Psihologie generală [4 ed.] 9739248276

Citation preview

1

COLLEGIUM

Psihologie, {tiin]ele educa]iei

2

PSIHOLOGIE GENERAL|

Seria Psihologie, {tiin]ele educa]iei este coordonat\ de Adrian Neculau

Andrei Cosmovici este, din 1972, profesor de psihologie la Universitatea „Al.I. Cuza”, unde pred\ cursul de psihologie general\, destinat studen]ilor din anul I al sec]iilor de Filosofie, Psihologie [i Pedagogie. De acela[i autor: · Importan]a inteligen]ei generale, in „Analele {tiin]ifice ale Universit\]ii «Al. I. Cuza»”, sec. III ({tiin]e sociale), monografii, 1, 1967

· „Metode de investigare a personalit\]ii”, in Probleme fundamentale ale psihologiei (coord. B. Zörgö), Bucure[ti, Editura Academiei R.S.R., 1980 · Psihologia naiv\ [i cercetarea [tiin]ific\ a personalit\]ii, in „Revista de psihologie”, nr. 4, 1988 · Adolescentul [i timpul s\u liber, `n colaborare cu M. Caluschi, Ia[i, Editura Junimea, 1985 · Despre cauzalitatea psihic\, `n colaborare cu {t. Celmare, „Revista de psihologie”, nr. 1, 1990

Editura POLIROM, B-dul Carol I, nr. 4 P.O. BOX 266, 700506, Ia[i, ROMÂNIA Copyright © 1996, 1998, 2000, 2005 by Editura POLIROM ISBN: 973-9248-27-6 Printed in ROMANIA

3

Andrei Cosmovici

PSIHOLOGIE GENERAL|

POLIROM 2005

5

Cuprins PREFA}| ................................................................................ 11 Capitolul I. ~NCEPUTURILE PSIHOLOGIEI. APARI}IA PSIHOLOGIEI CA {TIIN}| 1. Definirea psihologiei ............................................................ 3 2. Originea psihologiei practice ................................................ 13 3. ~nceputurile reflec]iei teoretice asupra fenomenelor suflete[ti ........ 14 4. Apari]ia psihologiei ca [tiin]\ ............................................... 15 5. Dezvoltarea psihologiei [tiin]ifice .......................................... 16 Capitolul II. OBIECTUL PSIHOLOGIEI 1. Natura psihicului ................................................................ 21 2. Psihologia [i fiziologia activit\]ii nervoase superioare ................. 23 3. Obiectul [i importan]a psihologiei .......................................... 24 Capitolul III. METODOLOGIA CERCET|RII ~N PSIHOLOGIE A. PRINCIPII ALE INVESTIGA}IEI PSIHOLOGICE 1. Principiul determinismului ............................................... 26 2. Principiul dezvolt\rii ...................................................... 27 3. Principiul organiz\rii sistemice ......................................... 28 B. METODELE PSIHOLOGIEI 1. Caracterizarea metodei ................................................... 29 2. Metoda observa]iei ......................................................... 30 3. Metoda convorbirii ........................................................ 32 4. Chestionarele ............................................................... 34 5. Metoda biografic\ .......................................................... 35 6. Experimentul ................................................................ 37 7. Testele ........................................................................ 40 Capitolul IV. BAZA FIZIOLOGIC| A VIE}II PSIHICE 1. Excitabilitatea ................................................................... 43 2. Evolu]ia sistemului nervos în dezvoltarea speciilor animale .......... 44 3. Apari]ia [i evolu]ia speciei umane .......................................... 45 4. Caracteristici anatomice [i fiziologice ale creierului uman ............ 47 5. Reglarea activit\]ii organelor interne [i rolul glandelor endocrine ...51

6

PSIHOLOGIE GENERAL|

Capitolul V. EVOLU}IA PSIHICULUI 1. Stadiul psihicului senzorial ................................................... 2. Stadiul psihicului perceptiv .................................................. 3. Stadiul intelectului ............................................................. 4. Stadiul psihicului con[tient ...................................................

52 56 56 56

Capitolul VI. FORMELE VIE}II PSIHICE: CON{TIIN}A {I INCON{TIENTUL 1. Con[tiin]a implicit\ ............................................................ 2. Con[tiin]a reflexiv\ ............................................................ 3. Formarea con[tiin]ei de sine ................................................. 4. Incon[tientul .....................................................................

58 59 60 64

Capitolul VII. EXTREMELE VIE}II PSIHICE: ATEN}IA {I SOMNUL 1. Aten]ia [i calit\]ile ei .......................................................... 67 2. Aspecte patologice ale aten]iei .............................................. 70 3. Esen]a aten]iei ................................................................... 71 4. Somnul [i formele sale ........................................................ 73 Capitolul VIII. PSIHOLOGIA ~NV|}|RII 1. I.P. Pavlov despre mecanismele înv\]\rii .................................. 2. Cercet\ri americane asupra înv\]\rii ....................................... 3. Cercet\ri în Rusia Sovietic\ .................................................. 4. Specificul înv\]\rii umane .................................................... 5. J. Piaget contra lui N. Chomsky în privin]a rolului atribuit înv\]\rii ...................................................... 6. Clasificarea proceselor psihice ..............................................

75 80 88 90 92 93

Capitolul IX. SENZA}IILE 1. Considera]ii de ordin filosofic ............................................... 95 2. Aspectele senza]iei. Diferite feluri de senza]ii ........................... 97 3. Senza]iile tactile ................................................................ 99 4. Senza]iile gustative ............................................................ 100 5. Mirosul .......................................................................... 101 6. Auzul ............................................................................ 101 7. V\zul ............................................................................ 103 8. Sensibilitatea ................................................................... 104 9. Psihofizica subiectiv\ ........................................................ 107 10. Adaptarea [i interac]iunea senza]iilor .................................... 109

7

Capitolul X. PERCEP}IA 1. Complexitatea percep]iei ..................................................... 110 2. Percep]ia formelor ............................................................ 114 A. Obiect [i fond în percep]ie ............................................. 114 B. Constan]a percep]iei ...................................................... 115 3. Percep]ia de spa]iu ............................................................ 120 4. Percep]ia timpului [i a mi[c\rii ............................................ 122 5. Erori perceptive ............................................................... 125 Capitol XI. IMAGINILE 1. Senza]ii remanente ............................................................ 127 2. Reprezent\rile .................................................................. 128 3. Caracteristicile reprezent\rilor ............................................ 129 4. Felurile reprezent\rilor ...................................................... 131 5. Func]iile reprezent\rilor ..................................................... 132 Capitolul XII. MEMORIA 1. Domeniul memoriei .......................................................... 134 2. Memoria inferioar\ ........................................................... 135 3. Precizarea unor no]iuni ...................................................... 136 4. Baza fiziologic\ a memoriei ................................................ 137 5. Asocia]iile ...................................................................... 138 6. Formele memoriei ............................................................ 140 7. Rolul memoriei în via]a psihic\ ............................................ 144 8. Formarea priceperilor [i deprinderilor ................................... 145 9. Condi]iile optime ale memor\rii ........................................... 146 10. Recunoa[terea [i reproducerea ............................................ 151 11. Patologia memoriei .......................................................... 153 Capitolul XIII. IMAGINA}IA {I CREATIVITATEA 1. Caracterizare ................................................................... 154 2. Rolul [i factorii creativit\]ii ................................................. 155 3. Procesele fundamentale ale imagina]iei................................... 157 4. Formele imagina]iei........................................................... 158 5. Dezvoltarea creativit\]ii ...................................................... 166 Capitolul XIV. LIMBAJUL 1. Limba ............................................................................ 170 2. Limbajul [i g^ndirea .......................................................... 171

8

PSIHOLOGIE GENERAL|

3. Func]ia de comunicare ....................................................... 175 4. Func]ia dialectic\ .............................................................. 175 5. Func]ia practic\ ................................................................ 175 6. Func]ia afectiv\ ................................................................ 175 7. Func]ia ludic\ .................................................................. 176 8. Func]ia cathartic\ ............................................................. 176 9. Formele limbajului ............................................................ 176 10. Patologia limbajului ......................................................... 177 Capitolul XV. GÂNDIREA 1. Caracterizarea g^ndirii ....................................................... 178 2. Opera]iile generale ale g^ndirii............................................. 178 3. Opera]iile specifice ale g^ndirii. Teoria lui J. Piaget .................. 180 4. Rolul imaginii în procesul de g^ndire ..................................... 184 5. No]iunea privit\ din punct de vedere psihologic ........................ 185 6. Judecata din punct de vedere psihologic .................................. 190 7. Ra]iunea ......................................................................... 191 8. Rezolvarea problemelor ...................................................... 192 9. ~n]elegerea ...................................................................... 196 Capitolul XVI. MOTIVA}IA 1. Natura motivelor .............................................................. 198 2. Moduri [i variet\]i de motive ............................................... 199 3. Foamea [i setea ................................................................ 202 4. Tendin]ele de ap\rare – frica ................................................ 205 5. Tendin]ele agresive ............................................................ 206 6. Ata[amentul .................................................................... 209 7. Motiva]ia erotic\ .............................................................. 210 8. Motiva]ia de realizare ........................................................ 213 9. Nivelul de aspira]ie ........................................................... 214 10. Frustrarea [i stresul.......................................................... 215 Capitolul XVII. AFECTIVITATEA 1. Caracteristicile st\rilor afective ............................................ 219 2. Formele st\rilor afective ..................................................... 220 3. Emo]iile ......................................................................... 224 4. Teorii asupra naturii emo]iilor .............................................. 229

9

5. Sentimentele .................................................................... 233 6. Pasiunile ......................................................................... 237 7. Dezvoltarea afectivit\]ii ..................................................... 238 Capitolul XVIII. ACTIVITATEA VOLUNTAR| 1. Structura activit\]ii............................................................ 243 2. Fazele actului voluntar ....................................................... 244 3. Teorii asupra actului voluntar ............................................... 245 BIBLIOGRAFIE ...................................................................... 249

10

PSIHOLOGIE GENERAL|

11

PREFA}| Pentru cei ce doresc o ini]iere în domeniul fenomenelor suflete[ti [i, cu at^t mai mult, pentru cei care vor s\ studieze temeinic psihologia, primele informa]ii, datele fundamentale ale acestei [tiin]e sunt furnizate de c\tre psihologia general\. Cercet\rile obiective din domeniul fenomenelor psihice, începute în ultimele decenii ale secolului XIX, au vizat tocmai surprinderea legilor generale, a principalelor caracteristici ce pot fi sesizate în conduita oric\rei persoane. Cu toat\ diversificarea ramurilor psihologiei, mare parte din cercetarea experimental\ a continuat în aceea[i direc]ie. De aceea, primele cuno[tin]e ce se predau în liceu sunt cele de psihologie general\. Numai c\ investiga]iile obiective au fost realizate în special în domeniul proceselor cognitive [i, prin urmare, au o slab\ leg\tur\ cu psihologia cotidian\, unde cunoa[terea motivelor, a sentimentelor, a tr\s\turilor de caracter st\ pe primul plan. De aceea, spre a trezi [i men]ine interesul pentru psihologie, se cere o concretizare a expunerii, citarea de fapte [i experimente care s\ fac\ o leg\tur\ cu experien]a psihologic\ a tinerilor, mai ales cu cea ob]inut\ prin introspec]ie. Or, îndeosebi manualele de liceu au subestimat acest aspect. Ministerul ~nv\]\m^ntului nu s-a preocupat deloc de concep]ia didactic\ a manualului de psihologie, nici înainte, nici dup\ 1990. El este abstract, cu terminologie preten]ioas\ [i, pe alocuri, confuz. Degeaba s-au pl^ns at^t cadrele didactice, c^t [i elevii. Modele aveam: exist\ în biblioteci manualul de psihologie al lui I. Petrovici [i N. Bagdasar, utilizat pe larg în deceniul al patrulea: acolo fiecare idee principal\ este sus]inut\ de 2-3 exemplific\ri. Personal, de peste dou\ decenii, ]in cursul de psihologie general\ cu studen]ii Sec]iei de Filosofie a Universit\]ii ie[ene, apoi, din 1990, [i cu cei ai Sec]iilor de Psihologie [i Pedagogie, curs prev\zut în anul I. Am considerat c\ [i în înv\]\m^ntul superior, la începutul studiilor m\car, un curs nu trebuie identificat cu un capitol de tratat. Chiar dac\ expunerea trebuie s\ fie critic\, neocolind dificult\]ile de interpretare, ea trebuie s\ clarifice aspectele fundamentale prin frecvente referiri la cercet\ri concrete [i chiar la înt^mpl\ri cotidiene. ~n plus, am dat o dezvoltare mai ampl\ capitolelor închinate motiva]iei [i afectivit\]ii, legate de observa]iile psihologice pe care tinerii le fac zilnic, at^t în cercul de prieteni, c^t [i în piesele de teatru sau filme. Am avut satisfac]ia de a constata un v\dit interes pentru lec]iile ]inute, acesta fiind motivul principal pentru care m-am hot\r^t s\ public aceast\ carte. Evident, ea nu este o simpl\ compila]ie. ~n afar\ de exemplific\ri [i interpret\ri sunt prezente mai multe contribu]ii personale. E drept c\ aproape toate au fost publicate în diferite studii. E prima oar\ îns\ c^nd sunt reunite în cadrul unei structuri unitare. Expunerea are un caracter rezumativ, ceea ce devine evident c^nd constat\m c\ M. Reuchlin trateaz\ aceea[i disciplin\ într-un volum de dimensiuni duble. Iar tratatele consacr\ psihologiei generale spa]ii considerabile. Tratatul german în 12 volume (de fapt sunt 14), editat în anii ’60 de C.J. Hogrefe, are trei volume închinate psihologiei generale, totaliz^nd 2800 de pagini. Proiectul unei enciclopedii psihologice atotcuprinz\toare, conceput în 1981 de aceea[i editur\ [i realizat în parte, prevede 16 tomuri destinate psihologiei generale (din totalul celor 85). Acest mare num\r de pagini nu este îns\ o dovad\ a for]ei psihologiei, ci exprim\ numeroasele controverse [i îndoieli referitoare la explicarea fenomenelor psihice. Aceast\ situa]ie m-a determinat s\ men]in unele referiri la probleme filosofice, f\cute ini]ial pentru a integra psihologia în preocup\rile viitorilor profesori de filosofie. Le-am p\strat [i în prelegerile expuse în fa]a psihologilor [i pedagogilor, întruc^t

12

PSIHOLOGIE GENERAL|

acolo unde sunt multe nel\muriri [i unde experimentele nu pot fi utilizate, spiritul analitic, p\trunz\tor al filosofului este indispensabil. Cine abordeaz\ manifest\rile de natur\ psihologic\, f\r\ con[tiin]a complexit\]ii lor, este condamnat la un mecanicism descalificant. Referirile bibliografice de dat\ foarte recent\ sunt relativ pu]in numeroase, ceea ce se explic\ nu at^t prin dificult\]ile mari de a cump\ra ast\zi c\r]i occidentale (datorit\ pre]urilor prohibitive pentru noi), c^t prin faptul c\, în ultimele decenii, psihologia general\ se afl\ subordonat\ punctului de vedere cognitivist. Psihologia cognitiv\ este, în multe cazuri, o „micropsihologie general\”, întruc^t abordeaz\, într-un mod riguros experimental, probleme psihologice foarte limitate. Or, p\rerea mea este c\, înainte de a p\trunde în h\]i[ul tuturor am\nuntelor, al cercet\rilor contradictorii, t^n\rul trebuie s\ aib\ format\ o concep]ie de ansamblu asupra domeniului, s\-[i fi incorporat un schelet teoretic, pe care s\ se fixeze apoi diversele detalii. ~n caz contrar, se creeaz\ riscul unei dezorient\ri, lipsind puncte ferme de sprijin. De aceea, de[i prezent\m diferite puncte de vedere, am evitat s\ aglomer\m discu]ia cu prea multe am\nunte [i rezerve divergente. Cei care se specializeaz\ în psihologie urmeaz\ în anii mai mari cursuri de psihologie cognitiv\, unde detaliile sunt prezentate în lumina ultimelor investiga]ii. Dat fiind caracterul rezumativ al expunerii, aceast\ lucrare este un compendiu care joac\ foarte bine rolul de „introducere în psihologie”. De altfel, în multe universit\]i, psihologia general\, predat\ în primii ani, apare sub aceast\ denumire în planul de înv\]\m^nt. Sper ca ea s\ serveasc\ nu numai celor ce se specializeaz\ în domeniu, ci [i actualilor sau viitorilor profesori, doritori de mai mult\ precizie în leg\tur\ cu variatele fenomene suflete[ti, prin intermediul c\rora cunoa[tem [i st\p^nim at^t lumea înconjur\toare, c^t [i propria noastr\ persoan\. Doresc s\ mul]umesc tuturor celor ce s-au str\duit pentru o corect\ [i frumoas\ apari]ie a acestei c\r]i [i îndeosebi colegului meu, profesor dr. Adrian Neculau, care a avut un pre]ios aport în publicarea ei. august 1996 Autorul

13

CAPITOLUL I

~NCEPUTURILE PSIHOLOGIEI. APARI}IA PSIHOLOGIEI CA {TIIN}|

1. Definirea psihologiei Definirea psihologiei ca [tiin]\ pare a fi destul de simpl\. Psihologia este [tiin]a care se ocup\ cu descrierea [i explicarea fenomenelor [i însu[irilor psihice verificabile. Dar simplitatea este aparent\, deoarece e foarte greu de l\murit ce se în]elege prin fenomen psihic [i mai ales ce este un fenomen psihic. Via]a sufleteasc\ e înc\ un mare mister pe care filosofii îl discut\ de milenii. Dar nici în ce prive[te manifest\rile ei nu exist\ un acord. ~nc\ [i ast\zi obiectul psihologiei este subiect de controverse. De aceea, mul]i psihologi, ca de pild\ P. Greco, sus]in c\ nu poate fi vorba de un obiect unitar al psihologiei, întruc^t exist\ de fapt mai multe psihologii. {i cu toate acestea, în mod vag, implicit, to]i [tim pe care manifest\ri le numim psihice.

2. Originea psihologiei practice ~n privin]a fenomenelor suflete[ti putem distinge dou\ moduri de a le aborda: unul practic [i altul teoretic. ~n via]a de toate zilele, oamenii, de la apari]ia con[tiin]ei lor ra]ionale, au observat manifest\ri [i însu[iri psihice ale c\ror denumiri abund\ în toate limbile. De[i în societ\]ile foarte primitive oamenii sem\nau mai mult între ei dec^t cet\]enii societ\]ilor civilizate, totu[i deosebiri între indivizi au existat întotdeauna: unii sunt mai curajo[i, al]ii frico[i, unii sunt vioi, vorb\re]i, al]ii calmi [i t\cu]i, unii foarte îndem^natici, al]ii st^ngaci [.a.m.d. Astfel de particularit\]i au fost observate, fiind foarte importante în practic\: în timpul v^n\torii organizate de un trib, în fa]\ erau pu[i cei mai curajo[i [i cei mai abili ]inta[i; cei frico[i îndeplineau rolul de h\ita[i, alung^nd v^natul cu mult zgomot. Cunoa[terea particularit\]ilor psihice a devenit din ce în ce mai important\ pe m\sur\ ce, o dat\ cu progresul civiliza]iei, au ap\rut numeroase îndeletniciri, s-au diferen]iat p\turi [i clase sociale, între care exist\ rela]ii de colaborare ori subordonare. Astfel, cei care aveau numeroase rela]ii cu oamenii (medicii, judec\torii, conduc\torii, preo]ii) au ajuns s\ fie buni „psihologi practicieni”, buni cunosc\tori ai virtu]ilor [i n\ravurilor omene[ti, de care ]ineau cont în vederea reu[itei în activitatea lor. O dat\ cu apari]ia [i dezvoltarea literaturii [i a filosofiei au ap\rut [i scrieri con]in^nd observa]ii, cuget\ri profunde cu privire la reac]iile psihice. ~nc\ în antichitate, Teofrast a scris un mic volum în care a descris Caracterele, tradus în francez\ de La Bruyère (1645-1696), acesta public^nd [i el o carte cu acela[i titlu, foarte apreciat\ at^t de contemporanii lui, c^t [i în zilele noastre. ~n observa]ii psihologice de mare fine]e au excelat în special marii romancieri din ultimele dou\ secole. O asemenea psihologie nu este îns\ [tiin]ific\. I se spune „psihologia sim]ului comun” ori „psihologia naiv\”, care se înva]\ o dat\ cu limba matern\ (orice limb\ modern\ con]ine mii de termeni referitori la fenomene [i însu[iri psihice) [i din

14

PSIHOLOGIE GENERAL|

practica vie]ii cotidiene. Aceste cuno[tin]e nu sunt îns\ precise, nu sunt sistematizate, nu sunt verificate în mod riguros. Utilizarea lor ]ine mai mult de intui]ie; asemenea practic\ psihologic\ reprezint\ mai mult o art\ dec^t o [tiin]\. Nu e mai pu]in adev\rat c\ unii profesioni[ti (medici, profesori, scriitori) ajung s\ poat\ caracteriza foarte exact felul de a fi, de a reac]iona al unei persoane pe care au avut prilejul de a o urm\ri mai mult\ vreme. Acest gen de psihologie n-a progresat prea mult de-a lungul secolelor. Ast\zi, dat\ fiind existen]a psihologiei [tiin]ifice, exist\ multe ramuri aplicate ale psihologiei (medical\, [colar\ [.a.) ce utilizeaz\ cuno[tin]e [i metode exacte. Dar un psiholog profesionist înc\ nu se poate lipsi de cuno[tin]ele sale psihologice, acumulate prin experien]\ personal\. Psihologia naiv\ se v\de[te a fi foarte necesar\ în orice activitate practic\. Iat\ de ce un viitor psiholog ori chiar numai un viitor profesor trebuie s\ citeasc\, pe l^ng\ c\r]i [tiin]ifice de psihologie [i romanele marilor scriitori, izvor de profunde reflec]ii asupra conduitei umane. Psihologia ca [tiin]\ a evitat aprofundarea psihologiei naive; orice om de [tiin]\ e predispus s\ critice reflec]iile cotidiene, deseori eronate. Totu[i, încep^nd cu deceniul al 7-lea (al secolului nostru), au ap\rut cercet\ri riguroase asupra psihologiei sim]ului comun [i a modului în care ea e utilizat\ zilnic. Este un nou domeniu de cercetare pentru [tiin]\ (vezi Tr. Herseni, 1980; A. Cosmovici, 1988).

3. ~nceputurile reflec]iei teoretice asupra fenomenelor suflete[ti Sunt c^teva fenomene care au atras aten]ia oamenilor din cele mai îndep\rtate timpuri [i au dat na[tere reflec]iei asupra psihicului [i naturii sale. Cel mai frapant, zguduitor prin consecin]ele sale, a fost, desigur, moartea omului. Ceea ce a p\rut s\ caracterizeze net acest eveniment este încetarea respira]iei. De unde o identificare între suflet [i respira]ie: în grece[te psyché înseamn\ suflet, dar [i suflu; în latin\ „spiritus” vine de la „spirare” care înseamn\ a respira; chiar [i în rom^ne[te cuv^ntul suflet este înrudit cu „suflare”. ~nc^t a existat concep]ia c\ sufletul ar fi ceva foarte subtil care în momentul mor]ii p\r\se[te corpul pe gur\ ori pe n\ri. Democrit sus]inea c\ sufletul este format din atomi foarte subtili, un „fel de foc foarte viu”. Un alt fenomen impresionant îl constituie visele din timpul somnului. Unii oameni primitivi, nu cu mult timp în urm\, considerau visele ca av^nd o realitate: dac\ [eful de trib visa o v^n\toare norocoas\, supu[ii îl felicitau bucuro[i! ~n fine, bolile psihice, delirul, halucina]iile, chinurile imaginare au impresionat [i ele. Toate aceste fenomene au ridicat problemele naturii psihicului, ale rolului s\u – obiect a ceea ce mai t^rziu filosofii au numit ontologie. ~nainte îns\ de a fi preocupare filosofic\, aceste fenomene au dus la crearea de mituri, la diferite credin]e religioase referitoare la multiple f\pturi supranaturale [.a.m.d. Progresul g^ndirii psihologice s-a realizat o dat\ cu apari]ia marilor g^nditori ai antichit\]ii. Dac\ la to]i filosofii vom g\si reflec]ii privind natura sufletului, primul care a abordat fenomenele psihicului de pe pozi]ia unui „naturalist”, a unui observator este marele Aristotel (384-322 î.e.n.). Observa]iile sale au fost consemnate în ni[te „tratate” (care atunci erau c\rticele cu pu]ine pagini – nu ca azi): Despre memorie [i reamintire, Despre sim]ire [i cele sensibile, Despre vise [.a. ~n zilele noastre le g\sim grupate într-o lucrare numit\ Parva naturalia. Afl\m unele observa]ii penetrante,

INCEPUTURILE PSIHOLOGIEI

15

cum este [i consemnarea existen]ei asocia]iilor de idei, fenomen mult supraapreciat în scrierile filosofilor empiri[ti din timpurile moderne. Mai sunt, desigur, [i al]ii care au f\cut supozi]ii interesante. De exemplu, Epicur (341-270 î.e.n.) explica astfel senza]iile: de pe suprafa]a obiectelor se desprind un fel de membrane extrem de fine (numite de el efluvii ori spectre) care p\trund în organele de sim] [i impresioneaz\ atomii sufletului. A[adar, suntem mereu p\trun[i de floarea pe care o privim. ~n timpul evului mediu, c^nd a predominat spiritualismul mistic, nu g\sim aporturi notabile privind fenomenele suflete[ti. Cel care a f\cut multe observa]ii p\trunz\toare este filosoful englez John Locke (1632-1704) în cartea sa Eseu asupra intelectului uman. Aici el sus]ine c\ „toate ideile noastre provin din experien]\”. Ideile complexe rezult\ din combinarea celor simple. El nu se preocup\ de natura sufletului, ci caut\ s\ afle cum g^ndirea ajunge la ideile despre lume [i descrie foarte exact principalele opera]ii ale g^ndirii. De aceea, John Locke poate fi socotit întemeietorul psihologiei moderne. ~ns\ el practic\ o psihologie reflexiv\ care se bazeaz\ pe introspec]ie [i ra]ionament, recurg^nd pu]in la observa]ia extern\ sistematic\ [i neutiliz^nd experimentul. ~n secolul XVIII, sub influen]a lui David Hume, apare o direc]ie care sus]ine importan]a asocia]iei de idei; prin acest mecanism se vrea a se explica formarea [i func]ionarea psihicului în întregime (D. Hartley, James Mill [.a.). Se poate aprecia pozitiv efortul de a g\si o explica]ie coerent\ a vie]ii psihice, dar ea se va dovedi simplist\. ~n acela[i timp, în Fran]a predomin\ g^ndirea materiali[tilor francezi, care ajung p^n\ acolo înc^t s\ priveasc\ omul ca pe o ma[in\: dup\ La Mettrie (1709-1751) omul este o ma[in\ care î[i întoarce singur\ resorturile. Tot în acest secol se va încet\]eni [i denumirea de psihologie. Prima oar\ vom g\si o carte intitulat\ Psihologia în 1590 – o lucrare de Goclenius (Marburg) care îns\ trata chestiunea psihicului din punct de vedere strict ontologic. Termenul s-a încet\]enit dup\ ce filosoful Ch. Wolff [i-a intitulat dou\ c\r]i Psihologia empiric\ (1732) [i Psihologia ra]ional\ (1734). Acesta voia tocmai s\ separe psihologia bazat\ pe experien]\, pe metoda [tiin]elor naturii, de cea ontologic\, preocupat\ de esen]a sufletului. Aceast\ distinc]ie se va realiza efectiv abia peste 150 de ani. Immanuel Kant, elevul lui Wolff, [i-a însu[it terminologia, iar datorit\ enormei sale influen]e, ea s-a impus în vocabularul filosofilor. Ca [tiin]\, psihologia se va contura spre sf^r[itul secolului XIX.

4. Apari]ia psihologiei ca [tiin]\ ~n secolul XIX, sub influen]a filosofiei pozitiviste a lui Auguste Comte (1798-1857) [i a progresului tehnic, s-au dezvoltat impetuos [tiin]ele exacte bazate pe observa]ie [i experiment. Progresul unor investiga]ii efectuate de fiziologi [i fizicieni a dus la introducerea metodelor exacte [i în studiul psihicului. Remarc\m mai înt^i o serie de cercet\ri efectuate asupra creierului. P. Flourens (1794-1867) a utilizat pe scar\ larg\ procedeul abla]iunilor: extirparea unor por]iuni din creierul unor animale [i observarea efectului ei (de exemplu, extirparea unor por]iuni din creierul mic duce la imposibilitatea men]inerii echilibrului). Apoi I. Secenov (1829-1905) a putut demonstra experimental existen]a unei func]ii inhibitorii a creierului. P. Broca, observ^nd un bolnav de afazie (pierderea capacit\]ii de vorbire) [i creierul acestuia dup\ deces, a g\sit o mare leziune în circumvolu]iunea a III-a frontal\, stabilind existen]a acolo a unui centru al vorbirii (1861). ~n anii urm\tori,

16

PSIHOLOGIE GENERAL|

Fritsch [i Hitzig, excit^nd electric creierul unui animal, au putut determina centrii care comand\ anumite mi[c\ri (1870). W. Weber [i T. Fechner au studiat raporturile existente între intensitatea unor stimuli [i senza]iile corespunz\toare. Un astronom german (T. Bessel) a stabilit un procedeu de m\surare a timpului de reac]ie (timpul minim necesar pentru a r\spunde la apari]ia unui excitant). H. Helmholtz a studiat fenomenul producerii culorilor [i natura timbrurilor sunetelor. Influen]at de toate aceste cercet\ri, filosoful german W. Wundt a publicat în anii 1873-1874 cartea Principii de psihologie fiziologic\, iar în 1879 a inaugurat, la Leipzig, primul laborator de psihologie experimental\ care a avut un enorm succes. Aici [i-au f\cut ucenicia numero[i tineri din toate ]\rile civilizate care, întor[i la ei acas\, au înfiin]at laboratoare de psihologie. Din acest motiv, anul 1879 este considerat a fi anul na[terii psihologiei [tiin]ifice. Atunci s-au înmul]it cercet\rile pur psihologice tip\rite la început în revistele de filosofie. ~n 1889 a avut loc deja primul congres de psihologie. Primul rom^n care a lucrat în laboratorul lui W. Wundt [i [i-a sus]inut doctoratul cu o tez\ de psihologie a fost Ed. Gruber (în 1893). Acesta, întorc^ndu-se la Ia[i, a înfiin]at cel dintâi laborator de psihologie experimental\ în cadrul universit\]ii ie[ene (M. Bejat, pp. 153-182). Din p\cate, dup\ numai un an, E. Gruber s-a îmboln\vit grav [i s-a sf^r[it din via]\, laboratorul r\m^n^nd în p\r\sire. A[adar, în acei ani a avut loc proclamarea independen]ei psihologiei fa]\ de filosofie, iar „decretul” care consfin]e[te separarea ei teoretic\ îl g\sim în prefa]a c\r]ii lui Théodule Ribot, Psihologia englez\ contemporan\. „Psihologia va fi, spune psihologul francez, pur experimental\, nu va avea ca obiect dec^t fenomenele, legile lor [i cauzele lor imediate; ea nu se va ocupa nici de suflet, nici de esen]a sa, c\ci aceast\ chestiune fiind deasupra experien]ei [i în afara verific\rii apar]ine metafizicii” (în sens de ontologie). Pozi]ia sa era foarte clar\ [i just\, dar de-a lungul anilor s-a dovedit iluzorie aceast\ independen]\ total\ de reflec]ia filosofic\. Totu[i, cercet\rile bazate pe experiment [i metoda patologic\ (o compara]ie între st\rile bolnavilor mintal [i cele prezente la oameni normali) au dat roade bogate [i importante. Laboratorul [i cercet\rile conduse aici de W. Wundt au avut serioase limite, fiindc\ psihologul german considera c\ se pot aborda experimental numai procesele psihice elementare: aici se studiau senza]iile, timpul de reac]ie [i emotivitatea elementar\. El credea c\ procesele superioare se pot aborda prin studiul mentalit\]ii [i comport\rii popoarelor. W. Wundt a [i publicat o monumental\ Psihologie a popoarelor, dar acolo g\sim mai degrab\ studii etnografice dec^t psihologice. Dar restric]iile stabilite de W. Wundt s-au dovedit factice: chiar la sf^r[itul secolului trecut apar studii experimentale ingenioase [i perseverente asupra memoriei, cercet\ri ini]iate de Herman Ebbinghaus. Ele vizau deci o func]ie complex\, superioar\.

5. Dezvoltarea psihologiei [tiin]ifice O dat\ cu secolul XX, psihologia se dezvolt\ paralel pe mai multe direc]ii. Mai înt^i au ap\rut cercet\ri experimentale efectuate cu animale. La începutul secolului, I.P. Pavlov [i-a publicat rezultatele sale privind reflexele condi]ionate, care au avut un profund [i îndelung ecou. Simultan, în Statele Unite, E. Thorndike a ini]iat cercet\ri cu ajutorul labirintului în care trebuiau s\ se orienteze [oarecii observa]i de experimentator. Teoria sa, similar\ cu cea a lui I.P. Pavlov, se inspira de fapt din

INCEPUTURILE PSIHOLOGIEI

17

asocia]ionismul secolului trecut. Critic^ndu-l pe Thorndike, J. Watson (în 1913) va continua, împreun\ cu elevii s\i, opera acestuia, introduc^nd mai mult\ rigoare. Aceast\ [coal\ va purta denumirea de behaviorism, de la behavior (comportament), întruc^t are în centrul aten]iei studiul comportamentului exterior, cercetarea a ceea ce poate fi observat în mod exact. Ea va folosi pe scar\ larg\ scurte proceduri experimentale, numite teste, care au permis discriminarea [i m\surarea aptitudinilor [i sunt utilizate azi în mod foarte frecvent. Pe un cu totul alt plan, psihicul a fost abordat de c\tre medicul vienez S. Freud, fondatorul psihanalizei, disciplin\ ce-[i propune s\ analizeze profunzimile incon[tientului, a c\rui importan]\ a exagerat-o. Psihanaliza nu utilizeaz\ experimentul, ci î[i îndreapt\ aten]ia asupra resurselor convorbirii clinice. De[i contestat\ ca [tiin]\, psihanaliza are foarte mul]i adep]i în occident. ~n studiul percep]iei, experimentul a fost utilizat cu succes de o [coal\ german\ numit\ [coala formei (Gestalt în nem]e[te – de unde men]ionarea ei frecvent\ sub denumirea de gestaltism). Cu toate contribu]iile sale importante, aceast\ direc]ie [i-a extins concluziile asupra întregii lumi materiale, ancor^ndu-se în considera]ii filosofice hazardate, de nuan]\ neokantian\. Se v\de[te acum rela]ia str^ns\ care continu\ s\ existe între psihologie [i filosofie. De altfel, pe l^ng\ aceste orient\ri ce recurg la experien]\, la observa]ii [i experiment, continu\ s\ existe „psihologia reflexiv\”, practicat\ de filosofii care vor critica frecvent limitele sau erorile experimentalismului. Putem vorbi, de pild\, de o psihologie fenomenologic\, bazat\ pe observa]ia intern\ [i ra]ionamentul subtil. Printre precursorii acestui curent îl g\sim pe Franz Brentano (1838-1917). El consider\ psihologia ca [tiin]\ a fenomenelor psihice accesibile percep]iei interne. Dup\ Brentano, orice fenomen psihic se caracterizeaz\ prin aceea c\ este inten]ional (dar inten]ia e caracterizat\ foarte larg ca fiind o aspira]ie care caut\ s\ se realizeze – deci nu e vorba doar de scopul urm\rit con[tient). Fenomenele inten]ionale au un obiect: în reprezentare exist\ ceva (un obiect) reprezentat, în judecat\ ceva este acceptat (sau respins), în iubire cineva este iubit etc. Or, aceast\ caracteristic\ (inten]ionalitatea) este foarte greu de surprins din exterior. Introspec]ia ne dezv\luie referirile noastre, inten]iile. Astfel, un mare rol îl are contemplarea izvoarelor originale, a inten]iilor. William James (1842-1910) merge pe o cale asem\n\toare: descrierea subtil\ a vie]ii suflete[ti ce apare ca o curgere continu\, mereu schimb\toare, selectiv\, inten]ional\. Fenomenele psihice au un fel de aureol\, un fel de franjuri ale con[tiin]ei; pe l^ng\ ceea ce este clar, exist\ aspecte abia observate asigur^nd continuitatea, trecerea de la un fenomen psihic la altul, de la con[tient la incon[tient. „Aureola” d\ un anume ton, o culoare tr\irii în ansamblu (o atitudine specific\, un sentiment pozitiv ori negativ). Ed. Husserl (1859-1938) a dus aceste puncte de vedere la ultimele lor consecin]e, fundament^nd un curent filosofic, prezent [i în filosofia de azi: fenomenologia, care se bazeaz\ pe o descriere psihologic\ a fenomenelor interne. El se ridic\ împotriva reducerii fenomenelor psihice la senza]ii [i reprezent\ri (imagini). Cere s\ prelu\m în mod simplu ceea ce ni se ofer\ originar în intui]ie (observarea intern\). Dup\ Husserl, introspec]ia ne dezv\luie o mare bog\]ie [i o mare varietate de nuan]e, el pronun]^ndu-se împotriva unor tendin]e de simplificare implicate de cercetarea psihologic\, doritoare de a m\sura [i a stabili etaloane. M\sura e greu de realizat în psihologie, m\rimile sunt evaluate în mod grosier [i se pierd nuan]ele; printre nuan]e se afl\ [i caracterul inten]ional, care d\ aspectul calitativ al fenomenului. Sesizarea calit\]ii constituie chiar obiectul fenomenologiei.

18

PSIHOLOGIE GENERAL|

Pe de alt\ parte, fenomenologia se consider\ o [tiin]\ a datelor de con[tiin]\, care sunt degajate de toate determin\rile concrete, de orice variabilitate [i orice ancorare într-un loc [i într-un moment: se ob]ine obiectivitatea, adic\ o privire pur\ asupra fiin]ei. Dar criteriile acesteia nu sunt clare. P^n\ la urm\, fenomenologia formuleaz\ teze dogmatice. Dogmatismul nu exclude contribu]iile filosofice importante. {i Hegel a fost dogmatic, dar valoarea filosofiei sale nu este contestat\. Pentru psihologie direc]ia fenomenologic\ este important\, adep]ii acestui curent f\c^nd observa]ii de mare fine]e, ele devenind o pav\z\ împotriva tendin]elor de simplificare a vie]ii psihice. Este notabil\ [i importan]a acordat\ inten]iilor, motiva]iei, atitudinilor. Fenomenologia a influen]at mul]i psihologi de vaz\. Limitele ei sunt constituite de reducerea la descriere, f\r\ încerc\ri de explica]ie. Paralel cu primele publica]ii anun]^nd punctul de vedere fenomenologic, apare o alt\ direc]ie în psihologie: psihologia comprehensiv\ (Verstehenpsychologie) înrudit\ cu fenomenologia cel pu]in prin reac]ia sa împotriva tendin]elor de simplificare [i analiz\ excesiv\, prezente în psihologia de orientare asocia]ionist\ ca [i în psihologia experimental\. Principalul reprezentant al acestui curent este Wilhelm Dilthey (1833-1911). Acesta include psihologia printre [tiin]ele care au ca obiect spiritul, realit\]ile istorico-sociale: istoria, dreptul, lingvistica, istoria artei [.a. Acestea se disting printr-o logic\ [i o metodologie proprii, fiind discipline descriptive, comprehensive, lipsind tendin]ele de abstractizare [i generalizare caracteristice [tiin]elor naturii. Dilthey cere o abordare a individului în întregul s\u, apel^ndu-se la introspec]ie pentru a în]elege unitatea specific\ a vie]ii suflete[ti, ceea ce implic\ o tendin]\ spre comprehensiune. Spre deosebire de fenomenologie, psihologia comprehensiv\ se orienteaz\ spre con]inutul vie]ii suflete[ti, nu numai spre aspectele formale [i nici doar spre intelect. Omul adev\rat este acela care ac]ioneaz\. De aceea, el efectueaz\ studiul unor personalit\]i din istorie, al acelora a c\ror existen]\ este bine cunoscut\. G\sim deci un studiu al biografiilor individuale, cele ale marilor personalit\]i din rena[tere [i ale unor morali[ti francezi. Psihologia comprehensiv\ a fost continuat\ de Ed. Spranger (1882-1963) care a identificat 6 „forme de via]\”, 6 tipuri umane (tipul economic, tipul artistic etc.) devenite foarte populare în psihologia aplicat\. Dar rela]ia pe care W. Dilthey a v\zut-o între psihologie [i istorie nu a fost fructificat\. Istoricii nu sunt familiariza]i cu analiza psihologic\ de profunzime, iar psihologii nu [tiu s\ verifice autenticitatea documentelor istorice. Progresul pe aceast\ linie necesit\ o colaborare între cele dou\ domenii, care nu s-a realizat. Totu[i, recent, istoricii au început s\ dea aten]ie „psihologiei istorice”, adic\ mentalit\]ii caracteristice unei perioade trecute. Ceea ce a rodit în psihologie este preocuparea lui W. Dilthey [i a elevilor s\i pentru specificul individual. Astfel, W. Windelband a deosebit [i el [tiin]ele idiografice ale spiritului (care studiaz\ evenimente singulare), de [tiin]ele naturii – denumite de el nomotetice. Acestea generalizeaz\, caut\ legi cauzale. Disciplinele idiografice, cum sunt istoria [i psihologia, studiaz\ evenimente unice; totu[i, pot fi obiect de [tiin]\ care va c\uta s\ determine specificul fiec\ruia. Problema este controversat\ [i azi: cum e posibil\ o [tiin]\ a individualului? O anume persoan\ este o fiin]\ unic\, atunci cum poate fi obiect de [tiin]\? Poate fi, dac\ o studiem în evolu]ie, pentru a deosebi aspectele ei esen]iale, caracteristice, de

19

INCEPUTURILE PSIHOLOGIEI

cele înt^mpl\toare, variabile. La urma urmei, astronomii nu studiaz\ [tiin]ific soarele care este un corp unic? Apoi, biologii nu studiaz\ plante [i animale care sunt [i ele, la r^ndul lor, fiin]e unice? De fapt, în univers nici dou\ pietricele nu sunt identice în toate detaliile lor microscopice. Deci distinc]ia dintre cele dou\ grupe de [tiin]e s-ar putea s\ nu fie esen]ial\. Oricum, preocuparea pentru specificul individual este important\ în psihologie, iar spiritul psihologiei comprehensive continu\ s\ fie prezent în concep]ia multor psihologi contemporani: W. Stern, G. Allport [i, recent, H. Thomae au adus contribu]ii importante în acest sens. H. Thomae s-a preocupat îndeaproape de studiul biografiilor, preconiz^nd o cercetare sistematic\ a lor. A[a cum ve]i avea prilejul s\ constata]i în studiile viitoare, psihologul practician trebuie s\ acorde mare aten]ie determin\rii specificului individual al persoanei pe care o examineaz\. Totu[i, progresele esen]iale ale psihologiei au venit din partea acelor cercet\tori care au f\cut investiga]ii concrete bazate pe observarea comport\rii umane, pe rezultatele convorbirilor [i ale experimentelor. Cea mai valoroas\ contribu]ie a adus-o, în ultimele decenii, J. Piaget care a reu[it, dup\ un travaliu de trei decenii, s\ demonstreze c\ g^ndirea abstract\, g^ndirea formal\, apare treptat, prin interiorizarea ac]iunilor desf\[urate în prealabil în planul extern. ~n felul acesta, s-a comb\tut apriorismul sus]inut de I. Kant [i s-au consolidat bazele empirice ale psihologiei. E bine s\ men]ion\m c\ ideologia marxist-leninist\, filosofia materialist dialectic\ au avut o influen]\ negativ\ asupra evolu]iei psihologiei. ~n Uniunea Sovietic\, încep^nd cu anii ’40 s-a instaurat cultul lui I.P. Pavlov consider^ndu-se de unii c\ teoria sa poate rezolva toate problemele psihologiei, ceea ce a st^njenit dezvoltarea psihologiei sovietice. O contribu]ie de ordin critic a avut-o, în Fran]a anilor ’30, Georges Politzer care a observat caracterul artificial al multor cercet\ri, cer^nd s\ studiem „drama” vie]ii, adic\ fragmente concrete din via]a omului: omul în produc]ie, omul pe stadion, evenimentul c\s\toriei [.a. Dar Politzer n-a putut da un exemplu de organizare a unei astfel de cercet\ri. ~n deceniul al 7-lea, L. Sève a reluat criticile lui Politzer, el recomand^nd utilizarea metodei biografice, dar f\r\ a contribui la perfec]ionarea ei. H. Thomae va fi acela care, cu totul independent de marxism, a studiat-o îndelung [i a f\cut s\ progreseze aceast\ metod\. * * * Dezvoltarea impetuoas\ a cercet\rilor de psihologie în secolul XX a dus la apari]ia a tot felul de specializ\ri, a noi ramuri ale psihologiei. ~ndeosebi s-au diferen]iat numeroase ramuri „aplicate”, ramuri „practice” viz^nd optimizarea activit\]ii în diferite domenii. ~n figura 1 înf\]i[\m principalele ramuri ale psihologiei contemporane. Psihologia general\ este deci ramura care se refer\ la individul uman, normal, evoluat studiat din punct de vedere teoretic [i în mod analitic. Este ramura cea mai bine dezvoltat\, pe cuno[tin]ele de psihologie general\ baz^ndu-se toate celelalte discipline, f\r\ a se reduce, desigur, la ele.

20

PSIHOLOGIE GENERAL|

Clasificarea de mai jos sugereaz\ existen]a unui mare volum de cuno[tin]e psihologice. ~ntr-adev\r, în anii ’60, în R.F. Germania a ap\rut un mare tratat german de psihologie `n 14 volume, fiecare volum av^nd cel pu]in 400 de pagini (unele au [i c^te 1000 de pagini). Iar din 1982 apar succesiv volume (de aceea[i propor]ie) în cadrul unei Enciclopedii a psihologiei, proiectat\ s\ aib\... 85 de tomuri! Din p\cate, num\rul imens de pagini nu se explic\ prin st\p^nirea tuturor tainelor psihicului. Dimpotriv\: ele exprim\ num\rul mare de teorii [i ipoteze divergente, contrarii. Chiar unele fapte sunt discutabile. Nu exist\ o sistematizare unanim acceptat\, multe experien]e duc la concluzii neconcordante. Altele sunt lipsite de o semnifica]ie clar\; psihologia se afl\ la începutul ei, nu exist\ p\reri unanime dec^t într-un num\r restr^ns de probleme. Cum men]ionam chiar la începutul cursului, nici m\car în ce prive[te obiectul psihologiei nu exist\ unitate de vederi: – pavlovismul g\se[te solu]ii în studiul reflexelor condi]ionate; – behaviorismul are încredere doar în comportamentul observabil din exterior; – psihanaliza consider\ c\ esen]ialul const\ în impulsurile incon[tiente; – fenomenologia se bazeaz\ în special pe analiza vie]ii mintale interioare. Iat\ de ce în continuare va trebui s\ descifr\m felul nostru de a vedea obiectul psihologiei, de[i nu ne vom opri prea mult asupra unor probleme care sunt mai mult de resortul filosofiei.

Fig.1. Ramurile psihologiei

21

C APITOLUL II

OBIECTUL PSIHOLOGIEI

1. Natura psihicului Nu putem caracteriza ceea ce în]elegem prin fenomen psihic, f\r\ o privire c^t de sumar\ asupra problemei naturii psihicului. Altfel se pot face ([i s-au f\cut) gre[eli foarte mari, cu consecin]e negative asupra evolu]iei psihologiei. ~n leg\tur\ cu problema esen]ei vie]ii psihice se afl\ chestiunea raportului dintre suflet [i creier. Aici g\sim trei perspective, trei pozi]ii filosofice. a) Spiritul ar fi o substan]\ cu propriet\]i net diferite de cele ale creierului, ale materiei [i care comand\ creierului, afl^ndu-se în interac]iune cu acesta. De[i se afl\ în subordine, creierul poate ac]iona asupra psihicului. O dovad\ o constituie be]ia: alcoolul influen]eaz\ activitatea creierului [i poate duce la tot felul de tulbur\ri ale con[tiin]ei. Aceasta ar fi pozi]ia interac]ionist\. Dup\ René Descartes, interac]iunea s-ar produce prin intermediul glandei pineale (epifiza); dup\ K. Popper (filosof contemporan), ea ar avea loc prin mijlocirea unor moduli existen]i în scoar]a cerebral\. De ce simte nevoia K. Popper s\ accepte existen]a spiritului? Fiindc\ neurofiziologia actual\ nu poate explica (înc\) sinteza proceselor nervoase ce face posibile percep]ia, voin]a [.a. La drept vorbind, noi nu putem explica nici sinteza implicat\ de metabolismul unei celule vii (în fiecare secund\ au loc acolo cca. 2000 de procese fizice [i chimice. Cum pot fi ele a[a de precis coordonate înc^t s\ duc\ la ordonate acte de metabolism?). b) A doua concep]ie afirm\ de asemenea deosebirea dintre spirit [i materie, realit\]i complet diferite, dar care nu interac]ioneaz\. Situa]ia este de a[a natur\ înc^t oric\rei modific\ri în spirit îi corespunde o modificare a materiei. De aceea se vorbe[te de paralelism. Problema este cum s-a asigurat aceast\ permanent\ potrivire. Unii sus]in c\ intervine voin]a divin\, care a creat totul. Al]ii consider\ c\ biologii, studiind misterele evolu]iei materiei vii, vor clarifica [i aceast\ chestiune. c) A treia pozi]ie const\ în postularea identit\]ii, teoria identit\]ii: nu exist\ dec^t creierul. Activitatea sa explic\ fenomenele psihice. Dar activitatea creierului poate fi privit\ din dou\ puncte de vedere. C^nd observ\m activitatea nervoas\ din exterior, vorbim de materie, guvernat\ de legi. Privit\ din interiorul fiec\ruia din noi, vedem alte aspecte [i ne referim la psihic, la spirit. E ca [i în cazul unui submarin: unul este aspectul s\u v\zut din afar\, din avion, altul este aspectul pe care îl observ\ matelo]ii din\untrul acestui vehicul. Dificultatea st\ în posibilitatea stabilirii unei leg\turi între cele dou\ aspecte: cum e posibil ca o idee s\ declan[eze o ac]iune, un act exterior, material? Este o problem\ de mare complexitate. Ea s-ar putea rezolva dac\ s-ar accepta c\ psihicul este expresia unei propriet\]i caracteristice tuturor obiectelor [i fiin]elor din univers: forma. Psihicul ar fi forma pe care o îmbrac\ succesiunea proceselor nervoase din creier (A. Cosmovici, {t. Celmare, 1990). S\ încerc\m s\ clarific\m aceast\ pozi]ie, deoarece ni se pare cea mai verosimil\.

22

PSIHOLOGIE GENERAL|

Aristotel vorbea de existen]a a 4 cauze: cauza eficient\ (for]ele naturii în sensul de azi), cauza final\ (scopul c\tre care tinde o fiin]\), cauza material\ (substan]a din care sunt alc\tuite corpurile) [i cauza formal\ (la Aristotel era ideea asupra obiectului). Vorbind de form\, noi ne g^ndim la structura obiectului, la modul lui de alc\tuire, la configura]ia pe care o cap\t\ diferitele sale elemente. Forma are un rol hot\r^tor în desf\[urarea cauzal\ a fenomenelor. De exemplu, s\ lu\m cazul unui cutremur puternic ce face ca dintr-un munte s\ se desprind\ o st^nc\ mare. Dac\ ea are o form\ relativ rotund\, se poate rostogoli [i distruge în calea ei o caban\; dar dac\ forma este oarecum paralelipipedic\, atunci ea se va opri cur^nd în c\derea ei pe pant\. Deci forma, aici fiind vorba de structura exterioar\, intervine în lan]ul cauzal în mod hot\r^tor, fiind al\turi de for]a gravita]iei cauza d\r^m\rii unei cl\diri. Alt caz: izomerii (corpuri cu aceea[i compozi]ie chimic\, cu acela[i num\r de atomi, dar structura]i, a[eza]i în mod deosebit) n-au exact acelea[i propriet\]i, unele difer\ – iat\ alt caz de cauzalitate structural\, formal\. Mai departe: modul de organizare a celulelor duce la formarea unor organe diferite, cu func]ii diferite. Cauzalitatea structural\ (sau formal\) e rezultatul unei rela]ii dintre elemente. Forma apare din rela]iile dintre componente. De pild\, imaginea ce apare într-o fotografie: ea rezult\ din totalitatea raporturilor dintre petele închise [i cele albe, raporturi care reflect\ fidel petele de umbr\ [i luminile obiectului fotografiat. De[i hîrtia [i bromura de argint n-au nimic comun cu casa fotografiat\, de[i dimensiunile difer\ mult, p\strarea raporturilor amintite permite reproducerea fidel\ a imaginii, a formei. Forma, imaginea nu înseamn\ dec^t un sistem precizat de raporturi. La fel stau lucrurile [i în cazul imprim\rii pe band\ magnetic\: pulberea de cupru de pe band\ nu are nimic comun cu vibra]ia aerului, dar magnetizarea ei variaz\ fidel în conformitate cu varia]ia sunetelor muzicale, de unde p\strarea „formei” [i posibilitatea de a reproduce exact muzica respectiv\. Tot a[a senza]ia de ro[u este altceva dec^t culoarea ro[ie (o vibra]ie electromagnetic\), dar fiindc\ senza]ia de ro[u se afl\ în acela[i raport cu senza]ia de verde ca [i raportul dintre cele dou\ culori exterioare ochiului, noi avem o imagine corect\ asupra culorii obiectelor, ca [i a formei lor, înc^t ne putem orienta perfect în mediul ambiant. Aceast\ imagine este un fenomen psihic. Creierul este un organ material, între multiplele sale procese nervoase se stabilesc numeroase [i variate raporturi ce constituie imagini, deci procese psihice. Psihicul este imagine, form\ [i ca atare intr\ în lan]ul cauzal al reac]iilor umane. Cu alte cuvinte psihicul este informa]ie. Ceea ce este programul (soft) pentru un calculator este psihicul pentru creier, pentru organism. Spre deosebire de calculatoarele create de om, creierul este un calculator care se autoprogrameaz\ mereu în func]ie de experien]\. Pentru a vedea în ce fel psihicul intervine ca o cauz\ a comport\rii, s\ lu\m un exemplu. S\ presupunem cazul unui t^n\r din casta cea mai de jos din India, în secolul XVI (un „paria”). El vede într-un alai o frumoas\ prin]es\ indian\. Regulile severe ale societ\]ii împ\r]ite în caste interziceau rela]iile între caste îndep\rtate, nemaivorbind de imposibilitatea c\s\toriei între tinerii afla]i pe îndep\rtate trepte sociale. Ca urmare, aceast\ mentalitate se afla înscris\ în con[tiin]a t^n\rului, fiind blocat orice circuit care s\ fac\ posibil\ o ac]iune de apropiere de prin]es\. Nici m\car g^ndul acestei îndr\zneli nu poate ap\rea. ~n cazul unui prin] din anturaj, normele, „obiceiurile” fac posibil\ apari]ia ideii [i a dorin]ei de a se c\s\tori [i exist\ cale liber\ pentru a întreprinde ac]iuni în acest scop. „Imagini” diferite blocheaz\ sau elibereaz\ circuite nervoase, fiind posibile

OBIECTUL PSIHOLOGIEI

23

anumite ac]iuni. ~n felul acesta psihicul intervine în procesele nervoase care declan[eaz\ mi[c\rile coordonate în ac]iuni îndreptate c\tre un scop (acesta fiind tot o imagine). Ac]iunea psihicului e similar\ cu func]ia acarului: a muta acele liniilor ferate fie spre linia curent\, fie spre depou. Ea se încadreaz\ în acea categorie de cauze numit\ „cauzalitate structural\” (sau formal\). Totu[i între imaginea psihic\ [i cea fotografic\ exist\ o deosebire fundamental\: ultima este fixat\ o dat\ pentru totdeauna, pe c^nd cea psihic\ este în continu\ transformare, ea recept^nd mereu numeroase influen]e dinspre mediu [i organism. De asemenea, psihicul are un rol activ, transformator. Spiritul creator al omului a dus la schimb\ri importante în mediul ambiant, în special în biosfer\, cultivarea plantelor [i cre[terea animalelor efectu^ndu-se în folosul omului. Apoi, s-a ajuns la crea]ii de obiecte, ma[ini inexistente în natur\, dar care asigur\ omului posibilit\]i superioare de trai [i progres.

2. Psihologia [i fiziologia activit\]ii nervoase superioare Dac\ psihicul constituie modul de structurare a proceselor nervoase, dac\ este forma activit\]ii creierului, n-ar putea fi el studiat prin metode fiziologice? De fapt, aceast\ opinie a fost sus]inut\ în anii ’50 în Uniunea Sovietic\: prin metoda reflexelor condi]ionate s-ar putea studia activitatea psihic\ [i n-ar mai fi nevoie de psihologie. L\s^nd la o parte observa]ia c\, în fond, reflexul condi]ionat studiaz\ o reac]ie psihic\ [i este mai degrab\ o metod\ psihologic\, s\ ar\t\m c\ aceste dou\ [tiin]e nu abordeaz\ la fel activitatea creierului. Dup\ teoria identit\]ii, la care subscriem, exist\ o diferen]\ de punct de vedere între fiziologie [i psihologie. Aici trebuie s\ venim cu preciz\ri. Pentru a în]elege mai bine, s\ facem o analogie. De exemplu, procesul digestiei const\ într-o succesiune de fenomene fizice [i chimice: bolul alimentar este deplasat, fram^ntat [i descompus prin acizi, bil\ [i fermen]i. Totu[i, putem clarifica deplin digestia doar cu ajutorul fizicii [i chimiei? Nu. Pentru c\ în timpul digestiei stomacul [i pancreasul secret\ altfel de substan]e pentru digerarea unei buc\]i de p^ine [i altele pentru transformarea unui cotlet de porc. Apoi nici fizica, nici chimia nu pot explica de ce o buc\]ic\ de zah\r, dizolvat\, este repede evacuat\ din stomac, pe c^nd varza poate r\m^ne aici chiar [i 12 ore. Aceast\ dinamic\ a traiectului alimentar se poate în]elege numai privind procesul digestiei în raport cu o serie de organe (ficat, pancreas, duoden, dar [i pl\m^ni, inim\), cu sistemul nervos autonom, în raport cu întreaga func]ionare a organismului. Deci fiziologia (spre deosebire de chimie sau fizic\) studiaz\ procesele în rela]ie cu activitatea întregului organism, f\r\ de care nu pot fi în]elese nici digestia, nici respira]ia, nici circula]ia. Deci fiziologia creierului îi va studia activitatea în raport cu întregul organism: circula]ia, respira]ia, hormonii glandelor cu secre]ie intern\ [.a. ~n acest fel îns\ ea nu poate descifra sensul imaginilor formate în creier. Iat\, vedem cum doi b\rba]i se înt^lnesc într-un parc, se recunosc, dar, în loc s\-[i dea m^na, încep s\ vocifereze; unul din ei este agresiv, îl ia pe cel\lalt de guler etc. Cum poate explica un fiziolog acest fapt? El va vorbi de o iradiere a excita]iei pe scoar]\, de o cre[tere a secre]iei de adrenalin\, dar nu va putea caracteriza [i nici explica reac]iile. Iradierea excita]iei nu d\ dec^t o explica]ie foarte par]ial\, deoarece fenomenul apare [i în alte emo]ii (fric\, veselie) [i apoi, oare de ce s-a produs ea? Psihologul raporteaz\ reac]ia celui agresiv la context, la situa]ia prezent\, la trecutul celor dou\

24

PSIHOLOGIE GENERAL|

persoane, la experien]ele tr\ite de individ [i identific\ o reac]ie de furie cauzat\ de un act reprobabil din trecut, efectuat de cel\lalt. Deci punctul de vedere al psihologului este în raport cu mediul ambiant [i cu alte fenomene psihice tr\ite (experien]a anterioar\). De aici decurge sensul actelor [i se pot anticipa alternativele de conduit\ ale persoanei respective. A[adar, psihologia are cu totul alt punct de vedere, cu totul alt sistem de referin]\ dec^t fiziologia. Desigur, explica]ia psihologic\ recurge uneori [i la rela]ia cu organismul: c^nd cineva ingereaz\ prea mult alcool, tulbur\rile de percep]ie, g^ndire, afectivitate au o origine organic\. {i invers, fiziologul ori medicul explic\ uneori un ulcer de stomac prin conflictele îndelungi care au stresat persoana. Psihologia se afl\ în rela]ie cu fiziologia [i colaboreaz\ uneori pentru a putea descifra un fenomen, dar ele nu se pot confunda, sistemul lor de referin]\ fiind altul. ~n]elegerea comportamentului uman implic\ o referire [i la organism, dar în special ne raport\m la ambian]a social\ [i la structura psihic\ dob^ndit\ de persoan\, izvor^nd în special din experien]a anterioar\ (sistemul psihic const^nd în anumite concep]ii, însu[iri de temperament [i caracter, anumite sentimente [i amintiri etc.). Se obi[nuie[te a se spune c\ în]elegerea conduitei umane presupune referirea la trei factori, omul fiind un individ biopsihosocial. Principalul îl constituie structurile psihice formate care pot fi în]elese prin raportarea lor îndeosebi la experien]\ [i la mediul ambiant.

3. Obiectul [i importan]a psihologiei Concret, ceea ce studiaz\ psihologul este modul de comportare a persoanei, toate reac]iile psihice: ce spune, ac]iunile sale, expresiile. Dar psihologul are nevoie [i de informa]iile privind tr\irile interne, exteriorizate prin m\rturii verbale, prin descrieri. ~n m\sura în care acestea concord\ la multe persoane ele sunt importante. Pe baza lor, ca [i prin referin]e la ambian]a social\ ori la unele particularit\]i ale organismului putem g\si explica]ii valabile. Pentru a utiliza un termen mai cuprinz\tor, vom spune c\ psihologia studiaz\ conduita uman\, ac]iunile [i cauzele care se traduc direct sau indirect în comportare (fie imediat, fie tardiv). Termenul conduit\ cuprinde at^t comportamentul exterior, c^t [i cel interior. O anumit\ reac]ie, cum ar fi înro[irea cuiva, privit\ în raport cu organismul, este obiectul fiziologiei ori al medicinii. Aceea[i reac]ie, în raport cu întreaga conduit\ [i cu ambian]a, este obiect al psihologiei care îi va stabili sensul s\u psihologic, l\murindu-ne importan]a ei pentru comportamentul viitor al persoanei. Psihologia are leg\turi cu fiziologia. ~n special studiile de neurofiziologie o pot ajuta pentru a putea în]elege unele fenomene, mai ales tulbur\rile patologice. Dar ea se afl\ într-o rela]ie [i mai important\ cu sociologia [i etnologia. Grupul mic în care tr\ie[te copilul, familia, c^t [i celelalte institu]ii cu care ia leg\tura ulterior ([coala, biserica, întreprinderea economic\ [.a.) au o puternic\ influen]\ asupra form\rii sale psihice. Ele îi insufl\ în special anumite opinii, atitudini, obiceiuri, mentalit\]i. Pe de alt\ parte, [i particularit\]ile psihice ale unor persoane, în special ale conduc\torilor, î[i pun pecetea asupra unor grupuri, influen]eaz\ anumite evenimente sociale, deci psihologia intereseaz\ pe sociologi [i etnologi, influen]a fiind reciproc\. Cu toate eforturile f\cute (încep^nd cu secolul trecut) psihologia nu s-a putut desprinde total de filosofie. Cea mai mare parte din fenomenele psihice complexe n-au putut fi înc\ explicate dec^t în mod par]ial. La tot pasul înt^lnim teorii diferite,

OBIECTUL PSIHOLOGIEI

25

f\r\ a se putea stabili juste]ea uneia sau alteia. Nici în ce prive[te metodele nu exist\ un consens. Ca urmare, reflec]ia filosofic\ p\streaz\ un important c^mp de discu]ie [i analiz\. Acesta este [i specificul filosofiei. Ea este o disciplin\ care caut\ s\ ob]in\ o pozi]ie c^t mai apropiat\ de adev\r în probleme nerezolvate înc\ de [tiin]\, ca [i în domenii unde intervin judec\]i de valoare (moral\, estetic\). Iat\ ce spune J. Piaget în aceast\ privin]\: „[tiin]a începe de îndat\ ce s-a convenit s\ se limiteze o problem\, astfel înc^t solu]ionarea ei s\ fie subordonat\ unor constat\ri accesibile tuturor [i verificabile de c\tre to]i” (prin metode experimentale, statistice sau algoritmice) (J. Piaget, 1972, p. 34). Or, în psihologie sunt multe fenomene care nu îndeplinesc cerin]a verific\rii exacte, ele r\m^n la dispozi]ia ra]ionamentului, a psihologiei reflexive, arm\ obi[nuit\ a filosofului. Observa]iile efectuate de filosofi au fost [i sunt pre]ioase pentru psihologie, datorit\ subtilit\]ii lor. Critica a dus la mai mult\ pruden]\ în cercetare [i în formularea de concluzii. Pe de alt\ parte, [i cercet\rile exacte efectuate de psihologi au permis pa[i mai siguri într-o serie de domenii ale filosofiei cum sunt teoria cunoa[terii, logica, etica, estetica. Psihologia poate interveni în numeroase domenii de activitate în care factorul uman are un rol decisiv; putem vorbi astfel nu doar de importan]a teoretic\ a psihologiei, ci [i de importan]a ei practic\. Am v\zut în descifrarea ramurilor psihologiei, prezentat\ mai sus, existen]a unei serii de domenii ale psihologiei aplicate, practice. At^t în practica medical\, în înv\]\m^nt sau în procesul de produc]ie, competen]a psihologului a putut interveni cu succes. ~n competi]iile sportive, sfaturile psihologului sunt din ce în ce mai mult apreciate. La fel, în preg\tirea militar\, în ancheta judiciar\ [.a. „Psihanalistul”, „psihoterapeutul” au ajuns s\ concureze în popularitate medicul (în ]\rile occidentale). Astfel, psihologia are perspective largi. Succesele ei sunt îns\ condi]ionate de un progres teoretic continuu care presupune o metodologie de cercetare, c^t mai riguroas\.

26

PSIHOLOGIE GENERAL|

CAPITOLUL III

METODOLOGIA CERCET|RII ~N PSIHOLOGIE ~n func]ie de natura obiectului de studiu, orice [tiin]\ elaboreaz\ propriile metode de cercetare. Metodele au îns\ în spatele lor ni[te norme, puncte de vedere principale, care le guverneaz\. Astfel, putem vorbi de c^teva principii ale cercet\rii psihologice.

A. PRINCIPII ALE INVESTIGA}IEI PSIHOLOGICE 1. Principiul determinismului Se porne[te de la postulatul c\ toate fenomenele din natur\ [i societate au anumite cauze, se supun necesit\]ii, fiind guvernate de legi obiective. Ca urmare, nici fenomenele psihice nu sunt arbitrare, se supun unor legi, au anumite cauze, chiar dac\ în multe cazuri nu le sesiz\m. Nu exist\ manifestare f\r\ cauze specifice (de obicei, nu e vorba de una singur\, ci de mai multe). Prin aceast\ pozi]ie, omul de [tiin]\ psiholog nu poate admite „liberul arbitru”, în sensul c\ o persoan\ într-un anume moment [i într-o anume situa]ie ar putea lua orice hot\r^re. Desigur exist\ libertatea fa]\ de situa]ie, fa]\ de al]ii, de a spune da ori nu. Dar nu exist\ libertate fa]\ de sine însu[i: modul de reac]ie este în func]ie de structura psihic\ a fiec\ruia. Oricine [tie c\, într-o situa]ie periculoas\, ceea ce poate înf\ptui un om puternic, demn [i curajos nu va putea face unul slab, ho] [i fricos. Asupra acestei chestiuni vom reveni mai t^rziu. Re]inem ideea conform c\reia totdeauna o reac]ie psihic\ are o cauz\. Cauzalitatea psihic\ are îns\ anume caracteristici. Cauzele psihice sunt multiple, complexe. De obicei, suntem con[tien]i numai de una ori dou\, c^nd de fapt intervin zeci de factori, din care majoritatea sunt incon[tien]i. Mereu ne vin în minte idei, ba chiar trecem la ac]iune, f\r\ s\ [tim de ce o facem; nici nu ne punem problema. Iat\, îmi vine în minte melodia unui c^ntec vechi, m\ mir, nu [tiu de ce... dar o cauz\ trebuie s\ existe: fie m\ aflu într-o ambian]\, o situa]ie similar\ cu aceea din trecut, fie am înt^lnit o persoan\ din acele vremuri, fie am auzit o melodie asem\n\toare; legile asocia]iei arat\ c\ analogii foarte variate pot aduce în con[tiin]\ amintiri demult uitate. ~n al doilea r^nd, cauzele în domeniul psihic sunt, frecvent, cauze finale. Cel mai clar exemplu de cauz\ final\ îl constituie un instinct, de exemplu instinctul cl\dirii cuibului: pas\rea adun\ paie, le a[az\ într-un loc ferit, le lipe[te cu p\m^nt, totul pentru a-[i putea ad\posti ou\le. Toate ac]iunile se subordoneaz\ acestui scop. ~n programul genetic al p\s\rii sunt înscrise opera]iile, în ordinea lor succesiv\ [i la momentul necesar. Condi]iile umane sunt comandate de scopuri, idealuri, dorin]e mai mult ori mai pu]in con[tiente. Ele ne dinamizeaz\. Dar sunt formate în experien]a noastr\ anterioar\. Influen]a instinctelor se face sim]it\ uneori, dar rareori e dominant\. Datorit\ complexit\]ii cauzalit\]ii psihice, cele mai multe legi care guverneaz\ via]a psihic\ au un caracter probabilist (statistic). Adic\ fenomenele, depinz^nd de numero[i factori, sunt influen]ate [i de legile probabilit\]ii. ~nseamn\ c\ nu vom putea exclude înt^mplarea din desf\[urarea vie]ii psihice. Dar înt^mplarea nu elimin\

METODOLOGIA CERCET|RII ~N PSIHOLOGIE

27

determinismul, ea provenind din întret\ierea mai multor lan]uri cauzale. De pild\, un student care înva]\ pentru un examen de a doua zi, ie[ind s\ se repauzeze, vede la un stand de c\r]i o lucrare nou ap\rut\ [i av^nd leg\tur\ cu examenul. Foilet^nd-o, re]ine unele fapte pe care a doua zi, din înt^mplare, le va putea utiliza în tratarea unuia din subiecte. Iat\ o coinciden]\ favorabil\. ~ns\, toate actele, toate momentele au survenit într-o înl\n]uire perfect cauzal\, doar intersec]ia lor nu era previzibil\, av^nd doar o probabilitate foarte redus\. Legile psihice, existen]a lor sunt negate de unii filosofi, de[i numeroase experien]e psihologice au pus în lumin\ neîndoielnice rela]ii esen]iale între fenomene. Unii filosofi le neag\, f\r\ a cunoa[te exact faptele. Astfel, J.P. Sartre sus]ine c\ nu exist\ legi care s\ cauzeze rela]ii între dou\ procese psihice, el neg^nd legea asem\n\rii care intervine în asocia]ia de idei (asem\narea unei persoane prezente cu un prieten din trecut are ca urmare faptul c\ percep]ia ei îmi aduce în minte reprezentarea amicului). Sartre ra]ioneaz\: pentru ca s\ poat\ interveni o asem\nare, trebuie ca ambii termeni s\ fie prezen]i, deci ea nu poate cauza o asocia]ie. Dar faptele sunt clare: asem\narea produce asocia]ia dup\ care, uneori, îmi dau seama de asem\nare. Cauza asocia]iei ar fi, în limbajul unui behaviorist, „nediferen]ierea excitan]ilor”. Exist\ o lege stabilit\ de mult\ vreme. Deoarece intervine [i înt^mplarea, oric^t de bine am cunoa[te o persoan\, tot nu vom putea face o prezicere de 100% privind comportamentul ei, într-o situa]ie viitoare. Tot de aici vine [i impresia de arbitrar pe care o avem uneori, c^nd facem o ac]iune anumit\, f\r\ sentimentul unei obliga]ii. Psihologii au c\utat s\ clasifice legile psihologice. Astfel, M. Pradines distinge: a) legi de func]ionare a fenomenelor psihice (cum ar fi legile memoriz\rii); b) legi de compozi]ie, de organizare sau structur\ (referitoare, de exemplu, la structura procesului perceptiv); c) legi de dezvoltare (Popescu-Neveanu, 1980, p. 56) privind modul de formare a proceselor psihice (cum sunt cele privind succesiunea stadiilor form\rii g^ndirii formale dup\ J. Piaget). La o examinare aprofundat\ s-ar p\rea c\ legile de compozi]ie sunt în rela]ie cu cele ale dezvolt\rii. Important\ r\m^ne convingerea psihologului în existen]a unei regularit\]i în via]a psihic\, a unui determinism, f\r\ de care nu poate exista o adev\rat\ [tiin]\.

2. Principiul dezvolt\rii Spre deosebire de lumea anorganic\, via]a presupune o permanent\ transformare, o succesiune de procese prin care se realizeaz\ schimburi materiale [i informa]ionale între o vietate [i natur\. Cu at^t mai mult se aplic\ aceast\ observa]ie vie]ii psihice care presupune o continu\ activitate, o continu\ evolu]ie. Ea este mai pregnant\ în primii ani de via]\, se încetine[te, dar nu se opre[te dec^t aparent. De la o anumit\ v^rst\ apar involu]ia, regresul, dar nu stagnarea. Aceast\ continu\ transformare este în func]ie de dezvoltarea biologic\ (creierul, ca orice organ î[i are evolu]ia lui), dar mai ales intervin factorii sociali, influen]a ambian]ei sociale. Un rol îl au chiar factorii psihologici: con[tiin]a de sine, idealurile, speran]ele influen]eaz\ activitatea noastr\ [i devenirea propriului psihic. Constatarea aceasta ne oblig\ s\ nu uit\m „mobilitatea” psihic\ [i s\ c\ut\m totdeauna s\ în]elegem procesul apari]iei [i dezvolt\rii unui proces psihic. J. Piaget a ar\tat c^t de important\ este cuno[terea genezei unor opera]ii pentru în]elegerea structurii lor.

