Str. Revolutiei nr. 89 9789734615421, 9789734627660, 9789734627677

Table of contents :
Cuvînt înainte (Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici)
Georg Aescht - Ultimul cuvînt al rău-cuvîntătorului
Radu Aldulescu - Mărturii tulburătoare: 1989-2009. Degeaba!
Liviu Antonesei - Aceşti idioţi care ne guvernează. Twenty Years After
Ion Barbu - A fost, cum să nu fi fost?
Matei Bejenaru - Suceava, 1989
Jan Willem Bos - Revoluţia la 2.000 de kilometri distanţă
Gigi Căciuleanu - Revoluţia Română trăită din Franţa ca un duş scoţian
Magda Cârneci - Un popor de poeţi
Toni Grecu - Am fost şi eu pe-acolo
Laure Hinckel - Cum nu am trăit ’89
Norman Manea - Pe scurt
Solomon Marcus - Între 1944 şi 1989
Ioan T. Morar - În 22 decembrie ’89 ne-am luat raţia de zahăr şi ulei
Maia Morgenstern - Evenimente ’89
Dan Perjovschi - Sibiu, 20-25 decembrie 1989
Ion Pop - Revoluţia dintre ghilimele
Ion Sapdaru - 22 decembrie la Moscova
Andrei Şerban - Noaptea regilor
Cristina Ţopescu - Ole, ole, Ceauşescu nu mai e?
Matei Vişniec - „Revoluţia“ văzută din Franţa
Prezentarea autorilor

Citation preview

Volum coordonat de

Dan Lungu Lucian Dan Teodorovici

Str. Revoluţiei nr. 89

Editura Polirom 2009

© 2009 by Editura POLIROM

www.polirom.ro Editura POLIROM Iaşi, B-dul Carol I nr. 4; P.O. BOX 266, 700506 Bucureşti, Splaiul Unirii nr. 6, bl. B3A, sc. 1, et. 1, sector 4, 040031, O.P. 53, C.P. 15-728 ISBN print 978-973-46-1542-1 ISBN ePub 978-973-46-2766-0 ISBN PDF 978-973-46-2767-7

Redactor: Alina Radu Coperta: Carmen Parii

Această carte în format digital (e-book) este protejată prin copyright şi este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sau comercializarea sub orice formă, precum şi alte fapte similare săvârşite fără permisiunea scrisă a deţinătorului copyrightului reprezintă o încălcare a legislaţiei cu privire la protecţia proprietăţii intelectuale şi se pedepsesc penal şi/sau civil în conformitate cu legile în vigoare.

Lectura digitală protejează mediul Versiune digitală realizată de elefant.ro

Dan Lungu (n. 1969, Botoşani), conferenţiar la Catedra de Sociologie, Universitatea „Al.I. Cuza“ din Iaşi, este unul dintre cei mai apreciaţi şi mai traduşi scriitori din noua generaţie. A făcut studii postdoctorale de sociologie la Sorbona şi este redactor al revistei Au Sud de l’Est (Paris). În 1996, iniţiază la Iaşi grupul literar Club 8. Între 2001 şi 2002, redactor-şef al revistei de cultură Timpul. În 2005, face parte din grupul de scriitori români invitaţi la Belles Etrangères, Franţa. Romanul de debut, Raiul găinilor (Polirom, ed. I, 2004, ed. a II-a, 2007), a fost patru luni în topul vînzărilor editurii franceze Jacqueline Chambon, iar ediţia germană a fost declarată, în decembrie 2007, cartea lunii în Germania. Cel de-al doilea roman, Sînt o babă comunistă! (Polirom, 2007), se află în curs de adaptare cinematografică în regia lui Stere Gulea, iar versiunea franceză a cărţii a fost dublu nominalizată la Premiile Europene Jean Monnet (Franţa, 2008). Tot la Polirom a mai publicat două volume de proză scurtă, Băieţi de gaşcă (2005) şi Proză cu amănuntul (ed. a II-a, 2008), şi un roman, Cum să uiţi o femeie (2009), iar alături de Radu Pavel Gheo a coordonat volumul colectiv Tovarăşe de drum. Experienţa feminină în comunism (2008). Cărţi ale sale au apărut ori sînt în curs de publicare în franceză, germană, italiană, spaniolă, poloneză, slovenă, maghiară, bulgară şi greacă. I se montează piesele Cu cuţitul la os (Green Hours, Teatrul Luni, 2002), Nuntă la parter (spectacol-lectură la Teatrul Odeon, 2003; spectacol-lectură la Teatrul Luceafărul, Iaşi, 2006, în cadrul proiectului DramatIS) şi Vrăjitoarea pofticioasă (piesă pentru copii, Teatrul Luceafărul, Iaşi, 2008). Piesa La mulţi ani!, parcă aşa se spune, nu? a fost una dintre cîştigătoarele Bursei de texte noi Dramafest, ediţia 2008. Este distins cu Premiul Societăţii Junimea pentru activitatea literară pe 1993, Premiul Editurii Nemira pentru proză scurtă (1997), Premiul USR, filiala Dobrogea, pentru debut în proză (1999), Premiul Goethe Zentrum pentru promovarea originalităţii, ca reprezentant al Clubului 8 (2001), Premiul USR, filiala Iaşi, pentru proză (2005), Premiul „Vasile Pogor“, al Primăriei Municipiului Iaşi, pentru activitatea

literară (2007), Personalitatea culturală a anului (2009). Membru al Uniunii Scriitorilor din România. Lucian Dan Teodorovici (n. 1975, Rădăuţi-Suceava) este coordonator al colecţiei „Ego. Proză“ a Editurii Polirom şi senioreditor al săptămînalului Suplimentul de cultură, Iaşi. Între 2002 şi 2006, a fost redactor-şef al Editurii Polirom. A colaborat cu proză, teatru, articole la diverse publicaţii din ţară şi din străinătate. Este coscenarist al serialului TV Animat Planet Show, difuzat de Antena 1, scenarist al lungmetrajului cinematografic Circul nostru vă prezintă:, adaptare după romanul cu acelaşi titlu, al lungmetrajului cinematografic Sînt o babă comunistă!, după romanul omonim semnat de Dan Lungu, şi al scurtmetrajelor Bomboane de ciocolată, O zi bună şi După gîşte, toate premiate şi finanţate de Centrul Naţional al Cinematografiei din România. Volume publicate: Cu puţin timp înaintea coborîrii extratereştrilor printre noi (roman, ed. I, OuTopos, 1999; ed. a II-a revăzută şi adăugită, Polirom, 2005); Lumea văzută printr-o gaură de mărimea unei ţigări marijuana (povestiri, Editura Fundaţiei „Constantin Brâncuşi“, 2000); Circul nostru vă prezintă: (roman, ed. I, 2002; ed. a II-a revăzută, Polirom, 2007); Atunci i-am ars două palme (povestiri, Polirom, 2004); Celelalte poveşti de dragoste (Polirom, 2009). Coautor, împreună cu Dan Lungu şi Cătălin Mihuleac, al volumului de teatru Antologia DramatIS (Cartea Românească, 2008). Coautor, împreună cu Florin Lăzărescu şi Dan Lungu, al volumului de povestiri Pas question de Dracula (Éditions Non Lieu, Paris, 2007). În 2009, volumul de povestiri Atunci i-am ars două palme va apărea în traducere germană (Pop Verlag, Ludwigsburg), iar romanul Circul nostru vă prezintă: urmează a fi tradus şi publicat în SUA (Dalkey Archive, Champaign-Illinois), Italia (Zonza Editori, Milano) şi Ungaria (L’Harmattan Könyvkiadó, Budapesta). Mai multe detalii pe www.teodorovici.ro.

Cuvînt înainte La două decenii de la prăbuşirea dictaturii, ştim foarte multe şi, în acelaşi timp, foarte puţine despre săptămîna în care incredibilul sa produs, „mămăliga românească a explodat“ şi istoria a luat-o pe un drum nou. Cei născuţi în decembrie ’89 sînt acum tineri, liberi, dezinvolţi. Pe mulţi dintre ei îi interesează ultimul clip Tokio Hotel, jocurile on-line de strategie, mess-ul, twitter-ul, traficul propriului blog şi zborurile low-cost. Nu-i preocupă în mod deosebit cine a fost generalul Guşă şi se întîmplă că unii nu au auzit de Lenin. Ceauşescu e un tip pe vremea căruia părinţii lor au dus-o naşpa, de aceea l-au împuşcat în mod barbar, cadou de Crăciun pentru poporul nemulţumit. În toată povestea asta mai sînt amestecaţi şi nişte terorişti, despre care, în bună tradiţie absurd-suprarealistă, nici acum nu se ştie dacă au existat cu adevărat. O întreagă babilonie! Documentarele, scrupuloase în reconstituiri şi abundente în detalii, palpitante pentru cei care au trăit acele clipe, se pot dovedi prea puţin atractive pentru noua generaţie. Poate că prinşi – în mod justificat, de altfel – de mania exactităţii şi a adevărului, pierdem din vedere teribila experienţă umană a momentului. Poate că în rememorările noastre istoria pune prea mult în umbră omul, evenimentele acoperă trăirile subiective, experienţa colectivă o eclipsează pe cea personală. Eventual, ştim pe ore cum s-au derulat lucrurile la Timişoara şi la Bucureşti, dar cunoaştem prea puţine despre ce s-a întîmplat în restul ţării şi diaspora, în diferite contexte particulare, sau sîntem ignoranţi în ce priveşte gîndurile şi trăirile, reacţiile, intenţiile şi comportamentele spontane ale participanţilor, direcţi sau indirecţi. De la primele informaţii că se întîmplă ceva la Timişoara şi pînă la execuţia cuplului dictatorial, metamorfozele psihologice şi comportamentale ale fiecărui individ sînt fascinante.

Istoria a început să se schimbe alert, dar cu oamenii, cu interioritatea lor ce s-a întîmplat? Sîntem convinşi că nu toată lumea a reacţionat la fel. Structurile emoţionale şi contextele diferite în care se afla fiecare dintre noi ne fac inimitabili în comportament. De pildă, o femeie povestea că despre fuga lui Ceauşescu a auzit la radio, cînd era la serviciu. S-a gîndit că nu poate fi decît o piesă de teatru şi că, desigur, actorii o vor păţi, aşa că a închis imediat aparatul, de frică să nu fie surprinsă că ascultă asemenea lucruri compromiţătoare. Un adolescent, crescut într-o familie de cadre de partid şi elev silitor, la aflarea veştii că Ceauşescu a căzut, a început să plîngă în hohote, convins că nu urma decît dezastrul, că niciodată nu va mai putea fi găsit un conducător la fel de bun şi de înţelept. Un profesor universitar, pentru care violenţa nu fusese nicicînd o soluţie, aflînd că în piaţa unui important oraş a început să se tragă asupra manifestanţilor, a plecat cu o bîtă în mînă, hotărît să folosească acea armă împotriva organelor de represiune. Reacţiile fiecăruia în parte, într-un moment cu asemenea impact emoţional, indiferent de diversitatea lor, pot crea o hartă de alt tip a acelor zile, pot aduce în faţă o istorie nevăzută, neştiută, dar ceva mai palpabilă decît istoria mare. Pornind de la cîteva repere, am intenţionat să aflăm de la o serie de personalităţi culturale, din domenii cît mai diferite, primele reacţii la vestea că în Timişoara se întîmplă ceva. Unde erau, ce făceau în acele momente? Dar la ştirea că Ceauşescu a fugit? Care este acum atitudinea lor faţă de comportamentul de atunci? Ce lucruri pe care la acea vreme le considerau de la sine înţelese acum li se par naive? Entuziasmul general de atunci nu a fost umbrit de nici o temere, nici o îndoială, bucuria a fost unanimă şi fără rest? Aceste întrebări, strict orientative, ca stimulant al memoriei, au dus la douăzeci de istorii individuale, care surprind dimensiunea emoţională şi o serie de cadre personalizate ale evenimentelor din decembrie ’89. Dacă adăugăm şi faptul că după douăzeci de ani ne simţim cu toţii mai confortabil să discutăm deschis, inclusiv să ne

recunoaştem eventuale naivităţi1, erori sau chiar mici laşităţi, avem toate motivele să credem că mărturisirile din acest volum vă vor stîrni interesul măcar în aceeaşi măsură în care ni l-au stîrnit şi nouă, pe parcursul primirii textelor. Dan Lungu Lucian Dan Teodorovici

1 Aici trebuie să spun că am fost o victimă perfectă a propagandei şi diversiunilor

din timpul Revoluţiei. Am crezut tot ce s-a spus la televizor, indignîndu-mă şi entuziasmîndu-mă fără pic de simţ critic. Aş fi un studiu de caz excelent pentru manualele de propagandă şi manipulare. Apoi, ieşit din şcoală fără pic de cultură politică şi civică în adevăratul sens al cuvîntului, în primele luni ale lui 1990 găseam pluripartidismul o soluţie cît se poate de proastă. Desigur, mă bucuram că se prăbuşiseră regimul comunist şi Ceauşescu, dar nu înţelegeam de ce e nevoie de pluralism. În opinia mea, vechiul partid, dictatorial şi incompetent, trebuia înlocuit cu unul nou şi bun, democratic. Nu cumva mai multe partide puteau crea confuzie şi cheltui nejustificat banii publici? (Dan Lungu)

Ultimul cuvînt al rău-cuvîntătorului Georg Aescht A părăsi România în anii ’60-’70 ai secolului trecut părea un lucru firesc, ba chiar obligatoriu din moment ce erai sas ardelean – sau şvab bănăţean – şi, în puterea acestei însuşiri dobîndite prin naştere, primit şi încetăţenit în Germania Federală fără multe formalităţi, pe cînd atîţia alţii, ce nu beneficiau de „baftă“ etnică, îşi salvau pielea şi sufletul cu julituri atît de sîngeroase. Dacă tot aveai tu această scăpare, ar fi fost iresponsabil faţă de propria-ţi demnitate şi faţă de familie să nu beneficiezi de ea. Iar în mod pervers autorităţile româneşti îţi îndulceau plecarea, tocmai îngreunînd-o cu tot felul de şicane şi cu firescul sfruntat cu care îţi cereau ceea ce pe vremea aceea încă nu se numea ca acum: şpagă. Aşteptările în vederea unor audienţe derizorii şi înjositoare, cozile la tot soiul de porţi, uşi şi ghişee, beţele-n roate în tot şi în toate, persecuţiile făţişe sau camuflate, la serviciu sau tocmai prin demiterea din acesta (în cazul meu, din slujba de dascăl), astea toate te macinau, te umileau, te întărîtau, dar te şi scuteau de îndoieli, de gîndul că ai fi pe calea greşită, că ai comite chiar un act iresponsabil faţă de alţi oameni ce ar fi putut să aibă nevoie de tine (cum era tot cazul meu în meseria de dascăl, ataşat de copii nu doar prin intermediul catalogului). Singura nevoie nemijlocită, imediată şi urgentă era cea de a respira alt aer decît cel infestat de cei ce te reţineau, ba chiar te deţineau – ca ostatic răscumpărabil cu Deutsche Mark. Intrai într-o transă paranoică, atît de psihotică şi iraţională, încît la capătul acelei proceduri de multe luni, dacă nu ani de zile, ţi se părea lucrul cel mai logic că ţi se înmîna un carneţel brun cu inscripţia: „Paşaport pentru persoane fără cetăţenie“, doar că ar fi fost şi mai logic adaosul: „şi fără personalitate“. Că şi asta se

ducea pe apa nu ştiu cărui canal, că Sîmbăta nu se poate să fi fost – cel puţin pentru o vreme. Dus fiind, dar nu chiar de tot, nu chiar pe apă, ci doar în altă ţară, te mai dezmeticeai – şi asta după multe luni de zile. În retrospectiva acelei prime perioade, cînd propriile experienţe erau în permanenţă completate cu păţanii ale unor prieteni şi cunoscuţi şi, totodată, cînd viaţa în România se deteriora de aşa ne-natură, încît pînă şi poveştile de acolo erau greu de suportat, în acea perioadă de revenire la sine, toate umilinţele se dezamorsau încet-încet şi se converteau în anecdote nostalgice. Astfel că, la trei ani după plecare, am revenit şi am retrăit mizeria şi bezna şi samavolnicia – la modul „platonic“, pentru că aveam ce mînca pînă şi „la restaurant“, aveam maşină, ba şi bonuri de benzină, şi aveam paşapoarte nemţeşti. Dar am retrăit mai ales panica lipsei totale de perspective, pe cînd mie în Occident mi se deschideau măcar cele ale mult mai bunului şi civilizatului trai, ale cărţilor bune şi ieftine sau – nici astea nu-s nimicuri, nici pentru unul care se vrea intelectual – ale „maşinilor mici“ confortabile şi finanţabile, ale concediului şi ale altor convenienţe. La alţi doi ani după aceea, în 1989, ne-am hotărît să „ne facem plinul“ acestor convenienţe, construind o casă pe măsura micii familii, împreună cu prieteni originari tot din Ardeal. Datorii multe, muncă multă – dar şi perspectivă, cum văzuserăm că în altă parte nu era. În materie de parchet şi tapet, mochetă şi chiuvetă, faianţe şi finanţe, se puneau o grămadă de probleme care pe vremea aceea oricărui cetăţean român i s-ar fi părut aberaţii de ultima speţă, de o aroganţă şi o decadenţă neruşinate, ba chiar o desconsiderare a suferinţelor foştilor concetăţeni, comisă de oameni foşti „fără cetăţenie“ ce nu doar că îşi uitaseră originile, ba păreau chiar să le dea cu piciorul. Nu eram noi atît de decadenţi cum am fi părut, mai aveam şi cîte un gînd pentru ţară şi pentru cei pe care-i lăsaserăm acolo, dar altele erau priorităţile de şantier.

Iată un amănunt care avea să se dovedească „cu miez“. Izolarea mansardei cu vată minerală şi scînduri profilate trebuia finisată la margini, iar această finisare se face cu un ferăstrău atît de specializat, încît nu dispun de o asemenea unealtă rafinată decît dulgherii şi tîmplarii. Am dat telefoane, am căutat, am umblat – tocmai pe vremea cînd în România oamenii dădeau telefoane la Timişoara, ieşeau în stradă şi căutau cu totul altceva. A venit sfîrşitul lui decembrie, radioul, televiziunea, telefoanele transportau veşti de necrezut. Tocmai umblam dis-de-dimineaţă cu maşina în circulaţia încă destul de îmbîcsită a oraşului Bonn, pe atunci ditamai capitala, ştiu că porniserăm după nişte vopsea, cînd am auzit la radio de suicidul misterios al ministrului Apărarii în cealaltă capitală, care pe moment mi-a revelat ceea ce pînă atunci nu mi se păruse tocmai stringent: lucrurile luaseră un curs ireversibil. Totuşi, la drept vorbind, ele nu ne afectau nouă, tatălui meu în calitate de meşter şi mie în cea de calfă, ritmul constructor – urma doar să ne mutam în ianuarie –, chiar dacă ne înfierbîntau sinapsele şi ne mai impuneau şi alte consideraţii şi discuţii dincolo de vopsele şi ferăstraie mai mult sau mai puţin necesare, mai mult sau mai puţin magice. Dar a venit şi ziua sau mai bine zis noaptea în care chiar a intervenit un soi de magie destul de neagră. În ziua de 22 decembrie, mama, care se îngrijea de gospodărie în vechea locuinţă şi, totodată, asculta ultimele ştiri, a trimis-o pe fetiţa noastră călare pe bicicletă, cale de 3 kilometri, să ne dea vestea pe care o rememorăm prin cartea aceasta. Tata şi cu mine nu ne-am blocat, ne-am permis un zîmbet de neîncredere şi de nădejde şi ne-am continuat treaba. Seara, în faţa televizorului, au fost alte zîmbete şi cîteva lacrimi mai mult sau mai puţin neîncrezătoare, se prea poate să fi fost şi o bere sau două în plus. Iar noaptea s-a declanşat acea magie – tocmai la tata, poate cel mai vrednic om în ale lucrului şi lucrurilor concrete, practice din cîţi am cunoscut. În dimineaţa următoare mi s-a destăinuit, un pic ruşinat, cum este un om cu scaun la cap cînd i se urcă la cap altele ce nu-s de el: visase.

Se visase cu mama şi cu un prieten venit în vizită din Germania în biserica noastră evanghelică din Codlea, printre ai cărei stîlpi se mişcaseră, ba chiar, la figurat, se număraseră amîndoi cu cîţiva ani înainte, mama ca secretară şi contabilă, iar el ca „prezbiter“, o biserică pe care o părăsiseră şi ei în acelaşi an în care părăsisem eu Clujul, şcoala şi copiii. Era masa pusă în faţa altarului, între strane – şi iată că aici magia frizează blasfemia şi se instalează ruşinea: au apărut soţii Ceauşescu. O masă festivă în cinci! După cum se obişnuia, prietenul acela al părinţilor mei a despachetat nişte mici cadouri, printre care şi un fel de briceag polivalent, iar după ce acesta a fost desfăcut ca să-şi etaleze calităţile, s-a descoperit că una din funcţii era şi cea a ferăstrăului pe care noi îl căutam cu atîta sîrg. Iar atunci, acel Nicolae Ceauşescu din vis l-ar fi luat, l-ar fi sucit pe toate părţile şi ar fi zis: Ia uite, dom’le, ce fac nemţii ăştia! Ei, acuma Sigmund Freud n-a fost nici neamţ şi nu a apucat nici să cunoască paroxismele staliniste şi hitleriste şi ceauşiste. La fel de sigur sînt şi că n-a avut parte de vreun pacient ardelean, nicidecum sas, care să se fi lăfăit cu împărtăşania pe canapeaua lui. Dar, de-ar fi să ne furişăm un pic măcar pe urmele subtilului doctor vienez în labirintul acelor sinapse înfierbîntate de care vorbeam, atît ale lui tata, cît şi ale mele, cred că nici n-ar trebui să bîjbîim mult prin acele structuri sau haosuri intracraniene. Demolatorul de biserici şi constructorul Casei Poporului era cu noi la construirea casei în altă ţară, cu noi care doream sau speram că ea ne-ar putea deveni vatră. Ne bine- sau, mai bine zis, ne rău-cuvînta din biserica noastră evanghelică, din incinta cetăţii medievale săseşti, din acel spaţiu încadrat de ziduri şi turnuri semeţe şi totodată – pentru alde noi – învestit cu fiori spirituali, în care se petrecuseră toate momentele însemnate ale neamului, şi ale neamului contemporan Aescht, atît la nivel civic, cît şi la nivel mistic, începînd cu botezul şi terminînd cu căsnicia şi după aceea... Nu, moartea nu va mai avea de-a face cu acel spaţiu, cu acea biserică, dar avea de-a face pe atunci cu

Ceauşescu şi el cu ea – nu ştim dacă a fost o presimţire a lui tata sau a fost doar izul mortuar care plana deasupra tuturor imaginilor ce ajungeau la noi din România, şi nu doar începînd cu cele din decembrie 1989. Au venit mai apoi alte imagini entuziasmante şi sîngeroase, exaltante şi disperate. L-am văzut pe Mircea Dinescu în puloverul său de prinţ al Revoluţiei şi de vornic al iluziilor atît de îndreptăţite pe atunci, am văzut drapelul cu acea gaură care ne evoca într-un mod ciudat inscripţia de pe paşapoartele cu care părăsiserăm ţara, l-am văzut pe Werner Söllner, poetul şi traducătorul şi aducătorul în Germania al versurilor lui Mircea Dinescu încă de pe vremea domiciliului forţat, explicîndu-le „specialiştilor“ televizionari de ce a trebuit să moară atît de „trăsnit“ Ceauşescu, am văzut minerii întinînd, la chemarea unui alt Comandant Suprem, memoria foştilor noştri compatrioţi şi de acum doar compătimiţi, dar şi admiraţi, şi am văzut-o pe Herta Müller, întrebată la cîţiva ani după toate acestea de ce nu-şi schimbă subiectul central al scriiturii sale, Patria vitregă, şi răspunzînd că nu ea este cea care nu ştie să se desprindă de România, ci România nu-i dă drumul ei, Hertei Müller. Aşa este. Aşa cum Franz Kafka a perceput şi a descris Praga lui natală: ea nu-ţi dă drumul, această măicuţă are gheare. Şi chiar dacă nu este nici pe departe la fel, totuşi aduce – ca să ne îndreptăm iarăşi cu faţa către doctorul Freud – cu percepţia evreilor germani şi austrieci înrolaţi voluntar, din entuziast patriotism germanic, printre combatanţii primului război mondial, şi treziţi mai apoi, în anii ’30, la altă realitate sau mai bine zis la alt coşmar. Tot la un coşmar s-a trezit şi tata, şi mă tem că oarecum la fel li s-a întîmplat după aceea şi multor români. Pot să spun însă că măcar izolarea mansardei a fost finisată, că biserica din Codlea rezistă şi ea, chiar dacă nu semeaţă, ci mai degrabă însingurată, dar măcar nedemolată, pot să spun că povestea lui tata am spus-o de multe ori (doar că de data asta pentru prima oară în scris) şi de multe ori a produs un zîmbet cum o fi fost al nostru atunci cînd a venit fetiţa cu

vestea de la mama şi atunci cînd ne-am uitat la televizor: un zîmbet de neîncredere şi de nădejde. Şi pot să spun că ea, povestea, pe cît e de negricios-magică, nu-i mare lucru, dar e mare lucru că o pot tipări în ţara care îmi rămîne natală, cu gheare sau fără, oriunde aş fi şi orice s-ar întîmpla.

Mărturii tulburătoare 1989-2009 Degeaba! Radu Aldulescu Cu doi ani pînă-n decembrie 1989, nimerisem într-un loc orientat cumva strategic, la un fel de răscruce a locului sau locurilor faptei. Palatul Universul de pe strada Brezoianu se află la distanţe aproape egale, de aproximativ 500 de metri, de Piaţa Palatului, în care s-a spart mitingul lui Ceauşescu din 21 decembrie ’89 (era într-o joi), şi Piaţa Universităţii, spre care s-a scurs şi s-a strîns lume, precipitînd evenimentele declanşate de fuga lui Ceauşescu, ca o prelungire a celor petrecute la Timişoara cu patru zile în urmă, cu ajutorul nemijlocit şi decisiv al beneficiarilor Revoluţiei, care în zilele acelea şi-au luat de altfel tributul a 1.400 de victime absolut inutile, purtător de blestem mulţi ani de atunci încolo, asupra oamenilor şi locurilor. Toată seara şi noaptea ce au urmat, pînă-n dimineaţa zilei de vineri 22 decembrie, ceea ce s-a numit revoluţie sau revoltă populară, diversiune sau lovitură de stat, complot internaţional sau scenariu al serviciilor secrete sovietice şi americane, chiar s-a înfăptuit, cuprinzînd tot Bucureştiul şi toată ţara, oficializîndu-se şi mediatizîndu-se prin Televiziunea română, proclamîndu-se instantaneu liberă, după ce în ziua precedentă deservise cu aceiaşi salariaţi transmiterea protestului oamenilor muncii faţă de acţiunile huliganilor din Timişoara. N-aş greşi prea tare aşadar spunînd că de doi ani aşteptam la răscruce ori la cotitură, la al treilea etaj sub nivelul parterului Universului, la lumina neoanelor, într-un loc unde bezna totală din perioadele întreruperii curentului de peste zi arăta că acolo nu

pătrunde nici un fir din lumina zilei – un buncăr, un soi de aşezare subterană dintr-un viitor imemorial, postapocaliptic, întinsă pe vreo 700 de metri pătraţi şi avînd în centru maşinile rotative şi atelierul de stereotipie (acolo se turnau paginile de plumb ale ziarelor încă din epoca interbelică), înconjurate precum o cuşcă de lupte de un ţarc în patrulater, din gard înalt din plasă de sîrmă îmbîcsită de funingine de cerneluri tipografice. Dincolo de gard, alei de ciment acoperit de pojghiţe pietrificate de funingine, ziduri şi dulapuri de tablă, uşi de tablă vopsite gri ale anexelor: ateliere mecanice şi electrice, încăperi cu pompe de apă, hidrofoare, cazane pentru termoficare, care asigurau încălzirea celor zece etaje ale clădirii Universului, ocupate de hale şi depozite tipografice, legătorie, zeţărie, maşini plane, birouri de administraţie şi redacţii... Părinţii mei lucraseră cîndva în unul dintre acele birouri, unde se şi cunoscuseră, de altfel. Mă născusem pe aproape, pe strada Luterană, la cîteva minute de mers pe jos. Un concurs de împrejurări straniu şi deopotrivă implacabil a culminat cu revenirea mea în zonă, în aprilie 2009, în preajma vîrstei de cincizeci şi cinci de ani. După douăzeci de ani aşadar, precedaţi de bucla mai amplă a unui periplu sinuos, îmbîrligat, căruia nu mai prididesc să-i dau de cap bîjbîind prin biografia care se varsă în ficţiune şi invers, am ajuns să locuiesc în locurile unde s-au petrecut evenimentele rememorate aici, din nişte vremuri în schimbare pe care le-am prins în jurul vîrstei de treizeci şi cinci de ani. Primul din cei doi ani pînă-n Revoluţie mi l-am trecut în Rotativă, cu o muncă nu mai grea decît altele cu care m-am îndeletnicit în precedenţii cincisprezece ani, dar extrem de solicitantă: şapte sau opt ore în schimbul de zi sau de noapte, tot într-o fugă şi-o gîfîială cu manevrarea baloţilor de hîrtie de ziar cîntărind pînă la o tonă, căratul, montatul şi demontatul, în regim de urgenţă, al paginilor de plumb, scosul snopilor de ziare din gura rotativelor şi aranjatul lor pe cărucioarele funicularului care-i ducea la expediţie. În permanenţă sub presiunea orei de apariţie, se tipăreau acolo cotidianul de prînz Informaţia Bucureştiului, în schimbul de zi, Sportul, în schimbul de

noapte, ambele cu tiraje bătînd spre jumătate de milion de exemplare, başca vreo douăzeci de periodice culturale, sportive, medicale, ştiinţifice, militare, ale minorităţilor etnice etc. Anul experienţei mele de tipograf în buncărul şi-n cuşca de luptă ale Universului a însemnat şi un apogeu de un anume fel. A fost, ca să zic aşa, cel mai lucrativ an dintre toţi cei petrecuţi în vastele cîmpii ale muncii din epoca de aur, poate unde cît de curînd aveam să simt pe propria piele binefacerile democraţiei originale: ani mulţi, cincisprezece, şaisprezece, de sărăcie cruntă, frizînd aproape la propriu moartea, potrivindu-se de minune cu statutul de scriitor liber profesionist, singura îndeletnicire pe care mi-am permis s-o păstrez în postcomunism. În Rotativă, pe lîngă salariul de pe stat, bunicel de altminteri, îmi ieşea lună de lună echivalentul a trei-patru salarii din ziare scoasefurate şi vîndute en gros, la jumătate de preţ, vînzătorilor ambulanţi. Una peste alta, cîştigam ceva mai bine decît un medic, asumîndu-mi riscul pe care-l presupunea furtul din avutul obştesc. Cu un joc de cuvinte facil, aş putea spune că Universul era al tuturor şi al nimănui, iar la o adică ştiam: furtul din avutul obştesc în valoare de peste 500 de lei atrăgea după sine pedeapsa penală, nişte ani de puşcărie. Îmi era limpede pe ce picior dansam şi pe ce sîrmă umblam cărînd în spinare prin centrul oraşului geanta aia cu ziare; era în perioada cînd Miliţia îşi făcea un trainic obiect al muncii din scotocitul în genţile suspecţilor, dat fiind că în zona aceea centrală fuseseră în mai multe rînduri împrăştiate manifeste anticomuniste şi anticeauşiste. Fără să am vocaţia propagandistului ilegalist, uite că umblam zi de zi prin oraş cu puşcăria în spinare, sub forma unei genţi de voiaj burduşită cu ziare, ca o prelungire a robotelii continue în atmosfera din subsolul Universului, suprasaturată de vapori de cerneluri tipografice şi zgomot infernal. Cel dintîi şi aproape singurul inconvenient era că nu mai aveam timp şi energie pentru scris. În anul acela îmi întrerupsesem lucrul la primul meu roman şi-mi pierdusem nădejdea că o să-l termin, poate nu definitiv, de vreme ce

strîngeam bani din ziare furate, cu care socoteam că îmi voi plăti vreodată luxul creaţiei. Uite însă că Dumnezeu a vrut să-mi definitivez romanul înainte de a pleca din subsolul Universului. După cîteva tatonări, într-o doară, fără speranţă, am reuşit să obţin, tot acolo, o slujbă de instalator-fochist, pentru care eram îndreptăţit altminteri. În Rotativă lucrasem ca necalificat; un loc de muncă cu ofertă permanentă şi nelimitată pentru noii angajaţi, unde veneau puţini şi încă şi mai puţini rămîneau mai mult de cîteva luni. Pentru slujba de instalator însă, la care accesul era greu şi locurile puţine, eram calificat cu asupra de măsură. Aveam o diplomă de mecanic motoare combustie internă, motorist pe scurt, şi o practică de cinci ani în domeniu. Mă pricepeam la orice fel de motoare de locomotivă, instalaţii hidrostatice, de aer, de ulei şi apă, instalaţii de răcire şi ventilaţii de mai multe tipuri, transmisii, boghiuri, atacuri de osie, instalaţii de ungere etc. Lucrasem la Uzinele 23 August, în halele de Locomotive Montaj şi-n cele de Probe. Făcusem probe cu locomotive pentru trenuri de marfă şi călători pe liniile Olteniţei şi Ploieşti, alături de recepţioneri reprezentanţi ai beneficiarilor căilor ferate din R.D.G., Bulgaria, Polonia, Vietnam şi alte ţări membre sau asociate ale C.A.E.R.-ului, în care exporta utilaj greu România comunistă. La Policolor lucrasem cu tot felul de instalaţii pentru prepararea răşinilor sintetice, în condiţii de mediu toxic mai atroce decît în Rotativă. Lucrasem şi la demolări, şi la construcţia primelor clădiri ale ministerelor din faţa Casei Poporului, pe care am instalat primele schele. Încă de atunci (anii ’86-’87) li se spunea Ministere, cu majusculă păstrată în toate actele şi planurile de sistematizare a oraşului din epocă şi-n conformitate cu destinaţia actuală. E una dintre multele ilustrări ale felului în care România urmează şi va urma mulţi ani de aici încolo direcţia trasată de geniul acelui cizmar semidoct, ale cărui clone degenerate fac legea în România de douăzeci de ani. Clădirile bulevardului Victoria Socialismului (nume pe cît de sugestiv, pe atît de întreptăţit) alcătuiesc zona cea mai

durabilă din tot Bucureştiul, aptă să reziste la cutremure de pînă-n 8 grade. În ce mă priveşte aşadar, pot spune că efuziunile vibrante ale poetului naţional, cum că a construit comunismul cu cărămida trupului, au avut la mine acoperire în fapte. Iar dacă epoca aceea a fost la o adică o poezie, a unei elite de vajnici mîncători de căcat de anduranţă, postcomunismul (capitalismul făcut de comunişti, cei mai răi dintre ei, slugile nemernice care şi-au trădat şi şi-au împuşcat stăpînul în Sfînta zi de Crăciun) este o vastă măcelărie, în care se sacrifică (fără sau sub anestezie, conform normelor UE), se tranşează şi se împarte trupul României dimpreună cu locuitorii ei. Să revin însă la ultimele luni ale anului 1989: faţă de ce făcusem pînă atunci şi la ce mă pricepeam, instalaţiile sanitare erau vorbă-n vînt. Cum ar fi fost pentru un romancier redactarea unui proces verbal. Doi la sută, să zic, din panoplia de scule sofisticate pe care le folosisem în ultimii cincisprezece ani îmi erau prea de ajuns acum ca să repar robineţi şi să înlocuiesc ţevi sparte, în maximum cinci la sută din totalul celor opt ore zilnice petrecute în camera cazanelor de la subsolul Universului, care s-ar fi putut numi birou. Chiar exista un birou acolo, achiziţionat de prin redacţii, vechi, din placaj băiţuit cîndva, scorojit, acoperit cu hîrtie de ziar pe care o schimbam la două-trei zile. Erau şi nişte scaune şi un telefon la care eram solicitat pentru avarii. Accesoriile alea aveau ceva inedit pentru mine, prin aceea că nu prea avusesem parte de aşa ceva în locurile pe undemi cîştigasem traiul. Mai era acolo o sculă nouă, care stătea în permanenţă lîngă uşă, la-ndemînă, îndemnîndu-te parcă s-o iei cu tine cînd ieşeai pe teren, pe etajele Universului: o ţeavă de doi ţoli, lungă de un metru şi jumătate, avînd montată la 15 centimetri de unul dintre capete o garnitură de cauciuc de diametrul unei mingi de handbal, fixată trainic cu două şaibe de tablă. Mareşalul – aşa mi l-a recomandat şeful meu, domnul Bogăţoiu, un tip la cincizeci şi ceva de ani, înalt de aproape 2 metri, bine clădit, cu prestanţă şi carismă imperiale, chiar şi-n combinezonul ăla negru de tanchist pe care-l

purta la lucru... Scula aia aducea într-adevăr cu un baston de mareşal, dar conotaţia numelui său era ceva mai complexă. Destinaţia îi conferea un fel de primat sau şefie printre sculele instalatorului. Foloseam Mareşalul la desfundatul closetelor din întreg Universul, în jur de o sută, turceşti şi tip bideu. Cu o vorbă chiar la locul ei, aş zice că acest detaliu al muncii mele îmi asigura cumva tihna scrisului (nu scriam acolo; pentru scris îmi trebuia intimitate, pe care o aveam doar acasă şi care presupunea o încăpere unde să nu intre nimeni, cu uşa bătută-n cuie eventual), dar timpul petrecut la slujbă citind sau moţăind mă ajuta să ajung acasă odihnit şi în formă pentru scris. Totodată, avînd Mareşalul pe mînă, îmi permiteam adesea să mă duc la duş şi să plec înainte cu o oră de ora trei, motivînd inginerului-şef, care se întîmpla să treacă în inspecţie pe la cazane şi nu mă găsea, că m-am stropit desfundînd un closet şi probabil că eram la duş cînd m-a căutat el. Nu comenta şi nu s-a deranjat vreodată să mă caute la duşuri, poate pentru că ştia că-l mint şi, la o adică, existau nişte closete, cele din grupul sanitar al femeilor de la legătorie, care se înfundau de cîte două ori pe zi şi picau mereu în sarcina mea. Domnul Bogăţoiu şi alţi colegi foloseau Mareşalul la căsăpirea şobolanilor care mişunau din abundenţă prin subsolul Universului, ceea ce contravinea flagrant principiilor mele: sînt împotriva vînătorii de orice fel, cu atît mai mult a şobolanilor, de care am tot avut parte prin hale şi barăci, pînă întratît c-am ajuns să-i socot nişte întrupări ale spiritelor locurilor, ce-mi călăuzesc soarta. Deja trăiam un punct culminant al relaţiilor cu acele fiinţe: ca nicăieri în alte părţi, cea mai mare parte din timp mi-o petreceam singur cu şobolanii. Ţin minte că-n joia aceea ceva m-a făcut să sar brusc de pe scaun, speriind perechea de guzgani cenuşii, mari cît nişte cărămizi, care ronţăiau pe masă din resturile pachetului meu cu mîncare. Am sărit la uşă cu intenţia nemotivată de a ieşi şi am încleştat mîna pe ţeava Mareşalului, pe care pentru prima dată l-aş fi folosit ca o armă, fără să ştiu altminteri împotriva cui. Peste zgomotul unei maşini rotative care tipărea primele

exemplare din Informaţia se mai auzea ceva ca un vuiet înfundat, de rîu care se umflă. Am ieşit; de jur-împrejurul cuştii Rotativei oameni din ateliere mişunau şi comentau ce auzeam de trei zile la Europa Liberă că se întîmplă la Timişoara. Un maşinist mi-a dat o dublă de Informaţia prin gard. Ca şi ieri, ziarul era ocupat aproape în întregime de proteste ale unor personalităţi împotriva haosului produs de huliganii de la Timişoara. Invariabil, toţi cereau Armatei, tovarăşului Ceauşescu personal, să ia măsuri. Ca o reflecţie a celor citite, la un difuzor din atelierul electric se auzeau discursurile de la miting. Emil Bobu, am auzit şi academician-doctor, i-a cerut lui Ceauşescu să intervină în forţă. Şi numaidecît s-a auzit glasul lui Ceauşescu. Transmisia s-a întrerupt după cîteva minute, iar apoi zgomotul rotativei a amuţit şi a început să crească acel vuiet de rîu care se umflă şi se apropie. Mitingul din Piaţa Palatului dăduse-n fiert şi curgea încoace, spre Brezoianu, ca o răbufnire duhnitoare ţinută prea multă vreme sub presiune. Ca şi la cutremurul din ’77, care m-a prins într-o hală în haine de lucru, am fugit cu hainele mele civile în braţe şi îmbrăcîndu-mă din fugă; să nu pierd nimic, să văd, să aflu... Prin faţa Universului mulţimea gonea ca la coridă, îngrozită-înverşunatăentuziasmată, lăsînd în urmă pancarte cu lozinci rupte, steaguri sfîşiate, pantofi desperecheaţi şi fragmente de îmbrăcăminte. Presiunea ucigătoare a mulţimii dinspre Piaţa Palatului părea să cedeze şi să se elibereze, ramificîndu-se prin faţa hotelului Continental, spre Teatrul Mic şi Casa Armatei şi, totodată, în dreapta Universului, spre Gambrinus şi spre bulevardul 6 Martie. Am ieşit pe 6 Martie, amestecîndu-mă printre grupurile de cîte douăzeci-treizeci de tineri care patrulau în sus şi-n jos pe bulevard, scandînd ca pe stadion: „Jos Ceauşescu!“, „Jos Dictatorul!“, „Libertate!“, „Timişoara!“ şi tot aşa. Atunci am văzut prima dată scutierii, mai circumspecţi şi mai puţini decît aveam să-i văd în următoarele ceasuri, zile şi luni: cîte patru doar, la capetele grupurilor, la 2 metri distanţă şi mişcîndu-se după ele, urmărind

pendularea în susul şi-n josul bulevardului, instituind parcă din mers regulile jocului acela palpitant-revigorant, pe care nu-l mai jucase nimeni pînă atunci. Nu era puţin lucru că ni se dădea voie; se oprise circulaţia şi ni se puseseră la dispoziţie nişte îndrumători. Grupurile pendulau, dar totodată înaintau imperceptibil spre Universitate. Ajunsesem cam în dreptul cinematografului Timpuri Noi, cînd un tînăr din dreapta mea a sărit într-o figură de arte marţiale, proptind călcîiul în vitrina librăriei în locul căreia a apărut mai apoi magazinul de încălţăminte Mocasin. Trebuie că, fără să-mi dau seama, tocmai asta aşteptam cînd pusesem mîna pe bastonul ăla de mareşal folosit la îndeletniciri din cele mai degradante – frustrarea, descătuşarea, zoaiele pestilenţiale prin care lipăiam prin grupurile sanitare cu Mareşalul în mînă: Jos-Cea-u-şes-cu! Bucăţi din geamul vitrinei fuseseră sfărîmate cu pietre şi tînărul karatist era de-acum în vitrină. Şuta înverşunat în Omagiile dedicate lui Ceauşescu, toate scrise de elita literaţilor epocii, dintre care toţi care au avut zile sînt azi în funcţii suspuse în instituţiile culturale şi statale; ei sînt ce au fost şi mult mai mult decît atît, conform devizei de pe frontispiciul revistei România Mare, preluată în spirit patriotic de la Avram Iancu – faţă de acest aspect al realităţilor postcomuniste, orice fel de nuanţare a vinovăţiilor din comunism e neavenită. Călcam de-acum în picioare în mijlocul bulevardului catastifele cu Omagii ceauşiste, încercînd să ne ţinem cît de cît de modelul Timişoarei. Corespondentul Begăi, pe care auzisem că fuseseră aruncate Omagiile, Dîmboviţa, era la cîteva sute de metri doar, dar karatistul ne avertiza de zor să nu atingem cărţile cu mîinile, ca să nu lăsăm amprente. O măsură de precauţie care, pe moment, nu părea deloc deplasată. Urcînd spre Universitate, în dreptul sediului Miliţiei Capitalei de pe Eforie, apăru un grup de salariaţi ai respectivei instituţii, plecaţi din birouri în sacouri (era foarte cald pentru acea perioadă a anului). Fuseseră probabil trimişi în misiune pe teren, cu ordine precise de

