, p. XII 1 şi urm., autorul reia problema şi revine asupra unora dintre i poteze sale. A se vedea şi Charlicr, Les man11scrits personnels de Florus, Melanges Podechard, Lyon, 1 945, p. 73. 1 3 . Despre aceşti episcopi, cf. Covillc, Recherc/1es, p. 469 şi urm. 1 4 . C. scrisoarea papei Pelagius II către Aunarius în M. Quantin, Cartu/aire general de l ' Yonne, l , n. 2 şi 3, şi scrisorile lui Grigore cel Marc către Syagius, MGH. Epist., II, p. 200 şi urm., n. 3. 409

1 5 . Syagrius d111 Au tun este protejat de vizigota Brunchaul. Î n vara anului 599, Gri gore cel Marc îl trimite pc abatele Cyria cus la Autun, apoi în Spania (c. Ep„ IX, 208 şi 230, voi. l i , p. 1 95 şi 227). Pc lângă Aunarius din Auxere, ii găsim pc aricanul Ştean: despre acest personaj. cf, supra. 1 6 . C. Le Bras, L . vrga11isatio11 du diocese cl ' Auxerre a / ' !poque 111erm·i11gi­

t'1111e, în Memoires pour I ' histoire c/11 clroit et des i11stit11tio11s des anciens pa.1:1· bo11r­ guig11om, nmtois et m11wm.�, V, 1 9 38, p. 307-330. Oare martirologiul lui lcronim a fost revizuit la Auxere'? Istoricii n u sunt de acord. C. AS, Prop. 1 93 1 , p. XV. Des pre hagiograia de la Auxerre, c. R. Lou i s , L ':glise ci 'A11.rel'f'e et ses el'i potrivească

auzul, adică urechile pl ine de sunetul Orter scriptos 1•ersic11/os co11po11ere nitebar sec1111d11111 poeticae traditio11is disdpli11a111 . . . istam artem ab Eadhurge magi>­

te1·io didici . . . („Dar mă străduiam să compun aceste vcrsulcţc de mai jos în conor­

mitate cu învăţătura tradiţiei poetice . . . această artă am învăţat-o de la proesoara Eadburg. . . ") . 1 09. Id., Ep„ 1 0, 30, 35, 70, p. 252, 2 8 1 , 286, 3 3 7. 1 1 0. Ep. , 1 3 , ibid. , p. 259. 1 1 1 . Ep. , 14, p. 26 1 -262; Bugga este sora regelu i Ccnwin din Wcsscx (t 75 1 ). Despre corespondenţii lui Boniaciu, c. Hahn, 80111/az u11d lui, ihre angelsăchsisdrc Korre.�pondenten, Leipzig, 1 883. 452

1 1 2. Cf. J. Lcclcrcq, l ' anritie dans fes lettres au Moyen Age, RMLA , 1 945, p. 30 1 -4 1 0. 1 1 3 . Cf. supra, n. 97. 1 1 4. Bcda, HE, I V, 3, p. 209. 1 1 5 . ita Guthlachi, cd. Birch, prcf, p. 60. 1 1 6. Bcda, HE, 1 9, p. 244, descrie viaţa religioasă la Ely, mânăstire regală, dar nu ne spune nimic despre cultura intelectuală. 1 1 7 . Bcda, HE, I V, 23, p. 255: Tat'id vir stre1111issi111us et doctissimus („Tatrid, un bărbat oarte zelos şi oarte învăţat"). 1 1 8. Bcda, Quest. liher, V I , Pl, XCl l l , 459 a; c. A. S. Kook, Bishop Cuth wini o(Leicester 680-69 1 amator o(illustratet M\·„ Spenlwn, 11, 1 927, p. 253; Lcvison, England, p. 1 3 3, crede că este vorba despre episcopul din Dunwich. Un manuscris din Anvers (Mus. Plant. Moretus 12), conţinând Carmen Pascale al lui Scdulius, reproduce o menţionare a unui arhetip insular: Finit .i11es ines (si'� Cudwini („Se sarşcştc lucrarea lui Cudwin")' cf. C. Caesar, Die A11verpe11er Handschrift des Sedulius, RhM, LV I, 1 90 1 , p. 264. 1 1 9. Cf. The N11rth11mbrian monasteries, în A. H. Thompson, Beda, his lfe, p. 84 şi urm. 1 2 0. Benedict fusese tovarăşul de călătorie al lui Wilrid. Cf. supra. Despre Benedict Bicop, cf. T. Bichelcr, Benedict Biscop alv Pionier romischchristlicher Kultur bei den Angelsaclisen, Diss., Heidelberg, 1 923 ; despre Ceolrid, cf. textul ieţii sale, cd. Plummcr, Venerabi/is Bedae, p. 388. 1 2 1 . Levison, England, p. 22 şi um. Introducerea Regulii benedictine în acste mânăstiri a dat loc la numeroase discutii. Ea este totuşi sigură. Bcda nu-i consacră decât două rânduri Santului Benedict în martirologul său (, Kal. , april.), dar ne spune că Sânul Benedict Biscop aplică regula penu alegerea abatelui (Histo. Abbat., 1 1 , p. 375 : Juxta quod reula magni quondam abbatis Benedicti („La oi cu ceea cc spunea cândva regula maelui abate Benedict"). Mnuscisul Regulii, psrat la Oxord (CLA, l l, 240), provine ăă îndoială de la Worccstcr, cf. Lowc, Regula . Benedicti, Oxord, 1 929. 1 22. Bcda, ita Abb., 6, p. 3 69. 1 23 . Bcda, HE, I V, 1 8 , p. 24 1 : No11 .�·o/um autem idem Johannes ipsius monsterii fratres docebat, verum de 011111ibus pene eiusdem provinciae monasteriis ad audien­ dum e11nr qui cantandi erant periti conluebant („Dar nu numai că acelaşi Ioan îi învăţa

pc fratii din mânăstire, ci se mai şi adunau aici, din aproape toarc mânăstirile aces­ tei provinc ii, ca să-l asculte, cei care erau pricepuţi la cântat"). 1 24. Despre aceste şederi, c. Bcda, tta Abb., 6, p. 369. Benedict nu era, în această perioadă, singurul care aducea cărţi de la Roma; cf. o aluzie în poemul lui Acthilwald, MGH, AA , XV, p. 53 1 . 1 25. Cf. Courccllc, lettres grecq ues , p . 3 74-375 . 1 26. tta Abb., 6, p. 369: Picturas imaginum saiil·tarum quas ad omandum eccle­ siu111 heati Petri upostoli q 1 1w11 unstmxernt derulit („Picturi ale chipurilor sinte, c care Ic-a adus pentu împodobirea bisericii eicitului Apostol Petu pc care o consruise"). 1 27. /bi. , 5, p. 368 : Caementarios qui lapideam sibi ecclesiam iuxta Romanonim q11em semper amabat moremfacere11t, postulavit, accepit, attulit („A ceut, a primit, a adus constructori care să-i acă o biserică din piatră în maniera romană, care-i plăcea mereu"). Două monumente atestă încă această nouă tehnică: tunul de la Yarow şi bisericuţa de la Escomb din dioceza Durham. C. P. H. Bl air, An inroduction, p. 1 5 7. Regele picţilor îi cerc lui Ccolrid muncitori (HE, V, 2 1 , p. 3 3 3 : Sed et architectuos sibi mitti petiit q11i iuxta morem Romanorum ecclesiam de /apide in gente ipsilL5 facer­

ent „Dar a cerut să-i trimită şi constructori care să acă o biserică de piară, în manieră romană, pentru oamenii lui"). 4)3

1 2 8. Bla ir, An introcl11ctio11. p. 1 5 6- 1 5 7. 1 29. Despre istoria acestui manuscris, c. P. Courccllc, lettres grecq11es, p. 356 şi um., şi Masai, Regula Magistri, p. 58, şi li mo11achesi1110 irla11dese nei .moi rapporti col co111i11e11te (arte), în Se/limane, I V, p. 1 5 1 . Din scripturi11111-ul de la Yarrow provine şi manuscrisul de la Lcningrad, a cărui decoraţie oarte oricntalizată este descrisă de M. Schapiro, The decoratimrs of"the leningrad 111a1111script o/Bede, Scrip1ori11111, 1 958, X I I , 2. 1 3 0. C f. supra. 1 3 1 . Vita C111hberti, cd. Colgravc, p. 6 1 , şi Bcda, iat C11thherri, X V I , ihi. , p. 206-2 1 3 , şi HE, I V, 2 7-2 8, p. 268 şi urm. 1 32. Bcda, Vita Cwhberli, pre:, cd. Colgravc, p. 1 43. 1 3 3 . Masai , I 111011ac/1esi1110 irla11dese . . . , p. 1 54; Nordcnalk, Be/ore the Book of Dwro»: Acta Archeol. , XVI I I , 1 947, 1 4 1 - 1 74, şi la pei11t11re dwrs le Haut M_re11 Age, Geneva, 1 957, p. 1 2 1 - 1 22; Lowc, A key to Bede :\· scriptorium, some observations of the Leningrad manuscript ofthe Historia Eccl. gentis Anglorum, Scriptorium, 1 958, XII, 2 1 9 1 -207. 1 34. . Heny, Les deb11ts de la mi11iature irlandaise, Gazette des Beaux-Arts, 1 950, p. 5-34. Nordcnalk, op. cit., p. 1 1 8. 1 3 5 . Bcda, HE, V, 24, p. 357; despre ti nereţea sa, cf. C. E. Whiting, în A. H. Thompson, în Bede, his ff e, Iris time, p. 5 şi urm. R. Davics, Bede earl�v reading, Spec11/11m, 1 933, 8, p. 1 79- 1 94, a încercat să reconstituie programa primelor sale lecturi. El crede, ără vreo dovadă, că acele cărţi c care Ic olosise useseră cumpărate din Irlanda (cf. p. 1 85). 1 3 6. Bcda, HE, V, 24, p. 357: C1111ctum x eo tempus vitae in eiusdem monas­ lerii habitatione peragens omnem meditandis Scripturis operam dedi atque inter obser1•antiam disciplinae regularis el q11otidia11am cantandi in ecclesia curam, semper aut

discee aut dcere aut scribee dulce habui („Perecându-mi tot timpul vieţii în aceeaşi

mânăstire, m-am deat studiului Sciptuilor şi, între respectarea disciplinei cerute de regulă şi îndatorirea zilnică de a cânta în biserică, mi-a plăcut mereu ie să învăţ, ie _ să predau, ie să sciu"). ln alt loc, vorbeşte despre pl ăcerea de a seric, meditandi vei scribendi voluptas („plăcerea de a medita sau de a scrie") (/11 Samuel, I V, Pl, XC I, 603). Bcda a ieşit rar din mânăstirea lui . Călătoria sa l a Roma este legendară, cf. Whiting, op. cit., p. 1 2- 1 3 . 1 3 7. Discipolul lui, Cuthbcrt, 9-a povestit ul timele cl ipe într-o scrisoare celebră, cd. Plummer, Veneabilis Bedae opera, I, p. CLX, CLXIV. Cf. Roger, Enseignemet, p. 306-307. 1 3 8. Roger, E11seig11eme11t, p. 305. 1 3 9. Bcda, D e arte metrica , Kci l, p. 258, dispreţuieşte carmi11a .fig11rata („poezi­ ile metaoice") ale lui Poririus: Quae q11ia pagana erant nos tangere non libuii („Pc care, pentu că erau păgâne, nu exista nici un motiv să Ic atingem"). Nu-i aşa că nu vede uti litatea acestor virtuozităţi literare? 1 40. Cf. i1ji·a. 1 4 1 . Bcda, HE, V, 20, p. 332: Q11i i11 p11eritia in dero sa11clissimi . . . Bo=a 1111tri­ t11s atque eruditus est („Acesta, în copilărie, a ost crescut şi insruit în rândurile cleru­ lui prcasrntului Boza"). Despre Acea, cf. DHGE, I , 259, şi A. S. Cook, The old englis/1 Andreas and Bishop ofHexham, Connecticut Acadeury o/Aris and Scieces, XXVI, 245. 1 42. Bcda, HE, V, 20, p. 3 3 1 -332. 1 43. Id., HE, V, 20, p. 33 1 : Historias passio11is eontm (maryrum) una cum ceteri.\' ecclesiaticis volrtminibm .rnmma industria congregans. amp/issimam ibi ac nobi/is­ simam bibliothecam /ecit („Adunând cu cel mai marc zel istorii ale patimilor martiri­

lor împreună cu alte cărţi bisericeşti, a ăcut aici o bibliotecă oarte marc şi distinsă"). El îi cerc lui Eddius ita Wilji-idi (cd. Colgravc, p. 2), şi lui Bcda o seric de tratate 454