28

PSIHOLOGIE GENERAL|

El a subliniat faptul c\ în evolu]ie se pot distinge dou\ procese fundamentale (J. Piaget, 1965, pp. 61-62): mai înt^i exist\ un fenomen de asimilare. Condi]iile mediului sunt asimilate mecanismelor pe care le posed\ organismul: pas\rea caut\, re]ine [i transport\ materialele conforme cu programul ereditar înscris în genele ei. Ea e sensibil\ la anumi]i stimuli care suscit\ schemele ac]iunilor cu ciocul, cu ghearele etc. Al doilea proces, care intervine c^nd condi]iile nu corespund structurilor psihice existente, este acomodarea. El const\ în modific\ri ale schemelor existente pentru a se putea face fa]\ noilor situa]ii. Ursul, animal ierbivor, în lipsa hranei preferate devine carnivor [i dob^nde[te un comportament agresiv. Veveri]a, c^nd nu g\se[te ghind\, alune, se strecoar\ în c\m\rile oamenilor [i consum\ alte feluri de alimente. Aceste acomod\ri au drept consecin]\ [i transform\ri biologice, dar ele constituie îndeosebi înv\]area, progresul adapt\rii psihice. Speciile animale evolueaz\ aproape numai pe plan biologic. Experien]a [i acomod\rile psihice pe care le realizeaz\ fiecare individ nu se transmit [i urma[ilor, ace[tia lu^nd totul de la început. Dimpotriv\, omul concretizeaz\ cuceririle sale în obiecte (unelte), în scrieri, documente, în a[a fel înc^t noile genera]ii pot profita de ele, de unde progresul cultural deosebit de rapid al lui homo sapiens. Alternarea aceasta dintre asimilare [i acomodare trebuie urm\rit\ în evolu]ia tuturor func]iilor pentru a în]elege structura lor prezent\ [i perspectivele dezvolt\rii lor. Observarea transform\rii r\m^ne o obliga]ie principial\ pentru psihologul cercet\tor.

3. Principiul organiz\rii sistemice Psihicul formeaz\ un sistem hipercomplex. L. von Bertalanffy este autorul teoriei sistemelor, pentru el sistemul fiind „orice ansamblu de elemente aflate într-o interac]iune ordonat\ (non-înt^mpl\toare)”. Pentru a accentua un aspect esen]ial am putea defini sistemul: un ansamblu de elemente a c\ror interac]iune duce la apari]ia unor propriet\]i specifice, pe care nu le posed\ p\r]ile constitutive ale ansamblului. De exemplu: vedem în fa]a noastr\ un trandafir. De la el noi primim excita]ii care afecteaz\ separat ochiul, sim]ul olfactiv, cel tactil etc. Intervin [i numeroase imagini din trecut; noi nu percepem totu[i aceste aspecte separat, ci avem o impresie global\, intensiv\, caracteristic\, pe care o identific\m ca fiind o plant\ numit\ trandafir. Sistemele sunt de mai multe feluri. Exist\ sisteme închise, care nu au cu alte sisteme dec^t rela]ii energetice, schimburi de energie. Cele mai importante sunt sistemele deschise, care caracterizeaz\ fiin]ele vii, ele realiz^nd cu ambian]a nu numai transfer de energie, ci [i schimburi de substan]\ [i informa]ie. Psihicul este un sistem deschis, în cazul s\u aspectul informa]ional fiind cel hot\r^tor. Totodat\, este [i un sistem dinamic, în perpetu\ transformare. Modific\rile care survin nu se adaug\ în mod mecanic sistemului, ele au drept urmare reorganizarea întregului. Astfel, eul formeaz\ un sistem. Experien]a îmbog\]indu-se continuu, cap\t noi date, noi puncte de vedere despre mine, a[a înc^t imaginea eului evolueaz\. Psihicul formeaz\ [i un sistem hipercomplex, av^nd un mare num\r de elemente, fiecare din ele fiind la r^ndul lor sisteme: putem vorbi de subsistemul fenomenelor cu predominan]\ cognitiv\ în interiorul c\ruia vom g\si sisteme perceptive, sisteme conceptuale [.a.m.d. Faptul de a fi un ansamblu autoreglabil este o alt\ caracteristic\ a sistemului psihic. Cum vom vedea, orice reac]ie psihic\, efectul ei sunt comunicate centrilor

METODOLOGIA CERCET|RII ~N PSIHOLOGIE

29

nervo[i printr-o re]ea de conexiune invers\, ceea ce permite corect\ri, adapt\ri, amelior\ri. ~n general, psihicul evolueaz\ spre o complexitate cresc^nd\, dar [i o organizare cresc^nd\. Se ad^nce[te diferen]ierea interindividual\. Copiii de 3 ani seam\n\ mult mai mult între ei, dec^t vor sem\na la 30 de ani. Deosebirile se ad^ncesc. Ce consecin]e are principiul sistematiz\rii? El ne oblig\ la mult\ circumspec]ie c^nd vrem s\ facem o analiz\ a unui fenomen psihic, ne oblig\ s\ nu uit\m dependen]a multipl\ a oric\rui proces de alte subsisteme [i de sistemul cel mai cuprinz\tor – persoana, eul ei. Excesul de analiz\ în studiul psihicului risc\ s\ duc\ la erori grave. Psihicul reac]ioneaz\ aproape întotdeauna unitar, reac]iile izolate ]in mai mult de st\ri de regresie patologic\. Rezult\ deci dependen]a oric\rei reac]ii de întreaga persoan\. Chiar dac\ într-un moment poate predomina un anumit subsistem. Cînd o persoan\ scap\ din m^n\ un pahar (care se sparge), este vorba de o neaten]ie, de o mi[care neglijent\, dar ea poate s\-[i aib\ r\d\cina într-o stare de spirit special\, în presentimentul unui incident grav, duc^nd la neglijarea ac]iunilor prezente. Asemenea rela]ii trebuie avute totdeauna în vedere.

B. METODELE PSIHOLOGIEI 1. Caracterizarea metodei Cuv^ntul metod\ vine de la grecescul „methodos”, care înseamn\ „cale”, drum c\tre ceva. Dup\ A. Lalande, metoda este „un program regl^nd dinainte o succesiune de opera]ii [i semnal^nd anumite gre[eli de evitat în vederea atingerii unui rezultat determinat”. Ca program, metoda este un sistem, o înl\n]uire de no]iuni [i judec\]i viz^nd o activitate. Metoda are deci o existen]\ ra]ional\ [i nu presupune neap\rat ac]iuni practice (de pild\, unii vorbesc de metoda deductiv\). Totu[i, metoda se deosebe[te de teorie prin aceea c\ are un caracter normativ, formul^nd unele indica]ii, unele reguli. Dar metoda e str^ns legat\ de teorie. O teorie coerent\ duce la o metod\ precis\. De exemplu, din principiul lui Arhimede decurge o metod\ general\ de construire a vaselor plutitoare (acestea trebuie s\ dezlocuiasc\ o cantitate de lichid av^nd o greutate mai mare dec^t a corpului plutitor). Metoda se deosebe[te de ceea ce numim tehnic\; aceasta const\ într-un ansamblu de procedee bine definite [i transmisibile, destinate s\ produc\ anumite rezultate judecate utile (A. Lalande). Tehnica prevede totdeauna anumite ac]iuni, procese concrete, ea nu se rezum\ numai la fapte de con[tiin]\. Nu-i mai pu]in adev\rat c\ în vorbirea curent\ cei doi termeni sunt considera]i sinonimi. De altfel, în cele ce urmeaz\, ne vom ocupa nu numai de metode, ci [i de tehnicile implicate. ~n realitate, una [i aceea[i metod\ se realizeaz\ în practic\ prin tehnici diferite, `n func]ie de domeniul în care se ac]ioneaz\: vom avea o tehnic\ experimental\ diferit\ în fizica atomic\, fa]\ de cea utilizat\ în genetic\ ori în psihologie sau în chimie. Exist\ divergen]e în leg\tur\ cu num\rul de metode utilizabile în psihologie. Dup\ unii, exist\ doar dou\ metode fundamentale: observa]ia [i experimentul. Iar dac\ socotim experimentul ca fiind „o observa]ie provocat\”, vom ajunge s\ vorbim numai de metoda observa]iei. Al]ii, dimpotriv\, enumer\ 11 metode (G. Allport, 1981, p. 398), din care mai multe sunt, dup\ p\rerea noastr\, similare. De aceea vom adopta o pozi]ie de compromis, descriind 6 metode: observa]ia, convorbirea, chestionarul, metoda biografic\, experimentul [i testele. Vom trece la analiza lor succesiv\.

30

PSIHOLOGIE GENERAL|

2. Metoda observa]iei Observa]ia ca metod\ const\ într-o urm\rire atent\ [i sistematic\ a unor reac]ii psihice cu scopul de a sesiza aspectele lor esen]iale. ~n psihologie exist\ dou\ feluri de observa]ii, dup\ cum urm\rim reac]iile psihice exterioare ale unei persoane sau propriile noastre procese psihice. Introspec]ia este tocmai aceast\ observare atent\ a propriilor noastre tr\iri, insesizabile din exterior (îmi amintesc de bunica mea [i îmi dau seama c^t de mult ]ineam la ea; m\ g^ndesc la o problem\ de geometrie [i constat c\ nu o pot rezolva, fiindc\ nu-mi aduc aminte o teorem\ etc.). Introspec]ia are la baz\ o proprietate unic\ [i caracteristic\ omului: dedublarea, acea însu[ire de a tr\i o stare [i de a fi con[tient de ea, în acela[i timp. Introspec]ia a fost [i este mult utilizat\ de filosofi. Veacuri de-a r^ndul, ea a constituit principala surs\ de considera]ii psihologice. Secolul XX a început îns\ printr-o virulent\ critic\ adus\ acestei metode. Iat\ principalele obiec]ii: a) Este o investiga]ie strict individual\, nimeni nu poate verifica adev\rul celor afirmate (nimeni nu poate vedea imaginile, visele pe care un subiect le descrie); b) Este subiectiv\: ceea ce afirm\m despre noi este influen]at de idei preconcepute; chiar f\r\ s\ vrem, tindem s\ ne prezent\m într-o lumin\ favorabil\, s\ sc\p\m din vedere aspectele ce nu ne convin; c) Introspec]ia ne d\ o imagine foarte incomplet\. Dac\ recurgem la memorie, memoria e lacunar\, multe se uit\; în timpul unor fenomene intense cum sunt emo]iile [.a., nu ne mai putem observa – orice încercare în acest sens altereaz\ emo]ia; apoi, multe aspecte din via]a noastr\ psihic\ sunt incon[tiente (cazul unui t^n\r care este îndr\gostit; to]i cei din jur î[i dau seama, doar el nu e con[tient [i vorbe[te cu senin\tate de o „pur\ camaraderie”); d) Se sus]ine c\ nici nu exist\ o introspec]ie, de fapt e vorba de o prompt\ retrospec]ie, de o rapid\ examinare a ceea ce s-a înt^mplat cu o frac]iune de secund\ înainte. Cu toate aceste deficien]e reale, practic nu s-a putut renun]a niciodat\ la aceast\ metod\, deoarece e aproape imposibil\ cunoa[terea motivelor adev\rate, a atitudinilor, a viselor, a aspira]iilor cuiva f\r\ a recurge la datele introspective. A[a înc^t introspec]ia, criticat\ pe fa]\, a fost introdus\ în cercetare „pe scara din dos”: prin intermediul convorbirilor [i al chestionarelor, întreb^nd subiec]ii despre tr\iri pe care ei le cunosc numai pe baza introspec]iei (ce doresc, de ce se tem, ce le place etc.). Alte procedee ar fi cerin]a subiectului de a se descrie („Cine sunt eu?”) sau de a se caracteriza printr-o list\ de adjective. Chiar dac\ în unele r\spunsuri persoana investigat\ recurge la reamintirea unei comport\ri proprii, la multe din ele aportul introspec]iei e hot\r^tor. Or, introspec]ia unor persoane f\r\ o preg\tire special\, f\r\ puncte de reper, face ca dezavantajele acestei metode s\ se amplifice. Mai bune sunt rezultatele c^nd introspec]ia se desf\[oar\ într-un cadru bine delimitat: vom vedea c\ s-a folosit [i o metod\ a „introspec]iei experimentale”. ~n ce condi]ii putem avea încredere în datele ob]inute prin introspec]ie? A[a cum precizeaz\ W. Traxel, atunci c^nd ele rezist\ la proba obiectivit\]ii empirice, ceea ce înseamn\ ca datele s\ coincid\ la un num\r mare de persoane neselec]ionate ([i interogate în mod separat).

METODOLOGIA CERCET|RII ~N PSIHOLOGIE

31

* * * C^nd urm\rim manifest\rile exterioare ale altor persoane vorbim de extrospec]ie, de observa]ie extern\. Suntem aten]i la faptele, replicile, expresiile lor. Desigur, aceast\ form\ de observa]ie permite o mai u[oar\ confruntare între mai multe persoane [i o mai facil\ realizare a unui consens – în compara]ie cu introspec]ia. Dar în psihologie [i observa]ia extern\ se love[te de mari dificult\]i. Pun^nd mai multe persoane s\ observe, simultan, un scurt film în care ac]ioneaz\ un personaj [i cer^ndu-le apoi o serie de aprecieri privind conduita [i caracteristicile sale psihice, apar numeroase deosebiri, unele fiind chiar contradictorii. De unde aceste nepotriviri? Mai înt^i, chiar simpla percep]ie a unor obiecte se dovede[te a fi selectiv\, dar\mite atunci c^nd e vorba de o fiin]\ uman\ care se mi[c\, vorbe[te, r^de sau pl^nge etc.: num\rul de detalii ce se succed foarte rapid e mare [i multe pot sc\pa aten]iei. ~n func]ie de ipotezele pe care un observator [i le schi]eaz\ imediat, el va selecta îndeosebi unele am\nunte pe care un altul le poate neglija. ~n al doilea r^nd, noi nu percepem fenomenele psihice în integritatea lor, ci doar manifest\rile lor exterioare, iar între acestea [i latura lor intern\, cauzele lor interioare, rela]ia e foarte complex\. Aceea[i reac]ie extern\ poate avea cauze foarte deosebite. Iat\, de exemplu, profesoara de literatur\, dup\ ce cite[te, plin\ de sentiment, o schi]\ de Br\tescu-Voine[ti, observ\ c\ un b\ie]el a l\crimat. Ea poate s\ considere lacrimile ca fiind un rezultat al înc^nt\rii estetice. Dar poate c\ [colarul [i-a amintit de un necaz tr\it de el sau e tare r\cit, ori un coleg din spate i-a suflat în ochi un praf lacrimogen pentru a-i controla efectul! Uneori exact aceea[i reac]ie poate proveni (la dou\ persoane) din motive foarte diferite. Apoi trebuie s\ putem distinge o manifestare caracteristic\ de una înt^mpl\toare, ceea ce nu e deloc simplu. Faptul c\ o persoan\ se exteriorizeaz\ violent într-o situa]ie nu înseamn\ c\ ar avea un temperament coleric – depinde de valoarea [i sensul situa]iei. Tot a[a, bl^nde]ea manifestat\ de cineva, în mod obi[nuit, poate fi doar o masc\ acoperind o fire veninoas\. ~n fine, prezen]a unei persoane care observ\ poate schimba fundamental conduita celorlal]i. Aproape nimeni nu se poart\ la fel c^nd se [tie singur, ca atunci c^nd este urm\rit de al]ii. Toate aceste aspecte fac evident\ necesitatea respect\rii anumitor condi]ii pentru ca s\ fim siguri de ob]inerea unor informa]ii obiective, de valoare [tiin]ific\. a) O prim\ cerin]\ este aceea de a ne clarifica, din capul locului, ce urm\rim s\ constat\m, ce aspecte ale comport\rii, în ce situa]ii [i în care moment. ~n felul acesta evit\m a sc\pa din vedere fapte, reac]ii importante pentru ipoteza pe care ne-o schi]\m în leg\tur\ cu persoana observat\ ori cu fenomenul avut în vedere. b) Trebuie s\ ne asigur\m de posibilitatea unor numeroase observa]ii, pentru a putea discerne ceea ce este esen]ial, caracteristic de ceea ce este secundar. ~n acest sens, este important nu numai num\rul de fapte, ci [i varietatea lor, varietatea condi]iilor în care observ\m. Uniformitatea condi]iilor în care cunoa[tem pe cineva risc\ s\ duc\ la gre[eli mari în ce prive[te aprecierea ei. Personajul Nora din piesa lui Ibsen m\rturise[te c\, de[i m\ritat\ cu so]ul ei, de mai mul]i ani, [i av^nd doi copii cu el, totu[i nu l-a cunoscut cu adev\rat. Explica]ia const\ într-o rela]ie desf\[urat\ mereu în acelea[i condi]ii, c^nd b\rbatul o trata ca pe un copil,

32

PSIHOLOGIE GENERAL|

ca pe o p\pu[\ de care trebuie s\ ai grij\, s\ o alin]i, dar care nu are nici dreptul, nici posibilitatea de discern\m^nt în problemele serioase ale vie]ii. Abia c^nd a survenit un eveniment grav [i-a putut da seama Nora de imaginea real\ a so]ului despre ea îns\[i. A[adar un [colar trebuie urm\rit nu doar în timpul lec]iei, ci [i în recrea]ii, acas\ la el, pe strad\; uneori comportamentul s\u difer\ mult în afara [colii, fa]\ de cel din clas\. c) Pentru a putea interpreta corect, se cere s\ not\m c^t mai exact observa]iile noastre, dar în a[a fel înc^t s\ se disting\ net faptele de eventualele interpret\ri (necesare, îns\ posibil s\ fie modificate). Ch. Darwin insista s\ not\m imediat mai ales datele care par a contrazice ipotezele noastre, fiindc\ pe acestea avem tendin]a de a le uita – f\r\ inten]ie. d) E bine ca persoana observat\ s\ nu-[i dea seama de aceast\ situa]ie pentru a reac]iona în mod firesc. Putem realiza acest lucru dac\ facem parte dintr-un grup în care se afl\ subiectul ce ne preocup\ [i-l vom urm\ri prin scurte priviri în momentele favorabile. O privire insistent\ deranjeaz\. Desigur, în cazul unor cercet\ri de laborator se pot folosi tot felul de aparate de înregistrare a pulsului, tensiunii arteriale, curen]ilor electrici din piele, mu[chi sau de pe creier (electroencefalograme). De altfel, [i în ambian]a obi[nuit\ se poate filma subiectul, se poate utiliza casetofonul, îns\ în toate aceste cazuri subiectul va [ti c\ se afl\ sub observa]ie, ceea ce uneori e d\un\tor. Dac\ vrem s\ evit\m aceast\ situa]ie, c^teodat\ trebuie s\ renun]\m chiar [i la înregistrarea prin scris, am^n^nd-o dup\ terminarea observa]iei (dar nu mult timp, c\ci altfel vom omite multe lucruri [i aceasta poate diminua enorm valoarea investiga]iei). ~n ce prive[te tehnica înregistr\rii, informa]iile fie c\ le consemn\m în mod cursiv pe m\sur\ ce le înregistr\m, fie ne preg\tim dinainte o fi[\ în care trecem obiectivele principale sau mai bine, o serie de întreb\ri solicit^nd observa]ii precise. Observa]ia nu se încheie cu înregistrarea informa]iilor ob]inute. Principalul const\ într-o interpretare corect\ a materialului, pentru a nu confunda aparen]a cu esen]a, secundarul cu caracteristicul. De aceea nici nu e bine s\ începem observa]iile înainte de a ne fi schi]at o ipotez\ [i solu]iile posibile. Altfel, apare riscul unor informa]ii lipsite de coeren]\. Claude Bernard, ilustrul medic din secolul trecut, scria: „un fapt nu valoreaz\ nimic prin el însu[i, el nu valoreaz\ dec^t prin ideea care i se ata[eaz\ sau prin proba pe care o aduce”. Acela[i lucru îl subliniaz\ [i un vechi proverb oriental: „Erudi]ia (în]eleas\ ca un bagaj de cuno[tin]e) nu este [tiin]\, a[a cum nici c\r\mizile nu sunt cas\”. Faptele, informa]iile trebuie legate în ipoteze, argumente, probe, demonstra]ii – numai a[a ele contribuie la progresul cunoa[terii, al [tiin]ei. ~n interpretarea observa]iilor, ]inem cont de context, de situa]ie, c^t [i de atitudinile, expresiile subiectului. Din p\cate, nici acestea nu se descifreaz\ u[or: [i în cazul lor exist\ multiple particularit\]i de interpretare. Pentru clarificare ne poate ajuta mult o convorbire cu persoana. Convorbirea constituie ea îns\[i o metod\.

3. Metoda convorbirii Pentru ca o convorbire s\ se ridice la rangul de metod\ [tiin]ific\ ea trebuie s\ fie premeditat\ în vederea ob]inerii unor date cu privire la o persoan\. Premeditat\ în sensul de a fi preg\tit\, g^ndit\ dinainte cu scopul îndeplinirii unor condi]ii care s\ garanteze ob]inerea unor date valabile, importante pentru cercetarea ce o întreprindem.

METODOLOGIA CERCET|RII ~N PSIHOLOGIE

33

Putem organiza o convorbire liber\ în care întreb\rile nu sunt dinainte formulate. Alteori concepem convorbiri standardizate, c^nd întreb\rile sunt în întregime formulate anterior [i nu avem voie s\ le modific\m în timpul conversa]iei. Convorbirile standardizate sunt utilizate dac\ vrem s\ interog\m un mare num\r de persoane, de obicei în cadrul unei anchete. Ele sunt preferate de sociologi. Convorbirea cu o persoan\ este cea mai direct\ cale pentru a afla detalii referitoare la motive, aspira]ii, tr\iri afective, interese. Dac\ cineva ar vrea s\ afle ce filme prefer\ un adolescent pe baz\ de observa]ie, ar trebui s\ se transforme în detectiv, s\-l urm\reasc\ zilnic, mult\ vreme; e mult mai simplu s\-l întrebe. Desigur, trebuie s\ avem certitudinea c\ subiectul va fi sincer [i ne va comunica exact p\rerea lui, constat\rile sale. Aceasta e principala dificultate, fiindc\ de obicei, fiecare are tendin]a de a da acel r\spuns pe care îl consider\ a-i fi favorabil. ~n psihologie se vorbe[te de „tendin]\ de fa]ad\”, aceea de a prezenta celorlal]i o aparen]\ pozitiv\. Totodat\, c^nd se pun întreb\ri mai complicate trebuie s\ avem garan]ia c\ persoana va face efortul de g^ndire necesar [i nu va r\spunde superficial. Avem deci nevoie de o colaborare din partea sa. Din acest motiv se consider\ convorbirea a fi cea mai dificil\ metod\: nu e simplu s\ convingi o persoan\, de obicei necunoscut\, s\ colaboreze cu sinceritate în sondarea fiin]ei sale. Exist\ unele persoane c\rora le face pl\cere s\-[i povesteasc\ via]a, necazurile. Altele sunt îns\ foarte rezervate. Trebuie ca psihologul s\ le c^[tige încrederea. S\-[i dea seama c\ nu exist\ nici un risc, fiind vorba de o cercetare în cadrul c\rora ele vor fi subiec]i anonimi. Uneori le putem trezi dorin]a de a contribui la succesul unei investiga]ii [tiin]ifice, mai ales dac\ e patronat\ de o institu]ie impun\toare (academie, universitate). Intervine tactul cercet\torului de a se face pl\cut, de a inspira încredere; de el depinde, în m\sur\ hot\r^toare, succesul convorbirii. Sunt [i alte condi]ii pentru ca o convorbire s\ aib\ succes. Mai înt^i, cum am spus de la început, ea trebuie bine g^ndit\, se impune s\ elabor\m un „ghid de interviu” – adic\ s\ prevedem care vor fi temele principale pe care va trebui s\ le abord\m (ceea ce nu înseamn\ c\ vom sta cu acest plan în fa]\ în timpul convorbirii). Dar existen]a acestei tematici s\ nu deranjeze cursivitatea discu]iei. ~ntreb\rile s\ decurg\ în mod firesc din succesiunea replicilor, f\r\ nici o cramponare rigid\ de „tematic\”. Vom avea grij\ s\ punem în discu]ie tot ceea ce ne-am propus, îns\ totul la momentul potrivit. O preocupare constant\ o constituie men]inerea interesului subiectului, a colabor\rii sale. ~n acest scop se impune s\-l urm\rim cu aten]ie, s\-l aprob\m din c^nd în c^nd (critica nu este permis\, c\ci provoac\ imediat reac]ii de ap\rare; C. Rogers recomand\ o „aprobare necondi]ionat\”). Din c^nd în c^nd, în rela]ie cu ceea ce poveste[te el, s\ ne amintim [i noi o înt^mplare sau o tr\ire similar\. M\rturisirile noastre sunt de natur\ s\ stimuleze memoria interlocutorului, favoriz^nd „deschiderea” sa. O dat\ cu schimbul de impresii [i replici, vom observa atitudinile [i expresiile persoanei, ele permi]^ndu-ne s\ ne d\m seama de sensul exact al afirma]iilor sale, de sinceritatea [i mobilizarea sa real\. Totodat\, este necesar s\ ne observ\m [i pe noi în[ine: s\ nu ne trezim c\sc^nd sau oft^nd, c^nd povestirea celuilalt e banal\. O piedic\ poate fi emotivitatea subiectului; de aceea, la începutul convorbirii e bine s\ plas\m discu]ia în jurul unor fapte ori date pu]in importante. Iar chestiunile delicate vor interveni mai t^rziu, c^nd interlocutorul se va fi acomodat cu situa]ia. S\ evit\m, prin felul de a pune întreb\rile, sugestionarea subiectului. Nu e simplu: orice întrebare are un oarecare con]inut sugestiv. ~n istoria metodelor psihologice a

34

PSIHOLOGIE GENERAL|

r\mas consemnat urm\torul fapt: înaintea primului r\zboi mondial s-a ini]iat o cercetare în r^ndul persoanelor care se ad\posteau în „aziluri de noapte” (locuin]e mizere, unde, contra unei sume foarte modeste, se putea petrece o noapte la ad\post de frig). Au fost utiliza]i numero[i operatori. Dup\ studierea tuturor protocoalelor, s-a constatat c\ ele puteau fi împ\r]ite în dou\ mari grupe: dintr-una reie[ea provenien]a ereditar\ a dec\derii „azilan]ilor”, iar din cealalt\ ap\reau ca r\spunz\tori factorii de mediu [i educa]ie. Analiz^ndu-se situa]ia s-a stabilit c\, de[i anchetatorii au pus exact acelea[i întreb\ri, ei au reu[it, totu[i, s\ sugereze persoanelor studiate propriile lor opinii care se împ\r]eau, într-adev\r, dup\ amintitele puncte de vedere. A[adar, prin ton, atitudine, participare, se poate sugera unui subiect r\spunsul pe care îl a[tep]i. ~n fine, desigur, trebuie s\ înregistr\m r\spunsurile subiectului. Azi avem „reportofon” (casetofon) la dispozi]ie. Totu[i, la noi în ]ar\, oamenii nu s-au obi[nuit cu microfonul, înc^t va trebui s\ consemn\m în scris r\spunsurile. E preferabil s\ o facem dup\ convorbire, dar imediat dup\, pentru a nu uita nimic important. Interpretarea rezultatelor convorbirii nu este prea complicat\, dac\ ea a fost bine preg\tit\ [i bine condus\, de[i uneori r\zbat din incon[tient reflec]ii ce pot fi interpretate în mod diferit.

4. Chestionarele Convorbirea necesit\ mult timp. De aceea, c^nd vrem s\ cuprindem o popula]ie mai larg\ se recurge la chestionare, acestea fiind de fapt convorbiri purtate în scris. Mai exact, am putea defini un chestionar ca fiind un sistem de întreb\ri elaborat în a[a fel înc^t s\ ob]inem date c^t mai exacte cu privire la o persoan\ sau un grup social. Exist\ chestionare cu r\spuns deschis, c^nd subiectul are libertatea de a r\spunde cum crede el de cuviin]\, [i altele cu r\spuns închis, în care i se dau mai multe r\spunsuri posibile din care el alege pe cel considerat convenabil. Acest din urm\ tip de chestionar are avantajul c\ se completeaz\ u[or de c\tre subiect [i poate fi „cuantificat” (prin acordarea de puncte se pot stabili diferen]e cantitative între persoanele ce completeaz\ chestionarul). ~ns\ are [i dezavantajul c\ poate sugera r\spunsuri la care subiectul nu s-ar fi g^ndit. Ca [i convorbirea, chestionarul se love[te de dou\ categorii de dificult\]i: cele ce decurg din particularit\]ile introspec]iei [i aceea de a c^[tiga încrederea subiectului pentru a r\spunde în mod sincer [i cu seriozitate. Acest din urm\ dezavantaj este sporit la chestionar, întruc^t, neav^nd un contact direct cu subiectul în timpul r\spunsului, n-avem nici un fel de indiciu pentru a putea aprecia sinceritatea [i angajarea sa efectiv\. De aceea, prima [i cea mai important\ condi]ie a unui chestionar este de a fi alc\tuit în a[a fel înc^t s\ combat\ tendin]a de fa]ad\, ceea ce nu este deloc facil. Unul din mijloace este acela de a evita întreb\rile directe; se prezint\ o afirma]ie [i se cere s\ se aprecieze dac\ e corect\ sau nu. De pild\: „Frica de poli]ie îi face pe oameni s\ fie cinsti]i”. E adev\rat? Apoi, ca [i la convorbire, va trebui s\ evit\m sugestionarea persoanei. Av^nd în vedere c\ se succed multe întreb\ri, se cere s\ evit\m [i efectul de „halo” – influen]area r\spunsului de cele precedente. Totodat\, se impune combaterea „tendin]ei c\tre r\spuns pozitiv”; în mod obi[nuit, tindem s\ fim de acord cu ceilal]i [i, în cazul c^nd în chestionar ni se cere s\ r\spundem „da” ori „nu”, înclina]ia c\tre „da” poate falsifica rezultatul urm\rit.

METODOLOGIA CERCET|RII ~N PSIHOLOGIE

35

Sunt [i alte condi]ii care, de[i par simple, ridic\ probleme. De exemplu, se cere ca „întrebarea s\ fie specific\”, adic\ s\ nu fie prea larg\. Or, o chestiune de genul „~]i este uneori fric\?” nu îndepline[te aceast\ condi]ie, fiindc\ se [tie c\ motivul fricii e foarte variat [i specific: cuiva nu-i e fric\ de întuneric, dar se teme de circula]ia rutier\, altcineva se teme de [erpi [i nu de automobile etc. înc^t, ca s\ fie corect\, întrebarea trebuie indicat\ exact: „V\ este fric\ s\ traversa]i o strad\ pe care se circul\ intens?” ori „Noaptea, c^nd a]i fost singur, v-a fost fric\ de întuneric?”. Cum mai sunt [i alte condi]ii (Mucchielli, 1974), elaborarea unui chestionar se dovede[te a fi un lucru complicat, cer^nd calificare [i experien]\. ~n mod gre[it, cu ani în urm\, c^nd se cerea profesorilor de liceu s\ efectueze munc\ [tiin]ific\, unii din ei formulau c^teva întreb\ri, solicitau c^teva clase de elevi s\ r\spund\ [i... comunicarea era gata! Dar [colarii caut\ s\ fac\ bun\ impresie profesorului, sau unii recurg la teribilisme, ceea ce anuleaz\ orice valoare de adev\r r\spunsurilor lor. S\ l\s\m în seama speciali[tilor întocmirea de chestionare ca [i interpretarea lor. Opinia elevilor se afl\ mai bine prin convorbiri cu întreaga clas\ ori cu fiecare elev în parte.

5. Metoda biografic\ Metoda biografic\ este denumit\ [i anamnez\ dup\ termenul folosit în medicin\, unde ea desemneaz\ reconstituirea istoricului unei maladii. ~n psihologie, metoda biografic\ implic\ o analiz\ a datelor privind trecutul unei persoane [i a modului ei actual de existen]\. Acest studiu al trecutului e foarte important, fiindc\ în primii ani ai vie]ii, îndeosebi în familie, se pun bazele caracterului, ale personalit\]ii. Aici g\sim cauzele primare ale comportamentului din perioada matur\; firul vie]ii psihice concrete, desf\[urat de-a lungul anilor, ne dezv\luie motivele, interesele, aspira]iile reale. Apoi, examin^nd modul concret de reac]ie al cuiva în condi]iile vie]ii obi[nuite, ajungem la o imagine corect\ asupra specificului s\u, nedistorsionat de ambian]a artificial\ a unui examen psihologic. ~n cadrul investiga]iei biografice putem disocia dou\ aspecte: culegerea datelor [i interpretarea lor. ~n adunarea datelor biografice, utiliz\m [i procedee specifice altor metode, cel mai important fiind convorbirea cu subiectul, convorbire pe teme biografice. Dar convorbiri vom avea [i cu colegii, cu p\rin]ii, cu [efii persoanei în cauz\. E nevoie [i de observarea condi]iilor în care lucreaz\ [i locuie[te. Sunt îns\ [i procedee specifice metodei biografice: analiza unor documente (acte de stare civil\, de stare material\, fi[e medicale, matricola [colar\, [.a.), c^t [i a unor produse ale activit\]ii concrete (picturi, mulaje, caiete de teme, aeromodele etc.). ~n unele lucr\ri, acest ultim procedeu este considerat o metod\ aparte („metoda analizei produselor activit\]ii”), ceea ce nu ni se pare a se justifica, important\ fiind interpretarea lor – caracteristic\ a metodei biografice. ~ntr-adev\r, aspectul esen]ial [i cel mai dificil al metodei biografice este efortul de interpretare. ~n cazul tuturor metodelor, interpretarea este necesar\, dar numai în anamnez\ ea devine esen]ialul, momentul caracteristic. S-ar putea spune c\ metoda biografic\ este „o hermeneutic\” a materialului oferit de existen]a unei persoane. Din p\cate, acest demers specific este pu]in elaborat [tiin]ific. Psihanaliza a acordat mult\ aten]ie trecutului unei persoane, dar punctul ei de vedere este simplist [i închistat, totul reduc^ndu-se la c^teva conflicte cu substrat erotic. Acelea[i fenomene au putut fi explicate de A. Adler ori C. Rogers altfel dec^t le descifrase S. Freud. Au mai acordat aten]ie biografiei W. Dilthey (1833-1911), iar mai recent, G. Allport. Cel care a creat îns\ un sistem complex de interpretare (în zilele noastre)

36

PSIHOLOGIE GENERAL|

este profesorul german H. Thomae. ~n cartea sa Das Individuum und seine Welt (ap\rut\ în 1968), el face o analiz\ minu]ioas\ a resurselor oferite de biografie. Pe l^ng\ „analiza cursului vie]ii” (adic\ povestirea de c\tre subiect a vie]ii sale în întregime), el a reliefat [i interesul unor „microunit\]i biografice”: de exemplu, relatarea felului în care cineva î[i petrece o zi de munc\, din momentul trezirii p^n\ la culcare. Noi am verificat acest mod de descriere a vie]ii [i ni s-au p\rut deplin edificatoare trei zile: una de munc\, o zi de duminic\ [i una din concediul de odihn\. Afl\m multe detalii importante mai ales în ce prive[te interesele, preocup\rile persoanei. Dar „povestirea vie]ii” r\m^ne necesar\, întruc^t exist\ evenimente care-[i pun pecetea asupra mentalit\]ii individului. ~n lucrarea amintit\, H. Thomae arat\ cum poate fi analizat materialul biografic, el eviden]iind posibilitatea utiliz\rii a 29 de categorii, 29 de puncte de vedere prin care putem privi trecutul persoanei. Din p\cate, el n-a reu[it s\ demonstreze stabilitatea însu[irilor reliefate, ele schimb^ndu-[i ponderea o dat\ cu trecerea anilor, astfel `nc^t trebuie s\ fie studiate în continuare. Deocamdat\, interpretarea biografiilor urm\re[te s\ precizeze o serie de situa]ii [i rela]ii care influen]eaz\ mult formarea personalit\]ii, în special cristalizarea caracterului. Men]ion\m, în primul r^nd, însemn\tatea atmosferei din familie, dependent\ de rela]iile dintre p\rin]i. C^nd rela]iile sunt proaste, c^nd ei se ceart\ mereu, se despart, iar se împac\, din nou intr\ în conflict etc. copilul este puternic stresat, mereu în tensiune. Cercet\rile arat\ c\, de[i divor]ul are o influen]\ negativ\ asupra copiilor, totu[i convie]uirea plin\ de ostilitate [i conflicte este [i mai d\un\toare. O situa]ie foarte grav\ înt^lnim c^nd fiecare din p\rin]i caut\ s\-[i atrag\ de partea sa copilul, ponegrindu-l pe cel\lalt. Foarte importante sunt raporturile dintre p\rin]i [i copil. Se pot face, îndeosebi, trei mari gre[eli. a) P\rin]ii sunt prea severi, copilul se love[te la tot pasul de interdic]ii, mereu este certat, uneori b\tut, i se prevede un viitor sumbru etc. ~n felul acesta, personalitatea t^n\rului este strivit\, n-are voin]\ [i ini]iativ\, este mereu anxios. Doar în cazul unui sistem nervos foarte puternic asist\m la formarea unui spirit anarhic, revoltat împotriva p\rin]ilor [i apoi împotriva oric\rei autorit\]i. b) A doua gre[eal\ este opus\ celei dint^i: p\rin]ii î[i r\sfa]\ peste m\sur\ odrasla, îi satisfac toate capriciile, nu-l deprind cu munca, cu respectul autorit\]ii etc. Astfel, cre[te un adolescent care cunoa[te doar drepturi personale, nu [i îndatoriri. Nu înva]\, nu munce[te, dar pretinde mereu. Pe l^ng\ insuccesele [colare [i profesionale, unii ajung chiar delincven]i, de[i deseori provin din familii foarte onorabile. c) A treia eroare const\ în inconsecven]a educativ\. Ast\zi p\rin]ii au încasat o prim\, sunt veseli [i atunci copilul poate face tot ce pofte[te. Chiar dac\ sparge ceva: „Ei nu-i nimic! Se mai înt^mpl\!”. Dar peste c^teva zile p\rin]ii sunt nervo[i [i copilul e obligat s\ stea neclintit la mas\, s\ înve]e, s\ nu cr^cneasc\ ceasuri de-a r^ndul. ~n asemenea familii copiii sunt dezorienta]i, devin înc\p\]^na]i, capricio[i, foarte dificili în raporturile lor sociale. Efecte negative pot avea rela]iile neechitabile dintre p\rin]i [i copii: unul este preferat, r\sf\]at, protejat, iar altul este vinovat de toate micile „accidente” survenite în timpul convie]uirii [i al jocurilor, oc\r^t [i pedepsit. Se dezvolt\ animozit\]i între copii, apar p^ra, minciuna, b\t\ile între fra]i, uneori se deformeaz\ caractere, se ur^]e[te viziunea tinerilor despre om. Scriitorul american J. Steinbeck, în romanul

METODOLOGIA CERCET|RII ~N PSIHOLOGIE

37

s\u La est de Eden descrie o asemenea inegalitate de tratament între doi fra]i, care a dus la o ur\ reciproc\ at^t de intens\, înc^t erau s\ se omoare. Din p\cate, a[a ceva nu este un simplu rod al unei imagina]ii poetice, ci o trist\ posibilitate. Desigur, mai sunt [i alte aspecte nu lipsite de importan]\, cum ar fi condi]iile materiale [i culturale din familie. Un efect negativ îl poate avea [i cercul („banda”) de copii din cartier, c^nd e dominat\ de tineri certa]i cu moravurile. Preadolescen]ii (copiii de 11-14 ani) pot fi foarte puternic influen]a]i. Toate asemenea aspecte pot fi depistate atunci c^nd se face o cercetare biografic\ sus]inut\. Ele ne pot clarifica multe din tr\s\turile de caracter ale persoanei pe care o studiem.

6. Experimentul Experimentul este considerat cea mai important\ metod\ de cercetare, av^nd posibilitatea de a ne furniza date precise [i obiective. ~n]elegem prin experiment provocarea unui fenomen psihic, în condi]ii bine determinate, cu scopul de a g\si sau verifica o ipotez\. Valoarea experimentului deriv\ din aceea c\ modific\m una din condi]ii [i urm\rim ce transform\ri rezult\; m\rimea acestora ne indic\ ponderea factorului influen]at în producerea efectului. Iat\ o experien]\ efectuat\ de J. Bullock pentru a stabili care din sim]uri asigur\ [arpelui precizia în prinderea pr\zii. El a astupat ochii unui [arpe [i a constatat c\ reptila n-a fost prea mult st^njenit\ în detectarea unui [oricel plasat în apropiere. De asemenea, astup^ndu-i pe r^nd urechile [i n\rile, n-au rezultat modific\ri. ~n schimb, acoperind 2 orificii aflate deasupra n\rilor [arpele a devenit dezorientat, nemaiizbutind s\ prind\ prada. ~n aceste orificii se g\sesc 250.000 de celule senzoriale termice (sensibile la c\ldur\), adic\ de 5 ori mai mult dec^t g\sim pe întregul corp omenesc. Ca urmare, [arpele poate sesiza diferen]e termice extrem de mici, prin care el detecteaz\ locul unde se afl\ un animal, chiar [i pe întuneric. ~n aceast\ experien]\ g\sim, ca totdeauna în experiment, dou\ categorii de variabile: independente – cele asupra c\rora ac]ioneaz\ numai experimentatorul (în cazul nostru, diferitele sim]uri ale animalului) [i dependente – cele ce depind tocmai de variabilele independente (în cazul nostru comportamentul [arpelui prin care descoperea [i prindea [oarecele). Num\rul variabilelor ce pot fi luate în considera]ie este foarte mare: exist\ diver[i factori ai mediului natural, mediul social (diferite persoane), apoi variabile subiective (prin consemn putem cere de la subiect s\ urm\reasc\ anumite semnale, s\ ac]ioneze pe unele butoane, s\ memoreze ni[te numere etc.). Dup\ scopul urm\rit, experimentatorul modific\ unele din ele, altele r\m^n^nd constante, ceea ce îi permite s\ induc\ o serie de concluzii. ~n conceperea [i desf\[urarea unui experiment se disting mai multe etape: a) observa]ia ini]ial\ în care urm\rim modul de manifestare a unui fenomen psihic [i degaj\m o problem\ ce se cere solu]ionat\; b) imagin\m o presupunere, o ipotez\ viz^nd solu]ionarea problemei degajate; totodat\, concepem [i modul de verificare a ipotezei (descriem un montaj experimental); c) urmeaz\ desf\[urarea efectiv\ a experimentului în care observ\m [i înregistr\m rezultatele; d) ultima etap\ consist\ în organizarea [i prelucrarea statistic\ a datelor (experimentul psihologic se efectueaz\ de obicei cu numeroase persoane) care ne permit s\ tragem concluziile, generaliz^ndu-le în m\sura îng\duit\ de structura [i amploarea popula]iei. Deseori concluziile ne duc la schimbarea ipotezei [i conceperea unui alt experiment.

38

PSIHOLOGIE GENERAL|

Reu[ita experimentului depinde în mod esen]ial de valoarea ipotezei [i ingeniozitatea montajului experimental; aceasta implic\ uneori utilizarea mai multor grupe de subiec]i, pentru a putea disocia o anume variabil\ (A. Cosmovici, 1980, p. 123). ~n acela[i timp, e foarte important\ calitatea observa]iilor. ~n experiment exist\ dou\ observa]ii: cea ini]ial\ [i cea final\ (efectuat\ în timpul desf\[ur\rii experimentului). Compara]ia dintre ele ne permite s\ tragem concluzii. Cl. Bernard chiar definea experimentul ca fiind „o observa]ie provocat\”. Precizia unor înregistr\ri a pus problema m\sur\rii în psihologie, fiindc\ o manifestare psihic\ nu e numai prezent\ sau absent\, ci ea poate fi mai mult sau mai pu]in intens\. Unii filosofi au negat intensitatea fenomenelor psihice atribuindu-le numai deosebiri calitative. F\r\ a încerca s\ intr\m într-o asemenea dezbatere, vom observa c\ nota „do” difer\ de nota „mi” altfel dec^t un „do” abia audibil, de unul care ne sparge timpanul. ~n psihologie înt^lnim numai m\rimi intensive. Acestea, spre deosebire de m\rimile extensive (în care o unitate de m\sur\ poate fi comparat\ cu m\rimea: un metru se include de mai multe ori într-o lungime), nu se pot m\sura dec^t indirect, prin efectele lor. Temperatura se m\soar\ prin gradul de dilatare a mercurului, determinat prin extensiunea sa într-un tub gradat. Intensitatea curentului electric se determin\ prin m\rimea c^mpului magnetic, precizat\ [i ea prin deplasarea unui indicator pe un cadru. A m\sura înseamn\ a evalua o m\rime prin compara]ie cu o alta numit\ unitate de m\sur\. ~n domeniul psihic, noi putem compara între ele doar efectele tr\irilor psihice: num\rul de mi[c\ri, amploarea ori intensitatea lor, durata unor modific\ri, m\rimea modific\rilor expresive (sau fiziologice); dar suntem în situa]ia de a compara [i exprim\rile verbale. ~n toate cazurile ne lovim de dou\ dificult\]i: a) nu exist\ un raport propor]ional între manifestare exterioar\ [i fenomenul psihic interior. C^nd la moartea unei rude cineva pl^nge în hohote, î[i smulge p\rul etc., dar peste pu]in timp o vedem r^z^nd într-un restaurant, rezult\ c\ durerea nu era mare. Al]ii, care nu pl^ng [i încremenesc, pot fi mult mai profund afecta]i. b) al doilea obstacol consist\ în aceea c\ aspectul calitativ conteaz\, cel cantitativ put^nd s\ n-aib\ nici o semnifica]ie: o telegram\ în care scrie „Mama e bolnav\” are cu totul alt\ importan]\ dec^t una în care se scrie „Mama nu este bolnav\”. Efectul celor dou\ litere este esen]ial, sensul e profund diferit, distinc]ia neput^nd fi m\surat\ prin dou\ sunete. De aceea diferen]ele cantitative în psihologie se consemneaz\, adesea, prin acordare de puncte, a[a cum se procedeaz\ în notarea cuno[tin]elor [colare. ~n felul acesta, m\rimile, numerele stabilite în psihologie au proprietatea de a forma o serie ordinal\, dar diferen]ele între dou\ cifre nu sunt egale, dec^t în situa]ii foarte speciale. Cu alte cuvinte, putem afirma c\ A>B>C, îns\ nu putem [ti dac\ A–B = = B–C, a[a cum e greu s\ afirm\m c\ elevul care a luat nota 8 [tie de dou\ ori mai mult dec^t cel care a luat 4. De asemenea, diferen]a dintre primul [colar [i cel de al doilea poate fi mult mai mare dec^t între cel de al doilea [i cel de al treilea. Ca urmare, în psihologie nu sunt legitime adun\rile, sc\derile, înmul]irile dintre cote; totu[i, practic ele se utilizeaz\, sus]in^ndu-se c\ s-au putut ob]ine rezultate, chiar dac\ sunt aproximative. Vom folosi deci statistica, dar f\r\ a supraestima precizia calculelor care nu e comparabil\ cu cea din matematic\, fizic\ [.a.

METODOLOGIA CERCET|RII ~N PSIHOLOGIE

39

* * * Se pot descrie trei feluri de experimente psihologice: a) experimentul de laborator realizat într-o înc\pere amenajat\, utiliz^ndu-se diferite aparate sau materiale. Avem avantajul posibilit\]ii de a elimina tot felul de factori perturbatori, îns\ subiectul se afl\ în condi]ii artificiale [i în fa]a unor sarcini neobi[nuite, înc^t e greu s\ putem extinde rezultatele ob]inute [i asupra comport\rii în condi]iile vie]ii obi[nuite. b) experimentul în condi]ii standardizate – care se desf\[oar\ într-o ambian]\ obi[nuit\ (un birou, o sal\ de clas\), dar subiectul e supus totu[i unor probe cu care nu e familiarizat, premisele acestora sunt strict standardizate – acelea[i pentru to]i subiec]ii. c) experimentul natural invocat de psihologul rus Lazurski, la începutul secolului, const\ în a urm\ri o persoan\ (sau un grup) în condi]iile vie]ii sale obi[nuite – în care a survenit o modificare. De pild\, directorul a hot\r^t ca muncitorii s\ aib\ o pauz\ de 30 de minute dup\ 4 ore de munc\ sau un profesor s-a hot\r^t s\ utilizeze s\pt\m^nal filme didactice, c^te 1/2 de or\. Psihologul poate examina efectele unor astfel de modific\ri. C^nd interven]ia e propus\ de experimentator, se vorbe[te de experiment „de teren” – el fiind tot experiment natural, pentru c\ at^t ambian]a c^t [i natura modific\rilor sunt familiare popula]iei respective. ~n experimentul natural dispare artificialitatea condi]iilor [i a sarcinii. ~n schimb, subiectul este influen]at de numero[i factori pe care n-avem cum s\-i control\m, put^nd distorsiona rezultatele. ~nc^t un astfel de experiment este mai pu]in precis. Metoda experimental\ este foarte valoroas\. Totu[i, în psihologie ea a dat mai pu]ine rezultate dec^t se spera, deoarece în acest domeniu ne lovim de o serie de dificult\]i specifice. Ele au fost scoase în relief de filosofii care, de-a lungul anilor, au contestat îns\[i posibilitatea experimentului în psihologie (P. Fraisse, 1956, pp. 8-39). Experimentul presupune analiz\, au spus unii, adic\ disocierea unor variabile, a unor procese. Dar psihicul este extrem de unitar [i separarea percep]iei de g^ndire, de pild\, sau de afectivitate este imposibil\. Totu[i, se poate r\spunde, unele procese elementare, cum sunt senza]iile, sufer\ în mic\ m\sur\ influen]a ansamblului. Apoi aten]ia, dirijat\ de subiect, poate realiza o relativ\ disociere, cel pu]in în ce prive[te procesele cognitive. Analiza este posibil\ repet^nd o experien]\ de multe ori sau efectu^nd-o cu un mare num\r de subiec]i. ~n acest fel, prin repetare, ies în eviden]\ factorii dominan]i, iar cei cu o influen]\ secundar\ se atenueaz\ reciproc, atunci c^nd calcul\m indici statistici cum sunt media sau varian]a (num\r care exprim\ varia]ia rezultatelor). Omul nu e un obiect, s-a spus, ci un subiect care, introdus în laborator, se întreab\: „Ce vor \[tia de la mine? E prudent s\-mi dau ostenela ori mai bine r\m^n pasiv?” etc. etc. Reflec]iile, inten]iile reale, atitudinile scap\ observa]iei, îns\ pot avea un rol hot\r^tor în modul de reac]ie a persoanei. „Experimentul pierde din vedere esen]ialul”. Aceast\ critic\ este rodul unei exager\ri: via]a interioar\ se reflect\ totu[i în exterior; nu în mod simplu [i nu totdeauna imediat, totu[i ea poate fi cunoscut\. P^n\ [i S. Freud (care supraestimeaz\ rolul incon[tientului) recunoa[te c\ putem s\ afl\m ce se petrece chiar în incon[tient prin influen]ele acestuia asupra asocia]iilor libere, viselor, gesturilor gre[ite [.a.

40

PSIHOLOGIE GENERAL|

Obiec]ia amintit\ scoate în relief necesitatea îmbin\rii experimentului [i cu alte metode (convorbirea, metoda biografic\, testele proiective). O dificultate real\ exist\: restric]iile de ordin moral. Nu putem interveni în a[a m\sur\ înc^t s\ deregl\m total personalitatea (s\-i insufl\m unui subiect un sentiment intens de ur\ ori de afec]iune). Experimentul se termin\, dar subiectul ar r\m^ne cu atitudini, convingeri, sentimente împov\r\toare. ~n felul acesta, via]a afectiv\ superioar\, complex\ este inabordabil\ experimental; de asemenea, voin]a. ~n timpul ultimului r\zboi mondial, nazi[tii, GESTAPO-ul au încercat, prin schingiuiri oribile, s\ transforme caracterul ferm al unor membri din rezisten]a francez\ în firi slugarnice care s\ spioneze [i s\-[i tr\deze camarazii. ~n unele cazuri au reu[it, fenomen numit „sp\larea creierului”. Desigur, un asemenea act constituie o crim\ condamnat\ de orice tribunal. Persoana este inviolabil\ at^t fizic, c^t [i psihic. ~n fine, exist\ [i dificultatea legat\ de elementele artificiale ce se introduc, mai ales în experimentul de laborator. Ea se dep\[e[te îmbin^nd cercetarea de laborator cu aceea de pe teren, cu experimentul natural, acesta eviden]iind în ce m\sur\ rela]ia constatat\ în laborator se men]ine [i în condi]iile vie]ii obi[nuite. A[adar, experimentul psihologic înt^mpin\ multiple obstacole. Dar cu perseveren]\ [i ingeniozitate se pot ob]ine rezultate importante. O dovad\ o constituie investiga]iile cruciale efectuate de Jean Piaget.

7. Testele Unii autori dau o defini]ie foarte larg\ testului, vorbind de test oric^nd intervine o m\surare (L. Cronbach, 1970). Credem c\ e mai bine s\ restr^ngem caracterizarea, altfel nu vom putea delimita o categorie ([i a[a foarte larg\) de probe. Consider\m testul ca fiind o prob\ standardizat\, viz^nd determinarea c^t mai exact\ a gradului de dezvoltare a unei însu[iri psihice sau fizice. Am ad\ugat [i însu[irile fizice pentru c\ medicii ori antrenorii sportivi utilizeaz\ [i ei teste, viz^nd determinarea performan]elor de care sunt capabile unele persoane. Standardizarea const\ în obliga]ia de a aplica exact aceea[i prob\, în exact acelea[i condi]ii psihologice, utiliz^nd un consemn identic pentru to]i subiec]ii. ~n majoritatea cazurilor se urm\re[te [i standardizarea interpret\rii rezultatelor, elabor^ndu-se criterii precise de apreciere [i chiar etaloane (unit\]i de m\sur\). Iat\ un exemplu de etalonare: testul Toulouse-Piéron (test de aten]ie). Se prezint\ patru p\tr\]ele model care difer\ numai printr-o liniu]\ (vezi fig. 2).

Fig. 2. Testul Toulouse-Piéron

METODOLOGIA CERCET|RII ~N PSIHOLOGIE

41

Ele se afl\ în fruntea unei foi pe care sunt tip\rite multe r^nduri de p\tr\]ele, fiecare av^nd c^te o linioar\ într-una din cele opt pozi]ii posibile. Se cere subiec]ilor s\ bareze cu o linie toate p\tr\]elele identice cu unul din cele patru date ca model. To]i subiec]ii încep s\ lucreze în acela[i timp. Dup\ 3 minute lucrul înceteaz\ [i foile sunt str^nse. Testul e considerat a determina capacitatea de aten]ie. Dup\ aplicarea lui la c^teva sute de persoane diferite se corecteaz\ foile, acord^ndu-se c^te un punct pentru fiecare p\tr\]el barat corect. Din totalul punctelor se scad puncte pentru p\tr\]elele barate gre[it ori omise. Fiecare subiect ob]ine un scor: unii 76 de puncte, al]ii de 43, al]ii de 56 etc. Se urm\re[te ce punctaj înt^lnim la 50 % din subiec]i. Acesta constituie m\rimea etalon a testului. S\ presupunem c\ am g\sit cote între 52 [i 58 de puncte la 1/2 din persoanele testate. Cine realizeaz\ un astfel de punctaj are o capacitate de aten]ie normal\, cine are mai mult se presupune c\ posed\ o aten]ie superioar\, cei cu mai pu]ine – aten]ie inferioar\. ~mp\r]ind popula]ia în grupe de 10% din subiec]i se ob]in 10 note, numite decile, care permit o clasificare diferen]iat\. Ulterior, un psiholog aplic^nd cuiva testul, dup\ ce îl cerceteaz\, are la îndem^n\ un tabel pe baza c\ruia poate aprecia nivelul de dezvoltare a capacit\]ii de concentrare a aten]iei în sarcini facile. Etalonarea ajut\ mult în obiectivarea aprecierilor. Testele etalonate mai sunt denumite [i psihometrice. Din p\cate, nu orice fel de rezultat se preteaz\ la o m\sur\ a[a precis\. Totdeauna îns\ exist\ o standardizare a condi]iilor de aplicare. Putem deosebi patru feluri de teste: teste de inteligen]\ [i dezvoltare intelectual\; teste de aptitudini [i capacit\]i; teste de personalitate (referindu-se la tr\s\turi de caracter [i temperamentale); teste de cuno[tin]e (utilizate de obicei în înv\]\m^nt). Structura probelor este extrem de variat\: uneori se utilizeaz\ aparate, alteori diferite materiale (cuburi, plan[e, fotografii etc.); în multe cazuri se recurge doar la creion [i h^rtie, ca la orice prob\ de control (se dau probleme aritmetice, se cer stabilirea de asem\n\ri, continuarea unor serii [.a.m.d.). Printre testele de personalitate cele mai r\sp^ndite sunt testele proiective, denumite astfel fiindc\ au la baz\ în special fenomenul de proiec]ie (ne identific\m cu o persoan\ [i tindem s\ proiect\m asupra ei felul nostru de a fi: a[a cum facem la un spectacol c^nd ne identific\m cu un personaj anumit). Un asemenea test este [i „Testul de apercep]ie tematic\” (T.A.T.). Se prezint\ subiectului 20 de plan[e în care se disting personaje aflate într-o situa]ie neclar\. Se cere elaborarea unei povestiri în leg\tur\ cu fiecare imagine. Aceasta ne poate da informa]ii interesante asupra motiva]iei, mentalit\]ii persoanei (vezi Cristescu Miltred, 1972). Ast\zi se utilizeaz\ un mare num\r de teste (aproape 10.000). De[i practica a dovedit valoarea lor, ele au fost [i sunt obiectul unor variate critici. Cercet\rile au eviden]iat avantajul folosirii de teste mai înt^i în industrie. S-a demonstrat c\, dac\ selec]ia muncitorilor se realizeaz\ [i prin teste, scade fluctua]ia for]ei de munc\ [i num\rul accidentelor, în compara]ie cu situa]ia c^nd selec]ia se face f\r\ teste. De aceea, întreprinderile occidentale av^nd cel pu]in 1.000 de muncitori î[i organizeaz\ [i un laborator de psihologie. La fel, studiile în care s-a urm\rit, prin aplicarea testelor, evolu]ia tinerilor orienta]i profesional – comparativ cu dirijarea lor f\r\ asemenea probe – au ar\tat rezultate evident mai bune. Din practica examin\rilor au fost culese numeroase cazuri dovedind necesitatea recurgerii la teste. De exemplu, bine cunoscutul scriitor american Truman Capote (autorul romanului Cu s^nge rece) c^nd avea 12 ani constituia o problem\ pentru profesorii s\i. ~ntr-o zi, directorul [colii a venit la p\rin]ii elevului s\-i roage s\-[i

42

PSIHOLOGIE GENERAL|

înscrie copilul la o [coal\ special\, el fiind debil mintal. Surprin[i, ace[tia [i-au dus b\iatul la un institut de psihologie unde, dup\ aplicarea unui test de inteligen]\, s-a ob]inut diagnosticul „copil genial”!! Dar probabil c\ pe Truman Capote îl plictisea [coala. Viitorul a dovedit cu prisosin]\ juste]ea diagnosticului psihologic. Cu toate acestea, în 1936, comitetul central al partidului comunist al Uniunii Sovietice a emis o decizie prin care erau condamnate pedologia („[tiin]a copilului”) [i utilizarea testelor psihologice, considerate „unelte reac]ionare” în slujba imperialismului. Documentul nu era lipsit de temei deoarece, în acea vreme, unii psihologi americani, aplic^nd teste de inteligen]\ unor copii de negri [i unor copii de albi, au tras concluzia c\ primii sunt mai pu]in inteligen]i. Al]ii au testat copii de muncitori – paralel cu copii de intelectuali [i industria[i – constat^nd de asemenea c\ fiii de muncitori sunt mai pu]in dota]i dec^t cei din p\turile avute. Era firesc s\ asist\m la un protest în r^ndul claselor dezavantajate. Psihologii aminti]i f\ceau atunci o mare confuzie între inteligen]\ [i cultur\. ~n America anilor ’30 masele pu]in avute erau dezavantajate cultural, ceea ce se reflecta în performan]ele la teste. Dar (ceea ce se nega atunci) orice rezultat la un test este influen]at de experien]\, de cultur\. R\m^nerea în urm\ din punct de vedere cultural se poate remedia relativ u[or, ceea ce nu e posibil în cazul unei slabe dezvolt\ri aptitudinale. ~n folosirea testelor se f\ceau [i alte gre[eli. Testele de aptitudini erau considerate a discrimina numai o aptitudine (numai aceea perceptiv\ ori numai reprezentarea spa]ial\) care ar fi ereditar\ în întregime. A[adar, un diagnostic stabilit la 12 ani ar fi fost valabil toat\ via]a. Azi se [tie: nivelul de inteligen]\ constatat la acea v^rst\ se poate schimba destul de mult în anii urm\tori (except^nd cazurile de debilitate mintal\, av^nd cauze de ordin neurologic), iar disocierea complet\ a func]iilor în cadrul unei probe este iluzorie. Apoi, s-a subestimat rolul motiva]iei, de[i ea influen]eaz\ foarte mult performan]ele, c^t [i faptul c\ cei mai buni sunt de obicei dezavantaja]i de c\tre teste (mai ales la cele de inteligen]\). Psihologia contemporan\ este con[tient\ de limitele testelor. Un test nu are precizia unui termometru: îl pui pacientului [i dac\ are 39° e sigur bolnav. Orice rezultat trebuie interpretat în func]ie de modul în care s-a lucrat, de experien]a anterioar\ a subiectului, de starea lui de spirit etc. Deci testele nu pot fi concepute, aplicate [i interpretate dec^t de persoane cu preg\tire special\. Fac o mare gre[eal\ cei care recomand\ înv\]\torilor [i profesorilor s\ aplice ei în[i[i teste. Folosite cu competen]\ de speciali[ti, testele au avantajul c\ într-un timp relativ scurt (de c^teva ore) pot pune o persoan\ în situa]ii foarte variate, în fa]a unor probleme extrem de diferite. Dac\ ar fi s\ ne baz\m numai pe observa]ii, ar putea trece luni de zile f\r\ a g\si o situa]ie concludent\ într-o privin]\ sau alta. Deci testele dau un randament mare. Apoi ele permit o mai mare obiectivitate în apreciere datorit\ standardiz\rii. ~nc^t nu e surprinz\toare r\sp^ndirea lor în lume. Ele furnizeaz\ psihologului un instrument pre]ios. Ca instrument, nu putem spune despre un test c\ este reac]ionar ori progresist; a[a cum cu un bisturiu po]i salva o via]\, dar po]i [i suprima una, la fel testele utilizate competent ne pot ajuta, dar folosite mecanic creeaz\ mari posibilit\]i de eroare. S\ l\s\m deci testele în m^na celor competen]i. Orice metod\, din cele studiate, rareori ne poate duce la concluzii certe, dac\ e utilizat\ f\r\ nici o compara]ie. Aproape totdeauna e nevoie s\ facem apel la mai multe metode din cele descrise, dac\ nu chiar la toate. Ele se completeaz\ reciproc.

43

CAPITOLUL IV

BAZA FIZIOLOGIC| A VIE}II PSIHICE

1. Excitabilitatea Via]a presupune un permanent schimb de substan]e cu mediul ambiant, ea fiind puternic influen]at\ de condi]iile externe. Chiar cele mai simple fiin]e, cele unicelulare, reac]ioneaz\ în raport cu unele modific\ri din ambian]\. Aceast\ reac]ie este consecin]a unei propriet\]i specifice materiei vii: excitabilitatea. Excitabilitatea const\ într-o modificare intern\ ca r\spuns la un stimul extern, duc^nd adesea [i la o reac]ie extern\ a celulei. Ea are îns\ un caracter selectiv. De pild\, floarea soarelui r\spunde la lumin\ întorc^ndu-se mereu dup\ soare, dar ea nu este influen]at\ de undele hertziene, undele radio, cu lungime de und\ mai mare dec^t aceea caracteristic\ luminii solare. Nici animalele unicelulare nu constituie corpuri simple: în interiorul lor g\sim tot felul de corpusculi, canalicule, vezicule, din activitatea lor combinat\ rezult^nd toate func]iile ce le g\sim [i la animalele superioare (asimila]ie-hr\nire, oxigenare-respira]ie, descompunerea [i eliminarea unor substan]e-excre]ia etc.). Se pune întrebarea dac\ exist\ înv\]are la asemenea fiin]e. Se citeaz\ aceast\ experien]\: într-un bazin unde se afl\ un protozoar, un parameci, se proiecteaz\ o lumin\ puternic\, apoi se picur\ pu]in acid care-l oblig\ pe animal s\ se îndep\rteze în grab\. Repet^ndu-se de multe ori aceast\ succesiune, se ajunge în situa]ia c^nd parameciul începe a se îndep\rta, îndat\ ce apare lumina, înainte de prezen]a acidului. Unii au contestat aceast\ experien]\, dar oricum animalele unicelulare se deplaseaz\, v^neaz\ microbi [i evit\ mediul acvatic nefavorabil. La fiin]ele pluricelulare excitabilitatea cre[te. Ea exist\ [i la plante, de[i mai redus\ dec^t la animale. Oricum, ele se orienteaz\ c\tre lumin\, r\d\cina cre[te în jos, iar unele, cum e mimoza senzitiv\, captureaz\ [i devoreaz\ insectele care se a[az\ pe frunzele sale. S-a constatat [i prezen]a unor curen]i electrici. Un psiholog american, efectuând cercet\ri cu un aparat pentru m\surat prezen]a electricit\]ii ce poate ap\rea în mu[chi, deci care amplific\ foarte mult intensitatea ei, a observat c\ atunci c^nd rupe frunza unei plante apar curen]i electrici slabi în tulpina ei. Mai mult, a înregistrat curen]i, dintr-o plant\, c^nd în aceea[i camer\ cineva rupea o frunz\ altei plante. Deci exist\ o comunicare între plantele apropiate, care nu pare s\ fie doar electric\ (curen]ii electrici fiind doar concomiten]i), ci ar avea la baz\ o „bioenergie”. ~n jurul acestei no]iuni se fac azi multe specula]ii, f\r\ o baz\ [tiin]ific\. R\m^n îns\ evidente posibilit\]ile de comunicare la mic\ distan]\, ceea ce denot\ o excitabilitate mult mai mare dec^t se presupunea. Oricum, nu vom vorbi de senza]ii dec^t la animalele unde vom g\si organe senzoriale bine organizate.

44

PSIHOLOGIE GENERAL|

2. Evolu]ia sistemului nervos în dezvoltarea speciilor animale La animalele pluricelulare g\sim începuturi de sistem nervos. Astfel, celenteratele (meduza, hidra, coralii) au o plas\ de celule nervoase: vorbim de sistem nervos reticulat. La meduz\ g\sim cca. 100.000 de neuroni. Conexiunile dintre celule nu sunt continue: între un axon [i o dendrit\ exist\ un mic spa]iu numit sinaps\; leg\tura dintre cele dou\ termina]ii este realizat\ printr-o substan]\ chimic\, numit\ mediator. Cu c^t curentul nervos trece prin mai multe sinapse, cu at^t intensitatea lui scade. De aceea c^nd o meduz\ este atins\, ea se contract\ puternic în locul respectiv, dar mult mai pu]in în regiunile mai îndep\rtate ale corpului s\u. Celenteratele reac]ioneaz\ la contact [i la agen]i chimici. Totu[i, la unele meduze g\sim o serie de celule fotosensibile grupate, c\rora li se spune „oceli” – germenii ochilor de la animalele superioare. De asemenea, exist\ [i ni[te celule specializate (statocist) asigur^nd pozi]ia vertical\ fa]\ de sol. E prea pu]in totu[i pentru a vorbi de senza]ii. La animalele superioare celenteratelor, celulele nervoase se aglomereaz\ în ganglioni care se organizeaz\ form^nd un lan] de-a lungul corpului (a[a e cazul la viermi). Fiind mult solicita]i, ganglionii din partea anterioar\ se dezvolt\ mai mult, devenind „ganglioni cerebroizi” (un creier foarte rudimentar). La viermi observ\m cazuri de habituare: în mod obi[nuit o lumin\ puternic\ îi face s\ se ascund\ în nisip (unele specii). Dar dac\ lumina se repet\ mereu ei înceteaz\ de a se mai ascunde (o form\ de obi[nuin]\). La insecte g\sim un num\r mare de celule nervoase (cca. un milion), concentrate în mari ganglioni cerebroizi. Ochii sunt compu[i din mii de fe]e; antenele sunt organe de sim] tactil [i chimic. Pe toate p\r]ile corpului g\sim peri senzitivi. Unele insecte au organe senzitive pe picioare, cu ajutorul c\rora afl\ gustul nectarului din florile pe care se a[az\. La insecte putem s\ vorbim deci de senza]ii [i înc\ de mai multe feluri de senza]ii. Evolu]ia sistemului nervos pe scara animal\ se produce în urm\toarele direc]ii: a) Concentrarea celulelor nervoase în ganglioni care, pe de o parte, formeaz\ un creier din ce în ce mai complex [i, pe de alta, constituie un sistem tubular de-a lungul corpului, care la vertebrate devine m\duva spin\rii. b) Celulele senzitive izolate se grupeaz\ în organe senzoriale din ce în ce mai complexe. c) Dezvoltarea organelor de sim] se face de la tangoreceptori (cei care reac]ioneaz\ numai printr-un contact direct: sim]ul de contact, durerea, temperatura, gustul) la telereceptori (animalul sesizeaz\ semnale a c\ror surs\ e îndep\rtat\: mirosul, v\zul, auzul). Este evident avantajul telereceptorilor, pentru c\ pericolul este sesizat de departe, din vreme; dup\ cum [i prada poate fi sim]it\ de la distan]\. At^t fuga, c^t [i v^n\toarea sunt favorizate. Nevertebratele evolueaz\ [i ele destul de mult. Astfel, molu[tele, mai ales cefalopodele (sepia, caracati]a), ajung s\ aib\ cca. 168 milioane de neuroni în creierul lor. De aceea caracati]a, de exemplu, poate fi dresat\. La vertebrate g\sim creierul foarte dezvoltat, cu func]ii specializate. La pe[ti [i batracieni el e mai pu]in diferen]iat. ~n schimb, la p\s\ri [i mamifere ajunge la un grad de evolu]ie superioar\ care atinge nivelul maximum la om.

45

BAZA FIZIOLOGIC| A VIE}II PSIHICE

3. Apari]ia [i evolu]ia speciei umane Sunt peste 100 de ani de c^nd Ch. Darwin a sus]inut înrudirea între om [i maimu]ele antropoide, ceea ce a revoltat omenirea! Azi nici un om av^nd cultur\ [tiin]ific\ nu poate nega acest fapt. Ne-o dovedesc analogii evidente în ce prive[te aspectul exterior, expresiile emo]ionale, m^na cu degetul opozabil [i unele aspecte ale comportamentului (vezi Jane von Lawick-Goodall, ~n umbra omului). Ele difer\ mult îns\ în ce prive[te greutatea creierului (sau m\rimea cutiei craniene – vezi tabelul nr. 1). Tabel nr. 1

denumirea m\rimea speciei corpului gorila mare (cca. 200 kg) urangutanul mijlociu cimpanzeul mai mic omul mijlociu

capacitatea raportul creierului creier/corp 480 cm3 0,47% 380 cm3 0,50-0,60% 395 cm3 1,11-1,64% 1500 cm3 2,22%

Apari]ia [i dezvoltarea speciei umane se întinde pe o durat\ de peste 3 milioane de ani. G\sirea de schelete fosile provenind de la o perioad\ a[a de veche e foarte dificil\, ele fiind acoperite cu 25-50 m de p\m^nt. S-au g\sit mai ales r\m\[i]ele de calot\ cranian\, c^te un dinte, un femur. Rareori s-au descoperit schelete mai complete. De aceea, abia în secolul nostru s-au putut face descoperiri însemnate, fiind nevoie de un mare progres al antropologiei [i anatomiei comparate pentru a recunoa[te exact diferen]ele între un os de origine uman\ [i cel al unei specii înrudite. Cel mai îndep\rtat str\mo[, acel str\bunic comun omului [i maimu]elor antropoide, face parte din ordinul primatelor, genul Dryopithecus care a tr\it cu cca. 20 milioane de ani în urm\. ~ntre acesta [i omul contemporan, primul hominid pare a fi australopithecus (care a vie]uit cu 2-3 milioane de ani în urm\). Sunt înc\ îndoieli dac\ acesta a fost un str\mo[ autentic al omului sau a fost un fel de v\r îndep\rtat. G\sim îns\ la el caracteristici specifice umane: sta]iunea vertical\ (dar nu perfect\, st\tea pu]in înclinat), mersul biped [i av^nd antebra]ul [i oasele mîinii cu mare mobilitate (Olga Necrasov). Australopitecul era mic de statur\ (120-140 cm) [i c^nt\rea cam 25 kg. Creierul s\u avea cca. 508 cm3. El nu tr\ia în p\duri, ci în regiuni cu vegeta]ie ierboas\. Probabil, din cauza schimb\rilor climatice au disp\rut multe p\duri, primatele fiind nevoite s\ tr\iasc\ în step\, ceea ce impunea sta]iunea biped\ pentru m\rirea orizontului perceput. Aici exista pericolul marilor carnivore, de aceea aceste fiin]e tr\iau în turme [i se ap\rau cu be]e [i pietre. Australopitecul tr\ia din culesul fructelor, semin]elor [i din v^nat. Se pare c\ nu cioplea unelte, dar folosea m\ciuci, formate din femurul ierbivorelor mari (de mamut în special). Era omnivor. Hr\nirea cu proteine animale a favorizat dezvoltarea creierului. El tr\ia în turme, ceea ce implica oarecare comunicare. Probabil poseda rudimente de limbaj. Prima f\ptur\ care a fost neîndoielnic un hominid a fost homo erectus habilis, pe care-l g\sim într-o perioad\ cu 1.800.000 de ani (poate chiar 2 milioane de ani) în urm\. A fost contemporan cu ultimii australopiteci (s-au g\sit în acela[i loc oase din ambele specii, ceea ce a dus la formularea ipotezei c\ homo habilis s-ar fi hr\nit cu australopiteci, care erau mai pu]in puternici). Homo erectus era mai mare: avea cca. 40 kg. Capacitatea sa cranian\ era de aproximativ 680 cm3. Folosea cu certitudine

46

PSIHOLOGIE GENERAL|

unelte specifice culturii de prund: lovea pietre din prundi[ în a[a fel înc^t ascu]ea o muchie. ~[i forma un fel de col] mare care putea face r\ni largi în trupul unui animal, omor^t pentru hran\ [i blan\ (cu care se proteja împotriva frigului). O alt\ etap\ corespunde apari]iei pitecantropului (acum cca. 550.000 de ani – în paleoliticul inferior). Avea capacitatea cranian\ de 860 cm3. Se observ\ evolu]ii în ce prive[te picioarele, m^na [i denti]ia (care evolueaz\ mai repede dec^t creierul). Cioplirea pietrei este mai intens\. Sunt cioplite ambele fe]e ale pietrei. G\sim un fel de „topora[e de m^n\”, av^nd muchii [i v^rf ascu]it. V^n\toarea se f\cea în grup. Se h\ituiau animalele spre o pr\pastie sau spre gropi mari s\pate dinainte. Cu 400.000 de ani în urm\ [i p^n\ pe la 120.000 de ani g\sim sinantropul (dezgropat în China). Avea un craniu de 1050 cm3. E prima dat\ c^nd sunt dovezi clare de folosire a focului, pe care nu [tia s\-l produc\, dar îl culegea din incendiile provocate de tr\znet [i-l p\stra. Focul îi asigura c\ldur\ [i o hran\ mai u[or de digerat. G\sim acum mici amenaj\ri ale pe[terilor în care locuia (apare o vatr\ pentru foc). Pe plajele marine apar a[ez\ri sezoniere (de var\) formate din colibe cl\dite din oase de animale acoperite cu bl\nuri. Un pas mare îl facem dup\ sinantrop g\sind omul din Neanderthal (Germania). El e prezent între 120.000-100.000 de ani înainte erei noastre [i are o cutie cranian\ apropiat\ de cea a omului contemporan (între 1300 [i 1400 cm3). Erau f\pturi mai înalte (cca. 155 cm în\l]ime) [i foarte robuste. ~n raport cu omul de azi, avea fruntea mai te[it\, masivul facial voluminos [i pregnant (mandibule masive, falc\ puternic\ [i proeminent\), din]i volumino[i. Picioarele erau relativ scurte [i st\tea pu]in îndoit în pozi]ia vertical\. Degetul mare de la picior era mai îndep\rtat de celelalte, dar nu era opozabil. M^na sa era similar\ celei apar]in^nd omului de azi, dreapta fiind mai puternic\. Confec]iona instrumente variate, realizate din a[chii mari, sub]iate mai mult dec^t topora[ul sinantropului. Ele aveau forma cu]itului sau a v^rfului de lance. Apar [i unelte compuse din piatr\ cioplit\ înm\nu[at\ în lemn. ~ncepe s\ produc\ singur focul prin frecare sau sc\p\rare, folosind iarb\ uscat\. Grotele sunt amenajate. G\sim [i grupuri mari de locuin]e în aer liber (pe suprafe]e ajung^nd la zeci de ha), pe care le-au p\r\sit în timpul glacia]iunilor. Acum apar primele morminte. Corpul defunctului era protejat de o lespede de piatr\ ori un omoplat de mamut. L^ng\ el se puneau obiecte – în special unelte. ~n sf^r[it, o dat\ cu paleoliticul superior, acum 35.000 de ani, g\sim omul de azi Homo sapiens: cel mai vechi exemplar a fost g\sit la Cro-Magnon. La acesta nu se mai g\sesc deosebiri structurale fa]\ de omul contemporan. Capacitatea sa cranian\ era de 1500 cm3. Era puternic, av^nd o talie de 1,80 m. La primii oameni nu se g\seau deosebiri regionale. La cei mai apropia]i de zilele noastre s-au g\sit diferen]e caracteristice raselor cunoscute azi. Uneltele erau tot din piatr\ cioplit\, dar aveau conturul bine modelat, cu o serie de detalii, duc^nd la o mare varietate de forme func]ionale (lame diferite, v^rfuri cu particularit\]i deosebite). G\sim multe unelte compuse: l\nci de lemn cu v^rf de piatr\ ori os. Se începe [i prelucrarea osului care e modelat fin, lustruit. Sunt confec]ionate ace de os cu ureche pentru cusutul pieilor, c^rlige de undi]\. Unele unelte sunt adev\rate opere de art\. Acum apare crea]ia artistic\. Oamenii se împodobeau cu coliere [i br\]\ri; î[i vopseau pielea cu ocru. S-au descoperit primele picturi realizate pe pere]ii pe[terilor, c^t [i mici statuete. Pictura, f\cut\ cu inten]ii magice, înf\]i[a mai ales animale: pe

BAZA FIZIOLOGIC| A VIE}II PSIHICE

47

ele sau în jurul lor vedem conturul unor m^ini; se spera astfel un succes facil în v^n\toare. ~n pictur\ apar rareori oamenii, dar c^nd aceasta se înt^mpl\, sunt de preferin]\ femei. Sensul magic al picturilor este o indica]ie a apari]iei primelor forme ale religiei. Deci nu mai sunt deosebiri esen]iale în raport cu omul contemporan.