îndeplinit, pentru care ar fi primit te miri ce bonificaţii la salariu, de vreme ce erau atît de chitiţi şi înverşunaţi. Se repezeau cîte doi-trei în şuvoiul de lume, din care smulgeau cîte un puşti mai firav, o pradă mai la-ndemînă, şi-l tîrau spre sediul Miliţiei. Zece metri mai încolo, pe partea opusă a bulevardului, pe cimentul dintre coloanele Romartei Copiilor, am văzut reversul acelor scene: unul dintre ofiţerii civili luat de şuvoiul mulţimii ca de o apă şi călcat efectiv în picioare. Rondul din intersecţia Universităţii era înconjurat de scutieri, care protejau în interior un soi de cartier general al civililor şi gradelor mari din Miliţie şi Securitate, cu staţii de emisie, punînd la cale strategia spectacolului ce avea să urmeze odată cu lăsarea întunericului. În faţa Sălii Dales, se comasaseră trupe echipate divers, din toate armele şi înarmate pînă-n dinţi, ocupînd tot bulevardul pînă spre Piaţa Romană şi aşteptînd, desigur, ordine. În spaţiul dintre Teatrul Naţional, Intercontinental şi Blocul Dunărea, îşi făceau numărul grupurile cu care venisem, alături de grupuri aflate deja acolo. Zbieram de-acum la unison, vegheaţi şi înconjuraţi de trupe antiteroriste, scutieri, armată, miliţie şi Securitate civilă, cîtă o mai fi fost. Înarmaţi pînă-n dinţi, blindaţi cu tot felul de accesorii pentru război, erau mai mulţi de cel puţin zece ori decît manifestanţii dimpreună cu cei comasaţi pe trotuarul din faţa blocului Dunărea, care priveau ca la un sport extrem felul cum zbieram împotriva regimului, stînd pe loc de-acum, încercuiţi şi supravegheaţi, fotografiaţi, filmaţi, pregătiţi să pierim pe limba noastră. În răstimpuri, ne lăsam pe vine, executînd un soi de genuflexiuni protestatare şi metanii, prin care erau invocaţi morţii de la Timişoara... Şi totuşi, nu erau îndeajuns de multe forţe de luptă; în jurul orei 3, cînd mi se luase deja glasul de atîta zbierat, au început să apară dinspre Unirea, dintr-o bază militară din Berceni, după cum am auzit, un şir de maşini amfibii de luptă şi tanchete. Să fi curs preţ de o jumătate de oră, făcînd culoar printre manifestanţii care le huiduiau frenetic şi aruncau în ele cu pietre şi bucăţi de pămînt scoase din rigole. Să fi trecut în jur de o sută de care de luptă spre nordul oraşului, dacă nu

cumva erau doar douăzeci, care la Piaţa Romană făceau la dreapta şi se întorceau pe un traseu circular. Dintre cunoscuţii întîlniţi acolo mi-o amintesc pe Mariana, o fată de optişpe ani care lucra la zeţărie în Universul şi care avea să moară la miezul nopţii, călcată pe cap de un tanc. Pe tatăl ei, şi el zeţar, la Scînteia, aveam să-l cunosc în ’91, la festivitatea de înmînare a certificatelor de revoluţionar de către Iliescu la Palatul Cotroceni, la care am participat ca reporter al revistei Baricada. Am scris atunci un reportaj amplu, pe două pagini de revistă, despre eroii Revoluţiei, Mariana şi familia ei, o poveste tristă, ca toată istoria tranziţiei, garnisită din belşug cu zădărnicii de genul jos Iliescu, jos comuniştii, jos criminalii... Am mai întîlnit în Piaţă, în acea dupăamiază de joi, o altă Mariana, supranumită Madona într-o vreme cînd nu se ştia mai nimic la noi de vedeta americană. La nouăsprezece ani, cîţi avea pe atunci, Mariana Madona aducea mai degrabă cu o Tina Turner adolescentă, gătită, fardată-gelatărimelată-parfumată ca pentru nuntă sau discotecă şi ţopăind de bucurie că ne regăsim aici ca să-l dăm jos pe Ceauşescu, iar eu îi împărtăşeam cu asupra de măsură bucuria. Ne-am îmbrăţişat şi neam pupat cu atîta tragere de inimă, încît i-am smuls din ureche un cercel, pe care l-a căutat cîteva minute bune printre picioarele manifestanţilor... Madona, da, o ţigancă moldoveancă venită de pe lîngă Bacău cu tot neamul, părinţii şi nouă fraţi şi surori mai mici decît ea. Locuiau claie peste grămadă într-o cameră de 10 metri pătraţi într-o clădire interbelică din zona Rosetti. Maică-sa era fierăriţă-betonistă pe şantierul Centrului Civil, iar lui taică-său, pensionat de timpuriu (n-avea o mînă, îi fusese smulsă din umăr întrun accident) îi dusesem ziare să vîndă cînd lucrasem în Rotativă... În toată noaptea de 21 spre 22, Madona a cărat răniţi şi muribunzi ai Revoluţiei din Piaţa Universităţii la Spitalul Colţea, împreună cu fraţii ei. În baza certificatului de revoluţionar obţinut în anul următor, familia ei a primit un apartament cu trei camere în zona Poştei Vitan, la parterul unuia dintre blocurile din zona sudică a bulevardului

Victoria Socialismului. Cîţiva ani mai tîrziu, părinţii ei au vîndut în pierdere apartamentul şi şi-au cumpărat o casă în locurile lor de baştină de lîngă Bacău. După un periplu păgubos prin Italia şi Germania, Madona s-a întors falită la fraţii ei, în aceeaşi zonă Sfîntu Gheorghe – Rosetti, unde împuşcă şi azi francul, acostînd trecători şi intermediind oferte de fete şi droguri. Pe lîngă cele două Mariane, îmi mai amintesc de un tip pe care nu mai ştiu cum îl cheamă. Un om de serviciu din legătoria Universului, la vreo şaizeci de ani, care ajungea întotdeauna la lucru cu o oră înaintea tuturor, la 6, ca să cureţe vestiarele, grupul sanitar şi secţia pe îndelete şi-n tihnă. Era surd şi suferea de o boală care-i strîmbase privirea. În una dintre zilele acelea, cînd ieşise la 5 dimineaţa din scara blocului să se ducă la lucru, n-a auzit somaţia unui soldat care păzea zona de terorişti (teroriştii din filmele postdecembriste ale lui Sergiu Nicolaescu şi din rapoartele comisiilor pentru elucidarea enigmelor Revoluţiei conduse de acelaşi) şi care la împuşcat mortal. Omul acela şi cele două Mariane au fost pentru mine cele mai ilustrative modele ale eroilor martiri din decembrie ’89, drept care iam multiplicat şi diversificat, transformîndu-i în personaje ale romanului Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare – o altă variantă a poveştii triste de care vorbeam mai devreme, saturată şi ea de zădărnicii, nedreptăţi şi suferinţă. E singurul meu roman pe care am simţit nevoia să-l scriu de la cap la cap la persoana întîi şi singurul avînd ca personaj central un scriitor de o anume factură socio-morală, care a vrut să înţeleagă şi să se facă înţeles şi n-a reuşit. Dintre scriitorii pe care i-am întîlnit în acele zile şi au dat romanului meu o viziune corectă în ce mă priveşte asupra relaţiei scriitorului român cu puterea politică, l-aş aminti aici pe Artur Silvestri – o figură semnificativă şi reprezentativă, tocmai pentru că relaţia sa cu regimul era mai la vedere decît a altora. Pentru cine nu ştie, a fost un securist notoriu şi critic literar de frunte, autor cu operă, redactor

la revista Luceafărul, activ în cenaclurile vremii, care a scris un serial de mai multe episoade, apărut în Luceafărul, despre Europa Liberă, pe placul Securităţii. Prin această lucrare, devenise imediat după Revoluţie un termen de comparaţie ideal pentru oricare din colegii săi de breaslă, ale căror compromisuri nu atît de la vedere s-ar fi putut numi necesare. Pe 23 decembrie 1989, l-am văzut pe Artur Silvestri într-un birou al revistei Luceafărul, alături de cîţiva dintre colegii lui de redacţie, dintre care i-aş aminti aici pe criticul Mihai Ungheanu (om de vastă cultură, parlamentar PRM şi mîna dreaptă a lui Vadim vreme de mulţi ani, de la care atunci am auzit pentru prima dată că Revoluţia a fost, de fapt, o lovitură de stat – Dumnezeu să-l odihnească!), pe poetul şi redactorul-şef al Luceafărului la acea vreme, Nicolae Dan Fruntelată (a stat în permanenţă pe lîngă Iliescu, implicat în editarea Eternei şi fascinantei Românii, în prezent director de programe la TVRM), pe poetul Cezar Ivănescu (puse-n umbră de valoarea operei sale, funcţiile sale de după Revoluţie n-au fost atît de spectaculoase. Ţin minte că, în zilele acelea de după Revoluţie, agitînd bastonul şi lovind cu el în pereţi, m-a dat afară din birou – Dumnezeu să-l aibă în pază!), pe Iulian Neacşu – poet şi prozator securist (mi-a publicat unele dintre primele bucăţi de proză pe care le-am vehiculat prin redacţii de reviste literare prin anii ’80 – ani buni după Revoluţie a fost consilier guvernamental). Şi alţii, şi alţii... Pe holurile şi-n birourile Casei Scînteii era o foială fascinant-entuziasmată, uşor contrafăcută. Se reînnoiau alianţe făţişe sau piezişe, în baza unor trădări îndelung rumegate, cărora le venise sorocul. Arturi Silvestri, pe numele lui adevărat Gabriel Tîrnăcop, mi s-a părut cel mai tras la faţă dintre toţi, marcat în ultimul hal de o spaimă care nu s-ar fi vrut în ruptul capului spăşire. Spaima aceea se potrivea de minune cu ce a spus pentru un auditoriu format din vreo zece inşi – şi am reţinut întocmai, aşa încît citez textual: N-ar trebui să uităm că au fost oameni care s-au sacrificat pentru ţara asta... Pe moment am crezut că se referă la împuşcaţii din ziua precedentă.

Din următoarele fraze însă am înţeles că el şi cei care i s-au alăturat la greu fac parte dintre oamenii care s-au sacrificat pentru ţară. Spaima şi deruta care au tulburat cît de cît personalităţi precum Arturi Silvestri, Adrian Păunescu, Vadim Tudor şi alte zeci de mii asemenea lor, de diverse calibre şi orientări culturale, aflate în funcţii şi posturi cheie ale sistemului şi totodată, chiar fără să ştie, în aşteptare pentru marea friptură postcomunistă, au durat într-o primă fază mai puţin de o lună. După un an şi ceva, toţi erau deja cu mînecile suflecate, puşi pe treabă (guvernul şi preşedinţia lucrează, nu-şi pierd timpul cu mitingurile – era o vorbă în vogă la vremea respectivă), integraţi şi angrenaţi în jucăria extrem de lucrativă a democraţiei originale iliesciene, la care neam de neamul lor n-ar fi visat pe vremea cruntului dictator. Cumva în umbră faţă de alţii (era totuşi prea mînjit), ascensiunea lui Artur n-a fost mai puţin fulminantă. Multimilionar în dolari din afaceri imobiliare şi trusturi de presă, preşedinte al Asociaţiei Patronilor de Agenţii Imobiliare din România şi proprietar al unui trust de publicaţii, el n-a uitat totuşi de dragostea sa dintîi, literatura, continuînd să-şi edifice opera, iar cu cîţiva ani înainte de decesul survenit în 2008, a purces la organizarea unor demersuri pentru înfiinţarea unei Societăţi a Scriitorilor Români, care să concureze şi să întreacă U.S.R.-ul. Timpul n-a mai avut răbdare, însă i-a transmis un semn în postumitate prin intenţia U.S.R.-ului de a-şi preschimba titulatura în chiar cea aleasă de el. Oricum, sînt departe de a fi singurul care într-un fel sau altul se implică în rememorarea acestui scriitor român în anul aniversar al Revoluţiei din decembrie. Pentru cine nu ştie şi n-are drum prin zonă, vreau să consemnez că, începînd de prin martie, de circa patru luni aşadar (scriu aceste rînduri în iulie 2009), în vitrinele a şapte sau opt librării din centru, de jur-împrejurul locurilor faptei despre care vorbeam la început, tronează portretul lui Artur Silvestri la scară 4 pe 1, înconjurat de cărţile sale, avînd sub el, pe bandă,

titlul cărţii lui de suflet, confesiune de aleasă simţire: Mărturii tulburătoare. Aşa să-i ajute Dumnezeu!

Aceşti idioţi care ne guvernează Twenty Years After Liviu Antonesei Cînd mă uit prin notaţia mea, datată 23 decembrie 1989, din Jurnal din anii ciumei..., mă apucă un sentiment foarte amestecat: de nostalgie faţă de entuziasmul şi optimismul de care putusem da dovadă, deşi eram după vreo două luni de domiciliu forţat şi cu moralul tinzînd spre zero pentru că la Congresul al XIV-lea nu se întîmplase nimic, cum spera toată lumea, dar şi de ruşine aproape depresivă, gîndindu-mă cît de naiv fusesem crezînd că totul se va schimba radical, în bine, desigur, peste noapte. De altfel, entuziasmul şi optimismul nu aveau să aştepte douăzeci de ani pentru a se risipi. Au fost suficiente cîteva zile din ianuarie 1990 ca să se întîmple acest lucru – 6 ianuarie, cînd Şevarnadze, pe atunci ministru de Externe al U.R.S.S., sosit la Bucureşti, avea să se întîlnească exclusiv cu Iliescu şi Brucan, nu şi cu Mazilu, care reprezenta, totuşi, „Externele“ Frontului; 12 ianuarie, cînd „bătălia de pe tanc“ a fost cîştigată de Iliescu, reprezentantul laturii sovietice a complotului, nu de Mazilu, care după toate aparenţele – şi informaţiile apărute între timp – juca pe cartea americană, chestiune ce nu avea să rămînă fără urmări în evoluţia ulterioară a situaţiei României, măcar pentru vreun deceniu; în fine, manifestaţiile opoziţiei de la sfîrşitul lunii, cărora F.S.N. le-a răspuns cu contramanifestaţiile violente de a doua zi, după cel mai clar şi mai limpede tipic bolşevic. Faptul că incidentele cu pricina au condus la apariţia C.P.U.N., în care, în principiu, „puterea provizorie“ oferea o tribună oficială de exprimare şi opoziţiei, nu m-a indus în eroare. Opoziţiei nu i se oferea ceva, i se închidea în realitate gura, făcînd-o

şi mai fragilă decît era, decît ar fi fost dacă ar fi rămas în afara oricărui exerciţiu de simulare a participării la putere. O opoziţie care să fi rămas exclusiv în stradă şi în paginile ziarelor ar fi obţinut rezultate mai bune la alegerile din 20 mai decît a obţinut, cauţionînd practic puterea neocomunistă prin acceptarea cooptării în C.P.U.N. Pentru mine, aceste evenimente au fost revelatorul faptului că singurul gînd al „puterii provizorii“ era cum să se eternizeze la putere, în buna tradiţie a partidului comunist din care se născuse, aparent precum Afrodita din spuma mării. Şi totuşi, aceste concluzii amare la care am ajuns atît de repede nu m-au demobilizat, ci mai degrabă au avut efectul invers, altfel nu s-ar explica militantismul civic şi jurnalistic, apoi politic în care m-am înscris imediat după demisia din conducerea naţională a F.S.N., care a urmat contramanifestaţiei feseniste amintite. Am scris sute, mii de articole împotriva „noii puteri“, am organizat vreme de vreo doi ani zeci de mitinguri de protest, m-am trezit fondator şi lider al Alianţei Civice, apoi al partidului acesteia, ba chiar şi prim-secretar de tip nou, vreme de vreo doi ani şi jumătate, pînă cînd m-au apucat boala şi dezgustul constatînd că „ai mei“ nu erau nici mai competenţi, nici mai oneşti decît „ai lor“. Am plecat şi bolnav de acolo, ca să nu se poată spune că plec cu mîna goală dintr-o demnitate publică! Dar nu regret. Experienţa mi-a acordat o vizibilitate pe care nu aş fi avut-o altfel – practic, de la ultimul secretar de primărie comunală din judeţul condus de mine şi pînă la toţi cei trei preşedinţi post-ceauşişti ai României, am cunoscut cam toată floarea cea vestită a politichiei româneşti post-decembriste. Sigur, asta m-a vindecat de maniheism şi de orice iluzii legate de clasa politică aborigenă! Pînă la implicarea politică, mai ales pînă la exercitarea puterii, îmi imaginam că toţi cei „buni“ sînt în partea în care mă situam eu, în vreme ce „răii“ se aflau exclusiv în tabăra adversă. După această experienţă, ştiam deja că cei „buni“ sînt foarte puţini, iar numărul lor era şi el în scădere continuă, cei „răi“ foarte mulţi şi, de bună seamă, în creştere continuă, iar distribuţia lor era relativ proporţională în toate taberele –

că partide ar fi destul de pretenţios să le numesc. Găşti clientelare, chiar mafii mi se par denominaţii mai adecvate. Aşa am ajuns să nu mai pot vota decît negativ, să merg pe strategia „răului cel mai mic“, dacă de „bine“ era clar că nu putea fi vorba, iar de doi-trei ani să nu mai votez chiar deloc. M-am fript în 2000 votînd – şi instigînd la vot! – pe unul cu mîinile pline de sînge, ca să nu cîştige altul cu gura plină de căcat! Care, acum, ne reprezintă în Europa, frate! În fond, cînd nu ai de ales, nu alegi – e şi aceasta o atitudine, o opţiune politică fermă, chiar dacă manifestată, oarecum budist, ca neopţiune. Şi totuşi, chiar dacă am strigat şi eu la mitingurile din primii ani post-decembrişti „Ţineţi minte cinci cuvinte/ E la fel ca înainte!“, cu varianta încă mai dură „Ţineţi minte cinci cuvinte/ E mai rău ca înainte!“, nici o clipă n-am crezut asta. Simţeam, ştiam că nu era nici „la fel“, nici „mai rău“, cu atît mai puţin „mai bine“, simţeam, ştiam că e „altfel“. Un „altfel“ deschis. În unele privinţe, era „mai rău“, în altele „mai bine“, în celelalte „la fel“. Cum urmau să evolueze lucrurile a depins de noi în fiecare moment. Din păcate, nu exclusiv! Pentru că nu puteam evalua lucrurile în absenţa a ceea ce avea să devină clasa noastră politică. În fond, aceasta a apărut din laboratoarele P.C.R. şi ale U.T.C., din directorimea industriei socialiste falimentare, din rîndurile intelectualilor autentici sau pîrîţi convertiţi la jurnalism şi politică, din puţinii supravieţuitori ai Gulagului şi chiar mai puţinii foşti disidenţi şi opozanţi anticomunişti din ultimele decenii ale regimului de tristă memorie. Această clasă politică nu avea cum să nu poarte toate stigmatele originilor sale, lucru care s-a văzut limpede în întîrzierea de cel puţin zece ani cu care s-au făcut toate modernizările, toate reformele necesare – dacă trecem peste pluralismul formal, declarat încă din zilele în care mai curgea sînge, cam totul, în ce priveşte economia, instituţiile politice, administrative şi juridice, s-a făcut mereu cu zece ani mai tîrziu. Principalul vinovat este, desigur, Ion Iliescu, care a făcut acestei ţări cel mai mare rău, cînd i-ar fi putut face un mare bine – printr-un simplu gest, retragerea cît mai rapidă, de preferat înaintea alegerilor din 20 mai 1990. Dar

cum avea să se retragă cel care a stat aproape treizeci de ani la pîndă în spatele scaunului lui Ceauşescu?! L-am întrebat odată pe prietenul meu Vladimir Tismăneanu cum de a putut face cartea aceea ruşinoasă de interviuri cu Ion Iliescu. Mi-a răspuns excedat că şi Adam Michnik a făcut una cu generalul Jaruzelski. De parcă situaţiile ar fi fost comparabile! Păi, nici Volo nu e Adam, cu atît mai mult Iliescu nu e Jaruzelski! Cel din urmă a făcut Poloniei „răul cel mai mic“, ocupaţia militară internă, cînd putea lăsa să se petreacă „răul cel mai mare“, ocupaţia sovietică, pe cînd Iliescu i-a făcut României cel mai mare rău posibil în contextul dat, cînd îi putea face cel mai mare bine, printr-o retragere care ar fi lăsat jocul politic deschis şi posibilitatea naşterii unui pluralism autentic, pe care nu-l avem nici astăzi, deşi s-a schimbat puterea de cîteva ori şi guvernele încă de şi mai multe ori! Da, sîntem unde sîntem, am ajuns unde am ajuns, la douăzeci de ani de la o Revoluţie care ar fi putut să ne schimbe complet în bine destinele, mai ales din pricina conducătorilor noştri. I-am numit idioţi, i-aş putea numi imbecili, la fel de bine, sau cretini. Dar acestea nu sînt calificative, ci termeni tehnici utilizaţi în sensul lor psihologic. Se referă la oameni care, puşi în situaţia de a face ceva, nu ştiu, nu sînt în stare, poate nici nu vor să facă. Din acest motiv sînt idioţi, chiar dacă IQ-urile li se înscriu în limitele normalului sau trec peste ele. Cum poţi numi altfel o clasă politică – deşi politrucime mi se pare un termen mai adecvat! – care a chinuit de două ori un text constituţional pentru a obţine ceva atît de stufos, de contradictoriu şi de aberant, încît nici măcar forma de guvernămînt nu e limpede? Şi, pe deasupra, aceasta n-ar putea fi schimbată decît pe cale revoluţionară, dacă tuturor românilor le-ar trece prin cap să treacă de la republică la monarhie! Cum poate fi numită o clasă politică în interiorul căreia, cu o constanţă remarcabilă, tensiunile şi conflictele din interiorul aceleiaşi tabere sînt mai violente decît cele întreţinute cu tabăra adversă? Cum naiba poate fi numită această bandă de politruci care, în materie de funcţie supremă în stat, n-a fost în stare

să ne ofere decît un înalt demnitar bolşevic nici măcar reciclat ca lumea, un profesoraş de bună credinţă, dar mediocru pînă la ultima fibră, şi un incult cu gura spurcată, dar care, provenit din aparat, ca şi ceilalţi, îşi imaginează că ar fi Sfîntul Gheorghe ucigînd balaurul comunismului?! Dar care găseşte suficienţi intelectuali – de n-o fi exagerat cuvîntul! – care să-l aplaude, linguşească şi promoveze! Şi nu toţi pentru avantaje şi sinecuri, ci unii din pricina obiceiului de care se scapă greu, alţii din masochism, iar ultimii „că aşa e la modă“! Păi, atunci, cum să nu-l vozete „popor, prostime“ dacă domnii ăştia cu carte susţin că e bun, că e mare şi tare ca Ştefan cel Mare?! Mai ales că, în materie de adversari, cealaltă cloacă a clasei politice îi expediază pe băiatul bun la toate, dar transparent ca sticla, fără pic de conţinut, şi pe cel atît de nimerit poreclit de Ion Iliescu? Iaca, o mai nimereşte şi bătrînul bolşevic cîteodată! Bomboana de pe colivă, cel puţin pe moment, este pusă de asumarea răspunderii guvernamentale pentru trei pachete de legi importante, dar pline nu doar de contradicţii interne şi aspecte neconstituţionale, cum a sesizat deja Consiliul Constituţional, dar şi de sute de erori de limbă română strămoşească, după cum poate observa toată lumea! Ceea ce ar explica oarecum logic şi tentativa de desfiinţare a Institutului Limbii Române – exista riscul clar ca străinii să înveţe limba străbunilor mai bine decît legiuitorii noştri! Iar asta face pandant perfect cu discursul în Parlament al locatarului de la Cotroceni – dacă închideai ochii şi ascultai numai vocea, aveai senzaţia că a înviat Tătuca! Asta avem după douăzeci de ani: în locul unui singur idiot cu soaţa sa, care ştiau şi făceau totul, o puzderie de idioţi de calibru mai mic, dar care sînt în stare să facă aproape la fel de mult rău. Noroc că, prin efort propriu, parcă împotriva idioţilor care ne guvernează, societatea aceasta bolnavă a reuşit să-şi creeze anumite insule de normalitate, zone de autonomie – economică, culturală, de loisir etc. – în care lucrurile par să se desfăşoare după regulile unei lumi care ar putea fi cea viitoare. Dacă nu vor fi sufocate de bravii noştri politruci, dacă vor avea putere de

iradiere... Pentru că singura şansă de ameliorare a clasei politice este renaşterea – de fapt, naşterea, că prima tentativă a fost un avorton! – a societăţii civile. Dacă nu, nu! 15-18 septembrie, Iaşi

A fost, cum să nu fi fost? Ion Barbu Motto: „Numai curul se schimbă, limbile rămîn aceleaşi!“ (Ion D. Sîrbu) Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu, cînd mă gîndesc la Revoluţia din Petrila, parcă şi acum îmi saltă burta de atîta rîs! Coana Revoluţie m-a prins ca angajat al Minei Petrila, iar semnele care o prevesteau erau îmbrăcate în halatul albastru cu care circula, cu o mină preocupată, tov. Cîmpeanu – securistul întreprinderii – prin incintă. Pe lîngă întrebările fundamentale: de unde venim şi încotro ne îndreptăm, minerii, moi même, eram contrariaţi de noua costumaţie a ipochimenului, obişnuiţi fiind a-l vedea doar la costum stas şi cravată idem. Tîrziu, după ce Securitatea a fraternizat şi soranizat cu poporul şi Armata, adevărul a ieşit ca cartela de ulei la suprafaţă: sub halatul albastru bălăngănea un pistol negru! Evoluţia ulterioară a acestui prim personaj a fost următoarea: imediat după anunţul fugii lui Ceauşescu, a luat-o şi el la sănătoasa, ascunzîndu-se vreme de cîteva săptămîni în casa unui prieten. S-a dovedit încă o dată, dacă mai era nevoie, că în Petrila nu se vine, din Petrila se fuge! Revoluţia a venit la Mină prin difuzor. Ca orice instituţie onorabilă care nu-şi făcea planul, aveam şi noi o staţie de radioficare, la care lucrau cele mai mişto femei din întreprindere, asta ca să vă faceţi o idee privind criteriile de angajare. Şeful lor era tov. Svoboda, care, ca cumul de funcţii, mai era şi şeful biroului Documente Secrete.

Nici n-a apucat Mircea Dinescu a se face că lucrează, că i-a şi tăiat cheful de lucru personajul sus amintit, întrerupînd emisiunea. Din CV-ul svobodaian mai vreau să aduc la lumină, mult iubite şi stimate cititorule, următorul fapt de armă: la o reuniune de lucru a defunctului C.A.E.R., ţinută la cabana Lunca Florii, aşezămînt pendinte de Mina Petrila, şeful biroului cu documente secrete a fost însărcinat cu cîteva ore înainte cu nobila misiune de a da toate muştele afară din cabană. Picior de muscă, mult timp după aceea, n-a mai călcat prin Lunca Florilor... Revenind la difuzoarele noastre şi reproşînd istoriei că nu-şi începe programul după orele de producţie, m-am hotărît să părăsesc laş locul de muncă şi să fug la un televizor. Am trecut pe la cabinetul medical, de unde l-am luat cu mine pe doctorul Rene Iacobescu, însoţit de cîteva sticle numite certificate de boală, şi am fugit la casa mamei, situată într-un fel de Primăverii al Petrilei, evident Cartierul Evidenţiaţilor nr. 1/4. În aşteptarea unei vize de Germania care să-i întregească familia, doctorul sus-amintit vedea în toţi cei care apăreau la televizor cu tricolorul la cot pe înalţii viitori funcţionari care să-i aprobe plecarea. Drept urmare, cum apărea o figură nouă, cum se repezea la televizor, cum sărea pe ecran şi depunea un sărut franţuzesc pe cap, membre şi trup. Televizorul maică-mii se pare că nu era doar un bun emiţător, ci chiar un bun transmiţător. Dovada? Azi doctorul R.I. este un cetăţean german pe stil vechi, cetăţean european pe cel nou. Vegetînd, stare vegetală care va să zică, noi în faţa televizorului, am pierdut contactul cu istoria care se scria chiar în acele momente pe străzile Petrilei. Caut, pe mai departe, s-o reproduc din depoziţiile martorilor oculari. Aşadar, intră în scenă personajul principal Nema. Acesta era cunoscut în urbea natală ca un amator de muzică cu serviciu incert şi care pleca urechea la Hurezeanu, N.C. Munteanu şi Chiriac. În

şcoala primară s-a remarcat prin compunerea lapidară pe care a făcut-o la un extemporal cerut de tovarăşa dirigintă. Tema lucrării de control a fost: „Care este idealul tău în viaţă?“, iar răspunsul pionerului Nema a fost: „Eu, cînd voi fi mare, vreau să ajung hamal la Led Zeppelin!“. De ajuns acolo n-a ajuns, dar a fost chemat mai apoi pe la sediul local al Miliţiei pentru rapoarte despre ce se mai spune la radio şi pentru a preda criticilor de la organ cele cîteva exemplare de Playboy şi Billboard pe care le ţinea ca sfînt odor. Deci, întîmplarea?, destinul?, face ca pe strada Principală, y compris Principială, să se întîlnească de acum revoluţionarul Nema şi miliţianul de ieri, poliţistul de azi Romanczi, arhivarul colecţiei revistelor amintite. Mîinile lucrate la sala de lupte „Preparatorul Petrila“ ale Revoluţiei petrilene se opresc în reverele gulerului albastru de miliţian, iar zece degete smulg petliţele şi gradele. Minune!, dintr-o dată miliţianul coboară în rîndul societăţii civile. Miliţia, iată, fraternizează cu populaţia. Inutil a mai spune că-n cel mai scurt timp proprietatea asupra presei străine a fost reparată. Mai mult chiar: ocrotită şi mai apoi garantată. Faptele nu se opresc aici. Orice manual adevărat al unei revoluţii spune că trebuie ocupate gara, poşta şi palatul Primăriei. Prima nu se pune, că n-avem, a doua, pe motiv de inventar, rămîne a fi cucerită doar reduta de la Primărie. Sub un steag parţial tricolor, sub comanda de acum a Domnului Nema, tăvălugul revoluţionar se rostogoleşte implacabil către vîrf. Prim-secretar al partidului unic şi local era – dar de ce folosesc trecutul? –, este şi va fi Ilie Păducel. Acesta a fost, de fapt, şi unica victimă a revoluţionarilor. Fugărit prin Primărie, a fost în cele din urmă prins în balconul instituţiei. (Vedeţi, prin urmare, rolul balcoanelor în toate revoluţiile!) Ţinut de picioare şi cu capul în jos, spînzurat în neant (ah, ce-mi place imaginea asta – Fiinţa şi Neantul!), fostul electrician de mină

I.P. se jura că picior de păducel nu va mai călca pe acolo. Asta a fost prima minciună a Marii Revoluţii din Decembrie, filiala Petrila. Odată eliberat, Domnul Ilie o ia la sănătoasa & ruşinoasa şi nu se mai opreşte decît în coteţul din curtea-i proprie. Asupra acestui episod, istoricii locali încă se mai ceartă. Unii afirmă c-ar fi fost coteţul porcului, alţii c-ar fi cel al găinilor. Locatarii imobilului au dispărut de mult, aşa că disputa n-are şansa aflării adevărului istoric gol-goluţ. Locul din fruntea obştii fiind eliberat, aveam şi noi vidul nostru de putere – nu trebuia să ni-l umple nimeni –, prin vot popular se impune în funcţia de salvator local dl Avram Iancu, un vajnic căpitan de armată cu mustaţa pe oală, copie parcă la indigo a celui de la 1848. Ultima ispravă de armă a căpitanului a fost spargerea în bucăţi a unui disc cu Cenaclul Flacăra. Iată circumstanţele: Ajunul Crăciunului fiind, am hotărît a da colinde la tot cartierul. Drept urmare, am scos pe balconul apartamentului în care stăteam pick-up-ul cu cele două boxe de rigoare (left & right) şi am pus discul cu Cenaclul Flacăra, care avea incluse în el vreo două colinde laice. Din nefericire, urma pe disc cîntarea şi urlarea lui Păunescu cu „Trăiască Ceauşescu, trăiască Tricolorul, trăiască Măria-Sa Poporul!“. Difuzoarele erau date la maximum, proprietarii discului ocupaţi cu politica, aşa că ne-am trezit la uşă cu Armata. Crăişorul dealurilor petrilene, Avram Iancu 2, înarmat pînă-n gingii, ne-a cerut imperativ discul şi foarte puţin a lipsit să nu fim şi încătuşaţi. Apoi, cu cele două mîini lopeţi şi un genunchi tîrnăcop, a fărîmat vinilul reacţionar. Aşadar Revoluţia petrileană a ajuns la colinde. După Miliţie şi Partid, a venit şi rîndul Bisericii să fraternizeze cu poporul. În ziua de 22 Decembrie, după fuga Întîi Umblătorului Ceauşescu, i-am cerut părintelui Jurca să tragă clopotele.