:xcgct1cc: Hexameron, PI, XC I, 9; /11 Samuel, ibid. , 500; De Templo Solomonis. ibid. . 73 8; ibid., 807; Super Apos/., XCII, 937; ln u. , ibid., 30 1 . 1 44. Bcda, HE, V, 20, p. 33 1 : Per annos d11odecinr tenuit, q11aten11s et quae illi 11011 11m•era11t carmina ecclesiastica doceret et ea quae quo11da111 cog11ita longo 11.su 1-e/ 11 eglige11tia i11veterare coeperrmt, /111i11s doctrina prisc11111 re11ovare11tur in stat11111

(„L-a ţinut doisprezece ani, până când i-a şi învăţat acele cântece bisericeşti pc care ci nu Ic ştiau, şi au şi ost readuse, prin ştiinţa lui, în starea lor cca veche, acelea care, cunoscute odinioară, începuseră să se învechească prin olosinţă îndelungată sau din neglijenţă"). 1 45 . Bcda, HE, I V, 2, p. 205 ; este vorba de Eddius Staphanus, care a ost biogra­ ful lui Wilrid; c. Colgravc, Vira Wi"idi, p. X. 1 46. ita Wilfridi, cap. XVI , XVI I , op. cit., p. 32-3 7, şi XX I I , p. 44-46. 14 7. După ipoteza lui Nordcn alk, la pei11t11re da11s le Haut Moye11 Age, p. 1 22, ar i vorba de Evanghelia lui Macscyck. 1 48. ita Wifridi, cd. Colgravc, cap. 1 7, p. 36. 1 4�. C. supra. 1 50. Beda, HE, V, 6, p. 289; unul dintre ci, Heribald, abate la Tynemouth, îi povesteşte lui Bcda: Nam cum primaevo adolescentiae-lempore in clero illius degerem legendi quidem canendique studiis tradit11s („Căci, pc când, la începuul adolescenţei, mă duceam printre clericii lui, venit pentru învăţarea cititului şi cânului„). 1 5 1 . Despre Egbct, cf. ita A lcuini, 4. MGH, SS, XV, I (viaţă scrisă la începuul secolului al IX-iea); Beati gentis Anglonm Bedae doctissimi discipulo Hchberto tradi­ tus (,, Î ncredinţat lui Egbcrt, discipolul preaînvăţaului Bcda din ericiul neam al anglilor"). Cf. Roger, Enseignement, p. 3 1 4 şi m. Bca perecse câtva timp în mânăs­ tirea lui Egbcrt, cf. Ep. , Ad Egbertum : Cum tecum aliquot diebus legendi gratia in monasterio tuo demorarer („Pc când zăboveam cu tine câteva zile, în mânăstirea ta, ca să citesc"). 1 52. Alcuin, Versus de sanctis Eub. Eccl., 143 1 - 1 448. Aclbcrt aduce cărţi de la Roma, ibid. , 1 453-56, MGH, Pac, l, 20 1 . Cf. Roger, E11se11ement, p. 3 1 5 ; Lesne, Les ecoles, p. 1 0- 1 2 . 1 53_. Despre tinereţea lui Aleuin, cf. A. Klcinklausz, Alcuin, Paris, 1 948, p . 22; Manitius, voi. I, p. 275 şi Wattenbach -Levison, li, p. 225 şi urm. 1 54. ita liudgeri, I, 1 1 , cd. Dickamp, p. 1 7, semnalează că tânărul Liudgcr a vcmt să petreacă aici trei ani: Et mansit ibi annis tribus et mensibus sx poiciens in doctrinae studio („Şi a rămas aici trei ani şi şase luni, progresând în sudierea doctrinei"). 1 5 5 . Alcuin, Vers11s, 1 433- 1 545, PAC, I, 20 1 . Despre acest poem, M. L. Haovc, A lcuin �- poem on York, Comell Univcrsity, Abstracts of hese, 1 937- 1 938, voi. 20-23. 1 5 6. Roger, Enseig11ement, p. 3 1 4-3 1 5 . Învăţăura dată la York arc drept scop studierea Scripturii, cf. Versus, 1 445: Maxime scripturae pandens mysteria sacrae („Dezvăluind cât se poate de mu lt tainele sintei Scripturi"), şi Alcuin, Ep., 42, MGH, Epist., IV, p. 85: Vos fragile.�· i11fa11tiae meae a1111os mateno fovistis :fectu et lasciviam

pueritiae tempus pia sustinuistis patientia, el paternae castigationis disciplinis ad

perfectam viri edocuistis aetatem et sacrarum enditione sciplinarum oborastis („Voi

mi-aţi încălzit cu afecţiune matenă ragezii ani ai punciei şi mi-aţi îndurat cu iubitoare răbdare zburdălnicia din vremea copilăriei, şi, pin saturile mustrării părinteşti m-aţi îndrumat către împlinita vârstă a bărbăţiei şi mi-aţi dat ăie prin învăţăura ştiinţelor sacre"). 1 5 7. Aleuin, Ep„ 1 2 1 , op. cit„ p. 1 7 7 , 4: Sed x parte de.sunt mihi . . . exquisitores eruditio11is scholasticae libelli, quos habui in patria per bonam et devotissimam magistri mei industriam (ve) etiam mei ipsius qualemcumque sudorem („Dar, pe de o pate

îmi l ipsesc cercetătorii cărţii de învăţăură scolastică, pc care i-am avut în patrie prin

455

buna şi multdcvotata strădanie a p ocs onlor mct sau chiar prm sudoarea mea, oncum ar i ost ca, pentru aceasta"}. 1 5 8. Klcinklaus, A lc11in, p. 35, datează călătoria în 766. A lcuin îşi spune încă adolescens ! op. it., p. 285: Dum ego adolescens Romam perrexi et aliquantos dies i11 Papia rega li civitate demorarer („Pc când cu, la vârsta adolescen ţei, m-am îndrep­ tat spre Roma şi mi-am petrecut câteva zile în regeasca cetate papală"). Avea treizeci şi şase de ani. 1 5 9. L. Halphcn, Les Barbare;, Pari s , 1 936, p. 236; Gilson, La Plrilosopiie a11 Moyen Age, Pais, 1 944,p. 1 8 1 . 1 60. Aldhclm, De virginita te, XXXV, MGH. AA, XV, p. 277: lgitur co11s11111111a­ tis grammaticonmr studiis et pltilosophorum disciplin is q11ae VI specieb11s diri111 1111t111; id est aritmetica, geometrica, m usica, astro110111ia, as trologia, mechanica, medicina . . . (,.Aşadar, o aă terminate studiile gramaticilor şi învăţăurile ilosoilor care se împart în şapte categoii , şi anume aritmetica, geomeria, muzica, sronomia, astrologia, mecanica, mcdicina ... "). /bid. . LIX, p. 320: Omnes philosophorum disciplinas hoc est, etc. („Asa înseamnă toate disciplinele ilosoicc etc."), De Metris, ibid., p. 7 1 , 22 : Saeculas quoque etforasticae philosophorum disciplinae totidem supputationum part­ ibus calcu/ari cemuntw; aritmetica scilicet, geometrice, etc. ( „Se vede că şi ştiintclc

seculre şi srăine ale ilosoilor scotesc pin tot atâtea diviziuni ale calculelor, adică arincica, geometia etc."). Despe iginea irlandeă a acstei clsiici, cf. B. Bichof, Eine verschollene Einteilung der Wissenschaften, AHMA , 1 958, XXV, p. 5-20. 1 6 1 . Roger, Enseignement, p. 320, se reeră la De Computo aribuit c nedrept lui Bca. Cf. Jones, Bedae Pseudepigrapha: scientjic writings falsely attributed to Bede, l taca, 1 939, p. 48. 1 62. Alcuin deineşte cele şapte ate hbcralc în Grammatica sa, scisă mult mai trziu, c continent (Pl., Cl, 853). 1 63 . Aldhclm, Ep. op. cit., p. 477: De ratione vero calculationis quid commemo­ ra11dum ? . . . Dificillima rerum argumenta et calculi supputatione, quas partes numeri

appe/lant, lectionis instantia repperi („Dar despre cunoştcrca calculului cc trebuie spus? ... Pin proe oarte grele şi socoteli, care se numesc păţi ale numărului, am alat esenţa texu lui"). 1 64. Care este inserat în De temporum ratione, cd. C. Jones, Bedae opera, p. 1 74. 1 65. C( supra, n. 53. 1 66. Aldhclm, De metris, op. cit„ p. 61 şi un; Egbcrt, De lnstitutione catholica dialgus, XVI (PL, LXXIX, 44 1 ) şi pentru Seda, cf. reerinţele adunate de Plummcr, Venerabilis Bedae, ll, p. LX_LXI. 1 67. A. Cordolani, Les raites de comput ecclesiastique de 525 a 990, Pari s, 1 942. Teză inedită; cf. Positions des Theses de /' Ecole Nationale des Charles, 1 942, p. 52; ' C. W. Jones, Bedae opera, p. 1 65 - 1 66, şi Van de Vvcr, Les Etapes, p. 436. 1 68. Cf. preaţa la Beda, cd. ·C. W. Jones, op. cit., p. 1 3 5 - 1 36. 1 69. PL, XC, 1 87-278. 1 70. K. Wclzhocr, Beda �· Zitate uus der Naturulis Historia des Plinius, Abha11dlunge11 aus dem Gebiet der Klassiscten Altertumwissenschţfi Wilhem von Chris! adgebracht, Minchcn, 1 89 1 , p. 25-4 1 . B cda, vorbind de Pliniu, scrie: Orator et phi­ losophus, solertissims naturalium inquisitor („Orator şi ilosof, oarte pric eput cercetă­ tor al naturi i") . 1 7 1 . Menţionăi de medici la Lindis amc ( ita Cuthberti, I V, 7, cd. Colgravc, p. 1 36, şi Bca, ita Cuthberti, XX, XH, Id., p. 254 şi 258); la Hcxham, ita Wijidi, XXIII, cd. Colgavc, p. 46. 1 72. Deinirea dizenterici, Lier retract. In Actus Apo.st. , cd. Laistncr, p. 1 45, relu­ ată la Cassius Felix, De Medicina (cd. . Rose, 1 879, p. 1 22); calităţile sării de aloc, /n cantica, IV, 1 4, (PL, XCI , 1 1 48 c); ale muştarului, ln Luc„ V, 1 7 (PL, XCII, 540 456

b); despre dezvoltarea embrionului, el rc latcaz{t cc spun 11at11rali11111 scriptores renm, flomel„ l i , I , C C L , CXX l l , p. 1 8 9, I. 1 93 = Augustin, De di11ers, quaest., PI, XL, 39.