4. Caracteristici anatomice [i fiziologice ale creierului uman A. Desigur, omul nu este f\ptura cu cel mai mare creier, fiindc\ m\rimea acestuia depinde de m\rimea corpului: creierul balenei are 7 kg. Un mai bun indicator este raportul dintre creier [i greutatea corpului. La om este 1/45, ceea ce este un raport foarte mare. Totu[i [oarecele are 1/23. ~nseamn\ c\ [oarecele este mai inteligent? Nu. La animalele de mici dimensiuni, rela]ia este alta. Mai edificator este raportul dintre creier [i m\duva spin\rii. La om are valoarea 50, la c^ini [i pisici este de 3-4, la cal 2,5, la iepure 2. Superioritatea fa]\ de alte mamifere se v\de[te [i în urm\toarele privin]e: emisferele cerebrale sunt mai mari în raport cu restul encefalului; lobul frontal este mai mare; scoar]a cerebral\ este extrem de dezvoltat\ (con]ine cca. 16 miliarde de neuroni), cu o imens\ cantitate de fibre de asocia]ie; o mare complexitate [i varietate a diverselor regiuni ale creierului (peste 200 de c^mpuri corticale – pe c^nd la cimpanzeu nu g\sim dec^t 45); se remarc\ o circumvolu]iune parietal\ inferioar\ a c\rei suprafa]\ este de 10 ori mai mare fa]\ de zona corespunz\toare a cimpanzeului (pe c^nd scoar]a, în ansamblu, e numai de 3 ori mai dezvoltat\). Toate acestea explic\ posibilitatea unei vie]i psihice de mare complexitate. B. Elementele, „c\r\mizile” sistemului nervos sunt celulele nervoase, neuronii. M\rimea lor variaz\ de la 9 la 150 de microni. Au dou\ feluri de termina]ii: dendritele prin care vine excita]ia la celul\ [i un axon prin care pleac\ excita]ia din celul\. Neuronii sunt lega]i între ei, form^nd o re]ea de enorm\ complexitate. Axonii unor celule intr\ în leg\tur\ cu dendritele ori corpul altor celule. O celul\ nervoas\ intr\ în contact cu sute de alte celule nervoase. ~n cazul neuronilor de asocia]ie, unul singur poate realiza p^n\ la 10.000 de puncte de contact. Trebuie s\ preciz\m îns\ c\ niciodat\ nu se realizeaz\ o lipire a unui axon de o dendrit\ ori de corpul altei celule: totdeauna r\m^ne o foarte mic\ distan]\, spa]iu denumit sinaps\. Cum am men]ionat mai sus, prin sinaps\ leg\tura între termina]iile nervoase se stabile[te pe cale chimic\. Influxul nervos se propag\ de-a lungul neuronilor cu o vitez\ maxim\ de 10 m/sec. Datorit\ numeroaselor puncte de contact, celula nervoas\ constituie un element de mare complexitate (vezi V. Mare, 1991, p. 51). Ea nu seam\n\ cu un simplu tranzistor, ci este un excelent microprocesor. ~nc^t dac\ am continua analogia, cortexul ar fi un computer cu cca. 16 miliarde de microprocesoare cuplate prin trilioane de leg\turi. Neuronii sunt sus]inu]i de alte celule care îi hr\nesc, alc\tuind „nevroglia”. Exist\ ipoteza potrivit c\reia rolul acestora ar fi mai important, dar nu exist\ înc\ dovezi clare în aceast\ privin]\. C. S\ ne reamintim acum principalele p\r]i ale sistemului nervos central cu func]iile lor cele mai importante. a) M\duva spin\rii (aflat\ în coloana vertebral\) con]ine centrii reflexelor necondi]ionate [i este calea prin care trec fibrele senzitive ce duc la creier, ca [i acelea motorii care coboar\ de la el, aduc^nd la periferie comenzile sale.

48

PSIHOLOGIE GENERAL|

b) Mielencefalul (bulbul rahidian ori „m\duva prelungit\”) cuprinde centrii vitali comand^nd respira]ia, digestia, ca [i unele reflexe de ap\rare. Bulbul influen]eaz\ [i b\t\ile inimii, acceler^ndu-le sau r\rindu-le. Dar b\t\ile inimii sunt comandate de propriii ei centri nervo[i. c) Metencefalul (creierul posterior) – c\ruia i se spune [i creierul mic – regleaz\ echilibrul corpului, tonusul muscular, influen]^nd [i realizarea precis\ a mi[c\rilor fine. d) Mezencefalul (creierul mijlociu) constituit din pedunculii cerebrali (a c\ror func]ie const\ în asigurarea tonusului muscular inclusiv reglarea mi[c\rilor) [i tuberculii cvadrigemeni. Ace[tia din urm\ asigur\ reflexele legate de auz [i cele implicate în mi[c\rile ochilor. e) Diencefalul (creierul intermediar). Acesta se compune din talamus ce constituie un centru intermediar, o ultim\ sta]ie a sensibilit\]ii înainte de a se proiecta pe cortex. A doua parte a diencefalului o constituie hipotalamusul, cel mai important coordonator [i regulator al func]iilor organelor interne. El intervine în termoreglarea corpului, în metabolismul apei, în metabolismul glucidelor, influen]^nd [i activitatea sexual\. Are rol în declan[area expresiilor emo]ionale (frica, furia [.a.). ~n hipotalamus s-a g\sit un centru care, excitat, produce puternice senza]ii de pl\cere. Unui [oarece i s-a introdus un microelectrod în acest centru, electrod pus în leg\tur\ cu o pil\ [i o mic\ pedal\. C^nd [oarecele ap\sa pe acea pedal\ se declan[a un curent electric slab, excit^nd centrul amintit. S-a observat c\ [oarecele ap\sa mereu pe aceast\ pedal\ p^n\ ajungea la extenuare. ~n apropierea „centrului pl\cerii” se afl\ [i centrul opus; acesta, c^nd este excitat, provoac\ dureri foarte mari. Hipotalamusul are sub control [i glanda hipofiz\ cu rol conduc\tor în sistemul endocrin. ~n plan[eul trunchiului cerebral (cuprinz^nd mielencefalul, metencefalul [i mezencefalul) se afl\ un fel de plas\ cu celule mici, numit\ forma]ia reticulat\, av^nd func]ia de stimulare, activare a cortexului, declan[^nd trezirea [i starea de vigilen]\. De asemenea, s\ amintim [i de sistemul limbic aflat în jurul pedunculilor cerebrali cu rol notabil în reglarea expresiilor emo]ionale. f) Partea cea mai important\ a creierului o constituie telencefalul – emisferele cerebrale (incluz^nd [i corpii stria]i) a c\ror activitate face posibil psihicul con[tient. Cele dou\ emisfere cerebrale sunt separate printr-o fisur\ longitudinal\, iar fiecare din ele are [an]uri profunde (numite scizuri) care le împarte în patru lobi principali: lobul frontal, cel temporal, lobul occipital [i lobul parietal. Suprafa]a creierului, de culoare cenu[ie, const\ dintr-un strat de neuroni cu o grosime de 3 mm, numit [i cortex. Propriu-zis, cortexul e format din 6 straturi de celule nervoase, totaliz^nd cca. 16 miliarde de neuroni sus]inu]i de cca. 100 de miliarde de celule mai mici form^nd nevroglia. ~ntre neuronii din cortex, între ei [i cei din celelalte por]iuni ale creierului exist\ un num\r imens de dendrite [i axoni form^nd masiva mas\ alb\ a creierului mare. Datorit\ numeroaselor circumvolu]iuni, suprafa]a creierului e mare: 2500 cm2. Cortexul este puternic vascularizat. Vasele capilare purt\toare de oxigen [i glucoz\ formeaz\ o vast\ re]ea. Dac\ ar putea fi puse cap la cap, ar realiza un vas lung de 1200 km! C^t prive[te lungimea fibrelor nervoase din sistemul nervos central, puse cap la cap, ele ar forma un fir de 5 milioane de km. A[a cum a stabilit J. Eccles (neurobiolog), în cortex neuronii sunt a[eza]i în coloane verticale ce se termin\ la suprafa]\. Diametrul lor este între 0,1 mm [i

BAZA FIZIOLOGIC| A VIE}II PSIHICE

49

0,5 mm, iar în\l]imea de 3 mm. Fiecare modul e compus din numero[i neuroni, îndeplinind aceea[i func]iune (sunt p^n\ la 10.000 neuroni într-un modul). ~n total, cortexul ar avea p^n\ la 2 milioane de moduli între care se afl\ un enorm num\r de conexiuni. ~n ansamblu, cortexul îndepline[te 4 func]ii: senzitiv\, motorie, psihic\ [i vegetativ\. 1) Func]ia senzitiv\. Fibrele aferente de la organele senzoriale, dup\ ce trec prin talamus, se proiecteaz\ în diferite por]iuni ale cortexului: cele optice în occipital, cele auditive în temporal, cele din piele (tactile, termice, dureroase) într-o margine a scizurii lui Rolando, în circumvolu]iunea central\ posterioar\ (marginea anterioar\ a lobilor parietali). Datorit\ invers\rii fibrelor senzitive, cele provenind din partea dreapt\ a corpului se termin\ în emisfera st^ng\ [i invers, cele din partea st^ng\ în emisfera dreapt\. ~n zona de proiec]ie, pielea este reprezentat\ punct cu punct, dar suprafa]a e propor]ional\ cu sensibilitatea regiunii respective: g\sim pe scoar]\ o por]iune relativ mare pentru gur\, limb\ [i m^n\, dar una foarte mic\ pentru spinare. Excitarea acestor zone de proiec]ie nu produce imagini, ci elemente izolate (excitarea unor puncte din occipital cauzeaz\ vederea unor puncte luminoase ori cel mult linii, mici triunghiuri). Imaginile presupun solicitarea unor regiuni mai îndep\rtate, care nu r\spund îns\ u[or la excita]ii izolate (sunt regiuni „neutre”). 2) Func]ia motorie. Centrii care comand\ mi[c\rile involuntare formeaz\ sistemul extrapiramidal, implic^nd cerebelul [i ganglionii bazali. Sistemul piramidal regleaz\ mi[c\rile voluntare, iar centrii se afl\ în zona circumvolu]iunii centrale anterioare (în fa]a zonei tactile). {i aici reprezentarea cortical\ e propor]ional\ cu utilizarea mu[chilor respectivi (mari suprafe]e pentru gur\, limb\ [i m^n\, mici – pentru spinare). 3) Func]ia psihic\ este asigurat\ de neuronii de asocia]ie, afla]i între zonele de proiec]ie, neuroni care leag\ zonele senzoriale de cele declan[^nd mi[c\rile, c^t [i nivelul cortexului cu cel al zonelor subcorticale. Aceste zone permit formarea reflexelor condi]ionate, înv\]area, memoria, percep]ia, g^ndirea [.a. Centrii motori ai vorbirii se afl\ în lobul frontal, cei care asigur\ în]elegerea cuvintelor în temporal, iar în]elegerea scrisului într-o zon\ parietal\ inferioar\. 4) Func]ia vegetativ\ este reglat\ de centrii afla]i în lobul frontal, care influen]eaz\ sistemul simpatic [i parasimpatic, deci, indirect, activitatea organelor interne. * ** Cu privire la func]iile emisferelor cerebrale exist\ înc\ din secolul trecut o confruntare între dou\ pozi]ii: antilocaliza]ioni[tii [i localiza]ioni[tii. Antilocaliza]ioni[ti au fost în secolul trecut P. Flourens [i Goltz. {i în secolul nostru, K. Lashley a sus]inut o asemenea pozi]ie: nu se pot localiza func]iile psihice, înv\]area nu depinde de zone precise, ci de ansamblul scoar]ei. Tulbur\rile produse prin lezarea cortexului n-ar depinde de locul leziunii, ci de cantitatea de scoar]\ cerebral\ scoas\ din uz. Localiza]ionismul extrem îl g\sim (la începutul secolului trecut) la F. Gall, dup\ care fiec\rei aptitudini îi corespunde o por]iune precis\ din cortex, care se dezvolt\ c^nd aptitudinea e superioar\ [i apare ca o umfl\tur\ pe craniu (de unde expresia „are bosa matematic\” sau „bosa poeziei” – de la cuv^ntul „bosse” din francez\). Cu toat\ v^lva pe care a f\cut-o Gall, cu [tiin]a sa numit\ „frenologie”, s-a putut eviden]ia repede lipsa oric\rui temei.

50

PSIHOLOGIE GENERAL|

Noi am v\zut îns\ c\ s-au identificat zone precise de proiec]ie, dar ele se refer\ numai la senza]ii izolate [i nu la func]iile de sintez\, ceea ce a permis lui Lashley s\ adopte pozi]ia amintit\ mai sus. ~ns\ iat\, în secolul nostru, dup\ cel de al doilea r\zboi mondial, chirurgul canadian Wilder Penfield efectu^nd opera]ii pe creier, a g\sit unele zone în lobul temporal, care – excitate u[or – provoac\ pacientului amintiri demult uitate [i care se succed aidoma unui film (dup\ V. Voiculescu, M. Steriade, pp. 162-163). De unde Penfield a sus]inut existen]a unei localiz\ri a memoriei în lobul temporal. Concep]ia sa a fost comb\tut\, fiindc\ asemenea m\rturii au fost ob]inute numai în cazul special al bolnavilor de epilepsie. Controversa de mai sus este solu]ionat\ azi prin concep]ia unei localiz\ri dinamice. O experien]\ efectuat\ de M. Kennard [i W. McCulloch pe o maimu]\ este edificatoare. Ei au extirpat ariile motorii corticale la acea maimu]\, ceea ce a dus la paralizii extinse. Treptat, s-a constatat o revenire. Dup\ 2 ani, restabilirea era evident\. Oper^nd din nou maimu]a, proiec]iile nervilor motorii se g\seau acum înapoia vechilor arii extirpate. Deci se realizase o compensa]ie. {i alte experien]e au ar\tat c\, dup\ distrugerea unor centri, apar un timp tulbur\ri care, în multe cazuri, dispar datorit\ prelucr\rii func]iilor de c\tre alte regiuni. A[adar, func]iile complexe au la baz\ interrela]iile mai multor structuri ce se dezvolt\ în cursul existen]ei individului. Exist\ focare principale pentru unele func]ii, dar sunt [i alte arii de pe cortex în leg\tur\ cu acele focare care, la nevoie, pot dob^ndi acela[i rol. Exist\ azi tendin]a de a descrie activitatea creierului nu pe zone strict delimitate, ci ]in^ndu-se cont de integrarea excita]iilor pe niveluri (de la mielencefal în sus) [i ramificate (pe orizontal\) rezult^nd constela]ii de centri. Astfel, se disting 3 blocuri func]ionale fundamentale (Mare, V., pp. 61-62). 1) Blocul regl\rii tonusului scoar]ei cerebrale. E vorba de trezirea din somn, activizarea scoar]ei, aten]ia, vigilen]a [i procesul invers – adormirea. ~n aceast\ activitate sunt implicate diencefalul, sistemul limbic [i forma]ia reticulat\. 2) Blocul cu func]ia de a primi, stoca [i prelucra informa]ia din mediul extern ([i intern). Aici contribuie cea mai mare parte a emisferelor: lobii occipitali, temporali [i parietali. Pe l^ng\ zonele de proiec]ie senzorial\ g\sim mari por]iuni cu func]ii de integrare. Foarte important\ pare a fi o zon\ de intersec]ie (ter]iar\) între sectoarele optic, auditiv [i tactil, [i anume circumvolu]iunea parietal\ inferioar\, considerat\ specific uman\. La om ea este mult mai dezvoltat\ în compara]ie cu celelalte regiuni ale creierului (fa]\ de cimpanzeu) [i se maturizeaz\ t^rziu în dezvoltarea creierului infantil. Se consider\ c\ joac\ un rol esen]ial nu numai în sinteza informa]iei senzoriale, ci [i în realizarea proceselor simbolice, a structurilor gramaticale [i logice, permi]^nd desf\[urarea g^ndirii abstracte. 3) Blocul cu func]ii de programare, planificare a activit\]ii. E constituit de lobii frontali care permit confruntarea efectului ac]iunilor, cu inten]iile [i proiectele ini]iale, reglarea [i controlul tuturor func]iilor psihice. Leziunile lobilor frontali nu par a diminua capacit\]ile intelectuale, dar omul devine neajutorat (îi scade capacitatea de ini]iativ\) [i iresponsabil (îi dispare sim]ul de r\spundere). Asist\m la o infantilizare a individului. Astfel se prezint\ lucrurile în ce prive[te activitatea sistemului nervos central.

BAZA FIZIOLOGIC| A VIE}II PSIHICE

51

5. Reglarea activit\]ii organelor interne [i rolul glandelor endocrine A. ~n afara sistemului nervos central ac]ioneaz\ sistemul nervos vegetativ, care dirijeaz\ direct func]ionarea organelor interne. Este format dintr-un lan] ganglionar situat de o parte [i de alta a [irei spin\rii. Ace[ti ganglioni nu primesc fibre senzoriale; sunt lega]i direct de m\duva spin\rii [i de organele interne. Exist\ dou\ sisteme: a) sistemul nervos simpatic ce stimuleaz\ activitatea organelor interne [i b) sistemul nervos parasimpatic care are, în special, un rol inhibitor asupra acelora[i organe. Sistemul nervos vegetativ î[i are centrii în m\duva spin\rii, controlat\ la r^ndul ei de c\tre hipotalamus [i, prin acesta, chiar de centrii corticali. De aceea sup\r\rile, stresul îndelung duc la tulbur\ri [i boli organice cum sunt ulcerul, tensiunea arterial\, diabetul [.a. B. Glandele endocrine au [i ele un rol în rela]ie cu activitatea psihic\. Func]ia lor e dependent\ de sistemul nervos, în special de hipotalamus, care ac]ioneaz\ asupra hipofizei. Aceasta este o gland\ cu rol conduc\tor, furniz^nd hormoni ce stimuleaz\ activitatea celorlalte glande, regl^ndu-le astfel propriile lor secre]ii. C^teva din glandele endocrine au o înr^urire notabil\ asupra vie]ii psihice [i anume: a) tiroida – prin hipersecre]ie cauzeaz\ nervozitate, tremur\turi – prin hiposecre]ie duce la apatie [i chiar cretinism (cazul apari]iei gu[ei endemice, cauzat\ de lipsa iodului). b) suprarenalele: miezul lor produce un hormon medulosuprarenal – [i anume adrenalina. Aceasta accelereaz\ b\t\ile inimii, intensific\ respira]ia [i metabolismul în general; totodat\, apare o vasoconstric]ie periferic\ [i o vasodilata]ie coronarian\; este o preg\tire pentru efort, pentru lupt\ (prezent\ în cazul unei emo]ii puternice). Partea exterioar\ secret\ un hormon corticosuprarenal, important pentru sporirea resurselor energetice ale organismului. Deficitul acestuia creeaz\ o stare de oboseal\, epuizare, astenie. Totodat\, el influen]eaz\ [i comportamentul sexual. c) glandele endocrine sexuale au un rol însemnat în apari]ia caracteristicilor sexuale secundare [i a instinctului sexual. Datorit\ lor, b\rbatul are un comportament mai energic, mai ferm, mai combativ decât femeia. Desigur, aceast\ influen]\ nu este exclusiv\: cunoa[tem [i b\rba]i molatici, supu[i. Nici o caracteristic\ psihic\ nu depinde numai de un singur factor, de[i în unele cazuri rolul structurii organismului poate fi hot\r^tor.

52

PSIHOLOGIE GENERAL|

C APITOLUL V

EVOLU}IA PSIHICULUI Este foarte greu s\ stabilim anumite etape în dezvoltarea filogenetic\ a psihicului, de[i este cunoscut\ evolu]ia speciilor. A.N. Leontiev a încercat s\ schi]eze o schem\ a form\rii psihicului, disting^nd 4 mari faze: a) stadiul psihicului senzorial elementar; b) stadiul psihicului perceptiv; c) stadiul intelectului; d) stadiul psihicului con[tient. Dezavantajul acestei clasific\ri este acela de a include în prima etap\ imensa majoritate a speciilor, fiindc\ stadiul perceptiv începe abia o dat\ cu p\s\rile [i mamiferele. Or, între o albin\ [i o r^m\, diferen]a de comportament este foarte mare. Deocamdat\, neav^nd ceva mai bun, ne vom servi de punctul de vedere al lui Leontiev.

1. Stadiul psihicului senzorial Stadiul psihicului senzorial elementar se caracterizeaz\ prin aceea c\ animalul reac]ioneaz\ în raport cu o proprietate din mediul ambiant, însu[ire caracteristic\ unui obiect sau fenomen importante pentru el. De pild\, p\ianjenul nu reac]ioneaz\ în mod deosebit, dac\ un obiect îi atinge plasa, dar dac\ o atingem cu un diapazon care vibreaz\, el se repede asupra lui c\ut^nd s\-l în[face, ca [i cum ar fi o musc\. Deci vibra]ia p^nzei este semnalul declan[ator al ac]iunii. A. ~n acest stadiu predomin\ reac]iile înn\scute iar, experien]a individual\ joac\ un rol mult mai mic dec^t la speciile mai evoluate. Acum predomin\ tropismele [i instinctele. Tropismele au fost studiate mult de americanul J. Loeb. E vorba de mi[c\ri simple ale plantelor [i ale unor animale inferioare, c\rora Loeb le-a dat o explica]ie mecanicist\, consider^ndu-le rezultatul unor fenomene pur fizico-chimice. La plante g\sim fototropism (întoarcerea plantelor spre sursa de lumin\ solar\) [i geotropism (cre[terea r\d\cinilor în jos). La animale sunt evidente geotropismele, în cazul unor omizi (care se deplaseaz\ totdeauna vertical pe pomi), [i fototropismele la fluturi, puternic atra[i de o lumin\ str\lucitoare, noaptea. Dup\ Loeb dac\ lumina este în st^nga fluturelui, ea ac]ioneaz\ asupra retinei care declan[eaz\ automat mu[chii ce-l îndreapt\ spre st^nga, dac\ a zburat prea mult spre st^nga, lumina din partea dreapt\ a retinei pune în mi[care mu[chii din partea opus\ [.a.m.d. Acest mecanicism nu explic\ îns\ o serie de fapte: fluturii nu se lipesc de felinar, ci se înv^rt în jurul lui, iar dac\ se afl\ la mijloc între 2 felinare nu zboar\ între ele, ci se dirijeaz\ numai c\tre unul. Apoi experien]ele f\cute cu un mic animal de ap\ – Dafnia – sunt edificatoare. Introdus într-un acvariu [i într-un tub îndoit, Dafnia se orienteaz\ spre lumin\, dar acolo fiind astupat tubul, se întoarce, merge în sens invers luminii [i astfel poate sc\pa. Acest mers este împotriva tropismului, ce se dovede[te a nu fi un act mecanic. Mai exist\ [i acte de memorie organic\. E vorba de anumite ritmuri vitale. ~n plajele ce m\rginesc oceanul g\sim ni[te viermi care ies din nisip c^nd se produce refluxul [i intr\ în nisip atunci c^nd vine fluxul. Pu[i într-un acvariu ei continu\ mult\ vreme mi[c\rile lor periodice, de[i acum [i-au pierdut orice sens.

EVOLU}IA PSIHICULUI

53

Apoi sunt reflexele absolute, leg\turi constante între anumi]i stimuli [i anumite reac]ii. Dar ceea ce caracterizeaz\ speciile mai evoluate sunt acele acte foarte complexe numite instincte. Ele sunt foarte bine dezvoltate la insecte, dar le înt^lnim [i la vertebrate, dup\ cum (într-o form\ mai pu]in conturat\) ele sunt prezente [i în via]a omului. B. Un instinct este un sistem de tendin]e [i ac]iuni, identic la to]i indivizii dintr-o specie, care se manifest\ în mod spontan [i într-un grad de perfec]iune destul de mare. Asupra acestui mod de reac]ie, ac]iunea mediului nu are dec^t o influen]\ minim\, deoarece î[i are originea într-un mecanism gata elaborat, transmis prin ereditate. Prin tendin]\ în]elegem o pornire, un început de mi[care (mi[carea poate s\ nu fie vizibil\, s\ fie doar schi]at\ printr-o cre[tere a tensiunii musculare). Cele mai spectaculoase instincte le g\sim la furnici [i albine. Dar ele apar cu claritate [i la p\s\ri: cl\direa cuibului, migra]ia [.a. La mamifere sunt foarte vizibile instinctele sexuale [i cele materne. Un savant francez, J. Fabre (1823-1915), în lucrarea sa Amintiri entomologice [i-a exprimat admira]ia fa]\ de instincte, relief^nd dou\ aspecte: a) Perfec]iunea instinctului. De exemplu, viespea cu aripi galbene (numit\ sphex) caut\ un greier, îl r\stoarn\ pe spate [i îi aplic\ 3 împuns\turi exact în ganglionii nervo[i ce comand\ picioarele, paraliz^ndu-l. Apoi îl trage de antene p^n\ în fa]a „vizuinii” sale (o gaur\ în p\m^nt), inspecteaz\ vizuina [i împinge apoi greierul în ea. Pe trupul greierului paralizat î[i depune ou\le. ~n acest fel larvele vor putea consuma o hran\ vie, proasp\t\. Fabre subliniaz\ precizia tuturor actelor. b) Al doilea aspect îl constituie finalitatea actelor. Totul se subordoneaz\ perfect scopului. La viespe, asigurarea hranei corespunz\toare urma[ilor, la albine, p\strarea mierii pentru a avea hran\ iarna [.a. Se explic\ av^ntul explica]iilor idealiste, în special cele deiste: în]elepciunea lui Dumnezeu care prevede totul, care a asigurat o ordine prestabilit\ etc. H. Bergson vorbe[te despre instinct ca manifestare a „elanului vital”, tendin]\ de organizare a materiei. Oamenii de [tiin]\ îns\ au infirmat, în parte, constat\rile lui Fabre. Observ^ndu-se diferite situa]ii, s-a constatat c\ uneori viespea nu are succes: greierul fuge [i scap\; al]ii observ\ cum viespea are ezit\ri, face taton\ri [i în]eap\ greierul în alte locuri, nu în ganglioni (ceea ce n-are mare importan]\, fiindc\ veninul difuzeaz\ în corp [i tot apare paralizia); alteori greierul paralizeaz\ doar par]ial sau, dimpotriv\, e omor^t – dar larvele îl consum\ [i a[a. Mai mult, printre str\mo[ii acestei viespi se observ\ multe varia]ii: unii depun ou\le pe prada vie, dar al]ii adun\ insecte moarte; în alte cazuri lovesc prada în tot felul [i o paralizeaz\ imperfect etc. Perfec]iunea instinctului [i invariabilitatea sa sunt relative. Astfel, p\ianjenii nu-[i construiesc p^nza exact în acela[i mod: unii fac o p^nz\ vertical\, al]ii orizontal\, al]ii nu fac deloc p^nz\. Chiar aceea[i varietate se comport\ diferit c^nd se afl\ în regiuni mult deosebite, ba chiar c^nd se afl\ în aceea[i regiune. De altfel, totdeauna p\ianjenul î[i adapteaz\ p^nza specificului locului unde se afl\. Celulele stupului construit de albine se deosebesc mult, unele sunt foarte imperfecte. Nu sunt nici dou\ furnicare construite exact la fel. ~n mod evident, exist\ o variabilitate [i în actele instinctive. {i în ce prive[te finalitatea este posibil\ o discu]ie. Desigur, comportamentul instinctiv e util individului [i speciei, altfel nu s-ar fi p\strat, indivizii disp\r^nd. Cu

54

PSIHOLOGIE GENERAL|

toate acestea, se poate observa uneori o pervertire a instinctului, apari]ia unuia cu efecte negative. Sunt cazuri, printre insecte, c^nd masculii î[i v^neaz\ [i consum\ propria lor progenitur\. Unele furnici î[i omoar\ regina [i hr\nesc cu grij\ o femel\ str\in\ sau un parazit care le devoreaz\ larvele. ~n ambele cazuri, furnicarul este condamnat la dispari]ie. A[adar, ac]iunea instinctelor nu e nici pe departe des\v^r[it\, ea fiind un rezultat al evolu]iei speciilor. C. Ce sunt în esen]\ instinctele? I.P. Pavlov nu f\cea o diferen]\ între reflexe [i instincte. Pare a fi doar o chestiune de complexitate. Ca [i reflexul, instinctul este declan[at de anumi]i excitan]i, externi sau interni. Este o sensibilizare fa]\ de un stimul precis. K. Lorenz a ar\tat c\, la unele animale, la p\s\ri [i chiar la unele mamifere, apare reac]ia de urm\rire, de ata[ament fa]\ de orice obiect mai mare care se mi[c\ în preajma lor, în primele ore dup\ ie[irea din ou (sau dup\ na[tere). Fenomenul numit imprinting (imprimare) a fost observat la puii de ra]\ sau de g\in\ ce s-au ata[at de o cutie pus\ în mi[care în apropierea lor (S.A. Barnett, pp. 223-224). La fel s-a putut observa cazul unui m^nz care nu putea fi desp\r]it de... un automobil! Iat\ exemple în care excitantul declan[ator este simplu, nu e vorba de o form\ anumit\ ori de o culoare specific\ (cum este cazul în alte instincte). ~ns\ un instinct presupune deseori o succesiune de acte foarte complexe. E cazul albinelor care, potrivit cercet\rilor lui K. von Frisch, atunci c^nd descoper\ o zon\ cu flori pline de nectar, se întorc la stup [i efectueaz\ un dans ale c\rui vitez\ [i înclina]ie exprim\ distan]a [i direc]ia unde se afl\ plantele respective (M. Beniuc, 1970). ~n acest fel, lucr\toarele zboar\ în direc]ia indicat\ – ele „în]eleg” acest limbaj instinctiv. Nu e vorba de „ra]ionament”, ci de reac]ii reflexe la anumite caracteristici ale zborului unei lucr\toare. Se poate afirma c\ instinctul const\ într-o succesiune de reflexe, în care o ac]iune pune animalul într-o situa]ie ce declan[eaz\ actul urm\tor. ~n cazul viespii sphex, vederea greierului declan[eaz\ atacarea [i r\sturnarea lui, agita]ia acestuia, r\sturnat fiind, o stimuleaz\ la împungerea lui [.a.m.d. Dac\ modific\m o verig\, viespea devine dezorientat\: c^nd, dup\ r\sturnarea greierului îi t\iem antenele, viespea nu [tie ce s\ fac\ [i-l abandoneaz\ (nu îl trage de un picior similar antenei). De asemenea, o alt\ specie de viespe î[i cl\de[te o celul\ în care depoziteaz\ nectar, iar c^nd celula s-a completat, atunci o închide, acoper\ intrarea. Dac\ spargem celula în a[a fel înc^t nectarul se scurge u[or, insecta o va umple la nesf^r[it, f\r\ a sesiza neregula. Aceast\ fixitate a instinctului îl face s\ fie deosebit de actele înv\]ate, inteligente. Instinctul s-ar caracteriza ca un act înn\scut, predeterminat, mecanic, fix, rigid, pe c^nd actele inteligente, dimpotriv\, ar fi dob^ndite în cursul existen]ei, plastice, adaptate condi]iilor variabile ale mediului. Aceast\ opozi]ie este valabil\ numai în linii mari. Cum am înv\]at [i mai sus, exist\ [i în ce prive[te instinctul o oarecare variabilitate. S\ cit\m alte c^teva fapte. De pild\, viespea sphex ajung^nd cu greierul paralizat în fa]a vizuinii, îl las\ la intrare, intr\ în ad\postul preg\tit, iar dup\ ce constat\ c\ totul este neschimbat, se întoarce [i introduce prada în\untru. Dac\, pe c^nd ea se afl\ în vizuin\, noi t^r^m greierul mai departe, viespea îl caut\, îl trage în fa]a ad\postului [i iar se duce s\-[i fac\ inspec]ia; acest act mecanic se poate repeta [i de 40 de ori la r^nd! Pe de alt\ parte, în alte regiuni, au fost observate viespi sphex care, dup\ 3-4 repet\ri mecanice ale inspec]iei, renun]\ la ea [i introduc imediat greierul în locul de mult preg\tit.

EVOLU}IA PSIHICULUI

55

Exist\ o adaptare a instinctului în func]ie de condi]iile de mediu. Un stup de albine mutat la ecuator, unde nu este iarn\, înceteaz\ dup\ c^teva genera]ii s\ mai adune miere. O pas\re captiv\, chiar dac\ are la îndem^n\ tot ce-i trebuie pentru a-[i cl\di un cuib, totu[i nu construie[te nimic. Un pui de c^ine crescut de la na[tere pe o podea de ciment, dup\ ce face mereu încerc\ri de a scurma (pentru a-[i ascunde surplusul de hran\), de la o vreme renun]\ [i instinctul acesta nu mai apare, chiar dac\ este eliberat într-o curte cu p\m^nt moale. De asemenea, c^ntecul p\s\rilor nu e dec^t par]ial înn\scut: lungimea c^ntecului, num\rul de note este acela[i cu cel al c^ntecului p\rin]ilor, dar melodia este în func]ie de un model care poate fi cu totul altul c^nd pas\rea a crescut printre alte specii. De altfel, la speciile superioare, instinctul se perfec]ioneaz\ prin exerci]iu: e vorba de „jocul” puilor de pisic\ ori de c^ine, prin care indivizii î[i exerseaz\ iu]eala, agerimea. A[adar, nu se poate face o opozi]ie prea net\ între comportamentul instinctiv [i cel înv\]\t, mai ales în cazul speciilor evoluate. La acestea, înv\]area ocup\ un loc din ce în ce mai important [i de aceea copil\ria e din ce în ce mai lung\ (cea mai lung\ e la cimpanzeu [i, desigur, la om). De altfel, omul are pu]ine instincte [i apar doar sub forma unor tendin]e: tendin]e de ap\rare (fuga la un zgomot puternic, la un cutremur), tendin]e sexuale (care se m\rginesc la actul în sine [i nu determin\ nici m\car natura partenerului), iar tendin]ele materne (foarte puternice la animale) pot lipsi. Oricum, o cercet\toare (Margaret Mead), vizit^nd o insul\ din Polinezia, a înt^lnit o popula]ie primitiv\ unde rela]iile sociale erau diferite de cele europene: femeile mergeau la v^n\toare, la pescuit, iar b\rba]ii se ocupau de gospod\rie [i de copii. D^ndu-le copiilor de acolo diferite juc\rii, s-a observat c\ b\ie]ii au ar\tat interes p\pu[ilor, pe c^nd fetele au preferat armele sau uneltele în miniatur\. Deci nici preferin]a pentru p\pu[i nu este legat\ de un instinct, ci este efectul modelului social. Cum s-au format instinctele – aceasta este o problem\ extrem de complicat\. Lamark sus]inea ereditatea însu[irilor dob^ndite. ~n spiritul acestei concep]ii, deprinderile consolidate mereu ar fi putut deveni treptat ereditare, s-ar fi transformat în instincte dup\ un mare num\r de genera]ii. S-a f\cut chiar un experiment în acest sens. McDougall, la începutul acestui secol, a urm\rit c^te erori face o pereche de [obolani p^n\ înva]\ un anume labirint. A înregistrat 144 gre[eli. Apoi ace[ti [obolani au fost hr\ni]i numai în cadrul acelui labirint pe care trebuiau s\-l str\bat\ mereu. La fel a procedat cu puii [i cu nepo]ii lor. Dup\ c^teva zeci de genera]ii (experimentul a durat aproape 20 de ani) ultima pereche a înv\]at prima oar\ labirintul f\c^nd doar 9 gre[eli confirm^nd, aparent, teza lui Lamark. Numai c\ un alt psiholog a crescut o familie de [obolani în acelea[i condi]i cu cei ai lui McDougall, dar f\r\ a utiliza deloc labirintul; [i totu[i, dup\ 50 de genera]ii ultima pereche a înv\]at labirintul tot a[a u[or. ~nc^t al]ii au fost factorii care au dus la o cre[tere a inteligen]ei acelor animale. De altfel, cercet\rile biologilor au infirmat mereu punctul de vedere al lui Lamark. Experien]a, se pare, nu poate influen]a direct zestrea ereditar\. Azi speciali[tii sus]in c\ modificarea eredit\]ii se face numai prin muta]ii cu totul înt^mpl\toare. Conform calculului probabilit\]ilor, dac\ a[a ar sta lucrurile, atunci pentru a se explica evolu]ia speciilor ar fi nevoie de sute de miliarde de ani. Nu se [tie în ce condi]ii mediul [i experien]a ar putea influen]a zestrea ereditar\. ~ns\ apari]ia instinctelor nu e cu nimic mai misterioas\ dec^t func]ionarea organelor interne: în timpul digestiei se produc mi[c\ri [i se secret\ fermen]i exact la

56

PSIHOLOGIE GENERAL|

momentul oportun [i în cantitatea necesar\, în func]ie de compozi]ia chimic\ [i masa bolului alimentar. S^ngele creeaz\ anticorpi speciali pentru viru[i ori substan]ele ce-au p\truns în organism. Cine face analiza chimic\? Cine comand\ structura necesar\ a anticorpului? Sunt nenum\rate mecanisme care regleaz\ circula]ia sanguin\, p\strarea temperaturii corpului [i toate constituie r\spunsuri exacte la stimuli anumi]i. Deosebirea între aceste mecanisme [i instincte este doar aceea c\ instinctele se declan[eaz\ [i se regleaz\ îndeosebi în func]ie de excitan]i externi, pe c^nd organele interne î[i regleaz\ activitatea dup\ semnalele din interiorul organismului.

2. Stadiul psihicului perceptiv Dup\ A.N. Leontiev, se afl\ în acest stadiu speciile care sesizeaz\ caracteristicile obiectelor în integritatea lor [i nu doar aspecte senzoriale izolate. Aceasta se traduce în posibilitatea de a distinge un obiect vizat de condi]iile în care se poate ajunge la el. Este o discriminare între obiect [i condi]iile ambiante. De exemplu, dac\ într-un acvariu punem între un pe[te [i hran\ un paravan de sticl\, acesta poate înv\]a s\-l ocoleasc\. Dac\ dup\ aceea scoatem paravanul, pe[tele nu observ\ schimbarea [i continu\ s\ efectueze un drum de ocol. Un mamifer pus într-o situa]ie similar\ sesizeaz\ deosebirea [i recurge la calea direct\ c\tre aliment. O a doua caracteristic\ o constituie predominarea actelor înv\]ate la aceste specii, instinctele av^nd un rol mai pu]in important. De aceea, activitatea lor e mult mai plastic\, mai adaptat\, ]in^nd cont de condi]iile, situa]iile concrete în care ea se desf\[oar\.

3. Stadiul intelectului Stadiul intelectului, al g^ndirii senzorio-motorii, îl g\sim numai la maimu]ele antropoide. El se caracterizeaz\ prin pu]in\tatea încerc\rilor de a rezolva o problem\ [i apari]ia solu]iei dintr-o dat\, pe nea[teptate. Faptul a fost eviden]iat prin experimentele cu cimpanzei realizate de W. Köhler. ~ntr-unul din ele, maimu]ei i se ofer\ o banan\, dar în afara cu[tii [i la o distan]\ la care ea nu o poate ajunge. ~n cu[c\ se afl\ îns\ [i un b\]. Cimpanzeul nu face multe încerc\ri, renun]\, se înv^rte prin cu[c\; deodat\ observ\ b\]ul, îl în[fac\, trage banana c\tre el [i o consum\. Se observ\ [i un al doilea aspect: caracterul bifazic al ac]iunii. Maimu]a apuc\ un b\] sau î[i cl\de[te un postament din l\zi (într-o alt\ experien]\ în care banana se afl\ pe tavan) [i abia în al doilea moment î[i poate însu[i fructul. De asemenea, odat\ folosit\ o astfel de „unealt\” improvizat\ animalul re]ine procedeul [i-l folose[te imediat în situa]ii asem\n\toare.

4. Stadiul psihicului con[tient Stadiul psihicului con[tient este ultima treapt\ a evolu]iei, specific\ omului. ~n leg\tur\ cu deosebirile dintre om [i animal exist\ o controvers\. Unii, printre care [i H. Piéron, sus]in c\ diferen]ele sunt de ordin pur cantitativ. Al]ii, printre care A.N. Leontiev, subliniaz\ existen]a [i a unora calitative. Dup\ H. Piéron, cea mai categoric\ deosebire este aceea referitoare la volumul creierului, încolo exist^nd destule asem\n\ri. ~n ce prive[te senza]iile, animalele sunt chiar superioare omului, vulturul, de pild\, av^nd o acuitate vizual\ mai bun\.

EVOLU}IA PSIHICULUI

57

Memorie g\sim [i la furnic\: a[ez\m o tuf\ în drumul furnicilor ie[ind din furnicar [i o l\s\m c^tva timp. ~nl\tur^nd-o, observ\m c\ furnicile întorc^ndu-se la furnicar sunt dezorientate c^nd ajung în locul unde fusese tufa peste care trebuiau s\ treac\. C^t prive[te cimpanzeul, el recunoa[te omul care l-a îngrijit ([i dup\ 2 ani). Expresiile emo]ionale ale omului le g\sim [i la cimpanzeu. Frica este prezent\ chiar [i la un crab. Dac\-l at^rn\m de un picior, va muri f\r\ s\ încerce s\-[i rup\ piciorul, dar, fixat în ap\, el se autotomizeaz\, de fric\, la vederea unei caracati]e. Am putea vorbi de sentimente estetice [i la unele p\s\ri: ele î[i împodobesc cuibul nup]ial cu frunze [i flori. Unele î[i construiesc [i un fel de alei împodobite cu flori preferate. Iar dac\ schimb\m florile cu altele, ele le smulg [i le pun pe cele agreate (unora le place galbenul, altora nu). Tot a[a afec]iunea [i fidelitatea extrem\ a unor c^ini fa]\ de st\p^nul lor e privit\ ca un sentiment religios în germene. Ierarhia social\ se observ\ la cimpanzei. {eful merge înainte [i este respectat, av^nd prioritate în multe situa]ii. Limbajul este prezent sub forma ]ipetelor. La cimpanzei sunt manifeste [i unele gesturi semnificative. Dar am amintit de existen]a unui limbaj (sub forma dansului) la albine. ~n fine, observ\m [i animale folosind unelte: elefantul smulge frunze mari cu care se ap\r\ de mu[te. Cimpanzeii arunc\ cu pietre [i î[i confec]ioneaz\ din fibrele frunzelor tije cu care scot termitele din cotloanele marilor lor construc]ii. Ajun[i la acest aspect, trebuie totu[i s\ subliniem deosebiri esen]iale. Omul modific\ mult obiectele din natur\ pentru a-[i confec]iona o unealt\ [i mai ales o p\streaz\, ceea ce nu se înt^mpl\ la nici un animal. Totodat\, modul de confec]ionare [i de utilizare a uneltei cap\t\ consacrare social\, fiind transmis de la o genera]ie la alta. ~n felul acesta s-a asigurat progresul uria[ al umanit\]ii, întruc^t o nou\ genera]ie nu este nevoit\ s\ inoveze totul de la început, ea profit\ de experien]a înainta[ilor. O alt\ deosebire net\ const\ în utilizarea limbajului independent de context, aspect inexistent în expresiile animale. Un alt specific îl constituie apari]ia g^ndirii abstracte, datorit\ c\reia preg\tirea unei ac]iuni poate avea loc în g^nd, în afara situa]iei prezente, uneori cu ani înaintea desf\[ur\rii ac]iunii. ~n fine, activitatea omului e subordonat\ rela]iilor sociale. ~n timpul v^n\torii, h\ita[ii gonesc animalele în direc]ia unde a[teapt\ cei cu arme. Ac]iunea lor ar fi absurd\, dac\ n-ar exista conven]ia cu ceilal]i participan]i la v^n\toare. Dintre toate aceste caracteristici specifice, dou\ par s\ fie cele mai importante: construirea, inclusiv p\strarea uneltelor [i apari]ia g^ndirii abstracte, a con[tiin]ei reflexive. Ele au f\cut posibile dominarea [i transformarea profund\ a mediului.

58

PSIHOLOGIE GENERAL|

C APITOLUL VI

FORMELE VIE}II PSIHICE: CON{TIIN}A {I INCON{TIENTUL Frecvent se spune c\ specificul psihicului uman este apari]ia con[tiin]ei. Dar exist\ dou\ feluri de con[tiin]\: una implicit\, primitiv\, nediferen]iat\, care exist\ [i la animalele superioare [i o alta reflexiv\, con[tiin]a de sine, de eu, într-adev\r specific uman\.

1. Con[tiin]a implicit\ Con[tiin]a implicit\ este doar o con[tiin]\ de ceva: vreau s\ traversez strada [i deodat\ v\d un automobil ce se apropie repede; m\ opresc, a[tept s\ treac\. Am avut deci con[tiin]a a ceva diferit de mine care m\ punea în pericol. Con[tiin]a implicit\ const\ într-o separa]ie confuz\ a fiin]ei mele de alte obiecte sau fiin]e. Astfel, v\d o scar\ în fa]a mea [i reac]ionez pentru a o urca – ceea ce presupune o cunoa[tere a unui obiect diferit de mine [i fa]\ de care [tiu s\ reac]ionez. O asemenea con[tiin]\ o g\sim [i la speciile animale avansate. C^inele, juc^ndu-se, nu-[i mu[c\ propria coad\ ori lab\. El fug\re[te cu elan o pisic\, dar se p\ze[te de ghearele ei, deci are con[tiin]a pericolului zg^rieturilor. Am observat comportamentul unei pisici urcate pe o magazie [i care, arunc^ndu-i o bucat\ de carne pe jos, nu îndr\znea s\ sar\, ezita în mod v\dit [i a rezolvat problema s\rind mai înt^i pe un gard apropiat [i de acolo jos. Ea a fost con[tient\ de pericolul lovirii ei de p\m^nt; exist\ deci la pisic\ o apreciere implicit\ a posibilit\]ilor ei [i a riscurilor. A[a cum scrie psihiatrul H. Ey, con[tiin]a (implicit\) este un fel de scen\ în care se petrec evenimentele. Ea se constituie ca un mediu prin care noi accedem la tot ceea ce exist\ [i în care încheg\m realitatea. Con[tiin]a e forma în care e tr\it orice fenomen. Ea ne plaseaz\ într-o lume real\. Este o structurare a tr\irilor prin care noi ne sim]im participan]i la tot ce se înt^mpl\ (ceea ce presupune o separare între noi [i celelalte obiecte sau fiin]e). Con[tiin]a implicit\ este o con[tiin]\ de ceva: ne sim]im prezen]i într-o realitate distinct\ de noi. ~n st\rile patologice, de confuzie mental\, bolnavii asist\ la tot ceea ce v\d, f\r\ a avea sentimentul prezen]ei lor [i f\r\ sentimentul necesit\]ii de a participa. Realitatea constituie un spectacol str\in de ei, de neîn]eles. O problem\ dificil\ o constituie visul în care ne sim]im participan]i la o lume pe care o credem real\. De aceea primitivii credeau c\ sufletul a participat realmente la cele visate [i, c^nd [eful lor visa o v^n\toare norocoas\, era felicitat de supu[ii s\i. ~n vis pare a avea loc o iluzie de con[tiin]\, fiindc\ visul const\ într-o rupere de realitate. ~n concluzie, re]inem: con[tiin]a implicit\ este o con[tiin]\ în ac]iune, un c^mp al prezentului [i al prezen]ei noastre în lume. Ea implic\ separarea mea de lume [i de ceilal]i.

FORMELE VIE}II PSIHICE: CON{TIIN}A {I INCON{TIENTUL

59

2. Con[tiin]a reflexiv\ Con[tiin]a reflexiv\ este caracteristic\ omului [i const\ în con[tiin]a clar\ a unui eu care ac]ioneaz\ în mod responsabil. Con[tiin]a reflexiv\ nu exist\ la copilul mic, c\ci ea presupune deplina con[tiin]\ de sine [i o dezvoltare a g^ndirii abstracte. Ea solicit\ existen]a unei capacit\]i de discu]ie interioar\. P. Janet vorbe[te de importan]a reac]iilor noastre fa]\ de propriile noastre reac]ii. ~n cazul con[tiin]ei reflexive este vorba de o povestire ori o comentare a propriilor ac]iuni. Eu m\n^nc gr\bit la mas\, am con[tiin]a implicit\ a actului, dar deodat\ îmi dau seama c\ m\n^nc prea repede, de fapt îmi comentez în limbaj interior ac]iunea: „e nes\n\tos s\ m\n^nci prea repede” [i continuu, diminu^nd ritmul. Deci con[tiin]a reflexiv\ este o conduit\ suprapus\, un comentariu propriu asupra reac]iilor mele exterioare ori interioare. H. Ey spune: „A fi con[tient de ceea ce eu simt sau ceea ce eu vreau înseamn\ a-mi verbaliza ideile, proiectele sau sentimentele [i a dispune de ele”. (C^nd e vorba de a „dispune” de sentimente, afirma]ia trebuie luat\ într-un sens foarte larg, afectele fiind prea pu]in influen]ate de ra]iune.) Nu poate fi vorba de un centru al con[tiin]ei, nici al celei implicite, nici al celei reflexive. Con[tiin]a presupune activitatea întregii scoar]e cerebrale, stimulat\ de forma]ia reticulat\ care comand\ trezirea, aten]ia noastr\. Prin ce caracteristici putem distinge un act con[tient (în]eleg^nd prin aceasta prezen]a con[tiin]ei implicite, prezente [i la animalele superioare)? C.F. Graumann distinge mai multe aspecte men]ionate în cele ce urmeaz\. a) C^nd e vorba de animale ([oarecii studia]i de behaviori[ti) e edificator faptul de a distinge între excitan]i care e util [i care e primejdios. Tolman precizeaz\: c^nd animalul e pus în fa]a posibilit\]ii de a ac]iona în diferite feluri [i el alege una din alternative. La om se poate face distinc]ie între alegerea spontan\, f\r\ a cunoa[te motivul (con[tiin]a implicit\) [i aceea bazat\ pe g^ndire (con[tiin]\ reflexiv\). b) Poate fi considerat con[tient ceea ce este comunicabil. C^nd cineva ne comunic\ ceva anume, [tim c\ e con[tient. Dac\ nu ne comunic\, nu putem cunoa[te starea de con[tiin]\. O asemenea caracteristic\ este discutabil\: afazicul este con[tient de ceea ce [tie, dar nu poate comunica. Apoi exist\ comunicare neverbal\. O feti]\ care se înro[e[te ne poate informa asupra st\rii ei de spirit – de care ea îns\ poate s\ nu fie con[tient\. ~n fine, în starea de hipnoz\ subiectul poate spune multe, dar nu e în stare de con[tiin]\. ~nc^t acest criteriu este unul relativ. c) Cineva este con[tient c^nd este atent, c^nd observ\ ceva. Focalizarea psihicului duce la con[tiin]\, o con[tiin]\ cel pu]in implicit\ (observabil\ [i la animale). Aten]ia la om poate fi detectat\ [i cu ajutorul electroencefalografului: apar undele beta. Aten]ia asigur\ o orientare selectiv\, con[tient\. Dar dup\ cum în aten]ie g\sim grade, [i în ce prive[te con[tiin]a exist\ diferite grade. Nu exist\ o separa]ie net\ între con[tient [i incon[tient. Con[tiin]a [i incon[tientul sunt extremele unui continuu. d) Act con[tient este [i cel premeditat, inten]ionat. Inten]ionat, nu în sensul lui Brentano (considerând inten]ionat orice act care are un obiect), ci acela care urm\re[te realizarea unui scop, dinainte reprezentat. Deci e vorba de con[tiin]a reflexiv\. Premeditarea conduitei, reflec]ia asigur\ plasticitatea ei, adaptarea la situa]ie [i la mijloacele existente. Apare principalul rol al con[tiin]ei, rolul de conducere adecvat\. Prin aceast\ func]ie se manifest\ eficien]a ei, faptul de a nu putea fi considerat\ inutil\, un epifenomen.

60

PSIHOLOGIE GENERAL|

Reac]iile instinctive, necontrolate în mod con[tient, sunt rigide, automate [i devin insuficiente în situa]ii mult schimbate. e) A fi con[tient mai e sinonim cu a [ti, a fi con[tient de sine. Eu cunosc ceva: în fa]\ am cl\direa universit\]ii, dar totodat\ îmi dau seama c\ aceast\ cunoa[tere este a mea. Este în afar\ de mine care o privesc. Este o con[tiin]\ implicit\ care poate deveni oric^nd explicit\. Pot spune: „Iat\ eu privesc universitatea aproape zilnic de 3 ani”. Lumea este perceput\ con[tient în sensul sesiz\rii ei ca nefiind în eul interior, ca nef\c^nd parte din mine (de[i imaginea ei se formeaz\ pe retin\ [i în occipital). Progresul con[tiin]ei umane, de la con[tiin]a implicit\ la aceea explicit\ (reflexiv\) se realizeaz\ lent, în copil\rie. E vorba de formarea con[tiin]ei de sine, proces care se termin\ abia pe la 14-15 ani. Destul de devreme copilul î[i spune „eu pot s\...”, dar mult mai t^rziu va remarca „eu g^ndesc”.

3. Formarea con[tiin]ei de sine A. Con[tiin]a de sine (explicit\) e precedat\ de „sentimentul de sine”, stare confuz\, dinaintea momentului c^nd persoana va judeca, va aprecia modul s\u de existen]\. La baza evolu]iei con[tiin]ei st\ formarea treptat\ a unei scheme corporale [i a unei imagini a propriului corp. Evolu]ia con[tiin]ei în copil\rie se studiaz\ în cadrul psihologiei dezvolt\rii, aici vom înf\]i[a doar c^teva repere. Con[tiin]a de sine începe cu con[tiin]a propriului corp, av^nd la baz\ senza]iile interne: foamea, setea, durerea... la care se adaug\ senza]iile proprioceptive [i kinestezice (adic\ cele legate de pozi]ia corpului [i de mi[care). Un rol îl joac\, desigur, [i privirea propriilor membre [i a corpului. Toate aceste impresii sunt analizate cortical [i rezult\ cunoa[terea corpului nostru, a suprafe]elor ce-l limiteaz\ (ca [i în cazul formelor obiectelor din jur, bazate mai ales pe v\z [i pip\it). Se ob]ine o imagine a corpului, disociat\ de referin]ele exterioare, independent\ de locul unde ne afl\m. Exist\ un model postural al corpului [i al unui spa]iu în care noi localiz\m percep]iile noastre, e „schema sa postural\” în raport cu care apreciem orice schimbare de pozi]ie. Se pare c\ în formarea acestei scheme exist\ [i unele premise ereditare. Pornind de la aceast\ schem\, copilul mai mare [tie c\ e slab sau gras, înalt sau scund – compar^ndu-se cu cei din jur. Schema postural\, imaginea corpului nu se refer\ doar la topografia corpului [i la pozi]iile sale, ci [i la posibilit\]ile de a ac]iona asupra lumii exterioare. Existen]a [i importan]a lor se relev\ în tulbur\rile patologice ce pot surveni: asomatognozia (ar fi „necunoa[terea corpului”). Se citeaz\ cazuri de hemiasomatognozie c^nd pacientul are tulbur\ri într-o jum\tate a corpului. Un bolnav poveste[te: „Nu mi-am dat seama c\ bra]ul st^ng nu se mi[c\. C^nd atingeam m^na st^ng\ aveam impresia c\ ating o carne str\in\, o alt\ m^n\. {tiam c\ e m^na mea [i totu[i aveam un corp care nu era al meu” (R. Angelergues, p.230). Aici nerecunoa[terea se combin\ cu „apraxia” (paralizia), ceea ce nu se înt^mpl\ totdeauna. O alt\ bolnav\ nu [tie unde se afl\ [i ce face cu m^na st^ng\: î[i întreba, cu repro[, so]ul de ce o scarpin\ pe spate, or ea se sc\rpina singur\ cu m^na st^ng\. Tulbur\rile men]ionate provin din pierderea sensibilit\]ii posturale (legate de pozi]ie) [i kinestezice (de mi[care).

FORMELE VIE}II PSIHICE: CON{TIIN}A {I INCON{TIENTUL

61

Existen]a unei scheme, a unei imagini puternice se eviden]iaz\ [i prin fenomenul contrar: „membrul fantom\”. Bolnavii c\rora li s-a t\iat un picior îl simt uneori prezent, îi doare chiar. Este o persisten]\ a imaginii corporale. Nu poate fi vorba ca persoanele men]ionate s\ nu aib\ con[tiin]a de sine. Ele erau adulte [i aveau con[tiin]a de sine format\, pe baza unei multitudini de experien]e: se [tiau fiin]e g^nditoare, sociale. Deci se pot pierde, par]ial, impresiile provenind din corp, f\r\ a pierde con[tiin]a eului propriu. B. Se pune întrebarea: c^nd se formeaz\ imaginea propriului corp? R\spunsul la aceast\ chestiune l-am putea g\si în studiile care au c\utat s\ cuprind\ momentul c^nd copiii mici î[i recunosc imaginea în oglind\. Nu se poate recunoa[te cineva care nu se cunoa[te, nu are c^t de c^t o idee despre sine. E nevoie s\ existe mai înt^i o cuno[tin]\ de sine. Dificult\]ile recunoa[terii în oglind\ sunt mari, fiindc\ imaginea de sine a copilului în primii 2 ani are la baz\ senza]iile interne, cele proprioceptive (de pozi]ie) [i cele musculare, de mi[care. Pe cale vizual\ cunoa[tem doar mîinile [i o bun\ parte a corpului, nu îns\ [i fizionomia. Pe c^nd în oglind\ tocmai fa]a ocup\ locul central. Este deci o trecere de la un sistem de repere, de la un „atlas” la altul. ~n cazul orbilor din na[tere care izbutesc s\ dob^ndeasc\ vederea, s-a v\zut c\ o asemenea tranzi]ie este foarte dificil\. Nici în cazul copiilor mici ea nu este lesnicioas\. M. Beniuc a observat un mic pe[te, „pe[tele combatant”, care atac\ cu violen]\ orice alt mascul din specia sa. Separat printr-un geam de acesta el se izbe[te de geam [i adopt\ o atitudine agresiv\, un timp destul de lung. Dac\ i se pune în fa]\, nu un geam, ci o oglind\, ostilitatea sa se exprim\ un timp de 3 ori mai lung! La alte animale se manifest\ reac]ii diferite fa]\ de cele exteriorizate în prezen]a confra]ilor. C^inele st\ departe de oglind\, o ocole[te [i pleac\. Poate fiindc\ imaginea în oglind\ are o lucire neobi[nuit\ [i se mi[c\ simultan [i simetric cu el. Unul din studiile efectuate la sf^r[itul deceniului al 7-lea (de c\tre psihologul Amsterdam) pune în eviden]\: pe la 17-18 luni, în fa]a oglinzii copilul reac]ioneaz\ ca la alt copil, z^mbind [i emi]^nd vocalize. ~ntre 18 [i 20 de luni apar reac]ii de evitare. ~n fine, între 21 [i 24 de luni se manifest\ simptomele recunoa[terii de sine: dac\ i se picur\ o pat\ ro[ie pe nas, copilul v\z^nd-o în oglind\, pune m^na pe nas, pe pat\. René Zazzo a reluat studiul, experiment^nd cu 30 de copii în v^rst\ de 10-33 luni. Recunoa[terea de sine, arat\ el, nu se produce ca o iluminare subit\ [i la o dat\ precis\. Totul se petrece în a[a fel, înc^t, dintr-un moment în altul, recunoa[terea poate deveni îndoielnic\. Dup\ primul moment c^nd apare recunoa[terea, urmeaz\ evit\ri, fluctua]ii ce dureaz\ cel pu]in 6 luni la majoritatea subiec]ilor. Ca [i Amsterdam, Zazzo va observa la copil c^teva faze p^n\ la deplina recunoa[tere de sine. La v^rst\ mic\, el e indiferent. Mai t^rziu î[i manifest\ bucuria, ca la prezen]a altui copil. Apoi urmeaz\ o stare complex\: anxietatea [i evitarea alterneaz\ cu surpriza [i curiozitatea. Dup\ care începe s\ apar\ recunoa[terea favorizat\ de compararea mîinii sale cu aceea din oglind\ sau de interven]ia altor repere: c^nd m\n^nc\ o pr\jitur\ ori c^nd e împreun\ cu cineva. Dac\ o lumin\ lic\re[te în spatele s\u, copilul se întoarce, dar reac]ia are loc mai t^rziu dec^t descoperirea petei de pe nas. Dup\ R. Zazzo, recunoa[terea în oglind\ are loc între 2 [i 3 ani, mai aproape de 2 ani. Ea coincide cu perioada c^nd copilul începe s\ foloseasc\ pronumele „eu”, „al meu”, „al t\u” în loc de „Radu vrea...”, „E a lui Radu...” (Radu fiind însu[i

62

PSIHOLOGIE GENERAL|

copilul). Deci apare o con[tiin]\ de sine ca persoan\ cu un nume, cu o anumit\ înf\]i[are pe care începe s\ o recunoasc\. Recunoa[terea de sine e condi]ionat\ de cunoa[terea în prealabil a unor persoane din jur. Dovada ne-o dau cimpanzeii, care [i ei se pot recunoa[te în oglind\ (de[i mai greu: v\z^nd pata pe nas [i-o caut\ mai întîi pe ureche, pe frunte, p^n\ nimere[te nasul). Dar dac\ puiul de cimpanzeu e crescut separat de orice maimu]\, el nu se poate recunoa[te în oglind\. C^nd, dup\ aceea, st\ cel pu]in 3 luni cu al]i cimpanzei, devine [i el capabil de a se recunoa[te. Deci con[tiin]a de sine e indiscutabil legat\ de cunoa[terea altora (R. Zazzo, 1975, pp. 145-188). C. Chiar c^nd copilul are cuno[tin]\ de sine, el nu e totu[i con[tient de toate detaliile ac]iunilor sale, de care poate deveni con[tient numai în anumite condi]ii, fenomen prezent chiar [i la v^rsta adult\. J. Piaget a efectuat o serie de experien]e în aceast\ problem\, pe care le-a înm\nunchiat în volumul La prise de conscience. Dup\ cum precizeaz\ el, de obicei se consider\ con[tientizarea brusc\ – un fel de iluminare. Unii chiar o privesc ca pe un efect al activit\]ii unui organ special („sim]ul intern”). Fals! Con[tiin]a reflexiv\ constituie un proces complicat, implic^nd o construc]ie a unor rela]ii în raport cu sisteme evoluate. Ne-o dovede[te existen]a unor aspecte ale comport\rii de care copilul ([i chiar adultul) nu este con[tient. Noi efectu\m uneori ac]iuni, chiar complicate, f\r\ s\ ne d\m seama exact cum proced\m. Psihologul elve]ian ne d\ o serie de probe. De exemplu: mersul în 4 labe. Copilul începe s\ mearg\ în 4 labe înc\ înainte de împlinirea v^rstei de 1 an. J. Piaget a cerut unor copii de 4-5 ani s\ mearg\ în 4 labe, întreb^ndu-i apoi cum au procedat. La aceast\ v^rst\, copilul spune: „înt^i merge o m^n\, apoi cealalt\ m^n\, apoi un picior [i cel\lalt picior”. El nu-[i d\ seama de mersul real (se avanseaz\ concomitent cu m^na dreapt\ [i piciorul st^ng, apoi înainteaz\ m^na st^ng\ [i piciorul drept). Ca s\ provoc\m con[tientizarea: a) îi cerem s\ procedeze a[a cum spune el; b) oprim ac]iunea [i cerem s\ o continue; c) îl solicit\m s\ încetineasc\ mersul [i s\ priveasc\ atent. La o v^rst\ mai mare (5-6 ani), r\spunsul e altul: „merg m^na dreapt\ [i piciorul drept, apoi m^na st^ng\ [i piciorul st^ng”. De fapt se poate avansa [i a[a. Unii copii, dup\ ce explic\, încep s\ mearg\ în acest fel, de[i nu este un mers comod, firesc. Cer^ndu-se unor adul]i s\ mearg\ în patru labe [i s\ explice cum are loc acest mers, unii dintre ei au dat acela[i r\spuns ca [i copii de 5-6 ani. Nici ei nu erau con[tien]i de felul în care se procedeaz\. Mersul în 4 picioare este legat automat prin conexiuni senzorio-motorii (scheme). Nu e nevoie, deci, de con[tiin]a procedeului. Abia la 7-8 ani copii sunt con[tien]i de detaliile mersului [i pot da explica]ia just\ (majoritatea dintre ei). Desigur, chiar [i copilul de 3 ani e con[tient c\ merge în 4 labe, dar e o con[tiin]\ implicit\, nu o con[tiin]\ explicit\ a felului în care procedeaz\. Pentru aceasta se cere o mai deplin\ dezvoltare mintal\. O alt\ experien]\ piagetian\ const\ în recunoa[terea traiectului unui proiectil lansat cu o pra[tie. Nu e vorba de pra[tiile cu elastic construite azi de copii, ci de pra[tia antic\, const^nd dintr-o bucat\ de piele, legat\ de 2 sfori, în care se pune o piatr\; pra[tia se înv^rte cu putere, d^ndu-se drumul pietrii cu care se lovea du[manul. ~n experien]ele lui Piaget, i se arat\ copilului cum se procedeaz\ [i e rugat s\ azv^rle cu ea o bil\ într-o cutie din apropiere. Copilul de 4-5 ani, dup\ c^teva încerc\ri nereu[ite izbute[te s\ arunce bila în cutie. ~ntrebat cum a f\cut, el arat\ c\ a dat drumul bilei c^nd s-a aflat în fa]\ cutiei (unii chiar încearc\ s\ demonstreze, oprind rotirea în fa]a cutiei [i azv^rlind piatra în ea). ~n fond, se d\ drumul bilei c^nd se afl\ într-o pozi]ie

FORMELE VIE}II PSIHICE: CON{TIIN}A {I INCON{TIENTUL

63

lateral\, ea plec^nd pe o tangent\ la cercul rotirii pra[tiei, în felul acesta zbur^nd cu for]a acumulat\ prin rotirea violent\ (vezi fig. 3).

Fig. 3. Traiectoria bilei aruncate din pra[tie

Deci, în practic\ se fac gre[eli pe care copilul le asociaz\ anumitor senza]ii în rela]ie cu pozi]ia [i mi[carea mîinilor; el face o serie de traiectorii, regl\ri, p^n\ reu[e[te s\ realizeze scopul propus – în cazul nostru aruncarea bilei în cutie. Dar aceste încerc\ri, regl\ri nu sunt efectuate cu deplin\ con[tiin]\, selec]ia lor se efectueaz\ incon[tient. Incon[tientul, la care ne vom referi imediat, asigur\ orientarea, înv\]area înaintea unei con[tiin]e clare. Exist\ doar con[tiin]a confuz\, implicit\ care nu surprinde detaliile opera]iilor. Abia pe la 11-12 ani posibilit\]ile de con[tientizare cresc [i copii pot clarifica u[or procedeul folosit în utilizarea pra[tiei. J. Piaget [i colaboratorii s\i au realizat [i alte experien]e: cobor^rea unei bile pe un plan înclinat în anumite direc]ii, întoarcerea unei mingi de ping-pong [i a unui cerc, construirea unui drum în pant\, ciocnirea unor bile [.a. Toate au dus la aceea[i concluzie: se pot rezolva probleme concrete destul de complicate, f\r\ a fi con[tien]i de detaliile execu]iei, mai ales în cazul copiilor, cu at^t mai pu]in con[tien]i cu c^t sunt mai mici. A[adar, priza de con[tiin]\ nu e ceva simplu, ea presupune o conceptualizare, o trecere din planul ac]iunilor concrete în planul ac]iunilor mintale, mult mai complexe [i, totodat\, con[tiente. Desigur, aceast\ trecere implic\ reu[ita ac]iunii, f\r\ a fi îns\ suficient\. Reu[ita nu necesit\ deplina con[tiin]\. Incon[tientul a c\rui influen]\ e important\ în percep]ie, în g^ndire, în crea]ie poate solu]iona singur multiple probleme practice. Trecerea din planul ac]iunii în planul verbal-logic, con[tient, implic\ o restructurare, stabilirea unor noi leg\turi, efectuarea de opera]ii mintale, plastice, reversibile. Noile rela]ii sunt inserate în structurile no]ionale (altele dec^t cele din sistemul senzorio-motor). Dac\ ele nu sunt elaborate, copilul nu poate deveni pe deplin con[tient. Numai dup\ 7-8 ani, c^nd sunt deja constituite sisteme no]ionale de referin]\, el poate deveni con[tient [i poate începe s\ explice ceea ce este implicat în detaliile ac]iunii. Se pune urm\toarea problem\: ce determin\ priza de con[tiin]\ în mod obi[nuit? Dup\ Ed. Claparède – dificult\]ile în activitate, dezadaptarea. ~n experien]ele lui

64

PSIHOLOGIE GENERAL|

J. Piaget, complica]iile sunt provocate prin interven]ia experimentatorului. ~ns\ con[tiin]a poate ap\rea chiar c^nd o ac]iune reu[e[te, precizeaz\ Piaget: c^nd reproducerea mi[c\rilor e constr^ns\ s\ se adapteze unor modific\ri (ceea ce de fapt constituie o dificultate) [i c^nd subiectul î[i propune noi scopuri. Experimentele efectuate au pus în lumin\ existen]a unor grade ale con[tiin]ei. De pild\, în experien]ele cu pra[tia sunt cazuri c^nd copilul nu poate ar\ta exact pozi]ia, dar indic\ una intermediar\ (nu cea din fa]a cutiei). Apare deci o con[tiin]\ neclar\ a pozi]iei din care se declan[eaz\ bila. Acestei impresii, con[tiin]ei neclare, i se spune de obicei subcon[tient. ~n fond exist\ grade de con[tiin]\ dup\ integrarea noilor informa]ii în sisteme mai mult [i mai pu]in evoluate. S\ vedem acum în ce fel poate fi conceput incon[tientul.

4. Incon[tientul A. A[a cum a reie[it din cele relatate mai sus, exist\ un num\r destul de mare de fenomene [i reac]ii psihice care intervin în activitatea noastr\, f\r\ a ne da seama de prezen]a lor. Ansamblul lor, ca [i al posibilit\]ilor de ac]iune existente, neactualizate îl denumim, în mod obi[nuit, incon[tient. Ast\zi includem în incon[tient mai înt^i tot bagajul de cuno[tin]e, imagini, idei achizi]ionate [i care nu ne sunt utile în prezent. Ele r\m^n într-o stare de laten]\; unele vor fi actualizate frecvent, altele poate niciodat\. Apoi g\sim toat\ rezerva de acte automate, priceperi [i deprinderi care nu sunt necesare pentru moment ([tiu s\ dansez, dar nu e cazul, tot a[a mai [tiu s\ schiez, s\ conduc un automobil etc.). Ele intervin c^nd o cere situa]ia prezent\. Tot incon[tiente sunt unele percep]ii obscure (sub pragul la care devin con[tiente), dar influen]^nd comportamentul (mul]i excitan]i condi]iona]i pot r\m^ne în afara con[tiin]ei). ~n fine, afectivitatea este în mare m\sur\ incon[tient\: ]eluri, dorin]e, sentimente care n-au leg\tur\ cu momentul prezent. ~n ce prive[te sentimentele, chiar c^nd sunt actualizate, c^nd intervin în conduit\, ele nu sunt con[tiente în întregimea lor (îmi dau seama c\ ]in la tat\l meu, dar nu [tiu ce sacrificii a[ fi în stare s\ fac pentru a-l [ti mul]umit). B. Teoria incon[tientului a fost mult\ vreme dominat\ de concep]ia lui Sigmund Freud, medic vienez, p\rintele psihanalizei. Acesta are meritul incontestabil de a fi subliniat rolul important al incon[tientului, dar a ajuns la mari exager\ri [i unilateralitate. ~n ultima sa teorie asupra structurii psihicului, el a descris trei instan]e: a) Sinele (sau „id”) care ar fi principalul sediu al incon[tientului, imaginat ca un rezervor unde clocotesc dorin]ele noastre, instinctele. Freud a caracterizat dou\ instincte esen]iale, instinctul vie]ii, tendin]a spre pl\cere („Libido”) pe care mereu a identificat-o cu tendin]ele sexuale, [i instinctul mor]ii („Thanatos”), tendin]a spre distrugere. Ambele instincte încearc\ mereu s\ treac\ la ac]iune, dar sunt ]inute în fr^u de a doua instan]\; b) Supraeul („superego”). Acesta este alc\tuit din normele, imperativele morale, din idealul eului. El se formeaz\ datorit\ interven]iei p\rin]ilor, care înfr^neaz\ tendin]ele copilului neconforme cu moralitatea; c) Eul („ego”) constituie cea de a treia instan]\, principalul sediu al con[tiin]ei. El ]ine cont de dorin]ele prezente în „sine”, de interdic]iile supraeului, c\ut^nd un compromis între ele, în func]ie de realitate. Acest compromis oblig\ eul s\ alunge în incon[tient (sinele) toate tendin]ele, aspira]iile care nu se pot realiza (fenomen numit de Freud „refulare”).