E drept, nu murise Ceauşescu, dar nici mult nu mai avea. Răspunsul lui a fost unul hemingwayan: pentru cine să bat clopotele? Lămurit, în cele din urmă, pentru cine bat vînturile, popa Jurca a organizat apoi, în seara de ajun, prima procesiune religioasă pe strada nr. 1 a Petrilei, cu tot tacîmul: cruce, prapuri, lumînări şi babe. Îmi aduc aminte de o zicere a petrileanului Ion D. Sîrbu, care afirma că, uitîndu-te la o înmormîntare, vezi în primele rînduri oameni care jelesc mortul, iar spre coada şirului dispoziţia se schimbă, oamenii aproape că mor de rîs. Mutatis-mutandis, cam aşa se întîmplă şi la procesiunea amintită. În faţă, babele cîntau de naşterea Domnului, iar în spate, lumea scanda: „Ceauşescu – Anul Nou/ Îl va face în cavou!“. Trăgînd linie la capătul orînduirii socialiste multilateral dezvoltate, am constatat că publicasem pînă la acea dată vreo sută de desene şi obţinusem treisprezece premii internaţionale la saloanele de profil din întreaga lume. Nimeni nu-i profet în satul lui, cu atît mai mult caricaturist în oraşul său. Această stare de nerecunoaştere din partea vecinilor de scară, de bloc, de cartier, de stradă şi de oraş trebuia curmată. Aşa că m-am hotărît să public în presa locală ofurile mele politice. Înarmat cu cîteva desene cu Ceauşescu şi-a lui ceată, am intrat în biroul redactorului-şef Simion Pop. Ziarul se numea cu o zi înainte Steagul Roşu, iar acum trecuse pe Zori Noi. Nimeni n-a rîs niciodată la caricaturile mele aşa cum a făcut-o atunci răposatul S.P.! Deşi cu două, trei zile înainte, cu mînie muncitoresc-ţărănească, înfierase golanii de la Timişoara, a publicat cu cel mai mare entuziasm cele primite. Îmi făceam cruce şi mă întrebam ce e omul, de unde vine, încotro se îndreaptă şi, mai ales, cum o mai coteşte! Aşa că am hotărît, cu un grup de prieteni, să înfiinţăm o nouă publicaţie. Am numit-o Cameleonul şi cu proiectul ei ne-am dus la Petroşani, la Consiliul Frontului Salvării Naţionale, pentru a cere

aprobarea de a o tipări. Rămăsesem cu vechiul reflex de a cere aprobare. Acolo, într-o audienţă cu dl Septimiu Kraus, preşedintele CFSN şi fostul nostru profesor de socialism ştiinţific de la Institutul de Mine din Petroşani, cerem permisiunea de a fi liberi. Asistăm apoi la o prelegere despre rolul şi funcţia unei revoluţii şi plecăm aşa cum am venit. O vorbă celebră spune ca, intrînd în ceva similar, intri bou şi ieşi vacă. Corect! Cu o sticlă de coniac dată tipografilor, scoatem apoi primul număr. Urmează apoi alte patru. Iar nr. 5 devine şi ultimul. Morala proletară a celor deja puternici din Liga Minerilor impune încetarea apariţiei ziarului nostru. N-a mers cu presa, nu-i nimic, încercăm cu arta! Deschidem, astfel, la parterul unui bloc abia terminat, prima galerie de artă privată din ţară. Organizăm şi primele expoziţii internaţionale şi ne bucurăm de cei trei sau patru vizitatori zilnici pe care-i avem, jumătate împinşi înăuntru de ploaia de afară. Priveam cu jind peste drum de noi cum la două barăci de tablă coada era ca pe vremea lui Ceaşcă. Una era cu ziare şi-l avea la tejghea pe fostul secretar cu propaganda al municipiului Petroşani, dl Constantin Iovănescu, iar cea de-a doua vindea alcool la pahar de plastic cu dl Valerică Coandrăş, fost secretar cu organizatoricul, pe post de tejghetar-ospătar. L-am invocat mai sus pe Ion D. Sîrbu, petrileanul nostru de serviciu. Închei tot cu el, pentru că i-au lipsit doar cîteva luni pentru a prinde un spectacol ce nu trebuia ratat. Aici în Petrila, ca la Teatrul de stat Ion D. Sîrbu (!) din Petroşani, spectacolele se dau într-un singur exemplar. „Nu mai am memorie. Am doar cîteva amintiri la a căror înfrumuseţare lucrez mereu.“

Suceava, 1989 Matei Bejenaru În toamna anului 1989, lucram ca inginer stagiar la Întreprinderea de Fibre Artificiale din Suceava, oraşul meu natal. Eram într-o situaţie foarte grea: pentru a ajunge acasă după terminarea facultăţii, am luat repartiţie la întreprinderea ce „teroriza“ atunci un întreg oraş prin poluarea cu sulfură de carbon şi, pe deasupra, lucram la secţiile celofibră şi mătase, cele mai toxice din întreprindere. Descoperisem că nu aveam vocaţie de inginer şi speranţa mea era să urmez la seral cursurile secţiei de ceramică de la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“ din Bucureşti. Totul era însă extrem de complicat, de la admiterea la a doua facultate pînă la mutarea ca inginer stagiar la Bucureşti. Din toamna lui 1988, am început să frecventez cursurile Şcolii Populare de Artă din Suceava, secţia pictură, unde, pe lîngă pictori amatori din fabrici şi uzine, exista un grup de tineri absolvenţi de licee de artă care se pregăteau pentru admitere, grup de care mă lipisem şi eu. Munca stresantă de la serviciu şi studiul de atelier îmi captau toată energia şi nu mai aveam timp să mă mai gîndesc şi la politică, pînă cînd am mers în vizită la Iaşi şi m-am întîlnit cu un prieten, student la Istorie. Acesta mi-a spus că se mişcă lucrurile în Ungaria, unde s-a deschis graniţa cu Austria pentru cetăţenii est-germani, şi că ceva se va întîmpla şi în România curînd. Nu l-am crezut atunci. Cîteva săptămîni mai tîrziu, în timpul Congresului P.C.R. din noiembrie 1989, un coleg, pictor amator, mi-a spus că în Gara de Nord din Bucureşti erau patrule de miliţie care legitimau călătorii, dar, în continuare, nu puteam să-mi imaginez că Ceauşescu poate pica. Reîncepusem să ascult ştiri la Europa Liberă şi eram oarecum la curent cu ceea ce se întîmpla în ţările din Est. Bineînţeles, la

Suceava totul era banal pentru mine: serviciu, ore de pictură, cozi la alimente. Primele semne ale ieşirii din „normalitate“ am putut să le observ în jur de 19-20 decembrie, cînd revolta de la Timişoara începuse: în fiecare seară, electricienii de la IRE montau neoane pe stîlpii de pe străzile întunecoase dintre blocuri. Evident că primiseră ordin de la partid şi de la Securitate să lumineze străzile noaptea, pentru a controla orice mişcare. Am văzut că a fost ceva suspect cu mitingul lui Ceauşescu de pe 21 decembrie, dar nu am ascultat noaptea radioul. A doua zi am aflat despre fuga lui cu elicopterul de la difuzorul din oficiul poştal unde încercam să îmi fac un abonament la o revistă. Îmi amintesc bine şi azi cum vînzătoarea i-a dedicat o înjurătură lui Ceaşcă şi a tras, de bucurie, un picior sănătos în biroul de la oficiu. Am plecat imediat să o caut pe soţia mea, care era la plimbare cu fetiţa noastră de cîteva luni într-un parc din apropiere. Ne-am găsit repede şi am plecat cu toţii acasă. Am deschis televizorul... Sergiu Nicolaescu vorbea din holul TVR. De la prînz, nu m-am mai dezlipit de televizor. Aveam un amalgam de senzaţii – bucurie, eliberare, dar şi teama că totul va eşua. Pe 23 decembrie, dimineaţa, am ieşit singur prin centrul Sucevei pentru a vedea ce se întîmplă. O mulţime de oameni era adunată în piaţa centrală. De la balconul Sfatului Popular, faţă în faţă cu Biserica Catolică, cineva cerea tututor să îngenuncheze şi să se roage pentru morţii Timişoarei. Am îngenuncheat şi eu, scoţîndu-mi pălăria ce mă identificase pînă atunci ca fiind pictor. Din păcate, la numai cîteva minute de stat prin centru, o patrulă de soldaţi cu uniforme scofîlcite şi cu puşti la umăr m-a obligat să intru în clădirea Sfatului Popular şi să mă legitimez. Credeau că pot fi un terorist de vreme ce nu purtam pe cap nici căciulă de miel astrahan, nici una rusească de iepure. Acum privesc în urmă cu ironie, dar atunci mi-au îngheţat urechile de frică. Norocul meu a fost că în holul clădirii am fost recunoscut de un fost coleg de liceu, probabil membru în Frontul Salvării Naţionale, pentru că purta o bandă tricoloră pe mînă, care

le-a spus celorlalţi: „Lăsaţi-l, că-i de-al nostru şi ascultă muzică bună...“. Am plecat apoi repede acasă, mi-am pus pălăria în dulap şi am rămas „lipit“ de televizor. Îmi amintesc un detaliu din studioul Revoluţiei din TVR, unde fusese încropită un fel de conferinţă de presă datorată vizitei inopinate şi curajoase a lui Bernard Kouchner, pe atunci ministrul francez al Relaţiilor Umanitare (sper că nu m-am înşelat la titulatură). Întrebat de un jurnalist francez despre acceptarea pluripartidismului în România, Ion Iliescu a răspuns într-o franceză de baltă: „Nu som pur leo dialog avec tut le fors progresist diu pei“. În aceeaşi seară, în timp ce priveam înfricoşat la ceea ce se întîmpla la Bucureşti, nişte vecini de scară prospăt mutaţi de la ţară au tras toată noaptea o petrecere cu chiote şi muzică... Nu de bucuria Revoluţiei, ci pentru că aşa îşi propuseră să se distreze cu cîteva zile mai devreme, într-un alt timp istoric. În aceeaşi seară, nu înţeleg de ce, în centrul Sucevei s-au tras vreo două trei focuri de armă. Mirosul de praf de puşcă s-a simţit în toată zona centrală a oraşului, de parcă nu ştiu ce bătălie se dăduse acolo... În seara de Crăciun, cînd mi-am vizitat părinţii, am avut surpriza să văd, în faţa blocului unde am copilărit, un grup de adolescenţi care înainte îmi spuneau bancuri despre Ceaşcă şi comunism şi acum strigau sloganuri ad-hoc gen: „Iliescu nu te da! Noi sîntem armata ta!“. De atunci, din zilele „Revoluţiei“, am trăit cu teama că oamenii lui Ceauşescu se vor întoarce la putere. Vă daţi seama prin ce am trecut în august 1991, în timpul puciului de la Moscova. În acele zile, am văzut cum doi vecini de-ai mei, ce se ocupaseră înainte cu propaganda de partid, gesticulau dezinvolt şi exuberant în faţa blocului, după ce mai bine de un an şi jumătate nu i-am văzut aproape deloc. Oricum, le-a tăiat Boris Elţîn repede elanul restauraţiei... În 1990, nu am mai lucrat decît cîteva luni ca inginer şi apoi miam dat demisia. Printre primele decizii ale Frontului Salvării Naţionale la Suceava a fost închiderea întreprinderii de fibre artificiale, pentru că polua oraşul – deci aş fi devenit oricum şomer...

În primăvara lui 1990, s-a suplimentat substanţial numărul de locuri la facultăţile de artă din ţară. Astfel, în vară, am dat admitere la pictură la Iaşi, iar din toamnă am redevenit student. Cu speranţe mari să mă fac artist...

Revoluţia la 2.000 de kilometri distanţă Jan Willem Bos Luni dimineaţa, 18 decembrie 1989, posturile de radio olandeze au anunţat la buletinul de ştiri că în weekend se întîmplase „ceva“ la Timişoara, dar nu se putea preciza ce anume. Informaţiile care veneau din România erau vagi – era vorba despre proteste de stradă, despre tulburări –, iar amănuntele s-au obţinut abia în zilele care au urmat. Oricum, România era o ţară despre care nu se ştia mare lucru în Olanda. Imaginea cvasipozitivă, a unei ţări liberale şi independente, care dăinuise mult prea mult în opinia publică occidentală, s-a năruit în decursul anilor ’80, pusă faţă-n faţă cu realitatea crudă a unei dictaturi brutale şi a unui colaps economic. Pentru a zgîlţîi puţin opinia publică din Olanda cu privire la dezastrul românesc, se înfiinţase la Amsterdam Comitetul România (Roemenië Comité), la iniţiativa profesorului Sorin Alexandrescu de la Universitatea din Amsterdam, unde, cu aproape un deceniu în urmă, subsemnatul obţinuse un masterat în limba şi literatura română. Data aleasă pentru înfiinţarea oficială a comitetului a fost 15 noiembrie 1988, exact la un an de la răscoala populară de la Braşov. Membrii comitetului protestau, scriau articole, dădeau interviuri şi visau la o schimbare în România, schimbare la care, pe de o parte, nimeni nu îndrăznea să spere, dar care, pe de altă parte, părea din ce în ce mai inevitabilă în decursul anului următor, în contextul internaţional al prăbuşirii regimurilor comuniste. Cînd s-au extins protestele din Timişoara şi regimul a recurs la metode violente de reprimare, Comitetul România a organizat o manifestaţie în faţa Ambasadei române din Haga. Manifestaţia a fost fixată pentru data de 22 decembrie. Locuind în acea perioadă la Amsterdam, m-am hotărît să mă deplasez cu maşina la Haga.

Aveam unde s-o parchez acolo: în garajul Centrului Olandez de Congrese, la numai cîteva sute de metri de la Ambasada Republicii Socialiste România. Urma să iau cu mine doi studenţi, care mă aşteptau în faţa gării Amstel, la ieşirea din Amsterdam. În dimineaţa zilei de 22 decembrie, am fost sunat acasă de un reporter de la Radio Rijnmond (Gura Rinului), un post de radio din Rotterdam, care mi-a solicitat un interviu ca să comentez evenimentele din România. Mijloacele de comunicare în masă aflaseră că manifestaţia pro-Ceauşescu din 21 decembrie s-a întors în mod miraculos împotriva dictatorului şi că regimul de la Bucureşti părea gata să facă orice ca să-şi apere puterea. I-am explicat ziaristului respectiv că n-am timp de el, căci merg la manifestaţie, dar a rămas stabilit că îl voi suna din Haga îndată ce ajung acolo, ca să putem fixa o întîlnire pentru mai tîrziu. În momentul în care m-am suit în maşină, am atins uşor oglinda retrovizoare, care n-a opus nici un pic de rezistenţă şi s-a dezlipit de pe parbriz. Neîndrăznind să merg pe autostradă fără oglindă, n-am avut altă opţiune decît să trec pe la un service pentru o reparaţie urgentă, sperînd că pasagerii mei mă vor aştepta. În epoca de dinaintea telefoniei mobile, n-am avut cum să-i previn că voi întîrzia. Oglinda a fost lipită provizoriu, i-am găsit pe cei doi colegi de-ai mei – îngrijoraţi şi nedumeriţi – în faţa gării şi, după vreo patruzeci şi cinci de minute, am ajuns la Haga, la o oră la care manifestaţia era deja în toi. Parolist, din holul Centrului de Congrese l-am sunat totuşi pe reporterul de la radio, care mi-a dat ştirea năucitoare că guvernul României căzuse şi că Ceauşescu a fugit în China – cum afirmau primele ştiri primite de agenţiile de presă. În fugă, împreună cu cei doi colegi ai mei, am parcurs distanţa dintre Centrul de Congrese şi Ambasada României, în faţa căreia se adunaseră cîteva sute de manifestanţi, unii cu pancarte anticeauşiste, alţii cu măşti, ca să nu fie recunoscuţi de personalul ambasadei, şi ziarişti. Imediat ce am ajuns printre participanţii la manifestaţie, mi-am dat seama că ştirea

nu ajunsese la ei. Mi-am ales atunci un loc strategic şi am transmis în gura mare – şi cam isteric, recunosc – ceea ce aflasem cu cîteva minute înainte. În momentul în care am început să vorbesc, am observat că imediat camerele de luat vederi ale ziariştilor prezenţi au fost îndreptate spre mine, astfel încît, la buletinul de ştiri de la ora 8 seara, întreaga naţiune a putut viziona cum am anunţat victoria Revoluţiei române. Imediat după ce am terminat de vorbit, manifestanţii au izbucnit în urale şi aplauze. O româncă tînără, care nu înţelegea neerlandeză, s-a apropiat de mine cu rugămintea să-i traduc mesajul meu. Fericită şi cu ochii în lacrimi, m-a îmbrăţişat, ceea ce a avut darul să stîrnească şi emoţia mea. După aceea, spiritele manifestanţilor au fost parcă şi mai aţîţate. Spre clădirea ambasadei s-au aruncat invective şi chiar pietre, aşa încît s-a spart şi un geam la etaj, iar unii au încercat să se caţere pe gard. Speriat de întorsătura evenimentelor, a ieşit ambasadorul Stătescu – de altfel, nu cel mai rău dintre cei răi –, care a ţinut să sublinieze, în contradictoriu cu manifestanţii, că „personalul Ambasadei române nu este compus din criminali“. „Dar ce-s ăştia din spatele tău?“ a strigat cineva din mulţime. „Oare nu sînt securişti?“ La care ambasadorul n-a mai avut ce zice, pentru că cele două gorile care-l flancau aveau ochi surprinzător de albaştri şi nu prea arătau a funcţionari diplomatici... Apoi Sorin Alexandrescu a condus o delegaţie care a fost primită în ambasadă şi în faţa căreia ambasadorul a declarat că în nici în caz nu poate fi de acord cu uz de violenţă împotriva populaţiei civile. Dar în rest, ce să mai manifestăm? Toate revendicările de moment fuseseră satisfăcute, Ceauşescu căzuse de la putere şi guvernul comunist fusese demis. Ce fel de regim va succeda dictaturii comuniste – era o problemă care deocamdată nu prea se punea. Pînă una-alta, mai toţi manifestanţii s-au grăbit acasă pentru a urmări evoluţia evenimentelor la televizor.

Urmare a performanţei mele cam penibile din faţa ambasadei, am fost invitat la un studio al radiodifuziunii locale, unde am putut viziona şi primele imagini din Bucureşti. Spre marea mea bucurie, am prins şi momentul în care Mircea Dinescu a anunţat victoria Revoluţiei. Pe Dinescu îl văzusem ultima dată în Bucureşti, în aprilie 1989, cînd ştia deja că va avea probleme de pe urma interviului apărut în ziarul francez Libération. Ne întîlniserăm atunci în Piaţa Dorobanţi, înconjuraţi de indivizi care şopteau mereu în nişte pungi de plastic. Cîteva zile mai tîrziu, lui Dinescu i s-a interzis să mai aibă contacte cu persoane care nu fac parte din familie sa, darămite cu străinii. Cu emoţie l-am revăzut pe micul ecran, liber şi buimăcit de evenimente care, evident, îl depăşeau şi pe el. A doua zi am fost solicitat de Televiziunea olandeză să merg la Hilversum, capitala audiovizuală a Olandei, pentru a ajuta la prelucrarea imaginilor care curgeau dinspre România, atît de la Televiziunea Română – Liberă acum –, cît şi de la echipele străine ce s-au grăbit să ajungă la Bucureşti pentru a raporta evenimentele de acolo, care imediat captaseră imaginaţia şi stîrniseră interesul publicului. Între 23 decembrie 1989 şi 5 ianuarie 1990 mi-am făcut veacul la redacţia de ştiri a Televiziunii naţionale olandeze. Apăream pe la prînz şi rămîneam acolo pînă la ultimul buletin, care se transmitea aproape de miezul nopţii. Am urmărit cu sufletul la gură desfăşurarea evenimentelor, de la luptele de stradă la primele colinde transmise de Televiziunea română. Am fost „de serviciu“ şi în ziua de Crăciun. Meniul festiv, oferit de Televiziunea olandeză, l-am mîncat în faţa ecranului, pentru că nu îndrăzneam să-mi părăsesc locul de pîndă. Tocmai îmi terminasem porţia de curcan cu sos, cînd s-a transmis din Bucureşti că soţii Ceauşescu au fost judecaţi şi condamnaţi şi că „sentinţa a rămas definitivă şi a fost executată“. Din momentul în care am tradus ştirea, toată redacţia a fost în picioare. Mai era foarte puţin timp pînă la cel mai important buletin, cel de la ora 8 seara, şi emisiunea deja pregătită a fost dată peste cap: materialul trebuia montat şi subtitrat în mai puţin de o jumătate de

oră. Dar am răzbit! La 8, s-a deschis buletinul cu ştirea: „Nicolae Ceauşescu este mort...“. Ulterior, după ce s-au dat şi imaginile cu trupurile neînsufleţite ale cuplului dictatorial, au început să sune telefoanele la redacţie din partea unor telespectatori indignaţi că imagini atît de respingătoare au fost date la televizor. După ziua de Crăciun, lucrurile au început să se aşeze. Însă, odată cu euforia şi speranţa, au apărut dezamăgirea şi deziluzia. Pînă la sfîrşitul anului, au avut loc deja primele manifestaţii împotriva noului guvern Iliescu-Roman, cînd s-a scandat lozinca „Fără comunişti!“ în faţa clădirii CC din care fusese alungat Ceauşescu cu o săptămînă în urmă. Aşteptările au fost atît de mari încît, fatalmente, n-au avut cum să nu fie înşelate. Prea optimist am fost şi eu. Lucrasem ani de zile ca translator pentru azilanţii din România, care ajungeau în Olanda în număr din ce în ce mai mare în decursul anilor ’80, cu tot riscul care însoţea o (tentativă de) evadare din România ceauşistă. După Revoluţia română eram convins că va trebui să-mi găsesc o altă îndeletnicire, crezînd că din România nu mai au de ce să fugă oamenii. Însă valul de emigranţi şi azilanţi nu s-a oprit; dimpotrivă, mai ales după mineriadele din iunie 1990, mai mulţi români decît oricînd au crezut că direcţia în care se îndreaptă România este atît de greşită şi de periculoasă, încît au preferat să-şi caute un nou viitor în afara graniţelor ei. Vizitînd eu însumi România, a trebuit să aud de nenumărate ori că „nu s-a schimbat nimic“, ceea ce se bătea cap în cap cu constatările mele, pentru că – în ciuda tuturor neajunsurilor şi greutăţilor – vedeam totuşi o ţară fundamental schimbată. Şi, deşi drumul pe care l-a parcurs România post-decembristă a fost sinuos şi plin de gropi, destinaţia ei democrată şi europeană a fost de la bun început inevitabilă.

Revoluţia Română trăită din Franţa ca un duş scoţian Gigi Căciuleanu Foarte rar m-am simţit atît de pierdut ca în faţa evenimentelor din ’89. Probabil că este cazul multora dintre noi. Cît despre mine, am trăit aceste evenimente într-un mod cît se poate de exclusiv şi personal. Egoist şi egocentric. Mi se adresau numai mie. Erau doar pentru mine. Se petreceau anume pentru mine. Între mine şi ţara care mă durea ca o bubă. Poate pentru că eram foarte singur şi bolnav în momentul respectiv. Dintr-o clipă în cealaltă treceam de la o stare extremă la o alta, precum (i)mobilele în timpul unui cutremur de ultimul grad. Cald – rece. Fierbinte – gheaţă.

Prolog Cald Am febră. Mare. Ard. E normal, e iarnă şi în Franţa e mare epidemie de gripă. Sînt singur acasă. La Rennes. Toată lumea e răspîndită care pe unde din cauza obligatoriilor vacanţe de iarnă.

Rece Aflu despre o manifestaţie de români în Piaţa Primăriei. Plouă sau ceva de acest gen: între zăpadă şi fleşcăială. Mă duc şi eu. Vreo treizeci-patruzeci de oameni cu banderole. Mă pun printre ei. Cu ei.

Cald Tremurăm cu toţii sub lapoviţa bretonă. Cu Doina Cornea pe toate buzele.

Rece În ciuda febrei, rămîn în piaţă după ce s-a terminat. De fapt, nu prea ştiu cînd s-a terminat, după cum nu ştiusem exact nici cînd începuse.

Cald Este prima oară după atîta timp cînd aud vorbindu-se româneşte aşa, mai dens, mai masiv.

Rece Ajung acasă. Mă simt mai singur şi mai nenorocit ca oricînd. Doamne, cît de inutilă şi derizorie mi se păruse „manifestaţia“ noastră din piaţă. Curcile plouate din Piaţa Primăriei pe treptele teatrului din Rennes, vociferînd mut, ca în vis, fără să ne prea asculte nici dracu’, împotriva nemuritorului balaur bicefal Nicu & Elena.

Cald Febră şi mai mare. 39 şi. Aproape de 40. Şi mă doare şi-n piept. Cu cît tuşesc, cu atît mă doare – şi cu cît mă doare, cu atît tuşesc. Coşmar total. „Căldură mare“…

Rece Ies în frig pînă la doctorul de jos. Crede că-i ceva mai grav decît o gripă.

Cald Transpir, în ciuda frigului. Dîrdîi în plină fierbinţeală. Mă trimite în urgenţă la radiologul de alături.

Rece Diagnostic: pneumonie. Stai, te rog, în pat, cu nici un preţ nu te mişca, tone de antibiotice, îţi dai seama de gravitatea situaţiei?! Etc., etc.

Cald Cad pe pat, într-o fel de comă arzîndă. Cu gînduri revoluţionare împotriva lui Celsius. Să-l ia naiba…

Rece Mă trezesc cu greu. Îmi plîng de milă. Dacă am să mor acum? Aici. Singuuuuuuuur… Ca să-mi fac curaj, aprind televizorul.

Revoluţia Cald Pe imagine: Ceauşescu urlînd ca de obicei în faţa unei mulţimi…

Cald-rece-cald-rece-cald-rece

Într-o singură secundă, trec prin toate stările. Delirez. Unde mă aflu? Ce caută Ceauşescu la Televiziunea franceză? O fi delirul dinaintea clipei fatale!?

Cald Dintr-odată, nebunia ajunge la culme. Stop-cadru pe imaginea unde „tovarăşului drag“ îi stă piuitul. Uau! Gata, am murit şi am ajuns în rai, unde numai acolo mi-aş fi putut imagina că se mai poate întîmpla ceva aşa nemaipomenit…

Rece-cald-rece Cred că dacă mi-aş fi măsurat temperatura în acele momente, ar fi explodat termometrul la mai-mai de 50 de grade. Dar nu de boală. Sau ba da, de boală că nu mă aflam şi eu acolo în Piaţa Palatului. Adică EI acolo, în plină nebunie a acţiunii, iar eu aici, bine merci, la cald. Ba nu, la fierbinte. Fierbinţeala febrei mă face să mă simt şi mai neisprăvit. Eu în pat la (mai mult decît) cald, pe cînd ei acolo pe (mai mult decît) frig, înfruntînd gloanţele…

Cald Acolo unde chiar ACUM sub ochii mei (la televizor) se ÎN-TÎMPLA… Se (RE)FĂCEA. Se fabrica pe viu ISTORIA! Istoriaaaaaaaa! Febră mare!

Rece Transpirînd printre pături şi perne, mă simt la fel de nenorocit ca un conu’ Leonida pîndind reacţiunea pe după perdele.

Cald Sună telefonul. – Monsieur Cassiû-lé-a-a-nü (adică eu)? – Oui, c’est moi. De la jurnalul Ouest France. – Ştiţi, aţi auzit că este revoluţie în România? Se trag gloanţe în Piaţa Palatului… Timişoara… Ceauşescu… Fuga cu elicopterul…

Rece Leşinat de partea cealaltă a firului, eu, agonizînd: Oui… Ouui… Ouuui… tocmai ve… deam… la televi…zor… Vocea: Ştiţi, facem o colectă de bani pentru România... Eu: Ah, oui?! Vocea: Şi ar fi minunat din partea dumneavoastră să veniţi în centrul comercial X. Lumea vă cunoaşte ca român, deci ar fi şanse să adunăm mai mult. Etc.

Cald Zic, bineînţeles, Oui, bien sûr. Adică cum? Din „trădător de patrie“, am şansa de a deveni în cinci secunde unul din salvatorii ei. Ah, cum să ratez aşa ceva… Deci: Oui, naturellement. Iau o doză de aspirine cît ar avea nevoie un elefant adult ca să se sinucidă, mă înfofolesc şi ies, clătinîndu-mă ca „cetăţeanul turmentat“. Un cetăţean alergînd spre destin, excitat la culme. Nu, mai bine zis tîrîndu-mă şi ţinîndu-mă de pereţi ca să nu ajung chiar în patru labe la centrul comercial în chestiune. Lumea, văzîndu-mă îmbrăcat ca Baba Dochia, mă asimilează imediat cu stepele şi cu şarmul slav al României. În plus, unii mă mai şi recunoşteau de pe scenă (acolo tot costumat apăream!). În fine, într-o stare de comă patriotică şi leşin revoluţionar, adun nu ştiu cîte cutii din alea mari de carton pentru sticle de apă minerală pline cu

bani. Oamenii dădeau care mai de care: unii 100 de franci, alţii cîte un cec mai consistent sau chiar şi bancnote de 500. Bani grei chiar şi pentru Franţa, unde, după cum bine se ştie, umblă cîinii cu covrigi în coadă.

Rece Cum se umplea cîte o cutie, persoanele de la jurnal o şi ştergeau cu ea, eu rămînînd ca Hagi Tudose cu limba scoasă, cu ochii şi o mînă întinsă în semn de „mai stai, nu plecaaaaaaaaa!“, iar cu cealaltă mînă înşfăcînd ce continua să-mi pice ca o mană cerească de la aceşti oameni minunaţi. Pe care ar fi putut chiar să-i doară în f… de România şi de români. Entuziasmaţi, atenţi, învăluitori, calzi (numai de cald nu-mi ardea mie, aşa, transpirînd ca o fîntînă arteziană în mijlocul curenţilor de aer din culoarele centrului comercial X). Nu numai bani. Cîte cuvinte bune mi-a fost dat să aud atunci, aşa, spontan, dintr-o singură dată, mai multe decît în ani întregi…

Cald Da, minunaţi compatrioţii mei din Rennes! Niciodată nu am mai reuşit un şpagat atît de perfect ca acest grand écart între două patrii: cea de baştină şi cea de adopţiune.

Rece Deci ajung acasă ud leoarcă şi agonizînd. Aş fi putut să încălzesc toată Piaţa Palatului cu ce ieşea din mine ca fierbinţeală. Parcă aş adormi, parcă nu…

Cald

Revin cu picioarele pe pămînt. Flash special: Tocmai a fost interceptat elicopterul şi au fost arestaţi amîndoi.

Rece Imagini peste imagini. În buclă. Timişoara… fotografii de cadavre… după aia de abia s-a dovedit că nu fuseseră alea „care trebuie“… Da’ ce-mi păsa. Tot morţi erau. În spatele unui ucis, oricare ar fi el, se ascunde un criminal, oricare ar fi el…

Cald Ah! Se anunţă un proces al Ceauşeştilor. Bravo. Fain. Super. Rece Da, dar nu al ceauşismului, scot eu o secundă mai încolo din puţul gîndirii.

Cald Da, dar totuşi un proces, îmi arunc mie însumi din fundul aceluiaşi puţ.

Rece-rece-rece „Procesul“ şi execuţia. Teribil. Doi oameni deodată bătrîni, deodată teribil de umani. „Două jucării stricate… ţinîndu-se de mînă“. Finalmente, cît de simplu e totul. Zdrang! Plutonul. Pluf! Două corpuri fără viaţă pe jos.

Gata. Aleluia.

Cald Definiţia (?) unei revoluţii: împăraţilor în cîrpe. Şi invers…

Transformarea

instantanee

a

Rece Cum se poate ca în faţa acestor doi oameni la pămînt, care atîta rău îmi făcuseră chiar şi mie, pe care se cristalizaseră atîta ură şi resentiment, atîta amar de bancuri şi atîta neagră înverşunare, să nu pot simţi în acel moment altceva decît… milă. Compasiune. Cu un gust nedefinit, ceva între cenuşă şi praf…

Cald …Şi să mă simt mai bolnav, mai nenorocit ca oricînd. Arzînd nu numai de febra mea. Nu numai de o boală a mea, ci de una mai generală…

Cald/ Rece Chiar dacă din punct de vedere revoluţionar ne despart exact două secole, sîntem, cînd te gîndeşti bine, foarte la fel „noi, românii“ şi „noi, francezii“. Plutim aproape fără să avem nevoie să înotăm prin absurdul trans-naţional al genialului româno-francez Ionesc(o)u.

Rece/ Cald E adevărat că s-a dobîndit multă „liberté“. Dar şi „égalité“, în plină mioritică „fraternité“, cîtă vrei…

„Liberté“ – libertatea să te ia dracu’. „Fraternité“, cum am mai zis. Ba chiar şi „égalité“: în faţa unui pluton de execuţie, ca şi a unei ghilotine (şi mai ales după aia), sîntem cu toţii cît se poate de egali.

Epilog Cald? Rece? Azi, la Paris, încă multă lume (printre care mă număr şi eu) se mai întreabă: ce se aude despre Doina Cornea? Unde o fi? Ce-o mai fi făcînd?

Rece? Cald? Nu ştiu ce să zic. Poate doar că, în ciuda universalei revoluţii ionesciene a regalului absurd, nu ştiu cum facem, dar tot la implacabila logică a împăratului Caragiale ajungem. Vreau să spun: NOI, speţa umană.

Un popor de poeţi Magda Cârneci Eram pe estrada improvizată, în frigul năprasnic al nopţii de iarnă, înaintea mulţimii gălăgioase şi agitate strînse în faţa Teatrului Naţional, şi încercam să mă hotărăsc să vorbesc. Ştiam bine de ce venisem acolo, era un miting politic, unul dintre multele la care participasem în aceste zile teribile, nebune, haotice, de sfîrşit de decembrie. Fusesem printre cei din mulţime care luaseră cu asalt pieţe şi instituţii, fusesem printre organizatorii de manifestaţii, asistasem la tot felul de reuniuni civice, sindicale, intelectuale, partinice, semnasem declaraţii şi petiţii, scrisori de adeziune, manifeste. Intrasem chiar pe lista primului Front al Salvării Naţionale. Mă pregătisem de mai multe ori să ţin discursuri politice, le schiţasem pe hîrtie acasă, le repetasem în minte, le pronunţasem fără voce, cu buzele subţiate de tensiunea extraordinară a acelor zile ieşite din matcă. Îi ascultasem de multe ori pe alţii vorbind, îi găsisem lamentabili pe cei mai mulţi, abili pe cîţiva, hăruiţi cu darul vorbirii pe unul sau doi. Dar de fiecare dată cînd trebuise să iau cuvîntul, se întîmpla ceva în ultima clipă şi nu mai vorbeam. Discursul meu, cuvintele mele rămîneau închise în mine, în cap, în laringe, în piept. E drept că nici nu ţineam cu orice preţ să mă dau în spectacol, nu smulgeam microfonul din mîna altora, cum făceau atîţia, împingîndu-se, înghiontindu-se, vrînd să fie văzuţi. Nici nu căutam să îndrept situaţii uşor penibile, în care, deşi invitată, uitau pur şi simplu să mă cheme să vorbesc şi, într-un fel, răsuflam uşurată că nu trebuie să mă expun, probabil că într-un fel provocam asemenea finaluri tăcute prin felul meu şters, discret, de a mă retrage în rîndul doi sau trei al manifestării.