1 7 3. C. J. D. A. Ogi lvy, Books know11 to Anglo-latin writers /iOm Aldhelm to

Alni11, Cambridge, Mass., 1 93 6 , p. 63. Medicina la anglo-saxoni a ost studiată de J. F. Paync, English 111edici11e i11 anglo-sa.1011 ti111es, Oxord, 1 904.

1 74. MG/-!, Epist., 1 1 1 , p. 403, 14L Si l/llOS seculari.�· scientiae librus 11ohis ig110tos adept11ri sitis, 111 s11111 de 111edici11alilms, q1101w11 copia est aliq11a ap11d 1ws. sed tame11 sig111e11ta 11/tm111ari11a q11ae in ei.� cm1scripta co11peri11111s ig11ota nohis sunt el

d1/fictlia ud culipi.1·ce11cl11111 ( „Dacă veţi dobândi acele cărţi de ştii nţă seculară necunos­

cute nouă, cum suni cele de medicina, dmtrc care avem şi noi destule, însă totuşi preparatele de peste marc. pc care Ic-am găsit însemnate în ele, nouă ne sunt necunos­ cute şi greu de obţi nut"'). 1 75. Bcda, He.ram„ 1 1 , PL, XCI, 74 c : Uteha11 t11r psa/111istae cit/rara e t orga110, sed ad la11da11d111n in eis Do111i1111111 el e contra arg11it propheta eos q11i cit/rara, tympano et �rra in co11vi\•iis personahant („Psa lmiştii oloseau chi tara şi orga, dar pentru a-L slăvi prin ele pc Dumnezeu, şi dimpotrivă proetul îi mustră pc aceia care cântau din chitară, tamburină şi liră la ospeţe"). 1 7 6. C. supra . 1 77. Bcda, Vita Abh„ 6, p. 369: Qui ii/o perve11ie11s non sohmr viva voce quae Romae didicit ecclesiastica disce11tibus tradidit seci et 11011 pauca etiam litteris mandata reliq11it quae hacte11us i11 eiusdem monasterii bibliotheca memoriae gratia serva11t11r

(„Acesta ajungând acolo, nu numai că Ic-a trasmis prin viu grai învăţăceilor cc l-a învăţat Biserica Romei, ci a şi lăsat multe lucruri scrise, care se păstrează până acum, spre amintire, în biblioteca acestei mânăstiri•'). 1 7 8. Ogilvy, Books lmow11 . . . , ,.55; după U . Pizzani, U110 pseudo trattato de/Io Pseudo Beda, Maia, IX, 1 957, p. 36-48, De 11111.sica theorica ar i un comentariu glosat la De brstitutione musica al lui Bocthius. 1 79. Aldhclm, De iginitate, XXXV, în MGH,A., XV, p. 277: lgitur consum­ matis grammaticorum .ţt11diis et philosophorum discip/i11is . . .

1 80. M . Roger, Enseignement, p . 32 8-329. 1 8 1 . Id„ p. 3 1 9 şi urm. De la cartea lui Roger, G. J . Gcbaucr, Prolegome11a to tize ars grmmatica Bonffacii, Chicago, 1 942. 1 82. Beda, De Orthographia; H. Kci l, Gram. lat., VI, p. 26 1 -294. 1 8 3. C . supra. 1 84. Beda, HE, V, 24, p. 359: Librum vitae et passionis .rn:ti Anastasii male de

graeco tra11slat1m1 et pei11s a q11oda111 imperito e111e11datum, pro11t putui ad se11.nm correxi („Cartea despre viaţa şi pătimirea Sanu1ui Anastasius, prost tradusă din g:acă,

dar şi mai prost emendată la comanda cuiva, am corectato aşa cum am putut"). 1 85 . C. Laistncr, The librwy ofthe Ve11erab/e Bede, în Bede, his /ife, his limes, p. 257, şi C. Jcnk ins, Bede as exegete and theologia11, ibid„ p. 1 62- 1 6 3 . Despre acest manuscris compus în secolul al V l-lca şi, ără îndoială, ajuns în Anglia Ia sfârşiul celui de-al V I I -iea, cf. CLA, li, 25 1 . 1 86. Avem încă unul din aceste glosare; c. L. Dclamcllc, Dictiomia1re grec-latin de Crasto11e, St11di cli Filologia dassica. 11. s. , V i l i , I, 1 93 1 , p. 228. 1 8 7. Lai stncr, The library, p. 256. Să notăm că pc un manuscris provenit de la Yarow, o invocaţie către Sănta Fecioară este scrisă în greacă, E. A. Lowc, The uncial gospel leaves attac/1ed to the Utrecht Psalte1; The Art Bulletin, l 952, XXXIV, p. 237. 1 8 8 . Roger, E11seig1 1eme11t, p. 36 1 -362 şi 387-390, şi Ogilvy, Books knon. . . , .. 336. Unul dintre corespondenţii lui Aldhclm scrie: Te prestantem ingen io facundia qui Romana etiam Graecorum more („Pc tine, care te distingi prin talent la vorbă, care c latinească, dar ;i ca a grecilor"), MGH, AA , XV, p. 237. 1 89. Aldhclm, De l 'irgi11itate, XLIV, op. cit . , p. 296, vorbind despre educaţia Eugen ici: Omne1)iloso!Or11m sillogismos et Epic11ri sec/as atq11e Aristotelis argumenta 457

si11111/q11e q11i11q11e1111e111 Stoicorum tucit11mitate111 pe!cte 111Xta so/is111at11111 discipli11a.1·

(„A învăţat toate si logismele ilosofilor şi sectele lui Epicur şi argumentele lui Aristotel şi totodată tăcerea de cinci ani a stoic ilor chiar îndată după învăţarea sois­ melor"') ; în legătură cu Chrysantus din Alexandria, ihid., XXXV. p. 2 7 7 : Ctmcta

didicisser

Stoico1 11111 wg11111e11ta el Aristotelica.�· categoria.1· q1we X praedica111e11tor11111 ge11eri­

(„Toate argumentele stoicilor şi categori ile aristotelice care deosebesc zece eluri de însuşiri"'). Bcda, Esposit. Act. Apos/., XVI I . 1 8, cd. Lai stncr, p. 65. ace aluzie Ia epicureici, la stoic1. Î n omi l ia pentu sărbătoarea Sântului Ben ed ict ( I , 1 3 C C L . p . 8 7), î i mcnţio ncaz�1 pc Platon ş i pc Diogene. h11.1· c/1.1"ti11g111111t11r

1 90. C f. supra.

1 9 1 . Aldhclm. De Vi1gi11itare. XXV, XXX I I . XXV I I I , 257, 273, 265; una din aceste traduceri s-a păs trat în Cotlon Vi•sp., A, I , BM; CIL, li, n. 1 93 . 1 92 . Aldhclm, De ietris, p . 7 1 , 2 2 : Saenlare c111oq11e e t j(m1stine pliilosoplw­ mm discipli11ae. Î n prefaţa la De Virginitate, el respinge muze le în numele rigoris­ mului, MGH, AA, XV, p. 353, V-23 şi um. 1 93 . Bcda, /11 E>dram, l i , VI, Pl, XCI, 849: Qualis ji1it Cassiodons q11011dati1 se11ato1; repe11te ecclesiae docto1; qui d11111 i11 expositione psalmomm qua111 egregiam

(„Cum a ost odinioară senatorul Cassiodor, aj uns repede doctor al Bisericii, care numai în expl icarea Psalmi lor'a acut un lucu cât se poate de deosebit"); cf. un manus­ cris al acestei opere de la Durham, CLA , li, 1 52. 1 94. C f. supa. 1 95 . /n Samuel, Vil, PL, XC I , 583 a: Desce11d1111t et hodie 1101111ulli, relicta a/ti­

.fecit

t11di11e verbi Dei, ad quod a11die11du111 ascemlere deb11era11t, a11snlta11tq11e fahulis saecu­ larilms, ac cloctrinis dae111011ioru111, el legendo dia/ecticos, rhetores poetasq11e ge11tiu111,

şi azi uni i, părăsind înălţimea verbului lui Dumnezeu, pentru ascultarea căruia trebuiseră să se înalţe, şi, prin povestirile lumeşti şi prin învăţăturile demonice, şi citind lucrări di alectice, îi ascultă pc retorii şi poeţii l aici , spre exersarea unu i talent pământean"). Bcda nu-l citează niciodată pc Grigore. 1 96. lbid., IX, Pl, XCI, 588 d: ,1b appete11da saecularis eloq11e11tiae dulcedi11c ahsti11ere ( „S - a reţinut de la căutarea dulceţii elocinţei seculare"). 1 97. !bid„ lX, Pl, XC I , 589 b: Et 11obiles saepe magistri Ecclesiae 111ag11oru111q11e ad exercend11111 i11ge11i11111 terrestre ( „Coboară

1·ictores certami1111111 arde11tiore q11a111 decet oblectatione lihros ge11tilii1111 lectantes,

(„Şi adesea distinşii învăţători ai Bisericii şi învingâtori în marile întreceri, citind cu o mai înfocatâ plăcere decât s-ar cuveni căr(ilc laici lor, au săvârşit păcatul de a nu i prevăzători"'). Mai departe, aluzie la visul lui lcronim, rară însă să-l numească. 1 98. lhid., IX, PI, XC I , 5 89-590. 1 99. Bcda, Sup. parab. Sa/om„ I , 7, Pl, XC I, 963 d: Om.rus eloq11entiae et \'er.n­ tia dialecticae artis (,, Î nzestrat cu elocinţă şi cu abi l itatea artei dialectice"); /11 fadram. ibid„ c. 842 d: Sal i11 palatio comed1111t Sa111arita11i c11111 haeretici .npore 111111ula11ae

nlpam q11a111 11011 praevidere co11tra/1eba11t

philosophiae cum s11a Fitate rhetoricae,

nm 1·er.rntia dialectae artis i11stit111111t

(„Sa maritenii ereti ci, în palat, mănânc ă sare cu gustul il osofiei lumeşti, cu luk:ea\a retoricii, cu abi l i tatea artei dialectice"'); /11 Sa11111el, I I I , I O, ibid„ c . 71 O a: U11de p11/c/1re tt11ida111 11ostronm1

ait pliilosophi patnuf'Chue lwereticum ecc/esiae puntatem

(„De unde, frumos spune unul dintre ai noştri, il osoii, patriarhi ai eretici lor, prin învăţătura lor stricată, au pângărit puritatea Biseric ii"; este vorba evident de Tctull ian, c. s11pra); /11 liber Nehemiae, l l l , 28, c. 923 b: despre deşertăciunea cercetării ilosoicc; /n Cantica, l l l , 3, 1 1 , ibid. , c. 1 I 1 8 b. Î n Samuel, I I I , 9, ibid„ I , 706 cd , ci aminteşte aşa-zisa controversă dintre ilosoi şi Părinţii din Niceea, a cărei poveste o găseşte în Istoria hisericii a lui Socrate (Hist. Eccl., l, 8). De asemenea, Aldhel m, vorbind de Vasile cel Marc, seric: Rlietoricis sojismatwn edoc­ tus disclp!inis (,, Î nvătat în discipl inele retorice ale soismel or") (De 1•irg„ XXV I I , p.

pen·ersa macu lare doctrina

458

263). în legătura cu Daria, Dialecticis artih11s imh11ra el captiosis .�1-/logis111i co11cl11-