FORMELE VIE}II PSIHICE: CON{TIIN}A {I INCON{TIENTUL

65

Concep]ia p\rintelui psihanalizei are o baz\ real\: exist\ mereu conflicte între dorin]ele noastre [i obliga]iile morale. Eul, în func]ie de con[tiin]a moral\ [i de realitate, caut\ mereu o solu]ie optim\. Dar Freud sus]ine o suprema]ie a sinelui, a for]elor incon[tiente. El compar\ psihicul cu un c\l\re] [i calul s\u. Eul este c\l\re]ul care conduce calul, dar calul, care îl poart\, constituie for]a principal\, factorul principal – put^nd s\ zv^rle c\l\re]ul, c^nd î[i iese din fire. E domnia incon[tientului. Acest raport între eu [i incon[tient poate fi real în cazul unor boli mintale, dar nu [i la omul normal, unde predomin\ glasul con[tiin]ei. Numai la un mic num\r de oameni (la psihopa]i [i delincven]i) se poate utiliza teoria freudist\. ~n prima sa concep]ie, S. Freud amintea [i de un precon[tient: zona în care s-ar afla amintirile [i automatismele ce pot fi evocate cu u[urin]\, spre deosebire de impulsurile refulate. Acestea, aflate în incon[tient, r\zbat foarte greu, fiind cenzurate de supraeu. Ast\zi nu se vorbe[te de precon[tient, dar se accept\ existen]a unei zone subcon[tiente, o zon\ limit\ între incon[tient [i con[tient. Astfel, dac\ avem în camer\ o pendul\, zgomotul ei regulat nu-l mai auzim, ad^nci]i fiind în lectur\, dar dac\ ea se opre[te ne d\m seama c\ s-a înt^mplat ceva. Deci zgomotul era subcon[tient. Tot a[a sunt situa]ii în care tr\im un sentiment de care nu ne d\m seama. Intervenind îns\ o emo]ie neobi[nuit\, con[tientiz\m influen]a sa – subcon[tient\. C. O divizare net\ între incon[tient [i con[tient nu pare necesar\. Ast\zi, incon[tientul nu mai e privit ca un simplu rezervor de impulsuri. Incon[tientul e indisolubil legat de con[tient [i îl influen]eaz\ în orice moment. ~n acest sens, este interesant\ concep]ia lui R. Mucchielli. Dup\ el, toat\ experien]a noastr\, influen]at\ de tendin]ele înn\scute (pu]ine), de mediu, de educa]ie se structureaz\, treptat, într-un vast sistem, în care am putea distinge subsisteme (ale fenomenelor preponderent cognitive sau motorii ori afective). Tot acest sistem, aceast\ structur\ a personalit\]ii influen]eaz\ în permanen]\ fenomenele psihice actuale: percep]iile, g^ndirea, sentimentele, actele de voin]\. El tinde s\ le dea o form\ corespunz\toare, izomorf\ tendin]elor formate, structurii dob^ndite a personalit\]ii. ~n lumina acestor concep]ii, incon[tientul ar fi o form\, tocmai structura personalit\]ii ce influen]eaz\ con[tiin]a, dar care treptat se amplific\, se modific\ în func]ie de noile experien]e. Deci, dup\ Mucchielli ca [i dup\ H. Ey, nu putem separa incon[tientul de con[tient, sinele de „eu”, ele fiind într-o permanent\ interac]iune. Spre deosebire de S. Freud, care vedea în incon[tient doar impulsuri negative, potrivnice moralit\]ii, P. Ricoeur, filosof francez contemporan, subliniaz\ rolul pozitiv al incon[tientului. El intervine în ac]iune [i mai ales în crea]ie. ~n procesul creator, faza de inspira]ie, de iluminare, rolul intui]iei sunt cert de origine incon[tient\. Dar intui]ia (definit\ ca un ra]ionament cu premise incon[tiente) e prezent\ [i în percep]ia de spa]iu, în desf\[urarea g^ndirii, unde influen]a sa e, nu rareori, hot\r^toare. Incon[tientul recepteaz\ informa]iile, le prelucreaz\, stabile[te rela]ii pe care le ofer\ prompt con[tientului, ajut^ndu-l la discriminarea [i la solu]ionarea de probleme. P. Ricoeur r\m^ne îns\ prizonierul mentalit\]ii freudiste, atribuindu-i „eului” doar un rol negativ: de a dirija, înfr^na, tempera reac]iile noastre. Con[tiin]a depune un imens efort de triere, comparare. Ea creeaz\ c\i noi pentru ca impulsurile, sentimentele s\ se poat\ manifesta, s\ se dezvolte. Con[tientul [i incon[tientul formeaz\ o unitate, oarecum contradictorie, dar totu[i unitate. Nu trebuie s\ reducem incon[tientul la ceea ce este biologic [i primitiv în noi. ~ntr-adev\r, el reprezint\ o structurare a tuturor achizi]iilor [i construc]iilor noastre care incorporeaz\, desigur, [i for]ele, tendin]ele native. Totodat\, el nu e pasiv, constituind o extraordinar\

66

PSIHOLOGIE GENERAL|

ma[in\ automat\ de g^ndire. Poate fi imaginat ca un computer extrem de performant. Din incon[tient trec mereu în con[tient tr\iri, impresii, impulsuri. Pot fi [i senza]ii ce nu apar niciodat\ în con[tiin]\, cum ar fi cele provocate de activitatea organelor interne. De[i, exist\ tehnici avansate, de tip Yoga, care fac posibil controlul unor organe interne, ceea ce subliniaz\ [i mai mult str^nsa rela]ie existent\ între cele dou\ forme de manifestare ale vie]ii psihice. Neîndoielnic, azi înc\ nu sunt clarificate structura incon[tientului [i mecanismele sale, dup\ cum nici con[tiin]a, nici formarea eului nu sunt deplin elucidate, ele constituind probleme mari ale psihologiei [i filosofiei. Este cert\ îns\ interac]iunea lor [i totodat\ permanenta lor evolu]ie. Con[tientul [i incon[tientul sunt forme complementare ale vie]ii psihice. Incon[tientul e mult mai vast dec^t ceea ce este con[tient la un moment dat. Asta nu înseamn\ c\ ar avea un rol mai important, c\ ar fi hot\r^tor. Con[tiin]a nu e inutil\, nu e un „epifenomen”. Ea intervine c^nd automatismele incon[tiente nu mai pot face fa]\, c^nd apar dificult\]i ori survin multiple varia]ii, modific\ri sau noi obiective. Con[tiin]a controleaz\ efortul de comparare, de prelucrare a datelor, în vederea g\sirii unor solu]ii optime. ~n acest proces sunt esen]iale sesizarea erorilor [i a valorii premiselor. Con[tiin]a dezv\luie pozi]ia exact\ a omului în natur\ [i comand\ reac]ia adecvat\ în situa]ii neobi[nuite. Con[tiin]a reflexiv\ constituie premisa fundamental\ a progresului uman.

67

C APITOLUL VII

EXTREMELE VIE}II PSIHICE: ATEN}IA {I SOMNUL

1. Aten]ia [i calit\]ile ei Omul se afl\ permanent într-o ploaie de stimuli care produc numeroase senza]ii: vizuale, auditive, olfactive, tactile, interne etc. Volumul de informa]ii receptat de organele senzoriale ajunge p^n\ la 100.000 de bi]i pe secund\ (bitul este unitatea de informa]ie exprimat\ printr-un logaritm în baza doi; un bit este egal cu 21 deci cu o alternativ\ a dou\ posibilit\]i). Din aceast\ cantitate nu ajung în con[tiin]\ dec^t 25-100 de bi]i pe secund\. Deci se realizeaz\ o important\ selec]ie a stimul\rilor. ~n acest proces, un rol central îl îndepline[te aten]ia, ea fiind o focalizare a con[tiin]ei. ~n orice moment exist\ o zon\ de maxim\ claritate a con[tiin]ei – cea a aten]iei, înconjurat\ de aspecte neclare [i de stimuli subcon[tien]i. Aten]ia const\ în orientarea [i concentrarea activit\]ii psihice cognitive asupra unui obiect sau fenomen. Ea realizeaz\ astfel o optimizare a cunoa[terii unui sector din lumea înconjur\toare sau din via]a psihic\ intern\. Manifest\rile [i efectele aten]iei sunt cele ce urmeaz\: a) Orientarea con[tiin]ei într-o direc]ie asigur\ o selec]ie a unor impresii, ce apar cu maxim\ claritate, în raport cu altele care sunt mai [terse. De exemplu, c^nd citim o carte interesant\, textul ne absoarbe toate g^ndurile, iar ceea ce se petrece în jur: zgomote, convorbiri nu este înregistrat. Uneori suntem a[a de cufunda]i în lectur\, înc^t nu mai [tim dac\ este diminea]\ sau dup\ amiaz\. b) Concentrarea, intensificarea impresiei. E. Titchner a demonstrat experimental c\ dac\ prezent\m unor subiec]i o succesiune rapid\ de stimuli c^nd puternici, c^nd slabi, cer^ndu-le s\ urm\reasc\ cu aten]ie producerea stimulilor slabi, diferen]ele percepute între stimuli apar mai mici dec^t atunci c^nd aten]ia se fixeaz\ la cei puternici. Dup\ Lev Tolstoi, marele romancier, orice obiect, c^t de mic, poate deveni enorm dac\ i se acord\ mereu aten]ie. O mic\ umfl\tur\ sub piele, de care cineva se teme c\ ar fi de natur\ canceroas\ [i o urm\re[te necontenit, ajunge s\-i cople[easc\ existen]a. La fel, floarea pe care un pensionar o îngrije[te mereu cap\t\ o importan]\ major\ [i furtul ei declan[eaz\ o catastrof\ moral\! c) Claritatea unui obiect asupra c\ruia ne concentr\m aten]ia spore[te. Nu e vorba numai de acomodarea vizual\ c^nd privim, deoarece claritatea spore[te mult [i în cazul urm\ririi unei conversa]ii. Ea rezult\ din intensificarea procesului con[tient. d) Rapiditatea perceperii unui eveniment: c^nd urm\resc atent sosirea unui prieten într-o pia]\ aglomerat\ îl observ mult mai repede dec^t atunci c^nd nu a[tept venirea lui. e) Modific\rile motorii [i expresive sunt caracteristici bine cunoscute ale concentr\rii aten]iei. C^nd a[tept un eveniment îndep\rtat, ridic capul, spr^ncenele, apar cute orizontale pe frunte, ochii sunt larg deschi[i. Dimpotriv\, în aten]ia interioar\, c\ut^nd s\-mi amintesc c^t mai bine un text, apar reac]ii inverse: plecarea capului, cobor^rea spr^ncenelor, ochii aproape se închid etc.

68

PSIHOLOGIE GENERAL|

Asemenea reac]ii erau caracterizate de I.P. Pavlov ca fiind „reflexe de orientare”: orientarea capului, a corpului, acomodarea senzorial\ (a cristalinului [i a pupilei), concomitent\ cu inhibarea altor mi[c\ri, cre[terea tonusului muscular, toate constituie o preg\tire pentru reac]ia prompt\. Modific\rile se datoreaz\ sistemului nervos central [i vegetativ, implic^nd totodat\ mecanisme respiratorii [i circulatorii. Reac]ia de orientare este declan[at\ de o varia]ie în situa]ia actual\, de interven]ia a ceva nou. Desigur, ea poate surveni [i în urma unei ini]iative a persoanei, ca un act de voin]\. Se pot distinge mai multe forme ale aten]iei. P. Guillaume deosebea, dup\ obiectul ei: a) aten]ia în expectativ\; b) aten]ia exterioar\ [i c) aten]ia interioar\. Se manifest\ aten]ia în expectativ\ c^nd a[tept\m un anumit eveniment sau semnal la care trebuie s\ reac]ion\m prompt. Se vorbe[te în acest caz de vigilen]\, aspect foarte important în industria modern\, c^nd operatorul trebuie s\ urm\reasc\ numeroase tablouri de comand\, cu multiple indicatoare de control al mersului ma[inilor, instala]iilor. Vigilen]a asigur\ reac]ii prompte, de ea depinde siguran]a în exploatare. Experimental, s-a constatat c\ vigilen]a începe s\ scad\ dup\ jum\tate de or\, dar poate continua o or\ [i jum\tate. Ea scade dac\ semnalele critice sunt rare [i c^nd apar multe semnale necritice, f\r\ importan]\. Aten]ia exterioar\ e prezent\ c^nd urm\rim obiecte, fenomene din mediul ambiant ori mi[c\rile, ac]iunile noastre. Aten]ia interioar\ se concentreaz\, prin dedublare, asupra vie]ii interioare, asupra propriilor imagini, g^nduri, sentimente. Este aten]ia angrenat\ în actul de introspec]ie. Se mai poate efectua o clasificare a aten]iei dup\ propriet\]ile intrinseci: a) Aten]ia involuntar\ care se realizeaz\ de la sine, f\r\ efort. Ea este pasiv\ c^nd orientarea este provocat\ de excitan]i exteriori, de obicei noi ori puternici. I.P. Pavlov o caracteriza ca reflex de orientare. b) Aten]ia voluntar\ presupune un efort, uneori penibil, de voin]\ (ca atunci c^nd trebuie s\ înv\]\m un curs neinteresant). c) ~n fine, unii vorbesc [i de aten]ie postvoluntar\: ne concentr\m asupra unei activit\]i care nu ne place, dar în virtutea exerci]iului [i experien]ei ea începe s\ ne atrag\ [i ajungem s\ o efectu\m cu pl\cere, f\r\ s\ mai fie nevoie de efort voluntar. E cazul copilului pus s\ înve]e s\ c^nte la un instrument muzical – plictisit de exerci]iile monotone necesare, dar care, dup\ ce dob^nde[te dexteritate, începe s\-i plac\ muzica [i nu mai e necesar\ interven]ia voin]ei. Exist\ anumite condi]ii, anumi]i factori care favorizeaz\ concentrarea aten]iei. Mai înt^i, putem vorbi de condi]ii externe. a) Noutatea obiectelor, fenomenelor, situa]iilor ne atrage cu u[urin]\ aten]ia; b) Intensitatea stimulilor este un al doilea factor. O lumin\, un sunet puternic ne atrag imediat aten]ia. De asemenea, obiectele mari, mai degrab\ dec^t cele mici. Culorile vii, mai mult dec^t cele pale. Dar intensitatea trebuie considerat\ în mod relativ. ~n func]ie de contrast, un zgomot mic ne poate atrage aten]ia (într-o clas\ în care e o lini[te deplin\, sesiz\m [i b^z^itul unei mu[te), iar unul mare nu (într-o hal\ unde se nituiesc cazane, un zgomot, chiar puternic, nu este observat); c) Mi[carea, schimbarea, varia]ia atrag aten]ia. De aceea, filmul re]ine mai u[or aten]ia dec^t simplele fotografii ori plan[e. Dar exist\ [i factori interni contribuind la trezirea aten]iei, cel mai important fiind interesul. Ceea ce ne intereseaz\ ne atrage cu u[urin]\ aten]ia. Interesul e subordonat motiva]iei, trebuin]elor noastre. Dac\ ne e foame, ne sar în ochi vitrinele tuturor cofet\riilor. C^nd c\ut\m o anumit\ carte vedem de departe orice stand de c\r]i. C^nd interesul intr\ în contradic]ie cu unul din factorii obiectivi, el se dovede[te mai puternic. De exemplu, un student de la biologie (din Ia[i) a avut ocazia s\ fac\ o

EXTREMELE VIE}II PSIHICE: ATEN}IA {I SOMNUL

69

excursie la Bucure[ti [i s\ viziteze marele muzeu de [tiin]e ale naturii „Grigore Antipa”. ~ntors la c\min, colegii l-au asaltat cu întreb\ri. Dar studentul era colec]ionar pasionat de fluturi [i el nu mai termina cu descrierea marilor colec]ii existente la muzeu. Un coleg îl întreb\ îns\: „Dar mamutul l-ai v\zut?” {i s-a constatat c\ studentul nostru, c\ut^nd fluturii, a trecut pe l^ng\ uria[ele schelete f\r\ s\ le observe! Interesul s\u l-a împiedicat s\ vad\ cele mai mari exponate. Unele calit\]i, însu[iri ale aten]iei pot s\ varieze de la o persoan\ la alta, ele put^nd fi considerate aptitudini în leg\tur\ cu exercitarea unor profesii. Mai înt^i, e vorba de capacitatea de concentrare, de intensitatea aten]iei. Gradul în care ne ad^ncim în studiul unei lucr\ri se poate m\sura prin rezisten]a la excitan]i perturbatori, în special la zgomot. Zgomotul din ambian]\ poate st^njeni foarte mult în muncile unde trebuie s\ distingi un aspect pu]in aparent, acolo unde se cere mare concentrare. Dar un zgomot slab sau de intensitate moderat\ poate favoriza munca, dac\ ea este monoton\ ori c^nd suntem obosi]i. De aceea, unii lucreaz\ (mai ales noaptea) pe fondul unei muzici discrete. ~n aceast\ privin]\, un rol îl joac\ [i deprinderile. Stabilitatea aten]iei este iar o caracteristic\ variabil\, desemn^nd posibilitatea unei concentr\ri mai îndelungate sau mai scurte. Stabilitatea depinde de particularit\]ile individuale ale persoanei [i de natura obiectivelor, activit\]ilor urm\rite. Un obiect cu structur\ simpl\ [i nemi[cat ne re]ine foarte pu]in aten]ia (1-2 minute). Pe c^nd un altul complex [i în mi[care poate fi observat mult\ vreme, f\r\ întreruperi. Volumul se refer\ la num\rul de elemente care pot fi cuprinse deodat\ în centrul aten]iei. Americanul G. Miller a stabilit c\ num\rul de unit\]i ce pot fi sesizate dintr-o dat\ este de 7±2. Num\rul 7 a fost considerat de el un num\r „magic”, fiind prezent mereu în con[tiin]a oamenilor (s\pt\m^na are 7 zile; au fost 7 minuni ale lumii etc.). Distribu]ia este o proprietate a aten]iei mult discutat\. Ea const\ în capacitatea de a urm\ri simultan mai multe surse de informa]ie, mai multe obiecte ori activit\]i. Unii psihologi contest\ aceast\ posibilitate. De exemplu, E. Cherry (în 1953) a realizat urm\toarea experien]\. Subiec]ilor li se puneau c\[ti pe urechi. Prin cele dou\ c\[ti erau transmise îns\ mesaje diferite; li se cerea s\ urm\reasc\ cu aten]ie numai cel difuzat la urechea st^ng\. Persoanele puteau s\ relateze am\nun]it ceea ce auziser\ în urechea st^ng\, dar nu [tiau mai nimic din ce se difuzase prin cealalt\ casc\: nici m\car dac\ s-a citit proz\ sau poezie. Totu[i, sesizau dac\ a vorbit un b\rbat sau o femeie ori dac\ se schimba vorbitorul. De aici, E. Cherry a conchis c\ exist\ dou\ „filtre” în actul de aten]ie: unul foarte grosier, capabil s\ ne furnizeze doar impresii de ansamblu [i un altul „semantic”, permi]^nd sesizarea de detalii [i de în]elesuri. Totu[i, s-a observat c\ subiectul î[i d\dea seama dac\ în cealalt\ casc\ se pronun]a numele s\u. Deci sensul ar putea fi sesizat [i în casca ce nu constituie obiect de aten]ie. Lucrul acesta a fost verificat de c\tre A. Treisman (1960). {i în experien]ele sale se emiteau mesaje deosebite în cele 2 c\[ti, subiec]ii urm\rind pe cel dintr-o singur\ casc\. Dup\ derularea unei p\r]i din text în st^nga (urm\rit\ de subiect), brusc textul se întrerupe în st^nga [i se continu\ în dreapta. Subiec]ii sesizau cu to]ii acest lucru, continu^nd urm\rirea textului în casca cealalt\ împotriva consemnului. Deci Treisman a dedus c\ nu sunt dou\ filtre ale aten]iei, exist^nd un singur filtru cu dou\ componente: una slab\ [i alta intens\, cu posibilit\]i de intervertire rapid\. Cert\ este limitarea canalului de informa]ii creat prin aten]ie. Iar „distribu]ia” pare a fi posibil\ prin comutare rapid\, datorit\ mobilit\]ii aten]iei (care poate fugi de la o surs\ la alta în 0,05 secunde, adic\ 1/20 dintr-o secund\).

70

PSIHOLOGIE GENERAL|

Similare sunt dificult\]ile de a urm\ri desf\[urarea a dou\ ac]iuni pe care le efectu\m simultan. Posibilit\]ile sunt limitate. Reu[im totu[i dac\ ac]iunile sunt simple, dar c^nd sunt complexe, ele se st^njenesc reciproc. Totu[i, pilotul de avion desf\[oar\ numeroase ac]iuni în acela[i timp (urm\re[te orizontul [i zeci de cadrane, ascult\ informa]iile din c\[ti, manevreaz\ man[a, ac]ioneaz\ cu picioarele [.a.). Acest lucru e posibil prin gradul înalt de automatizare a conduitei, înc^t nu e nevoie dec^t de o minim\ supraveghere atent\, ea oscil^nd rapid de la un aspect la altul. A[a înc^t, dec^t s\ vorbim de distribu]ia aten]iei, poate ar fi mai bine s\ ne referim la mobilitatea ei.

2. Aspecte patologice ale aten]iei La limita normalului g\sim disipa]ii, persoane incapabile de o aten]ie mai îndelungat\; aici intr\ copiii mici [i unii adul]i, firi afective [i nest\p^nite: nu se pot concentra asupra unor situa]ii care nu-i intereseaz\. Tot la limita normalului ar putea fi inclu[i [i distra]ii, persoane ad^nc preocupate de o problem\ ([tiin]ific\, filosofic\, practic\) [i din aceast\ cauz\ neatente la ceea ce se înt^mpl\ în jurul lor. Cazuri patologice sunt cele de hipertrofie a aten]iei. Fenomenul apare în ipohondrie, teama de boal\ care duce la o continu\ concentrare a aten]iei asupra stomacului ori inimii, d^nd o mare importan]\ unor senza]ii cu totul minore, motiv de ve[nic\ preocupare. Tipice forme de hipertrofie sunt ideile fixe: unele persoane simt mereu nevoia s\ numere: ferestrele de la case, pietrele din pavaj, tramvaiele care trec prin fa]a casei etc. Se citeaz\ cazul unui t^n\r obsedat de înregistrarea orelor de plecare [i sosire ale trenurilor de pe diferitele trasee. Epuiz^nd pe cele din ]ara sa, a început s\ imagineze diferite rute în ]\ri africane care n-aveau c\i ferate, umpl^nd un caiet întreg cu orele de plecare [i sosire pe posibile trasee. {i anumite emo]ii pot deveni obsesive: anxietatea, frica de spa]ii deschise [.a. Dup\ cum poate deveni o preocupare permanent\ un act moralmente interzis: un furt, un viol. P. Janet men]iona într-o lucrare a sa c\ odat\ s-au aflat în clinica sa trei femei, toate exasperate, deoarece sim]eau un impuls irezistibil s\ înfig\ un cu]it în propriul lor copil. Ideile fixe, obsesiile nu apar la oricine, ci la persoane cu anumite constitu]ii nevropatice care se pl^ng de obicei [i de dureri de cap, nevralgii, insomnii, tulbur\ri vaso-motorii [.a. St\ri de hipertrofie a aten]iei g\sim [i în extaz, stare particular\ tr\it\ mai ales de marii mistici. Extazul este o contemplare profund\, cu abolirea sensibilit\]ii [i suspendarea func]iilor motrice; o extrem\ activitate intelectual\, concentrat\ pe o singur\ idee. Sf^nta Tereza (din Spania – secolul XVI) a descris pe larg, într-o carte, tr\irile sale: o exaltare vie a anumitor idei care i-au absorbit at^t de mult aten]ia înc^t senza]iile sunt suspendate, mi[c\rile voluntare oprite, chiar ac]iunea vital\ e încetinit\. Misticii sunt cople[i]i de splendoarea, m\re]ia [i puritatea divinit\]ii. Unii vorbesc de apari]ia unei imagini conduc\toare în jurul c\reia graviteaz\ totul. La al]ii e vorba de o idee pur\, de o intui]ie puternic\. Sf. Tereza descrie modul în care ajungea la extaz, prin mai multe etape: 1) Rug\ciunea cu voce tare; 2) Rug\ciunea în g^nd; 3) Se trece de la discurs la o stare global\, un fel de intui]ie; 4) O stare de înalt\ contempla]ie a adev\rului ap\r^nd brusc; 5) Extazul înc\ instabil; 6) Extazul stabil: corpul devine rece, cuv^ntul [i respira]ia sunt suspendate, ochii se închid, sim]urile [i facult\]ile psihice r\m^n în

EXTREMELE VIE}II PSIHICE: ATEN}IA {I SOMNUL

71

afar\, nu se pierde propriu-zis con[tiin]a, în mod violent are loc contopirea cu Dumnezeu care se coboar\ în substan]a sufletului. „A[ spune c\ divinitatea este ca un diamant de o transparen]\, de o limpezime suveran\ [i mult mai mare dec^t lumea” scrie Sf. Tereza. E o stare de beatitudine, de înc^ntare extrem\. Aici s-ar putea vorbi de monoideism absolut, dar care coincide cu o tr\ire afectiv\ foarte intens\. Fenomene similare se ob]in [i prin tehnicile Yoga. {i în cazul lor se poate ajunge prin exerci]ii îndelungate la o stare de imobilizare psihic\ [i chiar vital\ (întreruperea respira]iei, a b\t\ilor inimii), dar f\r\ o asemenea tr\ire afectiv\. Sunt fenomene de autohipnoz\. Se pare c\ o puternic\ fixare a aten]iei asupra unei por]iuni a corpului ori asupra activit\]ii unui organ poate produce efecte fiziologice. Unor isterici care se consider\ a fi Iisus Hristos le apar pete ro[ii pe palme, ca urme ale cuielor r\stignirii! Tot a[a concentrarea aten]iei asupra respira]iei ori inimii poate duce la diminuarea ritmurilor corespunz\toare. De asemenea, men]inerea aten]iei asupra unui element lipsit de complexitate, cum ar fi un nume propriu, produce o diminuare a activit\]ii mentale, înso]it\ de relaxare. Aceasta era metoda denumit\ „medita]ie transcendental\” despre care s-a f\cut at^ta caz la noi în ]ar\, constituind un pretext pentru persecutarea unor distin[i intelectuali (dup\ 1981). Starea de concentrare men]ionat\ în descrierea extazului nu e de prea lung\ durat\. Dar practican]ii tehnicilor Yoga ajung s\ o prelungeasc\ ore de-a r^ndul. Uneori se vorbe[te chiar de zile [i de „moarte aparent\”. Oricum, sunt cazuri extrem de rare. St\rile patologice, bolile mintale sunt înso]ite [i de fenomenul contrar hipertrofiei aten]iei, [i anume de atrofia aten]iei. ~n accesele de excita]ie ale maniacului, de surexcitare extrem\, el manifest\ o mare agita]ie, o succesiune haotic\ de vorbe, gesturi, emo]ii, lipsind orice stagnare, orice concentrare a con[tiin]ei. Se mai observ\ o epuizare a aten]iei, o imposibilitate de fixare în cazurile de mare oboseal\ ori la începutul somnului sau a st\rii de be]ie. De asemenea, neputin]a de concentrare o g\sim [i în cazuri de infirmitate congenital\: „imbecilii” (intelect care nu dep\[e[te pe cel al copiilor de 5-6 ani) [i mai ales „idio]ii” (care nu se pot autoservi [i nu pot vorbi) au rare momente c^nd pot fi aten]i.

3. Esen]a aten]iei Aten]ia este o manifestare a con[tiin]ei [i nu poate fi legat\ de un anumit proces psihic. Ea nu are un con]inut informa]ional propriu, fiind prezent\ în toate func]iile psihice: [i în percep]ie, [i în memorare, [i în g^ndire. Aten]ia este o proprietate a con[tiin]ei, aceea de a se focaliza, de a avea o regiune central\, în raport cu ansamblul sesizat, care ocup\ o pozi]ie periferic\. Aten]ia este un aspect formal suprapus unor variate con]inuturi, dup\ situa]ie. Th. Ribot sublinia aspectul de monoideism al aten]iei: fixarea ei pe un singur obiect, fenomen ori idee. Dar nu poate fi vorba de un monoideism absolut care e prezent doar în extaz sau în obsesiile extreme. ~n mod normal, c^nd contempl\m un obiect exist\ o oscila]ie a g^ndurilor în jurul acelui obiect. C^nd m\ uit cu aten]ie la o floare, privesc alternativ petalele ei, frunzele, ghimpii, îmi vin în minte amintiri legate de ea, de parfumul ei, de clasificarea ei în botanic\, asem\narea cu m\ce[ul [.a.m.d. Nu exist\ o încremenire a g^ndurilor, monoideismul este relativ. De aceea, în timpul concentr\rii aten]iei se realizeaz\ un proces al cunoa[terii – descoperim aspecte noi, stabilim rela]ii noi, nu e vorba de o stagnare a cunoa[terii.

72

PSIHOLOGIE GENERAL|

G. Dumas [i, recent, J. Richard v\d în aten]ie o func]ie de sintez\. Ea organizeaz\ procesele psihice într-o direc]ie precis\, constituind un flux bine dirijat [i intens. ~n leg\tur\ cu acest aspect, T. Ribot subliniase deja rolul afectivit\]ii. Ceea ce ne intereseaz\, ceea ce corespunde dorin]elor, sentimentelor noastre ne re]ine cu u[urin]\ aten]ia. Acela[i psiholog sus]inea c\ [i în aten]ia voluntar\ intervine afectivitatea: prin educa]ie, noi am ajunge s\ manifest\m un interes artificial fa]\ de lucruri (care în mod obi[nuit nu ne trezesc un interes spontan). Intervin aici st\ri afective complexe: frica, egoismul, dorin]a de recompens\, ambi]ia. Acest punct de vedere are limite, deoarece voin]a nu se poate reduce la influen]a unor sentimente, fie ele [i superioare. T. Ribot vroia s\ acorde [i mi[c\rilor un rol esen]ial în aten]ie, eviden]iind mi[c\rile ce intervin în fizionomie, în postura corpului, cele respiratorii etc. Dar mai mult intervine, spunem noi, imobilitatea dec^t mi[carea. ~nc\ Fr. Galton observase [i chiar înregistrase num\rul de mi[c\ri dintr-o sal\ de conferin]\: c^nd expunerea devenea plictisitoare, mi[c\rile realizate de auditoriu se dublau. De altfel, orice profesor [tie c\, dac\ încep s\ sc^r]^ie b\ncile, elevii nu sunt aten]i. Hot\r^toare în aceast\ chestiune este o experien]\ a lui Helmholtz. ~ntr-o înc\pere împ\r]it\ în dou\ printr-un perete de carton se afl\ subiectul, în întuneric. Cealalt\ parte este luminat\. El a realizat, utiliz^nd un ac ascu]it, un orificiu foarte mic în acest perete. Prin el subiectul putea privi în cealalt\ parte, luminat\, a camerei. Or, el se uita în partea din st^nga sau din dreapta, dup\ voie, de[i ochiul nu se putea mi[ca, orificiul fiind punctiform. A[adar, aten]ia se deplaseaz\ independent de orice mi[care a ochiului. E doar o comutare a clarit\]ii con[tiin]ei. Mi[c\rile musculare pot lipsi cu des\v^r[ire, ele nu sunt indispensabile oscila]iilor aten]iei. Se produce o deplasare a excita]iei pe scoar]a cerebral\, proces îns\ neelucidat deocamdat\. Ast\zi se eviden]iaz\ mult aspectele neurofiziologice ale aten]iei, subliniindu-se rolul forma]iei reticulate (în colaborarea ei cu diencefalul [i sistemul limbic). ~ntr-adev\r, nervii senzoriali, care vin la creier, au fiecare c^te 2 ramuri, una înainteaz\ prin talamus spre cortex, iar cealalt\ se termin\ în forma]ia reticulat\, acesta difuz^nd excita]iile primite pe arii extinse din scoar]\, men]in^nd starea de trezire, de vigilen]\. A sublinia substratul fiziologic al aten]iei nu ne duce prea departe, deoarece toate procesele psihice au un corespondent fiziologic, iar forma]ia reticulat\ nu poate explica concentrarea aten]iei, deplasarea ei etc. Am v\zut c\ îngustimea focarului aten]iei constituie subiect de divergen]e, unii vorbind de existen]a a dou\ „filtre”, al]ii de unul singur. Printre cei care sus]in existen]a unuia singur, se consider\ c\ limitarea aten]iei provine din limitarea de energie, aten]ia fiind tocmai un control al disponibilit\]ilor energetice. Acolo unde nu exist\ o asemenea disponibilitate (boli mintale, oboseal\ extrem\), nu exist\ nici aten]ie. ~n concluzie. Din punct de vedere psihologic, a reie[it c\ aten]ia este o form\ a vie]ii psihice, aplic^ndu-se unor variate con]inuturi [i const^nd într-o focalizare a con[tiin]ei, într-o intensificare a ei în jurul unui domeniu limitat. Aten]ia e o func]ie de sintez\, adun^nd toate datele [i resursele disponibile în jurul unui obiect ori fenomen. Este un monoideism relativ facilitat de interven]ia motiva]iei [i a afectelor. Un rol îl au [i cuno[tin]ele, deprinderile formate anterior. Rezolvarea problemelor aten]iei voluntare at^rn\ de progresele înregistrate în studiul voin]ei. Posibilit\]ile de concentrare ale aten]iei variaz\ mult de la un individ la altul. Ele sunt o expresie a întregii personalit\]i, exprim^nd aspira]iile ei îndeosebi.

EXTREMELE VIE}II PSIHICE: ATEN}IA {I SOMNUL

73

4. Somnul [i formele sale Lipsa aten]iei [i, mai mult, lipsa de con[tiin]\ caracterizeaz\ somnul. Toate animalele superioare au perioade de somn, distribuite în dou\ moduri. Fie somn monofazic (o singur\ perioad\ lung\ de somn, a[a cum g\sim la omul adult), fie somn polifazic, c^nd în 24 de ore exist\ mai multe perioade relativ scurte de somn (a[a cum observ\m la iepure, pisic\ sau c^ine). Somnul constituie o stare de inactivitate destul de general\, concomitent\ cu o rupere a contactului cu realitatea. Totu[i, în timpul somnului, continu\ activitatea organelor interne, iar instalarea inhibi]iei în scoar]\ const\ în declan[area unei activit\]i de asimila]ie, de recuperare energetic\ a neuronilor. Apoi, în creier continu\ s\ existe por]iuni active prin care se p\streaz\ un contact cu realitatea, ele av^nd posibilitatea de a declan[a oric^nd trezirea. Aceste puncte de veghe pot avea un caracter extrem de selectiv: mama obosit\ poate dormi, în ciuda zgomotului mare din jur, dar se treze[te imediat c^nd începe s\ sc^nceasc\ copilul s\u nou n\scut. Dup\ Ed. Claparède, rolul biologic al somnului ar fi preînt^mpinarea oboselii exagerate, care ar putea s\ duc\ la înt^rzierea, îmboln\virea sistemului nervos. Dovad\ c\ în cazurile întreruperii îndelungate a somnului apar tulbur\ri grave. O dat\ cu apari]ia aparatului care detecteaz\ [i amplific\ undele electrice emise de creier (electroencefalograful), somnul a putut fi studiat în mod obiectiv. S-a putut stabili existen]a unor lungimi de und\, caracteristice diferitelor st\ri psihice: - unde a cu 10 Hz pe secund\ caracterizeaz\ o stare de veghe, de relaxare, cu ochii închi[i; - unde b cu 20 Hz pe secund\ [i - unde g cu 40 Hz pe secund\, ambele caracteriz^nd o stare de activitate cerebral\; - unde d cu 2 Hz pe secund\ sunt cele ce caracterizeaz\ un somn profund, somnul lent. ~n somnul lent, persoana este imobil\, respira]ia e rar\, ritmul cardiac relativ încetinit. Dup\ 90-120 minute tabloul somnului se schimb\ brusc: se v\d, sub pleoape, mi[c\rile rapide ale ochilor, apar mi[c\ri ale degetelor, uneori smuncituri ale trunchiului [i membrelor, inclusiv varia]ii ale tensiunii arteriale [i neregularit\]i ale respira]iei. Aspectul undelor cerebrale se schimb\, ele seam\n\ mai mult cu cele din starea de veghe. Acesta este a[a numitul somn paradoxal (sau activat, desincronizat). I se mai spune [i somnul REM (de la „rapid eyes movement” – adic\ rapide mi[c\ri oculare). El dureaz\ între 3 [i 60 de minute, în medie 20 de minute, dup\ care se reinstaleaz\ somnul lent. ~n fiecare noapte, somnul REM apare de 3-6 ori. Spre diminea]\ perioadele sunt mai lungi. Somnul REM nu e superficial. La animalele decorticate (f\r\ cortex) dispare somnul lent, dar se p\streaz\ cel paradoxal. Apoi trezirea unei persoane se realizeaz\ mai greu c^nd se afl\ în faza REM, dec^t în aceea a somnului lent, iar tonusul muscular este mai sc\zut. W. Dement a ini]iat o serie de experien]e pentru a aprecia importan]a somnului paradoxal. ~ntr-una din ele, 8 tineri erau trezi]i de îndat\ ce ap\reau mi[c\rile oculare rapide, timp de mai multe nop]i. ~n prima noapte, în care au fost l\sa]i s\ doarm\ normal, s-a constatat prezen]a somnului REM în propor]ie de 27%, în loc

74

PSIHOLOGIE GENERAL|

de 20% c^t e normal. Iar în nop]ile urm\toare ponderea lui a crescut [i mai mult. Prin urmare, somnul paradoxal este necesar. ~ntr-o alt\ experien]\, 6 persoane au fost ]inute 108 ore f\r\ somn. ~n prima noapte, s-a constatat foarte mult somn lent, dar numai 7,4% somn REM. ~n nop]ile a II-a [i a III-a, durata acestei forme de somn a crescut îns\ p^n\ la 26-27% (mai mult dec^t obi[nuit). De unde rezult\ c\, de[i somnul paradoxal este important, mai necesar este somnul lent. Privarea de somn vreme îndelungat\ produce evidente tulbur\ri. Dup\ 205 ore de nesomn persoanele respective manifestau o accentuat\ oboseal\, iritabilitate, erori senzoriale (vizuale [i auditive), tremurul m^inilor, Nystagmus, cre[terea sensibilit\]ii la durere. Examenul electroencefalografic a ar\tat cum, dup\ o perioad\ lung\ de nesomn, apar momente de „microsomn” (adormirea timp de c^teva secunde). Somnul lent depinde mai ales de cortex, pe c^nd cel paradoxal e mai legat de activitatea forma]iunilor subcorticale. Durata necesar\ a somnului din fiecare zi variaz\ destul de mult. ~n tinere]e durata este 7h [i 1/2. La b\tr^ne]e ea scade la 6 ore. Sunt persoane c\rora 5 ore le sunt suficiente, dup\ cum altele au nevoie de 9h-9h [i 1/2. ~n unele cazuri, rare, necesarul de somn e mult mai mic: se citeaz\ cazul unui b\rbat care dormea 2 ore [i 3/4 pe zi, c^t [i al unei b\tr^ne, de 70 de ani, a c\rei ra]ie de somn era de numai o or\ din 24. ~n leg\tur\ cu mecanismul declan[\rii somnului, au fost formulate diverse opinii. A existat [i o teorie hormonal\, dup\ care somnul ar fi declan[at de toxinele ce se acumuleaz\ în organism („hipnotoxine”). Piéron [i Legendre au men]inut treaz un c^ine, mult\ vreme. Apoi au extras din coloana sa vertebral\ lichid cefalorahidian pe care l-au injectat într-o anume por]iune a creierului unui c^ine abia trezit din somn. Acesta a c\zut imediat într-un somn profund. Totu[i acest punct de vedere nu poate explica cum ne putem men]ine treji mult\ vreme. Apoi s-a constatat c\ doi fra]i siamezi (care au circula]ia sanguin\ comun\) nu dorm simultan (unul poate r\m^ne treaz mult\ vreme). Teoriile neuronale leag\ somnul de activitatea cortexului. I.P. Pavlov considera somnul ca fiind o inhibi]ie a scoar]ei, similar\ celei pe care o ob]inea în laborator: fie prin lipsa de excita]ie (form\ pasiv\), fie prin inhibarea intens\ a unor reflexe condi]ionate (forma activ\). Totu[i, cercet\ri mai recente au ar\tat, pe baza encefalogramei, c\ somnul experimental, ob]inut de Pavlov, nu pare a fi totuna cu cel natural. Se accept\ totu[i azi posibilitatea unui somn activ. Somnul natural se [tie a fi str^ns legat de activitatea forma]iei reticulate care poate opri excitarea generalizat\ a cortexului, dup\ cum îl poate stimula, declan[^nd trezirea. ~n boala somnului, s-a putut localiza o leziune ce apare în hipocamp, ceea ce nu ne îndrept\]e[te s\ vorbim de un „centru al somnului”, întruc^t ar putea fi o regiune care blocheaz\ stimul\rile venite de la forma]ia reticulat\. Nu e clarificat nici rolul biologic al somnului. ~n somnul lent, ar exista o faz\ anabolic\ în care se refac proteinele celulelor nervoase [i acidul ribonucleic, iar în timpul somnului REM s-ar reface sistemul adrenergic. Cert este c\ mecanismul somnului este unul complex. Clarificarea lui necesit\ înc\ studii aprofundate.

75

C APITOLUL VIII

PSIHOLOGIA ~NV|}|RII ~n psihologie, termenul de înv\]are are un în]eles mai larg dec^t în vorbirea obi[nuit\. Dup\ A.N. Leontiev, înv\]area este „procesul dob^ndirii de c\tre fiin]a vie a experien]ei individuale de comportare”. Deci tot ce nu este înn\scut este înv\]at. Astfel, înv\]area implic\ formarea g^ndirii abstracte, na[terea sentimentelor complexe, constituirea voin]ei [i a tr\s\turilor de personalitate etc. Nu este vorba doar de memorarea unor cuno[tin]e. ~n procesul experien]ei se formeaz\ întreaga personalitate. ~nc\ de la sf^r[itul secolului trecut, unii oameni de [tiin]\ s-au g^ndit c\ în]elegerea proceselor psihice ar putea fi mai facil\ dac\ am studia comportamentul animalelor: pe de o parte, putem organiza experien]e mai îndr\zne]e [i, pe de alta, psihicul lor fiind mai simplu, ar fi mai u[or s\ stabilim unele legi fundamentale care s\ ne înlesneasc\ apoi descifrarea psihicului uman. Iat\ de ce o dat\ cu sf^r[itul secolului trecut, a fost ini]iat\ o serie de investiga]ii experimentale în vederea elucid\rii procesului de înv\]are la animale.

1. I.P. Pavlov despre mecanismele înv\]\rii I.P. Pavlov a fost fiziolog, dar cercet\rile sale asupra digestiei l-au dus la surprinderea unor importante fenomene psihice. Ast\zi, în toate manualele de psihologie sunt prezente ideile [i metoda acestui mare om de [tiin]\ rus. El explica activitatea nervoas\ superioar\ prin dinamica a dou\ procese: excita]ia (procesul declan[\rii sau intensific\rii unei activit\]i) [i inhibi]ia (care duce la oprirea ori diminuarea unei activit\]i). Potrivit unor legi, aceste dou\ procese se succed [i alterneaz\ pe suprafa]a cortexului în a[a fel, înc^t dac\ excita]ia ar fi luminoas\ [i inhibi]ia întunecat\, atunci scoar]a cerebral\ ar sem\na cu un ora[ luminat noaptea, unde luminile alterneaz\ cu zone întunecate [i, din c^nd în c^nd, unele lumini se sting [i altele se aprind. Pavlov descrie dou\ activit\]i nervoase fundamentale: a) Reflexele necondi]ionate (înn\scute) ce constau în leg\turi constante între anumi]i agen]i ai mediului, recep]iona]i de organele senzoriale, [i anumite activit\]i ale organismului. Reflexe necondi]ionate sunt: clipitul la producerea unei lumini puternice, retragerea m^inii c^nd atingi o plit\ înc\lzit\, salivarea c^nd punem în gur\ pesmet uscat [.a. b) Reflexele condi]ionate sunt leg\turi temporare între nenum\ra]i agen]i ai mediului, recep]iona]i de organele noastre senzoriale, [i anumite activit\]i ale organismului. Acestea se formeaz\ în condi]ii bine precizate [i din acest motiv sunt numite „condi]ionate”. Dup\ cum ele pot [i disp\rea, ceea ce justific\ apelativul de leg\turi temporare. Lu\m un exemplu clasic de reflex condi]ionat format în laboratoarele pavloviste. Un c^ine este adus în laborator [i legat în curele pentru a nu se deplasa. Se aprinde o lumin\ pe care animalul se mul]ume[te s\ o priveasc\. Apoi i se pune pesmet pe limb\, ceea ce îi provoac\ o intens\ saliva]ie. Dac\ se repet\ de mai multe ori

76

PSIHOLOGIE GENERAL|

coinciden]a dintre lumin\ [i hr\nirea cu pesmet, la un moment dat constat\m c\, de îndat\ ce se aprinde lumina, c^inele saliveaz\. Aceast\ saliva]ie la producerea unei lumini constituie un reflex condi]ionat. Pentru a preciza condi]iile form\rii unui astfel de reflex s\ l\murim c^]iva termeni consacra]i. Stimulii sau excitan]ii sunt denumi]i agen]ii mediului ambiant, ac]ion^nd asupra organelor senzoriale. Ei sunt de trei feluri: a) indiferen]i, c^nd nu produc animalului dec^t o reac]ie de orientare (întoarcerea capului, privirea cu aten]ie în direc]ia stimulului nou); b) necondi]ionali, dac\ produc apari]ia unui reflex necondi]ionat [i c) condi]ionali, cei ce conduc la producerea unei reac]ii condi]ionate. A[adar, a forma un reflex condi]ionat înseamn\ s\ transformi un excitant indiferent în excitant condi]ional. Sunt cinci condi]ii principale: a) Stimulul indiferent s\ coincid\ cu cel necondi]ional în repetate r^nduri. ~n experien]a citat\ mai sus, lumina trebuie s\ aib\ loc concomitent cu hr\nirea, de mai multe ori. Aceast\ coinciden]\ este denumit\ „înt\rire”. b) Stimulul indiferent s\ precead\ pe cel necondi]ional cu cel pu]in 1/2 de secund\. Dac\ se produce în acela[i timp sau dup\ cel înn\scut, nu se mai formeaz\ leg\tura temporar\. c) Emisferele cerebrale trebuie s\ fie în stare de excitabilitate (adic\ animalul s\ fie treaz [i fl\m^nd dac\ ne baz\m pe reflexul salivar). d) Stimulul indiferent s\ fie suficient de intens pentru a putea fi perceput. e) Stimulul indiferent s\ fie mai slab dec^t cel necondi]ional. E vorba nu de intensitatea fizic\, ci de cea biologic\, de importan]a sa pentru c^ine. S-a efectuat o experien]\ (de c\tre N. Erofeeva) care ilustreaz\ aceast\ ultim\ condi]ie. Ea a ]inut un c^ine fl\m^nd mai multe zile. Adus în laborator, îl curenta electric, d^ndu-i totodat\ de m^ncare. Repet^nd experien]a, a constatat c\, de[i curentul electric era destul de intens, c^inele saliva o dat\ cu producerea lui. ~n acel moment, durerea cauzat\ prin administrarea curentului era totu[i mai mic\ dec^t foamea [i pl\cerea cauzat\ de hr\nire. Apoi Erofeeva a f\cut o incizie în piele [i aplica electrodul direct pe os, ceea ce producea o durere insuportabil\. ~n aceste condi]ii, oric^t de fl\m^nd era animalul, nu s-a mai putut forma reflexul condi]ionat. Intensitatea durerii era mai mare dec^t foamea. ~n afara reflexelor condi]ionate tipice, în laboratoarele pavloviste s-au elaborat [i unele particulare, care îns\ ne ajut\ s\ în]elegem mai bine caracteristicile înv\]\rii umane. A[a s-au ob]inut condi]ion\ri datorate imita]iei. ~n laborator erau adu[i doi c^ini. Unul era legat în curele [i i se elabora un reflex la un sunet, d^ndu-i-se pesmet. Cel\lalt nu primea nici o f\r^m\ de pesmet, ci numai asista la experien]\. Or, de la o vreme [i el saliva c^nd se producea sunetul, imita deci reac]ia tovar\[ului s\u de suferin]\. Fenomenul acesta este frecvent la om, mai ales la copil, care imit\ cu u[urin]\ gesturile, vorbele, expresiile adultului. Imita]ia înlesne[te mult înv\]area, în special în domeniul priceperilor motorii, al m^nuirii uneltelor. O a doua categorie de reflexe aparte sunt acelea stabilite între doi excitan]i, ambii indiferen]i. Un c^ine st\ lini[tit în laborator. Deodat\ se aprinde o lumin\ în dreapta sa; c^inele prive[te într-acolo, dar nu se înt^mpl\ nimic. Imediat se aude un sunet în st^nga c^inelui care-[i orienteaz\ aten]ia, întorc^nd capul în aceast\ nou\ direc]ie. De asemenea, nu survine nimic altceva. Dac\, f\c^nd o serie de pauze, se repet\ succesiunea lumin\-dreapta [i sunet-st^nga, la un moment dat, dup\ ce s-a produs

77

PSIHOLOGIA ~NV|}|RII

lumina, c^inele întoarce capul spre st^nga înainte de a se emite sunetul. S-a format deci o leg\tur\ temporar\ între centrii optici [i cei auditivi. S-ar p\rea c\ s-a înc\lcat prima condi]ie a form\rii reflexului condi]ionat, neintervenind nici un stimul necondi]ional. De fapt, exist\ un reflex înn\scut la baza form\rii leg\turii temporare: e vorba de reflexul de orientare (întoarcerea capului [i privirea cu aten]ie în direc]ia noilor excitan]i). Ca urmare, [i reflexul condi]ionat format va avea propriet\]ile reflexului de orientare: el se stinge dac\ succesiunea celor doi stimuli se repet\ f\r\ pauz\, de multe ori. ~n cazul omului, multe leg\turi temporare, ob]inerea multor cuno[tin]e se bazeaz\ pe acest reflex al curiozit\]ii, al interesului de cunoa[tere. Ar fi foarte greu ca dup\ fiecare nou\ cuno[tin]\ s\ d\m elevilor c^te o pr\jitur\ ca „înt\rire”. Repede s-ar ajunge la indigestii. Interesul lor, direct ori indirect, face posibil\ însu[irea unor noi informa]ii, f\r\ recompens\ imediat\. Experien]ele realizate în laboratoarele lui I.P. Pavlov au pus în eviden]\ faptul c\ animalele superioare nu reac]ioneaz\ la stimuli izola]i, ci tind s\-i organizeze. Exist\ o tendin]\ de unificare a datelor primite de c\tre creier, manifestat\ prin tendin]a spre stereotipie. Iat\ un experiment ce probeaz\ acest lucru. S-au format, în mod separat, 4 reflexe condi]ionate la acela[i c^ine. Acestuia, ca la to]i c^inii din laborator, i s-a introdus un tub în glanda parotid\, în a[a fel înc^t saliva curgea în exteriorul botului [i putea fi m\surat\. Cantitatea de saliv\ este propor]ional\ cu cea a pesmetului introdus în gur\. La un sunet de org\ c^inele saliva 8 pic\turi, la un altul, de fluier, saliva 4 pic\turi, la o lumin\ se instala o puternic\ inhibi]ie [i la o u[oar\ în]ep\tur\ se m\surau 6 pic\turi. Dup\ ce reflexele, ob]inute la diferite ore ale zilei, se consolidaser\, experimentatorul le-a grupat produc^nd excitan]ii unul dup\ altul, cu mici intervale între ei (fig. 4).

Fig. 4. Stereotipul dinamic creat în laborator

Multe zile s-au repetat stimul\rile în aceea[i ordine. Apoi, dintr-o dat\, în loc s\ se înceap\ cu sunetul de org\ se începea cu lumina. Or, c^inele a reac]ionat tot cu 8 pic\turi – ca la sunetul de org\. Dup\ 2 minute s-a produs tot lumina, ob]in^ndu-se 4 pic\turi, apoi lumina ap\rea pe locul ei declan[^nd o stare de inhibi]ie, iar, în final, dup\ 1 minut, acela[i excitant provoca o saliva]ie de 6 pic\turi, ca la în]ep\tur\. A[adar, animalul nu mai ]ine cont de natura stimulului, ci reac]ioneaz\ la ordinea

78

PSIHOLOGIE GENERAL|

înv\]at\ a excitan]ilor. Acest fenomen a fost denumit stereotip dinamic. El dovede[te tendin]a de organizare a reac]iilor. Stereotipul dinamic este un sistem relativ constant de reac]ii la un sistem de stimuli. I se spune stereotip datorit\ uniformit\]ii reac]iilor [i dinamic, pentru c\, dac\ se schimb\ definitiv ordinea excitan]ilor, atunci se modific\ [i stereotipul. Corespondentul psihologic al stereotipelor îl constituie deprinderile. Ele cer un efort pentru a se forma. Dar, odat\ constituite, ac]iunile se desf\[oar\ cu mare u[urin]\. Experien]ele privind stereotipele dinamice au dovedit existen]a unei tendin]e spre integrare [i stereotipie a scoar]ei cerebrale. Acest aspect a fost observat demult de c\tre filosofi care au vorbit despre tendin]a g^ndirii spre unitate [i sistematizare, datorit\ c\reia cuno[tin]ele asimilate se organizeaz\ în vaste sisteme ierarhice, ceea ce faciliteaz\ reproducerea cuno[tin]elor [i utilizarea lor în solu]ionarea de probleme. * * * Dup\ aceast\ sumar\ trecere în revist\ a unor concepte pavloviste putem efectua c^teva considera]ii sintetice. Pentru I.P. Pavlov, ca [i pentru precedesorul s\u I.M. Secenov, no]iunea de reflex are un sens mai larg: e vorba de un r\spuns al organismului la o solicitare a mediului. Dar at^t excitantul c^t [i r\spunsul pot fi foarte complec[i. ~ntr-adev\r, dup\ ei, [i ceea ce noi numim instinct era considerat reflex, de[i, de pild\, instinctul cl\dirii unui cuib presupune un mare num\r de ac]iuni din partea p\s\rilor. De aceea nu ne surprinde afirma]ia lui I.P. Pavlov, dup\ care înv\]area n-ar constitui dec^t un lung [ir de reflexe condi]ionate. Reflexele necondi]ionate, consider\ savantul rus, asigur\ adaptarea individului la excitan]i cu mare importan]\ pentru organismul s\u. Fuga animalului la un zgomot puternic îl poate sc\pa nev\t\mat de pr\bu[irea unei st^nci. Reflexele condi]ionate asigur\ posibilitatea unor reac]ii la stimuli ce au dob^ndit o valoare biologic\ în via]a animalului. Iat\, o gospodin\ are obiceiul ca, înainte de a cur\]a carnea pentru mas\, s\-[i ascut\ cu]itul pe o treapt\ de beton de la buc\t\rie. Apoi azv^rle resturile de carne pisicilor din vecini. Dup\ c^tva timp va fi suficient s\ înceap\ s\-[i ascut\ cu]itul, c\ îndat\ vor alerga la ea toate pisicile. Ascu]itul emite un sunet care a devenit semnal de hran\. Tot a[a, pentru animalele s\lbatice unele sunete pot fi semnalul unei surse de ap\, altele al unei primejdii etc. Excitan]ii condi]ionali sunt deci semnale, prevenind animalele asupra pericolelor ori a surselor posibile de hran\, ap\ etc. Ca urmare, ansamblul excitan]ilor condi]ionali formeaz\, dup\ Pavlov, primul sistem de semnalizare. ~n afar\ de acesta, spunea el, exist\ [i un al doilea sistem de semnalizare format cu ajutorul cuv^ntului. Cuv^ntul devine un semnal al semnalului, asociindu-se cu nenum\rate imagini pe care le înlocuie[te. De exemplu, un copil de un an întinde m^na înspre o flac\r\ [i se frige. Flac\ra devine pentru el semnal de durere. Dac\, pe c^nd se frige, mama strig\ „buba”, cuv^nt pe care-l folose[te [i în alte situa]ii similare, acest cuv^nt înlocuie[te imaginile, devenind semnal al semnalului durerii. La auzul cuv^ntului „buba”, copilul se va feri s\ ating\ un anume obiect. Cel de-al doilea sistem de semnalizare, specific omului, este o no]iune care nu ajut\ prea mult în]elegerea psihicului uman, nici cea a func]ion\rii creierului. ~n schimb, prin acest concept, marele fiziolog a recunoscut necesitatea psihologiei ca [tiin]\ care poate aborda, prin metodele ei, studiul g^ndirii abstracte [i al crea]iei [tiin]ifice.

79

PSIHOLOGIA ~NV|}|RII

Aici ne intereseaz\ cum a explicat I.P. Pavlov formarea reflexului condi]ionat, pe care el îl pune la temelia înv\]\rii. ~n figura 5 se observ\ felul în care concepe marele fiziolog formarea leg\turii temporare.

Fig. 5. Formarea reflexului condi]ionat

Pesmetul pus pe limb\ declan[eaz\ o excita]ie care, ajung^nd în centrul gustativ, se deplaseaz\ pe o leg\tur\ nervoas\, existent\ din na[tere, la centrul salivar ce trimite un impuls, prin nervul motor, la glanda salivar\, produc^nd saliva]ia. Acesta este un reflex necondi]ionat. Excit^nd ochiul, de[i impulsul ajunge în centrul optic, nu se produce nici o reac]ie salivar\, neexist^nd o rela]ie între ace[ti centri. Dac\ îns\ se stimuleaz\ simultan [i centrul optic [i cel gustativ, acesta, fiind mai puternic excitat, atrage c\tre el excita]ia din centrul optic, potrivit unui principiu (al dominantei) dup\ care focarele mai puternic excitate atrag c\tre ele excita]ia din al]i centri (mai slab excita]i). Repet^ndu-se experien]a, „se b\t\tore[te” un traseu între centrul optic [i cel gustativ, rezult^nd o nou\ leg\tur\, leg\tura temporar\. Nu se [tia bine dac\ ea se formeaz\ prin cortex sau prin subcortex. C\ se formeaz\ leg\turi temporare cu prilejul oric\rei înv\]\ri e un lucru cert, dar procesul e mult mai complicat dec^t îl concepea I.P. Pavlov, a[a cum vom vedea în cele ce urmeaz\. Fiziologul rus a ob]inut rezultate importante, fiindc\ a lucrat în condi]ii foarte stricte. Laboratorul lui se afla într-o cl\dire izolat\ termic [i fonic („turnul t\cerii”), ca s\ nu tulbure cu nimic animalele de experien]\. C^inele se afla imobilizat, iar cercet\torii au studiat dinamica secre]iei salivare, care n-are dec^t dou\ posibilit\]i de manifestare: secre]ie ori stagnare, iar pic\turile rezultate pot fi m\surate. ~n acest fel s-au putut determina condi]ii [i legi precise. Totodat\, s-a pierdut din vedere complexitatea actului de înv\]are, fiindc\ reflexele condi]ionate clarific\ pe deplin un singur tip de înv\]are: substituirea de stimuli, înlocuirea celui necondi]ional cu unul indiferent. Este totu[i un mod de înv\]are frecvent: atunci c^nd înv\]\m o nou\ limb\, nu facem altceva dec^t s\ înlocuim cuv^ntul din limba matern\ (scaun) cu cel din limba str\in\ (chaise), la fel c^nd înv\]\m semnele topografice [.a.

80

PSIHOLOGIE GENERAL|

2. Cercet\ri americane asupra înv\]\rii A. La sf^r[itul veacului trecut, în acela[i timp cu Pavlov a început s\ studieze procesul înv\]\rii [i americanul E. Thorndike (f\r\ s\ [tie unul de altul). Acesta era îns\ psiholog (nu fiziolog). Metodele sale au fost cu totul altele. A început prin a studia comportamentul unor animale închise în cu[ti. De pild\, o pisic\: ea încerca s\ ias\ d^nd cu botul [i cu labele ca s\ str\bat\ printre s^rme. C^nd, din înt^mplare, ap\sa pe o mic\ p^rghie, se deschidea o u[i]\, pisica fugea din cu[c\ [i consuma o bucat\ de pe[te aflat\ l^ng\ ie[ire. Mai t^rziu, E. Thorndike a utilizat alt aparat, imaginat de un coleg al s\u (pe nume Small) [i anume labirintul. Aparatul consta dintr-o cutie mare (de 240 x 180 cm) a[ezat\ pe podea. ~n ea existau ni[te culoare din care unele se înfundau, iar altele continuau p^n\ într-un loc, la mijlocul labirintului, unde se afla o bucat\ de br^nz\. Cutia nu era acoperit\, înc^t se putea observa cum se comport\ [oarecele introdus în labirint, c\ruia îi mirosea br^nza [i c\uta s\ ajung\ la ea. Psihologul american a stabilit c\ înv\]area se realizeaz\ printr-o succesiune de încerc\ri [i erori („trial and error”). Erorile se elimin\ treptat, p^n\ la urm\ animalul înv\]^nd solu]ia [i nemaif\c^nd gre[eli. S-a pus, totu[i, un prea mare accent pe rolul înt^mpl\rii în rela]ie cu încerc\rile efectuate. ~n realitate fiecare specie de animal face încerc\ri caracteristice. Iat\ o experien]\ (f\cut\ mult mai t^rziu [i de un alt psiholog).

Fig. 6. ~ncerc\ri de a ajunge la hran\

O g\in\ este situat\ într-o îngr\ditur\ de sc^nduri (fig. 6A). ~n fa]\ este un gard de [ipci pu]in distan]ate între ele printre care pas\rea vede ni[te gr\un]e pe jos. Ea va încerca s\ zboare pe deasupra ori s\ se strecoare, c^nd în dreapta, c^nd în st^nga. Dac\ într-un loc sc^ndurile sunt mai îndep\rtate, pas\rea se poate strecura [i ajunge la gr\un]e, consum^ndu-le. Pus\ de mai multe ori în aceea[i situa]ie g\ina va face din ce în ce mai pu]ine erori, p^n\ c^nd, de la un timp, ea se repede la locul [tiut f\r\ a mai face încerc\ri. Spunem c\ ea a înv\]at drumul c\tre hran\. Un c^ine (fig. 6B) pus în aceea[i îngr\ditur\ (dar av^nd carne în fa]\) va face mai pu]ine încerc\ri directe, î[i va l\rgi explor\rile [i va descoperi spatele liber al

PSIHOLOGIA ~NV|}|RII

81

îngr\diturii, ajung^nd u[or la hran\. Drumul pe care-l face este „un drum de ocol”, ceea ce solicit\ o inteligen]\ superioar\ posibilit\]ilor unei g\ini: trebuie s\ întoarc\ spatele hranei (deci s\ n-o mai vad\), s\ se îndep\rteze de ea, pentru a se putea apropia ulterior. A[adar, încerc\rile, pe de o parte, depind de experien]a speciei (sunt reflexe necondi]ionate), pe de alta, sunt în func]ie de nivelul de dezvoltare a sistemului nervos. ~ncerc\rile pe care le face un c^ine nu sunt ini]iate de o g\in\, dup\ cum cimpanzeul e capabil de acte complexe inaccesibile g^ndirii canine. Dup\ efectuarea unui mare num\r de experien]e, în 1898, E. Thorndike (în lucrarea Animal intelligence) î[i expune teoria sa despre înv\]area denumit\ „conexionism”. El sus]ine c\ procesul înv\]\rii se bazeaz\ pe formarea de conexiuni în creier. Se vede imediat analogia cu ideile lui Pavlov, care vorbea de „leg\turi temporare”. Dar ei au lucrat [i publicat mult\ vreme f\r\ s\ afle unul de altul (Thorndike era psiholog [i publica în reviste de psihologie, pe c^nd Pavlov publica în reviste de fiziologie; apoi, în acea vreme schimbul de informa]ii era mult mai redus dec^t ast\zi). Psihologul american stabilea [i c^teva legi. Cea mai important\ era „legea efectului”: c^nd o leg\tur\ (între o situa]ie [i o ac]iune) este înso]it\ sau urmat\ de o satisfac]ie, ea se înt\re[te; dimpotriv\ dac\ este în rela]ie cu o stare de insatisfac]ie – ea sl\be[te. Se generalizeaz\ constat\rile c\ încerc\rile reu[ite se p\streaz\, pe c^nd cele f\r\ rezultat dispar. Alta este legea exerci]iului, care constat\ rolul de consolidare al repet\rii încerc\rilor reu[ite. Aceste dou\ legi le g\sim la I.P. Pavlov, formulate mai concis în prima condi]ie a elabor\rii reflexului condi]ionat: înt\rirea, de care vorbe[te el, duce la „satisfac]ie”. Apoi se men]ioneaz\ [i însemn\tatea repet\rii coinciden]ei favorabile. Exprimarea fiziologului rus este îns\ mai obiectiv\, întruc^t „satisfac]ia” [i „insatisfac]ia” constituie fenomene subiective. Un alt „principiu” formulat de E. Thorndike este acela al reac]iilor multiple, consemn^nd c\ atunci c^nd o încercare nu reu[e[te, se încearc\ alta. ~n felul acesta se precizeaz\ faptul care-l deosebe[te pe E. Thorndike de Pavlov, fiind la baza contribu]iilor sale principale. ~ntr-adev\r, dac\ fiziologul rus a studiat acea form\ de înv\]are const^nd într-o substituire de stimuli, psihologul american a pus în eviden]\ înv\]area bazat\ pe substituirea de reac]ii, înlocuirea unei încerc\ri cu alta. Ea este prezent\ în toate experien]ele cu labirinte ori cu[ti. Cu deplin\ claritate apare în urm\toarea experien]\ (de dat\ mult mai recent\): un [oarece înva]\ s\ parcurg\ un labirint destul de simplu. Pe traseu el p\[e[te pe o plac\ metalic\. Dup\ ce s-a familiarizat cu labirintul, experimentatorul pune placa metalic\ sub o diferen]\ de poten]ial electric. C^nd [oarecele atinge placa este curentat puternic; el sare înapoi, protesteaz\ în felul lui, încearc\ din nou. La un moment dat, dup\ o serie de ezit\ri, sare peste plac\ [i se duce pe traseul cunoscut la hran\. Ulterior, ajung^nd la plac\, sare peste ea f\r\ a mai face alte încerc\ri. ~n acest caz, înv\]area a constat în a înlocui reac]ia de ap\rare, cu o alta, s\ritura salvatoare, deci e vorba de o substituire de reac]ii. Acela[i lucru se petrece [i c^nd înv\]\m tot felul de noi moduri de ac]iune: s\ patin\m, s\ dans\m sau s\ înot\m. Cu toat\ aceast\ deosebire important\, E. Thorndike a formulat o teorie asem\n\toare cu cea a lui I.P. Pavlov, vorbind de „conexiuni” identice cu „leg\turile temporare” presupuse de fiziolog. Similitudinea este fireasc\: am^ndoi au studiat în [coal\ empirismul englez, iar în a doua jum\tate a secolului XIX era la mod\ H. Spencer, un asocia]ionist, vorbind de însemn\tatea „asocia]iilor” dintre imagini,

82

PSIHOLOGIE GENERAL|

idei, care ar explica toate fenomenele psihice. Cei doi savan]i n-au f\cut dec^t s\ furnizeze date experimentale în sprijinul acestui punct de vedere, ce va fi comb\tut cu vehemen]\ mai t^rziu. B. Cu toate contribu]iile sale importante, dup\ 1910, Thorndike a fost criticat de psihologii americani. Ace[tia i-au repro[at utilizarea de termeni subiectivi (satisfac]ie, succes), c^t [i graba de a aplica la om concluzii stabilite pe comportamentul animal. Cel care s-a situat cel mai ferm pe o pozi]ie deosebit\ de p\rintele psiholgiei americane a fost J. Watson. ~n 1912, el a publicat un articol manifest în care propune o psihologie într-adev\r obiectiv\, urm^nd a studia numai ceea ce poate fi înregistrat exact, adic\ stimulul [i reac]ia individului (S-R). S\ renun]\m la ipoteze [i considera]ii referitoare la ceea ce se petrece în lumea intern\ (imagini, g^nduri), fiindc\ nu avem un control obiectiv. Deci preconiza, cum s-a spus, „o psihologie f\r\ con[tiin]\”, o psihologie a comportamentului. Cum în englez\ cuv^ntului comportament îi corespunde behavior, aceast\ direc]ie psihologic\ a fost numit\ behaviorism. De[i tendin]a spre strict\ obiectivitate a dominat psihologia american\, totu[i repede psihologii s-au v\zut nevoi]i s\ recurg\ la „constructe”, termeni ipotetici referitori la fenomene psihice neobservabile din exterior, pentru c\ de fapt esen]ialul unui fenomen psihic se produce între stimul [i reac]ie. La exact acela[i stimul dou\ persoane pot avea reac]ii opuse: c^nd la televizor se anun]\ un meci de fotbal, b\iatul se bucur\, pe c^nd bunica pleac\ bomb\nind din camer\; diferen]a de reac]ie este efectul unor deosebiri de interese – acestea comand^nd ac]iunile observabile. Deci avem S-P-R (stimulul influen]eaz\ reac]ia prin intermediul structurii interne a persoanei). Cu toat\ aceast\ limit\ foarte serioas\, cercet\rile lui J. Watson [i ale elevilor s\i au dus la o serie de rezultate. Vom înf\]i[a c^teva din ele (dup\ Woodworth, P.). O problem\ pe care [i-a pus-o Watson este urm\toarea: care e sim]ul principal ce permite [oarecelui orientarea în labirint? Metoda a constat în suprimarea a c^te unui sim] [i verificarea dac\ în aceast\ situa]ie poate reproduce la fel de bine drumul înv\]at printr-un labirint sau dac\ poate înv\]a alt labirint nou tot a[a de repede ca [i un [oarece cu toate organele senzoriale intacte. {oareci orbi]i au înv\]at la fel de u[or un labirint ca [i cei normali, dup\ cum au putut reproduce f\r\ gre[eal\ un drum înv\]at anterior orbirii. Deci v\zul nu ar fi esen]ial orient\rii. Acela[i rezultat s-a ob]inut [i dup\ anihilarea mirosului. Suprimarea auzului a dus la aceea[i concluzie. Anestezierea t\lpilor (dispari]ia senza]iei de contact) n-a avut nici o importan]\. T\ierea must\]ilor (care asigur\ contactul fin cu ambian]a) a dus la început la tulbur\ri de mi[care în general. Dup\ 48 ore de acomodare îns\ ei puteau parcurge foarte bine labirintul înv\]at. Ca urmare, Watson a tras concluzia c\ sim]ul esen]ial pentru alegerea traseului în labirint este muscular (kinestezic). Mult mai t^rziu (1929), K.S. Lashley a reu[it o opera]ie prin care, sec]ion^nd nervi de la nivelul trunchiului [i de la picioare, a anulat sim]ul kinestezic. {oarecii erau vizibil afecta]i în mers: li se îndep\rtau picioarele, se întindeau nefiresc, î[i tr\geau picioarele dup\ ei, mergeau uneori pe spatele l\bu]elor. Totu[i, de[i mergeau mult mai greu, mai încet, au parcurs labirintul anterior înv\]at f\r\ a face mai multe erori. Unii au sus]inut c\ nu fuseser\ complet anihilate sim]ul muscular [i cel tactil. Alte experien]e aveau s\ clarifice chestiunea. Astfel, Snygg (în 1935) a construit 2 labirinte identice ca structur\; unul a fost vopsit în negru peste tot, cel\lalt în alb [i negru, culoarea neagr\ indic^nd calea cea bun\. Apoi a efectuat urm\toarele experien]e:

PSIHOLOGIA ~NV|}|RII

83

I. a. [oarecii au înv\]at labirintul negru în 34 de încerc\ri. b. apoi pu[i în labirintul cu alb-negru l-au parcurs în 6 încerc\ri. II. a. [oarecii au înv\]at înt^i pe cel alb-negru, în 7 încerc\ri. b. introdu[i apoi în cel negru au avut nevoie de 45 încerc\ri. Compar^nd cele dou\ experien]e, observ\m c\ înv\]area labirintului negru n-a înlesnit înv\]area celui alb-negru, care exersat mai înt^i n-a solicitat dec^t o încercare în plus. Iar înv\]area celui alb-negru n-a înlesnit nici ea înv\]area celui negru, ba dimpotriv\ a complicat-o. De aici se deduce c\ [oarecii s-au folosit de sim]ul vizual [i nu de cel kinestezic. Dac\ acesta ar fi stat la baza orient\rii în labirint, atunci înv\]area labirintului în alb-negru ar fi trebuit s\ înlesneasc\ mult parcurgerea labirintului negru, ceea ce nu s-a înt^mplat. Un alt experiment ingenios a fost efectuat în 1930 (de Macfarlane): dup\ ce [oarecii au înv\]at s\ parcurg\ labirintul în mod obi[nuit (alerg^nd prin culoare), aparatul a fost inundat, înc^t [oarecii nu-l mai puteau parcurge dec^t înot^nd. Or, ei n-au comis mai multe erori dec^t atunci c^nd îl parcurseser\ merg^nd pe podea. Invers, dac\ îl înv\]au înot^nd, reu[eau apoi s\ ajung\ la hran\ pe uscat f\r\ a face erori în plus. Deci senza]iile kinestezice nu au un rol important de vreme ce schimbarea fundamental\ a mi[c\rilor picioarelor nu a tulburat orientarea în labirint. ~ntr-o alt\ cercetare s-a procedat la început ca [i Watson: labirintul parcurs de [oareci normali dup\ 12 încerc\ri a fost rezolvat de [oareci orbi în 14 tentative. Un lot f\r\ miros a avut nevoie de 27 de încerc\ri, deci sim]ul olfactiv ar fi mai important la [oareci. Dar, suprim^nd [i v\zul, [i mirosul, abia 27% din animale au mai putut g\si drumul. Totu[i, al]ii au descris cazuri în care, dup\ un foarte mare num\r de încerc\ri, to]i [oarecii în aceea[i stare înv\]au s\ parcurg\ labirintul. Deosebirile se pot datora structurii labirintelor utilizate sau experien]ei anterioare a animalelor. A[adar, [oarecii se pot ajuta fie de un sim], fie de altul pentru a se orienta, dar cel kinestezic nu joac\ un rol important, cel pu]in în faza incipient\ a înv\]\rii. S-ar putea ca [i la om, dup\ multe repeti]ii, sim]ul kinestezic s\ poat\ înlocui alte sim]uri (piani[tii rutina]i nu mai au nevoie s\ se uite pe claviatur\ c^nd c^nt\). ~n al doilea r^nd, dac\ un animal înva]\ un parcurs pe baza unui sim], pe care apoi nu-l mai poate folosi, el trebuie s\ reia înv\]area de la început, neput^nd utiliza experien]a anterioar\. * * * O alt\ problem\ pus\ de J. Watson este: „ce înva]\ propriu-zis animalul?” El a presupus c\ înva]\ succesiunea mi[c\rilor, adic\ un [ir de reflexe condi]ionate: face înt^i o cotitur\ spre dreapta, cu dou\ s\rituri, dup\ ea urmeaz\ o cotitur\ la st^nga cu 3 s\rituri, apoi o alergare de 10 pa[i înainte etc. Watson [i-a sus]inut punctul de vedere f\c^nd urm\torul experiment: dup\ ce [oarecii au înv\]at un labirint, experimentatorul a modificat lungimea unor culoare. Or, s-a observat cum acolo unde culoarul era scurtat, [oarecele se izbea de peretele din fund, el s\rind de prea multe ori, iar unde era lungit, r\m^nea dezorientat p^n\ s\ se hot\rasc\ s\ mai avanseze. Deci el ar înv\]a succesiunea [i amploarea mi[c\rilor. Ideile psihologului american au fost îns\ infirmate printr-o experien]\ foarte simpl\: dup\ înv\]area labirintului animalul este a[ezat la mijlocul traseului. Or, [oarecele se înv^rte pu]in, miroase pe la col]uri [i apoi porne[te la drum f\r\ nici o

84

PSIHOLOGIE GENERAL|

gre[eal\ p^n\ la cap\t. Deci el pare a fi recunoscut locurile, altfel, conform cu p\rerea lui Watson, ar fi complet dezorientat, succesiunea mi[c\rilor de la începutul labirintului fiind cu totul alta dec^t aceea necesar\ la mijloc. Un rezultat similar a ob]inut [i E. Tolman cu ajutorul unui labirint în form\ de cruce (fig. 7).