Atunci ce căutam pe estrada aceasta? Păi, mi se ceruse din nou să vorbesc. Îmi pregătisem din nou un mic discurs, concentrat şi tăios. Ba chiar şi un poem politic, în caz de nevoie. De data asta eram hotărîtă să mă exprim cu orice preţ. Să mărturisesc că de cînd auzisem la radio Europa Liberă despre cadavrele de la Timişoara, de cînd văzusem tancurile înaintînd înspre noi în Piaţa Universităţii şi strivind în viteză cîţiva tineri entuziaşti, de cînd urmărisem la televizor cum îl împuşcau pe „Piticul“ şi pe soţia lui Elena lîngă un zid de cazarmă, de cînd privisem hipnotizată corpuri de soldaţi fără cap întinse în faţa Ministerului Apărării, de cînd numărasem sutele de morminte proaspete, aliniate fără greşeală în noul Cimitir al eroilor, de cînd aflasem că prietena mea Alina zăcea şi ea cuminte în acel nou cimitir, de cînd auzeam zi şi noapte salve de mitraliere în cele mai ciudate locuri din oraş şi un val de agresivitate, de isterie şi teamă se deversase peste străzi şi case şi familii şi instituţii, nu mai puteam să dorm, pur şi simplu nu mai puteam să închid ochii. Şi trezia asta prea lungă mă făcuse lucidă şi necruţătoare. Şi mută. Era foarte frig, era o noapte rea de decembrie. Am urcat pe estradă alături de ceilalţi vorbitori, m-am aşezat în rînd şi am privit în tăcere mulţimea. Mulţimea ne privea şi ea, destul de tăcută, deşi agitată. Vorbitorii se succedau fără oprire la microfon, într-un fel de maraton care ţinea oamenii din piaţă în priză. De cîteva ori am fost întrebată: vorbeşti? Am tot amînat. I-am lăsat pe toţi să vorbească: profesori, actori, muncitori, paranoici, adolescenţi înfierbîntaţi, basarabeni timoraţi, mecanici stîngaci, femei casnice bîlbîite, pensionari indignaţi, taţi neconsolaţi, actriţe iluminate şi iar muncitori, ingineri, studenţi, bărbaţi indignaţi, femei isterice, taţi, mame, adolescenţi. Un şmecher venit repede din Germania, care promitea soluţii economice-minune. Un securist care acuza Securitatea. Un student care reprezenta Transilvania. Un fost activist care-şi cerea iertare în public. O poetă niţel afumată care reprezenta boema literară şi venise să-şi recite catrenele. Un muncitor care cerea să se facă în fine dreptate poporului. Un filosof care voia să explice

raţional situaţia. Un fost exilat care ne ţinea o lecţie de istorie. O altă poetă, care reprezenta Basarabia. Mitingul se apropia de sfîrşit. Era îngrozitor de frig, era deja noapte adîncă. Am fost întrebată din nou dacă vreau să vorbesc. Cineva de lîngă estradă, un necunoscut din mulţime, care mă zărise demult, îmi strigă să zic naibii şi eu nişte cuvinte. Un altul mă întreabă ce dracu’ caut acolo sus pe estradă dacă nu spun şi eu două fraze. În fine, cineva de lîngă mine, un fost disident, mă împinge destul de energic în faţă, la microfon. Sînt cu microfonul în dreptul gurii, privesc în întuneric mulţimea. Nu pot spune nimic. Şi doar am mai făcut-o de atîtea ori înainte de Revoluţie, şi doar unii ziceau că mă exprim nu tocmai rău. Tac şi privesc cu intensitate mulţimea. Mulţimea la rîndul ei tace, priveşte, parcă contrariată, parcă stupefiată. Încerc să vorbesc, dar nu pot. Altădată nu eram mută. Încerc să mă înţeleg şi nu reuşesc. Sînt şi eu stupefiată. Devin atentă la mine, parcă abia acum mă trezesc. Mă trezesc dintr-un fel de hipnoză, dintr-un fel de torpoare a agitaţiei. Pur şi simplu e ceva în mine, un nod, care mă împiedică să rostesc, mă opreşte să scot sunete articulate. Deschid gura, dar nu iese nimic, nici un cuvînt. Şi brusc înţeleg. De fapt, am venit ca să mă conving de acest lucru. Că, de fapt, nici nu vreau să vorbesc, nu vreau să spun nimic. Nimic. De aceea am urcat pe estradă. Privesc mulţimea care începe să se agite din nou, din ce în ce mai nervoasă, mai gălăgioasă, învăluită în întuneric şi frig. Nu am nici o emoţie, vederea mării de oameni agitaţi mă calmează brusc şi mă îndepărtează parcă de locul acela, pe care-l văd cumva de departe. Vociferările lor, cuvintele scandate cu patimă, lozincile repetate minute în şir mă lasă rece, mă simt detaşată. Raţional, ştiu că ar trebui totuşi să spun ceva, să mă scuz, să inventez o minciună ca să ies onorabil din această situaţie penibilă. Sau să recit un poem politic. Altfel, ce naiba caut acolo şi de ce nu cobor de pe estradă? Ceva iraţional însă mă blochează pe loc, parcă sînt paralizată, nu pot face nimic. Nu pot nici să vorbesc, o forţă

fizică stranie, aproape palpabilă, pe care o simt pentru prima dată în mine, îmi închide gura ermetic. Nu pot nici să mă mişc de acolo, să cobor, aceeaşi forţă de neînţeles, care parcă m-ar trage pe dinăuntru de haine, de oase, de carne, îmi ţintuieşte picioarele pe estradă. Parcă trebuie să înţeleg ceva anume, ceva important. Însă ce? Abia cînd, într-un tîrziu, huiduielile din ce în ce mai intense ale manifestanţilor m-au trezit din transa lucidă şi mută, am putut să mă furişez de pe estradă, acoperită de întunericul nopţii, şi am plecat. Abia mai tîrziu, pierdută între oameni, oprindu-mă într-un colţ al pieţei din faţa Teatrului Naţional, am înţeles ceva din această anestezie ciudată. Văzusem cum mulţimea putea fi păcălită cu atît de puţin. Lăudărosul cutare. Mincinosul cutare. Entuziastul cutare. Fantastul cutare. Idealistul cutare. Sofistul cutare. Retorul cutare. Politicianul cutare. Scriitorul cutare. Poetul cutare. Ah, asta e. Poetul, poetul cu literă mare. Un fel de film cu poeţi şi poete s-a derulat rapid în mintea mea. Poetul Nichita, marele blond, genialul infantil şi boem, care plătise cîteva monede calpe Cezarului cu aceeaşi graţie cu care şi-a trăit intrările în transă alcoolică, din care pescuise frînturi de poezie presocratică, fărîmituri de înţelepciune atemporală, înainte să moară fără să mai apuce să trăiască şi transa revoluţionară. Poeta Ana, cu numele ei de legendă întemeietoare de ţară, cu frumuseţea, eleganţa, graţia ei „comme il faut“, care plăcuseră atît de mult în anii ’60, încît intrase în canon şi în manuale, dar care la un moment dat se apucase să scrie despre poporul român ca o plantă pasivă şi adormită şi despre subversivul motan Arpagic. Poetul Adrian, taurul de pe stadioane şi de pe ecranele de televizor, cu lungile lui tirade rimate despre ţară şi popor şi conducător şi sinele lui gonflat peste poate. Poetul Mircea, derbedeu histrionic, cu urme de geniu popular şi kitsch revoluţionar-anarhist. Poeta boemă Mariana, care-şi înecase revolta în amor liber şi votcă. Poetul Vadim, oratorul de curte, care vorbea numai în ode şi dări de seamă la săptămînalul partidului. Poetul Ioan, posedat de sfîntul duh pînă aproape de

nebunie. Poeta Angela, care-şi exploata masochist suferinţele metafizice şi abisul propriului sex. Celălalt poet Mircea, vizionarul nostru naţional, care ne îmbolnăvise de melancolie romantică şi de psihanaliză celestă. Poetele Elena şi Marta şi Simona şi Ioana şi Denisa şi Daniela şi Magda şi altele. Şi cîţi alţi poeţi şi cîte alte nume, un popor de poeţi. În frigul rece al nopţii, un film scurt mi se derulă în minte, o recapitulare sintetică: poetul partinic; poetul carismatic; poeta naţională; poetul de curte; poetul securist; poetul de stadioane; poetul de sărbători naţionale; poeta boematică; poetul funcţionar; poeta conştiinţă morală; poetul apolitic; poetul apolinic; poetul de capitală şi cel de provincie; poeta care se sinucide de trei ori pe lună; poetul disident cu voie de la poliţie; poeta nebună; poetul fără operă; poetul mut; poetul ne-poet; etc., etc. Mai mulţi bărbaţi decît femei între cei contestabili. Un popor de poeţi. Şi iată-i acum pe poeţii naţiei prinşi de Revoluţie într-o poziţie sau alta pe tabla şahului naţional, dîndu-se peste cap, obligaţi să devină peste noapte poeta vates – poetul revoluţionar, poeta sibilă, poetul romantic, poetul de baricade, cel care trezeşte pasiunea mulţimilor, cel care găseşte metaforele cele mai imperioase, care scandează cel mai ritmat impulsurile plebei, cel sau cea care formulează simplu, rimat, memorabil răcnetele, urletele, strigătele, plînsul, bîlbîiturile celor mulţi şi nenumăraţi. Iată-i umplînd televizorul şi ziarele înfiinţate recent, aruncîndu-se în viaţa politică, preluînd funcţii publice, creînd partide politice şi platforme civice, metamorfozîndu-se peste noapte din serafici în lătrători, din metafizici în pragmatici, din ironici în vehemenţi, din nuanţaţi în categorici, din angelici în luciferici şi din luciferici în angelici. Ce rol să mai joci în interiorul unui mic popor de poeţi din interiorul unui mare popor visător de poeţi, picat nepregătit într-o revoluţie? Un popor de oameni pitiţi în apartamente mizere de bloc, de nostalgici ai codrului sălbatic şi des, de rătăciţi în modernitate, cu ţărîna încă proaspătă de la ţară urcînd victorioasă pînă în vîrful

blocurilor cu zece etaje, un popor băutor amarnic de ţuică, înjurător feroce de mamă şi repede pupător de moaşte şi de mîini de administratori şi de şefi? Un popor cu mintea aiurea, jumătate pe lumea cealaltă, jumătate scurmînd în ogradă, îndelung răbdător de lucruri inacceptabile şi repede indignat pentru prostii şi nimicuri, cu capul ascuns sub poala grea a mai mult ca trecutului, deschizînd doar din cînd în cînd cîte un ochi înaintea viitorului ca în faţa unei rele vedenii. Un popor de mioritici şi apolitici, pe care EI, EI, EI îl încălecaseră destul de uşor şi-l învăţaseră să înghită orice, să nu pună întrebări, să tacă mult, să tacă, să tacă. EI, şefii, EI îl învăţaseră să gîndească pe ocolite, să vorbească în dodii, să se ascundă după deget, să tacă pînă la moarte. EI îi inculcaseră frica de cuvînt, frica de gest, frica de gînd, frica de frică. EI, ştabii, îl învăţaseră să trăiască la foc mic, fad, cuminte, îi omorîseră nervul reacţiei, al revoltei. Îngropată în aluatul acru al mulţimii, ocrotită de pasivitatea ei posacă, imensă, de tăcerea ei încăpăţînată, geologică, învăţasem poate prea bine şi eu să tac în faţa tuturor şi a Lor. EI, EI, EI. Casta mestecătorilor de idei moarte şi a scuipătorilor de aberaţii ideologice, a mîncătorilor de lozinci, a vechililor de mase de oameni piperniciţi pe dinăuntru, diminuaţi, ghilda şefilor de întreprinderi găunoase şi păguboase, a administratorilor de cartiere de blocuri de locuinţe confort trei şi patru. EI ne goliseră pe dinăuntru. Ne ofiliseră mîndria. Ne uciseseră impulsul libertăţii. Ne chirciseră mintea. Ne tăiaseră limba. Limba noastră de foc şi de spirit. Pînă cînd mămăliga, lutul, baliga explodaseră în cele din urmă.

Dar poate, de fapt, nu era nici măcar asta. Poate că altceva mă reţinuse, mă făcuse tăcută dinaintea mulţimii, acolo sus, pe estradă, în gerul de decembrie şi în întuneric. Poate că înţelesesem brusc că eram pe cale să pierd ceva esenţial, ceva pentru care nu mai rămînea loc în ziua severă care se presimţea la orizont, în timpul

care urma să vină ca o avalanşă. Ceva ce fusese întrezărit înainte. Ceva ce eram pe cale să uit. Poetul trebuie să rămînă obscur. Poezia nu e un aliment pentru mase. Nu e un ospăţ îmbelşugat pentru congrese şi revoluţii, acolo ea doar se prostituează un pic. Istoria îl scoate pe poet din oceanul uman anonim şi-l pune să fie pentru o clipă saltimbancul oracular al agitaţiei continue a lumii, al mişcării browniene a mulţimii. Dar instinctul lui abisal, cel de după instinctul supravieţuirii şi fricii, cel de după entuziasmul momentului, îl trage pe poet înapoi în ascundere, în adînc, în sine, de acolo de unde el poate simţi mult mai bine sensul psihismului general, porţia de necunoscut emoţional din noi ce urmează să fie palpată şi aproximată în vorbe, atît cît poate mintea noastră actuală să cuprindă din geometria vibrantă a bulei enorme care ne înconjoară şi care pluteşte în univers. Din ascunderea asta interioară, din sinele lui intensificat şi lărgit, poate el, poetul, urca prin magie verbală pînă la nivelele mai fine, mai intense şi vizionare ale fiinţei noastre necunoscute şi neterminate. Şi de acolo poate el să livreze o armonie mai cuprinzătoare, care să ne împace cu lumea noastră lăuntrică şi cu cea planetară şi să ne unească cu astrele. Dacă nu-şi ascultă instinctul cel mai profund, poetul să se lase de meserie. Să se facă politician. Sau să accepte să tacă.

Am fost şi eu pe-acolo Toni Grecu „Dacă revoluţiile ar fi mai dese, am şti să le facem mai bine...“ Despre zilele Revoluţiei din decembrie, aşa cum le-am petrecut eu, s-ar putea face şi un film. Am şi titlu pentru el: Apusul Răsăritului. În zilele noastre, aşa cum prezice dl Ion Iliescu, din cauza crizei, se pare că se poate face şi seria a doua, Apusul Apusului. Pentru mine, Revoluţia este cea mai puternică amintire din capitolul evenimente majore trăite nemijlocit. Am avut norocul, şi nu exagerez cu nimic cînd spun că a fost un noroc, să particip la ultima adunare populară organizată de P.C.R., cea în care Ceauşescu promitea mărirea pensiilor cu încă 100 de lei şi ne ruga să stăm la „locurili“ noastre. Lucram ca inginer la Fabrica de Calculatoare din Bucureşti. Din motive ce ţineau de reputaţia de cîrcotaş şi de element indisciplinat din punct de vedere ideologic, fiindcă spuneam glume duşmănoase la adresa regimului, nu eram luat la acţiunile de acest fel. Eram lăsat în pace. În acea zi de 21 decembrie, ca de obicei, am întîrziat la serviciu. Era o linişte ciudată la intrarea în fabrică. Portarii nici nu sau uitat la mine. Am introdus biscuitul, adică legitimaţia, în maşina de pontaj şi am trecut. Intrat în atelier, am aflat că „oamenii muncii“ au fost convocaţi de urgenţă la un miting în centrul oraşului. După cîteva minute, pe uşa secţiei au intrat colegii, reveniţi în fabrică din cauza anulării mitingului. Erau nervoşi din cauza batjocurii la care erau supuşi, dar nici nu aveau curajul să se exprime în gura mare. Popor supus şi blînd, ce să-i faci? Nimeni nu se gîndea că supuşenia şi blîndeţea asta mai aveau să dureze mai puţin de o zi.

N-a trecut o oră şi de la biroul secretarei de partid, o mîndră tovarăşă maistru luată la mişto de sutele de ingineri din fabrică de cîte ori deschidea gura, s-a dat iarăşi ordinul de îmbarcare în autobuze. Mitingul se făcea din nou. Asemenea bîlbe în organizarea unei manifestaţii la care venea însuşi tovarăşul nu se mai întîmplaseră niciodată. Cu scrîşnete din dinţi şi înjurături bine ţintite, colegii s-au îmbarcat şi mai nervoşi în mijloacele de transport puse la dispoziţie de la sector, iar eu, mult mai calm, dar destul de preocupat, am profitat de situaţie şi am ieşit din fabrică cu gîndul să mă duc să mă plimb prin oraş. Era ora 10 – 10.30. Am luat metroul, care în mod curios era plin de lumea care pleca de pe platforma Pipera. Şi acesta era un semn ciudat, fiindcă, în mod normal, pînă la ora 14, cînd se ieşea din tură, metroul era aproape gol, staţia Pipera fiind cap de linie. În fine, plec, cobor la Piaţa Romană şi văd coloanele de muncitori care afluiesc spre Piata Palatului din toate direcţiile, organizaţi pe sectoare, pe întreprinderi, pe unităţi, pe şcoli. Eu eram organizat pe mine însumi. Chiuleam de la fabrică şi de la miting, pur şi simplu mă plimbam prin centru ca băiatul fără treabă care ar face ceva, dar nu ştie ce. Săli de jocuri mecanice nu erau, mallurile aveau să se construiasca tocmai peste vreo cincisprezece ani, ştrandurile erau închise că era iarnă, ce să fac? Am vrut să intru la un film, numai că la cinematograful Scala, dacă nu mă înşel, era Festivalul Filmului Nord-coreean, altă jale, altă tristeţe. Decît să văd un film cu cel mai iubit fiu al poporului nord-coreean prieten, mai bine mă duc la o manifestaţie populară cu cel mai iubit fiu al poporului român, poate păţeşte ceva. În aer era o tensiune apăsătoare. Miile alea de oameni îmbrăcaţi în haine cenuşii, care se mişcau în tăcere ca să umple Piaţa Palatului, dădeau senzaţia de înmormîntare. Şi chiar aşa ceva era, dar încă nu-mi dădeam seama. Era înmormîntarea propagandei comuniste. Era ultimul miting al lui Ceauşescu. Presimţind parcă faptul că peste puţin timp avea să înceapă un eveniment istoric al acestui popor chinuit şi disperat, mi-am zis că n-

ar fi rău să merg şi eu în piaţă şi să asist la manifestaţie. Dacă nu aş fi luat această decizie, mi-ar fi părut rău toată viaţa. În mai puţin de o oră urma să pornească cea mai importantă mişcare de masă de după cel de-al Doilea Război Mondial, Revoluţia din decembrie. Îi spun Revoluţie fiindcă nu ştiu cum altfel s-o numesc. Poate e mai curînd revoltă sau răscoală sau agitaţie, habar n-am, dar ceva a fost, fiindcă am trăit-o pe viu şi-am văzut-o cu ochii mei. Piaţa Palatului era plină ochi. Zeci de mii de oameni cu pancarde, steaguri roşii şi tricolore sau portretele bine-cunoscute. Colegii mei de la fabrică or fi fost pe acolo, dar unde să-i caut? M-am deplasat uşor, uşor pe marginea adunării, încercînd să nu stîrnesc suspiciunea vreunui cadru în civil, şi am ajuns în zona din faţa fostului magazin Stirex, aflat la parterul Bibliotecii Centrale. După vreo două-trei luări de cuvînt susţinute de oameni din popor, indignaţi de iredentismul maghiar, a început discursul tovarăşului. Agenturili, forţele răului, duşmanii poporului, imperialiştii etc… Deşi în jurul meu nu era nici un om care să scandeze lozinci sau să aplaude, din megafoane curgeau valuri de urale însufleţite, expresie a dragostei neţărmurite şi a tehnicii audio care prelua sunetul de la cîteva grupuri răzleţe de agitatori bine plasaţi, aşa cum i-am văzut la un moment dat, după ce m-am mai deplasat 20-30 de metri ca să-mi găsesc un unghi de vizionare mai bun. Vreo cinci-şase inşi cu căciuli de viezure sau de miel erau strînşi în jurul unui aparat de emisierecepţie prin care li se transmitea ce strigătură urmează: Ceauşescu şi Poporul sau Ceauşescu-P.C.R. sau Ceauşescu-Pace. O panaramă! O jignire adusă creierului uman. Ma simţeam ca o vietate fără cap, o moluscă, o celenterată, dar nici într-un caz nu aveam impresia ca sînt un om înconjurat de alţi oameni. Ăia strigau de-şi scuipau plămînii, iar cei din jur ţineau privirea în pămînt, tăcuţi, supuşi şi umiliţi. La Timişoara muriseră oameni. Toţi o ştiau, ascultaseră la Europa Liberă. La Bucureşti morţii erau denigraţi şi numiţi trădători de ţară şi duşmani ai neamului. Mă întrebam în sinea mea cine dracu’ m-a pus să vin în mizeria asta. Şi deodată, poooc!

Poooc! Două pocnituri puternice, venite de undeva din spatele meu, de la mică distanţă, din zona unui autobuz de sonorizare al TVR-ului parcat chiar în faţa intrării în Biblioteca Naţionala. Cîteva femei au ţipat, speriate. Am întors capul şi pentru o fracţiune de secundă am surprins o imagine unică: absolut toate steagurile, portretele şi pancartele au dispărut instantaneu. Şi nu erau cîteva, erau mii. Oamenii le-au aruncat şi au început să fugă. Se auzea ca un huruit imens. Erau paşii miilor de oameni alergînd. Deci, începuse! Cordonul de oameni de ordine a fost primul care a rupt-o la goană, iar în urma lui veneam în mare viteză eu, împreună cu încă vreo treipatru mii de speriaţi. Aşa panică generală nu am văzut nicăieri. De ce s-au panicat acei oameni, de ce au rupt-o la fugă aşa de iute? Atunci nu ştiam, dar mai apoi m-am gîndit şi cred că am găsit o explicaţie. Pe fondul evenimentelor de la Timişoara, al împuşcăturilor transmise la Europa Liberă şi al tensiunii generale induse de discursurile total iresponsabile rostite de la tribună, oamenii au crezut că cele două pocnituri de petardă sînt focuri de armă. Apoi, huruitul milioanelor de paşi pe caldarîm aducea a sunet de motor greu, de tanc sau maşină militară, în fine, oamenilor le-a trecut prin cap ce era mai rău. Aplicînd principiul strămoşesc de luptă: „Fuga şi cu alergarea/ Este uneori salvarea“, am tuns-o cu viteza luminii spre bulevardul Magheru şi nu m-am oprit decît în dreptul hotelului Intercontinental. Oricine s-ar fi împiedicat şi ar fi căzut din piaţă pînă pe bulevard ar fi murit strivit de picioarele celor care veneau din spate, înnebuniţi de spaimă. Aici mă opresc din povestire şi pun o întrebare corectă, zic eu: petardele – sau ce-or fi fost alea care au pocnit – credeţi ca au fost o întîmplare? Mitingul care se ţinea, apoi se anula şi apoi iar se ţinea credeţi că a fost o întîmplare? Revoluţia asta credeţi că a început spontan, doar pe fondul nemulţumirii populaţiei înfometate şi chinuite? Eu nu pot da răspunsuri la întrebările astea, dar nici nu pot fi obligat să cred că doar poporul este cel care şi-a decis soarta.

Să reiau. În faţă la Intercontinental, cîţiva tineri au început să fluiere şi să huiduie, apoi cineva a strigat „Criminalii !“ şi imediat toţi cei din preajmă au scandat în cor : „Criminalii, criminalii“. Un miliţian inconştient, speriat de ce vedea, dar cu un dezvoltat simţ al datoriei, s-a gîndit să recupereze un tablou al tovarăşei, lăsat de un individ grăbit lîngă un stîlp, cu capul în jos, poziţie perfectă pentru cei care veneau din spatele nostru ca să-i ardă cîte un picior în gură, aşa, de control, să nu zică cineva că nu ne băgăm în seamă iubiţii conducători. Observînd gestul grijuliu al miliţianului, care încerca să-i îndrepte gura Elenei Ceauşescu, atîrnînd ruptă de pe portret, aproape ca la o comandă, vreo zece indivizi orbiţi de furie l-au luat pe sus şi au început să-i cărăbănească pumni şi picioare pe unde nimerea fiecare. Poporul se răzbuna pe simbolurile coercitive ale regimului. Norocul acelui ins – aproape că s-a născut încă o dată – a fost strigătul unui om aflat puţin mai în spate: „Nu-l omorîţi, nu-l omorîţi!“. Brusc, turma furioasă s-a liniştit. Fără căciulă, fără fular, cu tunica ruptă şi ochii vineţi, tablagiul a rupt-o la fugă ca pisica scăpată din colţii dulăului. Atunci mi-am dat seama că bancurile cu miliţieni sînt bazate pe fapte şi persoane reale. Ştiţi care este unitatea de măsură a prostiei: ţianul cu submultiplii: deciţianul, centiţianul şi miliţianul. Cine a făcut bancul ăsta cred că la miliţianul ăla s-a referit. Dinspre piaţă veneau din ce în ce mai mulţi oameni, umplînd bulevardul. Cei mai mulţi intrau iute în staţia de metrou, alţii dispăreau pe jos, care încotro. Unii însă, în general tineri, muncitori sau elevi, s-au strîns în grupuri şi au început să strige „Jos Ceauşescu“. Nu-mi venea să cred. M-am aşezat pe treptele din dreptul Teatrului Naţional şi încercam să mă reculeg. Era incredibil ce auzeam, ce trăiam. Se striga „Jos Ceauşescu“. La fel ca mine, pe treptele alea se adunaseră vreo treizeci-patruzeci de oameni, care priveau şi ei. Unii veniseră din piaţă, alţii treceau prin zonă şi căscau gura, încercînd să înţeleagă ceva. Pe stradă nu circulau maşini, totul fiind blocat cu baraje în vederea mitingului, care între timp se reluase cu cine mai rămăsese acolo. Era ceva demenţial. Ceauşescu vorbea

în megafoane de se auzea pînă la Ploieşti, iar la 300 de metri nişte nebuni strigau „Jos Comunismul“! Peste încă vreo jumătate de oră, mitingul a luat sfîrşit, în bulevard făcîndu-şi apariţia şi ceilalţi cetăţeni participanţi, care nu au apucat să defluiască în primul val. Grupurile de agitatori frenetici au căpătat noi membri. Se scanda fără reţinere împotriva lui Ceauşescu. Nu pot să uit două fete, de vreo cincisprezece-şaisprezece ani, ce s-au apropiat de cei de pe trepte şi i-au chemat în mijlocul străzii. „Veniţi, veniţi, nu plecaţi acasă!“ Nu ştiam ce să fac. Eram total bulversat. Şi singur. Deodată văd cum dinspre Colţea vine în mare viteză un autobuz albastru, de miliţie. Am încremenit. În mijlocul străzii erau adunaţi oameni care strigau lozinci anticomuniste. Nici vorbă să frîneze sau să arate cea mai vagă intenţie de a ocoli mulţimea. Ca prin minune, toţi s-au aruncat din faţa vehiculului, dar gestul criminal al şoferului ia întărîtat şi mai tare pe oameni. Alte huiduieli, alte strigăte. În autobuz erau scutieri, care au coborît şi au luat poziţie, blocînd accesul dinspre bulevard spre strada Oneşti, în faţa sălii Dalles. Eu am plecat cu metroul spre fabrică, cu gîndul să le povestesc celor care au rămas acolo ceea ce se întîmpla. Cînd mi-au auzit povestea, colegii mei, închişi între zidurile atelierului, concentraţi pe osciloscoape şi pe bancurile de probă, au crezut că fac glume, că vreau să-i provoc la acte de revoltă antiregim. Ce le spuneam eu nu avea legătură cu ceea ce ştiau ei despre poporul român. Eram prea agitat şi afectat de ce văzusem şi am plecat spre casă. Am luat două rudotele ca să-mi recapăt calmul, dar nu au avut nici un efect. Noaptea nu am putut dormi. La Europa Libera am ascultat şi am aflat că ceea ce văzusem eu nu era coşmar, era adevărat. A doua zi, pe 22 decembrie, de dimineaţă, la fabrică. Tramvaiele nu circulau şi m-am deplasat pe jos. Curios era faptul că dinspre platforma Pipera, tot pe jos, curgeau şiruri, şiruri de oameni. Eu eram singurul care mergeam spre zona industrială. Ce-o fi, de ce? Iar e miting cu Ceauşescu? Nu. Tuturor li s-a dat drumul acasă şi li

s-a sugerat să nu treacă prin centru, că e periculos. Un coleg mi-a spus că pe timpul nopţii au fost confruntări între miliţie şi demonstranţi, că au murit oameni şi e nenorocire. Nu puteam rata aşa ceva. Am plecat direct spre Piaţa Romană. Nu se circula pe bulevard. Grupuri, grupuri stăteau pe trotuare sau pe carosabil. M-am întîlnit cu prietenii mei Ghighi Bejan, Radu Călin Cristea, Oana Sălişteanu, Valentin Gora şi Cristina Ungureanu, cum se numea la acel moment, căsătorită Grecu cîţiva ani mai tîrziu. Pe strada care duce dinspre Magheru spre Amzei era un tanc. E groasă, mi-am zis cînd l-am văzut. Făceam glume cu Ceauşescu în gura mare, împreună cu prietenii. Nu ne mai interesa dacă ne aude sau nu cineva. Toţi aveam o energie incredibilă şi o bună dispoziţie în totală contradictie cu feţele militarilor care serveau Patria pe tancul din imediata noastră vecinătate. Nimeni nu avea curajul, însă, să se apropie de vehiculul de război. De la un geam al blocului de pe Magheru iese un om, care strigă la oamenii de jos că generalul Milea s-a sinucis. „Ura, ura!“ am scandat noi, deşi habar n-aveam cine-i generalul Milea. Mai tîrziu am aflat, dar ce folos. Omul a murit, devenind mai întîi erou, iar apoi bulevard în Bucureşti. Nu ştiam ce-i la sediul C.C. al P.C.R., nu aveam nici un fel de informaţii, dar acel om care a strigat de la geam că Milea s-a sinucis a ieşit din nou şi ne-a spus că Ceauşescu a fugit cu elicopterul. În acel moment toţi au început să chiuie, să urle şi să strige: „Libertate!“ şi „Armata e cu noi!“. Ne-am apropiat de tanc, iar cei mai curajoşi s-au urcat pe şenile, oferind flori echipajului. Am atins şi eu şenila cu mîna, fiindcă sus nu mai era loc. Armata fraternizase cu populaţia. Eram foarte emoţionat. Radu Călin Cristea mi-a spus că m-a văzut plîngînd. Habar n-am. Probabil plîngeam. Era ca o descărcare nervoasă, nu ştiu. Însă acele trăiri, acele stări sufleteşti nu le-am mai simţit niciodată de atunci. Cred că este vorba despre o emoţie colectivă, molipsitoare, care te copleşeşte şi te supune. Dinspre Universitate venea o coloană masivă de demonstranţi. Toţi cei de pe margini se înrolau imediat în ea şi mergeau mai

departe. „Spre Televiziune, spre Televiziune“, strigau unii. Ion Caramitru a apărut în Piaţa Romană şi s-a pus în fruntea coloanei. Toţi îl cunoşteau. Avea avantajul celebrităţii. Mergeam după el ca după un comandant. Imediat ce am depăşit Piaţa Romană, pe deasupra noastră a trecut un elicopter din care s-au aruncat fluturaşi cu următorul conţinut aproximativ: „Români, nu vă lăsaţi induşi în eroare de agenturi şi forţe străine care vor distrugerea ţării. Drumul pe care aţi pornit este foarte periculos“... I-am înjurat bine şi ne-am văzut de revoluţie. Ne-am oprit în curtea TVR-ului. Lume multă ca la hram. Ion Iliescu, Dinescu şi Caramitru erau deja în emisie. Mihai Tatulici, aflat la etajul 1, pe holul Televiziunii, ne făcea semnul victoriei. Cineva a adus un televizor color, pe care l-a pus în geam ca să vedem şi noi, cei de afară, ce se transmite. În spatele meu erau doi meseriaşi morţi de beţi, care trăgeau din aceeaşi sticlă. Unul era complet mut, iar celălalt se uita fix şi striga surd, doar pentru el: „Să moară balaurul“. Desigur, se referea la Ceauşescu, devenit între timp dictator şi călău al naţiunii, în vreme ce soţia lui a primit titlul de „sinistra“. Pe mine formularea „dictatorul şi sinistra lui soţie“ m-a distrat la culme. Brusc, la TVR „cei mai iubiţi“ au devenit „dictatorul şi sinistra“. Revoluţia era în România, să fie clar, da? Am mai stat puţin prin curtea Televiziunii şi ne-am decis să schimbăm obiectivul. Zis şi făcut: am plecat spre Palatul Primăverii, să vedem ce-i şi pe-acolo. În cinci minute noi intram pe poarta palatului, larg deschisă, iar din sens contrar ieşeau două ţigănci cu fuste colorate, care se chinuiau să ascundă sub boarfe nişte carafe de sticlă cu capace de inox, şterpelite la îngrămădeală. În palatul propriu-zis nu am putut intra, că era omor, dar am intrat prin bucătărie şi am vizitat o casă anexă, cea în care ar fi locuit mama Elenei Ceauşescu. Erau o colcăială şi un balamuc de nedescris. Nişte băieţi veseli mă îndemnau să iau şi eu o amintire, o vază, o farfurie, un mileu, orice. Am luat o carte de pe un raft, pe care între timp am şi pierdut-o. Dacă îmi amintesc bine, era ceva cu polimeri, nu mai ştiu exact. Se fura din reşedinţă tot ce se putea. Doar era

avutul nostru, al poporului. Furatul ăsta a continuat şi în zilele următoare şi în anii ce au venit şi nu s-a oprit nici astăzi. Cred că acesta este unul din drepturile cele mai importante pe care ni le-am cîştigat odată cu libertatea, să furăm, să fim violenţi şi obraznici, să fim răi şi să avem tupeu. Aştept cu interes o nouă revoluţie, în care să se îndrepte toate erorile făcute la cea din 1989. Mare păcat că revoluţiile sînt aşa de rare. Dacă ar fi mai dese, am şti să le facem mai bine, dar aşa, umplem cărţile de istorie cu ce iese din prima încercare. Păcat!

Cum nu am trăit ’89 Laure Hinckel „C’est drôle, c’est dans le souvenir que les choses prennent leur vraie place...“ (Jean Anouilh) Cum e să descrii absenţa unei experienţe? Pentru mine, care am trăit primii zece ani de după ’89 în România şi printre români, faptul că nu am fost nici de faţă în timpul evenimentelor, nici direct interesată de evoluţia acestei zone geografice pînă în ’90 s-a dovedit a fi adeseori cheia relaţiilor mele cu românii pe care îi întîlneam în cursul reportajelor mele. Întrebarea: „Şi nu aţi călătorit în România pînă în ’89?“, rostită cu suspiciune sau aruncată în conversaţie în mod inocent, nu primea decît un răspuns senin din partea mea: „Nu“. Cel mai adesea, după acest răspuns oamenii se destăinuiau fără reţinere. Interlocutorul meu cu greu se oprea din povestirea durerilor, opresiunilor, lipsurilor îndurate în timpul regimului comunist. Am fost de nenumărate ori martora unor astfel de destăinuiri pînă prin ’92-’93. Al doilea subiect de maxim interes îl constituiau nemulţumirile legate de „confiscarea“ Revoluţiei. Eram un martor privilegiat. Sînt, de atunci, sufleteşte legată de România. Dar nu pot decît să mărturisesc absenţa totală de la evenimentele care au schimbat România în decembrie 1989... ***

Cînd am fost rugată să scriu pe acest subiect, am încercat să rememorez ce ştiam şi cum ştiam despre România şi despre Estul Europei. Rezultatul căutării a fost mai degrabă sărac. Aveam

douăzeci de ani în 1989 – eventualele mele amintiri nu puteau fi decît extrase din copilăria şi din adolescenţa mea. O familie de muncitori, o copilărie în provincie nu ofereau deschiderea cea mai evidentă spre lumea manifestaţiilor de stradă, spre preocuparea pentru drepturile omului şi tot felul de acţiuni care se înfiripă în majoritatea cazurilor în oraşele mari. Dar copilăria generaţiei mele a fost, fără doar şi poate, una din timpul Războiului Rece. Iată cîteva mici povestiri despre felul cum Războiul Rece pătrundea în lumea noastră, a copiilor din Franţa... ***

În 1979, aveam zece ani şi colecţionam paginile din revista pentru mame numită Mode et Travaux, în care erau publicate, spre bucuria cititoarelor mai degrabă casnice, reportaje despre peisaje idilice, cu nisipuri albe, soare, căsuţe cu acoperişuri din frunze de palmier... Mă văd şi acum aşezată pe covor, la picioarele mamei mele, care arunca numerele vechi – însă nu înainte de a mi le lăsa cîteva minute. Am păstrat ani de-a rîndul aceste pagini de reportaj despre care aveam să aflu, mult mai tîrziu, că erau în majoritate articole publicitare, plătite de guvernele ţărilor respective... Strîngeam paginile, dantelate pe o margine într-un dosar şi mergeam acasă la prietena mea Isabelle. Mama ei era diferită de a mea: avea părul lung, purta jeanşi, făcea o mulţime de sculpturi ciudate din resturi de plastic colorat aleatoriu, pe care soţul ei i le aducea din uzina de subproduse petroliere unde lucra. În plus, mama ei desena cu cărbune cei mai frumoşi cai pe care-i văzusem în viaţa mea. În camera lui Isabelle mirosea frumos a palisandru din cutiuţe şi obiecte aduse de bunica ei. Avea o bunică mereu plecată în călătorii, despre care nu am aflat niciodată nimic mai mult, dar care era un mit pentru noi două. Împreună cu Isabelle, cînd nu ieşeam să bîntuim prin cartier cu ceilalţi copii din blocurile învecinate, cînd nu căutam pe dealul sterp din împrejurimi vreo urmă a războiului cu nemţii prin cazemate de beton risipite sub pămînt şi

îngrozitor de reci, cînd nu ascultam cu mama ei discuri cu Michelle Torr, interzise la mine acasă, stăteam tolănite pe burtă şi răsfoiam aceste „adeverinţe“ de paradis. Visam la ţări îndepărtate. Paginile dantelate erau o probă că aşa ceva există. Într-o zi, revista Mode et Travaux mi-a oferit însă o altă modalitate de a călători: a publicat o reclamă pentru timbre poştale „gratuite“. Împreună cu prietena mea, am trimis bonuleţul la adresa respectivă. Aşa s-a întîmplat că, spre surprinderea părinţilor, au sosit acasă niste pliculeţe de hîrtie translucide şi scîrţîitoare pline cu pătrăţele dinţate. Am început, împreună cu Isabelle – deja părtaşă la proiectul meu de ziar al cartierului (umblam cu un carneţel în buzunar şi notam întîmplările din bloc, relatam războaiele dintre scările inamice) –, o călătorie anevoioasă printre denumiri nemaiîntîlnite. Ce însemna „Mahra State“? Unde era cuibărită ţara cu fluturi minunaţi, înfăţişati alături de numele „Fujeira“? Şi peştii exotici din „Sharjah“? Şi pisica adorabilă pe fundalul roşu din „Rasal-Khajma“? Oamenii mari din jurul nostru habar n-aveau despre aceste locuri îndepărtate. Iar bunica prietenei mele, care cu siguranţă ar fi ştiut, nu mai venea... Dar mai era o serie de mărci poştale ciudate, pentru că se vedea că veneau dintr-o ţară adevărată, nu din ţinuturi „idilice“, inaccesibile. Timbrele arătau maşini, uzine, case, turnuri şi blocuri care semănau cu ale noastre. „Poşta Română“ scria pe ele. Sînt primele cuvinte din această limbă pe care le-am citit vreodată, spunînd „poşta română“. Le redescopăr acum, cu ocazia redactării acestui text, care mai scoate la iveală o întîmplare dragă inimii mele: în zona aceasta a oraşului îndepărtată de centru unde locuiam nu era nici o bibliotecă, dar trecea un „bibliobus“, pe care, la scurtă vreme după sosirea timbrelor, ţin minte că l-am aşteptat cel puţin două ore, pentru că doream cu orice preţ să văd pe o hartă ţările cu peşti şi fluturi şi ţara din „poşta română“. Biblioteca pe roţi nu mai venea în acea dupăamiază de miercuri, de vară toridă şi liniştită, cînd toată lumea era ascunsă în adîncul blocurilor. Chiar şi copiii stăteau la umbră,

aşezaţi pe gresia holurilor, sub rîndurile de cutii poştale. Un timp infernal de lung am stat în picioare, pe marginea străzii unde obişnuia să parcheze bibliobusul. Muream de sete, nu aveam nici pălărie pe cap. Ştiam că urcarea scărilor blocului pînă acasă, intrarea în apartament, explicaţiile cerute de mama m-ar fi făcut să ratez cu siguranţă sosirea dubiţei cu cărţi. Şi ar fi trebuit să mai aştept două săptămîni. O eternitate. Străduţa în pantă era pustie, între tufişurile de plante galbene şi blocurile înalte. Dar am rămas înmărmurită, convinsă că dacă întorceam capul o singură dată, dacă eram neatentă un singur moment cînd fixam capătul străzii, aş fi pierdut biblioteca pe roţi. Aşteptam şi simţeam arşiţa acelei zile şi vîntul puternic care bătea dinspre nord şi îmi usca transpiraţia lipicioasă de sub curelele de la sandalele de plastic... Am şi acum timbrele, în locul unde le-am pus, grijulie, cu penseta, la zece ani. Ele sînt martorele singurului contact avut atunci cu România. Peste ani, am putut călători în locurile reprezentate pe acele cîteva pătrate primite prin poştă şi m-am simţit fericită... Într-adevăr, am fost la Babele de pe marca poştală de 40 de bani. Într-adevăr, am trecut, cu tot cu familia mea, cea de om matur, prin Cheile Bicazului – timbrul de 10 bani. Am văzut coşurile înalte de la Hunedoara de pe timbrul de 1 leu. Am descoperit ce senzaţie ai cînd călătoreşti într-un vehicul cu antene (troleibuzul, vehicul total necunoscut în Franţa): timbrul roşu de 1 leu şi 50 de bani. Sighişoara – 16 lei şi 20 de bani. Turnul Televiziunii – 12 lei şi 75 de bani. O dubiţă stacojie şi lucioasă, asemănătoare cu cele în care mam suit de nenumărate ori la Galaţi, unde caşcarabetele supraaglomerate şi cu douăzeci de ani la ceas mă duceau din bariera Traian pînă în Piaţa Centrală – 20 de bani. Personaje istorice cu pălării ciudate (Mihai Viteazul, 75 de bani), seriile cu Jocurile Olimpice de la Montréal din 1976... Ceea ce era mai de nepătruns pentru minţile noastre de zece ani erau timbrele imense, care luau două rînduri în clasor, pe care

erau imprimate numai falduri roşii cu ciucuri şi o coroană ca aceea a lui Cesar – dar cu o seceră şi un ciocan în mijloc... Mai erau două timbre cu desene geometrice aproximative, dar care nu păreau a fi picturi. Aceste două timbre au rămas enigmatice pînă cînd am ajuns prima dată în România. ***

Locuiam atunci în blocul numit „Narval“, unde, la etajul nostru, mai erau cîteva familii, printre care şi cea a „polonejilor“. Serge era unul din numeroşii băieţi ai doamnei care făcea o prajitură delicioasă, cu un fel de bobiţe de zahăr parfumat presărate pe un aluat pufos, şi a cărei casă era supraîncărcată cu poze ale Papei Ioan Paul al II-lea şi – am dubii: oare am visat? – lipită deasupra oglinzii, în sufragerie la Serge, banderola roşie Solidarnosc, cu literele ei rotunde ca baloanele şi greu de pronunţat... De ce, cînd sîntem copii, ne lovim de întîmplări care ne copleşesc într-atît de întrebări, încît nu mai sîntem în stare să întrebăm nimic? ***

Amintirea din timpul gimnaziului este şi ea o „ne-amintire“: e legată de desenarea hărţilor de geografie, fizică şi economică, în caietul de 196 de pagini cerut la începutul anului de domnişoara Bruno; de contururile schematice, învăţate pe de rost, ale Uniunii Sovietice, de litania Donbass Kousbass, uzina de la Novokouznetsk, Omsk, Tomsk, Novosibirsk, lacul Baïkal, marile fluvii din Siberia, de învăţat în ordinea corectă cu ajutorul cuvîntului V.O.I.L.A.: Volga, Ob, Ienisei, Lena, Amur, însoţite de cuvîntul de neocolit şi care suna atît de ciudat în urechile noastre de elevi francezi: „rasputitsa“… Mai era înşiruirea şcolară a cruciuliţelor roşii care marcau sondele petroliere, repartizarea petelor galbene haşurate cu maro semnalînd terenurile cultivate cu cereale… Lecţia cu marile puteri din lumea noastră bipolară a fost reluată în ultimul an de liceu: Statele Unite şi U.R.S.S. constituiau şi atunci partea principală a programului nostru de învăţămînt… Între „noi“ şi U.R.S.S. apăreau zone întotdeauna

colorate în roz: ţările aşa numite „satelit“. Părea atît de natural ca patria lui Sputnik să aibă ţări satelit! ***

În 1983, directorul liceului se numea monsieur Ivanesco. Ştiam asta pentru că băiatul lui îmi era coleg de clasă, la gimnaziu. Într-o zi, în liceul care se afla chiar la doi paşi de casa noastră (ce noroc aveam!) s-a jucat Cîntăreaţa cheală. Ţin minte fluturaşii împrăştiaţi de elevii de liceu – elevi care ne speriaseră puţin, deşelaţi şi cu părul lung, şi mai ales cu aerul lor neverosimil de detaşat şi liber. Directorul liceului şi autorul piesei, celebrul Eugen, aveau, se părea, o legătură unul cu altul, chiar dacă limitată la acel „-esco“ final atît de recognoscibil. Nu ştiam atunci că era o manieră de a-şi „franţuzi“ numele... Mai văd şi casa cubică a directorului – dacă am schimbat trei cuvinte cu acest om, care făcea parte din categoria adulţilor şi nu se intersecta deloc cu traiectoria noastră de copii! – şi aş da multe pentru a afla astăzi ceva mai mult despre rădăcinile familiei lui... Intrasem de cîteva ori în casa aceea ca să-mi fac temele la matematică împreună cu fiul lui. Am uitat cu desăvîrşire problemele de mate, dar păstrez amintirea confuză a două pătrate mari şi aspre şi roşii atîrnate de perete. Nu mai văzusem o asemenea decoraţiune interioară în nici o altă casă. Nimic mai tulbure ca viziunea aceasta – limpezită mult mai tîrziu, în 1990, cu ocazia primei mele călătorii în România: aceste pătrate roşii admirate în spatele colegului meu bălai erau covoare, pe care le întîlneai la tot pasul prin casele româneşti! Iar mai vechile pătrate de hîrtie lucioasă care aşteptau nenumite şi răbdătoare între paginile clasorului meu şi-au primit în sfîrşit numele: reprezentau două covoare, unul din Moldova – timbrul de 20 de bani – şi altul din Muntenia – cel de 40 de bani... ***

Toamna anului 1989. Sînt ucenică în ziaristică. Al doilea an de învăţămînt universitar – conectare la actualitatea zilei, mici reportaje

notate de profesori-ziarişti în presa regională, cursuri diverse şi viaţa de zi cu zi pe malurile Loirei. Pe cînd studenţii de vîrsta noastră din România cu siguranţă încercau să dea o materialitate imaginii pe care o aveau despre Franţa şi Occident, cine, printre noi, aici, la douăzeci de ani, căuta să afle mai mult decît învăţasem la gimnaziu şi la liceu despre zona „roz“ întinsă dincoace de U.R.S.S.? Nouă, tineri studenţi la ziaristică, ne era mai la îndemînă să ne clădim faima jurnalistică peste mări şi ţări, prin faliile dintre Est şi Vest care se manifestau peste tot în lume, pe terenul conflictelor mocnind sau deja izbucnite, urmare a frecărilor dintre cele două „blocuri“ – aşa cum erau numite cele două forţe ce se înfruntau în Războiul Rece –, decît să ne gîndim să facem vreun reportaj în zona „roz“ de pe continentul nostru. Nici măcar nu-ţi trecea prin cap să faci un reportaj dincolo de Cortina de Fier. În noiembrie, în cadrul unui schimb de experienţă cu studenţi de la Napier College din Edinbourgh, ne-am deplasat cu toţii în Scoţia. Soarele strălucea în a treia zi a şederii noastre. Părăsisem de dimineaţă clădirea primitoare din Merchiston Avenue – clădirea cu bovindouri unde eram cazată la Lane, Ruth şi Adrian – cu camera de luat vederi şi geanta de reportaj: tot necesarul luat cu o zi în urmă de la colegiu pentru a filma în zori. Mă întîlnisem cu colegele la ora cuvenită şi trăsesem cadre frumoase de pe înălţimile cetăţii de piatră neagră. Mi se păruse chiar că se vedea marea, departe, ca o golden belt la marginea vederii. Sosise ora să ne adunăm pentru o vizită la o distilerie. Mai erau o mulţime de cadre de luat; aici o reclamă de tablă smălţuită, acolo un stol de păsări în cerul urbei scînteietoare în soarele dimineţii. Colegele plecaseră – eu am întîrziat atît de mult în căutarea nălucilor mele pe creştetul cetăţii încît am pierdut autobuzul. N-am vizitat distileria, dar îl văd ca acum pe angajatul magazinului în faţa căruia poposisem de cîteva minute cu gentoiul la picioare, care prinde cu piuneze un afiş de mărime A4 cu marginile albastre şi imprimat cu litere mari: „THE WALL IS DOWN“.