( „ I n i ţ iată în artele dialectice .i pricepută în concluzi i lt înşelătoare ale si logismelor"), ibid., p. 278. 200. Bcda. HE. I V, I 7 şi I 8 . p. 23 8 şi 242 , mcn!ioncazt inţclc sale de l imbă nilgara, dar textul care ne dă aceste inormaţii este târzi u, Vira S Galii, MGll. SRM. I V, p . 260. . 5 7. Bcda. /IE, I I I , 3 , cd. Plummcr, p. 1 3 2 : E1 w1geli:ate a11tistite c111i Anglomm /111g11u111 pe1fec/e 11011 1101 ·erat, tfJSC re.r sui.\ dui/ms uc 111i11i.1 tri.� 1111e1pres l'erhi exis­ teri!t nelesti.' ( ..E\'anghclizaţi-vă, p{1Şiti inainrc. spunea cd care nu �tia bmc limba anglilor, şi însuşi rcgdc ea tii lmaciul CU\'ântului cere sc pcntm comandanţii şi miniştrii săi "). 258. I Î/(/ I itl/m11111i, MG/, SRM. V, p. 66: Respo11debat a11te111 d11x (este vorba de un rison) patria sermone („Dar comandantul răspundea în l imba părintească''). 259. La Saint-Wandri llc: ita itl/i·amni, IV: De eodem loco cooperantes 1·erbi stre11111ws et ad predicandwn idoneos („Col aboratori din acel loc cu aplecare pentu cuvântul sânt ş1 pregătiţi pentru a predica"); la mânăstirea irlandeză a lui Egbet (Bcda, HE, V, 9, p. 296) : Electis socii.,· stre1111issi111is et ad praedica11d111n verbum idoneis („Colaboratori oarte zeloşi şi prcgă titi să predice cuvântul sfân t"). 260. Vita Amandi, I, 9, MGH, SRM, V, p. 43 5 . Vita Efigii, I, I O, voi . IV, p. 677. ita V11ljiw1111i, MGH, SRM, id. V, p 666. 26 1 . ita Efigii, l i , 1 6, MGH, SRM, I V, p. 705-8. 262. Cf. supru şi U . Engcl man , Der leilige Pirmi11 u. seine missio11sbiich lei11, Konstanz, 1 9 5 9. 263 . Lcvison, Venus a ma11,ji"01n a11 w1p11blished sermo11, în E11gla11d, p. 302-3 1 4. 264. Cf. A. Lccoy de la Marchc, La cl1aire fi"{{/1�·aise a11 Moyen Age, Paris, cd. a 2-a, 1 880, p. 4 7 şi urm. 265 . În aară de predicile lui Cacsarius, a se vedea cele ale lui Scdatus din Nîmcs ( Clavis, 1 005), cele ale lui Ioan din Neapole ( Clan·.1-, 9 1 5 ) şi cele a l e lui Fulgcntius (Cla1•is, 828). 266. G rigore cel Marc, Home!. i11 E:echiel, VI, 7, PL, LXXVI, 83 1 c: Rota ergo Jllasi per terra m trali it11r quia parvulis sermone crmcordat et ta111e11 magnis spiritu­ alis i11/i111de11s q11asi :irc11/11111 i11 alt11111 le1·at {„Ca roata se târăşte pc pământ, i i ndcă se potriveşte celor mici şi totuşi, revărsându-se peste cei mari, se ridică în văzduh ca un cerc"). Id„ Moral., XX, I , PL, LXXVI, 1 3 5 c. 267. Id., /11 E:echiel, I, 7, 1 0, PL , LXXVI, 844 c: ln 1111a e11i111 eade111c111e scrip­ turae se11te11tia alias soia i istoria pascitw; ali11.1· -picam alias vero i11tellige11tia111 per �1p11111 co11te111plati1•am quaerit ( „Că c i din una şi aceeaşi învăţătură a Scripturii, uneori se hrăneşte doar cu istoric, un altul găseşte al teori gândire si mbolică, ba chiar, pri n si mbol, gândire contemplativă''). Despre comentariul l iteral al Scripturii, istoria, cf. H. De Lubac, E\:egese 111ediee1·ale, Paris, 1 9 59, voi. II, p. 426 şi urm. Să reţinem că Grigo: �e rckra aici numai la Bib lic şi nu la comentari ile exegetice. El i-a reproşat lui Marinianus din Ravcnna că ş i -a citit pub l ic Momlia. .p„ X I I , 6, MGH, Epi.1·1. , voi . 11, p . 3 5 2 : Q111a 11011 est ill11d opus pop11/are et mdib11s a11di1orih11s impedimen111111 111ag1s q11a111 pro1·ect11m generat (,,Deoarece aceea nu este o operă popul ară şi Ic aduce ascultătorilor necultivaţi mai degrabă o piedică decât un proit''). 268. lsidor din Sevilla, Sent., I, 1 8 , 3, PL, LXXXIII, 5 76: /11 scriptri.\' sa11ctis q11asi i11 111011tihus exce/sis et viri pe1jecti „ . er simplices quasi parva anima/ia inve11i1111t modicos i11 tellect11s ad quos hwniles ipsi refi1giant (,,În sintele Scripturi la el : a pc nişte munti îna l\i şi bărbaţii desăvârşiţi . . . şi oamenii simpli găsesc, la el ca micile vieţui toare, idei mărunte în care se reugiază cei umil i"); 4: Scriptura sacra i11jir111i.1· et sensu parvulis secu11dum lzistoria111 humilis videtur in 1•erbis („Sfănta 504

Scriptură Ic parc celor slabi şi mici la minte. după istoric, cu cuvinte umi le"'); ihid. . 1 1 I, 43, al. 7 1 2 : R11dib11s pop111i.1· seu canalib11s plana et co1111111111ia 11011 swnma atque ardua praedica11da s1111t („Pentu mulţimea necioplită sau canală trebuie să se predice l ucuri plate şi comune, nu înalte şi falnice"). 269. C. saturile lui Cacsarius din Arlcs, supra. 270. Grigore cel Marc, Dial., IV, 1 5 , cd. Moricca, p. 250 : Nequaquam littera.1· 110 1 ·ent sC'd script11ne .rncrne sibimet codice.1· emere . et religia.ms qtlOSl/lle i11 l10.1pi­ talitate111 .nscipie11s, '10.1· com111 se st11dio.1·e legere faciehat . „ llf plene sacam scrip­ r11ra111 disceret („Nu ştia de loc li terele, dar î�1 cumpărase cărţi cu Sfmta Scriptură şi, pri m ind in ospct1c ni;tc oameni religioşi, îi punea să . l e c i tească aten t în aţa sa . . . ca să învctc în întregime Sfânta Scriptur�1·'). 27 1 . Despre sortr:.1· bihlicae şi sortes w111cto1·um. cf. DA CL, XV, 2, 1 5 90- 1 592, col. 1 2 92, şi . Courccllc, l ' e11.a f 11r et Ies . . sort.1 bihliq11e.\'"', VC, V I I , 1 9 5 3 , p. 204 şi 220. 272. Grigore din Tours, G/01: Martyr„ 63, MGH, SRM, I, p . 53 1 : Mos 11amq11e erat lwmi1111111 rusticonm, 11t sanctos Dei, qtto/'11111 ago11es re/igunt, attenti11s 1 ·ener­ e11tur („Căci oamenii de la ţară aveau obiceiul să-i venereze cu mai marc zel pc sinţii Domnului, ale căror isprăvi Ic citesc"). Vita Su/picii, Pl, LXXX, 574 c: Tamen vei ser111011em te11ur:m de1•otae plehis a11rib11s te11ta111us i1�/ere („Totuşi încercăm să vârâm în urechile mulţi mii de credincioşi chiar şi o poveste uşoară"). 273. ita E11tropii, Gal/ia diristia11a nova; Orangc-Valcncia, 1 9 1 6, p. 1 O: /l/a magis 11arra11da sunt quae exemplis suis xcitant, instruant, el aedţficent audie11te.1· . . . („Trebuie povestite acele lucuri care incit. prin exemplul lor, îi educă şi-i ediică pc ascultă­ tori . . . ") şi prcf. la Vita Bibiani, MGH, SRM, I I I , 94. 274. Grigore cel Marc, !n Ezecliiel, PL, LXXV I, 1 0 1 4 b: Plus e1ti111 pleru11 1q11e exempta quam ratiocinationis verba compu11g1111t („Căci exemplele incită mai mult şi pc mai multi decât cuvitclc teoiei"). C. I d . , Hom. i n Evang„ c. 1 290, şi Dial., prc., cd. Moicca, p. 1 5 : Su/ /f no111111lli quod ad amorem patriae coelestis plus exempla quam praedica111e11ta .ncce11d11111 („SJnt unii a căror mbirc ccrcscă Ic-o aprind mai mult exem­ plele decât predic i l e") . C. aceleaşi idei la Maximus din Torinom Srm „ 87, Pl, LV I I , 706: Quod lltile est 111il1i. 111eli11s disco exemplo sanctomm q11a111 assertione 1·erbo­ nt111 („Cc-mi c olosi tor învăţ mai bine din exemplul sfinţilor decât din ainnaţii"). C. şi Siscbut. Vita Desiderii, MGH, SRM. I I I . p. 63 1 : Exempto magi.1· quam 1•erhis edocuit, .1"Cie11.1· dominum ad/11tur11111 11011 tam eloquia q1 1aesit11m111 quam opera („A învăţat mai mult din exem plu decât din expuneri, ştiind că Domnul, când va veni, nu va căuta atât vorbe cât apte"), şi Vita Aredii, 2, MGH, SRM, l l l , p. 582, 1 6: Plus 11a111q11e aedificat exemplum honi operis nm simplicitate ngoris, q11a111 multa praedicatio cum tumore va11ae gloriae („Căci mai mult convi nge exemp lul unei apte bune plină de orţă simplă, decât multă predică plină de emfaza unei glorii deşarte"). Despre soarta acestor exemplu, c. .I. W. Wcltcr, l ' exemp/11111 da11s la litieratur religieus' et didac­ tique du Moyen Age, Paris, 1 92 7 . 2 7 5 . C. De Gai icr, la lect11re des A cte.1· des martyrs dans la prih·e lit11rgiq11r: 1:"11 Occident, A B, LXX I I , 1 954, p. 1 34- 1 66, 276. C. lista în Clai•is, n. 2076 şi urm. 277. A lcuin, Vita Willihrordi. pref, AS, nov., I I I , 4 3 5 : U11a111 q11oq11e priori lihello s11peraddid1 omelia111 quae 11ti11a111 dig1 1a esset filo i•e11era11do popu/o pruedicari („Am adăugat primei cărţi şi o omil ie, care de-ar i demnă să ie predicată poorului tău demn de cinstire"). Despre cultura „populară", cf. Le Gof, C11/t11re clericale et traditions fhlkloriques dans la civilisation merov111gien11e, în A lllwles, XXI I , 1 967, 780-79 1 . 278. Cassiodor, lnst., I , 32, 2 , cd. Mynors, p. 79: Ipsos autem rusticos qui ad l'estrwn mo11asteri11m pertinent, bonis monlms erudite . . . /Îtrta nesciant, lucos caie­ re porsos ignorent . . . sciant etiam Deum ubertatem agris eorum dignanter injundere si eum fideliter cons11ever111t i11vocare (,,Însă pc ţăranii care ţm de mânăstirea voas505

tră să-i învăţaţi bunele moravuri . . . să nu cunoască furtul, să Ic ie străin cultul ăţiş al dumbrăvilor sinte . . . să ştie chiar că Dumnezeu binevoitor dă din belşug rodn icie ogoarelor, dacă se vor i obişnuit şă îl invoce cu credinţă"). 279. Ambrosius Autpcrt, De npiditate.Pl, LXXXIX, 1 290 a. 2 8 0. Vita Efigi i, MG/I, SRM, I V, p. 7 5 3 , 1 0: Q11i el ipse ca.\fe 1-il'it et ji lios l'el 1·ici11os .mos docet 11t caste et cwn rimare dei 1ra11t . . . qui postremo .1:n11ho/11111 1·el

oratio11e111 domi11ica111 memoriter te11it et /ilios ac /ilias eodem docet („Care