Fig. 7. Labirint privind testarea facilit\]ilor înv\]\rii

{oarecii plasa]i în S1 g\sesc hrana în H1 lu^nd-o la dreapta. Plasa]i în S2 trebuie s\ înve]e un drum în alt\ direc]ie, spre st^nga. Un alt lot e plasat în S1 [i hrana în H1, dar a[eza]i în S2, hrana se mut\ în H2, deci ei vor coti tot spre dreapta. Deosebirea e c\ în primul caz trebuie s\ recunoasc\ locurile, pe c^nd în al doilea caz înva]\ aceea[i mi[care spre dreapta. Conform cu datele experien]ei, înv\]area mi[c\rii cere mai multe încerc\ri dec^t aceea a locului. Deci, avem o alt\ infirmare a punctului de vedere watsonian.

Fig. 8. Labirintul Lui Hunter

85

PSIHOLOGIA ~NV|}|RII

Experimentul lui Hunter a dus la acelea[i concluzii. Labirintul imaginat de el este simplu; ceea ce îl distinge de alte aparate este faptul c\ în punctele A, A’, B [i B’ se pot pune ni[te porti]e care împiedic\ accesul într-un culoar ori altul. {oarecele pleac\ din S [i g\se[te porti]a A tras\, înc^t accesul în culoarul 3 este închis; pleac\ pe culoarul 1, ajung^nd în culoarul 2 g\se[te porti]a B închis\, atunci revine la pozi]ia ini]ial\, dar acum porti]a A’ e blocat\, apoi B’ [i în fine i se pune hran\ în S. Dup\ ce traseul este repetat de multe ori, înc^t [oarecele îl parcurge foarte repede, experimentatorul retrage toate porti]ele. ~n aceast\ situa]ie animalul e complet dezorientat: st\ în intersec]ia A-A’ f\r\ s\ [tie încotro s\ o ia. ~nseamn\ c\ el n-a înv\]at „succesiunea de mi[c\ri”, nici direc]ia „dreapta, dreapta, apoi st^nga, st^nga”, ci locul A cu porti]a închis\ [i locul B tot cu o galerie închis\ [.a.m.d. {oarecii înva]\ s\ recunoasc\ a[adar caracteristicile vizuale, olfactive, tactile ale fiec\rei intersec]ii [i anume în locul A trebuie s\ o ia la dreapta, dar în pozi]ia A’ va merge spre st^nga [.a.m.d. Deci mi[c\rile sunt asociate cu anumite locuri, cu o anumit\ ambian]\ pe care animalele o recunosc. C. Totu[i, dac\ se fac foarte multe încerc\ri [oarecii ajung s\ înve]e labirintul lui Hunter [i f\r\ ajutorul porti]elor închise. A ap\rut ipoteza c\ ei î[i pot forma un fel de schem\ – plan al traseului. Acest lucru a fost dovedit de E. Tolman. ~mpreun\ cu C. Honzik, el a imaginat un labirint cu 3 alei (fig. 9).

Fig. 9. Labirintul lui Tolman [i Honzik

A[ezat la start [oarecele mergea la hran\ mereu pe calea 1, cea mai scurt\. Pun^nd o barier\ în punctul A animalele o luau c^nd pe aleea 2, c^nd pe 3, dar repede preferau drumul 2 fiind mai scurt. Incluz^nd o barier\ [i în B, erau obliga]i s\ mearg\ pe aleea 3, înv\]^nd toate drumurile. Sco]^nd cele dou\ bariere (A [i B), [oarecii reveneau la calea 1, ca fiind cea mai scurt\. Pun^nd o barier\ în F [oarecii se întorceau. Ajung^nd la intersec]ia aleilor 2 [i 3, 14 [oareci din 15 au luat drumul 3, singurul care permitea accesul la hran\. A[adar, ei î[i formaser\ un fel de schem\ a labirintului, cunosc^nd c\ ie[irea aleii 3 este aproape de hran\, iar calea 2 nu duce dec^t pe drumul închis (dup\ Hilgard, E., 1974, pp. 190-191). Tolman va sublinia c\ în înv\]are trebuie s\ ]inem cont [i de „variabilele intermediare” situate între stimul [i r\spuns, f\r\ de care nu se poate în]elege

86

PSIHOLOGIE GENERAL|

comportamentul. ~n felul acesta, Tolman combate punctul de vedere strict behaviorist al lui Watson, care dorea s\ se rezume la ceea ce poate fi observat direct. Formarea unei scheme în timpul deplas\rii unui animal e dovedit\ [i de porumbeii c\l\tori. Dac\ un asemenea porumbel este pus într-o cu[c\ acoperit\ [i dus departe de casa la care st\ de obicei, iar apoi i se d\ drumul, el se rote[te de c^teva ori [i zboar\ direct la ad\postul s\u obi[nuit. Aceast\ orientare presupune, c^nd e cerul înnorat, cunoa[terea direc]iei nord. Ea e favorizat\, se pare, de existen]a în creierul porumbelului a unor s\ruri feromagnetice. Dar nu e suficient: trebuie ca pas\rea s\ [tie care e pozi]ia ei fa]\ de cas\. Dac\ a fost dus\ spre nord, trebuie s\ se întoarc\ spre sud, iar dac\ a mers spre sud, e nevoie s\ zboare în direc]ia contrar\. ~nc^t, numai fiindc\ î[i formeaz\ o schem\ aproximativ\ a drumului parcurs, el se poate întoarce. E. Tolman, pe l^ng\ referirea la formarea unei scheme a subliniat [i existen]a unei inten]ii la animal, de aceea sistemul s\u explicativ a fost caracterizat ca „behaviorism inten]ional”. Iat\ faptul citat de el: dac\ înv\]\m o maimu]\ s\ g\seasc\ o banan\ într-una dintre mai multe cutii colorate [i apoi în loc de banan\ punem o foaie de salat\ (aliment mult mai pu]in apreciat de animal), observ\m cum maimu]a se enerveaz\ [i începe s\ r\stoarne [i celelalte cutii (în speran]a g\sirii bananei). E limpede: ea se a[tepta la banan\! Experien]ele cu cimpanzei au f\cut ca unii psihologi (din a[a numita [coal\ „gestaltist\” – [coala formei) s\ eviden]ieze în continuare complexitatea actului de înv\]are. Psihologii ace[tia, ocup^ndu-se în special de problemele percep]iei, memoriei [i g^ndirii, au eviden]iat rolul cunoa[terii unor structuri globale (Gestalt – form\, structur\), care se impun dintr-o dat\, ca „o intui]ie” (cunoa[tere sintetic\, nereflexiv\). Experien]ele lui W. Köhler cu cimpanzei au scos în eviden]\ faptul c\ ace[tia nu fac multe „încerc\ri [i erori”, solu]ia ap\r^nd brusc. De pild\, cimpanzeului aflat în cu[c\ i se pune în apropiere o banan\ la care, oric^t s-ar întinde, nu poate ajunge. Dup\ c^teva tentative zadarnice renun]\, se uit\ în jur [i dac\ în apropiere se afl\ un b\] se repede la el [i, cu ajutorul lui, trage banana c\tre sine. Tot a[a c^nd banana at^rn\ în plafonul înalt al cu[tii la care nu ajunge, dup\ ocoluri [i ezit\ri, dintr-o dat\ pune una peste alta dou\ l\zi [i se ca]\r\ p^n\ la fructul dorit. Astfel de experien]e contrazic teoria lui E. Thorndike privind înv\]area ca succesiune de încerc\ri [i erori. Studii ulterioare au ar\tat c\ asemenea rezolv\ri, cu foarte pu]ine încerc\ri [i solu]ii bru[te, pot avea loc numai dac\ problema nu e prea dificil\ [i c^nd toate datele esen]iale sunt deschise examin\rii directe (cimpanzeul vede banana [i b\]ul aproape concomitent). Apoi, genul de probleme folosit punea maimu]a în condi]ii foarte aproape de mediul s\u obi[nuit de existen]\, unde ea î[i trage c\tre sine fructele ori se ca]\r\ c\tre ele. D. Un alt cercet\tor american, E.R. Guthrie, a criticat teoria clasic\ a lui E. Thorndike în sens contrar, c\ut^nd s\ simplifice faptele. Dup\ el, în înv\]are nu e nevoie de înt\rire, deoarece simpla asociere prin contiguitate (prin al\turare) e suficient\. Guthrie a reluat aparatul utilizat ini]ial de Thorndike: cu[ca în care e introdus animalul (o pisic\), cu deosebirea c\ ea se deschidea cu u[urin]\, la orice fel de atingere a u[i]ei de ie[ire. El a folosit [i un aparat care fotografia pisica în momentul contactului cu u[a. Animalul era introdus în cu[c\ printr-un tunel din spate, f\cea c^teva încerc\ri [i ating^nd u[a fugea afar\. De obicei, de[i l^ng\ aparat se afla o

PSIHOLOGIA ~NV|}|RII

87

bucat\ de pe[te, pisica nu-i d\dea nici o aten]ie. Deci nu hrana a fost scopul ei real. Mai mult, fotografiile arat\ c\, repet^ndu-se experien]a, pisica atinge porti]a în exact acela[i fel ca prima oar\: dac\ o atinsese cu um\rul, tot cu um\rul se elibereaz\ în continuare. De unde psihologul generalizeaz\: „o combina]ie de stimuli care a înso]it o mi[care, la repetare tinde s\ fie urmat\ de aceea[i mi[care”. Cum explic\ el acest fenomen? Acele mi[c\ri care sunt urmate de altele similare [i într-o situa]ie similar\ sunt inhibate, uitate. Astfel mi[c\rile f\cute p^n\ la atingerea porti]ei, fiind asem\n\toare [i în condi]ii perceptive identice, nu se re]in. Dar mi[carea care deschide porti]a este urmat\ de evadare, deci de cu totul altfel de mi[c\ri [i de un cu totul alt cadru, alt\ ambian]\, de aceea se memoreaz\ mi[carea declan[atoare. E. Guthrie citeaz\ [i un caz ilustr^nd concep]ia sa. O feti]\ de 8 ani contractase obiceiul de a-[i arunca paltonul pe jos c^nd intra în cas\. Degeaba o oc\ra mama [i o punea s\-[i pun\ paltonul în cuier, fiindc\ a doua zi obiceiul triumfa din nou. Guthrie a sf\tuit mama s\ pun\ feti]a s\ se îmbrace din nou, s\ ias\ afar\ [i dup\ ce intr\ s\-[i pun\ imediat paltonul în cuier: în felul acesta gestul firesc urma s\ se asocieze cu imaginea vestibulului, nu cu aceea a paltonului aflat pe jos. Indica]ia a avut efectul scontat [i feti]a a putut face asocia]ia dorit\, necesar\ comportamentului civilizat. Criticii lui E. Guthrie au subliniat c\ felul în care a fost conceput\ deschiderea cu[tii f\cea evadarea foarte simpl\. Pisica reu[ea dup\ pu]ine încerc\ri, uneori chiar de la prima încercare, ceea ce facilita re]inerea tentativei urmate de succes. Apoi înt\rirea exista totu[i, deoarece eliberarea din cu[c\ era „un succes”. Valoarea experien]elor lui Guthrie st\ nu at^t în redemonstrarea rolului contiguit\]ii, c^t în sublinierea tendin]elor spre stereotipie ce apar frecvent în înv\]are. ~n ceea ce prive[te înv\]area f\r\ înt\rire ea a fost demonstrat\ mai conving\tor prin alte experien]e. De exemplu, E. Tolman [i C. Honzik au l\sat un grup de [oareci s\ alerge printr-un labirint timp de 10 zile. ~n a 11-a zi au început s\ pun\ hran\. S-a constatat c\ ace[tia au ajuns s\ nu mai comit\ erori tot at^t de repede ca [i aceia care au fost hr\ni]i de la început (deci cu 10 zile înainte). A[adar, hoin\reala prin labirint a folosit la înv\]area lui. Acest fel de înv\]are, în absen]a oric\rei înt\riri, a fost numit\ înv\]are latent\. Ea a fost constatat\ [i în laboratoarele pavloviste. Reamintim reflexele condi]ionate formate la doi stimuli, ambii indiferen]i (lumin\ în dreapta [i sunet la st^nga). ~nv\]area latent\ are loc datorit\ reflexului „ce este?”, adic\ datorit\ curiozit\]ii, tendin]elor native de explorare. Problema aceasta a rolului înt\ririi a fost îndelung cercetat\ în laboratoarele de psihologie ale lumii. Concluziile de azi sunt: în ce prive[te rapiditatea înv\]\rii, înt\rirea nu joac\ un rol important, dar ea influen]eaz\ mult tr\inicia celor înv\]ate, contribuind la sedimentarea lor. E. Unul din psihologii care au acordat mare importan]\ înt\ririi în înv\]are a fost B.F. Skinner. ~n lucr\rile sale ap\rute între 1930 [i 1960, el sus]ine necesitatea de a deosebi dou\ tipuri de reflexe condi]ionate. Reflexe tip S, în care înt\rirea e condi]ionat\ de apari]ia unui stimul (cele descrise de I.P. Pavlov) [i reflexe de tip R, în care se produce un r\spuns pentru a provoca un stimul (înt\rirea). Aceast\ condi]ionare (tip R) a fost numit\ condi]ionare operant\. Una din experien]ele ce pun în eviden]\ acest tip de condi]ionare este urm\toarea: un porumbel fl\m^nd este închis într-o colivie. El încearc\ s\ scape cioc\nind pere]ii. ~ntr-un loc se afl\ o pl\cu]\ neagr\ cu o ]int\ alb\ la mijloc. C^nd porumbelul love[te reperul alb se declan[eaz\ un mecanism care introduce în colivie un sert\ra[ cu c^teva gr\un]e, din acelea agreate de pas\re. Pus în aceea[i situa]ie, porumbelul va

88

PSIHOLOGIE GENERAL|

g\si din ce în ce mai u[or modalitatea de a se hr\ni. Ba chiar, dac\ sert\ra[ul con]ine prea pu]ine boabe, atunci el se întoarce [i love[te din nou ]inta de mai multe ori, p^n\ se satur\. Cu alte cuvinte, se autoserve[te, a[a cum, în occident, putem [i noi s\ ne procur\m o ciocolat\, introduc^nd într-un aparat automat o moned\. ~n mod evident, acest reflex se deosebe[te de condi]ionarea clasic\, fiindc\ înt\rirea este provocat\ de un animal care nu a[teapt\ semnalul. Se reproduce astfel, în mod mai fidel, conduita animalelor din realitate. Tigrul nu a[teapt\ s\-i vin\ antilopa la nas; el pleac\ în c\utare, se apropie tiptil de prad\, împotriva v^ntului etc. Animalele sunt active c\ut^nd „înt\rirea”, hrana. Experimentul utilizat de Skinner este cunoscut demult de c\tre dresori. Dac\ vrei s\ dresezi un c\]el s\ fac\ „sluj”, îl a[ezi în aceast\ pozi]ie [i-i dai o buc\]ic\ de zah\r. Apoi, dup\ un timp repe]i figura. Peste o zi sau dou\ îl vom vedea a[ez^ndu-se singur în pozi]ia „sluj” ca s\ primeasc\ o recompens\ (similar cu ceea ce f\cea porumbelul psihologului american). Skinner a dat importan]\ mare înt\ririi. El e creatorul metodei de înv\]\m^nt numit\ „înv\]\m^nt programat”, în care fiecare nou\ achizi]ie este verificat\, recompensat\ printr-o mic\ reu[it\. ~n leg\tur\ cu înt\rirea, americanul O.H. Mowrer a observat c\ ea influen]eaz\ [i afectivitatea, o dat\ cu r\spunsul asociindu-se [i st\ri afective corespunz\toare. Iat\, în cazul c^nd becul care, aprinz^ndu-se, se asociaz\ cu hrana este aproape de botul c^inelui aflat în laborator, acesta pe l^ng\ faptul de a saliva, de îndat\ ce este a[ezat l^ng\ bec începe s\-l ling\, ceea ce la c^ine este un simptom de afec]iune: el ajunge s\ îndr\geasc\ acest bec aduc\tor de hran\! Tot Mowrer sublinia rolul imaginilor în înv\]are, în dirijarea comportamentului. De exemplu, presupunem cazul unui b\ie]el de la ]ar\, r\mas acas\, vara, c^nd p\rin]ii sunt pleca]i [i c\ruia i se face foame. Neg\sind nimic în cas\ îi vine în minte m\rul din fundul gr\dinii, unde ar putea s\ g\seasc\ mere coapte. El alearg\ la m\r [i poate avea norocul de a g\si ceea ce caut\. Conduita sa a fost dirijat\ de o imagine, de anticipare. Vedem cum, treptat, concep]iile despre înv\]are se complic\, acest proces fiind departe de simplitatea presupus\ de I.P. Pavlov sau E. Thorndike.

3. Cercet\ri în Rusia Sovietic\ Complica]iile înv\]\rii au ap\rut evidente [i cercet\torilor din Rusia Sovietic\. Un exemplu l-ar putea constitui experien]ele realizate folosind „anastomoza eterogen\ (ori încruci[at\)” a doi nervi. Anastomoza este opera]ia prin care se sudeaz\ un nerv care a fost sec]ionat dintr-o cauz\ sau alta. Observ^ndu-se c\ în creierul unui c^ine se g\sesc foarte aproape doi nervi motori cu destina]ie mult îndep\rtat\ (unul ajunge în piciorul s\u st^ng din spate, provoc^nd mi[c\rile, iar altul se termin\ în laringe, fiind responsabil de mi[c\rile implicate în tuse [i str\nut), s-a procedat la sec]ionarea lor. Apoi s-a efectuat o anastomoz\ încruci[at\, adic\ por]iunea cerebral\ a nervului care duce la picior a fost sudat\ cu continuarea nervului inserat în laringe [i invers. ~nc^t, dup\ restabilirea animalului, o în]epare în piciorul st^ng provoca tusea [i invers, o jen\ respiratorie cauza mi[c\ri ale piciorului. Ulterior, animalul reac]ioneaz\ diferit, p^n\ c^nd ajunge din nou la reac]ii adecvate. Dup\ interpretarea lui P.K. Anohin, rezult\ existen]a în creier a unui aparat care recep]ioneaz\ gre[elile comise. Acest aparat el îl denume[te „acceptor al ac]iunii”. El este informat de rezultatele unei mi[c\ri printr-un proces de conexiune invers\

PSIHOLOGIA ~NV|}|RII

89

(feed-back), realizat printr-o aferenta]ie invers\. Acceptorul efectueaz\ o comparare a rezultatelor cu cele scontate; c^nd ele nu coincid se ini]iaz\ noi ac]iuni p^n\ în momentul ob]inerii efectului adecvat. Asemenea constat\ri l-au f\cut pe cercet\torul rus s\ propun\ urm\toarea schem\ explicativ\ a reflexului condi]ionat, fiind [i o schem\ a înv\]\rii în general (fig. 10).

Fig. 10. Schema reflexului condi]ionat dup\ P.K. Anohin

~n conformitate cu aceast\ schem\ (Anohin, P.K., 1957), o serie de excitan]i, printre care [i unul condi]ional, impresioneaz\ organele senzoriale. Nervii aferen]i conduc excita]iile în talamus [i în cortex. Se vorbe[te de „sintez\ aferent\” [i nu de un simplu centru, deoarece acea regiune a scoar]ei sintetizeaz\ toate impresiile. Unele schimb\ri pot avea drept consecin]\ faptul c\ excitantul condi]ional nu declan[eaz\ reac]ia. Numai o deplin\ conformitate cu situa]ia cunoscut\ permite ca influxul nervos s\ circule spre zona motorie care comand\ ac]iunea de r\spuns condi]ionat (1). Odat\ produs\ mi[carea, efectele ei sunt comunicate acceptorului printr-o aferenta]ie invers\. Dac\ reac]ia nu a dus la rezultatul scontat, atunci acceptorul informeaz\ regiunea sintezei aferente. Se trimite o nou\ comand\ zonei motorii ce elaboreaz\ o nou\ ac]iune (2). De aceea, aceast\ zon\ a intitulat-o „sintez\ motorie”. Dac\ [i acum mi[c\rile sunt inadecvate, din nou acceptorul semnalizeaz\ [.a.m.d. p^n\ c^nd se g\se[te un r\spuns corespunz\tor. ~nregistrarea lui opre[te activitatea aparatului acceptor. Schema elaborat\ de fiziologul rus ne pune în eviden]\ complexitatea actului de înv\]are care, de fapt, implic\ toate procesele psihice. Sinteza aferent\ constituie un nume care acoper\ numeroase procese de cunoa[tere: percep]ia, imaginea, g^ndirea, ele analiz^nd informa]ia senzorial\. Sinteza motorie e realizat\ datorit\ priceperilor, deprinderilor [i a actelor de voin]\. Iar acceptorul constituie denumirea dat\ proceselor afective, ele apreciind valoarea ac]iunilor noastre. ~nc^t se dezv\luie pe deplin faptul c\ înv\]area este o activitate realizat\ prin concursul tuturor proceselor psihice [i nu e nicic^nd o simpl\ reac]ie elementar\.

90

PSIHOLOGIE GENERAL|

4. Specificul înv\]\rii umane S-au f\cut încerc\ri pentru o compara]ie c^t mai direct\ a modului de a înv\]a al omului [i cel al [oarecelui. S-a confec]ionat un labirint din alei m\rginite cu s^rm\, prin care omul s\ poat\ circula. Leg^nd la ochi subiectul experimentului, se urm\rea cum procedeaz\ [i c^te gre[eli comite. Experimentul a fost organizat [i cu adul]i, [i cu copii. {oarecii au fost pu[i într-un labirint-cutie, din categoria cu care erau familiariza]i [i av^nd exact aceea[i structur\ cu labirintul cel mare, parcurs de oameni. La început, [oarecii intr\ [i de 7 ori într-un culoar gre[it, pe c^nd copiii doar de 4 ori, iar adul]ii doar o dat\. Totu[i, num\rul total de încerc\ri de care au avut nevoie oamenii nu a diferit în mod semnificativ de cel observat la [oareci, ceea ce nu înseamn\ c\ nivelul intelectual al omului n-ar dep\[i pe cel al [oarecelui. Sunt doi factori care explic\ rezultatul amintit: a) subiec]ii au fost lega]i la ochi; or, la om, sim]ul vizual are un rol hot\r^tor; b) în labirint [oarecele se afl\ într-o situa]ie familiar\, el circul^nd mereu prin g\urile din ziduri, poduri, hambare. Un altfel de labirint pentru adul]i a fost imaginat de Warden (1924), sub forma unei cutii a c\rei fa]\ superioar\ este g\urit\, form^nd un labirint în care mereu se înt^lnesc dou\ alternative (labirint „în form\ de U”) din care una duce departe, p^n\ la cap\t. Subiectul, tot cu ochii acoperi]i, trebuie s\ parcurg\ cu un creion culoarul g\urit în cutie p^n\ ajunge la sf^r[it. Se consider\ înv\]at labirintul c^nd îl poate parcurge de 3 ori la r^nd f\r\ nici o gre[eal\. Observ^nd modul de lucru [i interog^nd subiec]ii, s-a constatat existen]a a 3 metode de lucru: a) subiec]ii formuleaz\ verbal (în g^nd) ce trebuie s\ fac\: primul culoar la st^nga, al doilea la dreapta, al treilea la dreapta [.a.m.d.; b) subiec]ii î[i imagineaz\ schema vizual\ a labirintului; c) subiec]ii nu urm\resc con[tient ordinea, ea înv\]^ndu-se pe baza senza]iilor kinestezice (de mi[care). ~nregistr^ndu-se erorile, se constat\ c\ randamentul maxim îl ob]in cei dint^i (care verbalizeaz\ ac]iunea), iar cei mai slabi sunt cei ce las\ totul în seama mi[c\rilor, f\r\ ghidaj ra]ional. Din tabelul 2 se v\d rezultatele medii ob]inute de cele 3 categorii de subiec]i. Tabelul 2: Rezolvarea labirintului de mas\

Formulare verbal\ Schem\ vizual\ ~nv\]are motorie

Nr. de subiec]i 25 18 17

Nr. mijlociu de încerc\ri 32,2 67,9 123,9

Nr. extrem de încerc\ri 16-62 41-104 72-195

Desigur, înv\]area de labirinte nu e în m\sur\ s\ ne dea o imagine exact\ privind specificul [i superioritatea înv\]\rii la om. Baz^ndu-ne pe încerc\rile efectuate în aceast\ direc]ie (timp de aproape un secol), R. Gagné a c\utat s\ disting\ 8 tipuri de înv\]are, pe care le-a ierarhizat în func]ie de complexitatea lor [i anume: a) ~nv\]area de semnale (descris\ de I.P. Pavlov), c^nd sugarul înva]\ s\-[i recunoasc\ mama, nu numai dup\ voce, ci [i dup\ imaginea vizual\. b) ~nv\]area stimul-r\spuns (tip E. Thorndike), c^nd sugarul înva]\ o reac]ie simpl\: s\-[i ]in\ singur biberonul. c) ~nl\n]uirea de r\spunsuri prezent\ în înv\]area unui act mai complex, cum ar fi mersul pe biciclet\.

PSIHOLOGIA ~NV|}|RII

91

d) Asocia]iile verbale se formeaz\ cu prilejul înv\]\rii cuvintelor [i al asocierii lor în propozi]ii. e) ~nv\]area discrimin\rii de culori, forme, litere, numere, duc^nd la precizia diferen]ierii percep]iilor. f) ~nsu[irea no]iunilor const\ „în a încadra obiectele într-o clas\ [i în a r\spunde acestei clase ca întreg”. ~n acest caz, Gagné se refer\ numai la no]iunile concrete („pisic\”, „scar\”, „copac”). g) ~nv\]area no]iunilor definite [i a regulilor. Prin „no]iuni definite” autorul în]elege no]iunile abstracte care se asimileaz\ prin punerea lor în rela]ie cu altele. De aceea, le include în aceea[i categorie cu înv\]area regulilor, regula fiind „o capacitate intern\, care ofer\ individului posibilitatea de a r\spunde la o clas\ de situa]ii-stimul cu o clas\ de performan]e” (Gagné, R., 1975, p. 169). Teoremele matematice, legile din fizic\, normele de comportare etc. sunt tot at^tea reguli. h) Rezolvarea de probleme constituie cea mai grea sarcin\, cel mai complex tip de înv\]are, presupun^nd toate celelalte tipuri men]ionate anterior. Aceast\ clasificare poate fi discutat\. De pild\, „discriminarea” e implicat\ în orice înv\]are, chiar în aceea a semnalelor, a[a cum au ar\tat experien]ele lui I.P. Pavlov. Apoi, asocia]iile verbale sunt tot complexe „înl\n]uiri de r\spunsuri”. Important este faptul de a separa net posibilit\]ile animalelor, limitate la primele trei categorii, de cele specifice omului. ~nv\]area uman\ se caracterizeaz\ prin mai pu]ine încerc\ri efective (omul multe le imagineaz\ doar) [i prin aceea c\ se bazeaz\ mai pu]in pe efortul personal, de inovare a solu]iei, c^t pe însu[irea [i aplicarea mijloacelor g\site de genera]iile anterioare. Astfel, un copil de 10 ani vrea s\-[i construiasc\ o colib\ pentru care îi trebuie s\ îmbine solid dou\ b^rne; el nu va c\uta o solu]ie proprie, ci va recurge la instrumentele folosite de adul]i: fie la ciocan [i cuie, fie la o fr^nghie solid\. Cele mai mari eforturi ale omului, în mod obi[nuit, constau în însu[irea experien]ei acumulate anterior de zecile de genera]ii ale str\mo[ilor s\i. Copilul trebuie treptat s\-[i însu[easc\ modul de m^nuire a sute de mii de unelte, de la lopat\ la calculator. Prima unealt\ [i cea mai important\ pe care el se str\duie[te s\ o st\p^neasc\ este limbajul, instrumentul prin care poate ac]iona asupra altora [i cu ajutorul c\ruia î[i va însu[i numeroase cuno[tin]e [i priceperi înlesnindu-i acomodarea [i cucerirea mediului ambiant. Dac\ însu[irea limbajului se realizeaz\ treptat în 10-12 ani, asimilarea cuno[tin]elor dureaz\ toat\ via]a [i fiecare individ nu ajunge s\ st\p^neasc\ dec^t o infim\ parte din patrimoniul uria[ al [tiin]ei, tehnicii dob^ndite de întreaga societate uman\. ~nsu[irea no]iunilor [i a „regulilor”, ca [i m^nuirea unor utilaje complexe constituie un proces îndelungat, presupun^nd o puternic\ dezvoltare a g^ndirii [i voin]ei, care se realizeaz\ cu randament crescut în condi]iile unui înv\]\m^nt ra]ional [i bine organizat. Adolescentul trebuie s\ devin\ capabil de „ac]iuni mintale”, de imaginarea unor situa]ii [i experien]e, de discutarea în limbaj interior a alternativelor, f\r\ de care el nu va putea solu]iona probleme complexe. De aceea, înv\]area, c^nd e vorba de om, cap\t\ o defini]ie mai restr^ns\; prin ea se în]elege procesul de însu[ire a cuno[tin]elor, priceperilor acumulate de omenire, c^t [i de formare a capacit\]ilor necesare utiliz\rii lor. Deci înv\]area nu poate fi privit\ ca un proces simplu, elementar, a[a cum credeau I.P. Pavlov [i E. Thorndike, ea este un rezultat al unei îndelungi experien]e [i al dezvolt\rii func]iilor psihice. Tot ce vom studia în cele ce urmeaz\, toate procesele, func]iile psihice intervin într-un fel sau altul în înv\]are, care este rezultatul sinergiei lor.

92

PSIHOLOGIE GENERAL|

S-ar putea distinge totu[i dou\ faze în actul de înv\]are: a) una ini]ial\, în care ne lupt\m cu anume dificult\]i, cu rezolvarea unei probleme. Aici au un rol preponderent percep]ia, imagina]ia, g^ndirea. O dat\ g\sit\ rezolvarea, urmeaz\ faza a doua, b) c^nd se urm\re[te consolidarea solu]iei, acum fiind pe primul plan func]ia memoriei. ~n tot timpul înv\]\rii sunt îns\ esen]iale motiva]ia, afectivitatea, voin]a noastr\.

5. J. Piaget contra lui N. Chomsky în privin]a rolului atribuit înv\]\rii Sunt multe secole de c^nd în g^ndirea filosofic\ exist\ o controvers\ între cei care, în dezvoltarea intelectului, atribuie un rol hot\r^tor eredit\]ii [i cei ce subliniaz\ rolul dominant al influen]ei mediului, al experien]ei dob^ndite. Aceast\ controvers\ a ap\rut [i în dezbaterea desf\[urat\ în 1975, în Fran]a, între Jean Piaget, psiholog de talie mondial\, elve]ian, [i Noam Chomsky, lingvist american foarte apreciat în acei ani. La dezbatere au mai participat 23 de speciali[ti în filosofie, psihologie, antropologie, biologie [i lingvistic\ (Piaget, J., Chomsky, N., 1988). N. Chomsky este creatorul „gramaticii generative”; observ^nd c\ anumite structuri sintactice sunt comune „tuturor limbilor”, el sus]ine caracterul lor ereditar, av^nd la baz\ o serie de structuri anatomo-fiziologice specializate înc\ de la na[tere. ~mpotriva celor care s-ar întreba cum s-ar fi putut forma asemenea ]esuturi [i mecanisme complexe, el evoc\ fapte bine cunoscute din biologie: structura complex\ a ochiului, func]ionarea inimii, construirea p^nzei de c\tre p\ianjeni, a barajelor de c\tre castori, toate av^nd la baz\ o constitu]ie [i mecanisme înn\scute. Ar urma deci ca biologii s\ explice [i formarea structurilor sintactice. Alt fapt invocat de partizanii lui Chomsky sunt observa]iile [i experien]ele lui D. Hubel [i T. Wiesel. Ace[tia au studiat creierul optic al unor pisici. Folosind microelectrozi, au stabilit c\ în zona de proiec]ie optic\, unele celule reac]ioneaz\ numai la vederea unor linii verticale, pe c^nd altele intr\ în excita]ie numai la apari]ia unor linii orizontale. }in^nd ni[te pui nou-n\scu]i într-o camer\ zugr\vit\ doar cu linii orizontale, ei au constatat c\ celulele sensibile la linii verticale s-au atrofiat. Deci mediul duce la selec]ia unor specializ\ri date ereditar. Faptele sunt interesante, dar nu e nici pe departe dovedit c\ toate celulele optice ar fi at^t de specializate, nemaivorbind de celelalte por]iuni ale creierului. Jean Piaget nu neag\ orice rol eredit\]ii care duce la formarea unui creier a c\rui func]ionare este supus\ unor legi, cum ar fi acelea ce fac posibile reflexele condi]ionate. El contest\ îns\ o specializare excesiv\; astfel, limbajul, construc]iile lingvistice ar ap\rea numai dup\ v^rsta de un an [i jum\tate, dup\ ce g^ndirea senzorio-motorie a progresat îndestul. ~n cursul experien]ei se formeaz\ scheme, care se organizeaz\ f\c^nd posibil\, treptat, construirea structurilor complexe ale limbajului [i ale g^ndirii. J. Piaget a criticat simplismul unor teorii empiriste ce v\d în intelect un fel de copie fidel\ a realit\]ii, format\ printr-un proces de reflectare simpl\. Dup\ psihologul elve]ian, imaginile care apar în con[tiin]\ implic\ o activitate psihic\ de mare complexitate, o activitate cu caracter constructiv. Percep]ia, g^ndirea, limbajul presupun un proces de sintez\ [i construc]ie a datelor senzoriale, str^ns legat de reac]iile, ac]iunile noastre concrete asupra realit\]ii. A vorbi despre caracterul ereditar al unor structuri înseamn\ numai s\ deplas\m problema, c\ci r\m^ne întrebarea cum s-au format ele în istoria speciilor? Biologii nu admit dec^t muta]ii înt^mpl\toare. Or, arat\ J. Piaget, prin simpla înt^mplare nu

PSIHOLOGIA ~NV|}|RII

93

vom putea explica nici structura ochiului, nici formele sintactice. Calculul probabilit\]ilor arat\ c\, dac\ n-ar interveni dec^t înt^mplarea în evolu]ie, ar fi fost necesare sute de miliarde de ani pentru a se ajunge la perfec]iunea organismului uman. A[a cum au subliniat biologii J. Changeux [i J. Monod, num\rul de gene existent la om (cca 40.000) e cu totul insuficient pentru a putea programa toate conexiunile neuronale, care sunt de ordinul lui 1014 (adic\ al sutelor de mii de miliarde). Exist\ [i argumente ale neurobiologilor, contrare celor stabilite de Hubel [i Wiesel. J. Changeux, examin^nd neuronii din creierul unor copii de c^teva luni, a constatat existen]a unor numeroase prelungiri ale axonilor. Dimpotriv\, num\rul acestor prelungiri este mult mai redus în creierul copiilor avansa]i în v^rst\. A[adar, datorit\ experien]ei, se p\streaz\ leg\turile nervoase activate [i se atrofiaz\ cele nesolicitate. Deosebirea dintre aceste constat\ri [i cele relatate de Hubel [i Wiesel este c\ ace[tia din urm\ vorbesc de o predeterminare a func]iilor, pe c^nd, dup\ Changeux, specificul structurilor este dictat de experien]\, ereditatea pun^nd la dispozi]ie doar multiple posibilit\]i. Aspectul general al unor particularit\]i nu implic\ neap\rat caracterul lor înn\scut. A[a C. Jung, constat^nd similitudini între miturile celor mai variate popoare, a sus]inut ideea existen]ei unor tipare ereditare pe care le-a numit arhetipuri. Dar orice om vede acela[i soare, luna, are o mam\ [i fra]i; e normal ca [i în imagina]ia tuturor s\ apar\ elemente comune, f\r\ s\ fie nevoie s\ apel\m la ereditate. ~n concluzie, r\m^nem la ideea complexit\]ii înv\]\rii [i la importan]a ei. Poten]ialit\]ile ereditare fac posibil\ înv\]area, dar nu pot explica specificul structurilor, acesta fiind rezultatul experien]ei, al unei înv\]\ri îndelungate, în care sunt implicate toate procesele psihice, rezultate [i, totodat\, factori ai înv\]\rii.

6. Clasificarea proceselor psihice Studiile experimentale asupra înv\]\rii, a[a cum am v\zut, au pus în lumin\ existen]a multor aspecte, fenomene psihice distincte, cu pondere variat\ în diferitele momente ale solu]ion\rii unei situa]ii particulare. De fapt orice fenomen psihic este multiplu, complex. Via]a psihic\ este totu[i extrem de unitar\. A[a cum am v\zut, ea formeaz\ un sistem. ~ntr-una sau alta din manifest\rile ei, se poate îns\ distinge predominarea c^te unui aspect. Totodat\, ea se contope[te cu fenomenele vie]ii. De aceea, Aristotel distingea un suflet nutritiv, un altul senzitiv, un suflet motor (asigur^nd mi[carea) [i inteligen]a (nous). ~n ultimul secol, desp\r]indu-se fenomenele psihice de cele strict biologice, s-a înr\d\cinat o clasificare în trei grupe: a) fenomenele de cunoa[tere (cognitive, aici fiind vorba de senza]ii, percep]ii, reprezent\ri, memorie, imagina]ie, limbaj [i g^ndire; b) procesele afective cuprinz^nd trebuin]ele, aspira]iile (adic\ motiva]ia), emo]iile, sentimentele [i c) reac]iile motorii incluz^nd reflexele, instinctele, deprinderile [i mai ales ac]iunile voluntare, voin]a. Mereu va trebui s\ subliniem indisolubila leg\tur\ dintre cognitiv [i afectiv, cognitiv [i motor, ca [i cea dintre afectiv [i motor în variate modalit\]i. Distinc]ia între cele trei grupe se efectueaz\ mai mult din necesitatea analizei, în vederea studiului [i a unei descrieri minu]ioase. ~n orice proces psihic, se pot distinge aspectele cognitive, afective [i motorii. O diviziune necesar\ c^nd studiem mai ales persoana, psihicul în formele sale concrete, este aceea întreprins\ de H. Rohracher între for]e psihice, care declan[eaz\ [i orienteaz\ comportamentul (impulsuri, interese, sentimente, fenomene voluntare), [i func]iuni psihice, cele care descriu structura, modul de ac]iune (percep]ia, memoria, g^ndirea [.a.).

94

PSIHOLOGIE GENERAL|

Pierre Janet, ilustru psiholog [i psihiatru francez din prima jum\tate a secolului nostru, a întocmit o clasificare interesant\, întruc^t con]ine o ierarhie a fenomenelor psihice în func]ie de complexitatea lor, stabilit\ pe baza observ\rilor îndelungi ale diferitelor st\ri psihopatologice manifestate de bolnavii mintal. Iat\, pe scurt, aceast\ clasificare: a) cele mai simple sunt mi[c\rile musculare inutile ce se pot observa [i la copilul nou-n\scut; b) ceva mai complexe sunt mi[c\rile, expresiile emo]ionale (tot foarte primitive); c) func]iuni ale imaginii care necesit\ foarte pu]in\ energie: visarea, imagina]ia, memoria reprezentativ\ [i ra]ionamentul abstract (!). Aici P. Janet se refer\ la ra]ionamentele formale, desprinse de realitate, de care sunt capabili chiar bolnavii cu grave afec]iuni mintale; d) mai complex\ este a[a-numita activitate dezinteresat\, incluz^nd percep]ia cu un vag sentiment al prezentului, dar f\r\ sentimentul certitudinii, ac]iunea f\r\ impresia unit\]ii, libert\]ii [i prezentului, ca [i ac]iunea obi[nuit\, automatizat\; e) în fine, cele mai complexe fenomene prezente în cazul s\n\t\]ii mintale, fenomene ce solicit\ mult\ energie, „tensiune nervoas\”, care alc\tuiesc func]ia realului; ele sunt: prezentificarea – percep]ia cu deplina certitudine a prezentului; aten]ia în percep]ie cu sentimentul realit\]ii, în percep]ia obiectelor noi [i în percep]ia propriei persoane, cu sentimentul unit\]ii [i al realit\]ii; ac]iunea eficace asupra realit\]ii materiale [i sociale, ca [i ac]iunea nou\ cu sentimentul unit\]ii [i al libert\]ii. Clasificarea lui P. Janet este important\ mai ales în cazul diagnosticului psihiatric. Ea ne avertizeaz\ în mod global cu privire la gravitatea situa]iei unui bolnav. Pentru nevoile studiului, mai util\ ni se pare împ\r]irea proceselor psihice în cele trei mari grupe, referitoare la dominarea cogni]iei ori a afectului sau a componentelor motorii. Vom începe a[adar prin a examina mai înt^i fenomenele psihice cognitive.

95

CAPITOLUL IX

SENZA}IILE ~ncepem studiul fenomenelor cognitive cu elementele cunoa[terii: senza]iile. Senza]ia este cunoa[terea unei însu[iri separate a unui obiect sau fenomen, în momentul c^nd acesta ac]ioneaz\ asupra unui organ senzorial. Izolarea unui aspect al realit\]ii se datoreaz\ faptului c\ exist\ organe de sim] diferen]iate, specializate pentru a recep]iona, în condi]ii optime, o anume categorie de excita]ii. ~n realitate, senza]ia presupune nu doar un organ senzorial, ci un întreg aparat, denumit de I.P. Pavlov „analizator”. Acesta se compune din organul senzorial, nervul aferent (senzorial) [i o regiune corespunz\toare din scoar]a cerebral\ (zona de proiec]ie). Senza]ii separate nu înt^lnim la omul adult. Ele exist\ la animalele inferioare (am vorbit de psihicul senzorial elementar) [i la copil, în primele s\pt\m^ni ale vie]ii, c^nd mielinizarea incomplet\ a fibrelor asociative din cortex împiedic\ o comunicare instantanee între diferitele por]iuni ale sale. O dat\ cu maturizarea mai avansat\ a conexiunilor interneuronale, fiecare senza]ie sintetizeaz\ cu altele produse simultan, precum [i cu urmele excitan]ilor anteriori, form^nd ceea ce numim o percep]ie, o cunoa[tere sintetic\ a obiectului (sau fenomenului) în integritatea lui.

1. Considera]ii de ordin filosofic Domeniul senza]iilor constituie terenul unor îndelungi [i complicate dezbateri filosofice, întruc^t prin ele psihicul stabile[te leg\tura cu lumea exterioar\ nou\, obiectiv\. Una din disputele cele mai interesante este aceea iscat\ de constat\rile unui important fiziolog, la începutul secolului trecut. E vorba de Johannes Müller (1801-1858) care a elaborat, în 1840, „legea energiei specifice a organelor de sim]” (B`kov, 1957). Teoria sa se sprijin\ pe urm\toarele principii (bazate pe experien]e simple): a) Nu exist\ senza]ie produs\ de cauze externe; exist\ numai o senza]ie a st\rii nervilor no[tri, produs\ de cauze externe. Adic\ senza]ia e provocat\ de modificarea din organul senzorial, care are o energie specific\; noi cunoa[tem modific\rile acestei energii [i nu excitantul extern. Ca dovad\: indiferent ce fel de excitan]i ac]ioneaz\ asupra unui organ de sim], de pild\ ochiul, noi percepem numai un singur fel de senza]ii, în cazul dat – senza]ii optice. Dac\ în loc de lumin\ primim un pumn în ochi, vedem „stele verzi” [i nu altceva. Tot a[a dac\ ochiul este excitat cu un curent electric. A[adar, senza]ia de lumin\ nu depinde de natura excitantului, ci de natura organului senzorial. b) Una [i aceea[i cauz\ extern\ sau intern\ provoac\ în organele de sim] diferite senza]ii, corespunz\toare naturii fiec\rui organ. O lovitur\ puternic\ provoac\ pe piele senza]ii de contact [i durere, în ochi puncte luminoase, iar în ureche un zgomot. c) Senza]ia organului de sim] nu se manifest\ ca o transmitere spre con[tiin]\ a calit\]ii [i st\rii obiectelor externe, ci ca o aducere la cuno[tin]\ a calit\]ii [i st\rii nervului senzitiv, provocate de cauze externe. Aceste calit\]i, care difer\ în diver[ii nervi senzitivi, sunt esen]a energiei organelor de sim].

96

PSIHOLOGIE GENERAL|

Deci, organele senzoriale au fiecare un anume fel de energie, specific\ lor; noi cunoa[tem numai aceast\ energie [i nu excitan]ii externi. Ca urmare, at^t J. Müller, c^t [i o serie de filosofi au tras concluzia c\ noi nu cunoa[tem de fapt obiectele [i propriet\]ile lor, ci doar propriile noastre însu[iri. Este pozi]ia idealismului filosofic, în varianta sa kantian\, fiindc\ nu neag\ existen]a lumii externe, ci numai posibilitatea de a o cunoa[te. Bazat pe constat\rile lui J. Müller, H. Helmholtz a elaborat „teoria hieroglifelor”, ce recunoa[te existen]a real\ a obiectelor, fiindc\ senza]iile nu apar f\r\ excitarea organelor de sim], deci le corespunde ceva în lumea extern\. Dar între obiecte [i senza]iile noastre nu exist\ nici o asem\nare. Senza]ia este un semn, ca [i o hieroglif\. Un cuv^nt nu seam\n\ deloc cu obiectul pe care îl desemneaz\. ~n consecin]\, ajungem la agnosticism, la negarea posibilit\]ilor de a cunoa[te lumea exterioar\. De fapt, specializarea unui organ senzorial s-a realizat în decursul evolu]iei speciilor [i structura sa este de a[a natur\ înc^t, în mod normal, s\ nu reac]ioneze dec^t la o categorie precis\ de excitan]i: ochiul la lumin\, urechea la sunet [.a.m.d. Deci exist\ o rela]ie între senza]ie [i na[terea excitantului. Totu[i, obiec]ia lui J. Müller continu\ s\ fie valabil\. Alta este explica]ia posibilit\]ii noastre de cunoa[tere a lumii. Senza]ia de verde e altceva dec^t vibra]ia electromagnetic\ proprie culorii verzi; la fel, senza]ia de ro[u este altceva dec^t vibra]ia electromagnetic\ ce îi corespunde. Dar diferen]ei dintre culori îi corespunde întru totul o deosebire între senza]ia de verde [i cea de ro[u. Datorit\ acestui fapt, în psihic se poate forma o imagine similar\ realit\]ii, orice imagine fiind de altfel un sistem de raporturi. Tehnica modern\ ne ilustreaz\ acest fapt prin numeroase din realiz\rile ei. Acul de patefon sap\ în placa de ebonit\ ad^ncituri cu form\ [i profunzime variate în func]ie de în\l]imea [i intensitatea sunetului înregistrat. De aceea, trec^nd din nou acul prin acest traseu imprimat pe plac\, acul [i membrana legat\ de el vor reproduce melodia înregistrat\. ~n acela[i fel, pe banda de magnetofon se înregistreaz\ varia]ii ale c^mpului magnetic rezultat în pulberea metalic\ cu care ea este acoperit\, varia]ii în raport cu o convorbire. ~nseamn\ cu totul altceva un sunet, o vibra]ie a aerului decât o plac\ de ebonit\ sau un c^mp magnetic. Dar dac\ respect\m exact raporturile dintre sunete [i varia]ia lor, putem reproduce fidel orice succesiune de sunete muzicale, verbale sau zgomote. A[adar, de[i natura senza]iei difer\ de cea a excitantului, preluarea fidel\ a raporturilor dintre stimuli ne permite o cunoa[tere [i o reproducere exact\ a obiectelor [i fenomenelor din realitatea exterioar\. Am [i ar\tat, la începutul cursului, c\ psihicul, în esen]a sa, este un sistem hipercomplex de raporturi realizate între miliardele de puncte de excita]ie [i inhibi]ie existente în creier. Importan]a înregistr\rii raporturilor reiese [i din alte cercet\ri contemporane. Astfel, A.N. Leontiev a putut eviden]ia rolul important al mi[c\rilor în percep]ia senzorial\ (Leontiev, A.N., 1959). ~n capitolul consacrat aten]iei, am avut deja prilejul s\ vorbim despre rolul mi[c\rilor; ast\zi se subliniaz\ importan]a lor în orice proces cognitiv. ~nc\ I.M. Secenov observase rolul mi[c\rii în realizarea senza]iilor tactile: dac\ m^na st\ nemi[cat\ pe un obiect, nu afl\m aproape nimic; dac\ ea se deplaseaz\ pe suprafa]a lui, ne d\m seama de asprimea sau netezimea lui, de m\rimea sa, de form\. La fel stau lucrurile în cazul vederii. Unii sus]in c\ ochiul nemi[cat e aproape orb. Pentru a cunoa[te un obiect în afara fix\rii lui, a acomod\rii cristalinului, esen]iale sunt mi[c\rile prin care globul ocular exploreaz\, ca [i m^na, conturul obiectului (vezi Preda, V., 1988). Ochii realizeaz\ mereu mi[c\ri numeroase, ordo-

SENZA}IILE

97

nate [i foarte rapide. Meritul lui A.N. Leontiev este acela de a fi demonstrat rolul motricit\]ii [i în cazul auzului. Nu e vorba doar de orientarea capului pentru a pune urechea în direc]ia sursei sonore; în cazul sesiz\rii sunetelor muzicale, un rol important îl au contrac]iile corzilor vocale. Faptul a fost dovedit de psihologul amintit control^nd auzul tonal la studen]ii din universitatea moscovit\. S-a constatat c\ 46% din studen]ii ru[i sufereau de surditate tonal\ (n-aveau „ureche muzical\”). ~n schimb, nici unul din studen]ii vietnamezi, care urmau cursurile acelei universit\]i, nu suferea de aceast\ deficien]\. Or, limba vietnamez\ este o limb\ tonal\, adic\ descifrarea sensului unui cuv^nt depinde într-o serie de cazuri nu numai de natura vocalelor, ci [i de tonul vorbirii (mai înalt, sub]ire sau mai gros). De aceea, vietnamezii sunt obliga]i de mici s\ fac\ exerci]ii de intonare, ceea ce duce la dezvoltarea corespunz\toare a auzului tonal. ~nc^t exerci]iul de intonare permite dezvoltarea capacit\]ii de a distinge sunetele. Faptul a fost verificat efectu^nd exerci]ii vocale cu copii mai mici de 4-5 ani, care aveau dificult\]i în discriminarea sunetelor [i deficien]a a fost remediat\. Dar, la v^rste mai mari, combaterea surdit\]ii tonale nu mai d\ rezultate. Atunci c^nd ascult\m ceea ce spune o persoan\, noi repet\m cuvintele sale pentru a le în]elege: le repet\m „în g^nd”, dar aparatele sensibile descoper\ u[oare contrac]ii în mu[chii fonatori, similari celor din pronun]ia lor. La fel, în cazul notelor muzicale, se produc contrac]ii slabe ale corzilor vocale care modeleaz\ oarecum propriet\]ile sunetului. Deci, distingerea în\l]imii sunetelor se afl\ în str^ns\ dependen]\ de mi[carea corzilor vocale. Raporturile între diferitele senza]ii auditive sunt înlesnite de rela]iile concomitente dintre imperceptibile încord\ri musculare. Senza]iile se v\desc a rezulta nu doar din excita]ia unor puncte de pe scoar]a cerebral\ senzitiv\, ele implic\ un sistem de raporturi între veriga senzorial\ [i cea motorie, legat\ de percep]ia senzorial\. Secenov afirma c\ senza]ia ar consta într-un reflex în care veriga efectoare e inhibat\, fiind mai pu]in exprimat\, vizibil\. Uneori ea se manifest\ doar printr-o cre[tere a tensiunii musculare. Senza]ia este un fenomen complex, raporturile dintre senza]ii, o dat\ cu raporturile dintre mi[c\rile implicate permit o cunoa[tere adecvat\ a realit\]ii.

2. Aspectele senza]iei. Diferite feluri de senza]ii A. a) Aspectul cognitiv, reprezentativ const\ în oglindirea unui anume aspect al lumii exterioare, tradus într-un specific al fiec\rui organ senzorial. E vorba mai înt^i de o caracteristic\ de ordin calitativ, dar [i de una intensiv\, senza]ia put^nd avea o intensitate mai mare ori mai mic\. Unii amintesc de extensiunea senza]iei, ea suger^nd [i o impresie de extensiune, întindere. b) Aspectul afectiv. Orice senza]ie are o tonalitate afectiv\ agreabil\ sau dezagreabil\. Aceasta are ca efect unele reac]ii ale organismului. Culoarea albastr\ favorizeaz\ o stare de calm, lini[te. Ro[ul, dimpotriv\, este un excitant, iritant. Unele senza]ii dureroase pot fi pl\cute: mu[tarul, ceapa, usturoiul provoac\ usturimi, dar sunt resim]ite în mod agreabil. Datorit\ influen]ei culorilor, ast\zi se acord\ aten]ie modului de colorare a tencuielilor, prefer^ndu-se nuan]ele palide [i calde: galben-deschis, bej, albastru pal etc. {i în întreprinderile industriale s-a renun]at la nuan]ele negre, cenu[ii, ]evile, aparatele fiind vopsite în culori deschise, tonifiante pentru a favoriza o bun\ dispozi]ie a muncitorilor la locul de munc\. c) Aspectul motor, activ a fost reliefat mai sus. Variate mi[c\ri permit producerea [i discriminarea senza]iilor.

98

PSIHOLOGIE GENERAL|

B. Clasific\ri ale senza]iilor. Din punct de vedere biologic, în func]ie de modul de excitare a organelor de sim], se deosebesc: a) tangoreceptorii, în cazul senza]iilor ce presupun un contact direct al obiectului cu organul senzorial (senza]iile de tact, temperatur\, durere, gust) [i b) telereceptorii, c^nd obiectele ac]ioneaz\ de la distan]\ asupra sim]urilor noastre (mirosul, auzul, v\zul). Aceast\ diviziune nu se refer\ îns\ la toate sim]urile. O clasificare cuprinz\toare împarte senza]iile în 3 grupe: a) exteroceptive, cele ce furnizeaz\ informa]ii cu privire la obiectele exterioare nou\; b) interoceptive, privind modific\ri în starea intern\ a corpului; c) proprioceptive, referitoare la pozi]ia [i mi[carea corpului nostru. ~nainte de a trece la studiul senza]iilor exteroceptive, care ne ghideaz\ comportamentul în orice moment, s\ aducem c^teva preciz\ri cu privire la celelalte dou\ categorii mai pu]in cunoscute, de[i sunt [i ele prezente tot timpul. Senza]iile interoceptive mai sunt denumite [i „organice”, „viscerale” sau „cenestezice”. Fr. Magendie le-a clasificat în 4 categorii: a) Senza]ii traduc^nd trebuin]e de func]ionare a organelor interne: foamea, setea, sufocarea. Aceasta din urm\ nu apare c^nd lipse[te oxigenul, ci atunci c^nd survine un excedent de bioxid de carbon. O persoan\ care ar fi introdus\ într-o înc\pere saturat\ de azot, dar f\r\ oxigen, ar muri repede f\r\ a sim]i ceva. b) Senza]iile legate de func]ionarea organelor sunt senza]ii discrete, pe care le sim]im c^nd respir\m ori c^nd suntem aten]i la b\t\ile inimii. c) Senza]ii provocate de excese: impresia de îmbuibare, grea]\, oboseal\. d) Senza]ii cauzate de st\ri patologice, de îmboln\viri, dureri interne. Colicile (durerile foarte mari) provocate de tulbur\ri renale, hepatice, gastrice, intestinale sunt bine cunoscute. Totu[i numai anumi]i excitan]i provoac\ durere: intestinele nu sunt sensibile la contact, la t\iere, dar dau dureri insuportabile în cazul unor substan]e putrede ce pot ap\rea într-o dereglare a chimismului digestiei. La fel, unele leziuni ale inimii nu sunt înso]ite de dureri, în schimb o cre[tere brusc\ a afluxului de s^nge poate provoca dureri foarte mari. Nici pl\m^nul, nici ficatul nu dau semnale senzoriale în cazul presiunii cauzate de o tumoare. Din aceast\ cauz\ cancerul pulmonar ori cel de ficat poate fi observat foarte t^rziu (uneori înt^mpl\tor). ~n schimb, tulbur\rile în circula]ia fierii ori atingerea pleurei sunt foarte dureroase. ~n ansamblu, cenestezia nu cauzeaz\ senza]ii puternice, precise, dar ei i se datoreaz\ o impresie general\ de bun\stare ori de indispozi]ie. Uneori, în vis se strecoar\ unele senza]ii interne, difuze, care ziua sunt acoperite de impresiile din exterior. Senza]iile organice au un rol important în formarea con[tiin]ei de sine a persoanei, în sesizarea separa]iei dintre corp [i lumea exterioar\. Unele st\ri patologice sunt înso]ite de tulbur\ri ale senza]iilor viscerale: anestezii – c^nd, de pild\, pacientul nu mai [tie dac\ a m^ncat sau nu; disestezii – bolnavul se simte greu ca de plumb ori, dimpotriv\, u[or ca un balon de s\pun. Senza]iile proprioceptive pot fi împ\r]ite în 3 categorii: a) somatoestezia (cunoa[terea pozi]iei membrelor); b) kinestezia (informa]ii despre mi[carea membrelor); c) senza]iile statice, care ne fac deplin con[tien]i de pozi]ia capului [i a corpului în spa]iu. Somatoestezia, ca [i senza]iile de mi[care, se datoreaz\ unor organe senzoriale existente în mu[chi, tendoane [i ligamente. Ne d\m seama astfel de contrac]ia sau relaxarea muscular\, deci de greutatea corpurilor, de pozi]ia membrelor [i diferitele mi[c\ri. Senza]iile kinestezice au un rol hot\r^tor în controlul mi[c\rilor, ele fac posibile îndem^narea manual\ [i c^ntatul la instrumente muzicale. Senza]iile statice (sau de echilibru) sunt provocate de excitarea organelor de sim] aflate în canalele semicirculare ale urechii interne. Ele apar c^nd intervine o

SENZA}IILE

99

accelerare în mi[c\rile corpului [i ale capului; astfel, sesiz\m orice schimbare de pozi]ie a lor. Nervul specific acestor senza]ii este nervul vestibular (ramur\ a nervului auditiv), care transmite excita]iile la creierul mic. Dac\ unui porumbel i se extirp\ un canal semicircular, se observ\ o relaxare muscular\ general\ [i o oscila]ie a capului în planul canalului lezat. Dac\ i se extirp\ toate canalele, nu mai poate nici sta în picioare, nici zbura. De asemenea, [oarecii cu un canal lezat nu se mai pot deplasa în linie dreapt\. C^t prive[te senza]iile exteroceptive, ele sunt mai variate [i au putut fi studiate mai am\nun]it.

3. Senza]iile tactile Senza]iile tactile sunt provocate de receptorii afla]i în piele. Exist\ patru feluri de asemenea senza]ii. a) Senza]ii de contact [i presiune. E greu de stabilit dac\ sunt dou\ feluri de senza]ii sau e una [i aceea[i senza]ie de intensitate diferit\. Au fost identificate dou\ categorii de corpusculi în piele: la suprafa]\ g\sim corpusculii lui Meissner (care ar reac]iona la contactul u[or) [i, mai în profunzime, corpusculii lui Paccini, reac]ion^nd la o ap\sare mai puternic\. Aceste senza]ii apar c^nd survine o deformare a pielii: afund^nd m^na în ap\, o sim]im mai ales în regiunea contactului cu lichidul, unde survine cea mai important\ deformare a pielii. Num\rul corpusculilor variaz\. ~n medie, g\sim 25 de puncte pe 1 cm 2 (cele mai multe pe v^rful degetelor; în schimb, pe spinare sunt mult mai pu]ine). C^nd m^na st\ în repaus, ea ne furnizeaz\ pu]ine informa]ii tactile. Dac\ ea se mi[c\ pe suprafa]a unui obiect, atunci putem identifica forma, netezimea suprafe]ei etc. Unii sus]in c\ în percep]ia asprimii ar interveni un alt sim], sim]ul vibrator, datorat [i perilor existen]i în piele. ~ntr-adev\r, exist\ o mare diversitate de senza]ii: neted, dur, m\t\sos, catifelat. De asemenea, o senza]ie aparte este aceea de m^nc\rime, în care, probabil, intervin [i senza]ii dureroase. b) Senza]iile de durere î[i au originea în termina]iile libere ale nervilor senzoriali, aflate în piele. Ele sunt cele mai numeroase (100-200 de puncte pe 1 cm2) [i apar în leg\tur\ cu orice excitant puternic (presiune mare, în]ep\tur\, arsur\). c) Senza]iile de temperatur\. Nu exist\ receptori distinc]i pentru cald [i rece. Corpusculii lui Krause [i ai lui Ruffini, care erau considera]i ca explic^nd aceste senza]ii, par a avea rela]ii tot cu senza]iile de presiune. Temperatura pielii e sesizat\ tot prin termina]iile libere ale nervilor în piele. Dac\ folosim un fir foarte sub]ire, vom observa c\, aplic^ndu-l pe piele, în unele puncte vom sim]i senza]ia de cald, iar în altele, aceea de rece. ~n piele sunt mult mai multe puncte pentru rece dec^t pentru cald: pe 1 cm2 g\sim 12-13 puncte sensibile la rece [i doar 1-2 puncte, la cald. ~n anestezie, senza]iile termice sunt primele care dispar [i ultimele care reapar. Ele depind de cre[terea sau sc\derea temperaturii. Impresia de cald apare la o cre[tere superioar\ unui punct de zero fiziologic (32°-33° Celsius), foarte variabil îns\ în func]ie de ambian]\ (poate s\ scad\ p^n\ la 20° [i s\ creasc\ p^n\ la 36°). Sub aceast\ temperatur\, apar senza]iile de frig. ~n leg\tur\ cu senza]iile tactile, un aspect neclar îl constituie localizarea lor: noi ne d\m seama în ce punct este atins\ pielea (pe m^n\ ori pe spate). Cum se explic\ aceast\ posibilitate? Demult, H. Lotze vorbea de existen]a unui „semn local” caracteristic fiec\rei senza]ii. Chestiunea nu este îns\ pe deplin elucidat\.

100

PSIHOLOGIE GENERAL|

To]i receptorii senzitivi din piele trimit excita]iile, prin nervii senzitivi, în cortex (trec^nd prin bulb [i talamus). Exist\ o important\ arie senzitiv\ în spatele scizurii lui Rolando (în circumvolu]iunea central\ posterioar\). Acolo vom g\si o proiec]ie r\sturnat\ a senzorilor din piele. Suprafa]a corespunz\toare lor este propor]ional\ cu num\rul organelor senzoriale din piele, [i nu cu suprafa]a pielii. Deci pentru degetele m^inii vom g\si o suprafa]\ mare, pe c^nd pentru spate [i abdomen, una mult mai mic\. Un cercet\tor englez (Head) [i-a sec]ionat un nerv tactil [i a urm\rit cum decurge, treptat, refacerea sensibilit\]ii, paralel\ cu cea a nervului. El a deosebit dou\ categorii de sensibilitate tactil\: pe una a denumit-o „protopatic\”, fiind prima ap\rut\ [i grosier\: ei `i corespund senza]iile de durere [i cele termice puternice (mai mari de 45° [i mai mici de 10°), care se localizeaz\ greu. ~n partea final\ a refacerii apare sensibilitatea „epicritic\”: se simt diferen]e termice mici, contactul u[or [i localizarea se fac cu precizie. Se presupune c\ aceste dou\ faze reflect\ evolu]ia sensibilit\]ii tactile în istoria speciei.

4. Senza]iile gustative Senza]iile gustative apar datorit\ exercit\rii mugurilor gustativi (în care sunt grupate 2 p^n\ la 12 celule gustative). Ace[tia sunt plasa]i în papilele gustative, care sunt de mai multe feluri: circumvolate, fungiforme, foliate [i sunt distribuite pe suprafa]a limbii în special, dar [i pe laringe, pe faringe, pe st^lpii amigdalieni anteriori (Popescu-Neveanu, P., Golu, M., p. 216). Exist\ patru categorii distincte de senza]ii gustative: dulci, amare, acre [i s\rate. Suprafa]a limbii este inegal sensibil\ la aceste gusturi: dulcele se produce mai ales pe v^rful limbii, s\ratul pe partea ei anterioar\, amarul la baza ei, iar acrul pe margini. Unii autori adaug\ gustul alcalin (le[ios) [i gustul metalic. Fiec\reia din cele 4 feluri de senza]ii gustative îi corespunde c^te o grup\ de substan]e: acizii provoac\ senza]ia de acru, clorurile sunt s\rate, zaharurile sunt dulci, dar exist\ [i excep]ii: zaharina are o structur\ foarte diferit\ de cea a zah\rului, [i totu[i este extrem de dulce. Exist\ o mare varietate de gusturi. Se sus]ine c\ toate pot fi provocate prin amestecul în diferite propor]ii al gusturilor elementare amintite. P. Lazarev a amestecat în variate propor]ii sarea de buc\t\rie cu acid oxalic, zah\r [i chinin\. Subiec]ii testa]i au identificat c^nd ceai, c^nd cafea, c^nd zeam\ de struguri etc. La gustul alimentelor se adaug\ îns\ [i mirosul lor. Deseori, ceea ce socotim a fi gust este de fapt mirosul. Astup^nd bine c\ile respiratorii, nu mai po]i deosebi o felie de m\r de una de ceap\. ~n fine, se adaug\ [i senza]iile tactile ale limbii (aspectul „f\inos” sau „uleios” al alimentului), cele termice (menta) [i cele dureroase (sifonul, mu[tarul pi[c\ limba). Pentru ca o substan]\ s\ aib\ gust, trebuie s\ se dizolve în saliv\ ori în ap\, s\ ac]ioneze un timp suficient asupra papilelor gustative [i s\ aib\ o anumit\ concentra]ie. De aceea, nu toate corpurile au gust. Unii contest\ c\ totul s-ar putea reduce la cele patru gusturi, Henning, de pild\, remarc^nd diferen]a între gustul s\rat al clorurii de sodiu [i cel al bromurii de sodiu. Nu se cunoa[te mecanismul fiziologic ce are loc în mugurii gustativi [i duce la apari]ia unor senza]ii. Desigur, are loc un fenomen chimic.

SENZA}IILE

101

5. Mirosul Organul mirosului este constituit din mucoasa olfactiv\, aflat\ în treimea posterioar\ a foselor nazale, în care se g\sesc celulele nervoase olfactive. Mirosul este provocat de particulele gazoase emanate de c\tre corpurile mirositoare. Emana]ia e dovedit\ prin aceea c\ acestea î[i pierd, treptat, din greutate. Senza]iile olfactive apar c^nd aerul con]in^nd asemenea particule se mi[c\ pe suprafa]a mucoasei. Am observat cu to]ii cum c^inele inspir\ [i expir\ repede c^nd vrea s\ recunoasc\ prin miros un obiect (ca fiind comestibil sau nu). Sensibilitatea mirosului este foarte mare. ~n unele cazuri este suficient\ existen]a a 1/1000 dintr-un miligram, la un litru de aer, pentru a provoca o senza]ie. Cantitatea necesar\ depinde îns\ de natura substan]ei, fiindc\ e nevoie de 1000 de ori mai mult camfor în aer dec^t vanilin\ pentru a fi detectat. Senza]iile olfactive se amestec\ [i cu cele de durere: mirosurile ustur\toare (amoniacul, acizii concentra]i) irit\ mucoasa nazal\; ele se pot îmbina [i cu gustul – exist\ parfumuri dulci ori am\rui, datorit\ existen]ei de receptori gustativi pe faringe. Clasificarea mirosurilor e foarte dificil\. Henning a propus împ\r]irea lor în 6 categorii: 1) parfumate (florile); 2) eterate (fructele); 3) aromatice (mirosul de m\rar sau cel de piper); 4) balsamice (r\[inoasele, camforul); 5) empireumatice (gudronul, piridina); 6) putrede, resping\toare (sulfura de carbon, hidrogenul sulfurat, mirosurile r^ncede). Aceast\ clasificare nu e acceptat\ unanim; varietatea mirosurilor fiind foarte mare, unele sunt greu de inclus într-una din aceste [ase grupe. Totu[i pare s\ existe o specializare a celulelor olfactive, deoarece, c^nd o persoan\ î[i pierde temporar mirosul, sensibilitatea olfactiv\ nu se reface la toate mirosurile dintr-o dat\. {i în cazul mirosului, ca [i în ce prive[te gustul, exist\ un raport între compozi]ia chimic\ a corpurilor [i mirosul pe care ele îl provoac\. Substan]ele înrudite chimic au miros asem\n\tor. Exist\ îns\ excep]ii.

6. Auzul Auzul are la baz\ un complex organ senzorial, compus din urechea extern\, cea medie [i urechea intern\. Partea sensibil\ la sunete e constituit\ din melcul membranos aflat în interiorul melcului osos al urechii interne. Peretele melcului membranos formeaz\ membrana bazilar\, care se compune din 50.000 fibre de lungime descresc^nd\ [i e în rela]ie cu organul lui Corti, ce con]ine celulele senzoriale auditive. Acestea, prin intermediul ganglionului spiral, comunic\ informa]iile de natur\ acustic\ ramurii cochleare a nervului acustico-vestibular. Partea din cortex unde ajung excita]iile din ureche se afl\ în lobul temporal (detalii pot fi g\site în cartea lui Ciofu, I., Golu, M., Voicu, C., pp. 114-116). Cum distinge acest organ auditiv în\l]imea diferitelor sunete? Helmholtz a emis o ipotez\: „teoria rezonan]ei”. Fenomenul fizic al rezonan]ei const\ în aceea c\, atunci c^nd un sunet de o anumit\ frecven]\ înt^lne[te un corp care, în stare de vibra]ie, produce aceea[i frecven]\ sonor\, acesta începe s\ vibreze. Astfel, c^nd o sopran\ emite un sunet sub]ire, paharele de pe mas\ încep s\ vibreze, intr\ în rezonan]\ (dac\, ciocnite, ar emite acela[i sunet cu soprana). Helmholtz presupune (deoarece fibrele din membrana bazilar\ au lungimi diferite) c\ vor intra în rezonan]\ numai acelea care corespund frecven]ei sunetelor auzite, ele excit^nd doar neuronii auditivi corespunz\tori.

102

PSIHOLOGIE GENERAL|

Dar acest punct de vedere este neverosimil. Mai înt^i, fiindc\ fibrele respective sunt extrem de scurte (mult sub 1 mm); ca urmare, nu pot intra în rezonan]\, mai ales în cazul sunetelor grave. Apoi, fibrele sunt solidar legate între ele, ceea ce împiedic\ intrarea în rezonan]\. Totu[i, conform cu observa]iile neurofiziologilor, dac\ exist\ o leziune numai pe o por]iune a membranei bazilare, bolnavul nu mai distinge unele sunete (de exemplu cele sub]iri), dar r\m^ne sensibil la celelalte. Cercet\rile moderne indic\ un alt fenomen care ar putea explica diferen]ierea în\l]imii sunetelor: acela[i sunet, propag^ndu-se prin fibre de lungime diferit\, va c\p\ta o amplitudine (o intensitate) diferit\ prin fiecare. Am v\zut îns\, la începutul acestui capitol, c\ discriminarea în\l]imii necesit\ [i o coroborare cu contrac]iile corzilor laringelui. Congruen]a acestor dou\ fenomene asigur\ o bun\ identificare a sunetului. Pentru a percepe un sunet e nevoie ca vibra]ia lui s\ aib\ o frecven]\ între 16 [i 20.000 perioade pe secund\. Maximum de sensibilitate auditiv\ corespunde frecven]ei de 1.000 vibra]ii pe secund\. Unele animale (delfinul, liliacul, insectele) percep [i sunetele cu frecven]\ mai mare: ultrasunetele, ajung^nd p^n\ la 80.000 de perioade. Se pot deosebi sunetele muzicale, produse prin vibra]ii periodice, regulate, de zgomote, cu vibra]ii aperiodice, neregulate. Sunetele muzicale au 3 calit\]i: în\l]imea, depinz^nd de frecven]a perioadelor, intensitatea, depinz^nd de amplitudinea, m\rimea oscila]iilor [i timbrul, prin care recunoa[tem instrumentul ce produce un anumit sunet. Timbrul se bazeaz\ pe faptul c\ un sunet muzical, pe l^ng\ tonul dominant, este înso]it [i de altele mai slabe, suplimentare. Acestea modific\ forma vibra]iei undei sonore. Sunetele mai slabe sunt numite „armonice” [i au, de obicei, o frecven]\ de c^teva ori mai mare dec^t cea a sunetului fundamental. Sunetele armonice difer\ de la un instrument la altul, unele sunt produse de pian [i altele de violoncel, de exemplu. Un muzician cu experien]\ poate distinge, recunoa[te sunetele armonice ale unui instrument. C^nd sunetele produse împreun\ produc o impresie pl\cut\, se vorbe[te de „consonan]\”, c^nd, dimpotriv\, impresia e nepl\cut\, atunci avem „disonan]\”. Leibniz sus]inea prezen]a consonan]ei dac\ raporturile între frecven]ele sunetelor sunt simple. Problema s-a complicat în secolul nostru, deoarece compozitorii au utilizat multe disonan]e în crea]iile lor muzicale. A rezultat o deprindere cu ele, înc^t nu mai sunt sim]ite ca dezagreabile. Pl\cutul [i nepl\cutul sunt st\ri subiective, care nu depind numai de propriet\]ile excitan]ilor. Localizarea direc]iei (dreapta-st^nga) de unde provin sunetele se datoreaz\ faptului c\ avem dou\ urechi. ~n cazul tonurilor sub]iri, înalte, distingerea direc]iei se datoreaz\ diferen]ei de intensitate cu care sunt sesizate sunetele de c\tre cele dou\ urechi. Sunetele mai grave sunt localizate pe baza diferen]ei de faz\, adic\ a momentului în care sunt percepute înt^i de o ureche [i apoi de cealalt\. Desigur, [i diferen]ele de intensitate, [i cele de timp sunt foarte mici – de pild\, diferen]a de timp este sub o miime de secund\! Incon[tientul nostru e totu[i capabil s\ le sesizeze [i s\ le transpun\ în impresii ale unei direc]ii. Pozi]ia sursei sonore – în fa]a sau în spatele nostru – este detectat\ datorit\ reliefului urechilor. Dac\ astup\m pavilionul urechii cu cear\, l\s^nd liber numai canalul auditiv, nu vom mai putea stabili dac\ sunetul vine din fa]\ sau nu. Auzul este un sim] extrem de important, fiindc\, pe de o parte, ne d\ informa]ii privind fenomene foarte îndep\rtate, iar, pe de alta, deoarece prin el în]elegem vorbirea celorlal]i, asigur^ndu-se astfel comunicarea [i colaborarea între oameni.