***

Am lipsit cu desăvîrşire din filmul evenimentelor din decembrie 1989. Mai mult, am impresia că am lipsit de tot în luna aceea. Este foarte ciudat, dar decembrie 1989 este ca şters din memoria mea. Nu-mi pot aminti unde eram, ce făceam. Nici o notă în jurnal. Nici o scrisoare. Decembrie 1989 este o non-amintire căzută într-un gol insondabil. Amintirea grea a unui vid ale cărui margini nu le poţi pipăi – o ruptură totală în ţesutul conştiinţei. Cu ianuarie 1990, însă, parcă se înfiripă ceva. O sumedenie de întîlniri şi evenimente mă trag de mînă pînă pe peronul Gării de Est din Paris, de unde am plecat spre Estul Europei pentru prima dată.

Pe scurt Norman Manea Cu douăzeci de ani în urmă, blocul socialist al Europei de Est era înconjurat de zidurile vizibile şi invizibile ale izolării forţate. Visam, cu toţii, lumea de dincolo. Ştiam că pe partea occidentală a Zidului „binele“ nu-i paradisiac, ci terestru, adică imperfect, instabil, incoerent, dar preferam să nu ne gîndim la contradicţiile şi conflictele pe care le conţine, inevitabil, libertatea, ci la miracolul, îndelung aşteptat, al eliberării de paranoia tiraniei. Thomas Mann avertizase, cîndva, că „libertatea e un lucru mai complicat şi mai delicat decît Puterea“. Fireşte, este mai uşor să guvernezi o masă de oportunişti înfricoşaţi care votează 99,8% pentru Conducătorul Suprem şi Partidul Unic (singura opţiune menţionată, de altfel, pe buletinul de vot) decît un electorat liber, diversificat şi divergent, în care partidul învingător obţine, în cazul fericit, cu 4% mai multe voturi decît opoziţia. Astăzi, acele „complicate şi delicate“ caracteristici ale libertăţii sînt dincoace de Zidul dispărut, parte a cotidianului nostru globalizat. Tot ce am trăit atunci a rămas într-un dincolo de actualitate. Ne confruntăm zilnic cu rutina binefacerilor şi riscurilor libertăţii. După douăzeci de ani, mizeria, teroarea, marasmul perioadei dinainte de prăbuşirea Zidului de la Berlin şi a tuturor celorlalte ziduri care despărţeau societatea deschisă a Europei de statele închise şi despotice tind să fie ocultate de nu puţinele precarităţi şi primejdii ale prezentului – în care domiciliază acum şi Estul, aflat încă într-o complicată şi nu o dată convulsivă „tranziţie“ a adaptării. O nouă generaţie pare să nu aibă nici memoria perioadei comuniste sau o are cu totul parţial sau nu mai este deloc interesată de ea. Prezentul are firească întîietate faţă de trecut şi are şi puterea

de a-l manipula cum bat vînturile clipei convenabile – astfel ne demonstrează, zilnic, realitatea imediată. Şi totuşi... Dacă obligaţia de a scruta cu atenţie trecutul totalitar şi de a evalua cu aceeaşi atenţie premisele viitorului european comun părea, la început, să-i revină mai ales Estului, primejdiile totalitare regenerate dinspre fanatismul islamic sau apetitul autocratic al Rusiei şi Chinei nu mai îngăduie eschiva puterilor occidentale. Păstrîndu-ne veghea critică la carnavalul democraţiei, cu nedreptăţile, ipocriziile, frustrările şi frivolităţile sale, nu putem uita ce a fost înainte şi ar putea reveni mîine.. ***

Rebeliunea anticomunistă din România sfîrşitului de an 1989 mă găsea într-o cameră strîmtă de hotel newyorkez, într-un pitoresc cartier de drogaţi şi prostituate. Spaţiul nu permitea decît doi paşi, între uşă şi pat, dar televizor exista. Apărea în acele zile pe micul ecran american... însuşi exilatul care eram. În toamna 1989 urmasem scriitorului maghiar Miklós Haraszti ca bursier al colegiului Bard. Imediat ce evenimentele din România deveniseră ştiri de mare audienţă, serviciul de „public relations“ folosise, fireşte, prilejul pentru a-l propune pe proaspătul bursier român drept comentator al tulburărilor din ţara sa. Nu era o probă uşoară. În cei cincizeci de ani în România, dintre care ultimii douăzeci ca scriitor, nu apărusem niciodată la televiziune sau radio. Debutul meu public în America era inevitabil ezitant, ca şi limba în care trebuia să mă exprim. Realitatea pe care o aveam de comentat o cunoşteam, însă, prea bine. În primăvara aceluiaşi an participasem, de altfel, la Congresul PEN de la Maastricht, unde am propus, în cadrul delegaţiei americane, rezoluţia în favoarea scriitorilor şi jurnaliştilor români arestaţi. Cînd s-a trecut la vot, Marin Sorescu a ieşit, prudent, din sală... Mi-a explicat, apoi, stînjenit, că se întoarce în România unde, în pofida zguduirilor succesive din

Estul Europei, nu se putea deloc prevedea ce se va întîmpla. Scepticismul său şi-a găsit, într-adevăr, validarea în răspunsul violent al autorităţilor ceauşiste la protestele populare. Comunicatele despre luptele de stradă, invazia de „terorişti“ străini, numărul de morţi erau alarmante. Am urmărit, uluit, la televizor, „procesul“ scenarizat şi rudimentar, ca şi execuţia grăbită a cuplului Ceauşescu. M-am plimbat, apoi, îndelung, tulburat pe străzile din zona Columbus Center. Aşteptasem un proces „legal“ şi scrupulos al dictaturii, al deceniilor de opresiune. Ion Iliescu părea, pentru moment, o promiţătoare figură de reformist, dar mi-am amintit că în patruzeci de ani de comunism România avusese doar doi lideri: Gheorghiu-Dej, care îl avea ca şef al tineretului comunist pe Ceauşescu, şi Ceauşescu, care îl avusese ca şef al tineretului comunist pe Iliescu. Avea acesta să devină al treilea lider comunist pentru cîteva decenii, de data asta „democratice“? Nu mi se părea deloc semn bun faptul că cei aproape patru milioane de comunişti improvizaţi din 1989 (de la o mie de reali comunişti în 1944, înainte de intrarea Armatei Roşii în România) deveniseră, peste noapte, anticomunişti vehemenţi, clamînd victimizarea. Mi-am amintit şi de silueta delicată a lui Gelu Voican Voiculescu, tînărul aspirant la literatură orbitînd în jurul redacţiei revistei Viaţa Românească, comparabil cu un fel de subtil personaj suspect dintr-un film de Nikita Mihalkov. Altercaţia pe care am avut-o în acea perioadă, la o simandicoasă întrunire la Washington, cu cinicul tovarăş Silviu Brucan, profesionalizat ca noua eminenţă cenuşie, nu inspira nici ea optimism. „Tranziţia“ nu începea deloc bine. La mai mult de un an după „Rivoluţie“, am avut prilejul să-l întreb pe George Soros, întors dintr-o vizită în România, ce impresie i-a făcut noul lider român şi dacă e conştient că mare parte din banii pe care îi trimite sînt deviaţi spre o nouă clasă de parveniţi şmecheri, dintre care nu puţini sînt vechii nomenclaturişti şi securişti, rapid reciclaţi de la minciună la bani, de la sloganurile ideologiei care

proclamase omul drept „cel mai preţios capital“, doar pentru a-l distruge, la adevăratul capital, cel monetar, „ochiul dracului“ şi al Puterii reale, mai reală decît ar fi putut Partidul mult iubit să acorde sau să retragă privilegiaţilor săi. Bancherul mi-a răspuns că Iliescu i s-a părut OK, un activist mediu, nu mai rău decît alţii şi nu mai rău decît majoritatea dintre vedetele opoziţiei. În ceea ce priveşte banii, era conştient de corupţia românească şi conta pe o pierdere de 25% din fonduri, dar spunea că dacă 75% îşi vor atinge ţinta, e mulţumit. ***

Starea exilatului devenise chiar mai tulbure decît înainte. Dacă te poţi, în sfîrşit, întoarce de unde nu ai vrut să pleci, care ar mai fi dificultatea? Îmi venea să mă sui în primul avion şi nu-mi venea deloc. Prietenii care plecaseră din România cam în aceeaşi perioadă cu mine (adică în ceasul al unsprezecelea) erau, cu toţii, de părere să aşteptăm, să vedem ce se întîmplă. Şi am văzut. Asasinarea la Chicago, sub ghidaj românesc, a lui Ioan Petru Culianu, „renaşterea“ din propria dejecţie a trubadurilor Păunescu şi V.C. Tudor, deveniţi nici mai mult, nici mai puţin decît... parlamentari, naţionalismul şi mahalagismul presei, mineriadele, pendularea evidentă a opiniei publice spre dreapta militantă, nu spre un centru democratic, ca şi a unei bune părţi a intelectualităţii, fascinată de Generaţia 1927, nu de cerinţele anului 2000, corupţia generalizată, nepotismul şi monstruoasele coaliţii, demagogia noii retorici a „democraţiei“, etc., etc., etc. Cînd Paul Goma mi-a întrerupt, la o conferinţă la Madrid, intervenţia despre contorsionata mea decizie de a părăsi România cu întrebarea: „Ce-i atîta dramă în a părăsi România?“, am fost şocat. Afirmaţia sa: „Eu nu-s evreu, dar ca basarabean ştiu că României niciodată nu i-a păsat de Basarabia“ mi s-a părut încă mai şocantă.

Ştiam şi ştiu şi azi că sînt mult mai puţin drastic decît Goma în opţiuni şi afirmaţii publice, dar mai ştiu ceva în plus: dacă „alogenul“ care am devenit mai mult decît mi s-a tot spus că sînt s-ar fi întors în România, ar fi comis una dintre erorile majore ale vieţii sale, nu lipsite de iluzii, şocuri şi erori. O spun perfect conştient de preţul exilării şi al deposedării de limba şi de ambianţa firească a biografiei. ***

Şi totuşi... Pentru cine a trăit patru decenii în „socialismul real“ şi bizantin al României nu poate exista îndoială asupra importanţei capitale a evenimentelor din decembrie 1989. Oricît de ambigue şi dezamăgitoare ar părea următoarele două decenii de haotică şi hrăpăreaţă tranziţie spre o încă depărtată societate cu adevărat civilă, democratică, prosperă, contrastul între ce a fost şi ce a urmat ramîne pregnant. Alegeri libere (chiar dacă tutelate de un populism dubios şi duplicitar), presă liberă (chiar dacă vulgarizată şi venală), accesul la călătorii şi informaţie (chiar dacă bruiate de privilegiile autorităţii şi de conturile bancare), stimularea spiritului întreprinzător şi a spiritului critic (cu toate barierele birocratice şi autocratice) stau mărturie asupra unor premise drastic diferite. Prezenţa în NATO şi în Uniunea Europeană rămîn chezăşie, cred, a ghidajului legal, economic, militar şi nu numai spre integrarea treptată într-o Europă din care România a tot visat să facă parte. Contactele pe care le-am avut în vizita din 2008 cu noua generaţie intelectuală mi s-au părut extrem de încurajatoare, în sensul acestor promisiuni care pot să pară multora, nu chiar nejustificat, incerte. ***

Am participat recent la San Sebastian, în Ţara Bascilor spanioli, la al XXI-lea Seminar despre Europa Centrală, cu titlul „Douăzeci de ani fără Zidul Berlinului: de la prăbuşirea comunismului la iluzia capitalistă“, organizat de Asociaţia Jurnaliştilor Europeni. Printre participanţii est-europeni s-au numărat Adam Michnik, Jiøi

Diesntbier, László Krasznahorkai, Monika Zgustova. Opinia lor despre cei douăzeci de ani de tranziţie şi perspectivele viitorului pentru această mult încercată zonă au fost mai curînd pesimiste. Nici colegii lor vest-europeni nu păreau mai încrezători. În acest context, s-a detaşat şocanta intervenţie a scriitorului maghiar, care a lansat o scurtă şi extrem de violentă diatribă împotriva ţării sale. N-aş spune că pot contrazice aceste evaluări ale dezamăgirii şi nici nu le-am contrazis. Comparaţia cu ce a fost înainte rămîne, însă, cred, esenţială. Nu putem decît spera că sceptismul nostru, deziluziile şi amărăciunile se vor dovedi pasagere, contrazise de viitorul cît mai apropiat. New York, 13 august 2009

Între 1944 şi 1989 Solomon Marcus Chiar dacă, în perspectivă istorică, 22 decembrie 1989 este cu totul altceva decît 23 august 1944, pentru mine, născut în anul 1925, cele două date prezintă o analogie frapantă. Pînă la 23 august 1944, trăisem la Bacău, iar perioada 1940-1944 mă adusese în situaţia de non-cetăţean şi chiar de neom. Eram la „muncă obligatorie“, purtam un semn distinctiv care mă plasa într-o categorie degradantă, săpam nişte şanţuri sau trăgeam pe străzile Bacăului un cărucior al unei întreprinderi de boiangerie. Eram exclus din învăţămîntul de stat şi, deşi mă aflam la vîrsta la care ar fi fost normal să-mi fac planuri, nu mă preocupa decît un singur lucru: să supravieţuiesc. Cu acest orizont temporal limitat la ziua imediat următoare am trăit aproape cinci ani. Cînd, la 23 august 1944, s-a transmis la radio mesajul Regelui privind ieşirea României din alianţa cu Germania nazistă, a fost ca o retrezire la viaţă, dar în jurul meu războiul continua şi mi-a trebuit un timp pentru a mă dezmetici. Născut pentru a doua oară, am privit viaţa ca pe un dar pe care nu aveam voie să-l tratez cu superficialitate. Am devenit matematician. Treptat însă, entuziasmul meu s-a temperat şi mi-am dat seama că fusesem atras într-o nouă capcană, care consta în reducerea considerabilă a posibilităţii de a intra în comunicare cu lumea şi de a mă deplasa. Aceste restricţii îmi reduceau drastic randamentul ca matematician, pentru a nu mai vorbi de celelalte vicisitudini ale vieţii sub comunism. Atunci cînd, spre sfîrşitul anilor ’40, îmi încheiam studiile universitare şi ar fi trebuit să pot circula în lume, cum au făcut-o toţi profesorii mei la vremea lor, România se afla într-o izolare cvasitotală; nu mă puteam deplasa nici măcar în Bulgaria sau Ungaria. Reviste şi cărţi din Occident nu mai veneau

aproape deloc. Securitatea supraveghea orice mişcare; sub Ceauşescu trebuia să cerem aprobare pentru orice întîlnire cu un cetăţean străin, iar aprobarea, de cele mai multe ori, nu venea. În această atmosferă apăsătoare, în care nu se întrevedea nici o lumină la orizont, a venit evenimentul de la 22 decembrie 1989. Am retrăit emoţia de la 23 august 1944; atunci era trezirea la viaţă, acum era trezirea la libertate. Dar timp de mai multe zile nu era clar ce se întîmplă. Îmi aduc aminte de un ziar care apăruse la 24 august şi care pe prima pagină anunţa schimbarea, iar pe paginile următoare erau încă texte în stilul anterior, bine-cunoscut. Evenimentele de la 21 şi 22 decembrie 1989 le vedeam cu ochii mei, le trăiam, iar impresia era aceea a unei revolte spontane de amploare. Am văzut mai întîi, de la fereastra casei mele din Piaţa Sfinţii Voievozi, coloane de oameni cu pancarte, scoşi de la lucru şi aduşi în faţa Comitetului Central pentru a-şi manifesta ataşamentul faţă de Ceauşescu, drept replică la „dezordinile“ de la Timişoara. A fost greşeala fatală a lui Ceauşescu, care i-a grăbit sfîrşitul. Cum anume o atare demonstraţie s-a transformat într-o revoltă, iar revolta s-a transformat în revoluţie rămîne o chestiune care ţine de psihologia maselor şi care a dat naştere la multe speculaţii. Este probabil ca, în condiţiile căderii Zidului Berlinului şi schimbărilor radicale din Polonia şi Ungaria, în condiţiile transformărilor impuse de Gorbaciov în Uniunea Sovietică, oamenii să fi căpătat un curaj de care anterior nu erau capabili. Cum a apărut Iliescu, „cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă“, este un alt mister. Era însă clar – şi acest fapt s-a precizat în anii următori – că România nu era încă pregătită să gestioneze o schimbare atît de importantă, că avea nevoie de timp, pentru a compensa un proces pe care ţările din jurul nostru îl parcurseseră încă în perioada în care se aflau în zona de influenţă sovietică. În tot cursul celui de al Doilea Război Mondial şi în mod special în august 1944, sursa principală de informare era Radio Londra. Pentru evenimente care se desfăşurau sub ochii noştri, noi căutam să aflăm semnificaţia lor de la posturile de radio occidentale. Fenomenul s-a

repetat întocmai sub comunism şi, în mod special, în decembrie 1989, cînd pentru evenimentele la care participam în mod direct căutam să aflăm de la Radio Europa Liberă ce anume se află în spatele lor. ***

În decembrie 1989 şi în 1990, aveam naivitatea de a crede că această discrepanţă între evenimentul brut, adică perceput nemijlocit, şi semnificaţia sa a fost posibilă sub regimurile dictatoriale în care am trăit timp de peste cincizeci de ani, dar că ea se va estompa pe măsură ce vom înainta în democraţie. M-am înşelat. Neîncrederea în ceea ce se vede şi se spune, obsesia semnificaţiei ascunse, a unui ipotetic scenariu domină viaţa noastră socială. Ca om de ştiinţă, care freventează de multe decenii procedeul elaborării unor modele ipotetic-explicative pentru diferite procese naturale sau sociale, nu-mi pot reprima interesul pentru această tendinţă generalizată de teatralizare a vieţii umane şi a creaţiei ştiinţifice sau de altă natură. Metafora cognitivă şi creativă face parte şi ea din această tendinţă. Metafora muzicală a stringurilor pentru înţelegerea genezei Universului, metafora calculatorului pentru înţelegerea funcţionării creierului, metafora cutiei negre, pe care se bazează cibernetica, sînt numai cîteva exemple. Tot aşa, pentru înţelegerea României comuniste s-au propus diferite metafore: metafora închisorii, metafora schizofreniei generalizate, metafora iadului, după cum pentru perioada care începea cu decembrie 1989 s-au propus metafora spitalului, metafora tribunalului, diferite metafore religioase. Fiecare dintre ele scoate în evidenţă anumite aspecte, dar estompează altele. În măsura în care am ieşit bolnavi din comunism, metafora spitalului este utilă. Acum, la douăzeci de ani de atunci, ne dăm seama că într-adevăr am ieşit bolnavi din comunism, chiar dacă ni s-a părut că, prin spirit critic, ironie şi umor, ne-am ţinut la distanţă faţă de el. ***

Mulţi dintre cei care au ocupat scena politică după 22 decembrie 1989 îmi erau cunoscuţi, puteam urmări comparativ prestaţia lor înainte şi după căderea lui Ceauşescu, aşa cum, după 23 august 1944, putusem urmări comparativ comportamentul colegilor şi profesorilor mei înainte şi după căderea lui Antonescu. În 1944 ca şi în 1989, capacitatea unora de a se metamorfoza în funcţie de împrejurări s-a dovedit a fi o sursă inepuizabilă de umor involuntar. Am constatat că mai toţi cei care stătuseră deoparte de scena politică înainte de schimbare rămăseseră în aceeaşi stare de pasivitate şi după schimbare. Astfel, mulţi dintre activiştii de partid care apăruseră după 23 august 1944 proveneau din extrema dreaptă anterioară, tot aşa după cum mulţi dintre politicienii de după decembrie 1989 avuseseră poziţii importante în birocraţia comunistă. Un ziar (cred că Jurnalul Naţional) a avut recent ideea de a readuce în atenţie numerele din ziarul Scînteia din perioada ceauşistă şi i-am putut regăsi acolo pe mulţi dintre actorii politici actuali. Am încercat uneori să discut cu cei care aveau în anii ’70 şi ’80 funcţii de conducere ce îi obligau să rostească de la catedră diferite sloganuri politice în care, de cele mai multe ori, nici ei nu credeau. Îmi era vie în amintire campania din 1989, sub sloganul „Ceauşescu reales/ La al XIV-lea Congres“. Nici unul nu părea să problematizeze această situaţie, tot ce puteau spune era că ei nu urmăreau decît apărarea Facultăţii şi a colegilor de abuzurile unor activişti. În ultimă instanţă, ca suprem argument, se recurgea la filosofia bine-cunoscută: „Aşa au fost vremurile!“. Dar nimeni nu-şi punea întrebarea: „Vremurile de ce au fost aşa? Nu şi din cauza unor oameni?“. Pe măsură ce trece timpul, îmi dau seama că „Proclamaţia de la Timişoara“ era o nucă prea tare pentru factorii de putere care s-au succedat pînă acum. ***

Pe lista citită de Iliescu în decembrie 1989, figurau cîteva nume emblematice pentru rezistenţa la comunism, ca Doina Cornea, Mircea Dinescu, Ana Blandiana, dar în rest predominau oameni din

vechiul aparat de partid, chiar dacă nu cei din primul eşalon. Prestigiul celor dintîi gira prezenţa celor din urmă, dar era clar că votul celor din urmă se impunea, statistic, faţă de numărul redus al celor dintîi. În perioada următoare, intelectualii autentici care au pătruns în Parlament sau în Guvern nu au avut nici forţa, nici experienţa necesare pentru a se impune. Ca unul care am urmărit şi viaţa politică antebelică, nu mă pot opri de a face o comparaţie. Au existat în anii ’30 trei categorii de intelectuali politicieni: 1) unii, ca marele istoric Nicolae Iorga sau marele poet Octavian Goga, s-au dovedit a fi politicieni mediocri; 2) alţii, ca Spiru Haret şi Traian Lalescu, au intrat în politică, dar nu s-au lăsat subordonaţi politicienilor, ci au reuşit să se impună ei în faţa acestora, prin puterea personalităţii lor; 3) o a treia categorie a fost aceea a intelectualilor care s-au limitat la funcţia de simpli tehnicieni (de exemplu, Victor Valcovici, ministru al Lucrărilor Publice între 1931 şi 1932, în guvernul condus de Nicolae Iorga). Să încercăm să urmărim analogul acestor tipuri de intelectuali în perioada postdecembristă. Vom constata că nu a existat nici un intelectual de tipul al doilea. A existat însă al patrulea tip, al intelectualilor care au intrat în Parlament sau în Guvern, dar au rămas figuri şterse; este cazul poetului Marin Sorescu, devenit la un anumit moment ministru al Culturii, dar dovedindu-se incompatibil cu o funcţie ministerială. În poetul Marin Sorescu nu rămînea loc pentru altceva. A mai intervenit şi un alt element, care i-a dezavantajat pe intelectuali: acţiunea de urmărire a foştilor colaboratori cu Securitatea comunistă. Au fost incriminaţi cîţiva intelectuali a căror activitate compromiţătoare a fost incomparabil mai puţin gravă decît a altora, care dominau în continuare, nestingheriţi, scena politică şi se aflau, ca persoane perfect stimabile, în atenţia mass-media. Mă mişc printr-un mediu de oameni de cultură dedicaţi cercetării ştiinţifice, oameni pasionaţi de scrutarea necunoscutului; construcţia lor morală este modelată de acest fel de viaţă, în care nu prea rămîne loc pentru scopuri meschine, derizorii, de îmbogăţire şi de putere. Ei ar merita să

conducă treburile ţării tocmai pentru că nu doresc şi nu urmăresc să o facă. Acesta este paradoxul, aceasta este drama societăţii noastre: cei mai mulţi dintre oamenii curaţi şi luminaţi rămîn în afara jocului politic, în afara luminilor rampei, în afara atenţiei publice.

În 22 decembrie ’89 ne-am luat raţia de zahăr şi ulei Ioan T. Morar Nu sînt erou al Revoluţiei, nici luptător, nici profitor. Asta pentru că fac parte din minoritatea fraierilor care-şi respectă cuvîntul dat. Asta s-a întîmplat atunci, de aceea nu am ajuns nici la Jilava, nu am intrat în C.C., nu am fost în jurul Televiziunii. Dar mica mea poveste despre 22 decembrie trebuie începută din 21, că atunci mi-am dat cuvîntul de onoare că nu mă amestec în Revoluţie!

Eram la redacţia Vieţii Studenţeşti, unde lucram, şi, pentru prima dată de cînd eram acolo, urmăream în direct mitingul lui Ceauşescu. Cu puţin noroc, aş fi putut s-o văd, în mulţime, şi pe Carmen, soţia mea, dusă acolo în coloană cu Institutul de Cercetări Textile la care lucra. Dar nu am avut norocul ăsta. Camerele insistau pe lozincile din public, cele care reconfirmau, în scris, alb pe roşu, unitatea de nezdruncinat în jurul partidului şi al secretarului său general, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, cel mai iubit fiu. Care, din balcon, şi el, săracul, încerca să afirme acelaşi lucru. Şi să vorbească despre golanii de la Timişoara. (Vorbisem, cu o zi înainte, la telefon cu Mircea Mihăieş, care mi-a spus, cifrat, că în Timişoara lumea nu mai poate ieşi din casă, că riscă să răcească. De la gloanţe!) Cam lîncezea mitingul, pînă cînd am auzit un zumzet, apoi, gata, camera care transmitea a căzut, nu s-a mai văzut nimic. „S-a tras!“ zice un coleg, „s-a tras“. Nu-mi venea să cred că, brusc, dacă s-a tras, am făcut saltul din lîncezeala unui miting cenuşiu într-un moment istoric. Dar nu s-a tras! Lumea a plecat de la miting fugind (a defluit în devălmăşie – ce-mi place cum sună!), nimeni nu a mai vrut suta de

lei în plus la salarii, promisiune făcută de Ceauşescu acolo, la balcon. Ne-am privit unii pe alţii cu o oarecare neîncredere. Colegul care a spus că s-a tras insista pe ideea că gata, s-a terminat. Părea că are informaţii suplimentare. Oricum, şedinţa de sumar s-a stins de la sine. „Ce scriem?“ a întrebat cineva. Iar răspunsul şefului a venit prompt: în funcţie de evoluţia evenimentelor. Da, era vorba de nişte evenimente. Evenimentele din decembrie, dar sintagma s-a consacrat mai tîrziu! Şi după zece minute a sunat telefonul redacţiei. Toţi am tresărit, era primul sunet care spărgea liniştea confuză. A răspuns, ca de obicei, secretara. „Morar, la telefon!“ Măi să fie, eu la telefon?! Cum nu credeam să fie vreo farsă, am luat receptorul. Era Carmen. „Te rog frumos să-mi promiţi un lucru“, mi-a zis. Bine, promit. „Te rog frumos să vii direct acasă, să nu te mai opreşti pe nicăieri. Promitemi, te rog“, a insistat ea cu o voce speriată. „Trebuie să vii direct acasă.“ Mi-am reafirmat promisiunea. Clar, doar nu mă duc, pe vremea asta, pe la Casa Scriitorilor sau la film! Vin acasă, direct. Am mai stat pe la redacţie o vreme, nu se lega nimic, nu vorbea nimeni direct, la televizor s-a băgat muzică patriotică. Nu mai era nimic de făcut acolo. Era un uşor aer de anarhie în redacţie. Urma, doar, să vedem evoluţia evenimentelor. Am plecat spre casă, spre troleibuz, chiar am făcut o staţie pe jos, cu un coleg. Apoi el a spus că merge în centru, m-a chemat şi pe mine, să vedem ce e, cum e, apoi să rămînem, eventual, la o bere. Am spus că nu, am promis că merg direct acasă. Am luat pînă la urmă troleibuzul, deşi tare mi-ar fi plăcut să văd ce e acolo, în Piaţa Palatului. Plutea ceva în aer, o tensiune pe care nu am mai simţit-o niciodată pînă atunci. Cei din troleibuz ne uitam unii la alţii, cred că toţi ştiam că se întîmplă ceva, dar nimeni nu deschidea discuţia. Probabil văzuseră şi mitingul întrerupt brusc, apoi au plecat de acasă. Ori de la serviciu. Cenuşiul cotidian părea şi mai cenuşiu, feţele şi mai pămîntii. Era o linişte grea, vinovată cumva. Nu fac

literatură, chiar aşa mi se păreau lucrurile atunci, iar amintirea lor este neşlefuită acum, cînd le evoc. Cînd am ajuns în Romană, linia blocată, mulţime, armată, miliţie. Troleibuzul opreşte, lumea coboară. Cineva trage macaroanele de la troleibuz. Nimerisem în mijlocul unei mulţimi. Atunci am auzit, pentru prima dată, live, strigîndu-se „Jos Ceauşescu“! Am strigat şi eu, au strigat şi cei din jur. Atmosfera se încingea. Apoi, cineva a strigat „Timişoara, Timişoara!“. Am strigat şi eu, în fond eram un fel de timişorean, prietenii mei cei mai buni erau acolo. Timişoara! Timişoara! Am văzut un poliţist cu grad superior, gras, strigînd: „Linişte, mă! Împrăştierea!“. Era transpirat, se agita în faţa unui cordon de băieţi în uniformă. Exact pe diagonală, au apărut, dintr-un camion, nişte scutieri. Au fost huiduiţi şi fluieraţi de toată lumea, ca la un meci vîndut! Chiar m-am ciupit, nu-mi venea să cred că sînt în România, în Bucureşti, în realitate. Dacă ei au curaj, şi eu am curaj, m-am gîndit, iar reflexul meu a fost să fac pe eroul, să fug spre nucleul împins de scutieri. Cordonul a reuşit să-i împingă spre A.S.E., apoi troleibuzul s-a pus din nou pe fire şi a putut pleca. Pentru că am promis că merg direct acasă, am urcat. În troleibuz, lumea prinsese glas, o singură tovarăşă condamna răzmeriţa, restul zumzăia aprobări. „Prea a exagerat Ceauşescu!“ mi-a spus un domn mai în vîrstă, bine îmbrăcat, considerîndu-mă pe mine cel mai ofertant partener de discuţie din tot troleibuzul. Eu i-am spus că la Timişoara nu e vorba de golani, el mi-a răspuns că ştie, că a auzit la Europa Liberă. Spunea că e sigur că va pica regimul. „Să sperăm“, am zis eu înainte de a coborî. Am ajuns acasă şi am observat, trecînd pe lîngă gura de metrou, că nu mai sînt gărzile patriotice prin zonă. Carmen mi-a povestit cum a fost, deşi nu a înţeles mare lucru: a auzit un huruit din difuzoare, ceva ca de tanc, apoi ţipete şi lumea a intrat în panică, au fugit cu toţii. Ea, pînă la primul telefon, unde ma rugat să promit că vin acasă. „Norocul meu că am avut două fise, una mi-a mîncat-o telefonul.“ De altfel, fusese ceva ciudat şi în organizarea mitingului, prima dată au fost încolonaţi, apoi întorşi din

drum şi din nou încolonaţi. Am ieşit la un interurban să sunăm la Arad, să vedem dacă totul e bine şi să aflăm ce mai face David, fiul nostru, aflat la bunici în perioada aia. Totul era în ordine, ai mei nu au vrut să vorbească foarte multe. „E bine, dar nu foarte bine“, mi-a zis tata. A doua zi, chiar pe 22 decembrie, nu ne-am dus la serviciu nici eu, nici Carmen. La redacţie, oricum, aşteptam să vedem cum evoluează evenimentele, iar la Carmen la serviciu li s-a spus, ei şi colegelor ei, după ce au ajuns înapoi, speriate, de la mitingul ratat, că pot rămîne acasă o zi. Ciudată mărinimie! Cum eram liberi amîndoi, ne-am decis să ne scoatem raţia de zahăr şi ulei, să nu ne prindă sărbătorile descoperiţi, că aveam şi o restanţă din noiembrie. Mai ştii ce-i trece Nebunului prin cap, poate interzice şi raţiile, să ne înfometeze. Iar noi, doi ardeleni cu simţul cămării de alimente în sînge şi-n cei şapte ani de acasă, nu puteam tolera asta, înfruntam orice, numai să ne luăm raţia. Ţineam de o alimentară de pe strada Căţelu, făceam mereu gluma cu Că ţelul nostru este comunismul cînd treceam pe acolo. Am ajuns cu plasele goale (aveam plase din material textil, solide, făcute de mama soacră la Cisnădie, la una din fabricile de profil de acolo) (altă paranteză: ţin minte că aceste plase pe care le purta românul mai tot timpul la el se numeau pepeceuri, de la P.P.C., adică Poate Pică Ceva! Dacă, din întîmplare, dădeai peste o coadă neprevăzută, la care „se dădea ceva“, cum să cari conservele, puiul, costiţa pe care ţi le-au scos socialismul şi norocul în cale, cum să le cari dacă nu erai prevăzut cu un pepeceu?). Nu era foarte multă lume la coadă, adică erau vreo patruzeci, să zic, era şi din cauză că nu mulţi se lăsau cu raţia pe sfîrşitul lunii. Cît timp am stat la coadă, a trecut pe deasupra noastră, de mai multe ori, un elicopter care a lansat fluturaşi. A ajuns şi la noi unul. Eram îndemnaţi să nu răspundem la provocări (aşa cum Ceauşescu, mai tîrziu, nu voia să răspundă la provocări!) şi să ne păstrăm calmul. Nu mai ştiu dacă era şi ceva despre agenturi. De obicei, la cozi, pentru cei care-şi mai amintesc, se desfăşurau adevărate talk-show-uri, mai

un banc politic, mai o poveste din armată, mai o provocare la care nu răspundea nimeni. De data asta, nimic. Lumea se uita cu o oarecare curiozitate la bileţelele aruncate din elicopter. Circulau pe tăcute, din mînă în mînă. A mers destul de repede, am ajuns la tejghea, am luat uleiul şi zahărul pe două luni şi, după ce am făcut cîţiva paşi, de la un geam al blocului de alături, cineva a răcnit: „A fugit Ceauşeeeescuuuu! Ura!!!!“. Apoi, mai multe radiouri de prin apartamente au fost date la maximum. A fugit Ceauşescu. Exact după ce ne-am luat noi raţia de zahăr şi ulei. Brusc, nu ştiu de unde, au apărut nişte cetăţeni cu sticle de şampanie, se chiuia, ne-am bucurat de-a valma, ne-am îmbrăţişat cu necunoscuţi, trăiam un moment istoric! A fost o frenezie bruscă, iar după un sfert de oră, oamenii, neîncrezători în viitor, s-au întors la coadă să-şi ia şi ei raţia de zahăr şi ulei. Raţia de libertate nu era pe tabel, mai putea aştepta!