şi ci trăieşte în curăţie şi pc fiii sau pc vecinii s[1u îi învaţă să trăiască în curăţie şi cu rică de Dumnezeu . . . care, în cele din urmă. ţinc minte Si111holul şi R11gâci1111ea D11111i11icala şi îi înva(ă la el şi pc fiii şi pc i icele lui" ). 2 8 1 . Pirmin, Snmpsus, cd. Caspari, dă o listă de opt vicii cc trebuie evitate. „Cateh ismul" de la Wisscmburg ci tează douăzeci. Despre acest text, cf. .npra. Despre predicile lui Boniaciu, cf. F. Flaskamp, Die Missio11smethode des i. Bo 11 jac i11s , Hi ldcshcim, 1 929, W. Koncn, Die Heidenpredigt in der Ger111a11e11bekelmmg, Diisscldorf, 1 909, şi J. Lortz, U11tersuclm11ge11 =ur Missionsmethode, art. citat în Bibliogmjie. Despre metodele misionarilor, e. . H. Frizc, U11iversalis ge11ti11m co11js­ sio, în FS, I I I , şi H . Lowc, Pirmin W//ibrord ynd Bonţfatius ihre Bedeutimg jiir die Missio11sgescl1icl1te ihrer Zeit, în Settimana di Studio . . . , XVI, Spolcto, 1 967 şi um. 282. Un liber de moribus („carte de morauri") atribuită lui Martin din Braga, Pl, LXII, 2629, este compus din extrase din mximele lui Seneca, Lacantiu, Ausonius . . . , cf. Schanz, IV, 2, 626, şi Barlow, Martini Brac., op. omnia, p. 285. 283. Boniaciu, Ep . , 9 1 , MGH, Epist., III, p. 377, 3 : Quod nobis predicantibus habile et manuale et utillimum esse videtur („Ceea cc nouă, celor care predicăm, ni se parc uşor şi la îndemână şi oarte olositor"). 284. Despre olosire lui Cacsarius de către predicatorii anglo-saxoni , c. Lcviso, England, p. 1 40, 306 şi um. 285. Primele omilii sunt redactate la Fara şi la Roma. Cf. J . Lcclcrcq, Tables pour I ' inventai re des homeliaires manuscrits, în Scriptorium, l i , 1 948, p. 1 95-2 I 4. 2 86. Nu există despre aceasă problemă nici o lucrare de ansamblu. Cf. câteva texte citate de D. L. Gougaud, Muta predicatfo, RB, 1 930, 42, p. 1 68, şi E. Knogcl, Scl1rijtq11e/en z. Gesch. der Kunst der Merovingerzeit, Darmstadt, 1 936, p. 50-5 1 . 2 8 7. Cf. DACL, lmages, voi. VII, I , I 80-302. 2 8 8 . Grigore cel Marc, Ep., IX, 208, MGH, Epist., I, voi. l l l, p. 1 95 : /dcirco enim i11 ecclesiis adhibetur ul hi qui litteras nesci1111t sa/tem in parietibus videndo legant

quae legere in codicibus 11011 valent („Căci

de aceea sunt acceptate în biserici, pentru ca aceia care nu cunosc literele măcar văzându-Ic pc pereţi să citească cc nu pot citi din căţi"); ibid., XI, J O, p. 270: A liud est e11im picturam adorare, aliud picturae histo­ ria quid sit adora11du111 addiscere . . . quia i11 ipsa ig11ora11tes vide11t, quod se qui debeant,

(„Căci una este să venerezi chipul pictat, alta să înveţi din istoria înfătişată de pictură cc trebuie să ie venerat. . . deoarece în acesta neştiutorii văd cc . . . ar trebui, în ca citesc cei care nu cunosc li terele"). 2 8 9 . Bcda, HE, I, 25, cd. Plummcr, p. 4: Ve11ieha11t . . . ferentes . . . i111agi11e111 domini salvatori.1· in tabula depictam („Veneau . . . purtând . . . chipul pictat al Domnului salva­ tor") . 290. C . supra. N e putem întreba dacă dezvoltarea minia turii prccarol ingicnc nu arc legătură cu instruirea religioasă în general. 29 1 . Bcda, ita . Abbatum, 9 , cd. Pl ummcr, p. 3 9 3 . 2 9 2 . Id.: Quatenus intrantes ecclesia111 etiam letterarum ignari contemplaretur aspectwn (,,Întrucât cei care intră în biserică, chiar dacă sunt ana labeţi, să contem­ ple chipul"). C. Id., în Home/., I, 1 3 , CCL, CXXII, p. 93, I 8 1 : Quac non ad ona­ i11 ipsa legimt qui letters nesciunt

me11tum solummodo ecclesiae, verum et ad instructionem intuentiwn proponere11tur

506

(„Acestea sunt puse la vedere nu numai pentru împodob irea bisericii, ci şi pentru mstru­ irca privitorilor"). 293. Grigore l i , Ep. ad leo110111, Pl, LXXXI X, 5 2 1 d: iri ac 1111111ere.1· p11!l'os pan·ulos 1111per hapti::atos i11 11/11is te11e11tes, ite111q11e /lore11tes aerate j111·e11es „ . i11di­ u1is digito ltistoriis eos aedi/icant„. („Bărbaţi �i femei ţinând în brate copii de curând botezati, de asemenea tineri în loarea vârstei „ . îi lămu resc prin istorii Ic arătate cu degetul „.". 2 9 4 . Grigore cd Marc, Ep. , XI, 1 0, p. 270: Unde 11recip11e gentilms pro lectume pictun est ( .. D: unde mai cu scamă pentru mase pictura tine loc de lectură"); cf episo­ dul povc-t i t de Pau lus Diaconul, Hl, I V, 1 6 , MGll. SRL, p. 1 2 1 : un duce de Spolcto se convcrrcşrc vi'1 zand fresce le de la San Sabino d i n Spol cto. 295. În afară poate de patru versuri din ,.cantilena Sântu lui Faron„. păstrate în latină într-un text din secolul al IX-iea, V ita Faro11is, 78, MGH. SRM, V, p. 1 9 3 . R. Louis, Girart de Viem1e, l, p. 298-300, crede că este vorba de traducerea originalu­ lui „roman", dar discuţiile sunt încă numeroase în legătură cu acest subiect. 296. Edictul lui Childcbcrt, MGH, Capii. Reg„ l, I , p. 2, 8: Bausatrices per 1·illas ambulare („Cântăreţe umblau prin oraşe"); Vita Radegwulis, l, 36, MGH, SRM, l i , p. 3 7 5 : Inter corandas e t citharas dum circa 111011asteri11m a saecularibus multo.fi·e111it11 ca11taret11r (,.Între coul dănţuitoarelor şi chi tare, cât timp sc cânta de către mireni, cu multă larmă, în juul mânăstirilor"); una dintre călugăriţe recunoaşte o arie pc care o cânta altădată (111n111 de meis canticis „unul din cântecele melc"); Kth, Histoire poetique des Mero vingiens, p. 49 1 , socoate pc nedrept că este vorba de cântece reli­ gioase. 297. Cântece de nuntă: cf. Conciliul de la Vanncs (465), c. 1 1 ; de la Agdc (506), c. 39; de la Auxere (5 1 8), c. 40; de la Mcrida (546)1 c. l si dor din Sevilla, Origines, I, 39; conci liu l de la Tolcdo (569), c. 22. Cântece ale sărbători lor de sezon, c. lsidor din Sevi lla, De ojficiis, I, 4 1 , 2; Origi11e.1-, X, I 09; despre aceste sărbători, c. supra. 298 . itas Pat. Emerit. , cd. Gavin, p. 246, 29: C11111 omne plebe plaudentes manibus y11miza11tsq11e venerrmt („Au venit cu tot norodul, bătând din palme şi cântând imnuri"); Iulian din Tolcdo, Historia de Wambae regis expeditione, MGH. SRM, V, p. 5. 299. Chitara ( ita Aemilia11i, PL, LXXX, 703 , c), lira (Valcrius din Bicrzo, Ono querimo11iaem PI, LXXXVII, 443). 300. C. predica publicată de J. Lcclcrcq, Sermon a11cie11 sur Ies danses des­ ho1111etes, în RB, LIX, 1 949, 1 96-20 1 , şi datează din secolele V-VI. Ea vine poate din Spania. 30 1 . T111pes cantici: Conc. de la Tolcdo (589), c. 23 (Mansi, IX, 999); amatoria t111pia: Isidor, Reg., V, 5, Augustin, De opere 111011acl1., XVII, 20 = !nstit11tio1111m disci­ plinae, cd. Anspach, R'1M, 1 9 1 2, p. 566. Amatoriae ca11tio11es: Regula Tamatensis, 8, PL, XVI, 980; Cum clwreis femineis turpia . . . decantare l'ideantur („Când văd corurile de fomci cârc dansează . . . cântând într-una"); Conc. de la Chalon (639), MGH. Co11c., I, 2 1 2. Cum ebrietate scurrilitate l'el canticis („Cu bctic, buonerii sau cântece"): clictul l u i Childcbcrt, Cap. I, p. 2, 58; aci excita11du111 libidi11e111 1111gatorib11s ca111iv11ib11s pmclamare („strigând cu c â nte ce batjocoritoare pen tu a stâni plăcerea"): scrisoarea lui Licinianus din Carthagcna către episcopul din lbiza, cd. Madoz, p. 1 28. Si q11i.1· i11 q11an111q11e . festivitate ad ecclesiam 1·:11ie11s paliat (psallit) foris aut sa/tar aut cantat oratio11es amatoria . . . („Dacă cineva, la vreo sărbătoare, venind la biseri­ că, cântă aară sau dansează sau cântă cântece de dragoste . .. "); !11dici11m Cleme11tis, 20, Haddan-Stubbs, I I , p. 227. 302. C. supra, şi Valcrius din Bicrzo, Ordo querimoniae, 34, PL, LXXXVI , 443. ne desene cu preci zie dansul scandalos c care un preot îl cxccutas� în aţa lui. 303. Conc. din Toledo ( 5 89), din Braga ( 5 72) (Mansi, IX, 99, ş i XII. 37 1 ), Conc. de la Auxerre ( 5 7 3 ). ,/GH, Co11c. . I, 1 80 : cor de laici şi cântece ale ete lor în biseri ci. 507