SENZA}IILE

103

7. V\zul Receptorul luminii este ochiul, organ cu o structur\ foarte complex\. Partea sensibil\ la lumin\ este retina, în care exist\ dou\ tipuri de celule fotosensibile: 6 milioane de celule cu conuri [i 115 milioane celule cu bastona[e. Conurile asigur\ vederea culorilor, iar bastona[ele sunt mai sensibile, reac]ion^nd [i la lumina slab\. Unele animale au numai conuri în retin\; a[a sunt p\s\rile de curte. De aceea, ele v\d culorile, dar, cum începe s\ se întunece, nu mai v\d nimic [i se ad\postesc. ~n schimb, c^inii n-au în retina lor dec^t bastona[e, deci nu v\d culorile, dar se descurc\ bine [i noaptea, c^nd lumina e foarte slab\. Oamenii sunt avantaja]i, av^nd ambele posibilit\]i. Exist\ îns\ cazuri în care o persoan\ nu poate distinge toate culorile, deficien]\ numit\ acromatopsie par]ial\. Cea mai r\sp^ndit\ form\ este a[a-numitul „daltonism”, c^nd nu se distinge verdele de ro[u. Mult mai rare sunt persoanele cu acromatopsie total\, nedisting^nd nici o culoare. Ochiul uman recepteaz\ radia]iile luminoase cu o lungime de und\ între 390 [i 760 milimicroni. Cele mai scurte lungimi de und\ corespund culorii violet, [i cele mai lungi culorii ro[u. Cu lungime de und\ mai mare sunt razele infraro[ii, iar cu lungimi mai mici de 390 milimicroni intr\m în zona ultravioletului. Cele dou\ culori nu pot fi percepute de ochii no[tri. Ultravioletul poate chiar provoca leziuni ale retinei. Calit\]ile luminii sunt tot trei: tonul, adic\ felul culorii în raport cu lungimea de und\; luminozitatea, intensitatea radia]iei, [i puritatea (satura]ia) în raport cu cantitatea de alb amestecat\ în culoarea dominant\. Exist\ 7 culori fundamentale. Amestecul lor d\ culoarea alb\. „Discul lui Newton”, vopsit în propor]ii egale cu cele 7 culori, c^nd e rotit cu repeziciune, ne apare alb-cenu[iu. Albul poate fi ob]inut [i prin amestecul a numai dou\ culori numite complementare. Astfel ro[ul e complementar cu un verde-alb\strui, galbenul cu indigo [.a. Dac\ amestec\m dou\ culori care nu sunt complementare, ob]inem o alt\ culoare: ro[ul amestecat cu galben ne d\ portocaliu. ~n amestec îns\, nimeni nu poate distinge culorile din care provine (a[a cum e posibil în muzic\). Cu trei culori, alese convenabil, se pot ob]ine toate celelalte. Amestecul culorilor este un proces central, adic\ are loc în cortex. Dac\ vom pune ochelari av^nd o lentil\ galben\ [i cealalt\ albastr\, vom vedea o culoare cenu[ie. Culorile se influen]eaz\ reciproc c^nd sunt al\turate. Vorbim în acest caz de contrast, fenomen accentuat mai ales c^nd e vorba de dou\ culori complementare. Putem vorbi de un contrast de intensitate (albul apare mai intens pe un fond negru) [i de un contrast al tonurilor. O culoare radiaz\ în jur culoarea complementar\ ei: ro[ul pe un fond verde-alb\strui apare mult mai intens. Sau culoarea violet, plasat\ pe un fond verde-alb\strui, devine purpurie, fiindc\ se combin\ cu ro[ul iradiat de fond. Iar verdele-alb\strui cap\t\ o nuan]\ g\lbuie, datorit\ galbenului iradiat de culoarea violet. Cum se explic\ distingerea diferitelor culori [i nuan]e? Mai înt^i, luminozitatea este perceput\ datorit\ celulelor cu bastona[e. Culorile provin din excitarea celulelor cu conuri. Exist\ trei teorii ce caut\ explica]ia diferen]ierii culorilor. Cea mai veche este teoria tricromatic\ formulat\ de Young [i Helmholtz. Ei sus]ineau existen]a a trei tipuri de conuri: unele sensibile numai la ro[u, altele la verde [i o a treia categorie, sensibile la albastru. Celelalte culori s-ar sesiza datorit\ excit\rii diferite a acestor 3 tipuri de celule. Prin aceste culori se pot ob]ine, amestec^ndu-le, [i celelalte culori [i nuan]e. Aceast\ teorie se love[te de unele dificult\]i. Printre ele, este [i cazul

104

PSIHOLOGIE GENERAL|

daltoni[tilor care nu disting ro[ul de verde, `ncât ar trebui s\ apar\ tulbur\ri [i în recep]ia altor culori, ceea ce nu se înt^mpl\. O a doua teorie, formulat\ în 1872, de c\tre Hering, este denumit\ teoria bicromatic\ (sau tetracromatic\). Punctul de vedere al lui Hering este acela c\ exist\ 3 substan]e fotosensibile în conuri, dar, în func]ie de iradia]ia primit\ (put^nd declan[a un fenomen de asimila]ie sau dezasimila]ie), ele reac]ioneaz\ la culori diferite, rezult^nd patru culori fundamentale, care, amestec^ndu-se, dau toate celelalte nuan]e [i culori. Situa]ia este urm\toarea: Asimila]ie negru verde albastru

-

Dezasimila]ie alb ro[u galben

Dac\ ]inem cont de cele 4 culori fundamentale, vorbim de teoria tetracromatic\. Dac\ avem în vedere c\ tonurile culorilor rezult\ din excitarea a dou\ categorii de conuri, putem s\ denumim concep]ia bicromatic\. De c^nd se fac cercet\ri cu fascicole luminoase extrem de înguste (raze laser), s-a reu[it ob]inerea culorii galben folosind fascicole laser ro[ii [i verzi, ceea ce nu se poate explica prin concep]ia lui Hering. Cea mai recent\ teorie asupra vederii colorate apar]ine lui H. Hartridge (1947), fiind o concep]ie policromatic\. Ea presupune existen]a a 7 tipuri de receptori, dar nu c^te unul pentru fiecare culoare. Exist\ [i din ace[tia: unii sensibili numai la galben, iar al]ii numai la verde. Sunt [i receptori care reac]ioneaz\ la dou\ culori: la ro[u [i violet, la albastru [i violet. Hartridge face un compromis între teoria tricromatic\ [i cea bicromatic\. Dar laserul o infirm\ [i pe aceasta: cu fascicole foarte înguste de ro[u [i albastru s-au putut ob]ine senza]ii de toate culorile. Alte experien]e mai recente par a indica sensibilitatea la albastru ca apar]in^nd celulelor cu bastona[e, `n timp ce conurile ar reac]iona doar la galben [i verde. Problema se dovede[te foarte complex\. Unii se întreab\ dac\ n-ar avea [i segmentul cortical un rol [i, prin urmare, nu ar trebui s\ ne rezum\m la studiul retinei.

8. Sensibilitatea Nu orice stimul provoac\ o senza]ie. Dac\ este foarte slab, el nu e sesizat, nu excit\ organul senzorial corespunz\tor. Cu c^t un receptor reac]ioneaz\ la un stimul mai slab, cu at^t spunem c\ este mai sensibil. ~n leg\tur\ cu sensibilitatea, se descriu dou\ categorii de limite, de praguri: pragul absolut [i pragul diferen]ial. Pragul absolut de intensitate este cea mai mic\ intensitate a unei excita]ii capabile s\ provoace o senza]ie. Un fir de p\r c\z^nd pe pielea noastr\ nu e sesizat, dar o musculi]\, o sim]im. Deci greutatea insectei dep\[e[te pragul senza]iilor tactile, de contact. Sensibilitatea este inversul pragului: cu c^t pragul e mai mic, cu at^t sensibilitatea e mai mare. ~n afara pragurilor de intensitate, sunt [i alte praguri, c\rora s\ le spunem calitative. De pild\, un sunet de 16 perioade constituie pragul inferior al audibilit\]ii, iar 20.000 de vibra]ii constituie pragul superior. Exist\ [i praguri de discriminare: distan]a minim\ la care am sim]it dou\ puncte de contact pe piele ca fiind distincte constituie un prag de discriminare tactil\. El e foarte mic pe v^rful degetelor, dar destul de mare pe spinare. Pragul de discriminare

105

SENZA}IILE

vizual\ se refer\ la distingerea a 2 puncte apropiate. I se mai spune [i acuitate vizual\ [i ea este testat\ la oculist, c^nd ne consult\ pentru a aprecia m\rimea lentilelor de care am avea nevoie. Sensibilitatea variaz\ de la un organ senzorial la altul. Foarte mare este sensibilitatea vizual\. Dup\ S.I. Vavilov, 2 cuante de energie ar fi suficiente pentru a produce o senza]ie de lumin\. Pragul diferen]ial constituie acea m\rime minim\ cu care trebuie s\ se modifice intensitatea unui stimul pentru a se percepe o diferen]\. Dac\ avem în m^n\ o greutate de 1 kg [i cineva va ad\uga (f\r\ s\ vedem) înc\ 10 g, noi nu vom sesiza deosebirea. Pentru a o observa, ar fi nevoie s\ se adauge 33 g, adic\ 1/30 din m\rimea ini]ial\. Legea lui Bouguer-Weber arat\ c\ pragul diferen]ial se afl\ totdeauna într-un raport constant fa]\ de m\rimea la care se adaug\, adic\ Ds/S=K. ~n cazul greut\]ii, avem 1/30, dar în ce prive[te lumina, raportul e mult mai mic: 1/100. Dac\ un candelabru are 100 de becuri, e suficient s\ se mai aprind\ un singur bec pentru a sesiza o diferen]\. Studiind pragurile diferen]iale, fizicianul german G. Fechner a formulat o lege numit\ de el lege psihofizic\, formul^nd o rela]ie între excitant [i senza]ie: S = K·logE + C S = senza]ia; E reprezint\ excitantul, K [i C sunt constante. Conform cu aceast\ formul\, senza]ia cre[te mult mai încet dec^t excita]ia; ea e propor]ional\ nu cu m\rimea stimulului, ci cu logaritmul s\u. Altfel spus, c^nd excita]ia ar cre[te mult, în progresie geometric\, senza]ia nu s-ar intensifica dec^t conform unei progresii aritmetice. Cercet\ri experimentale numeroase au ar\tat, înc\ de pe timpul lui W. Wundt [i al lui G. Fechner, c\ rela]ia nu e valabil\ dec^t pentru intensit\]ile mijlocii ale excitantului. C^nd excitan]ii sunt foarte slabi ori foarte puternici, nu mai g\sim propor]ionalitatea dintre senza]ie [i logaritmul stimulului. Deci curba ob]inut\ nu este o linie dreapt\, ci cap\t\ o form\ asem\n\toare unui S înclinat, denumit\ sigmoid\ (vezi fig. 11).

Fig. 11. Curba reprezent^nd raportul dintre senza]ie [i excitant

Deci ecua]ia stabilit\ de Fechner nu constituie dec^t o schi]\ aproximativ\ a raporturilor existente între excita]ie [i senza]ie. Dar curba demonstrat\ experimental a fost reg\sit\ [i în alte cercet\ri.

106

PSIHOLOGIE GENERAL|

Astfel, s-a studiat reac]ia pupilar\. Pupila se mic[oreaz\ în raport cu cre[terea intensit\]ii luminii. Ast\zi exist\ procedee exacte pentru m\surarea diametrului pupilei [i înregistrarea m\rimii cu care ea se mic[oreaz\. E vorba de „pupilometrie”, realizat\ prin fotografierea pupilei de la o anume distan]\ fix\, standard. Folosindu-se lumin\ de diferite intensit\]i [i m\sur^ndu-se m\rimea contrac]iei sau dilat\rii pupilei, s-a constatat c\ diametrul pupilei este în raport invers cu logaritmul excita]iei luminoase. ~ntocmai ca [i în cazul legii lui Fechner, varia]ia e linear\ doar pentru valorile mijlocii ale intensit\]ii luminii. ~n ansamblu, se ob]ine tot o curb\ sigmoid\. Dac\ m\sur\torile lui Fechner se bazau pe constat\ri f\cute con[tient de c\tre subiec]i, în ce prive[te reac]ia pupilar\, ea este un reflex necon[tient, fenomen fiziologic. La fel stau lucrurile [i c^nd e vorba de reac]iile retinei. Retina excitat\ emite curen]i electrici foarte slabi. Amplificarea lor permite studiul excita]iilor retiniene. ~nc\ din 1895, studii ale varia]iei de poten]ial înregistrate în retina unei broa[te au ar\tat c\ acesta nu varia propor]ional cu intensitatea luminii, ci cu logaritmul ei. ~n 1956, Svaetichin a utilizat în acela[i scop microelectrozi (fire metalice a[a de sub]iri, înc^t pot fi implantate într-un grup foarte restr^ns de celule). El a utilizat celule izolate din retina unor pe[ti, supuse unor surse de lumin\ de intensit\]i diferite [i a ob]inut tot o curb\ sigmoid\. Cu microelectrozi au fost studiate [i varia]iile frecven]ei impulsului electric ale unui nerv auditiv din creierul de pisic\, atunci c^nd se produceau sunete l^ng\ urechea ei (în limita unei varia]ii de 30 dB). Aceste varia]ii erau în raport cu logaritmul intensit\]ii sunetelor [i se ob]inea aceea[i sigmoid\. ~n fine (în 1960), s-au implementat microelectrozi într-o por]iune a creierului unei maimu]e, por]iune aflat\ în rela]ie direct\ cu regiunea din occipital unde se produce proiec]ia stimulilor optici. M\sur^ndu-se, de asemenea, frecven]a influxului nervos în raport cu iluminarea ochiului, se ob]ine o curb\ sigmoid\. Toate aceste experien]e au verificat evolu]ia unor procese fiziologice în raport cu influen]a unor stimuli de ordin fizic, înc^t am putea vorbi nu de o lege „psiho-fizic\”, ci de una „fizico-fiziologic\”. Se pare c\ senza]iile noastre nu fac dec^t s\ traduc\ fidel excita]iile ap\rute în organele senzoriale, fenomene de ordin fiziologic, transmise cortexului. ~n ce prive[te fenomenul fiziologic al transmiterii excita]iei, dup\ H. Piéron, el ar implica modific\ri selective ale permeabilit\]ii unei membrane, [i anume ea se schimb\ pentru diverse categorii de ioni care poart\ sarcin\ electric\. Gheorghe Zapan, profesor la Universitatea din Bucure[ti, a stabilit c\ formula ce explic\ permeabilitatea membranelor verific\ toate datele publicate de G. Fechner [i al]ii. Deci aceast\ ecua]ie explic\ modific\rile înregistrate de pragul diferen]ial pentru toate valorile excitantului; ea reprezint\ formula matematic\ (o ecua]ie diferen]ial\) ce se traduce grafic printr-o sigmoid\, corect^nd astfel ecua]ia propus\ de psihologul german în secolul trecut. De[i Gh. Zapan a publicat constat\rile sale înc\ din 1960, ele nu sunt cunoscute în str\in\tate, c\ci publica]iile noastre aveau o slab\ circula]ie. Se mai adaug\ [i cercet\ri f\cute în Statele Unite, care contest\ în întregime rezultatele lui Fechner. Aceast\ categorie de investiga]ii am putea-o denumi „psihofizica subiectiv\”.

SENZA}IILE

107

9. Psihofizica subiectiv\ Cercet\rile f\cute de Fechner [i în laboratorul lui W. Wundt se bazau pe experimente în care se cerea subiectului s\ aprecieze dac\ simte sau nu o diferen]\ între excitan]i, f\r\ s\ i se pretind\ constat\ri privind m\rimea unor diferen]e dintre doi stimuli de acela[i fel. ~nc\ din 1872, un fizician belgian (Plateau) a avut ideea de a cere subiec]ilor aprecierea unor diferen]e egale dintre doi excitan]i vizuali. Se prezentau dou\ cartoane colorate în gri, între care diferen]ele de nuan]\ erau mari [i se cerea alegerea dintr-o serie de alte cartoane a unuia care, intercalat între primele dou\, s\ fie tot at^t de închis fa]\ de cel mai deschis, pe c^t era cel de-al doilea mai închis fa]\ de el. Adic\ se cerea s\ împart\ intervalul de luminozitate exact în dou\. Apoi opera]ia se repeta, intercal^nd un alt carton între primele dou\ [.a.m.d., p^n\ c^nd diferen]a între dou\ cartoane devenea minim\. Se ob]inea în acest fel o serie de cartoane între care diferen]ele de luminozitate erau (subiectiv) egale. Efectu^nd asemenea experien]e, Plateau a infirmat formula lui G. Fechner sus]in^nd c\ senza]ia nu e propor]ional\ cu logaritmul excita]iei, ci cu r\d\cina ei p\trat\, ceea ce implic\ o cre[tere mai lent\ a senza]iei fa]\ de cea sus]inut\ de filosoful german. Procedeul utilizat de Plateau era greoi. Mult mai simplu a fost aparatul confec]ionat de Richardson [i Ross. Ei înm^nau subiectului un receptor telefonic în care se auzeau zgomote slabe [i îi cereau ca, folosind un buton ce amplifica sunetele, s\ produc\ sunete de 2 ori mai puternice ori de 2 ori mai slabe; apoi de 3 ori mai puternice [.a.m.d. Experimentatorul, folosind un audiometru, înregistra amplific\rile reale. Merg^nd pe aceast\ cale, în special americanul S. Stevens [i fiul s\u, R. Stevens, au f\cut zeci de experien]e în care cereau subiec]ilor s\ produc\ tot felul de excitan]i: de 2-3 ori mai puternici, de 2-3-4 ori mai slabi [.a.m.d. Dup\ ei, formula privind evolu]ia senza]iilor în raport cu cre[terea stimulilor era y=KSn, în care y (psi) este m\rimea senza]iei, iar S cea a stimulilor. Exponentul „n” îns\ ar varia de la un organ senzorial la altul, înc^t raporturile dintre excitant [i senza]ie ar fi foarte diferite. ~ntr-adev\r, dac\ „n” e mai mare dec^t 1 înseamn\ c\ senza]ia cre[te mai mult dec^t excita]ia, iar dac\ „n” este frac]ionar, ea se m\re[te foarte pu]in. De pild\ 320,20=321/5=2. S. Stevens g\se[te varia]ii foarte mari ale lui „n”. Iat\ c^teva din valorile înregistrate de „n”: n sunet 0,30 lumin\ 1,20 miros (cafea) 0,55 temperatur\ 1,00 (rece pe bra]) temperatur\ 1,60 (cald pe bra]) tact 1,10 De[i Stevens, tat\l [i fiul, au f\cut numeroase cercet\ri, modul lor de organizare [i rezultatele au fost viu criticate: au determinat pu]ine puncte de compara]ie (c^te 5) [i într-o serie de valori extrem de inegale (pentru curentul electric de 1-2,5 ori, dar pentru sunet de 1-10.000). Apoi determin\rile au fost f\cute totdeauna pentru m\rimi îndep\rtate de prag [i utiliz^ndu-se pu]ini subiec]i (10-12). Cea mai important\ obiec]ie se refer\ la rezultate: au ob]inut dispersii foarte mari, datele sunt foarte r\sp^ndite. De exemplu, pentru a aprecia ce sunet reprezint\ 1/2 din intensitatea de

108

PSIHOLOGIE GENERAL|

60 dB, în jurul valorii de 30 dB, aprecierile variaz\ extrem de mult: de la abateri de 2-3 dB p^n\ la 18 dB ([i nu doar una, ci mai multe). Or, se [tie, c^nd dispersia este mare înseamn\ c\ [i influen]a înt^mpl\rii e foarte mare, intervenind numero[i factori. Al]ii au ref\cut investiga]iile lui Stevens [i n-au g\sit o func]ie de putere, ci o sigmoid\! P^n\ la urm\ s-a efectuat o serie de cercet\ri infirm^nd net pozi]ia amintit\. Astfel, W. McGill, lucr^nd cu 10 subiec]i care au efectuat estim\ri asupra sunetelor, a ob]inut aprecieri a[a de deosebite, înc^t el a sus]inut c\ nu se pot ob]ine date generale, ci doar ni[te „ecua]ii personale”. Cea mai serioas\ investiga]ie a fost realizat\ de F. Jones [i M. Marcus (în 1961). Ei au utilizat 49 de subiec]i, supun^ndu-i de 2 ori la probe [i cer^ndu-le c^te 7 aprecieri numerice în trei organe senzoriale (greutate, miros [i gustul s\rat). Au rezultat 294 de curbe. Analiza de varian]\ efectuat\ (coeficientul F al lui Snédécor) pune în lumin\ diferen]e semnificative între cele 3 modalit\]i senzoriale, dar [i între indivizi. E vorba, deci, de o mare variabilitate [i nu se pot stabili legi generale în cadrul psihofizicii subiective (datele [i aprecierile în aceast\ chestiune provin din La Psychophysique, H. Piéron, 1963). Ca urmare a acestei situa]ii, psihofizica subiectiv\ a stat în centrul aten]iei unui simpozion al Asocia]iei de Psihologie {tiin]ific\ de Limb\ Francez\ (în 1961); simpozioanele acestea au întotdeauna un înalt nivel [tiin]ific. Acolo s-a tras concluzia: metodele directe de m\surare a intensit\]ii senza]iilor nu ne dau indica]ii asupra m\rimilor ca atare, ci doar despre felul în care subiec]ii lucreaz\ cu m\rimi. Aprecierea direct\ a faptului c\ o senza]ie e de 2 sau de 3 ori mai intens\ dec^t alta este extrem de dificil\, fiind influen]at\ de mul]i factori; de aici decurge [i înregistrarea unei mari varia]ii în cuantificare. Metoda preconizat\ de G. Fechner este mult mai precis\, întruc^t se cere subiectului s\ constate doar dac\ percepe sau nu o diferen]\. ~nc^t adev\rata lege a raportului dintre stimul [i senza]ie (de fapt dintre stimul [i excita]ia organului senzorial) este aceea precizat\ de Gh. Zapan, lege care se reprezint\ grafic printr-o curb\ sigmoid\. Dar S. Stevens nu s-a sinchisit de concluziile acestui simpozion. A continuat s\ publice cercet\ri de acela[i gen, împodobite cu grafice [i vorbind de simplitatea surprinz\toare a metricii senzoriale. El a profitat de situa]ia c\ psihologii americani nu citesc publica]iile în francez\ (fapt viu criticat de Jean Piaget) [i de prestigiul numerelor, al reprezent\rilor grafice. Ast\zi, înc\ mai sunt pomenite prin manuale cercet\rile sale, de[i s-a dovedit inexactitatea concluziilor, pe c^nd o contribu]ie valoroas\, cum este aceea a lui Gh. Zapan, este ignorat\. Oricare ar fi raportul dintre excitant [i senza]ie, dac\ el este constant, atunci o persoan\ poate ajunge s\ aprecieze exact intensitatea unui stimul. Este ceea ce a ar\tat o serie de experien]e. F\c^ndu-se mai multe investiga]ii privind aprecierea luminozit\]ii unei surse de c\tre 3 persoane, s-a constatat o precizie cresc^nd\ în evalu\rile f\cute. De asemenea, un subiect, f\cea `nc\ de la începutul exerci]iilor aprecieri foarte exacte. Explica]ia? Era pilot naval [i meseria sa îl obliga s\ compare [i s\ determine c^t mai exact luminozitatea unor faruri, acesta fiind unul din criteriile identific\rii lor. A[adar, experien]a îmbun\t\]e[te foarte mult evaluarea intensit\]ii unor senza]ii. Acesta este unul din factorii explic^nd de ce S. Stevens ob]inea o a[a de mare varietate de r\spunsuri în investiga]iile sale. Rolul experien]ei apare [i mai evident c^nd cerem aprecierea unor lungimi, suprafe]e, distan]e care, fiind mai str^ns legate de practic\, permit aprecieri exacte, mai ales din partea profesioni[tilor exersa]i în aceast\ privin]\.

SENZA}IILE

109

10. Adaptarea [i interac]iunea senza]iilor Sensibilitatea unui organ senzorial nu r\m^ne constant\. Majoritatea organelor senzoriale î[i modific\ sensibilitatea în raport cu intensitatea stimulilor ce ac]ioneaz\ asupra lor. Aceast\ modificare este numit\ adaptare. C^nd stimulii sunt puternici, sensibilitatea scade [i, invers, c^nd sunt slabi, sensibilitatea cre[te. Sc\derea sensibilit\]ii tactile, de contact, se observ\ c^nd ne îmbr\c\m: nu mai sim]im dec^t vag atingerea hainelor (în 3 secunde, ea scade p^n\ la 1/5 din valoarea ini]ial\). Adaptarea sim]ului termic e [i ea puternic\. Se poate observa cu u[urin]\ efectu^nd urm\toarea experien]\: folosim 3 recipiente, unul din ele con]in^nd ap\ foarte cald\ (40° Celsius), în care introducem m^na dreapt\, un al doilea cu ap\ rece (10°), în care punem m^na st^ng\; dup\ ce ]inem m^inile în ap\ cam 1 minut, le plas\m în vasul din mijloc, unde este ap\ c\ldu]\ (28°). M^na dreapt\ va resim]i acest lichid ca fiind rece, deoarece sensibilitatea sa la c\ldur\ a sc\zut mult, iar m^na st^ng\ o va sim]i cald\, în cazul ei sc\z^nd sensibilitatea la rece. {i în cadrul sim]ului olfactiv se realizeaz\ o puternic\ adaptare, ceea ce îi favorizeaz\ pe muncitorii care lucreaz\ în întreprinderi unde, inevitabil, se produc mirosuri nepl\cute. Foarte mare este adaptarea ochiului la întuneric. Pupila cre[te de 17 ori, dar dup\ o or\, sensibilitatea vizual\ poate spori de 200.000 ori, datorit\ intr\rii în func]iune a celulelor cu bastona[e. Descre[terea sensibilit\]ii, c^nd trecem de la obscuritate la lumin\, se produce mult mai repede. Totu[i în primul minut suntem orbi]i. O slab\ adaptare se observ\ îns\ la auz [i la durere. Aparenta sl\bire a unui sunet este efectul deplas\rii aten]iei, nu al adapt\rii. De asemenea, o durere acut\ nu descre[te dec^t dac\ diminueaz\ îns\[i cauza ei. Sensibilitatea unui organ senzorial se modific\ nu numai datorit\ unei stimul\ri specifice lui, ci [i prin excitarea altui organ senzorial, fenomen dovedind existen]a unei interac]iuni între diversele sim]uri. P. Lazarev a demonstrat c\ sunetul constant al unui diapazon este auzit mai tare c^nd, simultan, se aprinde o lumin\ [i mai slab c^nd ea se stinge. Interac]iunea pare a fi valabil\ pentru to]i receptorii. S.V. Kravkov a ilustrat aceast\ ipotez\ prin numeroase studii. El a demonstrat cum cre[te sensibilitatea vederii crepusculare (la o lumin\ slab\) c^nd ne [tergem fa]a [i g^tul cu ap\ rece (excitarea sim]ului termic), c^nd mestec\m tablete dulci-acrii (stimulare gustativ\) [i c^nd ne for]\m respira]ia (influen]a interoceptorilor). Interac]iunea nu are drept efect numai cre[terea sensibilit\]ii, ci [i sc\derea ei, dac\ excitan]ii au o mare intensitate. Sunetele slabe produc o cre[tere a sensibilit\]ii vizuale, dar cele puternice cauzeaz\ o sc\dere a ei. Un alt fenomen de interac]iune senzorial\ îl constituie a[a-numita „sinestezie”: c^nd un stimul ac]ioneaz\ asupra unui receptor, el poate produce, în acela[i timp, [i senza]ii caracteristice unui alt analizator. De aceea vorbim de sunete ascu]ite ori reci. Sau pictorii caracterizeaz\ unele culori ca fiind calde, iar altele reci. Edmond Gruber, primul psiholog care a înfiin]at un laborator de psihologie experimental\ la Universitatea din Ia[i (în 1893), a f\cut cercet\ri interesante privind „audi]ia colorat\”, studiind în special pe N. Beldiceanu. E vorba de persoane c\rora o melodie le cauzeaz\ [i viziunea anumitor culori. De altfel, muzicienii spun uneori c\ este „o melodie luminoas\”. Aceste experien]e [i fapte observate dovedesc unitatea fenomenelor psihice, chiar [i în domeniul senza]iilor, care prin structura organelor de sim], descompun, analizeaz\ aspectele diverse ale lumii reale.

110

PSIHOLOGIE GENERAL|

C APITOLUL X

PERCEP}IA Am ar\tat c\ la omul adult nu mai g\sim senza]ii pure. Orice senza]ie evoc\ altele, inclusiv variate impresii anterioare, rezult^nd un fenomen complex denumit percep]ie. Percep]ia const\ într-o cunoa[tere a obiectelor [i fenomenelor în integritatea lor [i în momentul c^nd ele ac]ioneaz\ asupra organelor senzoriale. Spre deosebire de senza]ie, care red\ o însu[ire izolat\ a unui obiect, percep]ia realizeaz\ o impresie global\, o cunoa[tere a obiectelor în întregime, în unitatea lor real\. De[i ne furnizeaz\ o imagine sintetic\, percep]ia efectueaz\ o mare selec]ie. De exemplu, nervul optic are o enorm\ capacitate de transmisie: 400 milioane de bi]i pe secund\ (or, o carte de 500 pagini con]ine cam 100 milioane de bi]i!). Dar creierul nu poate asimila mai mult de 100 bi]i pe secund\. Deci percep]ia nu constituie o reflectare fotografic\ fidel\, ea selecteaz\ informa]iile [i le prelucreaz\. Nu e vorba at^t de o reducere, c^t de un fel de rezumare a lor. Creierul nostru are o capacitate de rezumare [i prelucrare care întrece cu mult posibilit\]ile tehnicii contemporane. Percep]ia constituie un act de sesizare a realit\]ii concrete. Se pot descrie dou\ conduite principale: identificarea [i discriminarea. Unii adaug\ [i o a treia, „detec]ia”. Uit^ndu-ne pe fereastra trenului în mi[care, observ\m în dep\rtare „ceva” care se mi[c\. Aceasta ar fi detec]ia. Apropiindu-ne de locul respectiv, identific\m un cal care pa[te, iar ajung^nd mai aproape, distingem o serie de am\nunte: e legat cu o fr^nghie, e slab, e sup\rat de mu[te; asemenea detalii implic\ o discriminare.

1. Complexitatea percep]iei Identificarea [i discriminarea sunt posibile numai datorit\ interven]iei unor numeroase procese psihice. S\ începem cu un exemplu. ~ntr-o poian\ z\rim un stejar masiv. De la el primim o serie de senza]ii de culoare, miros, sunetele provocate de fo[netul frunzelor; dac\ ne apropiem [i punem m^na pe trunchi, sesiz\m o scoar]\ aspr\, br\zdat\. Totu[i percep]ia nu se reduce la suma acestor senza]ii. Mai înt^i, arborele ne apare ca un tot unitar, pe care-l recunosc ca fiind un stejar, apoi, de[i imaginea lui se produce pe retin\, eu îl v\d departe de mine, la 20 sau 30 de metri. Sunt sigur c\ exist\ în mod real [i nu-l visez. ~n fine, de[i imaginea sa pe retin\ este r\sturnat\, îl v\d a[a cum este, cu r\d\cina în jos [i coroana în sus. Aceste caracteristici sunt posibile în primul r^nd datorit\ unei sinteze senzoriale care se produce în c^mpurile asociative situate în jurul zonelor de proiec]ie aflate în cortex. A[a cum am men]ionat mai sus, senza]iile interac]ioneaz\. Mai mult, unii psihologi au formulat o lege: legea fuziunii senzoriale (senza]iile produse simultan tind s\ se contopeasc\). Lor li se adaug\ multe reprezent\ri formate în experien]a noastr\ anterioar\. Ele contribuie la îmbog\]irea percep]iei, la multiplicarea detaliilor [i la claritatea ei. C^nd cobor^m prima oar\ din tren în pia]a unui or\[el necunoscut, nu observ\m prea multe lucruri. Dar dac\ st\m acolo mai mult\ vreme [i trecem frecvent prin acel loc, înainte de plecare, uit^ndu-ne în urm\, vedem în pia]\ multe detalii: în col] se afl\ o cofet\rie, în dreapta e drumul ce duce la r^u etc. ~n leg\tur\ cu acest aspect, este interesant\ o experien]\ a lui Bagly. Imaginile primite de ochii no[tri fuzioneaz\ în creier. Dar dac\ ele sunt foarte diferite nu se pot

PERCEP}IA

111

contopi [i atunci vedem numai una din cele dou\ imagini formate pe retinele ochilor. Bagly a pus unor subiec]i ochelari av^nd imagini deosebite pentru ochiul drept, fa]\ de cele pentru ochiul st^ng. Una înf\]i[a un peisaj rural tipic mexican, iar cealalt\ o fotografie urban\ caracteristic\ Statelor Unite. Desigur, el a folosit mai multe asemenea imagini. Chestion^nd subiec]ii din Mexic, ace[tia vedeau aproape tot timpul numai peisaje mexicane, pe c^nd studen]ii americani z\reau aspecte or\[ene[ti din S.U.A. Selec]ia era dictat\ de bog\]ia reprezent\rilor acumulate de-a lungul anilor. Dar în percep]ie este implicat\ [i g^ndirea. Dac\ filosofii empiri[ti (ca John Locke [i O. Hume) considerau percep]iile ca fiind complexe de senza]ii [i imagini, Immanuel Kant a comb\tut aceast\ eroare, subliniind rolul important al g^ndirii. ~n capitolul „Estetica transcedental\” din cartea Critica ra]iunii pure, Kant prezint\ materialul senzorial (numit de el intui]ie) ca fiind haotic; el este organizat de c\tre concepte [i categorii. Cu alte cuvinte, eu percep un stejar fiindc\ am no]iunea de stejar; f\r\ aceast\ no]iune, eu n-a[ putea realiza o identificare. Spune marele filosof: „nici conceptele f\r\ o intui]ie care s\ le corespund\ într-un mod oarecare, nici intui]ia f\r\ concept nu pot da o cunoa[tere”. ~n alt loc, adaug\: „Conceptele a priori sunt condi]ii a priori ale posibilit\]ii experien]ei”. ~ntr-adev\r, eu nu pot recunoa[te o garoaf\ dac\ nu am deja o idee despre caracteristicile acestei flori. ~n mintea mea are loc o rapid\ compara]ie între floarea din fa]a mea [i garoafele percepute în trecut. Este implicat\ o analiz\ a acestor imagini, adic\ observarea unor detalii privind forma florii, mirosul ei, frunzele, care îmi permit s\ fac o leg\tur\ (deci o sintez\) între ceea ce v\d [i ceea ce [tiu. Dar compara]ia, analiza, sinteza sunt opera]ii fundamentale ale g^ndirii. Astfel, percep]ia implic\ g^ndire, o g^ndire concret\ [i care, c^nd e vorba de obiecte familiare, este extrem de rapid\, contopindu-se cu producerea senza]iilor. Ca dovad\ avem o anomalie ap\rut\ în unele tulbur\ri mintale: „agnoziile”. Bolnavul, de[i are sim]urile intacte, nu recunoa[te obiecte familiare; nu [tie s\ foloseasc\ nici un fier de c\lcat sau o lopat\! Percep]ia este considerat\ de filosofii empiri[ti ca o prim\ treapt\ a cunoa[terii. Dar, de[i este indisolubil legat\ de g^ndire, ea nu constituie o cunoa[tere aprofundat\. Numai continuarea analizei [i compara]iilor permite g^ndirii s\ dezv\luie esen]ialul în spatele aparen]elor care ocup\ primul plan în cunoa[terea perceptiv\. ~n schimb, aceast\ cunoa[tere elementar\ este suficient\ [i foarte necesar\ pentru reglarea ac]iunilor imediate. F\r\ o percep]ie clar\ n-am nimeri clan]a u[ii, nu ne-am putea înnoda [ireturile la pantofi etc. ~ntre percep]ie [i mi[care este o indisolubil\ leg\tur\. Am v\zut c\ o cunoa[tere prin sim]ul tactil implic\ mi[carea m^inii pe suprafa]a obiectului. La fel, observarea unei persoane implic\ mi[c\ri rapide ale ochilor, contur^nd-o. Aparate precise, înregistr^nd mi[c\rile oculare, arat\ oscila]iile lor sistematice [i rapide. N. Syllamy scrie despre percep]ie: „conduit\ psihologic\ deosebit de complex\, prin care un individ organizeaz\ senza]iile sale [i ia cuno[tin]\ de real” (Syllamy, N., p. 213). El nu se refer\ la un comportament con[tient, mi[c\rile realiz^ndu-se spontan, automat [i nu numai pentru explorare, ci [i pentru m^nuirea obiectelor, act reglat totdeauna perceptiv. Folosindu-se un aparat extrem de sensibil pentru înregistrarea contrac]iilor musculare (miograf), se constat\ în timpul unei percep]ii, de pild\ a unui fier\str\u, simultan, u[oare contrac]ii musculare similare celor prezente în timpul m^nuirii lui. ~nc^t mi[c\rile intr\ chiar în structura percep]iei, al\turi de senza]ii [i reprezent\ri. Dar toate procesele men]ionate se contopesc extrem de repede, instantaneu, în actul perceptiv. A.N. Leontiev compara constituirea unei percep]ii cu cea a form\rii

112

PSIHOLOGIE GENERAL|

imaginii pe ecranul unui televizor. Aceasta se ob]ine prin parcurgerea ecranului de c\tre un spot cu lumin\ variabil\, de la st^nga spre dreapta [i de sus în jos, pe 625 de linii. ~ntregul parcurs nu dep\[e[te 1/25 dintr-o secund\, a[a înc^t, datorit\ persisten]ei senzoriale, punctele se contopesc [i avem o întreag\ imagine. La fel, în actul perceptiv se sudeaz\ într-un tot senza]iile, reprezent\rile, opera]iile g^ndirii [i mi[c\rile. Iu]eala procesului ne face s\ avem impresia unei imagini statice [i omogene. ~n percep]ie intervin [i o serie de atitudini. Mai înt^i este prezent\ o atitudine motorie: pozi]ia, postura pe care se sprijin\ comportamentul nostru e în rela]ie cu ceea ce observ\m. Portarul, într-un meci de fotbal, adopt\ mereu o pozi]ie din care s\ vad\ mai bine mingea [i s\ o poat\ prinde. Subalternul care `l vede pe [eful s\u apropiindu-se, ia imediat pozi]ia necesar\ pentru un salut respectuos. Atitudinea motorie preg\te[te percep]ia [i ac]iunea optim\. C^nd vrem s\ auzim bine ce spune o persoan\, adopt\m o anume atitudine, c^nd privim departe – o alta, [i c^nd gust\m o pr\jitur\ – alta. Aceast\ atitudine face corp comun cu percep]ia, ca [i mi[c\rile reglate de ea. Un rol [i mai important îl au atitudinea intelectual\, starea de preg\tire cognitiv\, punctul de vedere, orientarea în situa]ie (în englez\ i se spune set, în german\ Einstellung [i în rus\ ustanovka). ~nc\ din 1904, Külpe, utiliz^nd un tahistoscop (aparat care expune un timp foarte scurt o imagine), a prezentat subiec]ilor ni[te cartona[e pe care se aflau figuri geometrice de variate forme [i foarte diferit colorate. Cei solicita]i s\ observe num\rul [i forma figurilor re]ineau multe, dar nu puteau indica dec^t foarte pu]ine culori. Ceilal]i, cer^ndu-li-se re]inerea culorilor, dimpotriv\, î[i aminteau multe nuan]e, dar nu puteau da detalii legate de num\rul [i forma figurilor. Deci starea de preg\tire perceptiv\ determin\ o puternic\ selec]ie în materialul perceput. (Paul Popescu-Neveanu a denumit acest fenomen „montaj”, ceea ce nu mi se pare nimerit – dat\ fiind rezonan]a sa tehnic\, îns\ are avantajul de a fi un singur cuv^nt, în loc de trei.) Apoi aceast\ orientare prealabil\ duce la cre[terea sensibilit\]ii: noaptea, pilotul unei nave va z\ri mult mai repede un far c^nd se a[teapt\ s\ apar\, dec^t atunci c^nd îl vede din înt^mplare. ~n fine, „montajul” poate duce [i la distorsiuni, la iluzii. D. Uznadze (psiholog din Gruzia) a ini]iat multe cercet\ri în acest sens. De exemplu, unui subiect i se pun în m^n\ succesiv dou\ bile inegale ca m\rime (el fiind cu ochii acoperi]i), de mai multe ori la r^nd. Apoi, c^nd i se pun dou\ bile egale, persoana le va resim]i tot ca inegale. S-a constatat c\ starea de preg\tire nu e neap\rat con[tient\. O persoan\ a fost hipnotizat\. ~n timpul somnului hipnotic i se prezentau spre compara]ie dou\ bile inegale de mai multe ori. Trezit din hipnoz\ [i d^ndu-i-se bile egale, el le aprecia ca inegale. Deci montajul se poate realiza [i la nivelul incon[tientului (Natadze, R., pp. 469-474). St\rii de preg\tire i se datoreaz\ [i iluzia lui Demoor-Charpentier. D\m unei persoane s\ compare dou\ cuburi de lemn inegale ca m\rime, dar absolut egale ca greutate. Ea va aprecia ca fiind mai greu cubul mai mic: ne preg\tim cu un efort mai mare pentru cubul mai mare, care de obicei e mai greu; nefiind mai greu, ni se pare mai u[or. Aceast\ iluzie este o prob\ de normalitate psihic\: bolnavii mintal apreciaz\ cuburile ca egale! E dificil de interpretat un fenomen ca acela al st\rii de preg\tire. Dup\ P. Oléron, a adopta o atitudine înseamn\ a adopta o metod\, un mod de a aborda un lucru, nu neap\rat pe plan real, c\ci noi ac]ion\m [i pe plan mintal, ini]iem ac]iuni mentale, ceea ce influen]eaz\, desigur, procesul perceptiv. Ad\ug\m [i observa]ia c\ starea de preg\tire condi]ioneaz\ aten]ia, fenomen prin esen]\ selectiv, dar natura ei este departe de a ne fi clar\.

PERCEP}IA

113

~n percep]ie, mai intervine [i un alt fel de atitudine, atitudinea afectiv\: o dispozi]ie subiectiv\ a persoanei de a reac]iona pozitiv sau negativ fa]\ de o situa]ie, persoan\ ori fa]\ de o simpl\ afirma]ie. Dac\ prezent\m imaginile unor variate obiecte la tahitoscop [i înregistr\m timpul minim de expunere necesar pentru a fi recunoscute de o persoan\, c^nd este fl\m^nd\, va recunoa[te mult mai repede un aliment dec^t obiecte f\r\ vreo rela]ie cu m^ncarea. ~n schimb, descifrarea unor cuvinte prezentate la acela[i aparat se face mult mai greu dac\ sunt obscene [i [ocante. J. Bruner a cerut unor copii ca, folosind o diafragm\, s\ aprecieze m\rimea diferitelor monede. S-a constatat tendin]a lor de a supraestima m\rimea monezilor mai valoroase. Atitudinea, interesele influen]eaz\ puternic selec]ia perceptiv\. S\ presupunem o excursie organizat\ cu autocarul, la care particip\ persoane av^nd diferite profesii. Ca de obicei, ma[ina se opre[te în v^rful unui deal [i pasagerii sunt invita]i s\ coboare [i s\ admire priveli[tea: în vale se vede o b\tr^n\ p\dure. ~n func]ie de preocup\rile lor, legate de profesie, pictorul va aprecia bog\]ia coloritului, un naturalist se va mira v\z^nd la marginea p\durii un arbore care nu cre[te de obicei la aceast\ latitudine, pe c^nd inginerul silvic se va indigna observ^nd numeroasele t\ieri clandestine vizibile. ~n general, exist\ tendin]a de a vedea ce ne convine [i de a remarca mult mai greu ceea ce contrazice aspira]iile noastre. Testele proiective utilizeaz\ aceste deform\ri [i selec]ii pentru a diagnostica motivele [i complexele unei persoane. Influen]a afectivit\]ii pare a se face resim]it\ [i în cazul percep]iilor subliminale. Percep]ia subliminal\ este cea ale c\rei efecte se fac resim]ite, de[i excitan]ii ce o produc se afl\ sub pragul senzorial, fie cel de intensitate, fie cel referitor la timpul de expunere (expunerea dureaz\ prea pu]in timp pentru ca stimulul s\ fie sesizat). Prima semnalare a percep]iei subliminale a f\cut-o Vicary în 1957. ~n pauza unui film se proiecta o reclam\ care recomanda publicului s\ m\n^nce floricele. Vicary a introdus pe film [i un mesaj: „be]i Coca-Cola”, care dura îns\ prea pu]in pentru a fi receptat în mod con[tient. Cei care plecau de la film aveau ambele posibilit\]i: s\ cumpere floricele sau Coca-Cola. Or el a înregistrat mult mai multe achizi]ii de Coca-Cola dec^t de floricele. Deci percep]ia subliminal\ [i-ar fi f\cut efectul. Atunci s-a f\cut mult\ v^lv\, pun^ndu-se problema dac\ oamenii n-ar putea fi manipula]i prin indica]ii subliminale. De fapt, experien]a lui Vicary era neconcludent\. Ea a avut loc vara [i c\ldura te dirija mult mai verosimil c\tre o b\utur\, dec^t spre floricele. Apoi, cum acestea erau s\rate, chiar [i cei ce le cump\rau luau [i Coca-Cola pentru a-[i ast^mp\ra setea. Totu[i, influen]a percep]iilor subliminale a fost dovedit\ [i prin alte experien]e. De exemplu, în Fran]a, Zajonc a prezentat subiec]ilor, la televizor, poligoane de forme variate, timp de o miime de secund\. Subiec]ii nu puteau s\ le perceap\. Apoi, r^nd pe r^nd, a prezentat poligoanele expuse subliminal împreun\ cu altele, solicit^nd persoanelor supuse experien]ei anterioare s\ aleag\ figurile care le plac mai mult. S-a constatat c\ au fost preferate mult mai multe poligoane din cele proiectate anterior, dec^t cele înf\]i[ate prima oar\, cu toate c\ nici un poligon expus subliminal n-a fost recunoscut ca atare. Rezult\ o influen]are a evalu\rilor prin prezentare subliminal\, care pare a avea un ecou afectiv. O observa]ie cotidian\ confirm\ aceast\ constatare. C^nd ie[im în fa]a unui cunoscut, luat prin surprindere, pe fizionomia lui observ\m, în prima frac]iune de secund\, o expresie bucuroas\ sau contrariat\, în func]ie de sentimentele pe care el le are (în mod sincer) fa]\ de noi: e momentul percep]iei subliminale. Imediat ce

114

PSIHOLOGIE GENERAL|

devine con[tient de identitatea noastr\, pe fa]\ i se a[terne expresia amabil\ – cerut\ de polite]e –, dar care nu spune nimic despre atitudinea sa real\. Tot percep]ia subliminal\ explic\ urm\torul fapt: mergem pe strad\ [i ne vine în minte imaginea unui cunoscut, c^nd, deodat\, iat\-l în fa]\ noastr\! „Tocmai m\ g^ndeam la tine!” spunem noi, dar, de obicei, imaginea lui ne-a fost evocat\ datorit\ unei percep]ii subliminale provocate de vederea la mare distan]\ a siluetei sale.

2. Percep]ia formelor A. Obiect [i fond în percep]ie Forma obiectelor din jur ne permite identificarea lor. Recunoa[terea necesit\ o distinc]ie între obiect [i ambian]a în care se afl\. ~n psihologie (ca [i în pictur\), se vorbe[te de obiect [i fond. C^nd percepem ceva, nu e sesizat totul cu aceea[i claritate. Privesc un trandafir care `mi apare foarte clar, în toate am\nuntele sale; el constituie „obiectul percep]iei”. ~n acela[i timp, iarba din jur, p\m^ntul, casa din spate apar foarte neclar – ele formeaz\ „fondul percep]iei”. ~n cazul amintit, cristalinul se acomodeaz\ distan]ei la care se afl\ floarea – de unde claritatea imaginii sale. ~n alte situa]ii îns\, intervine doar aten]ia, ca atunci c^nd elevul se uit\ la profesor, dar ascult\ ceea ce îi poveste[te colegul de banc\, vorbele acestuia fiind obiectul real al percep]iei sale auditive. ~n func]ie de situa]ie, de modific\rile ce survin obiectiv sau subiectiv, fondul poate deveni obiect al percep]iei, iar ceea ce a fost obiect apare neclar, constituind fondul. De pild\, o mi[care intervenind l^ng\ trandafir ne atrage aten]ia [i un g^ndac devine centrul preocup\rilor noastre, floarea intr^nd în fondul imprecis al senza]iilor. De ce depinde distinc]ia dintre obiect [i fond? Ea este influen]at\ at^t de cauze obiective c^t [i de cauze subiective. Cauze obiective: a) Diferen]ele nete între un obiect [i altele înconjur\toare; acestea se pot reliefa prin conturarea precis\ a limitelor, prin forma pregnant\ a unui corp sau prin deosebiri mari în ce prive[te coloritul. Un automobil negru se distinge net de albul peretelui unei case pe care se profileaz\. Contrastul de culoare e menit s\ ne atrag\ aten]ia cu u[urin]\: o floare ro[ie se distinge f\r\ dificultate, dar poate sc\pa neobservat\, c^nd are în spate o perdea tot ro[ie. De aceste propriet\]i se ]ine cont în confec]ionarea reclamelor, care trebuie s\ atrag\ aten]ia cu u[urin]\. Dimpotriv\, în armat\ se iau m\suri pentru ca at^t hainele osta[ilor, c^t [i utilajele (tancurile, tunurile) s\ fie colorate la fel cu mediul ambiant (kaki sau verde închis – vara [i alb – iarna), iar contururile s\ fie estompate (culorile diferite sunt aplicate neuniform, form^nd pete cu contururi neregulate). ~n acest fel, un tanc v\zut de departe nu poate fi deosebit de o c\pi]\. b) Un alt aspect obiectiv îl constituie mi[carea unui corp în raport cu ambian]a. Cauzele subiective constau în: a) rela]iile unui obiect cu experien]a mea, cu ac]iunile mele; bagajul de reprezent\ri existent favorizeaz\ depistarea lui; b) raportul dintre unele aspecte ale imaginii percepute [i interesele, dorin]ele noastre: mama î[i distinge imediat copilul într-o aglomera]ie uman\.

115

PERCEP}IA

B. Constan]a percep]iei ~n ansamblul unei percep]ii, nu toate detaliile au aceea[i importan]\. De exemplu, v\d venind de departe o persoan\ [i o recunosc: e prietenul meu N. Dar la aceast\ distan]\ nu se pot distinge tr\s\turile fe]ei, eu îl recunosc dup\ statura sa înalt\, fa]a oval\ [i mersul hot\r^t. Aceste tr\s\turi caracteristice sunt denumite „indici de recunoa[tere”. Ei sunt deosebit de importan]i pentru realizarea lecturii rapide a unui text, c^nd nu exist\ r\gazul distingerii tuturor literelor din care se compun cuvintele. Cuvintele sunt „ghicite” mai ales pe baza primelor [i ultimelor litere. Iat\ acela[i cuv^nt scris incomplet în dou\ feluri: ..ec..i.ita.e ele...ic...te. ~n forma a doua se distinge mai u[or termenul de „electricitate”. Comparativ, partea de sus a literelor e mai important\ dec^t cea de jos. Astfel, elevii nu reu[esc s\ citeasc\ repede dec^t atunci c^nd izbutesc s\ sesizeze indicii importan]i ai tuturor cuvintelor uzuale. C^nd ajungem la un cuv^nt rar, pu]in cunoscut, to]i începem s\ silabisim! Indicii de recunoa[tere constituie p\r]i importante, caracteristice ale obiectelor sau fenomenelor, pe care noi le consider\m constante, de[i aspectele percepute variaz\. De pild\, masa din sufragerie o percepem dreptunghiular\, cu toate c\ imaginea ei pe retina ochilor no[tri n-a fost niciodat\ dreptunghiular\. Pentru a o vedea dreptunghiular\ ar trebui s\ st\m at^rna]i drept deasupra mijlocului ei, pozi]ie în care nu ne afl\m niciodat\. ~n mod obi[nuit, imaginea din ochi este un patrulater neregulat ori un trapez. Experien]a noastr\ ne-a dovedit îns\ caracterul ei dreptunghiular. Tot a[a, o moned\ metalic\ o consider\m rotund\, circular\, de[i imaginea ei obi[nuit\ e un oval turtit. Ca s\ o percepem rotund\, ar trebui s\ o ]inem la în\l]imea ochilor no[tri [i perpendicular\ pe axul vizual, ceea ce se înt^mpl\ extrem de rar. Asemenea fenomene sunt caracterizate ca prob^nd constan]a percep]iei. ~n cazurile citate, e vorba de constan]a formei obiectelor. Exist\ [i o constan]\ a m\rimii: consider c\ fratele meu e înalt, indiferent dac\ se afl\ la 1 metru sau la 6 metri de mine, de[i m\rimea imaginii retiniene variaz\ foarte mult. De asemenea, exist\ [i o constan]\ a culorii: v\d lampa mea de birou ca fiind galben\, de[i în func]ie de lumina din odaie ea apare alb\ sau cenu[ie. A[adar, percepem obiectele prin prisma unui tip, mai bine zis prototip care r\m^ne constant pentru noi, în ciuda varia]iilor impresiilor receptate. Fenomenul este prezent [i la animalele superioare. Iat\: c^]iva [oareci g\seau într-un labirint un semn care marca drumul ce ducea spre hran\. Dup\ un timp, forma desenului varia (fig. 12). La început erau dou\ triunghiuri albe (inversate), apoi ap\rea numai conturul alb al triunghiurilor [i, mai t^rziu, acest contur era redus la c^te dou\ laturi.

Fig. 12. Semnele prezentate succesiv [oarecilor.

116

PSIHOLOGIE GENERAL|

Totu[i, [oarecii nu au fost indu[i în eroare [i au ]inut seama de indica]ii, deci au realizat o generalizare, men]in^nd în memorie aspectul esen]ial de unghiuri albe r\sturnate. Fenomenul de constan]\ este foarte important, el prilejuind o adaptare adecvat\ la mediu, în ciuda unei recept\ri senzoriale care ne-ar putea dezorienta. Cum observa A. Ombredane, c^nd mergem prin apartamentul nostru, întruc^t se mi[c\ ochii, ar trebui s\ vedem totul balans^ndu-se, mi[c^ndu-se (cum se vedeau imaginile c^nd un reporter alerga cu camera video printr-un or\[el din Bosnia); or, noi vedem mobila nemi[cat\. Aici intervine, pe de o parte, stocajul senzorial (persisten]a senza]iilor p^n\ la 0,5 secunde) care permite o continuitate a impresiilor [i, pe de alt\ parte, experien]a care consacr\ forma imobil\ a mobilei bine cunoscute nou\. De fapt, experien]a ne constr^nge la transform\ri foarte importante ale imaginilor, care se fac automat, incon[tient. Imaginea optic\ format\ pe retin\ este r\sturnat\ [i totu[i noi nu vedem copacii cu coroana în jos [i r\d\cina în sus! Un psiholog a pus unei persoane ochelari care r\stoarn\ imaginea. La început ea a fost foarte st^njenit\. Totu[i, f\r\ a scoate ochelarii de pe nas, dup\ c^teva zile a ajuns s\ vad\ toate lucrurile în pozi]ia lor normal\ [i a putut merge cu bicicleta, f\r\ probleme. Dar, sco]^ndu-i-se ochelarii, totul i-a p\rut din nou r\sturnat [i a avut nevoie de c^teva zile pentru reacomodare. O experien]\ mai edificatoare a efectuat psihologul austriac Ivo Kohler (în 1951). El a pus subiectului ochelari cu sticle prismatice care deformeaz\ enorm contururile obiectelor, schimb^nd [i coloritul lor. Orice mi[care duce la transform\ri ale formei [i ale culorii. Persoana respectiv\ nu mai era capabil\ s\ întreprind\ nimic, nici s\ se hr\neasc\ singur\; a trebuit s\ fie asistat\ tot timpul. F\r\ a scoate ochelarii, existen]a a fost un chin mai mult\ vreme. Dar dup\ c^teva s\pt\m^ni, ea [i-a revenit complet, v\z^nd obiectele în mod normal [i put^nd s\ se descurce în mod obi[nuit. Dup\ 124 de zile, sco]^ndu-i-se ochelarii, totul i-a ap\rut complet deformat, în sens invers distorsiunilor ini]iale (ceea ce ap\ruse concav la prima experien]\ i se înf\]i[a acum convex!). ~nc^t a fost necesar\ din nou o lung\ perioad\ de reacomodare. Altern^nd perioadele cu ochelari prismatici, apoi cele f\r\ ei, persoana a ajuns în situa]ia de a se acomoda foarte repede [i cu [i f\r\ ochelarii respectivi: era ca [i cum ar fi înv\]at dou\ limbi diferite. ~n fapt, refacerea imaginii vizuale conform realit\]ii nu este rodul g^ndirii reflexive, în acest proces intervine g^ndirea senzorio-motorie, adic\ o reglare a imaginii prin rela]iile dintre rezultatele mi[c\rilor [i detaliile perceptive. Aceast\ reglare se face, în mare parte, în mod incon[tient, ca [i în alte cazuri despre care am amintit (la recunoa[terea direc]iei unui sunet) [i la care ne vom mai referi discut^nd percep]ia de spa]iu. Imaginea perceput\ de subiect se modific\ p^n\ corespunde realit\]ii. Creierul optic se dovede[te a fi un extraordinar calculator. Afl^nd de rezultatele ob]inute de Ivo Kohler, J. Piaget sublinia c\, în conformitate cu ele, cunoa[terea este o reconstruc]ie a realului, [i nu o simpl\ „reflectare”, reconstruc]ie realizat\ în urma experien]ei [i presupun^nd o ampl\ prelucrare a informa]iilor. Experien]ele citate infirm\ punctele de vedere ineiste, dup\ care categoriile [i chiar conceptele ar fi inerente intelectului, înn\scute. C. {coala gestaltist\ Gestalt în limba german\ înseamn\ form\, structur\, deci am putea vorbi de o [coal\ a „formei”. Ea a luat na[tere în Germania, în deceniile II [i III ale secolului nostru. Principalii reprezentan]i sunt M. Wertheimer, W. Köhler [i K. Koffka. Ei s-au

117

PERCEP}IA

ocupat în special de problemele percep]iei [i ale g^ndirii, lu^nd pozi]ie îndeosebi contra interpret\rilor asocia]ioniste, care au dominat g^ndirea filosofilor empiri[ti timp de dou\ secole [i care erau înc\ prezente în concep]iile unor psihologi (de pild\ în conexionismul lui E. Thorndike). Ideea central\ a teoriei lor rezid\ în afirma]ia c\ sistemele mentale, cum sunt [i percep]iile, nu se constituie prin asocierea unor elemente date în stare izolat\ – `nainte de a fi reunite. Sistemele mentale constau în totalit\]i organizate de la început sub o „form\” sau „structur\” de ansamblu. Deci percep]ia nu rezult\ din sinteza unor senza]ii prealabile. O linie desenat\ pe tabl\ implic\ o organizare a c^mpului vizual, este o figur\ pe un fond. Trei puncte trasate pe h^rtie sunt v\zute dintr-o dat\ ca v^rfurile unui triunghi. Gestalti[tii au formulat mai multe legi care dicteaz\ forma ce apare imediat în fa]a ochilor no[tri. Astfel, avem legea asem\n\rii. Potrivit ei, se grupeaz\ într-o form\ unitar\ elementele asem\n\toare (vezi fig. 13a).

a

b

Fig. 13. Figuri ilustr^nd legi ale formei

~n exemplul „a”, noi nu vedem 6 puncte, ci dou\ triunghiuri din care unul se afl\ înscris în cel\lalt. Legea celei mai mici distan]e afirm\ gruparea în aceea[i structur\ a elementelor celor mai apropiate. ~n figura „b”, noi nu vedem 6 linii, observ\m 3 grupuri de c^te 2 linii. Cea mai important\ lege este legea bunei forme (sau legea pregnan]ei). Conform acesteia, excita]iile susceptibile de a figura în diferite percep]ii se grupeaz\ în forma cea mai unitar\, bine închegat\, cea mai simpl\ [i mai simetric\. Aceste legi ([i înc\ alte generaliz\ri) au fost stabilite utiliz^ndu-se diferite materiale [i în special iluzii optico-geometrice. Prin ce se caracterizeaz\ o form\? Este o unitate, un întreg care se delimiteaz\ automat în c^mpul perceptiv, d^nd un sens percep]iei. Deseori e vorba chiar de indicii constan]i aminti]i mai sus. Forma poate avea p\r]i, articula]ii, dar partea este influen]at\ de întreg. Dou\ cercuri mici, egale, par inegale dac\ sunt înglobate în figuri diferite (vezi fig. 14).

Fig. 14. Iluzia lui Titchner

118

PSIHOLOGIE GENERAL|

Cercul „a” înconjurat de cercuri mici va ap\rea mai mare dec^t cercul „b” aflat în mijlocul unor cercuri mari. Forma const\ în anumite raporturi, de aceea ea este transpozabil\: arpegiul „do mi sol” provoac\ aceea[i impresie, aceea[i melodie ca „sol si re” (întruc^t intervalele dintre note sunt acelea[i). ~n genere, melodiile pot fi recunoscute c^nd se p\streaz\ intervalele între note, indiferent cu ce not\ se începe. Teoria formei explic\ fenomenul de constan]\ care se bazeaz\ pe anumite raporturi fundamentale pentru un obiect sau fenomen. Psihologii gestalti[ti au demonstrat cum formele, raporturile fac posibil\ identificarea perceptiv\ [i în cazul animalelor. Iat\ o experien]\ edificatoare. Ni[te p\s\ri g\seau hran\ sub un carton de culoare mai închis\ dec^t a celui al\turat, sub care nu se aflau gr\un]e (vezi fig. 15).

Fig. 15. Experien]a cu p\s\rile de curte

Dup\ ce s-au obi[nuit cu aceste condi]ii, s-a înl\turat cartonul „a” de culoare mai deschis\, iar l^ng\ cartonul „b” a fost pus un altul „c” av^nd o culoare mai închis\ dec^t „b”. P\s\rile nu s-au dus la cartonul „b” sub care g\siser\ p^n\ atunci hrana, ele c\ut^nd-o dedesubtul cartonului „c” mai închis. Deci ele au ]inut cont de raportul dintre culori [i nu de nuan]a caracteristic\ pentru cartonul „b”. Raportul a fost criteriul identific\rii (Köhler, W., p. 200). ~ncuraja]i de unele rezultate ob]inute, gestalti[tii au extins principiile lor [i asupra altor fenomene: dup\ ei, legile formei se aplic\ nu doar proceselor psihice, ci [i fenomenelor fiziologice implicate. Mai mult, ei au sus]inut c\ [i în domeniul fizicii [i al chimiei intervin legi ale formei. De exemplu, electricitatea static\ se distribuie într-un corp în conformitate cu forma lui; apoi, substan]ele dintr-o solu]ie, c^nd cristalizeaz\, cap\t\ forme regulate, simple, simetrice – acelea[i pentru aceea[i substan]\. ~n domeniul filosofiei, gestaltismul se întoarce la apriorismul kantian, întruc^t categoriile marelui filosof sunt concepute ca organiz^nd senza]iile noastre, structur^nd [i d^nd sens c^mpului perceptiv. L\s^nd deoparte asemenea puncte de vedere, care dep\[esc cu mult rezultatele experimentale, psihologii contemporani apreciaz\ o serie de fapte [i interpret\ri puse în lumin\ de [coala formei în leg\tur\ cu percep]ia [i g^ndirea. E foarte îndrept\]it\ critica adus\ asocia]ionismului, concep]ie mecanicist\, simplist\, p\r\sit\ ast\zi. Ceea ce îns\ contravine observa]iilor acumulate în ultimele decenii este minimalizarea experien]ei de c\tre partizanii [colii gestaltiste. Dimpotriv\, experien]a are un rol hot\r^tor în dezvoltarea capacit\]ii perceptive. Copiii mici nu sesizeaz\ totdeauna „întregul”, ci se fixeaz\ adesea asupra unui detaliu. Apoi cazurile unor orbi din na[tere care [i-au c\p\tat vederea ne arat\ o total\ dezorientare: nu recunosc obiectele [i unii nu disting, la început, un cub de o sfer\.

119

PERCEP}IA

Un pui de cimpanzeu a fost ]inut în primele 16 luni ale vie]ii sale pe întuneric. Lumin^ndu-se apoi înc\perea, puiul nu numai c\ nu recuno[tea obiectele, dar nici m\car nu clipea la apropierea brusc\ a unui obiect de ochii s\i. Unele iluzii optice, s-a demonstrat experimental, cresc o dat\ cu v^rsta, deci sunt influen]ate de experien]\. ~n fine, experimentele lui Ivo Kohler cu ochelarii prismatici dovedesc, în mod evident, c^t de mult intervine experien]a în organizarea c^mpului vizual. De altfel, dac\ acumularea de informa]ii n-ar influen]a percep]iile [i ac]iunile ce decurg, cum ar fi posibil\ adaptarea care solicit\ s\ reac]ion\m prompt la schimb\rile intervenind în ambian]\? J. Piaget a fost influen]at de lucr\rile psihologilor gestalti[ti. ~ntr-un studiu, el discut\ ce r\m^ne din teoria gestaltist\ (Piaget, J., 1954), în raport cu modul s\u personal de interpretare: a) orice proces relev^nd din percep]ie sau inteligen]\ e caracterizat printr-un mers c\tre echilibru; b) formele de echilibrare, constituindu-se la cap\tul acestui proces de echilibrare, constau în structuri totale, caracterizate prin legi ale organiz\rii. Psihologul elve]ian a dezvoltat aceste idei privind tendin]a de echilibrare [i, printr-o abordare matematic\ a unor fenomene, a demonstrat c\ ele se pot explica pe baza legilor probabilit\]ii. Studiile sale au mai eviden]iat [i deosebirea dintre structurile perceptive [i cele caracteristice g^ndirii: primele sunt rigide, fixe, nonreversibile, pe c^nd intelectul se bazeaz\ pe sisteme reversibile, de unde marea plasticitate a ra]ionamentului. D. Iluziile optico-geometrice Unele desene geometrice, cu figuri destul de simple, pot provoca percep]ii eronate, care nu corespund realit\]ii m\surate cu echerul [i compasul. Observate de mult\ vreme, acestea au fost studiate [i de [coala gestaltist\, care [i-a putut întemeia unele concluzii pe diferite iluzii optico-geometrice. Mai sus am men]ionat iluzia lui Titchner demonstr^nd influen]a m\rimii cercurilor ce înconjoar\ 2 cercuri egale [i care apar inegale (fig. 14).

a

b c Fig. 16. Diferite iluzii optico-geometrice

d

Sunt [i altele care ar putea fi explicate prin acela[i fenomen (influen]a întregului asupra p\r]ilor). De exemplu, în figura 16, desenul „a” în care cele dou\ liniu]e orizontale, de[i sunt egale, par inegale datorit\ influen]ei figurii în ansamblul ei. De asemenea iluzia „b”, a lui Müller-Lyer, ar putea fi explicat\ în felul urm\tor: datorit\ orient\rii liniilor terminale, linia orizontal\ de sus face parte dintr-un ansamblu delimit^nd o suprafa]\ mai mare dec^t linia paralel\ de jos, care astfel pare mai scurt\, înglobat\ fiind într-o suprafa]\ mai mic\ (dar nu to]i psihologii admit aceast\ explica]ie). Celelalte dou\ desene – iluziile lui Zöllner – („c” unde liniile mari nu par paralele, de[i sunt, [i „d” unde traseele orizontale par deformate – cu toate c\ sunt drepte) nu pot fi explicate prin tezele [colii formei. Aici, se sus]ine, intervine o

120

PSIHOLOGIE GENERAL|

tendin]\ a noastr\ de a vedea unghiuri drepte, ceea ce modific\ pozi]ia real\ a liniilor auxiliare, transformare afect^nd [i aspectul celor dou\ linii principale. ~ntr-adev\r, iluziile presupuse a se explica prin acest mecanism sunt mult mai slabe, dac\ supunem la prob\ oameni dintr-o popula]ie de zulu[i care tr\iesc în colibe ovale (pere]ii nu sunt verticali). Aceasta ar confirma [i influen]a experien]ei asupra constituirii iluziilor. J. Piaget explic\ unele iluzii prin efectul „centr\rii” (ceea ce se afl\ în centrul aten]iei tinde s\ fie supradimensionat). ~n alte cazuri, el î[i aplic\ teoria sa cu privire la tendin]ele de echilibrare a imaginii. Psihologul francez a subliniat [i rolul experien]ei. De exemplu, figura ABCD (vezi fig. 17).

Fig. 17. Iluzia Müller-Lyer combinat\

Copiii tind s\ vad\ latura AB mai lung\ dec^t DC – conform cu iluzia Müller-Lyer –, pe c^nd adul]ii, mai familiariza]i cu figura p\tratului, v\d de obicei laturile egale. ~n domeniul interpret\rii diferitelor iluzii optico-geometrice nu exist\ un consens de interpretare. Sunt [i cazuri c^nd nu s-a putut g\si nici o explica]ie. Dou\ segmente de dreapt\ egale [i perpendiculare par inegale: linia vertical\ apare totdeauna mai lung\ (vezi fig. 18).

Fig. 18. Segmente perpendiculare

S-a presupus c\ acest fapt ar fi în leg\tur\ cu forma boltit\ a retinei, dar m\sur\torile f\cute au eliminat aceast\ ipotez\. O alt\ ipotez\ a fost aceea c\ mi[carea ochilor pe vertical\ e mai dificil\ dec^t pe orizontal\. Dar prezent^ndu-se perpendiculara la tahistoscop, un timp foarte scurt, s-a constatat persisten]a iluziei, de[i nu putea s\ intervin\ nici o mi[care ocular\. A[adar, domeniul iluziilor optico-geometrice este înc\ deschis investiga]iilor.

3. Percep]ia de spa]iu A. Percep^nd corect forma obiectelor, noi le recunoa[tem. ~n plus, apreciem [i distan]a la care se afl\ obiectele: f\r\ o asemenea evaluare nu le-am putea m^nui. De altfel, imaginile se formeaz\ pe retin\, de aceea [i orbii din na[tere, dup\ opera]ia care le d\ v\zul, au impresia c\ toate obiectele le ating ochii. Situarea corpurilor în spa]iu nu se face printr-un ra]ionament con[tient. Ca [i r\sturnarea imaginii, locali-

PERCEP}IA

121

zarea în spa]iu se face prin inferen]e incon[tiente (Helmholtz vorbea de „ra]ionamente incon[tiente”), rezult^nd din regl\ri realizate la nivelul g^ndirii senzorio-motorii, existente [i la mamifere, c\ci [i ele fac aprecieri ale distan]ei, chiar dac\ mai pu]in exacte dec^t omul. Sigur, peste aceste aprecieri „prin intui]ie”, uneori intervine [i ra]ionamentul verbal, deplin con[tient, dar numai în situa]ii de incertitudine ori c^nd aprecierea distan]ei trebuie f\cut\ c^t mai exact. Care sunt indicii care permit aprecierea celei de a treia dimensiuni? Mai înt^i, exist\ unii care fac posibil\ aprecierea distan]ei chiar printr-o vedere monocular\: a) m\rimea imaginii pe retin\, în cazul obiectelor sau fiin]elor cunoscute; b) perspectiva linear\ (apropierea în dep\rtare a unor linii paralele); c) perspectiva aerian\ (absen]a detaliilor indic\ dep\rtarea); d) umbrele (în cazul desenelor, ele permit iluzia reliefului); e) suprapunerea obiectelor (cele din fa]\ le acoper\ pe cele din spatele lor); f) acomodarea ochiului (efortul mu[chilor care bombeaz\ cristalinul în apropierea unui obiect – indice incon[tient, dar prezent în apreciere, ca [i cel al diferen]ei de faz\ sonor\ – în cazul sunetelor – care precizeaz\ direc]ia). Sunt [i informa]ii ce ]in de existen]a a doi ochi situa]i la 50-70 mm unul de altul: a) convergen]a ocular\ – cresc^nd dac\ un corp se apropie de noi; b) paralaxa binocular\ – disparitatea celor dou\ imagini retiniene, rezult^nd din distan]a dintre ochi; deosebirile dintre cele dou\ imagini sunt cu at^t mai mari cu c^t un obiect se apropie de ochii no[tri (sunt pozi]ii în care, ]in^nd un creion aproape de ochi, numai unul din ei îl vede); suprapunerea celor dou\ imagini se realizeaz\ în scoar]a cerebral\, dar nepotrivitea creeaz\ o impresie ce devine indicator de apropiere. ~n leg\tur\ cu percep]ia spa]iului, se înfrunt\ dou\ puncte de vedere: o teorie nativist\, sus]in^nd teza kantian\ conform c\reia categoria de spa]iu este a priori, deci experien]a senzorial\ n-ar avea un aport, [i teoria genetic\ sco]^nd în eviden]\ argumente în favoarea rolului important al încerc\rilor [i erorilor în progresul aprecierii distan]elor. Exist\ experien]e atest^nd dificult\]i în aprecierea distan]elor, prezente la copii în primii 2-3 ani. S-a observat îns\ [i un fapt oarecum în favoarea nativismului: puii de g\in\, la pu]in\ vreme dup\ ie[irea lor din ou, dac\ îi a[ez\m pe un scaun, merg în toate direc]iile, dar se opresc la marginea scaunului [i nu cad jos. Experien]a a decurs cu acelea[i rezultate [i în cazul mieilor nou-n\scu]i, al puilor de capr\, pisic\ [i maimu]\. Chiar copilul, dup\ 6-7 luni, c^nd începe s\ mearg\ în 4 labe, [i el se opre[te la marginea mesei pe care e l\sat. To]i percep un pericol. De fapt, este un reflex înn\scut, necondi]ionat, adaptat la impresii implicate în percep]ia ad^ncimii. Dar este o mare distan]\ de la aceast\ reac]ie reflex\ p^n\ la „ideea de spa]iu” care, în mod cert, se formeaz\ de-a lungul mai multor ani. Fiindc\ reflexele absolute sunt reac]ii automate, necon[tiente. Inexisten]a unor categorii apriorice este eviden]iat\ [i de dificult\]ile celor orbi din na[tere care, printr-o opera]ie, cap\t\ vederea: ei au dificult\]i foarte mari at^t în ce prive[te recunoa[terea obiectelor, c^t [i în aprecierea distan]elor la care se afl\. Ei sunt în stare s\ confunde o sticl\ de ap\ cu... un cal!! Trecerea de la atlasul senza]iilor tactile la cel al senza]iilor vizuale este foarte complicat\. Ea ar fi mult mai facil\, dac\ ar exista numeroase categorii [i concepte înn\scute, a[a cum continu\ s\ sus]in\ unii filosofi.