Evenimente ’89 Maia Morgenstern Totul, evident, este legat de existenţa copiilor mei. La vremea aceea Tudor avea cinci ani. Grădiniţă. Bolnăvior. Mă reîntorsesem de la Piatra-Neamţ cu sentimentul nemărturisit că fac un compromis. La Teatrul Evreiesc de Stat din Bucureşti. Nu pentru că nu aş fi iubitrespectat locul acesta unde, de altfel, am debutat, unde joc de treizeci de ani (acum), ci pur şi simplu pentru că mi s-a spus-impus un soi de ghetou cultural. Cum ar fi: eşti evreică, locul tău oricum este la T.E.S. – îmi zisese cu puţin timp în urmă ministrul Culturii (o ea). Spuneam de decembrie ’89. Luam/împărţeam cu Tudorel prînzul la cantina-restaurant-ritual a comunităţii evreieşti. Nu aveam bani să iau două porţii. Oricum Tudorel mînca foarte puţin – un mofturos. Cineva – o doamnă tînără, mi-aduc aminte – a adus vestea: „La Universitate au început“. Nu am înţeles şi am întrebat: „Să înceapă cine ce?“. „Ei“, a răspuns doamna nervoasă, „au început să se desfăşoare forţele“. Sigur – auzisem eu (noi) pe la posturi de radio clandestine – Europa, Vocea – cîte ceva. Dar mie parcă tot nu-mi venea să cred. Mi-am luat copilul în braţe şi am plecat la „Universitate“. ***

Cu nici un preţ nu-mi pot aminti drumul pînă acolo. Mai ţin minte clădirea Intercontinentalului; apoi colţ cu sala Dalles… mulţime de oameni şi Tudor mă întreba ce căutăm noi acolo şi dacă bunicii nu vor fi îngrijoraţi că întîrziem atîta. Evitam să îi dau un răspuns concret.

Pentru că probabil nu ştiam nici eu. Ştiu doar că l-am înfofolit (nu era cazul, era o vreme neobişnuit de caldă pentru decembrie) şi l-am rugat să nu uite. Nimic din ceea ce vede sau aude sau simte în clipa asta. Şi „chiar în clipa asta“ au început să tragă. Cine? Nu ştiu. Mi s-a făcut frică şi m-am certat singură. Ce stupid şi patetic îmi părea discursul meu. Cîtă inconştienţă să expun copilul unui asemenea pericol, să-l aduc sub ploaia asta de gloanţe. Cineva a căzut lîngă noi. Cine? Nu ştiu. Panică. Mulţimea-oamenii fugeau care-ncotro. Oamenii căutau să se pună la adăpost, să se salveze. Am început să fug şi eu, cu copilul în braţe. Plîngeam în hohote. Epuizată. Tudorel încearcă să mă consoleze, să mă liniştească: „Să nu te vadă bunica aşa plînsă, că se sperie şi ne ceartă pe amîndoi şi mîine nu ne mai lasă la plimbare“. Mă sprijin cu spatele de un zid (o clădire) nu departe de Ambasada americană (ştiu, n-are nici o importanţă; voiam doar să localizez zona). Un ofiţer (de armată, ştiu precis după uniforma kaki), locotenent (i-am numărat stelele şi dungile de pe epoleţi – şi eu am făcut armata în studenţie)… Mă ajută să mă ridic. – O să fie bine, doamnă, liniştiţi-vă, o să fie bine. Dar cel mai bine ar fi să plecaţi de aici. – Poftim!? – Plecaţi, doamnă, de-aici, că sînteţi cu copilul.

Sibiu, 20-25 decembrie 1989 Dan Perjovschi Patru grade de curaj: să stai la fereastră, să ieşi în balcon, să mergi pe trotuar, să fii direct în stradă. Îi spun Liei în timp ce-mi curg lacrimile de la gaze: sîntem aşa puţini, că ne saltă cu două camioane. Masa mare de demonstranţi din centrul oraşului se despică în două, formînd un coridor strîmt cît un lat de om, cît să treacă coloana de soldaţi care nu ştiu de ce are ordin exact atunci, exact acolo, lumea zice armata e cu noi şi aplaudă încontinuu ca disperată, soldaţii, roşii la faţă, ţin capul în pămînt şi şoptesc încontinuu cu buzele strînse: „Nu avem gloanţe adevărate, avem numai muniţie de manevră“. Stau la coadă să iau apă de la cisternă, că apa de la robinet e otrăvită, nu-i aşa?, şi, cum stau în rînd cu găleata în mînă, realizez brusc că stăm toţi ca proştii, ţinte piept numărul 4, în cîmp deschis, unul după altul, ca raţele, şi-i zic lui Mircea hai să ne cărăm, dă-o dracu’ de apă, mai avem nişte lichid în borcanele de castraveţi… Pe fereastra de la sufragerie văd oameni culcaţi pe burtă şi aud şuierat de gloanţe, pe aia de la dormitor – oameni la coadă. O tanchetă opreşte lîngă o coadă şi oamenii, după ce-au stat patru ore în frig şi frică, se reped şi-şi dau portocalele soldaţilor. „Nu mai aruncaţi pachete de ţigări spre soldaţii baricadaţi (armata e cu noi) în curtea cazărmii, că o să creadă că-s grenade şi o să vă împuşte!“ După ce ne-am furişat pe lîngă garduri şi fiecare far de maşină ne-a lipit de pereţi şi ne-a bubuit inima de frică-frică, am ajuns cu chiu, cu vai la morgă să dăm sînge şi să facem ceva pentru

Revoluţie şi paznicul ne zice: Nu mai avem nevoie, că a donat sînge juma’ de oraş.

Concluzie Stau ascuns în mijlocul coloanei de demonstranţi, lîngă un ţigan mare cît casa, care ţipă la ăia din balcoane: Veniţi cu noi! Şi voi sînteţi români!

Revoluţia dintre ghilimele Ion Pop Mai degrabă decît epică, memoria mea e afectivă. Mi-au rămas în minte, din acel sfîrşit de decembrie 1989, îndeosebi nişte stări, trăite cu o intensitate fără egal pînă atunci. Evenimentele ca atare, în desfăşurarea lor de amănunt şi în culorile lor explozive, se estompează încet-încet, se depun în tipare şi embleme, dar fiorul lor s-a păstrat. Nu ca ecou de fanfară emfatică, ci – dacă e să vorbesc în metafore – mai degrabă ca rană a unei corzi de violoncel elegiac. Pentru că, pe de o parte, acele evenimente au însemnat pentru mine deopotrivă un moment de sperată eliberare, aşteptat îndelung, cît o viaţă, dar şi foarte neaşteptat; iar, pe de altă parte, am rămas cu o gravă deziluzie. Adică: la fel ca mai toată lumea românească, trăisem una dintre epocile cele mai urîte şi mai sumbre din istoria noastră, cu jignitoarele şi scandaloasele degradări din ceea ce profesorul Mircea Zaciu a numit „deceniul satanic“ al dictaturii lui Ceauşescu. Le ştie toată lumea de vîrsta mea. E un repertoriu jalnic, mereu evocat şi mereu uitat, cu date din ordinea prozaică a vieţii cotidiene, cu sărăcia şi lipsurile ei elementare, de la rafturile goale ale magazinelor şi alimentele aberant raţionate, cu cozile nesfîrşite la ceva care se aştepta, nopţi în şir, să se „dea“, la frigul din case, întunericul din oraşe şi sate... Un episod personal, cumva pitoresc, minor desigur, ar putea ilustra totuşi, cred, ceva din derizoriul şi grotescul acelei epoci dinspre sfîrşitul dictaturii: fiind invitat să susţină la Iaşi o conferinţă despre Lucian Blaga pentru profesorii de română, tovarăşul lector universitar doctor Ion Pop a profitat de nişte „pile“ sindicale ale organizatorilor şi s-a întors la Cluj cu vreo două cofraje de... ouă!

(Preţiosul produs animal era atunci foarte strict distribuit: cam şapte ouă pe lună...) Dacă aş fi vorbit despre „oul dogmatic“ al lui Ion Barbu, lucrurile s-ar mai fi legat cumva, dar aşa mă aflam într-o (non)poetică a (im)purei tranzitivităţi... Existenţa determina, vezi bine, foarte marxist, conştiinţa... ***

De pe „culmile civilizaţiei şi progresului“, ale „socialismului multilateral dezvoltat“, lumea românească se vedea, însă, altfel: recolte uriaşe, extraordinare progrese ale industriei socialiste, iar pentru spirit o libertate totală – în timp ce interdicţiile şi cenzurile de toată speţa erau mai brutale decît oricînd. O uriaşă maşinărie ideologică obliga, inevitabil, la dedublare: măcinarea zilnică a energiilor noastre în vacarmul lozincilor, flecăreala propagandei de partid în care, de fapt, nu mai credea nimeni, ci i se supunea doar ca unui ritual silnic, nemaipomenita risipă de timp, de viaţă adevărată, printre atîtea noi-vechi forme fără de nici un fond. Şi suspiciunea generalizată, cultivarea insidioasă a fricii, delaţiunea la pîndă, controlul telefoanelor şi al corespondenţei, incredibila, astăzi, în grotescul ei, înregistrare a maşinilor de scris de teama posibilelor manifeste anticomuniste. Toate acestea – asurzite de marşurile triumfaliste ale Festivalului „Cîntarea României“... E un repertoriu adeseori evocat de cei care au trăit „epoca de aur“ a Ceauşeştilor, ce pare acum generaţiilor tinere – şi e aproape firesc să pară – o colecţie de clişee ale memoriei sclerozate, o ficţiune viciată de cine ştie ce resentimente individuale, într-atît e de neverosimilă în nefirescul, absurdul şi grotescul ei. Dar în decembrie 1989 eu trecusem de patruzeci şi opt de ani şi avusesem timp să străbat şi deceniile precedente, nu mai puţin infernale, ale stalinismului în variantă românească. Iar cel mai cumplit, „obsedantul“, schimbase în chip dramatic şi soarta familiei mele. Era vremea colectivizării forţate, a teribilelor „cote obligatorii“ strivitoare pentru ţăranii cît de cît înstăriţi, cum erau şi ai mei, a

persecuţiilor declanşate în numele aşa-zisei „lupte de clasă“. Oameni de nimic, unii veniţi de prin alte locuri, tăiau şi spînzurau în jurul lor, îndemnau la ură, inventau vini, ameninţau, umileau. Ajunseseră, la un moment dat, să bată în cuie pe porţile caselor stinghii de lemn cu inscripţia infamantă „chiabur“, reînviind practici străvechi ale stigmatizării. Copilul de unsprezece ani care eram în 1952 a trebuit să suporte şi el urmările: încheiam clasa a patra primară, cînd mi s-a luat cravata de pionier ca semn al unei prime degradări şi nu peste multă vreme am aflat că nu voi mai avea dreptul să-mi continui studiile. Bunicul dinspre tată, „exploatatorul“ şi „chiaburul“, care nu făcuse, de fapt, toată viaţa decît să muncească precum un rob, trăind destul de modest şi fără conflicte aparente cu lumea din jur, a fost arestat, după ce nopţi în şir ascultase cu groază, cu hainele de schimb pregătite sub pernă, orice zgomot de maşină ca putea fi al „dubei“ Securităţii, trimisă să-l „ridice“. Aceasta a şi apărut, iar bărbatul de şaizeci de ani avea să se întoarcă acasă de la închisoarea din Oradea abia peste trei ani, timp suficient pentru a se descoperi că acuzaţiile politice care i se aduseseră fuseseră simple minciuni şi să i se ceară un fel de „scuze“... Numai că între timp i se confiscase averea, într-una dintre cele două odăi ale casei îi fusese instalat un activist de partid, iar familia, cu excepţia bunicii, luase drumul Clujului. Am ştiut de la început că principalul motiv al acestei dramatice dezrădăcinări am fost, de fapt, eu. Fiindcă mama, mai ales, fire energică şi hotărîtă, nu putea concepe ca unul dintre copiii ei, în care bănuise nu ştiu ce scînteie mai luminoasă, să nu poată „face şcoală“, iar acela avea nevoie, nu-i aşa, de o „origine socială sănătoasă“, notată la rubrica obligatorie din toate dosarele epocii. Iar ei puteau fi numiţi de-acum muncitori... Chiar secretarul de partid de la „regiune“ îi sugerase o astfel de soluţie... Am făcut acest mic-mare ocol pentru a explica ceva din amintitul mecanism care ne-a marcat pe mulţi din generaţia noastră: acela al unui soi de dedublare, de schizofrenie „originară“, aproape

inevitabilă în procesul dificil, ca şi darwinian, de „adaptare la mediu“. Personal, am fost profund marcat în toţi aceşti ani de un fel de frică „atavică“, aţîţată, de pildă, ori de cîte ori trebuia să-mi compun „autobiografia“ cerută de „serviciul de cadre“ al Universităţii, în care era obligatorie precizarea situaţiei părinţilor de „dinainte de 23 august 1944“, a rudelor condamnate sau nu etc. Iar cînd, în urma multor insistenţe, a trebuit să fac şi eu, în decembrie 1970, ultimul din catedra la care fusesem reţinut ca asistent, cererea de înscriere în partid, am trăit încă o dată spaima de a nu fi întrebat, la discuţia obligatorie, despre prea multe lucruri privind „originea socială“. Şi asta chiar dacă părinţii mei, atunci muncitori de aproape douăzeci de ani, nu avuseseră, cum se spunea, pe numele lor decît vreo două hectare de pămînt, adică fuseseră doar „ţărani mijlocaşi“... Ceva se schimbase, totuşi, în acei ani de firav „dezgheţ“ ideologic. În august 1968 am putut face, împreună cu două colege asistente şi două studente, prima călătorie în străinătate, în Franţa, la nişte cursuri de vară – şi acolo, la Boulogne-sur-Mer, am trăit ştirile despre invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia, la care România refuzase să ia parte. Drept care, ascultînd la televizor celebrul discurs al lui Ceauşescu, am fost purtaţi pe braţe de colegii din alte ţări, entuziasmaţi de curajul şi de „boom“-ul românesc pe toate planurile. Un coleg elveţian îmi vorbea chiar despre şansele ca România să devină una dintre ţările cele mai dezvoltate din Europa momentului... Dar tot acolo am trăit şi umilinţa de a nu putea ieşi la o bere cu colegii străini – şi era, după model nemţesc, „La fête de la bière“ –, fiindcă nu aveam, la propriu, nici un ban. Ni se dăduseră de la Universitate doar 10 franci pentru taxa de aeroport şi alţi 7, exact cît costa drumul pînă la Gare des Invalides din Paris şi... înapoi la avion. „Primăvara de la Praga“ şi refuzul românesc de a participa la invadarea Cehoslovaciei ne-au dat tuturor noi speranţe şi chiar un dram de mîndrie. A putut apărea, în noul context mai „liberal“ şi o revistă ca Echinox (în decembrie 1968), minunatul microclimat

spiritual studenţesc, în centrul căruia am trăit aproape un deceniu şi jumătate. Nu fără „concesii“, nici acolo, căci cenzura era departe de a fi dispărut, iar materialele colorate ideologic nu aveau cum să fie evitate, astfel încît amintitul dublu limbaj funcţiona în mod aproape firesc. Dincolo de faţada obligatorie, scrisul autentic se manifesta, însă, cu destul curaj, iar sentimentul libertăţii interioare, oricît de fragil, n-a putut fi pierdut niciodată, chiar după ce, în anii de aberantă şi grotescă manifestare a dictaturii, totul se degradase în proporţii inimaginabile. Personal, am avut, însă, şi noroc, fiindcă, chemat într-o zi (era în 1972) de rectorul Ştefan Pascu, profesor de istorie, academician şi membru al Comitetului Central al P.C.R., acesta mi-a spus că, fiind foarte mîndru de calitatea revistei pe care o conduceam, cu atîtea bune ecouri în toată ţara, ţine să-mi răsplătească străduinţele şi mă va propune pentru un lectorat la Roma. Fusese şi el – zicea – bursier la Şcoala Română din Roma şi ştia ce putea să însemne pentru unul ca mine un stagiu în capitala Italiei... Mi s-a părut atunci că era doar un gest de curtoazie, însă – surpriză! – el s-a şi concretizat. N-a fost să fie Roma, ci Parisul, unde tocmai se înfiinţase un post de asistent asociat la Université de la Sorbonne Nouvelle-Paris III, spre care am plecat cu tradiţionala întîrziere, abia în 11 ianuarie 1973. La Echinox îl lăsasem redactor-şef pe Marian Papahagi, abia întors de la studiile... romane... A fost pentru mine o a doua decisivă experienţă intelectuală şi de viaţă, după cea echinoxistă (am stat la Paris mai bine de trei ani şi jumătate) şi care va avea urmări tot atît de însemnate după Revoluţie, cînd mi se va face propunerea de a conduce Centrul Cultural Român din Paris, pe cale de întemeiere. La Paris, am avut minunate ocazii de dialog intelectual, prin interviurile realizate, în „orele franceze“, cu mari personalităţi ale momentului, am urmat ca auditeur libre cursurile lui Gaëtan Picon, Barthes şi Genette de la École Pratique des Hautes Études, ale lui Tzvetan Todorov de la Şcoala Normală Superioară, dar am putut asista şi la „spectacolul“ oferit de mediile de stînga,

chiar la Universitate, cu interminabile şi pline de sloganuri comuniste şedinţe de sindicat, „maoisme“ de tot soiul, greve. Scăpasem temporar de lozincăria de acasă, ca s-o regăsesc în variantele de pe malul Senei... Mi-am dat seama încă o dată cît de găunos era, oriunde se rostea, discursul ideologic comunist. La întoarcere l-am regăsit, însă în forme de-a dreptul caricaturale şi groteşti, care aveau să degenereze în următorii zece ani pînă la nivele incredibil de joase, atingînd expresii paroxistice la începutul deceniului 9. În cercul echinoxist solidaritatea frumoasă de la începuturi rămăsese, însă, intactă, o nouă generaţie de scriitori, cea „optzecistă“, dădea semne de închegare, revista tot mai cenzurată reuşise să publice totuşi texte de valoare, unele nu lipsite de curaj politic şi civic, pînă cînd, în iunie 1983, Marian Papahagi, Ion Vartic şi cu mine am fost... eliberaţi din funcţiile de conducere ale publicaţiei... În jur se simţea tot mai apăsătoare atmosfera de băltire şi descompunere a regimului totalitar, mai nimic nu îndemna la lucrul constructiv, prăpastia dintre lozincile din discursurile oficiale şi realitatea cenuşie era imensă. Pînă şi în şedinţele de partid de la Universitate se lua cuvîntul în silă, iar la orele de aşa-zis „învăţămînt politic“, cu unică bibliografie în broşurile cu discursuri ale lui Ceauşescu, colegii care răspundeau de „învăţămîntul politic“ ajunseră să vorbească despre cu totul altceva, de pildă despre... pescuitul cu undiţa. „Formele fără fond“ primeau acum ilustrarea cea mai stridentă, mecanismul dedublării, despre care am mai vorbit, funcţiona la modul cel mai „productiv“... ***

Am recapitulat rapid toate aceste lucruri, locuri comune, banalizate, ale existenţei foarte multor români, pentru a se înţelege şi de către cei ce ce nu le-au trăit ori le aruncă într-o uitare vinovatcomodă de ce numita Revoluţie din decembrie a fost un eveniment visat de mult, dar devenit incredibil şi cvasiutopic în spaţiul nostru de inerţii supravegheate, deposedat de speranţa în schimbare, controlat

din afară de imperiul sovietic, dincolo de aparenţele de „independenţă“ afişată de naţional-comuniştii români. Ştiam din istorie că imperiile, dacă nu sînt veşnice, pot totuşi dura sute de ani – or, nu trecuse, în ce ne priveşte, nici o jumătate de secol, iar vieţile noastre nu puteau decît vag aspira la un miracol eliberator. El s-a produs însă şi, ca mulţi alţii, l-am trăit şi eu ca atare. Lumea de prin vecini începuse, desigur, să se schimbe, fisurile sistemului „nostru“ deveneau tot mai evidente, dar încercările de a-l salva, totuşi, prin reforme de tip „perestroika“ nu sugerau mai mult decît o relativă ameliorare şi ele păreau, chiar aşa imperfecte, imposibile sub dictatura ceauşistă. E cam tot ce se putea imagina şi la noi, atîta vreme cît colosul sovietic era încă în picioare – şi nu cred că erau mulţi cei care, nu numai din România, prevedeau prăbuşirea de proporţii ce avea să urmeze. Pe deasupra, încăpăţînarea lui Ceauşescu de a închide ochii la ceea ce se petrecea totuşi şi la ruşi ca mişcare de adaptare, cît de cît, la noile ritmuri ale vremii nu dădea prea mari nădejdi de schimbare. Pe de altă parte, însă, formele groteşti, cu consecinţe dramatice asupra situaţiei românilor, pe care le lua dictatura cuplului prezidenţial, amintind de Ubu Roi al lui Jarry, deveniseră tot mai insuportabile. Fisurile la vîrful puterii apăruseră, dar cu timiditate: protestul veteranului comunist Constantin Pîrvulescu la Congresul al XII-lea al P.C.R. din toamna lui 1987 rămăsese singular, fiind repede anihilat de conformismul marii majorităţi a „delegaţilor“, apoi – după ce muncitorii braşoveni se revoltaseră tot în noiembrie al aceluiaşi an – „scrisoarea celor şase“ foşti mari demnitari de partid contra dictaturii personale a „marelui conducător“, din martie 1989, erau totuşi semne că ceva trebuie să se schimbe. Căderea zidului Berlinului şi tot ce a urmat în ţările socialiste vecine făceau tot mai dramatică ruptura dintre dictatura de la Bucureşti şi realităţile în fierbere ale momentului. Congresul al XIV-lea al partidului din noiembrie 1989 consfinţise realegerea dictatorului ca secretar general, după o campanie fără precedent la nivel naţional; vacarmul

lozincilor încerca să acopere celelalte rumori, ce aveau să se transforme în vuiet... Lumea mai mică a scriitorilor fusese şi ea profund afectată de imobilismul şi neo-dogmatismul ideologic tot mai sfidătoare în ultimii ani, de cînd – deja în 1971 – „minirevoluţia culturală“ de inspiraţie asiatică încerca să retragă tot ce se cîştigase ca destindere a „şurubului“ ideologic. Uniunea Scriitorilor era tot mai grav afectată de noile injoncţiuni ale Puterii în viaţa şi scrisul oamenilor de litere. La Cluj ajungeau totuşi, mai ales în foarte restrînsul cerc de prieteni din jurul profesorului Mircea Zaciu, în care mă mişcam, cele mai noi ecouri despre dezbaterile pline de tensiune din Consiliul Uniunii, cu dialoguri adesea vehement polemice între gruparea mai „liberală“ şi cea a „scriitorilor comunişti“ ghidaţi de Eugen Barbu şi promovaţi de revista securistă Săptămîna, plină de delaţiuni şi atacuri la adresa autorilor de valoare ai momentului. Era vremea cînd avea loc scandalul plagiatului lui Eugen Barbu din Incognito, cînd, ceva mai tîrziu, se dizolva chiar organizaţia de partid a Uniunii ori cînd cenzura revenise în forţă, atingînd nivele aberante ale interdicţiei. În 1986 – ca să mă reîntorc la Cluj – fusese dat la topit zaţul primului volum al Dicţionarului scriitorilor români, coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu, colecţia „Restituiri“ de la Editura Dacia, de sub direcţia lui Mircea Zaciu, fusese şi ea desfiinţată – şi aşa mai departe. În urbea noastră era comentată orice veste care venea de la Bucureşti, despre noile isprăvi, adesea căzute în anecdotă, ale „cabinetelor“ 1 şi 2, ale miniştrilor (in)culturii ori despre întîlnirile mai mult sau mai puţin nonconformiste din casa unui mare demnitar de partid ca Gogu Rădulescu, cu veleităţi de protector al scriitorilor. Ceea ce va revela ca mici-mari evenimente bucureştene Jurnalul lui Mircea Zaciu era în bună parte comentat în restrînsul cerc din jurul lui, adică cel format din prieteni ca Marian Papahagi, Ion Vartic şi cu mine, cu adaos, din cînd în cînd, de „vetrişti“ tîrgumureşeni. Cînd Mircea Dinescu a fost, practic, arestat la domiciliu, în urma

articolelelor antidictatoriale şi a versurilor publicate în Occident, am aflat imediat şi am schiţat chiar gesturi de mic ajutor material. În paralel, ştiam că Ion Iliescu, ajuns director la Editura Tehnică, primea dedicaţii flatante pe cărţile unor scriitori serioşi. (Asta pentru că, în paranteză fie spus, era considerat, în orice caz în lumea intelectuală, drept cel mai potrivit succesor al lui Ceauşescu dacă ar fi putut interveni vreo schimbare „perestroikistă“. Îmi amintesc şi de o vizită a sa, cu ani în urmă, la cenaclul „Echinox“, cu o figură deschiszîmbitoare, cu o anumită eleganţă a vestimentaţiei şi rostirii, pe cînd era încă tînăr ministru al Tineretului.) Nu e de uitat nici faptul că toată lumea apropiată de noi asculta postul de radio Europa Liberă, extrem de sensibilă la vocile critice, nu doar în materie de literatură. Informaţii adevărate veneau în primul rînd de acolo, prin oameni ca Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Gelu Ionescu, Emil Hurezeanu... ***

Am notat, desigur, doar o parte dintre datele cît de cît semnificative, poate nu numai pentru mine, ale unei epoci care m-a marcat profund şi în care lumea mică din jurul meu încerca să se „descurce“ pentru a supravieţui, şi fizic, şi spiritual. A fost o vreme de negocieri nesfîrşite cu cenzurile de tot felul, de căutare a unor supape prin care să se mai poată respira normal, dîndu-se, desigur, ceea ce era de dat Cezarului atotputernic, însă încercînd să se dea cît mai puţin şi chiar deloc. Cum se ştie, nu mulţi români trăitori în acele decenii au fost croiţi din stofă de eroi, bronzul era şi a rămas destul de scump... Nici eu, recunosc, nu aveam prea mult bronz în mine... Însă cred că pot mărturisi, ca foarte mulţi alţii din spaţiul uman şi intelectual în care m-am mişcat, că am reuşit să-mi păstrez, totuşi, o anumită verticalitate şi că, sub superficiala, totuşi, „mască rituală“, s-a conservat ceva de nealterat din fiinţa profundă, mereu asediată. La o Judecată de Apoi, cred că pot trage nădejde că păcatele, cîte vor fi fost, ale celor asemenea mie să poată fi trecute la rubrica „veniale“. Tocmai de aceea aş spune, în treacăt, că

verdictele în alb-negru, date astăzi de prea mulţi dintre vitejii înmulţiţi după război, conform zicalei „puţini am fost, mulţi am rămas“, îmi par stridente şi ipocrite. Ca şi ale celor ce n-au avut cum să cunoască binefacerile fericirii obligatorii şi nici complicatele mecanisme prin care s-a lucrat la modelarea „omului nou“. ***

Pe acest fond de nemulţumire adîncă, de dezgust, dar şi de un fel de obosită disperare, faţă de spectacolul jalnic al dictaturii, de stres cotidian provocat de tot ceea ce întîmpla în jur, veştile care începuseră să ne parvină de la Timişoara mi-au provocat o stare de entuziasm, asociat, totuşi, cu o mare nelinişte. Apeluri telefonice rapide şi gîtuite de emoţia momentului ne parveneau de la prieteni ca Daniel Vighi sau Vasile Popovici, Radio Europa Liberă era „pe fază“, ascultam într-o stare de tensiune nemaitrăită relatările de la faţa locului, multe contradictorii, ştirile despre manifestaţiile de solidarizare cu episcopul Tökes, despre măcelul care a urmat, cu toate distorsiunile ce ţineau deopotrivă de diverse manipulări şi de starea de agitată confuzie a orei. Au fost zile şi nopţi în care vînam fiecare nouă informaţie cu urechea lipită de aparatul de radio de pe undele scurte, confruntate cu imensa campanie de desfigurare a evenimentelor bănăţene întreprinsă de posturile oficiale – în care calificativele de „huligani“, „hoţi“, „vagabonzi“, „contrarevoluţionari“ etc., etc. curgeau fără încetare, iar cumplita represiune a revoltei era prezentată ca firească şi logică. Îmi amintesc că, pentru după-amiaza zilei de 21 decembrie, fuseserăm convocaţi la o adunare de partid a Facultăţii de Filologie în care să condamnăm actele huliganice şi contrarevoluţionare de la Timişoara, aşa cum se cerea imperios de la Bucureşti. Fusesem dimineaţa la Facutate, însă nu aveam de gînd să mai revin. Între timp, evenimentele se precipitau şi în urbea noastră. În primele ore ale acelei după-amiezi, soţia mea ajunsese acasă extrem de tulburată. Întorcîndu-se de la Cîmpia Turzii, unde făcea zilnic naveta

ca medic de laborator la spitalul din localitate, mi-a spus că a trebuit să vină acasă pe jos, deoarece autobuzele nu mai puteau circula. O coloană mare de oameni înainta, chiar în faţa ei, dinspre gară spre centru – erau muncitori de la uzinele Tehnofrig şi Iris –, iar cînd au ajuns înaintea podului de peste Someş, în faţa hotelului Astoria, au început împuşcăturile. Abia se despărţise de coloana protestatarilor cînd, dînd colţul hotelului Bucureşti şi luînd-o spre casă prin spatele hotelului Astoria, a şi auzit primele împuşcături: se trăgea deja în oameni, se pare că din blocul Urania, de vizavi. Au căzut acolo primele victime. Ale cui? Sediul Securităţii nu era prea departe, pe strada Traian... Tot atunci, în centru, în Piaţa Libertăţii, un alt grup de manifestanţi, în frunte cu tînărul actor Călin Nemeş, sfida, cum am aflat foarte repede, armata chemată la represiune, strigînd lozinci contra lui Ceauşescu şi a dictaturii comuniste. În faţa trupelor înarmate, Călin Nemeş a ieşit atunci cu pieptul descoperit, cerîndule, într-o stare de exaltare şi revoltă, să tragă. Iar ei chiar au tras, la comanda unui ofiţer al cărui nume se cunoaşte: fusese fotografiat de tînărul Răzvan Rotta, ca toată desfăşurarea de pe acea scenă de incredibilă tragedie. Au căzut atunci prietenul actorului, pictorul Lucian Matiş, şi alţi vreo douăzeci, seceraţi în cîteva minute de gloanţe, sub privirile consternate ale „spectatorilor“ adunaţi pe trotuare, în faţa Librăriei Universităţii şi a hotelului Continental... Seara am mai auzit, de acasă, alte împuşcături – pe strada Moţilor mureau alţi oameni... Au fost semnalele unei masive manifestaţii de protest, desfăşurată a doua zi, în 22, la care am participat în cursul dimineţii. O mulţime imensă se adunase pe locul unde căzuseră eroii din ajun. Trecusem pe la redacţia revistei Tribuna, unde lumea trăia momente de mare agitaţie, am coborît apoi în piaţa care vuia de oameni şi lam văzut atunci, între alţi prieteni, pe tînărul prozator echinoxist Alexandru Vlad, urcat pe soclul statuii Lupoaicei romane, de unde făcea fotografii... Era o atmosferă greu de descris, într-un decor cum

n-am mai văzut în viaţa mea. În faţa marii librării a Universităţii se aprinseseră lumînări, dar imaginea cea mai şocantă, de neuitat, rămîne pentru mine aceea a creierului uman lăsat aproape întreg pe trotuarul de vizavi, dinspre statuia lui Matei Corvin. Era înconjurat de lumînări, iar o franzelă depusă de cineva lîngă el servea de umil parastas... Am ajuns, cu mulţimea, în cealaltă mare piaţă, a Teatrului Naţional, unde, pe treptele catedralei ortodoxe, Doamna Doina Cornea, alături de un preot, vorbea oamenilor cu vocea ei fragilă, dar încărcată atunci de uriaşe energii ce se transmiteau tuturor. A fost un extraordinar moment solemn, patetic, zguduitor, trăit împreună cu miile de oameni ce rosteau în genunchi Tatăl nostru, pătrunşi parcă de un fior supramundan. După acest moment răvăşitor, am pornit spre casă într-o stare de nemaipomenită tensiune. Ajuns în piaţa 14 iulie din cartierul meu, am auzit, la intrarea pe strada Traian Grozăvescu, ce dădea către strada mea, mari strigăte de entuziasm: „A căzut Ceauşescu!“. Veneau dintr-o casă de pe partea dreaptă, lăsată cu uşile deschise. Am alergat într-acolo, cerînd voie să asist la imaginile incredibile de la televizor: vorbeau deja Ion Caramitru şi Mircea Dinescu, se dădeau primele comunicate către ţară, după fuga cuplului dictatorial... Acasă, nu ne-am dezlipit de ecranul televizorului, urmărind cu sufletul la gură fiecare imagine din Bucureşti şi din ţară. „Mămăliga“ explodase, se părea că nu mai era drum de întoarcere, eram în sfîrşit liberi! În ziua următoare, am ţinut neapărat să-mi duc fiul, atunci de unsprezece ani, în Piaţa Libertăţii, unde avusese loc măcelul. Am vrut ca, în ciuda vîrstei lui încă fragede, să vadă locul tragediei, creierul dintre lumînări, stropii de sînge şi fărîmele de creieri de pe vitrinele librăriei şi de pe stîlpii electrici din piaţă. Ca săşi aducă aminte. În seara precedentă, schiţasem un mic poem, scris sub impresia teribilă a aceloraşi imagini însîngerate. L-am intitulat Acum şi aici şi sună aşa: „Un creier întreg / rămas pe o margine a trotuarului / într-o piaţă a Libertăţii. // Doar cu sîngele lui / şi cu o

pîine. // Între cîteva lumînări. // Ca un altar în descompunere. // Îl scriu acum şi aici, / ca să nu pot spune cîndva / că nu l-am văzut“... În ce stare de spirit mă aflam atunci, în plină derulare, precipitată, a evenimentelor o arată, între altele, şi faptul că în seara de 23 decembrie ne-am adunat la mine acasă cîţiva prieteni şi colegi, ca „Grup pentru reforma universitară“, ca să schiţăm un prim apel-program de restructurare a vieţii academice clujene, pe criterii de autonomie, competenţă, depolitizare... Participau la această reuniune febrilă Marian Papahagi, Ioan Maxim Danciu, Andrei Marga, Virgil Ciomoş, Ladislau Gyemant, Grigore Zanc... Profesorul Zaciu, cu care am vorbit atunci la telefon, s-a arătat indisponibil. Intitulat Pentru o nouă Universitate a Daciei Superioare, textul a apărut în ultimul număr, din 28 decembrie 1989, al revistei Tribuna, notat ca primul din seria înnoită a revistei. Un alt număr 1 va ieşi în săptămîna următoare, la început de ianuarie... În cel dintîi am publicat şi primul meu articol post-revoluţionar, intitulat Reîntregirea cuvîntului: se referea la „uriaşul inventar al rănilor suferite“ de scrisul românesc cenzurat şi mistificat, din ultimele decenii, de „limba de lemn“ paralizantă, dar vorbea şi de speranţa pe care o reînviau jertfele din decembrie. Încheiam aşa, cu un explicabil patos, obsedat de imaginile şocante ale acelor zile: „Creierul tînăr, căzut pe caldarîmul pieţii clujene a Libertăţii, în acest încă o dată nobil şi înălţător Decembrie, ne gîndeşte, sînt sigur, dintr-un spaţiu de dincolo de noi, într-o lume a demnităţii recucerite“... Zilele şi săptămînile următoare au fost foarte agitate. Pe fondul schimbărilor rapide, în sfera „oficială“ clujeană, cu destule confuzii şi improvizaţii din cauza atmosferei înfierbîntate. S-a format şi la Universitate, şi la Facultate un Consiliu al Frontului Salvării Naţionale, ca închegări primare ale noilor organisme de conducere. Am făcut şi eu parte din acel consiliu la nivelul Facultăţii şi îmi aduc aminte starea de febră în care participam la toate „acţiunile“ întreprinse ad-hoc. Am pornit, de pildă, să cercetăm subsolul clădirii de pe strada Horea 31, unde am şi dat peste o încăpere ce păruse a

fi fost amenajată pentru cei care ascultau, la instalaţii speciale, diversele cabinete ale profesorilor – chiar pentru sălile de curs se spunea că fuseseră plasate, în ultima vreme, microfoane de urmărire. Am găsit acolo nişte prize smulse, care păreau să confirme supoziţiile noastre. Dar am urcat şi în podul Facultăţii, unde nu mai fusesem niciodată, ca să descoperim eventuale... arme. Am dat doar de porumbei şi de mari grămezi din găinaţul adunat de-a lungul anilor de la foarte paşnicele, dar numeroasele zburătoare. (Auzisem, la un moment dat, că administratorul Facultăţii se mai ospăta din cînd în cînd cu carnea lor fragedă...) În paralel continua, fascinant şi tulburător, spectacolul „Revoluţiei în direct“ de la televiziune, urmărit, seară de seară, cu ochii măriţi. Citeam ce apucam din numeroasele publicaţii apărute peste noapte, care de care mai spectaculoase şi ele. Pe micul ecran se perindau figuri dintre cele mai ciudate de „revoluţionari“, imaginile teribile cu morţii dezgropaţi de la Timişoara şi instrumente de tortură îşi făceau efectul, „teroriştii“ infiltraţi peste tot erau anunţaţi ca pericole virtuale de toţi reprezentanţii noii puteri, în frunte cu Ion Iliescu, pe care, în primele zile, chiar l-am crezut. Urmărirea, ca de roman poliţist, a dictatorilor nu de mult fugiţi am înregistrat-o într-o stare de tensiune ieşită din comun, iar la prinderea lor am răsuflat cumva uşurat, ca, desigur, multă altă lume. Împuşcarea lor am primit-o ca pe un act de dreptate îndelung aşteptat, pătat doar de faptul că a avut loc tocmai în ziua de Crăciun... Dar vizionînd, apoi, filmul „procesului“ şi al execuţiei, m-a izbit, totuşi, aerul de înscenare improvizată, începînd cu interogatoriul făcut în pripă, cu o retorică strident-găunoasă, şi am trăit un sentiment de tot mai profundă jenă. Oricît de presantă ar fi fost situaţia (şi mai ales teama, cum s-a spus, că fidelii lui Ceauşescu ar putea să se mobilizeze dacă rămînea în viaţă Conducătorul), felul în care s-a procedat era destul de greu de aprobat. Recunosc că figurile răvăşite, de vietăţi neputincioase prinse într-o mizeră capcană, a lui Ceauşescu şi a consoartei sale (mi-a rămas întipărită şi imaginea ieşirii fostului preşedinte din

transportorul blindat, cu liniile schimonosite ale feţei, cu privirea derutată şi rătăcită, de animal hătuit) m-au impresionat adînc. Îmi spuneam, pe de altă parte, ca pentru un soi de liniştire a conştiinţei, că au avut parte de un sfîrşit grotesc, simetric cumva cu farsa – sinistră – pe care au jucat-o ţării întregi pe scena Istoriei. Cu cît trecea timpul, vicierea din start a Revoluţiei îmi devenea tot mai clară. Caracterul de „show“ se impunea oricui era cît de cît atent la ceea ce petrecea mai ales la Bucureşti. Era dubios, de pildă, faptul că nici un glonţ nu atingea balconul fostului Comitet Central al Partidului Comunist, unde ieşeau să ţină discursuri înflăcărate noii „emanaţi“ ai Revoluţiei, în vreme ce se încrucişau schimburile de focuri dintre... Muzeul Naţional de Artă şi Biblioteca Centrală Universitară. (Să notez, într-o paranteză, că la expoziţia dedicată la Paris în 1991 picturii impresioniste româneşti era expus, între altele, şi celebrul tablou al lui Luchian Safta, florăreasa, cu pînza sfîşiată de un glonţ tras în acel episod de bătălie trucată. În locul marilor eroi instalaţi la putere din culisele dubioase ale Revoluţiei, erau rănite tablourile marilor pictori români...) Prezenţa „teroriştilor“ se dovedea şi ea pură diversiune, iar aşa-zisul atac al Televiziunii, în apărarea căreia au fost chemate mulţimile, s-a dovedit, la fel, doar o sîngeroasă, inutilă înscenare, menită să ascundă alte dedesubturi ale „Revoluţiei“. Făcea parte dintre tacticile momentului inducerea sentimentului de nesiguranţă, chiar de panică, pentru a putea fi justificate toate măsurile plănuite în umbră, de reducere ori de anulare a posibilelor contestări ale noii puteri. Contramanifestaţia din 28 ianuarie 1990, dirijată împotriva partidelor istorice româneşti, cu mobilizarea muncitorilor, apoi prima chemare, de către Ion Iliescu, a minerilor, care să ajute la lichidarea opoziţiei faţă de FSN, sub lozinci care nu erau decît variante ale vechilor sloganuri comuniste „antiburgheze“, a oferit, la rîndul ei, un exemplu clar de manipulare. Mi-au rămas întipărite în memorie, de pildă, spusele lui Petre Roman, care încerca, cică, să-i calmeze pe minerii care devastaseră

sediul P.N.Ţ. şi care îl „salvase“ de furia lor pe Corneliu Coposu: „Lăsaţi-i, s-au demascat singuri!“... Cam acesta era tipul de limbaj, ambiguu şi ipocrit, de care uzau politicienii post-decembrişti, cînd nu-şi dădeau chiar arama pe faţă, calificînd orice opoziţie faţă de „neocomunişti“ drept act „fascist“, „legionar“ ş.a.m.d. Retorica urii şi a resentimentului moştenită – continuată, de fapt – de la „dictatura proletariatului“ şi-a găsit, de altfel, expresia cea mai clară tot în discursurile iliesciene care au urmat, împotriva „Pieţii Universităţii“, în dezlănţuirile verbale cunoscute, colorate de calificative precum de-atunci celebrul „golan“... Ele îşi găseau rimele perfecte în mineriadele succesive, cu incredibilele lor sloganuri: „Moarte intelectualilor“ sau, şi mai expresiv, „Noi muncim, nu gîndim“... Că Revoluţia fusese „furată“, cum s-a spus destul de devreme de către Doina Cornea şi de către alţii, se dovedea prin tot mai multe fapte de tristă amintire. Campania odioasă de calomniere a intelectualilor, în frunte cu cei care făcuseră parte din C.P.U.N., demisiile succesive ale Doinei Cornea, Anei Blandiana, a lui Mircea Dinescu şi ale altora nu mai aveau nevoie de explicaţii. Spuneau mai totul despre caracterul noii puteri, „emanate“ într-adevăr, însă ca miasmă a vechiului regim intrat în putrefacţie doar în straturile de suprafaţă. Echipele de schimb erau deja bine pregătite pentru ceea ce s-a numit, deplin adecvat, „restauraţie“ şi „neocomunism“, chiar dacă faţadele erau proaspăt zugrăvite în culorile noului capitalism. Dincolo de ele şi în subterane lucraseră şi au rămas la lucru cele mai multe dintre fostele structuri ale Securităţii, care au profitat din plin de reţeaua de relaţii constituită în timpul dictaturii, cu presiuni şi jocuri de interese ce au dus la treptata acaparare a economiei româneşti, în paralel cu cea a structurilor de putere nou instalate. Ruşinoasa, apoi, „răsplată a jerfei patriotice“, amintind de un Caragiale în variantă de farsă tragică, a „certificatelor de revoluţionar“ oferite apoi multor profitori nedemni ai sacrificiilor reale din decembrie 1989 n-a fost decît încă una dintre formele de viciere