Conc . de la Chalorr, 639 (Id., I, 2 1 2). Eligius este întrerupt din predicare de oameni care încep să danseze (111odis diversis debaccare „dăntuiau în felurite chipuri"), Vira Eligii, li, 22, MGH. SRM, IV, p. 7 1 2, 1 9. 304. Du chcsnc, Les origi11es, p. 295-305, şi Fcstugicrc, L ' e11fa11t d · Agrige11te, Paris, 1 9 4 1 , şi R. N. Bonct-Llach, De .rn11cti/icatio11e deston1111 i11 Aa'/esia catlwlica, a pri111ordiis ad s. VI i11c/11.1·i1•e, Ripol l-Geronc. 1 945. 305. Grigore cel Marc, Ep. , X I , 56, MGH. Epist., I, voi. li, p. 3 3 1 , citatâ de Beda, HE, 1, 3 0 , p. 65 . Anum ite sărbători creştine au primii în Anglia nume luate de la cere­ moniile păgâne: Eastcr (Paşte), Yulc (Crăc iun). 3 06. J. Scudcri Ruggicri, Alle j(mti deliu nft11ra ispwro- l "i,1·igâtica, SM, 1 9431 950, p. 34 şi rm. 307. Liber ordi1111111, cd. Fcrotin, p. 43 3 : Onlo ad tlw/11111111 he11edice11d11111 („Regulă pentu binecuvântarea patului nuptial"}, p. 434 : Ordo arranm („Regula arăturilor"), p. 4 36: Ono ad be11edice11dum eos qtti noviter 1111bimt („Regulă pentru binecuvântarea celor cc se căsătoresc în curând"), p. 1 66: Be11edictio seminis („Binecuvântarea scmi­ ntci"). Cf. Sacramentaire gelasie11, 89: Be11edictio pomorum arbor.1· („Binecuvântarea pomilor fuc tieri"), 89-90, cd. Chavassc, p. 46 1 469. 308. Cf. supra; despre ceremoniile din Vinerea Marc în Spania, cf. Duchcsnc, Les origines, p. 463-465. 309. Basorel ieul descoperit în biserica Sania Eulalia din Bovcda (Lugo) este repro­ dus în Garcia Vi l l ada, Historia ecc/esiastica, II, 2, p. 253 ; despre dansul sacru, cf. E. Bertrand, art. Danse religieuse, în DdS, III, 2 5-26 . L. Gougaud, Les danses dans Ies eglises, în RHE, 1 9 1 4 , p. 1 -22 şi 229-24 5 . 3 1 0. C . J . A. Jungmann, Missan1111 sollemnia, Paris, 1 95 1 , voi. I, p . 1 09, ş i DACL, art. Gallicane (litwgie), voi . VI, p. 473-593; despre participarea popoului. c. G. Nickl, Der Antei! des Vo/kes an der Messliturgie im Fra11kreich von Chlodwig bis au[ Karl den Grossen, lnsbruck, 1 9 3 0. 3 1 I . Cacsarius din Arlcs îi pune pc credincioşi să cânte ( Vita Caesarii, I, 1 9, cd . Marin, l i , p. 303); la Paris, Gcnanus pune să cânte popoul şi copi ii (Fortunatus, Carm„ II, 9, 69, MGH, AA , IV, p. 39): Plebs psallit et infans („Popoul şi copi ii cântă"); la Limogcs, episcopul Exocius compune cântece pen tru credincioşi i săi (Fortunatus, Carm„ IV, 6, 1 3 , ibid., p. 83): Recreans modu/amine cives („Reînviorându-i pc cctătcni prin amonii"); la Chrtcs, episcopul Chalactcricus (Fortunatus, ibid„ p. 84), şi la Lyon Sfântul Nizicr (CU, X I I I, 2400) ac acelaşi lucru. 3 1 2. Conc. din Tours, 567 (24), MGH. Conc. , I, p. I 3 3 : (Hymnos) qui dig11i suni . forma ca11tari („Imnuri care, prin ormă, sunt demne de a i cânate"); Conc il iul din Braga, 56 1 ( 1 2) este mai rigorist: Nihil poetice :ompositum i11 ecc/esia psallatw· („Nimic compus poetic să nu se cânte în biserică"), şi se reeră la Conciliul din Laodiccca. Se cunosc legăturile care există între Braga şi Tours în această epocă. Să i existat oare o inluenţă? Rigoriştii vor chiar să intezică i mnurile lui Hi larius şi Ambrosius; (al 4-lea Conc. de la Toledo (63 3 ) c. 1 3 ). C. în legătură cu răspândirea imnuri lor, S. Corbin, l' Eglise a la wnquet! de .n 11111siq11e, p. 1 26 şi urm. 3 1 3 . Cf. supra. 3 1 4. Cf. plângerile lui Beda, Ep. ad Egbertum, cd. Plummcr, p. 408 şi urm., i11 Samuel, PI, XCI, 590 d, şi Boniaciu. Ep. ad Eghertt1111, MGH. Epist„ 1 1 1 , p. 3 7 7, 1 1 : P1vpter raritatem sacerdotum („Din pricina putinătăţii preoţi lor"). 3 1 5. Deja Isidor din Sevilia în Se//!„ I I I , 5 1 , PL, LXXX I I I, c. 723, insista asupra colaborării între prinţi şi B iserică. Cf. şi Boniaeiu, Ep„ op. cit., p. 329. 1 4: Sine patrocinio principis Francorum nec populum ecclesiae regere, nec preshiteros. vei c/ericos, monachos vei ancillas Dei defemlue pas.mm („Făă protcctia princielui fran­ cilor nu pot nici îndruma poporul Bisericii, nici apăra preoţii sau clericii, monahii sau slujitoarele Domnului„). 508

3 1 6. Cf. J. Chclini. la prntiq11e clo111i11inle dans I ' Eglise /i·anq11e :ffms le reg11e de Npi11, RHEF, XLI I , 1 9 56, p. 1 6 1 - 1 74 ş1 P. Richc în Histoire spirit11cd!e de la France.

Pris, 1 964, p. 54 şi um. 3 1 7. Despre această evoluţie. c. J. A . .lungmann. Missanm solle11111ia, voi. I , p. 1 1 6. Biserica caro lingiană s-a străduit să in iţieze popoml să paticipe mai acti\' la slujbă. !hid., p. 289-290. 3 1 8 . Statura ecclesiae, c. 38, cd. Mori n , în . Caesarii opera, voi. li, p. 93: lain.1· praese11tih11.1· clerici.1-, 11i.1·i ipsis proJa11ti/m1·. clocere 11011 a11cleat (..Laicul să nu îndrăznească sa-i înveţe pc c lcric1, dacât dac�' acc.) tia îngăduie"). 3 1 9. Laicul care întâlneşte un preot t rebuie să coboare de pc cal şi să-l salute; Conc. le la Mâcon, 585, c . 1 5 , MGH. Conc., I , p. 1 70. 32 0. Bcda, Ep. ad Egher/11111, 5 , cd. Plummcr, p. 409, şi 1 5 , p. 4 1 8 : Q11i i11 popu­ lari ad/1 11c 1·ita co11ti11e11t11r de laici.1-, id est i11 populari ad/111c i·ita co11stit11tis (..Cei care încă se mai ală în viaţa lumească de lai ci, adică cei cc au încă statut în viaţa lumească"). În Istoria Bisericii, V, 23, p. 3 5 1 , ci constată cu bucurie că laicii şi copi i i l o r preeră s ă intre î n mânăstire mai degrabă decât s ă practice arta mil itară. 32 1 . La mijlocul secolului al VII I-lca, se consideră că societatea conţine două ordine, oratores („oratorii") şi bellatores („războinicii"). C. M. David, Les laboratores, în Etude.ţ d' histoire du droit prive ofertes a . Pe(ot, Paris, 1 95 9 , p. 1 1 0.

Înc h e i e re I . Pentru a relua ti tlul lui E.K. Rand, ie Foundrs of tze Middle Ages, Cambridge, Mass, 1 928. 2. Despre cultura de tranziţie a lui lsidor, c. J . Fontaine, /sidore de Seville, p. 807 şi urm. Socot că greu poate i legat de o tradi ţie deja medievală, aşa cum ar vrea Marrou şi F. Chatillon, Patristique et Moye11 Age, în RMAL, IV, 1 948, p. 1 2. 3. J. Lcclcrq, l 'Amour des lettres, p. 2 3 5 . 4. Nu vrem s ă n e implicăm î n cearta verbală î n legătură c u Renaşterea carolin­ giană. C. despre această problemă şi în sens contrar, P. Lchmann, Das Problem der Karolingiscli en Re11aissa11ce, în Settimane, I , p. 3 1 0-358 şi A. Montcvcrdi, 11 pmble­ ma de/ Rinascimento Carolino, ibid., p. 3 5 9-372. 5. Capit. reg Fran:., I, p. 60: Psalmos, 110/as, ca11t11s, compotwn, grammaticam, per si11gula monasteria vei episcopia el lihros catholicos bene emendate „Emendaţi bine psalmii, notele, cântările, compotul, gramatica, în iecare mânăstire sau episcopie şi cărţile catolice". Despre lcgislatia şcolară a lui Carol cel Marc, cf. E. Lesne, Les ecoles, p. 1 5 . 6. C. capitu laul De litteri.1· cole1Uli.,-, Cap r'g. Fran c. , I, p. 79 : C11111 e11i111 in sacri.1· pagini.1· .1-:hemata, tropi, et cetera iis similis i11serta i111·e11ia11t111; 1111lli d11bi11111 est quod ea 1111 11sq11isque lege11.1· talllo citi11s spiritaliter intellegit, quando prius i11 li­ tteran1111 magisterio ple11i11s i11str11ct11s /Î1erit („De vreme cc se găsesc i nserate în paginile sinte iguri, tropi şi altele asemenea lor, nu încape îndoială că oricine Ic citeşte Ic înţelege cu atât mai repede cu cât a fost mai instruit în şcoala de li teratură"). Acest pasaj poate i apropiat de o rază a lui Aldhclm citată supra. 7. C. întrebările puse de Carol cel Marc lui Al cuin, în Bczzola, Les origmes . „ , p , 1 20, n . 3 . 8 . F . Ozanam, l a civilisation chretie1111e chez Ies Francs, Paris, 1 8 93, p . 550, ăcuse deja apropierea. 9. De. Ghcl linck, litteraturre latine, I, p. 1 3 2 şi urm. I O. Thcodulf din Orleans îl ură pc compatriotu I său Eugcniu din Tol cdo, c. Mani tius, I , p. 540. Un manuscris caro l i ngian (Parisim1s lat. , 8093) conţine o antolo509

g1c a poeţilor span ioli. Despre rnanuscnsclc carolingiene ale lui Avitus, cf Pciper. M G H , AA, VI, 2, p. X I V şi urm. 1 1 . Cf. manuscrisul Sangal/ensis 1 90 care ne-a păstrat aceste colecţi i. 1 2 . Despre i nluenţa lui Cassiodor, c. Jones, The i11lue11ce ol Cassiodorus 011 medienl nlture, în Spew/11111, 20, 1 945, p. 433-442 şi 22, p. 254-25 6. De asemenea, B. G ladysz, Cas.�ivdore et / 'orga11isatio11 de / 'ecole mediemle, în Co!lectauea Theologica, XVII, 1, Lwow, 1 936. Despre cca a lui lsidor, c. A A n spach , Das Fortlehe11 lsidors im V. his IXJa/11: , în Mise. fsid„ p. 323-356 şi B. B ischof, Die europaische Verhreit1111g der isidorische11 Werke, în fsidoria11a, Leon, 1 96 1 , p. 3 1 7-344. M . Rcydel l et, l a diffiL�io11 des origine.\· d 'fsidore de Sfri/le a u Mr�1·e11 Age, î n MEFR, 78, 1 9 66, p. 383-43 7 . 1 3 . Tratatul lui A kuin De dialectica (Pl, CI, c . 95 1 ) es t e mai ales u n ce11to de texte ale lui Cassiodor şi Isidor. Lucrarea sa De Trinitate, considerată una dintre primele opere teologice din Evul Mediu, reia deiniţii ale Săntului Augustin, c. Manitis, I , p. 287-288.