122

PSIHOLOGIE GENERAL|

B. Perceperea realit\]ii lucrurilor percepute. Faptul de a considera un obiect ca fiind mai departe sau mai aproape de mine presupune convingerea existen]ei sale în afara mea [i independent de mine, credin]a în realitatea sa. Altfel spus, sunt convins c\ nu visez, ci particip la evenimente reale. Mult\ vreme filosofii au considerat convingerea în exterioritatea lumii ca decurg^nd de la sine, prin însu[i faptul de a primi multiple senza]ii. Dar, pe de o parte, senza]iile sunt în interiorul meu [i nu în afar\, pe de alt\ parte, observarea copiilor, a oamenilor din societ\]i primitive sau a aliena]ilor arat\ c\, în asemenea cazuri, separarea între eul fiec\ruia [i lumea din afar\ nu este a[a de net\. Impresia de realitate exterioar\ se formeaz\ treptat. Copilul, în primele luni ale vie]ii sale, tr\ie[te o stare de nediferen]iere între subiect [i obiect. Diferen]ierea între eu [i lume începe cu distingerea eului corporal ca o realitate privilegiat\. C^nd sugarul î[i love[te piciorul sau î[i suge degetul, tr\ie[te alte senza]ii dec^t lovind p\pu[a sau pun^nd-o în gur\. Corpul s\u îi produce senza]ii constante fa]\ de obiectele din jur. Mult\ vreme îns\ el atribuie corpurilor din jur impresii [i sentimente asem\n\toare celor tr\ite de el: c^nd copilul se love[te de un scaun [i începe s\ pl^ng\, mama „bate” scaunul, îl pedepse[te, ceea ce îl lini[te[te pe copil. Mai t^rziu, experien]a sa se îmbog\]e[te cu aprecierile celorlal]i, pe care [i le însu[e[te, facilit^ndu-se completarea imaginii corporale cu dimensiuni psihice proprii, care nu pot fi atribuite unor lucruri neînsufle]ite. Se accentueaz\ astfel opozi]ia dintre eu [i lume. E considerat exterior ceea ce se impune sim]urilor în mod necesar, ceea ce nu poate fi modificat cu u[urin]\, ceea ce nu depinde nemijlocit de voin]\. Impresia de realitate este accentuat\ c^nd ceea ce percepem concord\ cu propriile noastre cuno[tin]e. Nivelul de cunoa[tere al romanilor le permitea s\ cread\ c\ „plou\ cu s^nge” (e vorba de o ciuperc\ microscopic\ din nordul Africii, ro[iatic\, adus\ de v^nt [i impregn^nd pic\turile de ploaie din timpul furtunilor). Ast\zi nimeni n-ar crede acest lucru [i ar c\uta o explica]ie. Tr\im îns\ o impresie stranie, c^nd apare o contradic]ie flagrant\ între ceea ce [tim [i ceea ce vedem: am aflat c\ persoana N a murit [i, merg^nd pe strad\, ne înt^lnim cu ea vie [i nev\t\mat\! Sentimentul „realului” presupune un efort de sintez\ mintal\, posibil numai c^nd suntem în deplin\tatea func]iilor mintale. Dup\ Pierre Janet, „func]ia realului” implic\ o sintez\ din cele mai complexe, alterat\ cu u[urin]\ în bolile nervoase. Orice om normal, c^nd e foarte obosit sau foarte nedormit, ori c^nd bea prea mult alcool are o impresie de irealitate, parc\ ar tr\i în alt\ lume. E o consecin]\ a sl\birii capacit\]ii de sintez\ cerebral\.

4. Percep]ia timpului [i a mi[c\rii A. Percep]ia timpului are mai multe aspecte. Unul se refer\ la perceperea unor excitan]i ca fiind succesivi. Dac\ succesiunea unor spoturi luminoase e foarte rapid\, vedem o lumin\ continu\. Dac\ intervalul între ilumin\ri e mai mare dec^t 10 sutimi de secund\, atunci vedem lumina lic\rind, iar în cazul sunetelor, auzim un ]^r^it. C^nd o lumin\ e mai intens\ dec^t alta, chiar dac\ se produc simultan, percepem o mi[care de la una spre cealalt\. La un interval de 6 sutimi de secund\ vedem o mi[care aparent\, dar de la 20 de sutimi se percepe o succesiune. J. Piaget a demonstrat [i influen]a procesului de aten]ie: copiii subiec]i în experiment privesc dou\ l\mpi egal dep\rtate; li se cere s\ fie aten]i la una din ele; de[i l\mpile s-au aprins simultan, 80% din ei au sus]inut c\ lampa urm\rit\ în mod special s-a aprins înaintea celeilalte. Intervalul cel mai lung în care sesiz\m o succesiune este de dou\

PERCEP}IA

123

secunde. Dac\ distan]a temporal\ e mai mare, nu se sesizeaz\ o leg\tur\ între excitan]i. Deci vorbim de percep]ia duratei pentru intervale p^n\ la dou\ secunde; în cazul unor intervale mai mari intervin aprecieri, reflec]ii. Un al doilea aspect al percep]iei de timp este tocmai aprecierea duratei. Se poate estima durata unui fenomen continuu, dar putem evalua [i intervalul între momentele de apari]ie a dou\ evenimente. Nu apar deosebiri nete între modul de a aprecia aceste dou\ feluri de scurgere a timpului. Evaluarea se poate realiza în mod intuitiv, constat^nd dac\ un interval e mai lung ori mai scurt dec^t altul. Ea se mai poate efectua indic^nd secundele ori frac]iunile de secund\ (f\r\ instrumente de m\sur\) [i reproduc^nd un excitant considerat ca av^nd aceea[i durat\. Experien]ele arat\ c\ intervalele foarte scurte sunt supraestimate, iar cele lungi – subestimate. Un interval plin de stimuli discontinui pare mai lung dec^t unul vid, de aceea[i durat\. De[i dep\[im oarecum cadrul percep]iei propriu-zise, este important s\ men]ion\m aprecierea duratelor mai lungi, apreciere care variaz\ în func]ie de mai mul]i factori. Mai înt^i, ea depinde de natura activit\]ii desf\[urate. ~n mod obiectiv, criteriul de apreciere îl constituie o mi[care uniform\ a mecanismului de ceasornic sau timpul de scurgere a nisipului într-o clepsidr\. ~n mod similar, putem m\sura durata atunci c^nd desf\[ur\m o activitate uniform\: strunjirea a 10 piese similare sau parcurgerea cu mers continuu a 5 km de drum drept. Durata tr\it\ const\ în experien]a unei schimb\ri (timpul fiind o m\sur\ a schimb\rii). Cu c^t o activitate e mai intens\, mai complex\, cu at^t durata ei pare mai scurt\. Apoi intervin [i afectivitatea, motiva]ia. C^nd o activitate ne intereseaz\, timpul pare a trece repede (o petrecere izbutit\, de pild\). Invers, c^nd o conferin]\ ne plictise[te, ea ne pare a fi f\r\ sf^r[it. Cu c^t motiva]ia pentru prezent e mai mare, cu at^t durata pare mai scurt\. Dimpotriv\, c^nd munca prezent\ nu ne absoarbe [i am dori s\ se termine pentru a face altceva, timpul se dilat\ f\r\ m\sur\. Dup\ W. Wundt, dac\ ne îndrept\m aten]ia asupra timpului, fie c\ ne a[tept\m la un eveniment nepl\cut, fie la altul pl\cut, în ambele cazuri, timpul trece greu. V^rsta influen]eaz\ [i ea aprecierea timpului. La b\tr^ne]e, duratele mai lungi de o zi par mult mai scurte dec^t în tinere]e. Pe de o parte, fiindc\ ritmul activit\]ilor vitale se încetine[te (or, comparativ cu ele, apreciem cantitatea de timp scurs\), pe de alta, pentru c\ termenul principal de compara]ie a duratei – num\rul anilor parcur[i – e mult mai mare [i atunci 1/60 < 1/20. Un an înseamn\ mult mai pu]in comparativ cu 60 dec^t comparativ cu 20. Unele medicamente [i îndeosebi drogurile modific\ percep]ia timpului: ha[i[ul [i mescalina lungesc timpul, pentobarbitalul, dimpotriv\, îl scurteaz\. Duratele scurte pot fi apreciate din ce în ce mai bine prin exerci]iu. A[a, înainte vreme, fotografii apreciau foarte corect duratele de expunere (mult mai mari atunci dec^t ast\zi). De asemenea, instrumenti[tii care c^nt\ în orchestre ajung s\ aprecieze foarte exact intervalele impuse de partitur\. Orientarea temporal\ în raport cu intervalele lungi de timp poate avea o importan]\ vital\, de aceea ea este prezent\ [i la animale. De pild\, exist\ o specie de viermi pla]i care intr\ în nisip c^nd vine fluxul [i ies o dat\ cu refluxul. Pu[i într-un acvariu unde nivelul apei este constant, ei continu\ s\ intre [i s\ ias\ din nisip mai mult\ vreme, la orele obi[nuite. La fel, viermele licurici lumineaz\ doar noaptea, sting^ndu-se ziua. Pus într-o camer\ întunecat\, el continu\ s\ se sting\ în intervalele corespunz\toare zilei. Un psiholog punea într-o farfurie zeam\ dulce, mereu la aceea[i or\. Albinele dintr-un stup învecinat [i-au format o leg\tur\ temporar\ [i veneau exact la ora [tiut\,

124

PSIHOLOGIE GENERAL|

ceea ce înseamn\ c\ se bazau pe anumite repere interne. Stupul a fost ambalat [i dus cu avionul în S.U.A. Albinele au continuat s\ caute farfuria cu sirop, respect^nd îns\ orele Europei. {i la om apar asemenea mecanisme. Dac\ un sugar este hr\nit cu regularitate la 3 ore, c^nd se apropie ora mesei, începe s\ se agite [i s\ sc^nceasc\. Apoi salaria]ii care încep serviciul mereu la aceea[i or\, de la o vreme, nu mai au nevoie de de[tept\tor, ei trezindu-se la ceasul obi[nuit. Mai mult chiar, unele persoane î[i propun s\ se trezeasc\ la o anumit\ or\ (alta dec^t cea obi[nuit\) [i reu[esc destul de bine aceast\ performan]\. Asemenea fenomene se explic\ prin existen]a în organism a unor regularit\]i ale proceselor fiziologice numite bioritmuri, cele mai multe fiind legate de ritmul nictemeral (alternan]a zi-noapte). Este periodic\ nevoia de ap\, de hran\, de somn; în rela]ie cu ea, exist\ un bioritm al secre]iei de bil\, al cre[terii calciului în s^nge [.a. Anumite deprinderi fixe ale unei persoane intr\ în rela]ie de condi]ionare cu unele bioritmuri, ceea ce va permite trezirea la or\ fix\. ~n aprecierea duratelor foarte lungi (de luni [i ani de zile), ne ajut\ reperele sociale, s\rb\torile, evenimentele sociale [i, desigur, existen]a calendarului. B. Percep]ia mi[c\rii. Mi[carea constituie o schimbare de pozi]ie în spa]iu a unui obiect într-un anumit timp (aceasta referindu-se la modific\rile de natur\ mecanic\). Percep]ia mi[c\rii intervine în dou\ situa]ii: a) c^nd urm\rim cu ochii obiectul în mi[care; în acest caz, imaginea pe retin\ e fix\, dar senza]iile kinestezice provocate de mi[carea ochilor ne dau informa]iile corespunz\toare; b) ochii sunt imobili, dar imaginea corpului respectiv se deplaseaz\ pe retin\. Mi[c\rile prea încete (minutarul ceasului) ori prea rapide (glon]ul care ne trece prin fa]\) nu sunt sesizate. O situa]ie special\ înt^lnim în cazul cinematografului, unde se perind\ o serie de imagini statice, la intervale foarte mici (1/25 dintr-o secund\), în mod succesiv [i coerent (imaginile reprezint\ fazele unei mi[c\ri). Aici intervine persisten]a senzorial\, care asigur\ continuitatea imaginilor permi]^nd o iluzie a mi[c\rii. C. Percep]ia cauzalit\]ii. Observ^nd mi[carea mai multor obiecte mobile, ne apare (în unele cazuri) impresia unei rela]ii cauzale între ele, a acelui raport datorit\ c\ruia apari]ia unui fenomen atrage dup\ sine, în mod necesar, producerea altui fenomen. Dar, a[a cum au obiectat unii filosofi, rela]ia cauzal\ nu poate fi observat\, ceea ce constat\m fiind doar faptul c\ un fenomen se produce concomitent sau succesiv altuia (post hoc, propter hoc). Cauzalitatea ar fi deci dedus\. Dup\ I. Kant, cauzalitatea ar constitui o categorie a priori (înainte de experien]\), care se imprim\ asupra intui]iei (percep]iei). Deci impresia de rela]ie cauzal\ ar fi un dat primar. Experien]e f\cute cu copii de diverse v^rste pledeaz\ în favoarea tezei c\ ideea de cauzalitate este în str^ns\ rela]ie cu experien]a mi[c\rii succesive a corpurilor [i nu o g\sim la copii mici. Cele mai cunoscute sunt experien]ele întreprinse de Al. Michotte. El a folosit rigle în lungul c\rora se pot deplasa doi cursori A [i B (vezi fig. 19). ~n primul caz, A împinge cursorul B, de care r\m^ne lipit. ~n cazul al doilea, A love[te violent mobilul B, care se desprinde [i se dep\rteaz\ de A. Copiii de 7 ani au explicat în mod corect c\ A împinge ori love[te cursorul B. Copiii mai mici de 7 ani nu v\d to]i aceast\ rela]ie: unii dau o explica]ie corect\, al]ii nu. Iar cei av^nd sub 4 ani nu v\d nici un raport cauzal. Deci ideea de cauz\ nu este înn\scut\, ea se dob^nde[te în cursul experien]ei.

125

PERCEP}IA

Fig. 19. Rela]ii cauzale viz^nd deplasarea unui mobil

Lucrul se v\de[te [i mai clar din nuan]ele observate în atribuirea rela]iei cauzale: ea presupune o deplasare a cursorului B la un interval de maximum 5 sutimi de secund\. Apoi, dac\ B se mi[c\ mai repede dec^t A, atunci A nu mai e considerat cauz\, ci doar un declan[ator al mi[c\rii lui B, care ar avea o alt\ cauz\ – de pild\, un impuls electric. Astfel, impresia de cauzalitate rezult\ din anume caracteristici ale percep]iei de mi[care, în raport cu anume condi]ii de loc [i de timp. Cauzalitatea mecanic\ este sesizat\ în rela]ie cu o serie de efecte perceptibile: a. efectul antren\rii (cazul 1 din experien]ele lui Michotte); b. efectul lovirii (cazul 2 din acelea[i experien]e); c. efectul trac]iunii: c^nd un mobil trage dup\ el un altul; d. efectul propulsiunii: modific\ri de pozi]ie concomitente cu o deformare (s\geata lansat\ prin extinderea arcului). e. efectul trasajului: un obiect las\ dup\ el una sau mai multe urme; f. efectul de [tergere: obiectul anuleaz\ urma l\sat\ de altul; g. locomo]ia animal\: fiin]a vie care se mi[c\ în virtutea unei for]e interioare. J. Piaget, efectu^nd [i el experien]e asupra rela]iilor cauzale, sus]ine c\ originea ideii de cauzalitate o g\sim în ac]iunile ini]iate de copil: el trage, împinge, apas\, love[te [i constat\ efectele produse. Astfel va ajunge s\ atribuie raporturi cauzale [i modific\rilor produse independent de el. Dar, în afara cauzalit\]ii mecanice, exist\ [i alte feluri de cauze: chimice, biologice, psihice, sociale. ~n]elegerea unor asemenea fenomene presupune o evolu]ie a ideii de cauzalitate, care se realizeaz\ o dat\ cu maturizarea intelectual\ [i cultural\ a persoanei.

5. Erori perceptive A. Se poate vorbi de erori normale în percep]ie. Exist\ mai înt^i „erori senzoriale”, cele cauzate de factori obiectivi, cum este iluzia „b\]ului fr^nt”, prezent\ c^nd afund\m un baston în ap\ [i intervine fenomenul fizic de refrac]ie. Mai numeroase sunt erorile datorate unor fenomene psihice: aici intr\ iluziile optico-geometrice [i faptul c\ o suprafa]\ str\lucitoare pare mai mare dec^t una întunecat\; de asemenea,

126

PSIHOLOGIE GENERAL|

soarele la orizont pare mult mai mare dec^t pe bolta cereasc\ (fotografiile nu înregistreaz\ nici o diferen]\). Exist\ [i iluzii provocate de dorin]ele noastre: un om fl\m^nd intr\ într-un magazin cer^nd p^ine, dar acolo se comercializeaz\ pene (firma „pene” a fost confundat\ cu „p^ine”). Sunt îns\ erori grave de percep]ie manifestate în cazul bolilor mintale. B. Patologia percep]iei. Cel mai vulnerabil aspect al percep]iei este sentimentul realit\]ii. „Persoanele se mi[c\ de parc\ ar fi ni[te umbre” – spune un bolnav; „obiectele îmi apar ca înv\luite în cea]\” – m\rturise[te un altul; altuia, „totul îi pare straniu” sau de-a dreptul ireal: „parc\ tr\iesc într-un vis”. ~n schizofrenie, în special, deta[area de real e puternic\, senza]iile [i reprezent\rile bolnavului se amestec\. Totodat\, apare [i fenomenul contrar: halucina]iile, în cazul c\rora bolnavii v\d fiin]e pe care nimeni nu le vede. Un scriitor care avea o tumoare cerebral\ auzea zilnic, la aceea[i or\, un zgomot puternic de locomotiv\ cu aburi apropiindu-se. Alteori sunt afectate percep]iile de spa]iu, de aceea bolnavii se deplaseaz\ greoi, chiar în propriul lor apartament. Un bolnav vede cum „totul se îndep\rteaz\ de mine [i devine mic”. De asemenea, intervin uneori „agnoziile” despre care am amintit: persoana nu recunoa[te nici m\car obiecte uzuale, nu [tie cum s\ le utilizeze. Toate aceste tulbur\ri grave dovedesc ceea ce am eviden]iat pe larg: percep]ia este un proces extrem de complex, presupun^nd o vast\ sintez\.

127

C APITOL XI

IMAGINILE Cuv^ntul imagine are mai multe în]elesuri. Cel mai larg se refer\ la orice cunoa[tere concret\ a unor obiecte sau fenomene. ~n acest sens, [i percep]iile sunt imagini. Cel mai frecvent, termenul se atribuie reprezent\rilor, prin care se în]elege „modelul interiorizat” al obiectelor sau fenomenelor – o prezen]\ în mintea noastr\ a unor obiecte sau fenomene, independent\ de excitarea actual\ a organelor de sim]. ~ns\ ele au la baz\ percep]ii sau fragmente, elemente ale unor percep]ii tr\ite anterior (de aici, termenul de re-prezentare). Totu[i, dup\ dispari]ia excitan]ilor reali, noi putem avea imagini, f\r\ ca acestea s\ fie reprezent\ri propriu-zise.

1. Senza]ii remanente Sunt fenomene datorate propriet\]ilor fiziologice ale organelor de sim]: prelungirea de scurt\ durat\ a unei senza]ii, dup\ încetarea ac]iunii excitantului. Ea se datoreaz\ unei iner]ii a excita]iei, explicabil\ dac\ avem în vedere c\ nervii senzoriali parcurg o serie de „sta]ii intermediare”, de la organul de sim] p^n\ la zona de proiec]ie din talamus [i apoi din cortex. Persisten]a aceasta senzorial\ variaz\ în raport cu organul senzorial. ~n ce prive[te senza]iile vizuale, ele persist\ între 1/200 [i 1/10 dintr-o secund\, dup\ dispari]ia excitantului, în func]ie de intensitatea stimul\rii: persisten]a e cu at^t mai mare, cu c^t excita]ia a fost mai slab\. Senza]iile remanente explic\ de ce atunci c^nd cineva rote[te un c\rbune ro[u vedem un cerc de foc. Tot senza]iile remanente creeaz\ posibilitatea combin\rii imaginilor statice într-o mi[care, în cazul filmului, ca [i sinteza culorilor de pe discul lui Newton. {i în cazul senza]iilor statice, [i `n al celor kinestezice, se manifest\ fenomenul de remanen]\: dac\ ne rotim în jurul nostru repede [i de multe ori, dup\ ce ne oprim, avem în continuare senza]ii de înv^rtire. Tot din categoria fenomenelor senzoriale sunt [i senza]iile (sau imaginile) consecutive. Dac\ ne uit\m 20-30 de secunde la un cerc alb pe fond negru, închiz^nd apoi ochii, vom vedea un cerc negru pe fond alb. C^nd cercul e ro[u, ulterior îl vom vedea verde, adic\ apare culoarea complementar\ lui. Imaginile consecutive apar datorit\ fenomenului de „oboseal\” a purpurii retiniene (substan]a aflat\ în celulele conuri). Fix^nd mult\ vreme privirea pe o figur\ ro[ie, scade sensibilitatea conurilor pentru ro[u, de aceea, pe un fond alb o vom vedea verde. Imaginile consecutive provin din fenomene periferice, ca dovad\ c\ ele se deplaseaz\ în timpul mi[c\rii ochilor [i, proiectate pe un ecran, sunt mai mari c^nd acesta e situat departe [i mai mici dac\ este apropiat. Senza]iile consecutive negative, contrastante sunt urmate de imagini consecutive pozitive, av^nd culoarea obiectului fixat anterior. Se pot produce oscila]ii: vedem imaginea c^nd ro[ie, c^nd verde, din ce în ce mai slab, p^n\ dispare complet.

128

PSIHOLOGIE GENERAL|

2. Reprezent\rile Reprezent\rile, a[a cum le-am definit la început, constituie un fenomen mult mai frecvent [i mult mai important dec^t urmele imediate ale senza]iei. ~nainte de analiza lor, s\ men]ion\m dou\ categorii de imagini de origine pur mental\, dar care se produc extrem de rar [i nici nu le înt^lnim la to]i oamenii. a) Imaginile imediate (primare). Pentru a avea o imagine consecutiv\ este necesar\ o percep]ie îndelungat\. O imagine imediat\ se poate produce [i dup\ o durat\ de numai dou\ secunde. ~nchid ochii [i v\d obiectul sau aud sunetul cu claritate. Un scriitor, pe c^nd era concentrat asupra manuscrisului s\u, era surprins c\ nu înceteaz\ sunetul unui clopot; fiind atent, a constatat c\, de fapt, sunetul nu se mai producea: prima imagine a continuat ultimul sunet. Imaginile imediate sunt copii fidele ale modelului, de scurt\ durat\ [i slab\ vivacitate. b) Spre deosebire de acestea, imaginile eidetice (studiate de E. Jaensch) sunt extrem de vii, f\r\ a fi halucina]ii, deoarece subiectul le consider\ f\r\ corespondent real în momentul evoc\rii lor. Sunt imagini îndeosebi vizuale. Subiectul le vede cu intensitatea unei percep]ii, ele pot chiar acoperi fondul perceput pe care sunt proiectate. Anatomistul francez Testut, în timpul prelegerilor sale, vedea cu claritate, în toate detaliile, por]iunea anatomic\ pe care o desena cu fidelitate la curs. Calculatorii celebri, acele persoane capabile s\ efectueze extrem de rapid calcule complicate, v\d de obicei numerele ca [i cum le-ar scrie. Unii pictori din secolele trecute, care nu pictau direct în natur\, priveau un peisaj [i apoi, în atelier, [i-l puteau reaminti în toate detaliile. Nu oricine poate avea asemenea imagini intense. Ele par a fi mai des înt^lnite la copii. c) Trec^nd la reprezent\rile obi[nuite, ele ne sunt familiare tuturor: oricine î[i poate evoca imaginea fratelui sau a tat\lui s\u, chiar c^nd ei se afl\ la sute de kilometri distan]\. Ele nu sunt la fel de vii ca percep]iile, dar de obicei sunt foarte asem\n\toare cu acestea. Reprezent\rile apar foarte frecvent în spiritul nostru [i în stare de veghe, [i în somn. De aceea, mult\ vreme li s-a atribuit un rol central în via]a psihic\. Iat\ ce scria, spre sf^r[itul secolului trecut, Hippolyte Taine: „Ceea ce observa]ia descoper\ în fondul fiin]ei g^nditoare sunt, în afar\ de senza]ii, imagini de diferite feluri, primitive sau consecutive, dotate cu anumite tendin]e [i modificate în dezvoltarea lor prin concursul sau antagonismul altor imagini simultane ori contigue. Dup\ cum corpul viu este un polipier de celule dependente mutual, în aceea[i m\sur\ spiritul în activitate este un polipier de imagini dependente mutual.” Reprezent\rile sunt privite de H. Taine ca atomi psihici, entit\]i psihice bine conturate, acro[^ndu-se potrivit legilor asocia]iei [i form^nd lan]uri, construc]ii, „polipieri”. Acest punct de vedere a predominat aproape dou\ secole în filosofia empiric\. ~n pragul veacului nostru, William James [i o serie de filosofi au reac]ionat puternic împotriva exager\rii rolului imaginilor [i al legilor asocia]iei. Dup\ James, faptele de con[tiin]\ se succed ca un fluviu. Nu exist\ o împ\r]ire în buc\]i, imagini precis conturate care s\ se înl\n]uie. A spune c\ via]a psihic\ e format\ din imagini distincte este ca [i cum am sus]ine c\ apa fluviului e format\ din c\ld\ri [i butoaie cu ap\ închis\ în aceste vase. Dac\ le punem în r^u, acestea plutesc în mijlocul apei care

IMAGINILE

129

continu\ s\ curg\ între ele. Procesele psihice nu sunt în întregime con[tiente, exist\ procese subcon[tiente [i procese incon[tiente. Nu g\sim doar imagini, ci [i scheme [i sentimente, ca atunci c^nd spun: „asculta]i!”, „uita]i-v\!” sau „dar... dac\”. Independent de cuv^nt, exist\ sentimente confuze, sentimente ale raporturilor: sentimente de îndoial\, ori de eviden]\, ori de insuficien]\ ... Observa]iile filosofului american sunt subtile [i pe deplin întemeiate. G^ndirea se opre[te numai uneori asupra unei reprezent\ri distincte. Cursul ei nu const\ în mod esen]ial într-o succesiune de imagini. E prezent mai mult limbajul interior. {i chiar dac\ am considera cuvintele ca imagini, ele sunt imagini de un fel special, caracteristica lor principal\ fiind c\ nu se succed în virtutea legilor asocia]iei, ci în baza unor rela]ii conceptuale, bazate pe în]eles, ceea ce e cu totul altceva. Deci via]a psihic\ nu const\ în mod esen]ial într-o defilare a unor reprezent\ri, ea implic\ st\ri mult mai complexe, în care intervin mereu scheme [i influen]e ale incon[tientului. A restr^nge ponderea reprezent\rilor nu înseamn\ a neglija rolul pe care ele îl au într-o serie de cazuri, mai ales în ontogeneza g^ndirii [i într-o multitudine de activit\]i cu caracter creator.

3. Caracteristicile reprezent\rilor Putem observa mai înt^i o serie de asem\n\ri între reprezent\ri [i percep]ii: a) Ambele sunt fenomene intuitive, imagini concrete ale unor obiecte sau fenomene. b) Ambele au efecte fiziologice. At^t percep]ia, c^t [i imaginea unei fripturi declan[eaz\ saliva]ia. c) {i imaginea, [i percep]ia sunt intim legate de mi[care. Dac\ ne imagin\m un buchet de flori perceput anterior în dreapta noastr\, ochii vor efectua o u[oar\ deplasare spre dreapta. Un pilot a tr\it, nevoit de împrejur\ri, o experien]\ edificatoare. ~ntr-un accident, î[i fracturase picioarele [i a trebuit s\ stea în ghips mult\ vreme. Dup\ refacerea oaselor, înainte de a reîncepe pilotajul, în mod obi[nuit el trebuie s\ refac\ o serie de antrenamente, pentru a-[i redob^ndi reac]iile prompte [i precise implicate în pilotaj. Pilotul, plictisindu-se, a avut ideea s\ efectueze zilnic ore de „pilotaj imaginar”, adic\ s\-[i imagineze exact reac]iile implicate într-un zbor real [i care presupun [i reac]ii ale picioarelor. Surpriza a fost c\, dup\ vindecare, antrenamentele au progresat rapid [i a avut nevoie de mult mai pu]ine ore dec^t e necesar în mod obi[nuit. Imaginarea mi[c\rilor a provocat reale [i imperceptibile contrac]ii ale musculaturii picioarelor, ceea ce a men]inut un oarecare antrenament. d) Imaginea are [i ea un în]eles, o semnifica]ie, ca orice percep]ie. ~n aceast\ privin]\, începem îns\ s\ întrez\rim [i o deosebire; reprezentarea acoper\, de obicei, un sens mult mai bogat: o ilustra]ie din cartea de istorie, c^nd mi-o amintesc, îmi evoc\ r\scoalele ]\r\ne[ti din 1907. Mai vizibil\ este aceast\ înc\rc\tur\ cu semnifica]ii în vis: visez un chip str\in, dar eu [tiu totu[i c\ e colegul meu Z; aici, sensul dep\[e[te [i contrazice chiar aspectul exterior evocat. Reprezent\rile se deosebesc îns\ mult de percep]ii prin alte aspecte: a) Ele se produc în absen]a obiectului care a stat la baza uneia sau mai multor percep]ii. b) Imaginea nu este o reproducere fidel\ a datelor perceptive, constituind o prelucrare a lor. ~n evolu]ia ei se produce o abstractizare: dispar unele contururi, unele detalii, altele se accentueaz\. Mai rar, mai multe reprezent\ri tind s\ se

130

PSIHOLOGIE GENERAL|

sedimenteze într-una mai accentuat\, mai stabil\: imaginea-tip. Aceasta este înso]it\ de con[tiin]a faptului c\ ea reprezint\ un întreg grup. Deci imaginea este un extras organizat al experien]ei noastre anterioare, este o elaborare, o percep]ie reg^ndit\, o ra]ionalizare a datului sensibil. Ea este puternic influen]at\ [i de tendin]ele noastre, prezent^nd lucrurile deja elaborate dintr-un anume punct de vedere, constituind o selec]ie, cu sesizarea unor caracteristici importante. De aceea, reprezent\rile sunt privite ca trepte spre cunoa[terea logic\ a esen]ialului, spre elaborarea conceptelor. c) O alt\ deosebire fundamental\ între imagine [i percep]ie este subiectivitatea ei. Percep]ia este înso]it\ de impresia caracterului exterior al obiectului, de con[tiin]a realit\]ii lui. Noi nici nu vedem percep]ii, ci vedem obiecte independente de noi, de[i fenomenele acestea se petrec în interiorul nostru. Or, în cazul reprezent\rii, noi avem con[tiin]a subiectivit\]ii ei. A[a cum sus]ine J.P. Sartre pe multe pagini (în L’imaginaire, pp. 346-351), imaginea e înso]it\ de convingerea, în absen]a obiectului ei, fie c\ nu e prezent, fie c\ nici nu exist\. Totu[i, filosoful francez exagereaz\, neg^nd unele excep]ii: în vis avem numeroase imagini pe care le consider\m totu[i reale. Sartre caut\ s\ demonstreze existen]a unei altfel de con[tiin]e în vis. Chiar dac\ ar fi a[a, con[tiin]a imaginii ca dat subiectiv lipse[te. Apoi mai exist\ [i halucina]iile, c^nd persoana e convins\ de realitatea fiin]ei sau a obiectului imaginat. Dar pentru Sartre era important s\ demonstreze c\ „nu exist\ o trecere de la lumea real\ la lumea imaginar\”, de[i, de fapt, realul nu este dec^t o reconstruc]ie, în mintea noastr\, a lumii exterioare. R\m^ne ca un fapt cert aceast\ con[tiin]\ a lipsei obiectului. E. Meyerson scria: „Nu ne amintim lucrurile, ci ne amintim numai de noi în[ine”. Sentimentul eului propriu ne întov\r\[e[te succesiunea imaginilor. Imaginile formeaz\ un limbaj personal, pe care omul [i-l roste[te lui însu[i, e limbajul experien]ei specifice pe care a tr\it-o. De aceea, dorin]ele, sentimentele pun o pecete viguroas\ pe reprezent\ri. Deseori noi vedem persoanele, lucrurile, a[a cum le dorim, alteori le vedem prin prisma temerilor noastre, chiar dac\, obiectiv, ele nu sunt fondate. d) Aspectul subiectiv e resim]it [i prin faptul c\ imaginile depind, în mare m\sur\, de voin]a noastr\: le putem alunga, le putem evoca (de[i nu totdeauna cu u[urin]\). Percep]ia nu o putem modifica nicicum, ea ni se impune în mod incontestabil. e) De obicei, o reprezentare este mai palid\, mai [tears\ [i fragmentar\ în raport cu percep]ia. Dac\ vreau s\-mi amintesc fa]a unei persoane cunoscute de cur^nd, îmi amintesc ovalul fe]ei, ochii, dar nu întotdeauna [i forma gurii sau dac\ purta cravat\. f) Imaginile sunt fluctuante, instabile, dispar u[or, se transform\, se [terg. g) ~n fine, tot J.P. Sartre sublinia c\ o reprezentare nu ne aduce nimic nou în minte, pe c^nd, privind un obiect, putem descoperi o serie de detalii, neobservate anterior. Desigur, între percep]ie [i reprezent\ri exist\ o str^ns\ interdependen]\. Am ar\tat: acestea îmbog\]esc percep]ia, o fac mai vie, mai limpede. {i invers, de num\rul, calitatea [i intensitatea percep]iilor, depind [i calit\]ile imaginii înmagazinate în memorie.

IMAGINILE

131

4. Felurile reprezent\rilor A. O prim\ diviziune este aceea dup\ care exist\ imagini ale memoriei, c^nd îmi reprezint obiecte sau fenomene percepute anterior (mai mult sau mai pu]in exact) [i imagini ale imagina]iei, c^nd îmi apar în minte pl\smuiri ale min]ii, neînt^lnite niciodat\ în realitate. Pot s\-mi reprezint cum m-a[ sim]i în stare de imponderabilitate sau îmi pot imagina în detaliu planul casei în care a[ vrea s\ locuiesc. Fire[te, [i reprezent\rile imagina]iei au la baz\ fragmente, p\r]i, elemente sau aspecte ale unor realit\]i observate în cursul experien]ei, dar fantezia intervine din plin, înc^t uneori nici nu ne putem da seama de originea lor. B. O a doua clasificare este aceea c^nd ne referim la predominarea anumitor senza]ii într-o percep]ie sau alta. Cel mai des precump\ne[te sim]ul v\zului. Frecvente sunt [i imaginile auditive (melodii îndr\gite ne revin adesea în minte). Mult mai rare sunt imaginile gustative, olfactive sau termice. Foarte rar pot interveni amintiri ale sim]urilor interne. Gustave Flaubert, descriind otr\virea cu arsenic a doamnei Bovary, [i-a imaginat a[a de puternic simptomele, înc^t a avut gre]uri [i puternice v\rs\turi. J. Charcot, ilustru medic psihiatru de la sf^r[itul secolului trecut, a considerat c\ putem vorbi de trei tipuri de subiec]i frecvent înt^lnite: a) tipul vizual, care vede pagina c\r]ii despre care vorbe[te [i folose[te metafore vizuale (c^nd spune „lege”, îi apare în minte un judec\tor în rob\ ro[ie); b) tipul auditiv, care c^nd se refer\ la o conferin]\, aude expresiile folosite de profesor; c) tipul verbo-motor, cel ce prefer\ citirea cu glas tare pentru a re]ine un text. Nu to]i oamenii fac parte dintr-un asemenea tip. Mul]i folosesc, f\r\ o anumit\ preferin]\, un analizator sau altul. Cine î[i d\ seama de o predominan]\ clar\, e bine s-o cultive; de exemplu, cel cu bun\ memorie auditiv\ este avantajat s\ înve]e împreun\ cu altul f\c^nd parte din tipul verbo-motor, c\ruia îi convine s\ citeasc\ cu glas tare. C. ~n ultimele decenii, o dat\ cu apari]ia psihologiei cognitive, stimulat\ de progresele informaticii, ale calculatoarelor, c^t [i ale neurofiziologiei, au ap\rut sensuri noi ale termenului „reprezentare”, care pot crea mari confuzii. At^t c^nd e vorba de realizat un program mai complex pentru calculator, c^t [i atunci c^nd un lingvist vrea s\ clarifice ce rezult\ dintr-o fraz\ scris\, apar probleme complexe. Dificultatea a fost ocolit\ de psihologia cognitiv\, denumind reprezentare orice dat al cunoa[terii. J. Richard spune clar, într-un tratat de psihologie cognitiv\, c\ „Procesele cognitive sunt alc\tuite din reprezent\ri [i tratamente” (Bonnet, C. [.a., p. XI). Deci percep]iile, imaginile, cuno[tin]ele, no]iunile, toate sunt considerate reprezent\ri, „tratamentele” cuprinz^nd prelucrarea lor prin deduc]ii, ra]ionamente. Pentru informatician n-are însemn\tate aspectul concret al procesului cognitiv, el desemn^ndu-l printr-unul sau mai multe simboluri, dar psihologul nu poate face abstrac]ie de natura lui. St. Ehrlich spune c\ reprezentarea este „un aranjament particular al unor concepte active momentan”. Da, dar rezultatul acestui „aranjament” e foarte diferit. De exemplu, în fraza: „Un t^n\r venea c\tre mine, era înalt, blond, cu ochi alba[tri [i îmbr\cat într-o salopet\”, din îmbinarea acestor no]iuni, rezult\ o imagine destul de clar\. Dar în cazul altora, precum „Libertatea individului nu este nelimitat\, ea este totdeauna îngr\dit\ prin necesitatea respect\rii libert\]ii celorlal]i”, apare o limitare a unui concept abstract, neînso]it\ de nici o reprezentare concret\. ~nc^t o

132

PSIHOLOGIE GENERAL|

diferen]iere se impune, c\ci unele consecin]e psihice au o tr\ire concret\, [i altele o abstrac]iune. Denumind cu acela[i termen lucruri at^t de diferite, nu favoriz\m progresul cunoa[terii psihicului. Trebuie p\strat sensul no]iunii de reprezentare numai pentru imaginile concrete; pentru celelalte rezultate abstracte ale exprim\rii [i g^ndirii, ar fi normal s\ utiliz\m termenul de reprezent\ri semantice. ~n acest fel, înl\tur\m posibilitatea unor confuzii, f\r\ s\ contrazicem terminologia consacrat\ în [tiin]ele cognitive. De altfel, acest din urm\ termen este deja prezent în vocabularul multor psihologi.

5. Func]iile reprezent\rilor Reprezent\rile au un rol important în rela]ie cu conducerea [i coordonarea ac]iunilor mai complexe, cu g^ndirea, imagina]ia [i dinamica afectiv\. A. Reglarea ac]iunilor complexe intervine în procesul muncii. C^nd tura]ia unui motor cre[te prea mult, operatorul î[i reprezint\ urm\rile grave ce pot rezulta [i reduce presiunea aburului. El anticipeaz\ consecin]ele posibile. {oferul care vrea s\ dep\[easc\ un autovehicul din fa]\, vede venind o ma[in\ din sensul opus, î[i imagineaz\ rapiditatea apropierii ei [i renun]\ la manevra dorit\, f\c^nd o precorec]ie în conducere. De asemenea, în planificarea muncii de construire a unui zid, zidarul î[i imagineaz\ c\ a ajuns la nivelul acoperi[ului [i felul în care va ar\ta acesta etc. B. Punct de plecare în evolu]ia g^ndirii. Imaginea, schematiz^nd datele percep]iei, înlesne[te opera]iile g^ndirii, în special abstractizarea, fiind un intermediar între cunoa[terea senzorial\ [i concepte. Mai mult, cum vom vedea în lec]ia despre g^ndire, progresul ra]ionamentului presupune o trecere de la ac]iuni reale cu obiectele, la ac]iuni imaginate, acestea organiz^ndu-se treptat în opera]ii mentale, reversibile. Deci nu at^t reprezentarea obiectelor, c^t cea a ac]iunilor efectuate cu ele influen]eaz\ dezvoltarea g^ndirii. C. Func]ia de concretizare. G^ndirea evoluat\, verbal-abstract\, nu mai are nevoie de imagini. Totu[i, atunci c^nd înt^mpin\ dificult\]i, ea se refer\ la cazuri individuale. De exemplu, pentru a preciza o no]iune juridic\ – delictul – se recurge la prezentarea de cazuri, ceea ce implic\ evocarea unor serii de imagini. Tot a[a, c^nd ne referim la st\ri complexe, greu de verbalizat, recurgem la simboluri sau metafore: „îmi era inima grea” traduce dificultatea lu\rii unei hot\r^ri delicate. Concretizarea este esen]ial\ în crea]ia artistic\; ideile, sentimentele sunt exprimate prin diferite imagini artistice în poezie, pictur\, muzic\, arhitectur\. ~n literatur\, uneori se realizeaz\ imagini tipice, sintetiz^nd tr\s\turi caracteristice unei întregi categorii umane, a[a cum este Hagi-Tudose pentru zg^rci]i. ~n evolu]ia sentimentelor, concretizarea poate juca un rol important. Violonistul, obligat s\ efectueze zilnic multe ore de exerci]ii monotone [i dificile, î[i justific\ eforturile [i priva]iunile imagin^ndu-[i recitaluri încununate de mari succese. Sau, lui Othello, lipsa batistei Desdemonei îi stimuleaz\ imagina]ia, f\c^ndu-l s\-[i închipuie scene de presupus\ infidelitate, ceea ce exacerbeaz\ sentimentul s\u de gelozie.

IMAGINILE

133

D. Func]ia cathartic\. Termenul grecesc catharsis cu sensul de purificare a fost utilizat de Aristotel pentru a desemna func]ia tragediei antice de a cur\]a sufletele spectatorilor, elimin^nd preocup\rile [i tendin]ele meschine. ~n leg\tur\ cu reprezent\rile, func]ia cathartic\ se refer\ la rolul lor de a sc\dea o stare de tensiune, chiar dac\ numai temporar. ~ndr\gostitul care nu e primit de c\tre p\rin]i în casa iubitei sale, din cauza convingerilor sale religioase sau politice, în unele momente de visare se imagineaz\ înfrunt^ndu-i cu argumente pertinente [i modific^ndu-le atitudinea, ceea ce constituie, pentru moment, o sc\dere a stresului pe care îl sufer\. ~n concluzie, de[i reprezent\rile nu constituie c\r\mizile cu care se edific\ psihicul uman, cum credeau empiri[tii secolelor trecute, ele sunt frecvent prezente în via]a psihic\, [i rolul lor nu poate fi neglijat, dac\ vrem s\ explic\m o serie de reac]ii umane.

134

PSIHOLOGIE GENERAL|

CAPITOLUL XII

MEMORIA Am studiat imaginile. Dar existen]a lor implic\ o func]ie fundamental\ a vie]ii psihice: memoria.

1. Domeniul memoriei Memoria este func]ia psihic\ de baz\ care face posibile fixarea, conservarea, recunoa[terea [i reproducerea informa]iilor [i tr\irilor noastre. Memoria este implicat\ în toate procesele psihice. Memoria imaginativ\ permite conservarea [i reproducerea reprezent\rilor; iar memoria verbal-logic\ – a propozi]iilor, ideilor. Exist\ [i o memorie afectiv\ – de[i controversat\. Se sus]ine c\ un sentiment este o tr\ire prezent\, legat\ de momentul [i situa]ia dat\. Dar s\ presupunem urm\torul caz: un copil e persecutat de înv\]\torul s\u, ajung^nd s\-i fie fric\ de acesta [i chiar de [coal\. Plec^nd la alt\ [coal\ [i în alt\ localitate, el se întoarce, dup\ ani de zile, adult, inginer, dar c^nd z\re[te înt^ia sa [coal\, el poate tr\i o str^ngere de inim\ similar\ cu aceea din copil\rie. Dar aceast\ nelini[te nu poate fi dec^t o amintire, întruc^t înv\]\torul a murit demult [i nimic din momentul de fa]\ nu justific\ o asemenea emo]ie. ~nc^t, chiar dac\ starea afectiv\ actual\ nu e aceea[i cu cea din clasele primare, asta nu înseamn\ c\ n-ar fi un act de reamintire, deoarece nici imaginile evoc^nd casa p\rinteasc\ nu sunt identice cu percep]iile corespunz\toare. Memoria nu e un simplu depozit de informa]ii. ~n fine, se poate vorbi [i de memorie motorie, ea f\c^nd posibil\ formarea priceperilor [i deprinderilor, explic^nd înv\]area dansului, a înotului, a scrisului etc. ~n aceast\ privin]\, înt^lnim o divergen]\ de p\reri [i mai accentuat\. Unii filosofi, ca de exemplu Henri Bergson, consider\ c\ exist\ dou\ forme de memorie net deosebite: „memoria spiritului”, care ar conserva imaginile, ideile, ra]ionamentele [i „memoria materiei” (a creierului) re]in^nd îmbinarea [i succesiunea mi[c\rilor. F\r\ a pune în discu]ie esen]a spiritual\ ori material\ a memoriei, psihologia [tiin]ific\ nu consider\ necesar\ o astfel de opozi]ie. H. Piéron elabor^nd, înc\ din 1936, capitolul corespunz\tor din Nouveau Traité de Psychologie, l-a intitulat „La mémoire et l’habitude” („Memoria [i deprinderea”), nef\c^nd o distinc]ie radical\ între ele, de[i se pot înregistra unele caracteristici specifice. ~ns\ înv\]area, at^t în domeniul imaginilor, c^t [i în cel al mi[c\rilor, ascult\ de acelea[i legi generale (în esen]\, legi înregistrate de I.P. Pavlov [i E. Thorndike), iar în evolu]ia lor se observ\ acelea[i faze. Apoi, ast\zi se subliniaz\ artificialitatea disocierii planului cognitiv de cel motor: am semnalat prezen]a mi[c\rilor at^t în aten]ie, c^t [i în percep]ie; ele au un rol hot\r^tor [i în formarea g^ndirii. Separarea cogni]iei de motricitate se poate face doar în vederea studiului; în realitate, mi[carea, cunoa[terea [i aprecierea (tonul afectiv) sunt prezente în orice fenomen psihic. Se poate efectua totu[i o diviziune, în sensul existen]ei unei memorii inferioare, prezente [i la animale, o memorie mecanic\ bazat\ pe coinciden]a între stimuli [i pe „legea efectului”, [i o memorie superioar\, specific uman\, înso]it\ de con[tiin]a de sine întemeiat\ îndeosebi pe rela]ii logice, de în]eles. Memoria superioar\, memorie logic\, e înso]it\ de posibilitatea localiz\rii în timp [i spa]iu a evenimentelor înregistrate.

MEMORIA

135

2. Memoria inferioar\ Memoria inferioar\ are r\d\cini ad^nci în propriet\]i ale materiei, chiar ale celei neanimate. De exemplu, se cunoa[te „memoria” unui aliaj de nichel [i titan, numit „nitinol”. P^n\ la +95° Celsius, acest metal este deosebit de elastic. Dac\ din el se confec]ioneaz\ o spiral\, întins\, ea î[i recap\t\ forma îndat\ ce este eliberat\. La 150°, s^rma respectiv\ devine moale [i se poate derula complet. R\cindu-se, revine prompt la forma ini]ial\. La fel, un cristal de sare are o form\ cubic\ specific\. Dizolvat în ap\, apoi pus în condi]ii favorabile cristaliz\rii, î[i recap\t\ caracteristicile geometrice ini]iale. Fenomenul este specific tuturor cristalelor. ~n ce prive[te animalele inferioare, am v\zut prezen]a clar\ a memoriei la furnici, ba chiar [i la parameci (capabili s\ re]in\ leg\tura între un excitant fizic sau chimic [i cre[terea temperaturii apei). ~n spirit pavlovist, s-ar forma „leg\turi temporare”. Ast\zi acest concept a fost înlocuit cu acela de „schem\”, mult mai adecvat. ~nv\]area, memorarea se explic\ prin formarea, îmbinarea, organizarea unor scheme. Pierre Oléron define[te schemele ca fiind „conexiunile între o clas\ de stimuli [i o clas\ de r\spunsuri”, iar P.A. {evariov le intituleaz\ „asocia]ii generalizate”. Schemele sunt conexiuni ce permit r\spunsuri la o situa]ie dat\. Acestea nu pot fi explicate printr-o singur\ leg\tur\ nervoas\, întruc^t situa]ia nu se repet\ aproape niciodat\ identic, iar r\spunsul va trebui s\ se adapteze la aceste mici modific\ri. {i situa]iile, [i r\spunsurile sunt numai similare. De aceea, preciz^nd defini]iile de mai sus, vom spune c\ o schem\ este un sistem de conexiuni între stimuli [i reac]ii, care permite efectuarea unor ac]iuni în condi]ii similare. De pild\, apucarea unor obiecte de c\tre un sugar presupune formarea schemei prehensiunii. Dar obiectele ce le are la îndem^n\ difer\: o form\ are un cub, [i alta un be]i[or; prin urmare, nici gestul de apucare nu va fi exact acela[i în ambele situa]ii; se realizeaz\ o oarecare generalizare a actului, f\c^nd posibil\ reu[ita lui. De altfel, obiectele pot fi [i la distan]e diferite, ceea ce solicit\ înc\ o adaptare a mi[c\rilor. Schemele se pot îmbina, permi]^nd efectuarea unor opera]ii considerate „inteligente”. Este cazul a[a-numitei „scheme a suportului”: în apropierea unui sugar de 10-11 luni, se pune o pern\ pe care se afl\ un ceas de buc\t\rie. Acesta emite un „tic-tac” puternic. Copilul întinde m^na, dar nu ajunge p^n\ la el; atunci trage perna c\tre el [i poate s\-l apuce. Aici s-au îmbinat dou\ scheme – cea care permite tragerea pernei [i cea de prehensiune. De asemenea, un c^ine aflat într-o îngr\ditur\ care îl împiedic\ s\ ajung\ la hran\ (experien]\ descris\ la capitolul consacrat înv\]\rii), va face un drum de ocol presupun^nd îmbinarea a patru scheme: îndep\rtarea de hran\, ocolirea obstacolului, apropierea de carne [i apucarea ei. ~n experien]a lui Tolman [i Honzik (descris\ la capitolul amintit), av^nd un labirint cu 3 culoare, vorbeam de formarea „schemei labirintului”. De fapt, [i în acel caz, aceasta presupune îmbinarea mai multor scheme, dirij^ndu-le mi[c\rile. De aceea, J. Piaget sublinia c\ înv\]area const\ `n formarea, coordonarea, combinarea de scheme. Acestea – incluse în structurarea opera]iilor intelectuale specifice, sunt prezente [i în memoria superioar\, care îns\ implic\ organiz\ri foarte complexe. La om, schemele sunt o prezen]\ vizibil\ în cazul constituirii unor priceperi sau deprinderi automatizate. Tot ele ne explic\ impresia direc]iei în care trebuie s\ efectu\m încerc\ri în probleme a c\ror solu]ie am uitat-o. O schem\ presupune

136

PSIHOLOGIE GENERAL|

realizarea a foarte numeroase conexiuni nervoase, orice act presupun^nd mult mai mult dec^t o simpl\ leg\tur\ temporar\, a[a cum a ar\tat [i P.K. Anohin. Formarea unor numeroase [i variate scheme st\ la baza memoriei inferioare.

3. Precizarea unor no]iuni Precizarea unor no]iuni cu care ne înt^lnim frecvent în literatura psihologic\ [i pedagogic\ este necesar\, întruc^t nici în aceast\ privin]\ nu g\sim un consens unanim. Ne vom referi la termenii: deprindere, pricepere [i cuno[tin]\. ~n orice act înv\]at, g\sim aspecte de stereotipie, repet^ndu-se mereu la fel, [i de variabilitate. De pild\, în conducerea automobilului: pornirea de pe loc se face totdeauna cu acelea[i mi[c\ri, dar, odat\ ie[it în strad\, m^nuirea volanului, accelerarea, fr^narea depind de forma traseului [i de obstacolele înt^lnite. Numai c\ în unele activit\]i predomin\ monotonia, stereotipia, pe c^nd în altele g\sim mult\ variabilitate. ~n func]ie de predominan]\, vom vorbi de pricepere sau de deprindere. Numim deprinderi acele acte înv\]ate în care predomin\ reac]iile relativ constante, în raport cu condi]iile constante. Astfel, sunt deprinderi: mersul, îmbr\catul, scrisul, calculul mintal elementar (tabla înmul]irii). Vom desemna prin priceperi acele acte înv\]ate în care predomin\ reac]iile plastice, capabile de a se adapta prompt la condi]iile variabile ale mediului: conducerea unui autovehicul este o pricepere, predomin^nd variabilitatea. Tot priceperi sunt [i cele implicate în m^nuirea unui strung, rezolvarea unor ecua]ii algebrice sau efectuarea unui rezumat. At^t în cadrul deprinderilor, c^t [i în cel al priceperilor g\sim reac]ii în care predomin\ aspectul motor [i altele, c^nd domin\ ac]iunile mentale. Mersul este o deprindere motorie, iar m^nuirea unui agregat industrial implic\ tot o pricepere motorie. Pe c^nd tabla înmul]irii [i rezolvarea de ecua]ii sunt ac]iuni prin excelen]\ mentale. Dar, desigur, în toate reac]iile noastre g\sim o întrep\trundere între mi[c\ri [i cogni]ii. C^nd se formeaz\ o deprindere [i c^nd o pricepere? ~n func]ie de natura activit\]ii, dar [i a modului de înv\]are. Repetarea în condi]ii identice duce la formarea de deprinderi, variabilitatea are drept urmare apari]ia unei priceperi. Caracterizarea unei cuno[tin]e e mai dificil\. Este o structur\ de informa]ii [i opera]ii care face posibile at^t orientarea în ambian]\, c^t [i solu]ionarea anumitor probleme. Cuno[tin]ele implic\ existen]a unor scheme, dar de obicei nu se reduc la ele, fiind con[tiente. Orice no]iune este o cuno[tin]\, una foarte complex\, conceptul fiind o elaborare cognitiv\ evoluat\. ~ns\ avem [i cuno[tin]e foarte simple: [tim c\ dup\ col]ul str\zii noastre se afl\ o libr\rie. Este o informa]ie simpl\ [i în acela[i timp util\. Ceea ce caracterizeaz\ cuno[tin]ele este faptul de a permite ac]iuni, deduc]ii numai pe plan mintal, nu [i în cel al ac]iunii practice. Pot cunoa[te în am\nunt regulile [i condi]iile în care se poate înota perfect. Dar, f\r\ a fi f\cut un exerci]iu efectiv, informa]iile mele nu m\ vor salva de la înec. ~notul presupune exerci]ii motorii reale, pentru a se forma priceperea corespunz\toare. Cuno[tin]ele m\ pot ajuta s\ fac mai pu]ine erori, s\ le corectez mai repede – deci nu sunt inutile, dar nu se pot substitui antrenamentului real. ~n felul acesta, pedagogia se afl\ mereu în fa]a problemei: cum s\ organiz\m predarea [i înv\]area, în a[a fel înc^t cuno[tin]ele teoretice, însu[ite pe plan verbal, s\ poat\ fi c^t mai utile în practica profesiunii [i a vie]ii sociale?

MEMORIA

137

4. Baza fiziologic\ a memoriei Substratul material al memoriei nu este înc\ elucidat. Exist\ ipoteza existen]ei a dou\ mecanisme distincte. ~n cazul memoriei de scurt\ durat\, ea s-ar explica prin existen]a unor circuite „reverberante”: lan]uri de neuroni form^nd c^te un circuit închis. C^nd o excita]ie provine din exterior, ea oscileaz\ mai multe secunde în acest cerc – fapt care ar explica persisten]a impresiei. ~ntr-adev\r, în forma]ia nervoas\ din creier numit\ hipocamp exist\ numeroase asemenea circuite. Totodat\, leziunile intervenind în aceast\ regiune provoac\ evidente tulbur\ri ale memoriei. Al doilea mecanism trebuie s\ explice înregistrarea informa]iilor pe timp îndelungat. Demult, s-a presupus c\ datele senzoriale las\ o urm\ în structurile cerebrale, urm\ denumit\ engram\. Dar unde? [i în ce form\? Nu exist\ o demonstra]ie pe deplin conving\toare. Am amintit, în lec]ia referitoare la sistemul nervos, de neurochirurgul canadian Wilder Penfield. Acesta, efectu^nd o opera]ie pe creierul unei bolnave de epilepsie, ea [i-a reamintit cu lux de am\nunte scene petrecute cu 20 de ani în urm\, evenimente f\r\ importan]\ (joaca b\iatului ei în curte, vocea lui amestecat\ cu strig\tele copiilor, cu zgomotul str\zii) [i care (ating^ndu-se por]iuni în vecin\tate) se succedau ca într-un film coerent. Cum asemenea evoc\ri, repetate [i la al]i bolnavi, surveneau c^nd opera]ia avea loc în lobul temporal, Penfield a presupus c\ amintirile s-ar localiza în aceast\ por]iune a cortexului. Concluziile sale n-au fost acceptate. Mai înt^i, totdeauna era vorba de epileptici care au o excitabilitate particular\. Apoi, potrivit altor date, cea mai mare parte a neuronilor are posibilitatea de a stoca informa]ii. ~n ce fel se stocheaz\ o impresie? McConnell a f\cut experien]e cu un vierme primitiv numit „planaria” (vierme de 1-2 cm, tr\ind în ap\ dulce). Acesta a înv\]at o „reac]ie condi]ionat\” f\c^nd 150 de încerc\ri. T\iat în dou\, el se reface. Exemplarul provenind din coada viermelui (opus\ celei cu ganglioni cefalici) înva]\ aceea[i reac]ie f\c^nd doar 40 de încerc\ri. McConnell presupune c\ experien]a acumulat\ de planaria se p\streaz\ în acidul ribonucleic (ARN), comun ambelor p\r]i din corpul planariei ini]iale. Ipoteza î[i g\se[te confirmarea în alt caz, c^nd viermele este introdus într-o solu]ie dizolvant\ a ARN-ului, caz în care nu se mai observ\ nici un transfer de experien]\. Tot acela[i cercet\tor constat\ c\ atunci c^nd un vierme mai mare înghite un altul mai mic, dup\ ce acesta din urm\ înva]\ o reac]ie, viermele cel mare realizeaz\ [i el performan]e superioare celor ob]inute de viermii care n-au consumat viermi[ori „înv\]a]i”. Experien]ele acestea efectuate cu animale inferioare au fost verificate [i în cazul altora mult mai evoluate. Astfel, Jacobson experimenteaz\ folosind [oareci care înva]\ un labirint. Apoi extrage din creierul acestora ARN [i îl injecteaz\ în creierul altor [oareci. Ace[tia înva]\ acela[i labirint f\c^nd mai pu]ine erori. Al]i cercet\tori, repet^nd aceast\ experien]\, n-au ob]inut totu[i rezultate similare. Apoi s-a observat c\ progresele mai rapide ale [oarecilor injecta]i cu ARN s-ar putea explica nu prin structura acestei substan]e (modificate prin înv\]are), ci pur [i simplu datorit\ excit\rii produse prin injectarea respectiv\. ~n ce fel ar avea loc engramarea în ARN? Hyden o explic\ în felul urm\tor: excit^nd ARN-ul, el creeaz\ anumite proteine sensibile la tipul de impuls care a dus la formarea lor. Ulterior, orice impuls foarte slab, apropiat ca structur\ de cel ini]ial, activeaz\ proteinele respective, emi]^nd impulsuri duc^nd la formarea imaginii. Desigur, o imagine ar implica o coordonare de zeci de mii sau sute de mii de impulsuri. Este o ipotez\ care nu întrune[te acceptul tuturor neurobiologilor.

138

PSIHOLOGIE GENERAL|

J. Eccles, renumit specialist în fiziologia sistemului nervos, sus]ine o alt\ ipotez\. Un neuron transmite o excita]ie prin axonul s\u. Acesta, prin sinapse, intr\ în leg\tur\ fie cu dendritele, fie cu corpul altei celule nervoase. Dup\ Eccles, o excitare repetat\ a neronului ar duce la apari]ia unor noi puncte de contact (prin prelungiri ale axonului) cu celula urm\toare, ceea ce ar facilita circula]ia influxului nervos [i ar explica posibilit\]ile de reamintire. Formarea noilor puncte de contact ar presupune îns\ o durat\ de 6 ore – fapt confirmat de unele observa]ii. Sunt [i alte ipoteze: unii scot în relief rela]iile dintre neuroni [i nevroglie (numeroase celule care au un rol de suport neuronal). Dup\ cum am spus de la început, chestiunea nu este solu]ionat\. Ceea ce pare cert este c\: a) nu exist\ zone speciale destinate memoriei; b) posibilit\]ile de engramare sunt practic nelimitate, date fiind miliardele de neuroni între care exist\ un uria[ num\r de conexiuni.

5. Asocia]iile ~n afara problemei fix\rii informa]iilor, discutat\ mai sus, o alta este aceea a reamintirii. Conservarea amintirilor nu o putem explica, dar ea este o certitudine. Se pune întrebarea: cum putem noi ajunge tocmai la o anumit\ cuno[tin]\? De ce la examenul de istorie studentul î[i reaminte[te detaliile luptei de la Podul ~nalt [i ele nu sunt acoperite de amintirile în rela]ie cu nunta surorii sale? De ce unele fapte ni le amintim în toate am\nuntele lor, iar despre altele nu mai [tim nimic? Nici la aceste întreb\ri nu putem da ast\zi un r\spuns complet. Exist\ îns\ aspecte bine elucidate prin mecanismul asocia]iilor. Asocia]ia este o leg\tur\ stabilit\ între procese sau st\ri psihice, în a[a fel înc^t producerea unuia din ele atrage dup\ sine, imediat, apari]ia celorlalte. De exemplu: m\ plimb într-o zi însorit\ la periferia ora[ului [i z\resc o gr\din\ plin\ de flori frumoase. Deodat\, din spatele casei se repede spre mine, l\tr^nd, un dul\u mare; din fericire, între noi se afl\ un gard înalt. Dac\ peste c^tva timp revin în acela[i loc, imaginea gr\dinii îmi va reaminti prezen]a c^inelui, chiar dac\ el nu apare din nou. Sau, invers, înt^lnind pe strad\ unul asem\n\tor cu cel care m-a speriat, îmi va reaminti [i de curtea cu flori. ~nc\ în c\rticica sa intitulat\ Despre memorie [i reamintire Aristotel a consemnat fenomenul [i condi]iile în care se produce. Cea mai important\ condi]ie (legea fundamental\ a asocia]iei) este contiguitatea în timp (contiguitate însemn^nd al\turare, învecinare, coinciden]\). C^nd dou\ evenimente au loc simultan sau în succesiune imediat\, între ele se produce o asocia]ie. Recunoa[tem aici prima condi]ie a form\rii reflexelor condi]ionate, precizat\ de I.P. Pavlov. Dar posibilit\]ile de asociere au fost concepute mai liber, fiindc\ nu se aminte[te de condi]ia restrictiv\ a înt\ririi impresiei sau a existen]ei unui efect cu ecou biologic (ca la Thorndike). Contiguitatea ar explica [i fixarea unei leg\turi asociative [i posibilitatea reamintirii. O alt\ lege, cea a asem\n\rii, nu explic\ dec^t evocarea: înt^lnesc o persoan\ necunoscut\ care-mi aminte[te imediat de prietenul meu N. ~mi dau seama c\, de fapt, între cele dou\ persoane exist\ o asem\nare fizic\. Asem\narea poate exista [i în ce prive[te glasul sau gesturile, rolul ei evocator se p\streaz\. S-a încercat s\ se reduc\ legea asem\n\rii la contiguitate, deoarece asem\narea ar presupune o identitate par]ial\, datorit\ c\reia are loc asocierea. Argumentul este discutabil. S-a vorbit [i despre o lege a contrastului: percep]ia unui cal negru mi-ar reaminti un cal alb, înt^lnind un om foarte înalt, îmi vine în minte un pitic [.a. Aceasta s-ar putea reduce la legea asem\n\rii, ambele imagini fiind extreme într-o serie de

MEMORIA

139

intermediari. Contrastul este prezent în via]a psihic\, dar el pare a se datora altei legi, ]in^nd de propriet\]ile neuronilor: legea induc]iei succesive, consecin]\ a metabolismului celular. Oricum, filosofii care s-au preocupat de fenomenul asociativ au acordat însemn\tate contiguit\]ii în special [i, mai rar, asocia]iei prin asem\nare. Contiguitatea a avut prioritate, ea explic^nd [i fixarea cuno[tin]elor, nu numai evocarea lor. Primul filosof care d\ importan]\ asocia]iei, ca baz\ a form\rii obi[nuin]elor, este David Hume (1711-1776). ~n aceea[i perioad\, un medic, David Hartley, scrie o carte în care caut\ s\ explice constituirea vie]ii psihice numai pe baza legii contiguit\]ii. ~n secolele XVIII [i XIX, filosofii empiri[ti au acordat o mare importan]\ asocia]iilor de imagini [i de idei. Asocia]ia era privit\ ca o lege fundamental\ pentru via]a psihic\, a[a cum legea gravit\]ii era considerat\ de fizicieni în domeniul fenomenelor materiale. De aceea, respectivii filosofi sunt numi]i „asocia]ioni[ti”. ~n secolul XIX, men]ion\m mai înt^i pe James Mill, apoi J. Stuart Mill, Al. Bain, H. Spencer în Anglia, iar în Fran]a pe Hippolyte Taine. Contribu]ii importante la teoria asocia]iei a adus îns\ W. Hamilton (1788-1856). El observ\ c\ imaginile nu se succed, datorit\ asocia]iilor, ca inelele dintr-un lan], asocia]ia se explic\ prin „legea redintegr\rii”: producerea, amintirea unei p\r]i, a unui element atrage dup\ sine reconstituirea întregului. Astfel, în exemplul men]ionat mai sus, amintirea c^inelui evoc\ imediat întreaga imagine a gr\dinii cu flori, în cadrul c\reia am perceput dul\ul. Acest fel de interpretare e foarte modern [i coincide cu rezultatele [colii gestaltiste, de care am amintit discut^nd problemele percep]iei. Apoi Hamilton a mai formulat o lege, legea interesului: dintre toate amintirile pe care o stare prezent\ le poate evoca, sunt reamintite cele care au un interes actual (adic\ sunt în concordan]\ cu tendin]ele dominante în acel moment). Prin aceast\ lege, se explic\ de ce un obiect îmi evoc\ numai un anumit eveniment, de[i de el se pot asocia multe altele. De pild\, co[ul cu garoafe din fa]a unei flor\rii îmi poate reaminti nunta surorii mele, dar [i moartea bunicii sau o pictur\ de Luchian ori o gr\din\ din Olanda (unde am fost anul trecut) [.a. Conform cu observa]ia filosofului englez, dac\ sunt bine dispus, garoafele îmi vor reaminti evenimente pl\cute (nunta surorii), dar dac\ sunt sup\rat, îmi va veni în minte o înmorm^ntare. ~ntr-adev\r, rolul afectivit\]ii este esen]ial în fixarea [i reamintirea asocia]iilor. De aceea, sunt zile c^nd îmi vin în minte numai nepl\ceri, necazuri [i ghinioane, pe c^nd în altele, dimpotriv\, îmi reapar succesele, surprizele, bucuriile. ~n secolul nostru, S. Freud a dat o mare aten]ie asocia]iilor, asocia]ia liber\ a ideilor permi]^nd, dup\ p\rerea p\rintelui psihanalizei, s\ afl\m multe detalii revelatoare pentru fr\m^nt\rile incon[tiente. Teoria asocia]iilor s-a mai complicat ulterior. Pe l^ng\ importan]a contiguit\]ii, asem\n\rii [i a st\rilor afective s-au mai ad\ugat [i alte condi]ii influen]^nd apari]ia unei imagini sau a unei idei: natura excitantului, repetarea lui, intensitatea sa, timpul trecut de la percep]ia corespunz\toare [.a. Am v\zut c\ I.P. Pavlov [i E. Thorndike au creat experimente preciz^nd mecanismul asociativ. Dar ast\zi nu i se mai acord\ o a[a mare valoare. ~ntr-adev\r, asocia]iile, condi]ion\rile explic\ înv\]area elementar\ a unor mi[c\ri. Ele sunt prezente în automatismul deprinderilor motorii sau intelectuale. Ele explic\ frecvente cazuri de reproducere involuntar\. Legile asocia]iei justific\ hoin\reala g^ndurilor în st\rile de reverie, ca [i succesiunea deseori haotic\ a viselor din timpul somnului. De asemenea, evolu]ia afectivit\]ii are un caracter preponderent asociativ. Dar contiguitatea [i asem\narea nu pot explica memorarea con[tient\, voluntar\, nici

140

PSIHOLOGIE GENERAL|

abstractizarea, g^ndirea. Mai ales voin]a presupune acte de-a dreptul opuse asocia]iei: c^nd vreau s\ în]eleg [i s\ asimilez un text dificil, sunt nevoit s\ alung din minte toate ideile, imaginile ce-mi vin în minte, f\r\ o leg\tur\ direct\ cu materialul pe care-l studiez. Aceast\ alungare, aceast\ inhibi]ie, este contrar\ asocia]iei [i nu poate fi explicat\ prin ea. De[i contiguitatea sau asem\narea joac\ un rol în succesiunea ideilor, azi se prefer\ s\ se vorbeasc\ de „conexiuni” ori „leg\turi temporare”, ace[ti termeni evoc^nd cercet\ri mult mai precise, de[i cu interpret\ri ce s-au dovedit simpliste. Cum am ar\tat mai sus, acum sinteza psihic\ este descris\ prin formarea [i îmbinarea de scheme, termen care permite mai bine s\ în]elegem plasticitatea existent\ în reproducerea mi[c\rilor [i a g^ndurilor. Asocia]ionismul a constituit o etap\ de progres în încercarea de a în]elege memoria [i dinamismul psihic, dar el a fost în întregime abandonat, mai ales dup\ experien]ele efectuate de gestaltism, dup\ ce s-a impus în [tiin]\ punctul de vedere structuralist.