şi alterare profundă a ceea ce putea fi definit ca ideal autentic revoluţionar. Am trăit personal un sentiment de uriaşă, dureroasă şi definitivă decepţie cu privire la „Revoluţia“ din decembrie în intervalul ianuarieiunie 1990. În ianuarie mă aflasem printre cei vreo optzeci de români invitaţi la Paris, la marea sărbătoare dedicată Revoluţiei Române, într-un palat de lîngă cel al Adunării Naţionale Franceze. Stare de entuziasm şi de euforie – tot Parisul era atunci alături de România, publicaţiile franceze erau pline de articole admirative, la marele magazin FNAC erau afişate panouri cu îndemnul „Donnez un livre à un ami roumain“, iar strălucita seară de la Hôtel de Lassay, anexă a Palatului Bourbon, a marcat punctul de vîrf al acestei minunate simpatii şi solidarităţi. Numai că marea chermeză românească avea să se încheie lamentabil în scurtă vreme: noile mineriade, culminînd cu cea din 1315 iunie, au făcut să se prăbuşească tot edificiul. (Despre ziua de 13 iunie, cînd eram întîmplător la Bucureşti, chemat la Ministerul de Externe în legătură cu transferul temporar ca director proaspăt numit, cu aprobarea ambasadorului Alexandru Paleologu, la nou înfiinţatul Centru Cultural Român din Paris, ar fi de notat destule.) Cînd ajungeam la Paris, la sfîrşitul lui iulie 1990, mi-am dat seama în chip foarte concret de răul imens pe care mai ales ultima mineriadă încurajată de Ion Iliescu îl făcuse României pentru decenii de atunci înainte. Îmi era mare ruşine că sînt român şi că în ţara mea s-au putut petrece barbariile, vandalismele şi omorurile cu bîte şi răngi, cunoscute lumii întregi... Entuziasmul generos manifestat doar cu cîteva luni în urmă se transformase într-o îndreptăţită ostilitate şi era foarte greu să mai convingi lumea, fie franceză, fie din exilul românesc, că vii dintr-o ţară care merita, totuşi, respect, cu tradiţii frumoase şi demne de preţuit, în contrast cu imundele desfigurări provocate de „emanaţii“ aflaţi la putere în ţară. Idealismul cu care pornisem la drum era grav afectat şi numai voinţa încăpăţînată de a dovedi contrariul mă mai făcea să perseverez. Pentru mine,

România era altceva şi trebuia, îmi spuneam, să dovedesc, cît îmi stă în putere că ea nu trebuia confundată cu reziduurile impure ce infestau viaţa românilor. Era vremea cînd începuseră să apară la Paris primele cărţi de analiză a evenimentelor din decembrie, cînd se făcea „anatomia unei lovituri de stat“, a unei „minciuni mai mari decît secolul“, cînd Alexandru Paleologu, destituit la zece zile după ce semnase numirea mea ca director al amintitului Centru Cultural Român, se declara „ambasador al golanilor“, revoltat pe drept cuvînt de cinismul noii puteri... Trebuie să spun că am resimţit dureros punerea între ghilimele ironic-devalorizante a Revoluţiei române şi că am încercat, tot timpul cît am deţinut această funcţie administrativă, să-mi întreţin iluzia că fondul pur al revoltei şi jertfelor din decembrie s-a păstrat, undeva, nealterat. Era mult prea nedrept şi ofensator, îmi spuneam, ca marile convulsii şi răsturnări de atunci să fie calificate drept farsă şi trecute în ordinea urîtelor mistificări ale istoriei contemporane. Iată ce scriam pe primele pagini dintr-un caiet de note neîncheiate, datate 6 august 1990, după lectura unui articol din presa pariziană referitor la falsificările, prin televiziune, ale unor realităţi din diverse ţări. Autorul acestuia scria: „După Revoluţia românească şi manipulările mediatice care au urmat, am devenit neîncrezători“. Trimiterea se făcea, desigur, la deshumările unor cadavre de la Timişoara care nu aveau nimic de-a face cu masacrul real din oraşul-martir şi cu alte urîte fapte al „Televiziunii libere“ de la Bucureşti. Scriam atunci, imediat, nu fără un anumit procent de patos conjunctural:

A trebuit să văd, iată, încă o dată, chiar şi în ziua asta, a Schimbării la faţă, tulburătoarele, jalnicele, teribilele ghilimele între care au fost puse atîtea dintre momentele mari ale istoriei noastre. A spune că mă simt jignit ar fi prea puţin. Starea mea de suflet e de revoltă îndurerată, dacă pot spune aşa, de

neputincioasă disperare. (...) Căci pentru prea mulţi, din nenorocire, sîngele din decembrie a devenit un citat ironic, derizoriu, iar din tragedia şi din grandoarea ei a rămas presupusa farsă şi nimicul deriziunii. Însă eu am văzut, în ziua aceea de 22 decembrie ’89, un creier aproape întreg pe o margine de trotuar din Piaţa Libertăţii din Cluj, am privit cu ochii măriţi resturile de creieri şi sîngele împroşcat pe vitrinele Librăriei Universităţii şi pe stîlpii electrici din faţa lor, m-am apropiat cu o jumătate de pas, ce-i drept, de cei care strigau transfiguraţi „Veniţi cu noi!“ şi „Jos dictatorul“, am strigat „Libertate“ şi „Victorie“, am alergat înnebunit de bucurie şi speranţă spre întîia uşă deschisă cînd i-am auzit strigînd pe oamenii ieşiţi în faţa caselor (ah, era chiar în Piaţa 14 iulie!) că a fugit Ceauşescu, ca să văd şi revăd pe Dinescu, Caramitru şi ceilalţi, intrînd în studioul Televiziunii şi aducînd vestea uriaşă a Libertăţii... Uluitoare amiază, ai existat doar în gîndul meu? Şi săptămînile de după aceea, cu nopţile fără somn, cînd nu mai conta nimic, nimic, decît nemaipomenita noastră comuniune, exaltarea ca o febră pe care o credeam purificatoare pentru totdeauna. Săptămînile în care am fost absolut sigur că am învins cu adevărat, că nimic nu mai poate fi ca înainte, că piciorul lui Dumnezeu se afla în sfîrşit în chiar norul de deasupra capului nostru, lăsîndu-ne să-l prindem şi să-l tragem spre noi. Am crezut că, din acele zile şi nopţi, vom fi mai buni pentru totdeauna, mai generoşi, deveniţi mai înţelepţi prin suferinţă, prin revolta mută de atîţia ani, prin umilinţele îndurate. Ca să ajungem acum, şi atît de curînd, la ticăloasele ghilimele pe care oricine – şi chiar noi înşine – să le aşeze ca [pe] nişte demoni deveniţi paznici ai neprihănirii, de-o parte şi de alta a cuvîntului Revoluţie! Dacă am fi fost de la început mai lucizi – dar nu aveam cum să fim în euforia şi zguduirea evenimentelor – ne-am fi dat seama că transfigurarea nu putea avea loc peste noapte, că au fost prea multe şi prea adînci desfigurările chipului nostru ideal, în aceste decenii de cruntă înjosire a tuturor. Am fi înţeles că teribila presiune deformatoare a bietei istorii pe care am trăit-o n-a dispărut fără urme şi răni, că tot ce s-a întîmplat pînă în decembrie ne-a îmbolnăvit pe toţi într-un fel sau altul, făcîndu-ne, pe unii, să ne alterăm demnitatea degradată în jalnice compromisuri, obsedaţi să ne „descurcăm“ în orice împrejurare, să evităm şocurile cele mai dure cu realitatea „rugueuse à étreindre“; că îndelungata tăcere la care am fost obligaţi nu exprima tocmai cea mai senină faţă a acestei demnităţi, că era lucrul cel mai la îndemînă ce

se putea face pentru a nu cădea în vîrtejul ucigaş al sloganurilor zilei, dar că nu putea echivala cu o reală, profundă şi limpede opoziţie sau revoltă; că nea îmbolnăvit mai ales suspiciunea, neîncrederea în semenii noştri, făcîndu-ne să vedem în fiecare, chiar şi în prietenii cei mai apropiaţi, un posibil delator, un „agent“, un trădător. Şi nu am realizat nici adevăratele dimensiuni ale ravagiilor provocate în mulţimea celor „de jos“ de sistemul totalitar care a închis mai toate porţile către realitatea vie, a izolat spiritul, a încurajat mediocritatea şi suficienţa, a compromis marile exigenţe morale, a îndemnat la supunere oarbă, la ură şi invidie, la prostie şi îndobitocire, sub aparenţa lozincilor colectivist-egalitariste. O psihologie de turmă, dragă tuturor dictaturilor, s-a format din nefericire într-un grad mult mai mare şi cu mult mai grave urmări în aceste crunte decenii, întemeiate pe suprafeţe sociale diverse, pe raportul ca şi arhetipal dintre stăpîn şi slugă; psihologie a fricii şi a terorii, a bănuielii şi neîncrederii abil întreţinute, conjugată cu opera de deposedare a omului de tot ce însemnase reper existenţial statornic, punct de sprijin depăşind efemerul clipei de faţă: religie şi cod etic elementar, privind deopotrivă raporturile cu ceilalţi şi propria „ţinută“ lăuntrică.

Mai multe pagini albe, pe care îmi promisesem, desigur, să le umplu mai tîrziu, au rămas nescrise pînă la următoarea însemnare, ce datează abia din februarie 1991. Ele ar fi continuat fără îndoială pe un ton nu prea diferit, alimentat de frămîntările noului început de drum, ale omului „prins la mijloc“ care eram atunci, cum s-a şi observat, între voinţa de a face ceva cu adevărat util în condiţiile deschise de controversata „Revoluţie“ şi acceptarea foarte inconfortabilei situaţii, de nou compromis cu puterea postdecembristă. O demisie ar fi fost un gest onorant, dar în acel moment el îmi părea prea facil şi comod şi n-ar fi rezolvat în fond nimic, dincolo de o anumită semnificaţie simbolică. Eram convins atunci că era cu mult mai important să mă implic, să dau instituţiei nou create o orientare conformă cu crezul meu profund, anume că, oricîte devieri de la calea democratică firească s-ar încerca, pînă la urmă trebuie să învingă luciditatea spiritului constructiv. Că

idealismul meu a fost adeseori contrazis mai apoi a contat, cred şi acum, mai puţin decît ceea ce am reuşit să fac în cei trei ani care au urmat – căci al patrulea, care ar fi trebuit să completeze mandatul nu mi-a mai fost acordat. Ceva nu convenea, poate, tocmai în această deschidere, nu eram eu chiar omul dorit în mediul diplomatic încă ambiguu şi nedecantat rămas după decembrie şi în care nimerisem, de fapt, ca un corp străin... Citite acum, acele rînduri aruncate repede şi nu foarte filtrat pe hîrtie spun poate totuşi ceva despre starea mai generală de descumpănire pe care o trăiam în acel moment. Şi care va fi fost a mai multora dintre români. Sentimentul că am scăpat de un regim al tuturor cenzurilor, că am cîştigat, în sfîrşit, libertatea aşa de mult rîvnită era grav afectat nu doar de îndoieli ale gîndului, ci şi de fapte care-l contraziceau în chipul cel mai brutal, petrecute zi după zi. Cu toate acestea, ceea ce numisem, în alt context, al reflecţiei despre generaţiile poetice, în spaţiul revistei Echinox, „voinţa de a avea încredere“ nu-şi pierduse din energie şi nu se lăsa înfrîntă. Era ca şi cum n-aş fi vrut să accept prea durerosul, în evidenţa lui, adevăr: cuvîntul „Revoluţie“ în proasta traducere românească a orei suna tot mai alterat şi fals. Punerea lui între ghilimele de către străini îmi părea încă ofensatoare, deşi ştiam că, în fond, acel dubiu marcat grafic era perfect îndreptăţit. Noul regim reuşise, iată, să pîngărească ceea ce era mai curat în noi. Însă nu chiar totul. Un articol pe care l-am publicat la scurtă vreme după „evenimente“, sub titlul Trei momente de reculegere, poate da astăzi o idee despre ce simţeam atunci. „Reculegerea“ o înţelegeam în termenii unui dicţionar, ca „dezmeticire, regăsire de sine, trezire“. Un sens pios, de aducere aminte a celor morţi în Revoluţie, se asocia cu nevoia „să descoperim, scrutîndu-ne conştiinţele, ce a murit şi din noi, ce mai trebuie încă să moară şi ce e vrednic să reînvie“. Evocam primejdioasa „tehnică a supravieţuirii, dublul joc al adevărului simţit şi al minciunii rostite şi repetate“, tăcerea care „nu ne era tocmai de aur“, faptul că „am acceptat, nu puţini, din interese

de moment sau numai din inerţie şi oboseală, să ne supunem ritualului mistificator“. Şi continuam:

Un al doilea mare moment de reculegere a fiecăruia trebuie să-l întregească cu date noi, printr-o lucidă necruţătoare autoanaliză: spovedanie mută, în faţa propriei conştiinţe. Vom striga degeaba noile lozinci ale libertăţii, democraţiei şi demnităţii, dacă nu ne vom obliga pe noi înşine la libertatea, la demnitatea propriei noastre fiinţe morale. Dar dacă este vorba despre trezire, dezmeticire şi regăsire de sine printro exigentă reflecţie, ele nu pot să nu angajeze deopotrivă prezentul şi viitorul tinerei noastre democraţii. N-a trecut decît foarte puţină vreme de cînd am trăit acea stare uluitoare, pe care n-o mai crezusem posibilă, de profundă comuniune, de generoasă deschidere spre celălalt, de uriaşă încredere că totul va fi altfel, mai bun, mai frumos şi mai drept. Asemenea momente nu pot dura, desigur, la nesfîrşit şi la aceeaşi înaltă tensiune. Vine clipa, mai severă în veghea ei, cînd ochiul descoperă, sub o lumină ce nu e doar nimb, realităţile aşa cum sînt: cu trecutul lor împovărător, cu prezentul dificil, cu obstacolele ce ne mai aşteaptă. Am şi observat că ne aflăm, în materie de teorie şi practică a democraţiei, la nivelul alfabetizării, că slaba cultură politică înăbuşită ani de-a rîndul de izolarea în dogmele neostaliniste ne împiedică încă pe mulţi să vedem limpede lucrurile. Se mai pot auzi destule voci după care diferenţele de opinii politice, rezervele critice faţă de un singur partid, oricît de bine intenţionat în teorie, ar fi condamnabile ca factori de destabilizare, uitîndu-se că se atacă astfel însăşi baza mecanismului democratic. Se pare că obişnuinţa aplauzelor şi uralelor „unanime“ nu s-a pierdut, în timp ce aceea a dialogului deschis şi exigent prinde încă greu rădăcini. Ce să mai spunem despre deschiderea spre Europa a industriei avansate, interpretată abuziv ca „vînzare de ţară“, despre alarma falsă a întoarcerii „moşierilor“ în agricultură, despre nu mai puţin periculoasa diversiune care încearcă să învrăjbească pe muncitori şi intelectuali, pe românii din ţară cu cei de „dincolo“? Dar despre noile oportunisme, despre schimbarea părului şi nu a năravului unor lupi, ba chiar despre modul nostru de a vorbi, prizonier încă de atîtea ori al vechilor clişee înţepenite, cu gîndul lor sărăcit şi cu gramatica lor schiloadă? Fantomele vechiului regim mai

bîntuie, vor mai bîntui încă printre noi şi în noi. Însă pentru ca viaţa lor să fie cît mai scurtă, ca să nu reuşească să ne abată din drumul abia regăsit, abia reînceput, e nevoie de încă o treaptă a reculegerii: cea a meditaţiei active, transformatoare, în stare să discearnă adevărul de minciună, binele de rău, democraţia de haos, valorile autentice ale spiritului de surogatele lor. În somnul dogmatic-totalitar, Revoluţia a putut fi doar un vis. Întruparea şi desăvîrşirea ei ca realitate durabilă are nevoie de conştiinţe treze.

Observ acum că o anumită exaltare „idealistă“ nu mă părăsise încă. Cîte dintre cele trei variante de „reculegere“ au avut loc cu adevărat, între timp, ne putem întreba şi astăzi. Şi în cîte soiuri de ghilimele a fost pusă, de atunci, Revoluţia. Mă tem că nu va scăpa în curînd de ele şi că, în orice caz, păcatul originar al mistificării şi manipulării din chiar zilele eroice şi sîngeroase din decembrie 1989 va rămîne ca un stigmat de neşters. Dar, în ciuda tuturor diversiunilor care i-au alterat idealurile şi i-au împiedicat grav mersul înainte, Revoluţia fără ghilimele va trebui să iasă, cîndva, învingătoare. Ar trebui...

22 decembrie la Moscova Ion Sapdaru În decembrie 1989 eram la Moscova, unde îmi făceam masteratul în regie de teatru. Megalopolisul slav fierbea. Tocmai se abrogase realismul socialist şi cohorte de poeţi nedreptăţiţi veneau în celebrul Arbat, se urcau pe lăzi de lemn şi-şi strigau versurile zăcute prin cine ştie ce sertare. Unele versuri erau bune, altele proaste, dar toţi poeţii aveau ceva în comun – erau beţi. Pentru că Mihail Sergheievici Gorbaciov decretase în Rusia prohibiţia şi cu ocazia asta se bea pe ruptelea. N-am văzut disperare mai mare în a face rost de-o sticlă de votcă precum în zilele acelea. De găsit, însă, se găsea foarte uşor. Taxiurile din Moscova se transformaseră în veritabile chioşcuri ambulante. Ieşeai în stradă, opreai un taxi cu gestul caracteristic – un bobîrnac peste gît, adică: „Ai votcă?“. Negoţul era simplu, îi dădeai taximetristului 10 ruble, dublu decît costa, dar oricum suma era un mizilic. Mie îmi plăcea votca, dar şi mai mult toată tărăşenia asta cu căutatul ei. A, şi mai trebuia s-o guşti pe loc, pentru că au fost cazuri cînd te trezeai acasă cu o sticlă de apă chioară. Aşa s-a întîmplat că, după un concert al unei formaţii din România (n-o să le dau numele, pentru că mai sînt şi acuma în show-business), am făcut rost de votcă, de multă votcă, şi i-am invitat pe băieţii din formaţie, după concert, la cămin. Era nemaipomenit să vedem pe atunci la Moscova o formaţie de muzică uşoară din România. Nici Boney M, care tocmai avusese primul turneu în Rusia, nu ne-a înnebunit mai tare. Am invitat-o, desigur, şi pe solista formaţiei, dar, nu ştiu de ce, n-a vrut să meargă. Acum, după douăzeci de ani, cunoscînd-o mai bine la o filmare, am întrebat-o de ce n-a vrut să vină cu noi atunci şi m-a şocat spunîndumi că nu-i adevărat, că în zilele alea n-a avut turneu la Moscova. O fi

ceva compromiţător să recunoşti că ai ars o beţie cu nişte basarabeni în ajunul marii Revoluţii din decembrie, probabil. Căminul unde i-am invitat pe membrii formaţiei era al Institutului de Teatru ,,Boris Sciukin“, unde studia o clasă de actori basarabeni. Puşti talentaţi şi avizi după tot ce era românesc. Şi ne-am pus pe pileală. Noi, care aveam în nări aerul libertăţii mai de demult, am început să-i tachinăm pe români cu întrebări de genul: „Cînd, frate, terminaţi cu regimul Ceauşescu, că, uite, toată Europa estică s-a dezrobit, pînă şi Bulgaria“... Şi tra-la-la şi bla-bla-bla. Bieţii muzicanţi o făceau pe niznaiul, făceau feţe-feţe, zîmbeau strîmb şi se uitau disperaţi la noi. Unul dintre ei, bateristul, mi se pare, de frica microfoanelor, a dat drumul la o tiradă absolut jenantă. Că, uite, toată Europa traversează o perioadă extrem de tulbure, se prăbuşesc state, cad guverne... imoralitate, nesiguranţă... toate căcaturile alea propagandistice, şi doar El (nici nu îndrăznea să pronunţe numele lui Ceaşcă) stă ca un stejar în mijlocul Europei şi nu-l poate doborî nimeni. Jur cu mîna pe Biblie că a spus asta. Nici măcar n-am rîs. Brusc, ne-a părut rău că i-am invitat la bairam. Şi, în pauza asta penibilisimă, dă buzna în cameră un student şi urlă disperat: „Veniţi la televizor!“. Am năvălit cu toţii în camera de alături, unde era un televizor alb-negru şi am văzut celebrele cadre din Piaţa Universităţii, elicopterul cu cei doi tirani, Dinescu dement, Caramitru hamletian, Iliescu... Un interviu al lui Iliescu, care vorbea ruseşte şi avea o faţă de hîtru năsos, alegîndu-şi cu mare grijă cuvintele... Numi venea să cred. Era un film, o poveste imposibilă, îmi bătea inima, să-mi explodeze. Dar ce s-a întîmplat cu bateristul propagandist a fost incredibil. Dulceaţa de el, era şi puţin mangă, a chiuit o dată haiduceşte şi a început să dea cu piciorul în tot ce-i pica în cale. ,,Aşa, futu-ţi gura mă-tii să te fut! Du-te dracu’ de strigoi şi cu muista ta, mînca-mi-ai pula, savantă analfabetă, jigodia naibii, să vă fut pe rînd“... etc., etc... Iar noi rîdeam şi ne îmbrăţişam. Şi am băut în noaptea aia ca şerpii şi am plîns ca muierile... ***

Alt episod legat de acele zile... Se pare că – dar nu pun mîna în foc – am auzit-o poate chiar pe nevasta ambasadorului român bocindu-l pe bărbatul său, ambasadorul, care tocmai îşi trăsese un glonte în cap. Chestia e că masteranzii, printre care şi eu, am fost cazaţi într-o vilă superbă, proprietatea Uniunii Teatrale a fostei U.R.S.S., la marginea Moscovei, în pădurea Serebreani Bor, şi era acolo raiul pe pămînt. Mesteceni argintii drepţi ca nişte lumînări uriaşe, zăpada albă prin care alergau veveriţe roşii şi o linişte copleşitoare. În vecinătatea vilei în care trăiam era şi vila ambasadorului Republicii Socialiste România. La cîteva zile după ce au început evenimentele în România, noi, masteranzii moldoveni, am dat o băută de rămas-bun. Eram aproape siguri că, dacă nu mîine sau poimîine, apoi peste cîteva săptămîni cu siguranţă Basarabia se va uni cu România. Dar nu numai noi, ci şi amicii noştri din fosta U.R.S.S., băieţi inteligenţi şi inimoşi, credeau în asta şi veneau să-şi ia rămas-bun. Ce naivi, ce fraieri eram noi pe atunci! Ei, şi în seara respectivă ne-am dedat la o orgie de tip U.R.S.S. Vin moldovenesc, votcă rusească, coniac armenesc, ţuică ucraineană, balsam lituanian, rachiu gruzin. Din toate ne-am servit, am cîntat în toate limbile şi, la un moment dat, ca într-o piesă de Cehov, cineva a strigat: „Linişte! Aţi auzit?“... „Ce e?“ „O împuşcătură.“ Am făcut vreo două glume despre halucinaţii auditive şi ne-am văzut mai departe de party. A doua zi însă, cînd ne îndreptam spre staţia de autobuz, trecînd prin dreptul vilei ambasadorului român, am auzit deodată un bocet pe care nu poţi să-l confunzi cu nici un altul – bocea o româncă. Şi, în liniştea glacială de pădure rusă, bocetul acela sfîşietor răsuna groaznic. Repet, s-ar putea să încurc ceva, dar atunci scenariul ăsta l-am avut în capul meu: tovarăşa ambasadoare îşi boceşte soţul sinucigaş. Am grăbit pasul, aveam ore practice de regie la teatrul Armatei Sovietice... ***

Al treilea episod şi ultimul legat de Revoluţia română s-a petrecut acum un an. Am fost invitat toamna trecută, în 2007, la Festivalul Internaţional de Film de la Moscova cu A fost sau n-a fost al lui Corneliu Porumboiu. Fiind singurul invitat – limba rusă, bat-o vina! –, a trebuit să prezint filmul, să dau interviuri, să semnez autografe. Nu că nu mi-ar fi plăcut, dar parcă prea multe au fost întro singură zi. În fine, după vizionarea care a avut un succes teribil, de m-am mirat şi eu, se apropie de mine un tip, genul brutei ruse care se luptă cu Schwarzenneger, îmi întinde o mînă cît o lopată şi mă felicită călduros pentru film. Îmi spune că este un simplu spectator, că i-a plăcut foarte mult filmul. După care îmi spune ce mult a pătimit el din cauza ,,Revoluţiei voastre“. Eu devin curios. ,,Am făcut armata la trupele de desant în anii 1987 – ’89. Pe 17 sau 18 decembrie am fost ridicaţi din cazarme noaptea şi aduşi urgent la unul din aerodromurile militare de la marginea Moscovei. Ne-am pus paraşutele, echipamentul de război, tot ce-i trebuie unui soldat să atace şi ni s-a ordonat să aşteptăm.“ ,,Ce să aşteptaţi?“ „Ordinul de îmbarcare către România! Trebuia să atacăm Buharestu vostru, în caz că Revoluţia nu merge aşa cum trebuie.“ Eu am rămas bujbe. „Nu ţi-e frică să povesteşti aşa ceva?“ „Nu, au trecut mai mult de zece ani.“ În armata sovietică, activitatea soldatului era top secret zece ani. (Am semnat şi eu o hîrtie în care eram obligat să nu divulg nimic din ce-am făcut în armata sovietică. Pînă şi meniurile erau secrete. Am vrut să fur un Îndreptar pentru bucătarul militar, cea mai haioasă carte pe care am văzut-o vreodată. De exemplu, se descria cum trebuie să se facă borşul rusesc. Nici un fel de procente, doze, kilograme, ci doar culoarea. ,,Culoarea borşului pentru soldaţi trebuie să fie roşiatic-maronie.“ Sergentul a găsit cartea pe care am pitit-o în valiza de demobilizat şi a vrut să mă bage la carceră...) Fanul filmelor lui Porumboiu a continuat: ,,Am stat aşa mai mult de-o săptămînă. N-aveam voie să mîncăm mîncare caldă, ne încălzeam conservele cu bricheta. Nici să fumăm n-aveam voie. Dar cel mai rău a fost că trebuia să mă demobilizez pe data de 26 decembrie, pentru

că aveam nunta peste cîteva zile. N-am fost la propria mea nuntă din cauza Revoluţiei voastre“. A rîs frumos ca un zeu scit, mi-a mai strîns o dată mîna şi a dispărut în mulţime. Iată un om care are să ţină minte Revoluţia română toată viaţa lui...

Noaptea regilor Andrei Şerban În acea zi mă aflam la Boston şi repetam, la American Repertory Theater de lîngă Harvard, o comedie de Shakespeare. Eram pe scenă, cînd un actor s-a precipitat din culise, gesticulînd incomprehensibil pentru mine, pînă cînd l-am auzit strigînd: „A căzut dictatura în România!“. Prima mea reacţie: am rîs, ca la un banc neaşteptat în mijlocul unei farse shakespeariene. Dar imediat a apărut şi Robert Brustein, directorul teatrului, şi mi-a spus: „Andrei, nu e glumă, este extraordinar ce se întîmplă, România a luat foc“. Ne-am oprit, evident, şi-am dat buzna cu toţii în biroul direcţiei, unde la C.N.N. tocmai apăreau primele imagini din Timişoara, apoi cele din Bucureşti... Niciodată nu văzusem o revoluţie pe viu pe micul ecran – nici eu, nici actorii americani. Era o premieră, era un spectacol în acelaşi timp surrealist şi nemaipomenit de emoţionant. România devenise, dintr-odată, subiectul cel mai captivant pentru americani. De unde pînă cu cîteva clipe înainte nu ştiau mai nimic despre această ţară (cu excepţia unor anecdote pe care le povestisem actorilor, căci la televizor sau prin ziare nu prea circulau ştiri, deseori ele se opreau la Budapesta), acum devenise centrul planetei, la fiecare sfert de oră orice nouă informaţie adăuga un surplus de curiozitate, de simpatie, de adeziune. Acasă, telefoanele sunau încontinuu, pe străzi, lumea comenta evenimentele din ţară, eram felicitat că sînt român, deşi nu aveam nici un merit. Euforia a ţinut pînă în ziua de Crăciun. Vestea procesului a fost primită mai întîi cu interes maxim: toată America aştepta momentul verdictului cu sufletul la gură. Sentinţa grăbită şi execuţia cuplului fără un adevărat proces au fost ghilotina care a schimbat

instantaneu toată opinia publică. Cerul albastru s-a transformat, pe loc, într-un întuneric fără stele. Exact ca un efect de scenă, la fel cum obişnuiesc eu să schimb fundalul de lumină cînd montez un spectacol. Tocmai cu o zi înainte îi cerusem ecleragistului o schimbare brutală „soare-noapte“ şi el mă întrebase, timid: „Nu crezi că e prea abruptă trecerea, prea «teatrală»?“. Ei bine, iată că se întîmpla şi în viaţă. Iar restul e istorie... Am uitat să menţionez titlul comediei shakespeariane pe care o repetam în dimineaţa aceea de neuitat: Noaptea regilor... A regilor magi care aduc vestea bună. Şi cum mulţi sperau în întoarcerea Regelui, mă făcea să mă întreb dacă nu cumva a fost vreo coincidenţă. De unde să îmi imaginez că eu însumi voi crede în această veste bună şi voi reveni cu prima ocazie „acasă“, ca după doar trei ani să mă exilez din nou!?

Ole, ole, Ceauşescu nu mai e? Cristina Ţopescu E ciudat să scriu aceste rînduri despre România, despre decembrie ’89 al României, aici, în sudul Spaniei, într-o căsuţă de piatră de la o fermă de cai. E locul la care am visat întotdeauna şi pe care acum, în vacanţa asta, l-am găsit. Viaţa la ţară, departe de nevroza marilor oraşe, mi-e mult mai aproape de suflet, iar viaţa în altă ţară ia contur în mintea mea, de ceva timp, ca o alternativă la care meditez periodic, dar constant. Deocamdată mă rezum la vacanţe, pe care nu le fac în România, nu doar din cauza drumurilor şi serviciilor proaste, ci mai ales ca să fug de mizeria şi suferinţa altora, de neputinţa mea, de revolta care mă sufocă, uneori steril, alteori soldată cu cîteva mici victorii, urmate invariabil de multe înfrîngeri şi umilinţe. În vara asta a lui 2009 am găsit acest colţ de rai într-un sat oarecare din sudul Spaniei, aproape de Granada, de Cordoba, la două ore de Sevilla. Îngerul meu, îngerii m-au trimis aici, ştiu asta, îi rugasem. Aveam mare nevoie de o asemenea vacanţă. Spaniolii l-au avut şi ei pe Franco, dictatorul văduvit în război de un testicul, care a instaurat, însă, o dictatură cît se poate de virilă. Virilă, nu şi fecundă, să ne înţelegem! Deşi există şi oameni de altă părere…Eu, ca româncă, cu oarece expertiză în dictatură, sigur că nu pot fi sensibilă la teorii cum că Franco, totuşi, a fost un dictator benefic. Pentru mine sintagma asta e o contradicţie în termeni, iar povestea cu economia mă lasă rece atîta timp cît pentru tot ce s-a făcut s-a plătit cu un preţ pe care îl ştiu destul de bine. Şi spaniolii poartă cicatricile unui regim dictatorial, de dreapta, de astă dată; au trecut mai mulţi ani de la căderea lui, cu paisprezece mai mult decît de la căderea lui Ceauşescu, aşa că ei par mai aproape de vindecare. Vom fi şi noi mai sănătoşi, în fibra noastră, peste

paisprezece ani? Mă îndoiesc, sîntem, se pare, un neam care se contaminează uşor şi se vindecă greu, iar spaniolii nu pot fi numiţi nici ei încă o naţiune civilizată. Majoritatea sînt calzi, veseli, sociabili, unii dintre ei chiar nu agreează corida, socotind-o primitivă, dar mai sînt destui care se distrează copios la acest spectacol al cruzimii umane în care un taur rănit e ucis lent de un ins numit toreador, simbolul bărbăţiei, nelipsit din visele erotice ale damelor autohtone, mai sînt destui, mai ales printre cei de la ţară, care au încă o prea mare trufie de sine şi, în ignoranţa lor, încă mai cred că animalele nu au suflet, că, de exemplu, pur şi simplu nu simt durerea. Şansa mea (aici, în Spania, doar!) e că gazdele mele sînt o familie de englezi. June şi Clive adoră natura şi animalele, au cai, îi iubesc, îi ingrijesc, i-au recuperat după ce au fost abandonaţi sau maltrataţi de băştinaşi precum cei de mai sus, au ridicat cu mîinile lor trei căsuţe de piatră într-un triptic rupt parcă din paradis. Trăiesc de zece ani aici, în Villanueva del Trabucco, şi, deşi criza economică le dă de furcă şi lor, nici nu se gîndesc să se întoarcă în Iu Kei, cum spun ei, adică în United Kingdom. ***

Iată-mă, aşadar, aducîndu-mi aminte de iluziile mele din decembrie ’89, aici, departe de ţară, de o ţară de care mărturisesc că nu mi-e prea dor. Mi-e dor de fiinţe dragi, de prieteni, de casa mea, dar nu de România aşa cum eu, ca jurnalist, o cunosc al dracu’ de bine… Pe 21 decembrie 1989 tocmai ce ieşisem din închisoare de două zile, nici nu mă dezmeticisem bine, nu-mi venea, încă, să cred că sînt liberă. Nu ştii cît de nepreţuită este libertatea pînă nu ţi se ia, pînă nu ai fost închis măcar o săptămînă. Primim totul ca şi cum ni s-ar cuveni. Atunci, în ’89, la libertatea pe care mi-o recîştigasem după un periplu de trei luni prin cinci închisori (batalionul de la Oraviţa, arestul de la Reşiţa, penitenciarul de la Timişoara, Jilava şi arestul din Rahova), se adăuga libertatea noastră, a tuturor, libertatea poporului meu. Ştiu, sună patetic, dar

aşa simţeam atunci, patetic, toţi simţeam patetic, ne iubeam, ne îmbrăţişam, ne cîstigaserăm libertatea pe care n-o avusesem niciodată (cel puţin generaţia mea). Eram beată de fericire, de libertate, de speranţă şi exaltare pentru ce va să vină. Au fost zile de graţie, îi mulţumesc lui Dumnezeu că le-am trăit, mă bucur că n-am reuşit să trec graniţa, în disperarea de a ajunge la mama mea, care era atunci bolnavă, în Germania, mă bucur că am trăit în două epoci, mă bucur că am avut experienţa închisorii şi a terorii pe care Securitatea a exercitat-o cu atîta sîrg asupra familiei mele şi mă mai bucur că, deşi atunci îi dispreţuiam şi îi sfidam pe securişti, acum nu sînt traversată nici de ură, nici de vreo dorinţă de răzbunare. Păcatul pe care îl comit şi mi-l asum e dezamăgirea, mai mult, chiar lehamitea şi greaţa. Da, greaţa, sună foarte urît, unii nu mă vor înţelege, dar de ce aş minţi, de ce mi-aş menaja propriul popor cînd, iubindu-l, el mă dezamăgeşte în fiecare zi? Poporul român oferă, ochilor mei, cel puţin, o privelişte dezolantă. Ţara mea îmi refuză dreptul la fericire. Iar sînt patetică, dar îmi asum şi asta, iar pe cei care nu sînt de acord cu mine îi felicit. Pentru ce? Poate pentru instinctul lor de conservare, pentru echilibrul de care dau dovadă, pentru abilitatea lor extraordinară de a-şi crea un univers propriu, în afara sau înăuntrul universului înconjurător. Sau pentru egoismul lor? Pentru putinţa de a ignora ce văd în jurul lor şi interesul exclusiv faţă de propria persoană? Eu mă predau, nu mai am speranţă. Cum să mai poţi dormi liniştit în timp ce atîtea alte fiinţe suferă, sînt umilite şi strivite de capitalismul sălbatic, sau cum i s-o zice, capitalismul românesc mai degrabă … Sau nu mă predau, pentru că lupt, pentru că aproape că nu trece zi să nu intru în război cu establishment-ul, un război epuizant în care mă lupt fără speranţă. Din cînd în cînd mai iau cîte o gură de oxigen, ca să mai pot respira aerul irespirabil al patriei. Noroc cu oamenii, puţini, dar frumoşi, verticali şi inteligenţi, insule de bun simţ pe care mă refugiez cînd simt că nu mai pot înota în mocirlă, cînd simt că mă duc la fund, cu noroi în gură, în gît, pe trahee, cînd simt că mai am puţin şi mă înec într-o moarte suficient

de spectaculoasă ca să poată deschide liniştit orice jurnal de ştiri din zilele noastre. Nu v-aţi simţit niciodată în derivă într-o lume care nu seamană deloc cu cea pe care ne-o imaginam în zilele unui decembrie românesc al redeşteptării? Ca apoi să cădem din nou într-un somn bolnav, poate mai bolnav ca înainte, pentru că acum dormim în plină libertate. Am fost atunci în Piaţa Universităţii, la Televiziune; aveam cu mine drapelul cu gaură – cît de drag îmi era! – şi mi-am luat şi frăţiorul cu mine, avea atunci treisprezece ani. Tatăl meu era consemnat la Clubul Steaua, acolo unde fusese exilat (noroc că era ofiţer M.A.P.N. şi că rămăsese măcar cu acest statut după ce fusese scuipat ca o măsea stricată din Televiziune, la ordinele tovarăşilor, tovarăşei etc.). A sunat disperat acasă şi m-a rugat să nu ies în stradă. N-am putut, ştia şi el că n-o să pot şi nu s-a supărat. Cine sar fi putut supăra pe oricine în zilele acelea? Am strigat din toţi rărunchii Ole, ole, Ceauşescu nu mai e – nu cred c-am fost mai fericită nici cînd m-a luat de mînă prima oară iubitul meu din liceu. Mam dus la Televiziune ca sa văd cum arată cînd e liberă, ca să intru în locul în care eu şi familia mea nu mai avuseserăm voie să intrăm de şapte ani, deşi a fost viaţa tatei şi copilăria mea, deşi îmi furase tatăl, care mă săruta pe frunte doar în somn (credea el…!), deşi crescusem în locul acela şi-i cunoşteam fiecare cotlon, iar oamenii ei fuseseră familia mea, familia pe care acasă n-o mai aveam din cauza prea marii iubiri a tatălui meu pentru ea. Am văzut atunci în Televiziune oameni fericiţi, sincer fericiţi, eliberaţi, în sfîrşit, de teroarea cenzurii şi a prosternării tîmpe, am văzut şi oportunismul de acum mijind de atunci deja, încă timid şi dezorganizat, apoi mai viguros şi mai agresiv pe zi ce trecea. Încă mă făceam că nu-l văd, nu voiam să trăiesc nici un sentiment urît, eram prea mîndră de ai mei ca să-mi îngădui să-i văd în adevărata lor lumină sau ca să-i judec pe cei care acum, mulţi dintre ei, sînt cocoţaţi în vîrful scărilor sociale, mai solide sau mai şubrede, dar în vîrful lor. Puţini dintre ei s-au retras, mai tîrziu, cu decenţă, discret, în conurile de umbră

cuvenite dupa atîta desfătare în lumina reflectoarelor (dacă tot vorbim despre televiziune, nu?), după atîta pupat de mîini şi nu numai de mîini… ale maimarilor analfabeţi ai vremii. ***