B I B LIOG RAFIE

I. Surse Nu semnalăm aici d ec â t textele care nu sunt p ub lic ate în maril e colecţii, MGH, CSEL,

PL, PG, sau care au ăcut obiectul unei ediţii recente. Acus p ont i i cu m ccnomannis in urbe dcgc ntium : cd. Busson şi Lcdu, Le

(Arc/1 . HLJt. du Maine, l i).

Adamnan: Vita Columbac, cd. J. T. Fowlcr,

Mans, 1 90 1

Oxord, 1 894.

- De locis sa11 ctis, cd. D. Mccchan, Scripto res Latini Hibemiae, III, Dublin,

1 958.

A m brosi u s Aupct: Comme11taire sur / 'Apoca(ipse, Bibi. Max. Vct. Patr. t. 13, Lyon,

1 677.

Anonymus din Cordoba: cd. Dozy şi J . Tailhan. Paris. 1 88 5 .

Anthologia latina: c d. F . Bichclcr ş i A. Ricsc, Leipzig,

1 8 94.

Bcda: Opera historica, cd. C. Plummcr, Venerabilis Baedae opera historica, O xo rd ,

1 896. ( H . E . = Historia Ecc/esiastica ge11tis anglorum, p. 5-360)

2 voi.,

- ita Abh = ita beatvrum Abbafum Be11edicti, Ceo ji ·idi Eos terwini, Sridi atque Hwaetbercti, p.

364-387; Epistola ad Ecgbertu m episcop um, p. 405-423.

-- ita Guthberti, cd. B . Co l gravc, C ambri dge , 1 940.

- Opera de temporib11s, cd. C. W. Jones, C ambrid ge ( M a s s . ), 1 943. (De tempo rib1 1s rat io1 1 e, p. 1 74-29 1 , De temporib 1 1s liber, p. 295 -303)

- Super Acta A posto loru m expositio, cd. M. Laistncr, C am bridge ( M a s s . ), 1 939.

- libellus retractatio11is i11 Actus Apostolvrum, ibid. , p. - Opera lwmiletica, cd. D. Hurst, în C CL , t. CXXI. - Opera 1 :thmica , cd. J . Fraipont, ibid. De arte metrica, cd.

9 1 - 1 46.

H. K c i l , Grammatici latini, V I I , p. 227-260.

- De ortlwgraphia, cd. H. Kci l, Grammatii latini, V I I , p. 2 6 1 -294.

H a l m , Rhetorici latini mi11ores , Leipzig, 1 803, p. 607-6 1 8 . Benedict din Norcia ( S . ) : Regula mon achomm , cd. Ph. Schmitz, Marcdsous, 1 955. Bocthius: Opuscula theologica, c d . R. Pci pcr, Lei pzi g, 1 8 7 1 . - De institutione arithmetica, cd. G . Fricdlcin, L ei pzig, 1 8 67. Braulio din Saragosa: Epistolae, cd. Madoz, El epistolario de . Braulio de Zaragoza, Madrid, 1 94 1 . Canoncs hibcncnscs: cd. F. Wasscrsch lcbcn , Die Bussordmmgen der ahe11dlindische11 Kirchen, Hallc, 1 8 5 1 . - De sd1e111atih11s et trop i.\' , cd. C.

51 1

l' assiodor: !llstit11tio11es, cd. Mynors, Oxord, 1 93 1 . Expos1tio11 psalmomm, cd. M . Adriacn, CCL, t. XCVII-XC V I I I . 1 43-260. · D e orthographia, c d . Kc i l , Grammatici lati11i, t. VII, Leipzig, 1 8 80, p. Cacsarius din Arlcs: Senumes, cd. G . Marin, . Caesarii opera 011111it I, Marcdsous. 1 93 7. Ser111011s au peuple, I. Sourccs chrclicnncs, r. I 75, Pari�, 1 9 7 1 . - Statuia sa11ctan111 1·irgi1111111, ihid. , t. 1 1 , p . 1 0 1 - 1 2 9. - Rgula 111011acl10ru111, ihid. , t. l i , p. 1 49- 1 5 5 . - - D e mrsterio . Tri11itatis, 1hid , t . l i , p. 1 65- 1 80. Codex Justin ian i , No\'cl lac, etc . : cd. Th. Mommscn, P. Kriigcr, Schocl l , 3 \'O l., Berlin, 1 908- 1 9 1 2 . Codex Thcodosianus cum c011sfit11tio11 ilms Sir111011dia11i5 et lege.\· 110\'ellae, c d . Th. Mommscn şi . Meyer, 2 voi . , B erlin, 1 905 . Col omban ( S f.) opera: cd. G. S. M. Walk er, Scriptores latini Hihemiae, t. I, Dublin, 1 957. Concilios Wisigothicos c Hispano-Romanos, cd. J . Vivcs, J. Marin, G. Matinez, Espaiia cristiana, texte I, Barcelona, 1 96 3 . De ensor d i n Ligugc: Scintillarwn liber, c d . A . M. Rochais, î n CCL, t. CXVII, p. 1 308. E�dius: ita Wi(fredi, cd. Colgravc, Cambridge, 1 927. Euscbius (Hwactbcrhtus): Ae11ig111ata, cd. A. Ebcrt, în . B.d Săchsische Gesellschat der Wissensten, XXV I I I , 1 8 77, p. 20-56. Eutropius din Valencia: Epistulae, cd. M . C. D iaz y Diaz, în Anecdota Wisigothica, I, p. 20-25, Salamanca, 1 95 8 . Fcrand: ita Fulge11tii, c d . G. Lapcyrc, Paris, 1 929. Fulgcntius Mitrograul: Opera, cd. R. Hcl m, Leipzig, 1 898. Gcsta abbatum ontancllcnsium: cd . F. Lo hicr şi I . Laportc, Paris-Roucn, 1 936. Grigore cel Marc: Dialogues, cd. U. Moricca, Fonfi per la storia d '/talia, 57, 1 924. - Mora/ia in lob (livrcs I ct I I), cd. şi trad. de Dom A. Gaudcmaris, Sources chretie1111es, 32, Paris, 1 950. Hispcrica Famina: cd. F. J. M . Jcnkinson, Cambridge, 1 908. l nstitutionum discipl inac: cd. A. Anspach, în RhM, LXVII, 1 9 1 2, p. 556-568. lsidor din Sevil la: Origines, cd." W. M. Lindsay, Oxord, 1 9 1 1 . - De 11at11ra renan, cd. J. Fontaine, Bordeaux, 1 960. - Versus in hihliotheca, cd. Bccson, fsidor-Studien, Minchcn, 1 9 1 3 , p. 1 3 3- 1 66. Junil ius : /nstituta regularia divinae legis, cd. H. Kihn, Theodor von Mopsuestia w1d J1111ili11s Africanus als Exegeten, Freiburg im Brcisgau, 1 8 80, p. 465-528. Leandu din Sevilla: D e i11stit11tiu11e virgi11111n et de co11te111ptu mwuli, cd. A. C. Vega, Escorial, 1 948. Liber Ordinum: cd. Fcrotin, Ic liber ordinum cn usagc dans l ' cglisc wisigoth iquc ct mozarabc d' Espagnc, Paris, 1 904, Mo11111ne11ta ecclesiae liturgica . Li ber ponti icalis: cd. Duchcsnc ş1 C. Vogcl, 3 vo i . in-ol., 1 892- 1 957. Licinian din Carthagcna: Epist11lae, cd. Madoz, lici11iano de Carfagena v s11s carta.\", Madrid, 1 948. M artin din Braga: Opera om11ia, cd. C. W. Barlow, Papers a/1(1 111011ographs of the American Academy i11 Rome, XII, Ncw-Havcn, 1 950. Oracional visig6tico: cd. Vivcs, Mo1111me11ta Hispaniae sacra I, Barcelona, 1 946. Procopiu: Bellum gothicus, cd. J. Haury, Leipzig, 1 905- 1 906. - Bellum vandalicum, ibid. - A necdota, ibid.

Regula bcncdicti, cd. A. de Voguc, Sources chr!tiennes, Pari s, 1 972. Regula magistri, cd. A. de Voguc, Sources Chretiennes, t. I 05, Pans, 1 964. 51 2

Regula P au l i ct St cp h an i : cd.

critică şi comentariu de Dom J. E. M. Vilanova, ScnjJta l i , Ab. de Montserrat, 1 959. Sidonius Apollinaris : Pa11egyriq11es et lettres, 3 voi ., cd. şi rad. de A. Loycn, Paris, 1 970. Siscbut: Carmen de eclipsilms solis et /1 11 we , cd. Fonlainc, în ed iţia din De 11at11n rerum a lui lsidor din Sevill a, Bordeaux, 1 960 . Tatwin din Cantcrbury: Open 011111ia, cd . De M arc o în CC L, CXXXl l I, 1 968. Vita Ansbcrti: AB, XIX. 1 900, p. 234. Vita Ca csari i : cd. Marin, S Caesarii open 011111ia, l i , p. 296-345, Marcdsous, 1 93 7 . Vita Ccolrid i : c d . Plummcr, î n Ve11erahilis Baedae opera historica, I , p . 388-404. Vita Guthlac i : cl. B . Colgravc, Felix '.\· li/e o/'Sai11t G11thlac. Cambridge, 1 956. Vita Fructuosi : cd. . C. Nock, lle V F, diss. , Washington, 1 946. Vita Gregarii: cd . F. A. Casquct, life o/ Pupe St. Greg0ty the Great, Wcstminstcr, 1 904. Vita Liutgcri: cd. W. Dickamp, Die Gesch ic/1tsq11elle11 des Bistums Mii11ster, IV ( 1 88 1 ), p. 54-83. Vita Samsoni: cd. R. Fawticr, Pais, 1 9 1 2 . Vitas sanctorum patrum Emcrctcnsium: cd. J. G arvi n , The itas Sanctorum Patrum Emeretensium, Txt and Translation with w1 lntmduction a11d Comme11ta1y, în et don111e11ta,

The Catholic U11iversiy ofAmerica Studies in Medieval and Renaissance latin

voi . 1 9, Washington, 1 946. Virgiliu Gramaticul: Epitomae et epistolae, cd. J. Hucmcr, Leipzig, 1 8 86. - Epitomae, cd. Tardi (cf. Bi bl i ograic autori moderni). lang11age and literature,

l i . A u t o r i m od e r n i Aici igurează numai lucrările consultate c u folos. Cele consacrate culturii intelec­ tuale în general, sunt marcate cu un asterisc, iar cele care tratează îndeosebi despre învăţământ şi educaţie cu două asteriscuri. Abcrg (N.): The Occident a11d the Orielll i11 the art of'tie seve11ti century•; II, Lombard lta�v. Stockholm, 1 945; I I I . lle meovingian Empire, Stockholm, 1 947. ** Adamson (J. W.): The „ illiterate anglo-saxon " and other essays 011 Education, Cambridge, 1 946. * * Albert (F. R.): Die Geschichte der Predigt i11 Deutschland bis Luther, t. I, Die Zeit vor Karl . Grossen, 600-8 1 4, Gltcrsloh, 1 892. Alonso (Justo Fcmandcz): la cura pastoral e11 la Espwia romanovisigoda, Roma, publi c . de lnst. cspanol de Est, ccclcs„ l i , 1 955. Andricu (M. ) : Les Ordines Romani du Haut Moyen Age, 4 t., Louvain, 1 930- 1 956. ** Appuhn (A.): Das Triviu111 1111d Quad1fri11111 i11 Theorie 1111d Praxis, I Dus Trivium „ . , Erlangcn, 1 900. Astuti (G.): le:ivni di storia de/ diritto 1talia110: le Fo11t1. Etl roma11v barbarica, Padova, 1 95 3 . Atsma (H.) şi Vczin (J.), Deux testame11t.1· sur papyrus de l 'epoque me1vvingie1111e î n Haut Moyen Age, nlture, educatio11 e t societe, etudcs offcrtcs a Pierre Richc (cd. M . Sot), Editions curopccnncs Erasmc, La Garcnnc-Colombcs, 1 990, p. 1 5 7- 1 70. Atti def I congresso intenazionale di Studi longohardi, Spolcto, 1 95 1 . A fli de/ /I congresso i11ternazio11ale di Studi Longvbardi, Spolcto, 1 952. Alti de/ /// congresso intemazionale di Studi suii 'alto medivevo, 1 4- 1 8 oct. 1 956. Spolcto, 1 959. )13

Roma, Hcrdcr. 1 9 8 1 . Flavio Magno Aurclio Cassiodoro, A tti delia Setti111a11a di Studi, Roma, Rubbcttino, 1 986. Aval Ic (D' A. S.): Protostoria delie lingue 1Y>111a11=e, Torino, 1 965. * Balogh (J.): ViH·es pagi11anm. Beitrge =ur Geschichte des la11teu lesens wuf Schreibe11s, în Philolvgus, 1 927, p. 83-202. Bann iard ( M . ), i/ ViKe. Com1111111icatio11 i:crite et Con11111111icatio11 orale du I V" au IX" sic;cle e11 Occide11t latill. Paris, 1 992. * Barlow ( W.): The Literw:r //eritage o(Spai11 (360-600 A. D . ), în Folia. St11dies i11 tlie Christian Pe1pet1wtio11 o( the Clas.\·ies, I. I, 1 946 , p. I O 1 - 1 1 1 .