Încă o pauză, pentru că am fost invitată la o paella făcută de June. Au venit şi părinţii ei, mama lui Clive şi o prietenă de familie, Victoria, o englezoaică – culmea! – expansivă cum numai femeile latine, cu sînge fierbinte, ai fi crezut că pot fi. A fost o cină plăcută, o seară caldă, pe alocuri formală, cu politeţuri, dar şi cu accente sincere, fără menajamente, în care am vorbit, de pildă, despre ţiganii din România şi de aiurea, inclusiv despre ţiganii lor. Toţi am căzut de acord că nu e neapărat vina ţiganilor că fură, că nu muncesc şi ne fac de rîs. De ce toate astea? Pentru că noi i-am lăsat în plata Domnului, iar Domnul ne-a arătat ce se întîmplă cînd sîntem egoişti şi nepăsători faţă de semenii noştri, cînd îi marginalizăm şi-i punem la zid. Toate astea se întorc împotriva noastră, pentru că lucrurile pe lumea asta, dincolo de orice plată sau răsplată divină, urmează o logică simplă, numită cauză-efect. A fost o conversaţie lipsită de efuziuni latine, cu zîmbete şi chiar hohote de rîs, dar şi acelea discrete, o seară puţin prea potolită pentru gustul meu (m-am obişnuit cu stridenţele noastre, deh, doar sînt româncă!), însă fără bîrfa românească cea de toate zilele şi fără zîmbetele largi de faţadă, urmate de tocatul mărunt, pe rînd, al fiecăruia la final. Aici mesenii zîmbeau artificial uneori, ce-i drept, dar o făceau din politeţe, nu cu ipocrizie. Zîmbeau pentru că aşa se cade, ceea ce-i cu totul altceva. Ciudat că într-un astfel de loc, cu plantaţii nesfîrşite de măslini, într-o curte cu bănci de piatră văruite în alb, într-o oază de simplitate şi bun gust, în vecinătatea mîndrilor cai andaluzi, departe de ţară, pot scrie despre ea aşa cum nu o pot face acasă, unde mă simt paralizată şi nu pot spune nimic din ce trăiesc şi simt. Aici nici caldura toridă nu mă moleşeşte (în Bucureşti mă omoară şi mă

scoate din minţi!), soarele e puternic, dar blînd şi tot ce văd în jur, munţi, măslini, păsări, cai, totul îmi limpezeşte privirea întîi, urcînd apoi din ochi spre creierul meu obosit, aşezîndu-mi gîndurile într-o ordine nesperată, de care nu dispun în ţara în care trăiesc. De aici pot scrie despre România, aici durerea nu intră în conflict cu luciditatea, acasă durerea o resimt atît de dureros, încît n-o pot mărturisi. Nici nu ştiu, de fapt, dacă o mai conştientizez întotdeauna… a devenit starea mea naturală. Aici, da, mă eliberez. Şi-mi face bine! Scriu aşadar terapeutic aceste rînduri. Emil Brumaru (ce poet, ce om…!!!) mă întreba ce atîta influenţă a lui Cioran, ce atîta adulaţie din partea celor tineri (crezîndu-mă probabil mai tînără decît sînt)… de unde atîta cioraniană disperare şi dezamăgire de România…? L-am citit pe Cioran în adolescenţă, înainte de decembrie 1989, l-am devorat şi l-am iubit, m-am regăsit în el, dar nu dramatic, cum mi se întîmplă acum, pentru că abia acum, de cîţiva ani încoace, am ajuns pe culmile disperării. Atunci încă mai speram, speram că într-o zi va veni mai binele. A venit, parţial, a venit cu libertate, de exprimare, de circulaţie, dar şi cu libertatea prostului gust, cu ţopîrlănie, cu doamne stropşite şi domnişoare rozbombon, cu inşi mult mai pătaţi decît cîinii dalmaţieni, cu apariţii groteşti şi muzici de manele, cu politruci, inculţi, oportunişti şi deosebit de vocali, dar şi cu programe TV scabroase, şi cu o presă virulentă, ineficientă, însă, în cele din urmă, în moralitatea ei aproximativă. Au venit vremurile noi, slavă Domnului, şi cu cîţiva boieri, acum mai vizibili, puţinii boieri care ne-au mai rămas, înghiţiţi, însă, de gurile căscate şi hîde ale celor pomeniţi mai sus. Cînd mă uit la televizor la interminabilele talk-show-uri, căzută în fascinaţia urîtului, pe care o exersez obsesiv în fiecare seară, mă uit la creaturile care vorbesc şi, în locul lor, al acelor persoane, văd nişte guri imense, căscate şi urît mirositoare, cu colţi, cu canini stricaţi şi dinţi mărunţi, meschini şi îngălbeniţi, cu care mutilează nu doar limba română, ci par gata să sfîşie şi să înghită tot ce le iese în cale, inclusiv pe mine, pe noi toţi.

Aş putea, aşadar, să strig de aici, din Spania, din însorita Andaluzie, de la o fermă de cai, Ole, ole, Ceauşescu nu mai e! Aş fi chiar în spiritul locurilor. Dar, regret, nu pot s-o fac nici aici. Ceauşescu nu mai e, l-am omorît (şi nu asta trebuia să se întîmple, Crăciunul ăla însîngerat nu a fost în regulă), dar spiritul lui încă trăieşte printre noi, exultă, rînjeşte maliţios şi nu vrea să se ducă în lumea de dincolo, unde i-o fi locul în ea. Duhul lui continuă să ne bîntuie minţile, împreună cu toate neputinţele noastre de oameni, de români. Aici, mea culpa, putem include şi neputinţa mea de a fi mîndră de ţara în care m-am născut. Chiar şi acum, la douăzeci de ani de la acel decembrie al naivităţii mele, pentru care, de data asta, nu îmi mai găsesc nici o vină. Pînă la un punct, naivitatea e semn de sănătate sufletească (şi copiii sînt naivi, nu?). Îi plîng pe cei care şiau pierdut candoarea de a mai visa din cînd în cînd la cai verzi pe pereţi, nu am complexul de a fi fost, de a mai fi încă naivă, dar am conştiinţa unei patetice dezamăgiri faţă de ţara mea şi oamenii ei. Şi nu-mi place deloc că sînt incapabilă să nu mai simt asta. N-aş vrea să mă înţelegeţi greşit, totuşi, şi nici să subestimaţi dezamăgitul român. Dezamăgiţii inerţi nu fac probabil decît să sporească dezamăgirea planetară, dezamăgiţii cu potenţial, însă, nota bene, mai pot avea un cuvînt de spus. Sper, iată. Mai sper.

(Text scris în Spania, într-o scurtă, dar minunată vacanţă la o fermă de cai, în iulie 2009)

„Revoluţia“ văzută din Franţa Matei Vişniec Cînd am plecat în Franţa, în septembrie 1987, eram sigur că nimic nu se va schimba vreodată în România. Nu se anunţa la orizont nici o revoluţie, nici o tresărire istorică. Ceauşescu părea înşurubat pe vecie la putere cu familia sa după modelul nordcoreean, iar vîntul de perestroika şi glasnost care bătea dinspre Moscova nu era destul de puternic pentru a împrospăta aerul cotidian respirat de români. Am plecat deci din România fără nici o strîngere de inimă, fericit că scap de comunism. În decembrie 1989 însă mi-a părut rău că n-am trăit pe viu, în România, evenimentele de o intensitate unică ale „Revoluţiei“. Sînt momente pe care omul nu le poate trăi decît o singură dată în viaţă, iar eu ratam, la Paris, emoţia uriaşei explozii umane care a însoţit alungarea lui Ceauşescu şi intrarea, de bine, de rău, a românilor în era democraţiei. La Paris, toamna anului 1989 a fost marcată de mobilizarea românilor exilaţi pentru denunţarea proiectelor demenţiale ale lui Ceauşescu de a „sistematiza“ satele din România. Am participat, la ora aceea, la mai multe manifestaţii organizate în faţa Ambasadei României, manifestaţii la care veneau şi exilaţi din alte ţări esteuropene: sîrbi, polonezi, ruşi, bulgari… Locuiam, atunci, la Cetatea Universitară Internaţională din sudul Parisului şi eram înscris la un doctorat. Din toate punctele de vedere, viaţa mea era destul de efervescentă. La École des Hautes Études en Sciences Sociales, unde urmam mai multe cursuri şi seminarii, se discuta mult despre sfîrşitul comunismului, mai ales la orele unor profesori celebri precum istoricul şi sovietologul Alain Besançon. Mă întîlneam şi cu mulţi intelectuali români din exil sau diasporă şi evocam la nesfîrşit posibilele scenarii ale căderii comunismului.

Am o amintire precisă, în acest sens, de pe data de 17 decembrie 1989. Îi invitasem la mine la Cité Internationale pe Nicolae Breban, Alexandru Sincu şi Dan Culcer. Toată seara am discutat despre căderea zidului de la Berlin, despre România, despre rezistenţa culturală (eu scriam o teză pe acest subiect) şi despre iminenţa unor „evenimente“ la Bucureşti. În momentul în care oaspeţii mei se pregăteau de plecare, cu puţin înainte de miezul nopţii, am deschis aparatul de radio şi brusc am auzit, pe France Info, informaţii despre revoltele de la Timişoara. „A început!“ a exclamat atunci criticul Dan Culcer. Nicolae Breban era însă de părere că nimic nu se va întîmpla pînă cînd „nu va mişca Bucureştiul“. Cînd Bucureştiul a început cu adevărat „să mişte“, pe 21 decembrie, mediile de informare franceze au acordat un spaţiu enorm evenimentelor din România. În ziua în care a fugit Ceauşescu, de pe acoperişul Comitetului Central al Partidului Comunist Român, cu elicopterul, ştirile despre România au provocat un fel de seism emoţional în Franţa. În sfîrşit se întîmpla ceva în ţara care părea cea mai paralizată şi cea mai distrusă de comunism din întreaga Europă de Răsărit! Îmi amintesc cu precizie că eram într-o staţie de metrou cînd am aflat că Nicolae Ceauşescu a părăsit Bucureştiul sub presiunea manifestanţilor. În staţiile de metrou pariziene erau instalate la acea oră un fel de televizoare care difuzau mai mult publicitate şi muzică, dar şi ştiri sub formă de teletext. În momentul în care am citit, aşteptînd metroul, că românii s-au revoltat la Bucureşti, am fost sufocat de emoţie. Îmi venea să strig în metrou: „Sînt român, uitaţi-vă la mine, sînt român, iar ai mei au avut curajul să se revolte!“. Chiar dacă strigătul meu a rămas mut, simpatia pentru români a fost enormă în acele zile. Imaginile care veneau de la Bucureşti, dar mai ales declaraţiile făcute de simpli cetăţeni i-au uluit pe francezi pentru că… mulţi români vorbeau franceza. Petre Roman, cu franceza sa impecabilă, ca să nu mai spun că era capabil să facă

declaraţii şi în spaniolă, şi în engleză, a fost prima vedetă mediatică internaţională a Revoluţiei române. Aş spune că timp de cîteva luni, după 21 decembrie 1989, francezii i-au înfiat pur şi simplu pe români. Poşta franceză s-a angajat să transporte gratuit toate pachetele cu alimente, haine sau medicamente trimise din Franţa în România. Numeroase convoaie cu ajutoare au plecat atunci spre România şi mulţi tineri francezi s-au dus să viziteze ulterior România numai pentru că au fost marcaţi de imaginile Revoluţiei. În anii următori a crescut brusc şi numărul studenţilor francezi care, în diverse universităţi de pe teritoriul Hexagonului, au optat pentru studiul limbii şi literaturii române. Între momentul „fugii“ cuplului prezidenţial şi cel al procesului, nau lipsit nici momentele de delir mediatic în Franţa. La un moment dat informaţiile care veneau de la Bucureşti şi mai ales imaginile transmise de diversele echipe de televiziune au creat senzaţia că în România avea loc un măcel pe scară largă comis de oamenii Securităţii. Îmi amintesc cu precizie cum prezentatorul vedetă al principalului canal de televiziune privat, TF1, Patrick Poivre d’Arvor, şi-a deschis la un moment dat jurnalul cu informaţia că în România fuseseră ucise zece mii de persoane. Cum nici o infomaţie nu putea fi controlată, imaginile transmise de numeroasele echipe de televiziune au creat senzaţia că România era în plin haos. Un responsabil politic francez a avansat chiar opinia că ruşii ar fi trebuit, poate, să intre în România pentru a opri vărsarea de sînge. Un altul, ceva mai documentat, i-a amintit însă că între români şi ruşi există o anumită alergie istorică… Francezii au continuat să facă eforturi pentru a-i ajuta pe români chiar şi după decepţiile provocate de „procesul“ cuplului Ceauşscu sau după mascarada mediatică a „gropilor comune“ de la Timişoara. Sute de asociaţii au fost create în Franţa, unele franco-române, cu scopul înfrăţirii multor comune franceze cu sate din România. Pentru ca ajutoarele trimise din Franţa să nu se piardă în natură în România, zeci de mii de familii franceze au cerut să fie puse în

contact direct cu familii din România cărora să le trimită pachete cu alimente şi alte produse de primă necesitate. Imediat după evenimentele din decembrie, numeroşi români din exil s-au dus la Bucureşti, pe fondul unei exaltări fără precedent. Unii dintre ei se întorceau în România după decenii de absenţă. M-am repezit şi eu la Prefectura Parisului să cer un „sauf conduit“ ca să pot pleca în ţară cu un convoi umanitar. Cum aveam statutul de refugiat politic, paşaportul meu nu-mi permitea să plec în România, pe el scria „tous les pays sauf la Roumanie“. A trebuit deci să depun acest paşaport (la care ţineam atît de mult) la Prefectura Parisului ca să mi se elibereze un document lipsit de prestanţă, un fel de foaie ştampilată în care se preciza că statul francez îmi dădea voie să efectuez o călătorie dus-întors Franţa-România. Cum convoiul umanitar urma să străbată însă o parte a Europei, a trebuit să cer vize de tranzit de la mai multe ţări: Germania, Austria, Ungaria… Nu ştiu de ce însă traseul era prevăzut să treacă şi prin Iugoslavia, aşa că a trebuit să cer o viză de tranzit şi de la Ambasada Iugoslaviei. Spre uluirea mea, după ce am obţinut celelalte vize de tranzit într-un timp record, funcţionarii de la Ambasada Iugoslaviei m-au avertizat că viza mea de tranzit nu putea fi obţinută mai devreme de două luni. Aşadar iugoslavii, pe care îi consideram prietenii cei mai apropiaţi ai României, îmi puneau beţe în roate din cauza anchilozatei lor birocraţii. Mi-am dat seama brusc, de fapt, că în această ţară ceva nu era în regulă. Pînă la urmă, am renunţat la soluţia convoiului şi m-am dus în România cu avionul, cîteva luni mai tîrziu, în aprilie 1990. Mie, personal, nu-mi era foarte dor de România, plecasem doar de doi ani şi jumătate, ceea ce mă interesa era să reiau contactul cu prietenii şi lumea literară. Am fost însă, atunci, martorul unei alte întoarceri, cu adevărat emoţionante: cea a Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca. Prima lor vizită în România după căderea comunismului şi după decenii de exil a fost o extraordinară revanşă asupra istoriei…

Să revin însă la zilele „fierbinţi“ de după Crăciunul anului 1989… Cred că nu a fost un singur om în Franţa să nu fi auzit la ora aceea informaţii despre procesul şi executarea cuplului prezidenţial român. Se spune că orice minune durează trei zile. Cred că şi Revoluţia română a fost o „minune“ care a impresionat profund străinătatea timp de trei zile. Filmul procesului însă, difuzat şi redifuzat în Franţa (şi nu numai), comentat pe larg şi analizat din toate unghiurile, i-a dezamăgit profund pe francezi. Ei au înţeles de fapt că lucrurile sînt mult mai complicate în această parte a lumii şi că noua Românie nu poate fi construită decît cu materialul uman existent, poluat de teribila moştenire comunistă… Şi mîndria mea de a fi român a durat trei zile. După „mineriade“ şi numeroasele imagini ale sărăciei care veneau din România, nu mi-a mai venit să strig în metrou „uitaţi-vă la mine, sînt român“! Timp de ani şi ani de zile, apoi, mediile franceze de informare s-au blocat, în ceea ce priveşte România, pe cîteva subiecte negative. Altfel spus, ne-au refuzat dreptul la o imagine negativă cît mai completă şi nuanţată. Din 1990 încoace am tot încercat să înţeleg de ce România a avut o imagine atît de proastă în Occident. Sînt aproape sigur că între 1990 şi 2005 sau 2006, 90% din informaţiile şi imaginile care au fost difuzate despre România s-au concentrat pe cinci sau şase subiecte: situaţia deplorabilă a minorităţii romilor, situaţia deplorabilă a orfelinatelor şi a copiilor abandonaţi, problema cîinilor vagabonzi şi altele cîteva de acest gen. Nu spun că aceste subiecte nu sînt importante, dimpotrivă, tratarea lor în Occident a avut un impact în România pentru remedierea unor realităţi insuportabile. Întrebarea pe care mi-o pun însă este: cum de au reuşit mediile de informare occidentale să se blocheze timp de atîţia ani pe numai cinci sau şase subiecte negative, cînd România este mult mai „bogată“ la acest capitol? N-am fost niciodată atît de naiv încît să aştept ca reporterii şi echipele de filmare străine să descopere şi o altă faţă a României,

să realizeze, de exemplu, un reportaj despre ecourile Renaşterii italiene în mănăstirile din Bucovina sau despre arhitectura de inspiraţie franceză la Bucureşti… Nu, nu sînt atît de naiv încît să cred că un festival de teatru de talie europeană, cum este cel de la Sibiu, ar putea interesa vreun canal de televiziune occidental sau că Festivalul „Enescu“ ar putea stîrni interesul redacţiilor culturale din marile capitale occidentale. Într-o lume în care informaţia a devenit un circ mediatic, în care visceralitatea emoţiei imediate a înlocuit obiectivitatea, în care goana după spectaculos şi senzaţional ne şlefuieşte sistemul de aşteptare şi apetitul informaţional, într-o astfel de lume deci nu te poţi aştepta decît la o informaţie bazată pe şoc şi pe clişeu. Este ceea ce i s-a întîmplat României. Practic, României i s-au lipit pe frunte cinci sau şase subiecte negative, pe care le-a purtat vrînd-nevrînd, mai protestînd, mai suportînd, aproape tot timpul de la căderea lui Ceauşescu încoace. Cîtă injustiţie, cînd ne gîndim la vastitatea subiectelor negative pe care le poate oferi! Dar şi cîtă incompetenţă din partea mediilor de informare occidentale! Să nu vezi, timp de atîţia ani, în această ţară în care răul are forme de o mare subtilitate şi de o mare diversitate, decît cinci sau şase subiecte devenite tot atîtea clişee? Îmi vine să plîng de mila presei occidentale, dar mai ales să le spun celor care o conduc: sînteţi pe cît de incompetenţi, pe atît de nedrepţi. În ceea ce priveşte incompetenţa, ea este oarecum pardonabilă, pentru că întreaga planetă a intrat în delirul informaţiei-spectacol. În privinţa injustiţiei pe care ne-aţi făcut-o însă, e grav. E grav faptul că România, fiind prezentată lumii doar prin prisma a cinci sau şase subiecte negative, a fost pusă într-o culoare anormală. Dacă am fi fost prezentaţi în toată gama noastră de subiecte negative, eventual cu nuanţele pe care acestea le implică, atunci am fi oferit imaginea unei ţări normale, cu problemele ei multiple, cum sînt şi altele pe glob, de la Columbia la Ucraina sau de la Argentina la Georgia. Cu cinci sau şase subiecte negative lipite pe

frunte, o ţară nu poate însă decît să fie plasată în cea mai schematică dintre categorii. Şi nu e just. Noi, românii, avem dreptul la o imagine negativă ceva mai completă şi mai nuanţată. Iar dacă nimeni nu ne recunoaşte acest drept, trebuie să ni-l revendicăm singuri şi să luptăm pentru el. Poate că ar trebui publicate, chiar, din cînd în cînd şi unele liste cu subiecte negative interesante, astfel încît reporterii străini care vin în România să aibă de unde alege. Dacă ar mai fi să le spun ceva acestor şefi de redacţii care şi-au trimis timp de aproape douăzeci de ani reporterii în România pentru a filma şi a vorbi fără încetare despre aceleaşi lucruri, deci dacă ar fi să le mai spun ceva, atunci le-aş spune că oricum au eşuat în misiunea lor. De prin 2003 sau 2004, imaginea ţării se schimbă în bine şi aceasta pentru că oamenii au început să circule. Sutele de asociaţii franco-române, de exemplu, prin numeroasele schimburi, călătorii şi iniţiative de tot felul, au făcut ceea ce n-au reuşit să facă mediile de informare. Printr-o adevărată muncă de furnică, datorită unor oameni vii care s-au îndrăgostit de România şi de alţi oameni vii din România, imaginea românilor a devenit una mai normală, deci mai demnă.

Prezentarea autorilor Georg Aescht (n. 1953), traducător, eseist, critic literar. Locuieşte în Bonn, Germania. A publicat în presa germană din România, a tradus în limba germană (Oscar Wilde, Dumitru Ghişe, Romul Munteanu, Ion Agârbiceanu), a colaborat la manualele de literatura germană pentru liceu. A tradus numeroase volume din română în germană, printre care: Mihail Sebastian, Der Unfall (Accidentul), München, 2003; Norman Manea, Die Rückkehr des Hooligan (Întoarcerea huliganului), München, 2004; Andrei Pleşu, Der Schlaf der Engel (Despre îngeri), Berlin, 2007; Filip Florian, Kleine Finger (Degete mici), Frankfurt pe Main, 2009 etc. Radu Aldulescu (n. 1954), prozator. Cărţile sale au avut succes de public şi critică, obţinînd premii naţionale şi consacrîndu-l drept unul dintre cei mai importanţi scriitori contemporani. Editura Cartea Românească a iniţiat o serie de autor „Radu Aldulescu“, în care au fost publicate pînă acum volumele: Mirii nemuririi (roman, 2006); Amantul Colivăresei (roman, ed. a II-a, 2006); Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare (roman, ed. a II-a, 2007); Sonata pentru acordeon (roman, ed. a II-a, 2008), Proorocii Ierusalimului (roman, ed. a III-a, 2009). Liviu Antonesei (n. 1953), poet, eseist, prozator, publicist, sociolog; director al revistei Timpul din Iaşi. A susţinut, de-a lungul vremii, numeroase rubrici de publicistică în cotidiene locale şi centrale. A publicat numeroase cărţi, printre care: Pharmakon (poezii, Cartea Românească, 1989), Jurnal din anii ciumei: 1987-1989 (Polirom, 1995), O prostie a lui Platon. Intelectualii şi politica (Polirom, 1997), Apariţia Eonei şi celelalte poeme de dragoste culese din Arborele Gnozei (poezii, Axa, 1999), Despre dragoste. Anatomia unui

sentiment (eseu, Ars Longa, 2000), Check Point Charlie (povestiri, Editura T, 2003), Literatura, ce poveste! (Polirom, 2004) etc. Ion Barbu (n. 1953), caricaturist. A participat la aproximativ 200 de expoziţii internaţionale, obţinînd peste 25 de premii. Este caricaturistul-editorialist al cotidianului Ziua şi al săptămînalelor & lunarelor Academia Caţavencu, Dilema Veche, Orizont şi Suplimentul de cultură. A publicat 30 de cărţi, s-a remarcat şi prin numeroase proiecte interculturale, prin coordonarea unor volume de caricatură şi literatură sau de caricatură şi publicistică. La Editura Polirom a coordonat volumele Antologia poeziei româneşti la zid (2006), Colonia rîsa-plînsa (2006) şi Odă la Vodă (2007). Matei Bejenaru, artist vizual. Locuieşte şi lucrează la Iaşi. Este fondator al Asociaţiei Vector, care organizează Bienala Internaţională de Artă Contemporană Periferic, ajunsă la cea de-a opta ediţie. În fotografiile, video-urile şi performance-urile sale, documentează felul în care globalizarea a afectat localităţile sărace şi monoidustriale din regiunea Moldovei, precum şi viaţa muncitorilor români din străinătate. În 2007, a colaborat cu 250 de români rezidenţi în Marea Britanie în realizarea proiectului video Împreună/Together, prezentat la Tate Modern Londra. În 2008, a prezentat în cadrul Bienalei de la Taipei filmul video Maersk Dubai, despre asasinarea a trei imigranţi români de către un căpitan de navă taiwanez care, după ce i-a descoperit îmbarcaţi ilegal pe vaporul său, i-a aruncat în oceanul Atlantic. Jan Willem Bos (n. 1954), traducător, translator, scriitor, lexicograf şi ziarist. A studiat limba şi literatura română la Amsterdam şi Literatura Comparată în SUA. Între 1982 şi 1984 a fost lector de neerlandeză la Bucureşti. A tradus peste 20 de volume (proză, poezie, teatru) din română şi încă 10 din engleză. A publicat zeci de articole şi cărţi despre România. În 2009 i-a apărut „Verdacht“. Mijn Securitatedossier („Suspect“. Dosarul meu de la Securitate). Un alt volum important, Marele dicţionar român-neerlandez, este în curs de

apariţie. În calitatea sa de translator oficial pentru limba română, a însoţit-o pe regina Beatrix a Olandei în timpul vizitei de stat în România în 2001. Gigi Căciuleanu, coregraf, dansator şi profesor de dans. Absolvent al şcolii de coregrafie din Bucureşti. Devenit Solist al Operei din Bucureşti, practică în acelaşi timp dansul profund modern al lui Miriam Răducanu. În Franţa, cunoaşte consacrarea internaţională. Director al primului Centru Coregrafic National din Rennes şi fondator al Companiei Gigi Căciuleanu, Paris. Este decorat de statul francez cu titlul de Chevalier de l’Ordre des Arts et Lettres. În 2002, primeşte medalia „Steaua României“ în grad de Cavaler. Este membru fondator al Consiliului Internaţional al Dansului din cadrul UNESCO. Din 2001 este director artistic al Baletului Naţional Chilian la Santiago. Cu spectacolul OuiBaDa (2007) fondează „Gigi Căciuleanu Romania Dance Company“. În 2009, cartea sa VVV – Vînt, Volume, Vectori, editată în 2002 la Santiago de Chile şi tradusă din franceză de Anca Rotescu, apare la Editura Curtea Veche. Textele sale apar săptămînal la editura on-line: www.liternet.ro. Magda Cârneci, poetă, eseistă, critic de artă. Membră şi teoreticiană a cunoscutei „generaţii optzeci“ din literatura română. Din anii 2000, este directoarea Institutului Cultural Român din Paris. Dintre volumele publicate: Hipermateria (1980); O tăcere asurzitoare (1984); Poeme politice (2000); Un fel de psalmi (2009) – versuri; Arta anilor ’80. Texte despre postmodernism (1996); Artele plastice în România 1945-1989 (2000); Poetrix (2002) – eseuri. Cărţi în limbi străine: Psaume (Autres Temps, 1997); Art of the 1980s in Eastern Europe. Texts on Postmodernism (1999); Chaosmos (Amsterdam, 2004); Chaosmos (SUA, 2006); Trois saisons poétiques (PHI, 2008); Art et pouvoir en Roumanie 1945-1989 (Paris, 2007). Toni Grecu, umorist şi realizator TV. În 1980, devine membru al grupului studenţesc de umor Asterisc, cu care participă la cîteva festivaluri studenteşti. În 1981, înfiinţează Divertis, considerat astăzi

cel mai longeviv şi cel mai popular grup de umor din România. Imediat după Revoluţie, este invitat, alături de ceilalţi colegi din Divertis, să facă emisiuni de umor în cadrul TVR, în următoarea perioadă grupul devenind foarte popular atît prin spectacolele realizate, cît şi prin show-urile de televiziune. Din anul 2000, lucrează exclusiv în televiziune: pînă în 2009, la Antena 1, iar în prezent este realizator, la ProTV, al emisiunii de satiră politică „Serviciul Român de Comedie“. Laure Hinckel, traducătoare în limba franceză. A tradus opere scrise de Dan Lungu, Cecilia Ştefănescu, Florin Lăzărescu, Lucian Dan Teodorovici, Mircea Cărtărescu, Ştefan Agopian, Florin Iaru, Camil Petrescu, Andrei Pleşu, traduceri publicate de edituri prestigioase, printre care Jacqueline Chambon, Syrtes, L’Herne, Buchet-Chastel, Noir sur Blanc, Denoël. Corespondentă de presă în România în primii ani ai tranziţiei şi apoi asistentă culturală la Institutul Francez din Bucureşti, Laure Hinckel a fost în 2005 Consilieră literară la Belles Etrangères şi a prefaţat antologia celor 12 scriitori români invitaţi la acest festival. Promovează susţinut literatura română şi scriitori români în Franţa. Norman Manea, prozator, eseist. Actualmente stabilit în SUA, este cel mai tradus scriitor român contemporan (în peste 20 de limbi). Scriitorului i s-au decernat în 1992 Bursa Guggenheim şi prestigiosul Premiu MacArthur („Nobelul American“). În 2002, i s-a atribuit Premiul internaţional de literatură Nonino pentru „Opera omnia“, în 2006, Premiul Médicis Etranger, iar în 2009, titlul „Commandeur dans l’Ordre des Arts et des Lettres“. Pe lîngă publicarea altor cărţi ale autorului, Editura Polirom a iniţiat în 2008 o serie „Norman Manea“, în care au apărut pînă în prezent volumele: Vizuina; Variante la un autoportret; Atrium; Vorbind pietrei; Înaintea despărţirii. Convorbire cu Saul Bellow; Întoarcerea huliganului şi Sertarele exilului. Dialog cu Leon Volovici.

Solomon Marcus (n. 1925), membru titular al Academiei Române, profesor emerit al Universităţii din Bucureşti. Autor al cîtorva zeci de volume în limbile română, franceză, engleză, germană, rusă, italiană, spaniolă, cehă, sîrbo-croată, maghiară şi greacă şi a peste 400 de articole în reviste de specialitate, în domeniile matematicii, informaticii, lingvisticii, semioticii, teoriei şi analizei literare, filosofiei şi istoriei ştiinţei, educaţiei şi învăţămîntului. Alte cîteva sute de articole au fost consacrate unor probleme de cultură generală, în zeci de reviste din România. Este recunoscut drept unul dintre iniţiatorii lingvisticii matematice şi poeticii matematice. Ioan T. Morar (n. 1956), prozator, poet, publicist. Membru fondator al Academiei Caţavencu, senior editor la Cotidianul pînă în 2009. A fost totodată realizator al mai multor emisiuni de televiziune, iar pînă în 1996 a activat în grupul umoristic Divertis. Dintre volumele publicate: Vară indiană (versuri, 1984, premiul de debut al USR); Şovăiala (versuri, 2000, premiul pentru poezie al USR). La Editura Polirom a publicat romanul Lindenfeld (ed. I, 2005; ed. a II-a, 2006) şi volumul de călătorie Cartea de la capătul lumii: Noua Caledonie, la un pas de Paradis (2007). Maia Morgenstern (n. 1962), actriţă de teatru şi film. A studiat la Academia de teatru şi film între 1981 şi 1985. Pe lîngă activitatea remarcabilă de pe scenele de teatru naţionale şi internaţionale, soldată cu numeroase premii, a jucat în peste 40 de filme, realizînd roluri memorabile atît în producţii româneşti precum Balanţa (1992), Trahir (1993), Cel mai iubit dintre pămînteni (1993), Patul lui Procust (2001), Orient Express (2004) etc., cît şi în filme străine precum Siódmy pokój (1995), To Vlemma tou Odyssea (1995), Witman fiúk (1997) sau celebrul The Passion of The Christ (2004). Dan Perjovschi (n. 1961) locuieşte şi lucrează în Bucureşti. Printre expoziţiile sale personale recente se numără What Happened to US? (MoMA, New York) şi I am not exotic I am exhausted (Kunsthalle, Basel) în 2007, The Room Drawing (Tate Modern,

Londra) şi On the Other Hand (Portikus, Frankfurt) în 2006, precum şi Naked Drawings (Ludwig Museum, Köln) în 2005. Participă la expoziţii de grup ca Bienala de la Lyon în 2009, Bienala de la Sydney şi Fifth Floor la Tate Liverpool în 2008, The Magelanic Cloud la Centrul „Georges Pompidou“, Paris, şi a 52-a bienală de la Veneţia în 2007, New Europe la Fundaţia Generali (Viena) şi a 9-a Bienală de la Istanbul în 2005. Prima sa expoziţie retrospectivă, States of Mind, a avut loc la Nasher Museum of Art din cadrul Duke University în 2007. I s-a decernat Premiul „George Maciunas“ în 2004. Ion Pop (n. 1941), poet, critic şi istoric literar. Dintre volumele publicate: Propuneri pentru o fîntînă (1966), Gramatică tîrzie (1977), Soarele şi uitarea (1985); Amînarea generală, (1990); Descoperirea ochiului, (2002), Elegii în ofensivă (2003) – versuri; Avangardismul poetic românesc (1969); Nichita Stănescu – spaţiul şi măştile poeziei (1980); Lucian Blaga. Universul liric (1981); Jocul poeziei (1985); Avangarda în literatura română (1990); Gellu Naum – poezia contra literaturii (2001); „Echinox“. Vocile poeziei (2008) – istorie şi critică literară. Coordonator al Dicţionarului analitic de opere literare româneşti (I-IV, 1998-2003). Ion Sapdaru (n. 1961), actor şi regizor de teatru. Din 1990, activează la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri“ din Iaşi. Numeroase roluri importante în teatru; a regizat spectacole ca: Lecţia (E. Ionescu), Visul unei nopţi de vară şi Hamlet (W. Shakespeare), Viaţă de cîine (M. Bulgakov), Jurnalul unui nebun (N.V. Gogol) etc. Numeroase premii pentru interpretare şi regie obţinute în ţară şi străinătate. Roluri importante şi în filme, printre care: A fost sau nu a fost; Hîrtia va fi albastră; California dreaming; Weekend cu mama; Francesca; 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile etc. Andrei Şerban (n. 1943), regizor de teatru şi operă. Director al şcolii de teatru a Universităţii Columbia din New York. A semnat regia unor spectacole de excepţie în cele mai importante instituţii de teatru şi

operă din lume (Metropolitan din New York, Comedie Française, Covent Garden etc.), bucurîndu-se de o largă apreciere internaţională în domeniul teatral. Este cunoscut publicului român în special pentru faimoasa punere în scenă a Trilogiei antice, dar şi pentru alte spectacole care, de fiecare dată, au fost considerate adevărate evenimente culturale. A fost director al Naţionalului bucureştean între 1990 şi 1993. Cristina Ţopescu, jurnalistă şi realizatoare de televiziune. A prezentat şi realizat emisiuni pentru TVR (1970-1996), ProTV (19962000), iar din 2001 lucrează la Prima TV, ca redactor, prezentatoare de ştiri şi realizatoare de emisiuni („Europa, te salut!“, „Interviurile Cristinei Ţopescu“). A obţinut mai multe premii de televiziune, printre care: Premiul Asociaţiei Profesioniştilor de Televiziune din România (APTR) pentru cea mai bună emisiune de divertisment, pentru „Astăseară ne distrăm în familie“ (1994); Premiul APTR pentru cel mai bun prezentator de ştiri (2002); Premiul publicului pentru excelenţă în activitatea de jurnalist TV (2004) etc. A lucrat şi în presa scrisă, la publicaţii precum: Oameni în top (redactor-şef şi editorialist în perioada 2000-2001), Plai cu boi (realizatoare de interviuri, 2001) etc. Matei Vişniec (n. 1956), dramaturg, poet şi prozator. Din 1987 locuieşte în Franţa. Înainte de 1989 i-au apărut în România volumele: La noapte va ninge (Albatros, 1980), Oraşul cu un singur locuitor (Albatros, 1982), Înţeleptul la ora de ceai (Cartea Românească, 1984). În Franţa a cunoscut consacrarea internaţională ca dramaturg, numele său figurînd pe afişe teatrale în peste 30 de ţări. La Editura Cartea Românească i-au apărut cărţile de teatru: Omul-pubelă • Femeia ca un cîmp de luptă (teatru, 2006); Păianjenul în rană (teatru, 2007); Groapa din tavan (teatru, 2007), care cuprind cîteva dintre cele mai importante piese ale autorului. Tot la Cartea Românească au fost publicate romanele: Cafeneaua PasParol (ed. a II-a, 2008) şi Sindromul de panică în Oraşul Luminilor.