Atti de/ co11gresso intema=io11ale di St11di Boe=hmi,

· ·

A1arti11i episcopi Bracareusis opera 011111ia, Papei.\" and Monographs 0(1/ie A111erica11

Acaclemy i11 Rome. voi. 1 2 , Ncw-Havcn. 1 950. * Bardy (G. ) : la li1teraf11re des quaestioncs ct responsiones s11r I 'Ecri ture sai11te, în Rei: Bihliq11e, t. 4 1 , 1 9 3 2, p. 2 1 0 -23 6 şi 34 1 -369. ** - Les origi11es des ecoles 111011astiques en Occident, SE, V, 1 953, p. 86- 1 04. ** Bassi Costa (M.): le origini dello studio di Pavia,.foma=io11e delie snola di Pavia ne/I ' alto medio evo, în A1111ali delia biblioteca govenativa e libreria civica di Cremoua, I V, Crcmona, 1 95 1 . B atti ol (P.): Saint Gregoire le Gram/, cd. a 2-a, Paris, 1 928 . . Bcck (G. P.): The Pastoral Care qfS011ls in South-East France during the sixth century, Roma, 1 950. * * Bccson (Ch. H.): he lnstitutionum discipl inac a11d Pliny tize Younger, în CPh, t. 8, p. 93 -98. - lsidor-St11die11, Q11el!e11 111u/ U11ter.nclu111ge11 zur lateinischen Phi/ologie des Mittelalters,

t. 4, 2, Minehcn 1 9 1 3 . ,

î n Mise. Francesco Ehrle (Studi e Tes.i, 3 7), Roma, 1 924, p. 50-70. Bcrschin (W.), Biographie im Epochenstil im lateinischen Mittelalter l, Stuttgat, 1 986. Bcrtol ini (O.): Roma di.fro11te a Bisa11zio e ai longobardi, în Storia di Roma, t. IX, Bologna, 1 94 1 . Bcssc (dom J. M . ): Les 111oi11es de l 'a11cie1111e France: periode gallo-romaine et merovi11gien11e, Paris, 1 906. Bcsta (E.): Storia de! dirittv italiano, t. I , Diritto publico, M i l ano, 1 950. * Bczzo la (R.): Les vrigines et la jormation de la litterature co11rtoise n Occident (500- 1 2 00) . I. la traditio11 imperiale de la .fin de l 'Antiquite au XI� siecle, t. I I , I ş i 2 , la societe feodale et la tram1ormation de la litterature de cour, Bibl iothcquc de l ' Eeolc des Hautcs Etudcs, asc. 2 8 6 şi 3 1 3, Paris, 1 944 şi 1 960. * Bisehof ( B.): Das griechische Element i11 cler abe11dli11disc/1en Bild1111g des Mittelalters, în ByzZ, t . 44, 1 9 5 1 , p. 29-5 5. Blair ( P. H.): A n i11troductio11 to A11glo-Sa:r:o11 England, Cambridge, 1 956. Bvethius. His li/e, Time and !nfluence, cd. de M . Gibson, Oxord, 1 98 1 . Bognctti (G. P.), Chicri ci (G.) ; i Capitani d ' Argazo (A. de): . Maria di Castelseprio, M i lano, 1 948 . - L 'Eta /011gvharda, 4 voi„ M i lano, 1 966- 1 968. Bolton (W. F. ): A Histon· o/A11glo-lati11 literat11re (597- 1 066), t. I, 597-740, Princeton, 1 9 67. * Bonnct (M.): le latin de Gregoire de o11rs, Paris, 1 890. Boiard (A. de) : Manuel de diplomatique frcmraise et pontificale. I . Diplomatique generale, Paris, 1 9 29. l i . L 'acte prive, Paris, 1 948. Brcchtcr (S.): Sa11kt Be11edikt 1111d die Antik, în Benedictm, der Vater des Abe11dla11des, 547- 1 947, Weilzegabe d:r Erzabtei Sankt Ortilien zum 1400 Todesjalrr. hrsg. vo11 . Brechrer, Miinchcn, 1 947 .

*

-

h e Ars grammatica ofJulian of oledo

51 4

B resslau (H. ) : Ha11dbuch der Urk1111cle11lehre /iir De11tschla11d 111ul ltalie11, 2 voi . . Leipzig - Berlin , 1 8 89- 1 93 1 . Browe (L. ) : Beitrăge nr Sexualeth ik des Mittelalters, Breslau, . 1 932. Bruekncr (A. ) şi Mari ehal (R.): Chartae Latina! w1tiq 11iores, t. I , S11isse, Bâte, Sai11t­ Gall, t. l i , S11isse, Saint- Gali, Z11ricl1, Olt!n, 1 956. Brunhălzl (.), Histoire de la litterature lati11e a11 Mm·e11 Age, t. I : L 'epoque ll lero1 •i11g1 e1111e, Brc pols , 1 990. Brunner (H.): Deutsche Rechtsgescl1ic/1te, l. I, Leipzig, 1 906. * Bruyne (E. de) : Etudes d '!st h etiq ue llledii!nle, t. I , De Boece a Jea11 Scot Erige11e, Reelleil de Travaux de la aeultc de Philosophie ct Lcttres de l ' U n ivcrsitc de Gand, t. 97, Brugcs, 1 946. Buchncr (R.): Die Prm·ence i11 111erm·i11gischer Zeit. Ve1jas.n1 1g Wirtscha/t, Kultur, Arbeitcn zu r dcutschcn Rcchts- und Vcrfassungsgcschichtc, t. IX, Stuttgart, 1 933. - Die Re ch tsq11elle11 , în Watte11bach-leviso11, De11tschla11ds Ges chichtsquelles im Mittelalte1; Vorzeit und Karolinger, Bcihcft, Weimar, 1 953. - C. R. de Ed1 1ca tio11 et n lt11re, în Historisch e Zeitsclirit, t. CCI, p. 392-3 95. Butlcr (Dom C. ): le monacl1isme ben edictin, trad. ranceză, Paris, 1 9 1 4 . Canons des co11ciles mero vingien s (Vl�- v1� s iec/es) , Les, cd. şi trad. de J. Ga udcmct şi P. Basdcvant, Sourccs chrcticnncs nr. 353 şi 354, Paris, 1 989. Cantor (M.): Die romische11 Agrime11soren wul ilire Stell11 11g in der Geschid1te der Feldmesskunst, Eine historisc/1-mathematische U11ters11 c/11mg, Leipzig, 1 8 75. - Vorles1111gen iiber Gescl1ichte der Ma th em a tik, t . I, cd. a 3-a, Leipzig, 1 907. * Cappuyns (Dom M.): At. Cassiodore, în DHGE, t. XI, 1 349- 1 408; A rt. Cape/la (Martia11u.), ibid„ 835-843. Cazier (P.), l 'Eglise dam la societe wisigotlrique du J/e siecle, d 'apres Is „ Sente11ces " d 'lsidore de Sevi lle, thcsc de doctorat d' Etat, U niv fsitc Paris-IV, 1 9 84. - lsidore de Seville et la 11aissance de l 'Espagn e catlwlique, Paris, 1 994. Chadwick (0. W.): Joh n Cassian, a study in prim iti ve 111011asticism, Cambidge, 1 950. Christia11isatio11 des pays e11tre loire e t Rrin (/ V'- Vl� s iec le) , la„ Actcs du co- llo q uc de Nantcrc, nouvcllc cdi tion par P. Riehc, Paris, 1 993. Classcn (P.): Kaiserreskript u. Konigsur.."lmde, Diplomatische Studie11 zum romisch­ ger11 1 a ll isch e Konti1111atsproblem, Archiv .f Diplomatik, Ko ln, I, 1 955, 1 -8 7 şi I I . Clcrq ( C . de): l a legislation religieuse .franque de Clovis a Charlemagne, Etude sur Ies actes des conciles et des capitufaires, Ies statuts diocesains et Ies regles monas­ tiq11 es (507-814), Louvain-Pais, 1 936. Univcrsitc de Louvain, Rccucil des travaux, 2� seric, asc. 38. * * Clcval (A.): Les ecoles de Chartres a u Moyen Age du v� a u XVI� siecle, Chartrcs, 1 895 . Conrat (M.): Geschichte der Quellen 1 111 d literatur de.5 r6m. Re dus im ji·ihere11 Mittelalter, Leipzig, 1 8 9 1 . * Corbin (S.): la 11 o tio11 musicale 11e111natiq11e dans Ies quatre provin ces lyon naises (Paris, 1 957, Teză dacti l ografiată). - l 'Eglise a la co 1 1q 1 1e te de sa m1 1 s iq 11e , Paris, 1 960. Cottincau ( Dom): R epertoire topo-bibliographique des abbayes et prie11res , Mâcon, 1 9 35- 1 939, 2 voi. in-4°. * Courccl lc (Piere): es lettres grecques en Occide11t de Macrobe a Cassiodore, Paris, 1 943, cd. a 2-a, 1 948. - Histoire litteraire des grandes invasions germaniques, Paris, 1 948, cd. a 3-a, 1 964. - la consolation de la Philosophie dans la tra dit ion litteraire, Paris, 1 967. - C. R. de Ed11catio11 et cu/ture , în BECh, t. CXX, 1 962, p. 2 1 3-2 1 7 şi în REA, t. XII, 1 963, p. 1 2 7. Coutois (C.): Les Vanda!es et l 'Afrique, Paris, 1 9 55. 51 5

Cou rto is (C.), Lcschi ( L. ) . Pcrrat (C.) şi Sau magnc (C.): Tahlefttes Alherti11i. Pa ri s , 1 95 2 . Covi l l c ( A .): Recherches s11r l 'histoire de Lyo11 du v� a u ix� siecle (450-800), Paris, 1 92 8 . Cult11n wlfica nell 'Occide11/e luti110 dai 1 'l all XI secolo (la), Sct timanc Ji s t udio dcl centra italiano, Spo lcto, 1 975. * Curtius ( E. R . ) : La litth-at u re e11o1Jee1111e e f l e M