6. Formele memoriei Din punctul de vedere al duratei p\str\rii imaginii sau ideii percepute, se descriu 3 forme: memoria de foarte scurt\ durat\, memoria de scurt\ durat\ [i memoria de lung\ durat\. A. Memoria de foarte scurt\ durat\ este, de fapt, stocajul senzorial, întruc^t excita]ia provocat\ în organele senzoriale, p^n\ a ajunge în centrii din cortex, parcurge o serie de „sta]ii” intermediare, înt^mpin^nd rezisten]e, ceea ce face ca stimularea s\ aib\ o iner]ie, deci s\ dureze p^n\ la 0,25-0,50 dintr-o secund\. Aceast\ persisten]\ e foarte important\; datorit\ ei, c^nd mergem, nu vedem toate obiectele din jur cl\tin^ndu-se; ea face posibil\ distingerea unor excitan]i care apar un timp foarte scurt în c^mpul perceptiv; tot ea explic\ posibilitatea cinematografului, unde imagini statice expuse sub 0,10 dintr-o secund\ se contopesc d^ndu-ne iluzia mi[c\rii. B. Memoria de scurt\ durat\ asigur\ o mai îndelungat\ p\strare a imaginii, dar, în afara unor condi]ii speciale, impresia dispare dup\ 18 secunde. Experimentul ini]ial a fost realizat de L. Peterson (1959). Subiec]ii erau solicita]i s\ numere încep^nd cu 506, în sens descresc^nd, din 3 în 3 (506, 503, 500, 497 [.a.m.d.). Simultan, din c^nd în c^nd, li se prezenta un cartona[ cu 3 consoane (s\ zicem C, H, L), ei continu^nd s\ numere. Rostul acestui travaliu era de a împiedica repetarea consoanelor. Apoi se aprindea un bec, cer^ndu-li-se încetarea num\r\rii [i reproducerea literelor v\zute. Becul se aprindea la diferite intervale, dup\ perceperea consoanelor. ~n felul acesta s-a putut constata c\ p^n\ la 13-14 secunde se p\stra amintirea semnelor, dar dup\ 15-18 secunde ea disp\rea complet. Deci impresia se conserv\ numai maximum 18 secunde. Alte experien]e au confirmat aceast\ concluzie. Memoria de scurt\ durat\ nu este limitat\ numai în ce prive[te durata conserv\rii, ci [i în ce prive[te volumul ei. G. Miller, în articolul s\u despre „num\rul magic”, a ar\tat existen]a unei limite a memor\rii la 7±2 elemente (fie litere, numere fie figuri simple). Totu[i, dac\ elementele sunt grupate, putem re]ine 7 asemenea grup\ri. De exemplu, dac\ am memora trigrame (silabe f\r\ sens, formate dintr-o vocal\ între dou\ consoane: nec, fos, bim, zuc etc.), am putea re]ine 7, deci am memorat 21 de litere. G. Miller a constatat cum o persoan\, grup^nd cifrele dup\ o anume regul\, a

MEMORIA

141

putut re]ine 40. G. Mandler, studiind problema, a stabilit c\ se pot memora 7 grup\ri, dar fiecare nu poate avea mai mult de 5±1 elemente (dup\ J. Bredenkamp, p. 147). Cum se manifest\ limitarea capacit\]ii memoriei de scurt\ durat\? Dac\, pe c^nd ni s-au prezentat 7-9 unit\]i de informa]ie, mai intervin 2-3 elemente, ori acestea nu se re]in, ori uit\m 2-3 elemente din cele prezentate ini]ial. Cu tot acest volum redus, existen]a memoriei de scurt\ durat\ e foarte important\. Ea face posibil\ înregistrarea ca un tot a unor serii de excitan]i – de pild\, a unei melodii – [i tot datorit\ ei putem în]elege din context sensul unor cuvinte. De exemplu, c^nd cineva zice: „~n fa]a teatrului se adunase o mas\ de oameni care a[tepta” cuv^ntul mas\ î[i poate preciza sensul, deoarece noi re]inem întreaga fraz\. La fel, memoria de scurt\ durat\ creeaz\ posibilitatea lecturii expresive (c^nd trebuie s\ sesiz\m sensul frazei înainte de a rosti toate cuvintele). Din memoria de scurt\ durat\ cuno[tin]ele trec în memoria de lung\ durat\, dac\ se repet\ de c\tre subiect, ori c^nd au un în]eles care le asociaz\ no]iunilor dinainte consolidate. De asemenea, impresia se p\streaz\ dac\ are o mare înc\rc\tur\ emo]ional\ (cine z\re[te un urs în p\dure [i nu e înarmat ]ine minte momentul toat\ via]a, de[i apari]ia lui poate fi de c^teva clipe). Memoria de scurt\ durat\ e str^ns legat\ de memoria de lung\ durat\ tocmai prin rela]iile ce se pot stabili între percep]ia prezent\ [i no]iunile anterioare. ~n]elegerea cuvintelor nici nu e posibil\ f\r\ memoria de lung\ durat\. Existen]a unei memorii de scurt\ durat\ ca o instan]\ net deosebit\ este contestat\ de unii psihologi. Iat\, de exemplu, experien]a f\cut\ de Erwin Wöllersdorfer (1975, pp. 347-364). A prezentat subiec]ilor (un timp scurt) 15 silabe scrise pe un panou. Reproducerea lor imediat\ dep\[e[te cunoscutul volum al memoriei de scurt\ durat\. Dar cercet\torul german nu le cerea s\ [i le reaminteasc\, ci doar s\ le recunoasc\ dintr-o list\ cu multe alte silabe. Imediat dup\ prezentarea lor, subiec]ii au recunoscut 11 silabe, dup\ 45 de minute au recunoscut în medie 9,45, iar dup\ 24 de ore – 8 adic\ 53,66% din total (evident, cele trei recunoa[teri au fost probate pe baza unor liste diferite pentru a nu interveni repetarea). Dac\ silabele au fost recunoscute, înseamn\ c\ ele au l\sat urme în memorie, n-au disp\rut complet dup\ 18 secunde, conform experien]elor lui Peterson, deci memoria de scurt\ durat\ n-ar avea „un depozit” separat. Asemenea date au condus pe Craik [i Lockhart s\ sus]in\ un punct de vedere dup\ care ar exista o continuitate în procesul de stocare [i prelucrare a informa]iei. Avem mai înt^i prelucrarea senzorial\ (memoria de foarte scurt\ durat\), apoi intervin propriet\]ile orient\rii mai durabile a aten]iei care are îns\ o capacitate limitat\ (am amintit de „num\rul magic” al lui G. Miller [i c^nd am vorbit de volumul aten]iei). Limitarea memoriei de scurt\ durat\, în ce prive[te cantitatea de informa]ie re]inut\, s-ar explica tocmai prin limitarea proceselor de percep]ie [i aten]ie. Continu^nd prelucrarea, mai ales printr-o elaborare semantic-cognitiv\ (interven]ia limbajului, a g^ndirii), se ajunge la fixarea în memoria de lung\ durat\. Profunzimea prelucr\rii e dependent\ de orientarea aten]iei [i de compatibilitatea informa]iilor cu structura cognitiv\ cristalizat\ în memoria de lung\ durat\ (e vorba de rela]iile logice [i de sens între cuno[tin]ele anterior dob^ndite). Ca dovad\ c\ impresiile familiare, ca [i stimulii cu în]eles, sunt repede asimila]i, comparativ cu ceilal]i. A[adar, fixarea [i conservarea impresiilor în memoria de lung\ durat\ este în func]ie de profunzimea prelucr\rii datelor ini]iale. Cuno[tin]ele prelucrate superficial se uit\ repede, cele structurate profund duc la o re]inere pentru un timp îndelungat. De[i exist\ fapte în sprijinul acestei teorii, totu[i nu putem vorbi de o demonstra]ie temeinic\. Nu este suficient clarificat fenomenul de „prelucrare”. Apoi surprinde

142

PSIHOLOGIE GENERAL|

totala absen]\ a referirii la afectivitate, la emo]ii. Dar, dac\ cineva este lovit noaptea de un automobil care dispare apoi imediat, momentul impactului nu va fi uitat niciodat\ de victim\. Aici nu „prelucrarea”, ci [ocul afectiv a avut rolul dominant în fixarea evenimentului. C. Memoria de lung\ durat\ (MLD) cuprinde totalitatea informa]iilor receptate, care pot fi p\strate ore, zile, ani [i chiar întreaga via]\. MLD, se presupune, are o capacitate nelimitat\ [i fixeaz\ tot sau aproape tot ce ni se înt^mpl\: evenimentele zilnice, cuno[tin]ele din c\r]i [i reviste, din spectacole; de asemenea re]ine emo]iile, sentimentele, visele, g^ndurile ... tot ceea ce tr\im; conserv\ atât evenimentele personale, cât [i pe cele sociale, mentalitatea poporului, dar [i a p\turii sociale din care facem parte; fixeaz\ toate schemele formate: deprinderile, priceperile. Exist\ dovezi privind capacitatea enorm\ a memoriei: a) Experien]ele lui Penfield, deja amintite, c^nd pacien]ii, în timpul opera]iei, î[i reaminteau în detaliu scene f\r\ importan]\ tr\ite cu 20 de ani în urm\. b) Cazurile de hipermnezie: persoane care în urma unor accidente ori a unor boli, reproduc cu mare fidelitate cuno[tin]e auzite înt^mpl\tor. E celebru cazul unei servitoare analfabete. Aceasta, îmboln\vindu-se [i av^nd febr\ mare, a început s\ recite pagini întregi din Biblie în limbile latin\ [i greac\ – limbi pe care nu le cuno[tea deloc. F\c^ndu-se investiga]ii, s-a aflat c\ ea fusese în serviciul unui preot catolic. Acestuia îi pl\cea s\ citeasc\ cu glas tare fragmente din Biblie, în cele dou\ limbi clasice. Femeia le auzea, dar nu în]elegea nimic – necum s\ fac\ eforturi de memorare. Febra îns\ a activat engramele formate. Sc\z^ndu-i temperatura, n-a mai fost capabil\ s\-[i reaminteasc\ ceva. c) Cazurile de memorie excep]ional\. ~nc\ în 1892, Alfred Binet, psiholog renumit, a analizat cazul lui Jacques Inaudi care putea s\ reproduc\ f\r\ gre[ serii de numere cu peste 400 de cifre, prezentate o singur\ dat\. El a reu[it s\ repete exact un num\r de 22 de cifre, auzit cu 8 zile înainte. La fel de surprinz\tor e [i cazul C. al unui ziarist sovietic studiat de Al. Luria, fiziolog [i psiholog reputat (dup\ S. Ivanov, 1977). Acesta `i uimea pe [efii s\i, fiindc\ nu scria nimic, nici instruc]iunile primite, nici convorbirile purtate, pe care îns\ le dicta dactilografei în toate detaliile. Verific\rile efectuate de Luria au eviden]iat o memorie verbal\ extraordinar\. Re]inea imediat fraze lungi în limbi ce-i erau complet necunoscute. Memora, de asemenea, serii lungi de cuvinte. {i imaginile erau foarte puternice, amestec^ndu-se cu percep]iile momentane. ~ntrebat cum proceda pentru a re]ine at^t de mul]i termeni, a ar\tat c\ î[i imagina strada Gorki din Moskova (strad\ important\) pe care „o vedea” foarte bine [i ... plasa c^te un cuv^nt în poarta fiec\rei case! A[adar e foarte probabil\ înregistrarea în MLD a tot ceea ce tr\im [i g^ndim, dar nu putem actualiza totul. Multe informa]ii r\m^n inaccesibile pentru toat\ via]a, incluse în str\fundurile incon[tientului. Specificul MLD este memoria semantic\, or^nduirea rezultatelor experien]ei [i ale g^ndirii într-un vast sistem de scheme, opera]ii [i no]iuni. Ea se constituie cu ajutorul limbii [i al eforturilor de g^ndire. Modul de structurare nu e clarificat. Sunt mai multe sisteme prin care putem ajunge la aceea[i no]iune. W. Kintsch distinge 3 sisteme (apud Ehrlich, St.): 1) Un sistem fonetic, c^nd termenii sunt evoca]i pe baza sonorit\]ii cuvintelor; de pild\, no]iunea de „movil\” poate s\ ne vin\ în minte auzind cuv^ntul „mobìl\”. Asocia]iile fonetice sunt frecvente. Cere]i cuiva s\

MEMORIA

143

rosteasc\ repede ce cuvinte îi vin în minte dup\ ce pronun]\m „cas\”. De obicei, ni se va spune: mas\, ras\, chiulas\ (sau alte substantive terminate cu „as\”); 2) Un sistem de imagini: vedem pe fereastra vagonului o ridic\tur\ de p\m^nt, simultan apar termenul [i no]iunea de movil\; 3) Ierarhia indicilor semantico-sintactici este utilizat\ c^nd cuv^ntul apare datorit\ rela]iilor de semnifica]ii. Cineva poveste[te c\, l^ng\ satul lor, se afl\ o mare ridic\tur\ de p\m^nt – ceea ce suscit\ imediat în con[tiin]a noastr\ termenul, conceptul corespunz\tor. No]iunile formeaz\ complicate sisteme ierarhizate, fiecare fiind subordonat\ unora, supraordonat\ altora [i în raport de coordonare cu multe altele (vertebrat – mamifer – c^ini de diferite rase). De aceea, asocierea unui termen permite o facil\ reamintire a celor înrudi]i prin în]eles. Cele 3 sisteme enumerate de Kintsch sunt deci în str^ns\ rela]ie. Cel mai important din punctul de vedere al fix\rii [i al g^ndirii este cel semantic. Memoria semantic\ este un ansamblu ierarhizat de structuri încastrate unele în altele [i permite o conservare temeinic\ a cuno[tin]elor ce se integreaz\ în sistemul no]ional. Ea pune la dispozi]ia g^ndirii o vast\ structur\ de scheme, opera]ii, concepte – mijloace pentru rezolvarea de numeroase probleme. ~ntre cuno[tin]ele memorate exist\ numeroase asem\n\ri. De aceea, ele pot fi privite din diverse puncte de vedere. Dou\ flori pot fi comparate din punct de vedere estetic, din punct de vedere al condi]iilor de dezvoltare (clim\, sol), dar [i în raport cu virtu]ile lor terapeutice sau referitor la pre]ul lor. Asemenea compara]ii nu exist\ la început, ele sunt realizate în cadrul unor procese complexe de g^ndire, al succesiunii de judec\]i, de ra]ionamente. Acestea necesit\ existen]a unui volum de impresii în memorie, pe care-l prelucreaz\. Activitatea g^ndirii, c^t [i concluziile ei sunt [i ele memorate. Pot fi apoi reluate [i analizate. Dac\ MLD ne permite s\ utiliz\m un vast bagaj de semnifica]ii, abstrac]ii [i rela]iile lor, ea re]ine [i toate evenimentele vie]ii noastre, cre^ndu-ne posibilitatea s\ ajungem la relatarea unui eveniment strict individualizat în timp [i spa]iu. {tiu ce este o gr\din\ [i am v\zut în via]a mea tot felul de gr\dini, dar eu pot s\-mi imaginez o anume gr\din\, perceput\ într-o anume zi [i în rela]ie cu o înt^mplare strict personal\. Cum e posibil acest lucru? Legile asocia]iei nu sunt suficiente pentru a-l explica. Acest din urm\ fel de memorie este azi denumit memorie episodic\ [i ea nu este într-o rela]ie prea str^ns\ cu memoria semantic\. Drept dovad\, sunt unele cazuri de amnezie c^nd bolnavul nu mai [tie nimic despre trecutul s\u, dar sensul cuvintelor, rela]iile lor logice r\m^n: putem s\ comunic\m cu el. S-ar putea ca memoria episodic\ s\ fie în str^ns\ rela]ie cu memoria inferioar\, oarecum distinct\ de cea semantic\. Nu avem îns\ un r\spuns clar. ~n rela]ie cu acest aspect observ\m o important\ lacun\ în descrierea sistemelor de memorie, efectuat\ de Kintsch: lipsa oric\rei referiri la afectivitate. Or am v\zut c\ asocia]ioni[tii, W. Hamilton [i apoi S. Freud, au subliniat rolul intereselor, al impulsurilor afective în rememorare. Marcel Proust a subliniat în articolele sale acest aspect. Plecase într-o c\l\torie cu trenul în sudul Fran]ei. Se g^ndea c\ putea face o descriere literar\ cu acest prilej, privind cu aten]ie aspectul cl\dirilor, al popula]iei din g\ri etc. ~ntors acas\, peste c^teva s\pt\m^ni, st^nd la masa de scris nu-[i putea aminti nimic precis. Deodat\, în buc\t\ria apropiat\, buc\t\reasa a sc\pat pe ciment o linguri]\ ... acest sunet i-a asociat imediat zgomotul metalic al ciocanului cu care lucr\torii de la c\ile ferate verific\ starea ro]ilor [i, dintr-o dat\, a înviat în fa]a ochilor min]ii sale toat\ atmosfera c\l\toriei, cu numeroase detalii care nu erau îns\ cele urm\rite de el în mod voluntar. Clinchetul linguri]ei i-a trezit sentimente tr\ite pe drum [i acestea au actualizat multe impresii vii.

144

PSIHOLOGIE GENERAL|

Deci, pe l^ng\ cele 3 sisteme, exist\ [i o a 4-a organizare a memoriei, aceea afectiv\, în rela]ie cu tendin]ele, interesele persoanei. Referitor la aceast\ chestiune, trebuie s\ relief\m un aspect important al cuvintelor, al vorbirii. ~n mod obi[nuit, noi nu facem o distinc]ie între termenii „semnifica]ie” [i „sens”. ~n psihologie, ea este necesar\. Prin semnifica]ie ne g^ndim la în]elesul logic al cuv^ntului, aproximativ acela[i la to]i oamenii, pe c^nd sensul exprim\ rela]ia dintre obiect [i interesele, aspira]iile unei persoane. De aceea, sensul unui termen poate s\ fie net diferit la dou\ persoane cu preocup\ri opuse. De exemplu: o pictur\ de valoare. Semnifica]ia logic\ a unui tablou e aceea[i pentru to]i, dar sensul nu: pentru un bancher, o pictur\ este o valoare b\neasc\, o investi]ie sigur\, deoarece dac\ dolarul scade, pre]ul ei cre[te. Pentru un critic de art\, tabloul este o surs\ de admira]ie estetic\, de satisfac]ii estetice. Dar pentru altcineva pictura poate fi tot ce a mai r\mas din averea p\rin]ilor [i ea îi reaminte[te scene dragi din via]a familial\. Deosebirea de sens duce la diferen]e de atitudini [i influen]eaz\ în mod corespunz\tor ceea ce va face cu obiectul o anumit\ persoan\. Bancherul îl depune în depozitul b\ncii, pentru a fi în siguran]\, [i, dac\ se ive[te o ocazie, îl schimb\ cu o bijuterie care e mai robust\ [i mai u[or de p\strat. Criticul de art\ este foarte bucuros s\ [tie tabloul într-un muzeu apropiat unde-l poate contempla uneori. Pe c^nd, în cazul t^n\rului amintit, el vrea s\-l aib\ în cas\, s\-i înc\lzeasc\ zilele înnegurate; ar prefera la nevoie s\-[i v^nd\ dulapul dec^t tabloul, singura leg\tur\ concret\ cu trecutul s\u fericit. Iat\ cum sensul lucrurilor ne introduce într-o alt\ lume l\untric\: lumea valorilor. Al 4-lea mod de organizare a cuno[tin]elor ar fi sistemul valorilor, cel av^nd o direct\ leg\tur\ cu modul nostru de comportare, în rela]ie str^ns\ cu atitudinile, sentimentele [i mai pu]in cu no]iunile abstracte. Deci modul de organizare a cuno[tin]elor în cadrul memoriei se v\de[te [i mai complicat. Memoria aceasta afectiv\ este, desigur, mai primitiv\, str^ns legat\ de memoria inferioar\, dar tocmai de aceea ea poate fi important\ pentru în]elegerea vie]ii de toate zilele a omului obi[nuit, care nu se ocup\ de cercetarea [tiin]ific\, ci de realizarea trebuin]elor sale stringente.

7. Rolul memoriei în via]a psihic\ Cum reiese din cele discutate mai sus, memoria se v\de[te a fi un sistem hipercomplex, organizat în mai multe structuri interdependente. S\ subliniem [i faptul c\ ea nu seam\n\ cu un simplu depozit de materiale. MLD transform\ impresiile. Am v\zut cum reprezent\rile nu mai sunt identice cu percep]iile, ci apar în con[tiin]\ mult modificate. Memoria nu împiedic\ evolu]ia psihic\, ci face posibil\ dezvoltarea ei coerent\ în raport cu experien]a acumulat\. Datorit\ memoriei înv\]\m s\ mergem, s\ vorbim, s\ tr\im sentimente complexe, s\ ne imagin\m viitorul, s\ lu\m hot\r^ri în cuno[tin]\ de cauz\. Existen]a memoriei face posibil\ constituirea structurilor psihice superioare: inteligen]a [i personalitatea. Ea constituie cea mai mare parte a incon[tientului, care influen]eaz\ activitatea noastr\ con[tient\ din fiece moment. Un aspect, deseori discutat, este cel al raportului dintre memorie [i g^ndire, memorie [i inteligen]\. El nu e deloc simplu, fiindc\ se cunosc debili mintal cu memorie excep]ional\, iar multe spirite superioare nu se disting prin calit\]i deosebite ale memoriei. Raportul nu poate fi discutat dec^t dac\ pornim de la o anume defini]ie a inteligen]ei. De exemplu, Jean Piaget o define[te astfel: „inteligen]a constituie o stare de echilibru spre care tind toate adapt\rile succesive de ordin senzorio-motor [i cognitiv, ca [i toate schimburile asimilatoare [i acomodatoare dintre organism [i

MEMORIA

145

mediu” (J. Piaget, 1965, p. 64). O astfel de caracterizare s-ar potrivi [i structurilor memoriei semantice, oricum indisolubil legate de g^ndirea logic\. Dac\ îns\ ne referim la alt fel de a vedea inteligen]a: „o aptitudine general\ care contribuie la formarea capacit\]ilor [i la adaptarea cognitiv\ a individului în situa]ii noi” (Cosmovici, A., p. 23), ne d\m seama c\ e vorba de o structur\ mult mai complex\. ~n adaptarea cognitiv\, un rol hot\r^tor îl are g^ndirea, care constituie de fapt o activitate antren^nd întreg psihismul, deci [i memoria, dar factorii esen]iali sunt opera]iile de analiz\ [i sintez\, posibilit\]ile de a imagina solu]ii în probleme noi. Imagina]ia este îns\ o func]ie oarecum opus\ memoriei, întruc^t ea contribuie la formarea unor imagini sau concep]ii foarte diferite de cele înmagazinate în memorie, chiar dac\ î[i au punctul de plecare în acestea. O problem\ foarte important\ pentru pedagogi este în ce condi]ii cuno[tin]ele acumulate, memorate pot favoriza imagina]ia [i g^ndirea, pot contribui la o activitate eficient\, creatoare. Exist\ structuri mnemice rigide pu]in utile, altele se dovedesc a fi plastice, u[or de evocat [i de aplicat. A[adar, o condi]ie a eficien]ei memoriei este tocmai consolidarea unor sisteme mintale maleabile, valoroase pentru activitatea prin care solu]ion\m dificult\]ile ce se ivesc. Cu referire la astfel de structuri, St. Ehrlich prezint\ memoria ca „un sistem func]ional general care comand\ ansamblul activit\]ilor perceptive, motorii [i intelectuale ale subiectului”. Termenul „comand\” poate dezorienta, el vrea s\ accentueze rolul fundamental al memoriei în via]a psihic\. Deci cultivarea memoriei r\m^ne o preocupare important\ a educa]iei, de ea depinde dezvoltarea g^ndirii [i imagina]iei. Nu e vorba de memoria inferioar\, mecanic\, ci de asimilarea inteligent\, sistematic\. Tocmai de condi]iile fix\rii urmeaz\ s\ ne preocup\m în cele ce urmeaz\.

8. Formarea priceperilor [i deprinderilor Evolu]ia actului de memorare este u[or de observat în cazul form\rii unor deprinderi motorii, de aceea vom analiza fazele însu[irii unei deprinderi familiare tuturor: scrisul. ~nv\]area scrisului începe printr-o faz\ de familiarizare cu ac]iunea. La început, elevul nu poate scrie litere întregi. El exerseaz\ trasarea unor linii, c^rlige [i ovale. Dar [i aceste mi[c\ri simple, p\r]i izolate ale viitoarelor litere, îi cer efort, încordare. Copilul face mi[c\ri inutile: scoate limba. Dup\ un timp mai îndelungat, el trece la etapa a doua: organizarea deprinderii. Acum dispar mi[c\rile inutile, efortul exagerat. Mi[c\rile utile, liniile principale încep s\ fie contopite într-un întreg unitar ce reprezint\ o liter\ pe care o poate trasa [i f\r\ a mai ridica peni]a de pe h^rtie. Procesul de eliminare a mi[c\rilor de prisos [i unificare a celor esen]iale este un proces de schematizare (se formeaz\ schemele corespunz\toare). Acum gesturile se desf\[oar\ armonios. De exemplu, cineva care înva]\ s\ înoate la început exerseaz\ separat mi[c\rile m^inilor de cele ale picioarelor. ~n faza de organizare, ele se „sudeaz\”, efectu^ndu-se concomitent [i în mod armonios, ca o „melodie cinetic\”. Continuarea exerci]iilor duce la momentul automatiz\rii. Automatizarea const\ în aceea c\ scrisul nu mai solicit\ o aten]ie concentrat\ asupra mi[c\rilor implicate de fiecare liter\, ci doar o urm\rire a scrisului în ansamblu s\u: centrii senzoriali kinestezici, înregistr^nd efectuarea unei mi[c\ri, sunt lega]i direct de centrii motori ai mi[c\rii urm\toare, pe care o declan[eaz\ astfel imediat. Aten]ia ne este solicitat\ numai dac\ intervin perturb\ri în mersul general al scrisului (dac\, de pild\, o scam\ ne îngroa[\ liniile). Aceast\ etap\ este înso]it\ de progrese importante: se scrie

146

PSIHOLOGIE GENERAL|

repede [i cu u[urin]\, controlul vizual al mi[c\rilor este înlocuit cu cel kinestezic (piani[tii, violoni[tii pot c^nta cu ochii închi[i), apare o anticipare în activitate (lectura expresiv\ presupune ca ochii s\ dep\[easc\ rostirea cu cca o secund\) [i permite efectuarea mai multor ac]iuni simultane (pilotul de avion urm\re[te linia orizontului, dar [i zeci de cadrane la bord, manevreaz\ avionul [i cu m^inile [i cu picioarele, ascult\ informa]iile din c\[ti [i comunic\ cu personalul). ~n cazul unei îndelungi activit\]i se ajunge la faza de perfec]ionare. Acum scrisul se poate executa la fel de bine prin diferite mijloace: se poate scrie pe tabl\, ca [i pe caiet; putem scrie mai repede, mai mare sau mai m\runt. ~not\torul poate înota în diferite stiluri: [i crawl, [i fluture, [i pe spate. Mi[c\rile se pot executa foarte repede [i lucrul realizat este de calitate superioar\ (în cazul unor meseria[i). Acum aten]ia noastr\ – con[tiin]a – ne este a[a de mult eliberat\, înc^t putem realiza concomitent [i un alt act complex: scrisul înceteaz\ de a ne mai preocupa în sine [i îl folosim ca mijloc de consolidare a cuno[tin]elor desprinse din textul pe care-l înv\]\m. Din scop în sine, el a devenit un mijloc auxiliar. Evolu]ia însu[irii unei priceperi sau deprinderi a fost studiat\ [i cantitativ. De exemplu, în cazul în care e vorba de înv\]area dactilografiei. La început, elevul bate încet – s\ zicem 30 de cuvinte pe minut; f\c^nd exerci]ii, el progreseaz\. Mai înt^i, progresul este lent, urmeaz\ o perioad\ de eficien]\ sporit\, apoi îns\ se instaureaz\ o stagnare, un „platou” al curbei de înv\]are. E o limit\ a posibilit\]ilor de înv\]are ale persoanei. Sunt dou\ c\i posibile pentru a dep\[i platoul: a) perfec]ionarea tehnicii de lucru (în cazul ma[inii de scris, înlocuirea procedeului de a bate la ma[in\ numai cu c^te un deget prin tehnica dactilografierii cu toate degetele); b) crearea de noi motive (în cazul sportivilor, m\rirea recompensei acordate campionilor). Desigur, oric^t ne-am str\dui, exist\ limite fiziologice peste care nu se poate trece: poate ajunge cineva s\ sar\ în în\l]ime 2,30 m, hai s\ zicem 2,50 m! Dar niciodat\ un om nu va s\ri... 6 m!

9. Condi]iile optime ale memoriei a) ~n primul r^nd, sunt importante motiva]ia subiectului, scopul memoriei, ce sens are înv\]area pentru el? Dac\ un elev înva]\ numai pentru not\, numai pentru ob]inerea unei diplome, cuno[tin]ele sale vor avea pu]in\ tr\inicie. O dat\ cu ob]inerea ei, cuno[tin]ele acumulate î[i pierd sensul [i se afund\ u[or în profunzimile incon[tientului. Dac\ îns\ el e preocupat de ob]inerea unei competen]e profesionale, cel pu]in materiile av^nd o rela]ie cu ea se vor sedimenta temeinic. Cea mai solid\ instruire se ob]ine atunci c^nd t^n\rul î[i d\ seama c\ bunurile culturale, l\rgind orizontul, înlesnesc comunicarea cu ceilal]i [i asigur\ posibilit\]i de satisfac]ie [i adaptare mult sporite fa]\ de cei ce nu privesc via]a dec^t prin prisma unor avantaje materiale care, singure, nu asigur\ un echilibru sufletesc. Acesta va continua s\ se informeze [i dup\ p\r\sirea [colii [i se va putea bucura de tr\irea valorilor culturii. De aceea, pedagogia se preocup\ foarte mult de cultivarea intereselor pentru cultur\, con[tient\ fiind de importan]a lor. Cu ani în urm\, în didactic\, era prezentat ca principiu didactic [i „principiul interesului” subliniind tocmai însemn\tatea acestui aspect pentru tr\inicia înv\]\rii. b) Un alt aspect îl constituie necesitatea cunoa[terii efectelor, a rezultatelor înv\]\rii, ele fiind de natur\ s\ ghideze eforturile ulterioare. Edward Thorndike, cel care a formulat cunoscuta lege a efectului (lege de altfel contestat\ de mul]i), a efectuat

MEMORIA

147

[i o experien]\ simpl\. A cerut unor persoane s\ trag\ linii cu creionul pe o coal\ de h^rtie, linii cu o lungime de 4 cm. Aceste persoane erau îns\ legate la ochi, înc^t nu-[i d\deau seama de rezultatele ob]inute. L\s^nd subiec]ii s\ exerseze, de[i f\cuser\ zeci de încerc\ri, nu se observa un progres real. Cu alt\ grup\ s-a procedat la fel, cu deosebirea c\ dup\ fiecare încercare li se comunica rezultatul: „linia e prea scurt\” sau „linia e mult prea lung\” etc. ~n acest caz, s-au remarcat progrese vizibile, chiar dup\ c^teva exerci]ii. De aceea, foarte gre[it procedeaz\ acei profesori care, uneori, pun o not\ foarte proast\ unui copil, f\r\ ca acesta s\ în]eleag\ din ce cauz\. Totdeauna el trebuie s\ [tie ce lacune are sau ce erori a comis, pentru a le îndrepta, altfel înv\]area nu e eficient\ [i dezorienteaz\, dezam\gind chiar pe un [colar bine inten]ionat. c) O condi]ie bine cunoscut\ este în]elegerea materialului de înv\]at, prelucrarea sa logic\, recurg^ndu-se la memoria semantic\. ~n]elegerea presupune realizarea unor leg\turi cu cuno[tin]ele anterior asimilate. Memorarea logic\ este superioar\ celei mecanice, mai înt^i prin u[urin]a înv\]\rii. De exemplu, o grup\ a fost solicitat\ s\ memoreze silabe f\r\ sens: trigrame – „luc, nec, min, sel, nip, tul” etc. 6 asemenea silabe au fost memorate chiar de la prima lectur\. 12 au necesitat între 14 [i 16 lecturi, iar 36 de trigrame au avut nevoie de 55 de repeti]ii. Deci c^nd volumul materialului a crescut de 6 ori, num\rul necesar de exerci]ii a crescut de 55 de ori! Aceia[i subiec]i au fost pu[i s\ înve]e 2 versuri dintr-o poezie; ele au fost re]inute dup\ 2 prezent\ri. C^nd li s-au propus 12 versuri, de 6 ori mai mult, ele au fost înv\]ate dup\ numai 15 lecturi. Compara]i num\rul 7,5 cu 55 ca s\ v\ da]i seama de diferen]a de randament între memorarea logic\ [i cea f\r\ în]eles. Dar în]elegerea influen]eaz\ nu doar u[urin]a fix\rii, ci [i tr\inicia conserv\rii. Iat\, o persoan\ a fost rugat\ s\ memoreze foarte multe cuvinte f\r\ în]eles. Dup\ mari eforturi a reu[it s\ le reproduc\ pe toate. Apoi, a fost l\sat\ s\ se odihneasc\ o or\, dup\ care, încerc^nd s\ le reproduc\ din nou, s-a constatat c\ uitase deja 40%. Or, c^nd e vorba de un text inteligibil, o pauz\ de c^teva ore n-are nici o influen]\ negativ\, iar 40% se uit\ abia dup\ cca 30 de zile! A[adar, prelucrarea logic\, deplina în]elegere [i sistematizare a unui text sunt esen]iale pentru o înv\]are facil\ [i durabil\. Aceast\ proprietate a memoriei constituie de fapt un aspect esen]ial al activit\]ii psihice: tendin]\ spre unificare, pe care noi am descoperit-o ca fiind o tendin]\ central\ a sistemului nervos, în cadrul experien]elor privind formarea stereotipelor dinamice. Mai mult, chiar simpla con[tiin]\ a faptului c\ dou\ elemente, dou\ simboluri formeaz\ un întreg, un tot, deci con[tiin]a apartenen]ei la aceea[i unitate influen]eaz\ capacitatea de reten]ie. ~n acest sens, sunt edificatoare experien]ele lui E. Thorndike, din care vom cita dou\ (Thorndike, E., pp. 38-39). Subiec]ilor li se prezint\ o lung\ serie de perechi (1304) formate dintr-un substantiv [i un num\r (mai mic de 100), ca de exemplu: p^ine 29, perete 16, Texas 78 [.a.m.d. Li se spune: „Fi]i aten]i la fel cum a]i fi la o or\ obi[nuit\ de clas\. Asigura]i-v\ c\ auzi]i fiecare pereche pe care o citesc”. Fiecare pereche apare în aceast\ serie de 18-20 de ori. Dintre ele 4, combina]ii de cuv^nt-num\r ap\reau de 24 de ori în a[a fel înc^t: - za] s\ urmeze totdeauna dup\ 42, - [coal\, întotdeauna dup\ 86, - leag\n, totdeauna dup\ 94, - antilop\, întotdeauna dup\ 97.

148

PSIHOLOGIE GENERAL|

Fiecare din aceste cuvinte forma o pereche cu mereu acela[i num\r – ca toate celelalte. Dup\ prezentarea întregii serii de 1304 perechi, li s-a cerut subiec]ilor s\ indice ce numere apar dup\ anumite cuvinte (cu care formau o combina]ie stabil\, frecvent repetat\). Reproducerea corect\ a numerelor dup\ cuvinte s-a produs în propor]ie medie de 37,5%. Dar procentul mediu al r\spunsurilor corecte referitoare la cuvintele ce urmau dup\ cele 4 numere men]ionate mai sus (cu care nu formau o pereche) n-a fost dec^t 0,5%, ceea ce corespunde probabilit\]ii pur aleatoare, de[i succesiunea num\r-cuv^nt s-a produs chiar mai des dec^t în cazul cuplurilor cuv^nt-num\r. A[adar con[tiin]a apartenen]ei la aceea[i unitate favorizeaz\ memorarea. Aceast\ concluzie a fost verificat\ printr-un alt experiment în care subiec]ii erau încuno[tiin]a]i: „urmeaz\ o succesiune de cuvinte [i numere; nu acorda mai mult\ aten]ie dec^t s\ te ]in\ treaz [i s\ auzi cuvintele [i numerele”. Nu li se sugereaz\ nici o leg\tur\ între nume [i cifre. Rezultatul este c\ se consemneaz\ foarte pu]ine reproduceri corecte, adic\ exact ceea ce se ob]ine prin simpla înt^mplare. d) Un alt factor favorizant al memor\rii îl constituie voin]a, inten]ia de a ]ine minte. Mai demult, la Universitatea din Viena un profesor, organiz^nd un mic experiment, a cerut studen]ilor s\ memoreze c^teva serii de cuvinte f\r\ în]eles, repetate succesiv, cer^nd fiec\ruia s\ se anun]e c^nd consider\ c\ le-a re]inut. Toat\ lumea anun]ase memorarea lor, numai un singur t^n\r nu d\dea nici un semn, de[i seriile se perindaser\ de 46 de ori. ~ntrerup^nd perindarea lor [i întreb^nd studentul ce se petrece, profesorul a constatat c\ studentul, nefiind austriac, nu [tia bine germana [i nu sesizase cerin]a de a memora. El chiar nu le putea reproduce! Voin]a de a ]ine minte implic\ de fapt un efort pentru a putea repovesti altora. ~mi repovestesc, îmi reproduc în g^nd ceea ce inten]ionez s\ relatez; este un efort de intens\ con[tientizare. L.V. Zankov a dat spre memorare acela[i text la dou\ grupe de elevi. Unora li s-a spus c\ vor fi asculta]i a doua zi. Ceilal]i au fost anun]a]i de o verificare peste 10 zile. ~n realitate, to]i [colarii au fost examina]i, pe r^nd, dup\ 14 zile. Cei din prima grup\ uitaser\ aproape totul, ceilal]i [i-au mai amintit 55% din material. Deci conteaz\ nu numai inten]ia de a ]ine minte, ci [i intervalul propus pentru conservarea cuno[tin]elor. Importan]a scopului propus se vede [i din experimentele care au probat c\ [i în cadrul memoriei involuntare se memoreaz\ mai bine ceea ce are o leg\tur\ cu scopul [i rezultatele ac]iunii, dec^t datele referitoare la condi]iile [i mijloacele utilizate. Repercusiunile inten]iei de a ]ine minte se v\desc [i în „efectul Zeigarnik”. C^nd ne propunem s\ realiz\m ceva [i ac]iunea este întrerupt\ în mod neprev\zut, chiar dac\ uit\m obiectivul propus ini]ial, ne r\m^ne în con[tiin]\ impresia c\ aveam ceva de f\cut. De pild\, m\ duc în ora[ s\ caut la libr\rie o carte recent ap\rut\, dar pe drum înt^lnesc un coleg de liceu pe care nu-l v\zusem demult. Ne bucur\m, ne plimb\m, discut\m, timpul trece... dar îmi dau seama, la un moment dat, c\ ie[isem cu un scop. Uneori poate s\ treac\ un timp îndelungat p^n\ s\ reconstitui inten]ia ini]ial\; a r\mas îns\ con[tiin]a existen]ei ei. ~n leg\tur\ cu aceste dou\ condi]ii – în]elegerea [i voin]a de a memora –, se pune întrebarea care din ele este mai important\. Pentru elucidarea acestei chestiuni, P.I. Zincenko a organizat un experiment. Pe numeroase cartona[e se aflau imagini de obiecte [i fiin]e extrem de variate. Psihologul amintit a cerut unui lot de subiec]i s\ efectueze o clasificare c^t mai logic\ a vastului material [i a notat timpul mediu folosit de ei. Apoi, un al doilea grup a

MEMORIA

149

primit acelea[i figuri, dar i s-a indicat s\-l memoreze (f\r\ a se cere vreo clasificare). Acestora li s-a acordat timpul necesar pentru clasificare. Astfel, într-un caz s-a cerut un efort de g^ndire f\r\ a se men]iona memorarea, pe c^nd în cazul celorlal]i, invers, s-a solicitat fixarea, dar nu [i aprofundarea în]elesurilor. Apoi to]i au trebuit s\ reproduc\ imaginile. Cei care au clasificat au re]inut mai multe figuri. A[adar, în]elegerea s-a dovedit mai important\ dec^t inten]ia de a ]ine minte. ~n ce prive[te eficien]a memor\rii, am avea urm\toarea ierarhie: - memorare involuntar\ [i mecanic\ – cea mai slab\; - memorare voluntar\ [i mecanic\; - memorare involuntar\ [i inteligent\; - memorare voluntar\ [i inteligent\ – cea mai eficace. Experien]a a clasificat valoarea celor dou\ situa]ii aflate la mijloc: a treia este superioar\ celei de-a doua. e) Un factor important al conserv\rii cuno[tin]elor îl constituie repetarea lor. ~nc\ din evul mediu se spunea: repetitio mater studiorum est, de unde [i zicala: „repeti]ia e mama înv\]\turii”. ~n ce prive[te rolul repeti]iei în p\strarea datelor, nu exist\ nici o îndoial\, în schimb influen]a repeti]iei asupra fix\rii impresiilor este contestat\. Ea a fost negat\ mai înt^i de E. Guthrie, [i apoi J. Rock a efectuat o experien]\ în sprijinul acestui punct de vedere. El a propus spre memorare cupluri de o liter\ [i un num\r (între 1 [i 50): a-24, m-15, l-32 etc. Li se prezentau subiec]ilor, dintr-o dat\, 12 asemenea cupluri. Imediat li se cerea s\ le reproduc\ în scris. Apoi experimentul decurgea în mod diferit, în cadrul a dou\ subgrupe. Uneia din ele (grupa de control) i se ar\tau din nou acelea[i cupluri. Celeilalte i se prezentau a doua oar\ doar perechile pe care le consemnase (deci memorate), celelalte fiind schimbate cu altele noi. Desigur, num\rul acestora sc\dea p^n\ subiec]ii notau 12 cupluri. Or, s-a constatat c\, pentru a încheia procesul de reproducere, ambele subgrupe au avut nevoie de acela[i num\r mediu de prezent\ri: 4,75. Deci repetarea unor cupluri n-a dus la o mai rapid\ memorare, în compara]ie cu situa]ia c^nd fiecare a ap\rut o singur\ dat\. Alte experimente similare au dus la acela[i rezultat, dar au fost [i infirm\ri, tot experimentale. Problema nu e solu]ionat\. Faptul e f\r\ însemn\tate practic\: oricum repetarea m\re[te [ansa de fixare, apoi important e rolul ei consolidator, fiindc\ durata p\str\rii este esen]ial\ pentru soarta cuno[tin]elor. Eficien]a repet\rii depinde [i ea de c^teva condi]ii. Mai înt^i, efectul ei este propor]ional cu participarea activ\ a celui ce înva]\: s\ urm\reasc\ aprofundarea [i stabilirea de numeroase leg\turi cu bagajul cuno[tin]elor asimilate, s\ rezolve probleme în rela]ie cu materialul studiat, s\ efectueze aplica]ii în lucr\ri practice sau de laborator, s\ utilizeze scheme ori desene în vederea concretiz\rii [.a. Un rol pozitiv îl are num\rul de repet\ri. Chiar [i repet\rile suplimentare (dup\ ce deja putem reproduce textul) sunt utile, contribuind la consolidarea informa]iilor (desigur, f\r\ exagerare, care duce la satura]ie, la inhibi]ie supraliminal\). ~nsemn\tate au [i pauzele dintre dou\ repeti]ii succesive. ~ntr-o experien]\, subiec]ii au memorat: - 20 de numere, f\c^nd 11 repeti]ii, f\r\ interval între ele dup\ fiecare prezentare; - 20 de numere, cu doar 6 repeti]ii, av^nd 5 minute pauz\ dup\ fiecare prezentare. De aici, formularea legii lui Jost: „Sunt necesare mai pu]ine repeti]ii cu intervale relativ mari între ele, dec^t f\r\ pauz\ sau cu intervale mici”. C^t de mare trebuie s\

150

PSIHOLOGIE GENERAL|

fie intervalul optim? El variaz\ între 5 minute [i 24 ore, în func]ie de natura [i extensiunea materialului. Aceast\ lege ne atrage aten]ia asupra sc\derii randamentului c^nd cineva înva]\ „în asalt” [i nu mai are timp pentru a face pauze. Va avea nevoie de un efort sensibil sporit. Repeti]ia poate fi organizat\ diferit. Materia se poate repeta global (citind textul de la început p^n\ la sf^r[it [i relu^ndu-l de la început) sau se poate repeta fragmentar (împ\r]ind materialul pe fragmente [i efectu^nd repeti]ia pe fragmente, p^n\ la asimilarea tuturor). Experien]ele efectuate în aceast\ privin]\ au ar\tat c\, în cazul unui text scurt [i u[or de în]eles, cea mai productiv\ este repetarea global\. C^nd e vorba de un volum de informa]ii mare [i greu de în]eles (cum e un curs universitar), cea mai eficient\ este repetarea mixt\: o lectur\ global\, urmat\ de înv\]area pe fragmente (teme) [i `n final, de o nou\ parcurgere în ansamblu. Un bun procedeu de repetare este acela de a îmbina lectura cu încerc\ri de reproducere, [i aceasta chiar de la început. Sunt mai multe avantaje. Po]i citi un text de 10 ori, dar dac\ nu e[ti atent [i î]i fug mereu g^ndurile, s-ar putea s\ nu-l fi memorat suficient. ~ncercarea de a reproduce te oblig\ s\ fii atent: nu po]i vorbi [i, simultan, s\ te g^nde[ti la altceva. Apoi, î]i dai seama de la început ce ai în]eles [i re]inut [i ce nu. Vei repeta deci din ce în ce mai pu]ine aspecte. ~n fine, revenirea la text î]i poate semnala [i cazurile de gre[it\ în]elegere, av^nd posibilitatea corect\rii. f) Fixarea [i conservarea cuno[tin]elor poate fi facilitat\ ori, dimpotriv\, îngreuiat\ în func]ie de existen]a unei interac]iuni `ntre cuno[tin]e [i priceperi. Interac]iunea poate avea o influen]\ pozitiv\, [i atunci vorbim de transfer, dar poate avea un efect negativ numit interferen]\ (sau inhibi]ie). Transferul se produce c^nd unele cuno[tin]e sau priceperi favorizeaz\ înv\]area altora. Cine cunoa[te bine limba italian\ va înv\]a mai u[or spaniola, dec^t un german care nu a înv\]at niciodat\ italiana. De asemenea, dac\ cineva e pe deplin st\p^n pe conducerea automobilului, va înv\]a s\ manevreze comenzile unui avion mai u[or dec^t o persoan\ care n-a pus în via]a ei m^na pe un volan. Interferen]a e de dou\ feluri: 1) proactiv\, c^nd cuno[tin]ele sau priceperile vechi st^njenesc asimilarea altora noi. De pild\, un copil pre[colar, pe care p\rin]ii îl înva]\ s\ reconstituie cuvintele liter\ cu liter\, va avea dificult\]i în clasa I, c^nd accentul se pune pe descifrarea silabelor; vechiul procedeu va st^njeni gr\birea ritmului lecturii. 2) retroactiv\, c^nd impresiile noi inhib\, ne fac s\ evit\m altele anterioare. C^nd audiem un concert simfonic muzic\ romantic\, imediat dup\, ne amintim bine temele din ultima bucat\, le putem chiar fredona, dar nu ne vin în minte cele anterioare, de[i a trecut foarte pu]in timp. Ultimele melodii au inhibat pe cele dinaintea lor. Ambele fenomene, at^t transferul c^t [i interferen]ele, se manifest\ puternic, dac\ cele dou\ categorii de cuno[tin]e sau priceperi sunt asem\n\toare. Dac\ ele difer\ net, fenomenele amintite nu se manifest\ deloc ori foarte slab. Dar c^nd se produce transferul [i c^nd inhibi]ia proactiv\? Dac\ materia înv\]at\ n-a fost bine în]eleas\, nici bine memorat\, ea exercit\ o influen]\ negativ\, produc^nd o inhibi]ie proactiv\. Aceasta e favorizat\ [i c^nd de la studiul ei se trece imediat, f\r\ pauz\, la înv\]area alteia asem\n\toare. Dimpotriv\, cuno[tin]ele clasificate [i asimilate temeinic exercit\ un transfer asupra altora similare, mai ales dac\ se [i face o pauz\ destul de mare între cele dou\ faze ale studiului. ~n felul acesta ne explic\m de ce elevii care înva]\ în mod serios, con[tiincios înc\ de la începutul [colarit\]ii, se descurc\ din ce în ce mai u[or, pe m\sur\ ce parcurg

MEMORIA

151

anii de liceu, pe c^nd cei care memoreaz\ superficial înt^mpin\ din ce în ce mai multe dificult\]i. Re]inem importan]a studiului temeinic. De asemenea, rezult\ din nou eficien]a pauzelor, c^nd abord\m discipline diferite. Orarele [colare ar trebui s\ aib\ în vedere [i principiul variet\]ii în succesiunea obiectelor de înv\]\m^nt. Dup\ matematic\ e bine venit\ o or\ de desen sau gimnastic\, dar e nepotrivit\ programarea unei ore de fizic\, disciplin\ cu care, uneori, pot interveni interferen]e. g) Dac\ am sintetiza cele spuse p^n\ acum despre memorare, am putea concepe modul de organizare optim al înv\]\rii unui curs, în condi]iile în care ne este complet necunoscut. Prima etap\ ar constitui-o familiarizarea cu textul, presupun^nd o lectur\ rapid\ a întregului material, pentru orientare. Apoi se impune aprofundarea ideilor: se fragmenteaz\ cursul dup\ principalele teme [i se urm\re[te deplina în]elegere [i sistematizare a primei teme. Pentru l\murirea unor probleme se poart\ discu]ii cu colegii, eventual cu profesorul, [i se consult\ materialul bibliografic. Lectura unui capitol sau a unui articol se înso]e[te de întocmirea unor fi[e, consemn^nd tot ceea ce clarific\ sau îmbog\]e[te cursul de baz\. Dup\ deplina în]elegere a primului fragment, se trece la al doilea [.a.m.d., p^n\ la în]elegerea întregului curs. ~n]elegerea aprofundat\ asigur\ în mare m\sur\ [i memorarea. Totu[i, sunt date, defini]ii, clasific\ri care cer o munc\ special\ de fixare. Prin urmare, în a 3-a faz\ se impune reluarea fiec\rei teme în vederea unei memor\ri analitice, c^nd memor\m ceea ce înc\ n-am re]inut [i revedem fi[ele, subliniind ceea ce ne intereseaz\. Penultima etap\ este aceea în care urm\rim o fixare în ansamblu, c^nd recapitularea întregului material este înso]it\ de întocmirea unor scheme: c^teva idei principale pe o foaie de h^rtie, sintetiz^nd esen]a fiec\rei lec]ii. ~n fine, în ajun de examen se impune recapitularea acestor scheme care ne ajut\ s\ putem aborda subiecte de sintez\ presupun^nd cuno[tin]e din diferite lec]ii. ~n cazul îns\ c^nd audiem cursul [i particip\m la seminarii, înv\]area se desf\[oar\ pu]in altfel. Familiarizarea se realizeaz\ audiind prelegerile. Faza de aprofundare analitic\ se produce preg\tind seminariile [i particip^nd la discu]ii. ~n perioada de preg\tire a examenului ar trebui s\ fie necesare doar memorarea analitic\, fixarea în ansamblu [i recapitularea schemelor. ~n cele c^teva zile premerg\toare unui examen nu se mai poate realiza o în]elegere aprofundat\, cu excep]ia disciplinelor cu caracter pur descriptiv. Acestea îns\ necesit\ memorarea unui mare num\r de informa]ii, deci în acest caz [i memorarea analitic\ se cere a fi realizat\ din timpul anului. Dup\ o îndelung\ experien]\ de examinator, men]ionez c\ am înt^lnit studen]i care au înv\]at respect^nd întocmai programul men]ionat mai sus [i totu[i n-au izbutit s\ ob]in\ o not\ mare la examen. De ce? Pentru c\ reu[ita depinde în mare m\sur\ de gradul de în]elegere, de aprofundare a ideilor, ceea ce implic\ priceperi intelectuale de analiz\ critic\, de comentariu mental [i sintez\, care ar trebui s\ se formeze în liceu ori, uneori, se constituie numai spre sf^r[itul studiilor universitare, iar, c^teodat\, nu se cristalizeaz\ nici atunci.

10. Recunoa[terea [i reproducerea Fixarea [i conservarea cuno[tin]elor creeaz\ posibilitatea recunoa[terii [i reproducerii lor ulterioare. De obicei, recunoa[terea este mai facil\ dec^t reproducerea: am citit un roman acum doi ani; azi, r\sfoind aceast\ carte g\sit\ pe biroul unui prieten, îmi aduc aminte c\ am citit-o, recunosc unele pagini, dar n-a[ putea s\ reproduc mersul ac]iunii. Sunt îns\ cazuri de reproducere în care recunoa[terea este extrem de vag\:

152

PSIHOLOGIE GENERAL|

îmi vine în minte o melodie, ba chiar pot s\ o fluier, [tiu c\ am auzit-o c^ndva, dar nu-mi pot aminti nici c^nd, nici unde. Sunt [i situa]ii în care nu [tiu dac\ ideea care mi-a ap\rut în minte am citit-o undeva sau e propria mea inven]ie. Ambele procese sunt prezente [i la animalele superioare: c^inele, calul î[i recunosc st\p^nii chiar dup\ mai mult timp. De asemenea, ei pot reproduce trasee parcurse anterior [i pot fi dresa]i pentru realizarea unui anumit comportament, mai deosebit. Specific umane sunt con[tiin]a de eveniment trecut [i localizarea exact\ în timp [i spa]iu. ~n reconstituirea momentului ne ajut\ foarte mult reperele sociale, a[a cum a subliniat M. Halbwachs (Les cadres sociaux de la mémoire): calendarul, evenimentele sociale (s\rb\torile), evenimentele familiale (na[terea, nunta, decesul cuiva) [i chiar fenomenele naturale neobi[nuite (inunda]ii, cutremure etc.). De exemplu, discut^nd cu un prieten ne amintim de un coleg comun [i afirm c\ l-am înt^lnit ultima oar\ acum c^]iva ani, dar c^nd [i unde? }in minte c\ fusese la pu]in timp dup\ cutremurul din 1977. Atunci am f\cut o inspec]ie la C^mpulung Moldovenesc. Desigur, l-am înt^lnit la hotelul principal, unde sunt cazat de obicei. Apoi îmi amintesc: a doua zi se s\rb\torea 1 Mai. Deci ne-am v\zut la 30 aprilie 1977. Reproduc^nd cuno[tin]e sau amintiri, ele nu ne apar exact la fel a[a cum erau în momentul fix\rii. Conservarea în incon[tient produce o serie de modific\ri pe care le-am men]ionat c^nd am studiat imaginile. ~n momentul reproducerii, ele sunt influen]ate [i de tendin]ele, interesele noastre, care opereaz\ o selec]ie. De aceea, în justi]ie se examineaz\ cu mult\ grij\ m\rturiile, pun^nd s\ se confrunte diferi]i martori. C^nd nu putem nici reproduce, nici recunoa[te un text sau o situa]ie, atunci vorbim de fenomenul uit\rii. Uitarea nu pare a se datora lipsei de fixare a unei impresii. Dup\ cum am v\zut, sunt date care pledeaz\ în favoarea ideii c\ totul se „engrameaz\” în sistemul nervos. Uitarea este o imposibilitate de a actualiza amintirile. Uitarea se presupune a fi rezultatul instaur\rii unei inhibi]ii. O dovad\ o constituie unele particularit\]i ale memoriz\rii [i uit\rii. De exemplu, dac\ înv\]\m un [ir de 16 silabe, re]inem mai greu pe cele de la mijlocul seriei. Acestea se uit\ cel mai repede. Pe c^nd primele [i ultimele se ]in minte mai mult\ vreme. Fenomenul se explic\ prin influen]a inhibi]iei. ~n cazul primelor silabe, ele sufer\ numai o inhibi]ie retroactiv\, datorat\ celor ce urmeaz\ dup\ ele. Ultimele silabe sunt inhibate numai de cele precedente (inhibi]ia proactiv\). Pe c^nd cele de la mijloc sunt sub influen]a ambelor fenomene (inhibi]ie proactiv\ [i retroactiv\). ~n condi]ii favorabile, uneori foarte speciale, pot s\ apar\ amintiri ce p\reau complet uitate. Se citeaz\ cazul unui copil din Ucraina, deportat de nazi[ti c^nd avea doar c^]iva ani [i abandonat în Ungaria. El a crescut acolo, a devenit miner, dar nu-[i amintea nici numele s\u, nici localitatea unde se n\scuse. C^nd avea deja 35 de ani, un medic l-a hipnotizat [i în aceast\ stare [i-a amintit numele, prenumele s\u [i al mamei, c^t [i denumirea localit\]ii de origine. Lu^ndu-se leg\tura prin po[t\, el [i-a reg\sit mama [i a putut s\-[i revad\ adev\rata sa familie. Capacitatea de reproducere nu este uniform\. Se cunosc mari calculatori care efectueaz\ mintal calcule complicate în timp record. Ace[tia au o memorie uimitoare doar în ceea ce prive[te numerele. Ziaristul C., citat mai sus, avea o memorie deosebit\ a cuvintelor, dar una mediocr\ în ce prive[te fizionomiile umane. Capacitatea de re]inere variaz\ [i în func]ie de organul senzorial. C^nd am discutat despre imagini, am amintit existen]a unor tipuri cu predominan]\ senzorial\: tipul vizual, cel auditiv [i tipul verbo-motor.

MEMORIA

153

~n principiu, memorarea [i uitarea au caracter selectiv. Nu uit\m ceea ce este foarte important pentru noi. Interesele, sentimentele influen]eaz\ puternic uitarea. S. Freud (1980) citeaz\ cazul unei fete care, în ziua nun]ii, [i-a amintit c\ uitase s\ se duc\ în ajun la croitoreas\, s\ fac\ ultima prob\ la rochia de mireas\. Probabil ea nu dorea s\ se m\rite cu acel t^n\r, scrie Freud. {i, într-adev\r, c\s\toria lor s-a destr\mat chiar din primul an. De[i deseori e sup\r\toare, uitarea este indispensabil\. ~n lipsa ei, percep]iile s-ar amesteca mereu cu imagini vii, [i orientarea în prezent ar deveni foarte dificil\. E ceea ce s-a înt^mplat cu ziaristul sovietic C. despre care am vorbit. El a fost convocat ca martor la un proces. Imagin^ndu-[i puternic ce va fi în instan]\, dar lucrurile decurg^nd altfel, el a dat na[tere la încurc\turi, amestec^nd imagina]ia sa vie cu realitatea. Apoi, uitarea e indispensabil\ pentru ca dup\ moartea unei persoane îndr\gite s\ putem totu[i continua o existen]\ normal\. ~nc\ H. Ebbinghaus a studiat modul cum decurge uitarea (curba uit\rii). C^nd e vorba de cuvinte f\r\ sens, uitarea se produce repede în primele zile, apoi ritmul ei se diminueaz\ mult. ~n cazul unor texte coerente, tabloul e diferit. Uitarea decurge mai lent [i exist\ momente c^nd ne amintim mai multe lucruri uitate în zilele precedente. Aceste scurte reveniri sunt denumite „reminiscen]e”.

11. Patologia memoriei Un fenomen rar îl constituie hipermnezia, c^nd, în urma unui accident ori a unei boli, o persoan\ î[i reaminte[te fapte, cuno[tin]e de mult uitate. Am citat un asemenea exemplu în rela]ie cu memoria de lung\ durat\. Mai frecvente sunt amneziile, deficien]e ale memoriei. Exist\ amnezii anterograde [i amnezii retrograde. ~n cele anterograde, apare un deficit de fixare: b\tr^nii, care ]in minte multe detalii din trecut, nu mai [tiu ce-au f\cut acum c^teva minute, unde [i-au pus ochelarii etc. Acestea sunt forme normale. ~n cazurile acute, bolnavul nu [tie dac\ adineauri a m^ncat sau nu, ori salut\ sora medical\ cu „bun\ diminea]a” de c^te ori intr\ în salon, uit^nd c\ a v\zut-o de mai multe ori în acea zi. Amneziile retrograde survin în urma unor accidente sau afec]iuni ale creierului [i const\ în uitarea trecutului, de obicei pentru o perioad\ scurt\, de c^teva zile. ~n cazurile grave, uitarea poate fi foarte vast\: bolnavul nu mai [tie cine e, trebuie s\ reia totul de la început. Sunt cazuri în care pacientul nu-[i poate aminti printr-un efort voluntar anumite no]iuni, evenimente, fiindu-i afectat\ memoria „explicit\”, dar poate utiliza acelea[i cuno[tin]e într-o activitate obi[nuit\ (se p\streaz\ memoria „implicit\”). Exist\ [i amnezii de recunoa[tere, c^nd bolnavii nu recunosc obiectele [i utilizarea lor, e vorba de „agnozii”. Amneziile extinse constituie tulbur\ri foarte grave, întreaga via]\ psihic\ este afectat\, memoria fiind o func]ie fundamental\; f\r\ ea construc]iile psihice complexe sunt imposibile.

154

PSIHOLOGIE GENERAL|

CAPITOLUL XIII

IMAGINA}IA {I CREATIVITATEA 1. Caracterizare Mult\ vreme imagina]ia a fost definit\ ca un proces de combinare a imaginilor, ceea ce se potrive[te numai imagina]iei artistice. Dar procesul creator în [tiin]\ comport\ mai mult sinteze în domeniul ideilor, al abstrac]iunilor. De imagina]ie d\ dovad\ [i coregraful, ea put^ndu-se observa chiar în comportamentul unor sportivi. ~nc^t azi putem defini imagina]ia ca fiind acel proces psihic al c\rui rezultat îl constituie ob]inerea unor reac]ii, fenomene psihice noi pe plan cognitiv, afectiv sau motor. Deci nu vorbim de imagina]ie doar în pictur\ sau poezie, ci [i în matematici sau balet. Chiar [i în domeniul afectiv poe]ii pot aduce un sunet nou. Originalitatea unui poet, s\ zicem Marin Sorescu, nu const\ numai în metaforele sale, ci [i în modul de a tr\i diferite situa]ii [i evenimente. ~ntr-un fel au tr\it iubirea poe]ii romantici [i altfel o simte un poet contemporan. Ei insufl\ anume atitudini care uneori devin o mod\. Dar chiar [i în domeniul activit\]ii organizatorice am putea descifra interven]ia imagina]iei: ini]iativa constituie o noutate pe planul ac]iunii. Marii generali au imaginat ingenioase planuri de lupt\, cu care au c^[tigat victorii r\sun\toare. De[i dezvoltarea imagina]iei la un înalt nivel e caracteristic\ omului, germenii ei pot fi descoperi]i [i în conduita unor animale superioare. Iat\ un exemplu, povestit de un scriitor. Avea un c^ine de ras\, foarte r\sf\]at, c\ruia îi pl\cea s\ doarm\ într-un fotoliu confortabil. ~ntr-o zi, venind din alt\ parte, c\]elul constat\ c\ st\p^nul s\u st\ a[ezat tocmai în fotoliul s\u preferat. Dup\ ce se înv^rte de c^teva ori nemul]umit, se îndreapt\ spre u[a de ie[ire afar\ [i sc^nce[te pentru a i se da drumul. Scriitorul se scoal\ [i se duce s\ o deschid\, dar, în acel moment, c^inele se repede triumf\tor [i se a[az\ la locul s\u preferat. Desigur, acest truc a fost rodul imagina]iei sale, n-avea cum s\ fi fost înv\]at. Creativitatea este o capacitate mai complex\. Ea face posibil\ crearea de produse reale ori pur mintale, constituind un progres în planul social. Componenta principal\ a creativit\]ii o constituie imagina]ia, dar crea]ia de valoare real\ mai presupune [i o motiva]ie, dorin]a de a realiza ceva nou, ceva deosebit. {i cum noutatea, azi, nu se ob]ine cu u[urin]\, o alt\ component\ implicat\ este voin]a, perseveren]a în a face numeroase încerc\ri [i verific\ri. Imagina]ia, deci [i creativitatea, presupun trei însu[iri: a) fluiditatea – posibilitatea de a ne imagina în scurt timp un mare num\r de imagini, idei, situa]ii etc.; sunt oameni care ne surprind prin ceea ce numim în mod obi[nuit ca fiind „bog\]ia” de idei, viziuni, unele complet n\stru[nice, dar care nou\ nu ne-ar putea trece prin minte; b) plasticitatea const\ în u[urin]a de a schimba punctul de vedere, modul de abordare a unei probleme, c^nd un procedeu se dovede[te inoperant; sunt persoane „rigide” care greu renun]\ la o metod\, de[i se v\de[te ineficient\; c) originalitatea este expresia nout\]ii, a inova]iei, ea se poate constata, c^nd vrem s\ test\m posibilit\]ile cuiva, prin raritatea statistic\ a unui r\spuns, a unei idei.

IMAGINA}IA {I CREATIVITATEA

155

Neîndoielnic, ne g^ndim la raritatea a ceva util, altfel ar trebui s\ apreciem favorabil bolnavii mintal care au tot felul de idei bizare, absurde. Fiecare din aceste trei însu[iri are însemn\tatea ei; caracteristica principal\ r\m^ne originalitatea, ea garant^nd valoarea rezultatului muncii creatoare.

2. Rolul [i factorii creativit\]ii Despre importan]a creativit\]ii nu e nevoie s\ spunem multe: toate progresele [tiin]ei, tehnicii [i artei sunt rezultate ale spiritelor creatoare. Desigur, exist\ mai multe trepte de creativitate; C.W. Taylor descrie cinci „planuri” ale creativit\]ii (dup\ Landau, E., pp. 79-80). a) Creativitatea expresiv\ se manifest\ liber [i spontan în special în desenele sau construc]iile copiilor mici. Nu se pune problema, la acest nivel, de utilitate sau originalitate. Este îns\ un mijloc excelent de a cultiva aptitudinile creatoare ce se vor manifesta ulterior. b) Planul productiv este planul cre\rii de obiecte (materiale sau ideale), specific muncilor obi[nuite. Un olar sau o ]es\toare de covoare produc obiecte a c\ror form\ se realizeaz\ conform unei tradi]ii, unor tehnici consacrate, aportul personal fiind redus. Este planul la nivelul c\ruia accede orice om muncitor. c) Planul inventiv este accesibil unei minorit\]i foarte importante. E vorba de inventatori, acele persoane ce reu[esc s\ aduc\ amelior\ri par]iale unei unelte, unui aparat, unei teorii controversate. ~ntr-o ]ar\ mare, cum este Japonia, se înregistreaz\ anual peste 100.000 de brevete de inven]ii, ceea ce asigur\ un progres vizibil al produc]iei. d) Creativitatea inovatoare o g\sim la oamenii caracteriza]i ca fiind „talente”. Ei realizeaz\ opere a c\ror originalitate este remarcat\ cel pu]in pe plan na]ional. e) Creativitatea emergent\ este caracteristica geniului, a omului care aduce schimb\ri radicale, revolu]ionare, într-un domeniu [i a c\rui personalitate se impune de-a lungul mai multor genera]ii. ~n afar\ de aceste aspecte, dac\ nu creativitatea, cel pu]in imagina]ia este necesar\ fiec\ruia dintre noi în condi]iile vie]ii obi[nuite. O echip\ de psihologi de la Universitatea Harvard (din S.U.A.) a studiat caracteristicile psihice ale unor muncitori instabili, cei care creeaz\ fluctua]ia for]ei de munc\, aspect st^njenitor pentru managerii întreprinderilor. Sunt acele persoane care azi se angajeaz\ într-o fabric\, dar dup\ o lun\-dou\, pleac\ în alt\ parte, dar nici aici nu stau mult [.a.m.d. Examinarea a ar\tat c\ majoritatea lor (66% dintre ei) erau lipsi]i de imagina]ie, în sensul de a nu fi capabili s\-[i imagineze cum de ceilal]i (camarazi sau superiori) v\d lucrurile altfel, au alte opinii [i alte valori. Numim aptitudinea de a te identifica cu o persoan\ [i a vedea lumea prin ochii ei, cu mentalitatea ei – empatie. Empatia presupune pu]in\ imagina]ie care îns\ lipsea muncitorilor aminti]i mai sus [i de aceea ei aveau numeroase neîn]elegeri, duc^nd fie la p\r\sirea institu]iei, fie la demiterea lor. Absen]a capacit\]ii empatice ar explica, dup\ aceia[i cercet\tori, [i multe din divor]uri, unii dintre cei c\s\tori]i (fie so]ul, fie so]ia) nefiind capabili de empatie, deci s\-[i imagineze alte dorin]e, alte interese dec^t cele personale, ceea ce devine u[or surs\ de conflict. Iat\ c\, m\car sub aceast\ form\, imagina]ia este o însu[ire valoroas\, important\ pentru o convie]uire armonioas\.

156

PSIHOLOGIE GENERAL|

* * * ~n ce prive[te factorii creativit\]ii, se poate vorbi, mai înt^i, de aptitudini pentru crea]ie. Exist\ anumite structuri cerebrale, pe care nu le cunoa[tem, care favorizeaz\ imagina]ia, ele cre^nd predispozi]ii de diferite grade pentru sinteza unor noi imagini, noi idei. Totu[i e nevoie de interven]ia mediului, a experien]ei pentru ca ele s\ dea na[tere la ceea ce numim talent. Sunt unii ce exagereaz\ chiar rolul muncii în crea]ie. De exemplu, Thomas Edison, cunoscutul inventator, sus]inea c\ geniul este 99% transpira]ie [i doar 1% inspira]ie. Acest punct de vedere se justific\ prin specificul domeniului s\u, inven]iile de ordin tehnic, deoarece a trebuit s\ încerce peste 3.000 de substan]e p^n\ s\ ajung\ la cea mai rezistent\ la tensiunea din becul electric (atunci a fost g\sit filamentul de c\rbune). Dar teza lui Edison nu se aplic\ în cazul lui Mozart, capabil s\ scrie o sonat\ în c^teva zile. De munc\ este nevoie, dar nu chiar în propor]ia preconizat\ de renumitul inventator. F\r\ îndoial\, un al doilea factor care trebuie amintit îl constituie experien]a, cuno[tin]ele acumulate. Important\ este nu doar cantitatea, bog\]ia experien]ei, ci [i varietatea ei. Multe descoperiri într-un domeniu au fost sugerate de solu]iile g\site în alt\ disciplin\. Nu înt^mpl\tor se insist\ în pedagogie asupra valorii culturii generale. Se disting dou\ feluri de experien]e: a) o experien]\ direct\, acumulat\ prin contactul direct cu fenomenele sau prin discu]ii personale cu speciali[tii [i b) o experien]\ indirect\, ob]inut\ prin lectura de c\r]i ori audierea de expuneri. Prima form\ are un mai puternic ecou psihic, ceea ce nu înseamn\ c\ ar fi de neglijat c\r]ile, care ne pun în contact cu mari spirite ce str\lucesc de-a lungul multor secole. Pot fi considerate ca factori interni ai dezvolt\rii creativit\]ii, motiva]ia [i voin]a, amintite c^nd ne-am referit la structura ei. Cre[terea dorin]ei, a interesului pentru crea]ie, ca [i a for]ei de a birui obstacolele are, evident, un rol notabil în sus]inerea activit\]ii creatoare. ~n ce prive[te rolul inteligen]ei, situa]ia e mai pu]in clar\, de[i este evident c\ în domeniul [tiin]ei prezen]a ei este de net\g\duit. ~n conformitate cu experien]ele efectuate, rela]ia dintre inteligen]\ [i creativitate e complex\. S-au aplicat, la un mare num\r de subiec]i, teste de inteligen]\ [i de creativitate. S-au ob]inut corela]ii semnificative, dar destul de modeste. Analiza rezultatelor a ar\tat c\ printre subiec]ii cu note ridicate la inteligen]\ sunt unii av^nd cote slabe la creativitate. ~n schimb, cei cu performan]e ridicate la testele de creativitate aveau la inteligen]\ cote cel pu]in mijlocii, de unde concluzia necesit\]ii sale pentru o creativitate superioar\. Totodat\ reiese c\ în anumite tipuri de inteligen]\ (g^ndirea critic\) nu e implicat [i spiritul creativ. ~n ultim\ analiz\, societatea are o influen]\ deosebit de important\ pentru înflorirea spiritului creativ într-un domeniu sau altul. ~n primul r^nd, intervin cerin]ele sociale. Str\lucita epoc\ a Rena[terii italiene, în domeniul picturii [i sculpturii, se explic\ prin îmbog\]irea negustorilor, atr\g^nd dup\ sine cerin]a construirii de palate împodobite cu picturi [i sculpturi, care a stimulat talentele exist^nd totdeauna într-un popor; s-au creat [coli ilustre permi]^nd ridicarea acestor arte pe cele mai înalte culmi. ~n secolul nostru, dimpotriv\, interesele societ\]ii s-au îndreptat spre progresul tehnicii, aceasta cunosc^nd o dezvoltare f\r\ precedent. Un alt factor determinant în stimularea creativit\]ii îl constituie gradul de dezvoltare a [tiin]ei, tehnicii, artei. De pild\, for]a aburului era cunoscut\ înc\ din antichitate.

IMAGINA}IA {I CREATIVITATEA

157

Existau juc\rii ce se mi[cau datorit\ presiunii aburului. Apoi zeul Baal Moloch, divinizat în Orientul Mijlociu, era înf\]i[at printr-o uria[\ statuie de bronz. ~n zilele de s\rb\toare se f\cea un foc mare la baza acestei statui care începea s\ mi[te din m^ini [i s\ scoat\ un [uier însp\im^nt\tor. Preo]ii [tiau c\ focul înc\lzea puternic un recipient cu ap\, [i aburii ap\sau pe ni[te clapete ac]ion^nd m^inile. Dar totul era un secret p\zit cu str\[nicie. ~n ce prive[te produc]ia material\, ea era efectuat\ de sclavi [i nu exista nici o preocupare de a le înlesni munca. La începutul secolului al XVIII-lea, dezvolt^ndu-se manufactura, a ap\rut [i diviziunea muncii. Prin simplificarea opera]iilor efectuate de un muncitor s-a putut contura ideea folosirii for]ei aburului pentru mi[carea unor mecanisme, execut^nd mi[c\ri simple rectilinii ori circulare. De asemenea, Einstein n-ar fi putut formula teoria sa asupra relativit\]ii dac\, în prealabil, al]i savan]i n-ar fi efectuat o serie de experien]e al c\ror rezultat nu se putea explica prin legile mecanicii cunoscute atunci. Exist\ [i o puternic\ influen]\ direct\ exercitat\ de precedesori, de profesori: Socrate l-a influen]at pe Platon, Haydn l-a influen]at pe Beethoven. Chiar dac\ ulterior elevul se îndep\rteaz\ de modelele ini]iale, acestea au un rol deosebit în formarea tineretului. Societatea poate avea [i func]ia de fr^n\ în dezvoltarea cunoa[terii. S\ ne reamintim de persecu]iile Inchizi]iei din Spania [i Italia sau de intoleran]a stalinist\, împiedic^nd progresul [tiin]elor sociale [i biologice.

3. Procesele fundamentale ale imagina]iei Imaginarea unor noi obiecte, simboluri, idei implic\ dou\ procese fundamentale: analiza [i sinteza. Analiza realizeaz\ o sf\r^mare a unor asocia]ii, o descompunere a unor reprezent\ri care apoi, prin sintez\, sunt reorganizate în alte structuri deosebite de cele percepute sau g^ndite anterior. Sinteza are loc în diferite moduri, numite de obicei „procedeele imagina]iei”. Vom descrie c^teva din ele. a) Aglutinarea se produce c^nd p\r]i descompuse din diferite fiin]e (sau obiecte) sunt recombinate altfel, d^nd na[tere unor fiin]e sau obiecte cu aspect eterogen. A[a erau o serie de mon[tri din mitologia greac\: sfinxul – av^nd corp de leu [i cap de femeie, centaurul – corp de cal, dar pieptul, capul [i bra]ele de b\rbat [.a. b) Modificarea dimensiunilor umane a dus la imaginarea de uria[i [i de pitici. c) Multiplicarea [erpilor a creat imaginea balaurului cu [apte capete. d) Schematizarea fe]ei umane se realizeaz\ în caricatur\, unde ies în relief tr\s\turile dominante. e) Analogia este un procedeu prezent mai ales în [tiin]\ [i tehnic\. Structura atomului a fost imaginat\ (mai ales la începutul descoperirilor din microfizic\) similar\ cu aceea a unui sistem solar. Ch. Darwin a conceput selec]ia natural\, asem\n^nd-o cu selec]ia artificial\ practicat\ de secole în agricultur\. Primele automobile sem\nau mult cu o tr\sur\ f\r\ cai. ~n crea]ia artistic\ se observ\ cum compozi]iile din tinere]e ale lui L. van Beethoven pot fi confundate cu crea]iile profesorului s\u J. Haydn [.a.m.d. Unii vor s\ explice întreaga sintez\ imaginativ\ prin analogie, ceea ce este o exagerare, de[i, neîndoielnic, acesta este un procedeu foarte productiv.

158

PSIHOLOGIE GENERAL|

4. Formele imagina]iei a) Cea mai frecvent\ form\ de imagina]ie solicitat\ aproape zilnic [i la care se face apel în mod curent în înv\]\m^nt este imagina]ia reproductiv\. Ea const\ în capacitatea noastr\ de a ne reprezenta diferite locuri, fenomene, înt^mpl\ri numai pe baza unor relat\ri verbale, f\r\ sprijinul unui material concret, intuitiv. Elevii î[i pot imagina foarte bine cum arat\ tundra pe baza descrierilor f\cute de profesor, chiar dac\ nu li se prezint\ o plan[\, dup\ cum b\t\lia de la Podul-~nalt poate fi reconstituit\ mental, f\r\ a avea la dispozi]ie nici un montaj filmat. Tot în aceast\ categorie intr\ [i povestirile înflorate, exagerate, caracteristice unor v^n\tori sau pescari, în care realitatea este îmbog\]it\ substan]ial cu complet\ri fanteziste.

Fig. 20. Formele imagina]iei

Cea mai important\ form\ a imagina]iei este, desigur, cea creatoare. A[a cum se observ\ în fig. 20, ea se manifest\ în diferite feluri, fie în mod involuntar, fie în mod precump\nitor voluntar. b) Visarea are loc atunci c^nd, în momente de repaus, de relaxare, l\s\m g^ndurile s\ vagabondeze, prefer^nd s\ ne imagin\m lucruri pl\cute, [anse, înt^mpl\ri favorabile. Multora le place, de pild\, s\ viseze ce-ar face dac\ ar c^[tiga la loterie o mare sum\ de bani. Visarea este puternic influen]at\ de dorin]e, sentimente; ne imagin\m reu[ita în ac]iuni pe care nu îndr\znim s\ le întreprindem. Subalternul viseaz\ c\ î[i pune la punct [eful abuziv, îndr\gostitul timid se vede f\c^nd declara]ii pline de curaj etc. Astfel, visarea are un rol compensator. G^ndurile, imaginile se succed în virtutea legilor asocia]iei, dirijate de st\rile afective. Sim]ul realit\]ii intervine prea pu]in, totul decurge ca în romanele de aventuri, în care înt^mpl\rile sunt foarte pu]in verosimile. Visarea poate constitui totu[i un sprijin în activit\]ile cer^nd eforturi de lung\ durat\. De exemplu, violonistul nevoit s\ fac\ zilnic c^te 6 ore de exerci]ii, din care

IMAGINA}IA {I CREATIVITATEA

159

multe sunt plictisitoare, se viseaz\ ob]in^nd mari succese în vestite s\li de concerte ale lumii, ceea ce îi sus]ine munca sa perseverent\. Totu[i, dac\ visarea ocup\ un loc prea mare în existen]a zilnic\, se pierde contactul cu realitatea, se submineaz\ efortul voluntar. E ceea ce se înt^mpl\ atunci c^nd intervine [i consumul exagerat de alcool sau droguri. c) Imaginile hipnagogice. Denumirea vine de la hipnos (somn) [i agogos (a aduce). Sunt imagini care apar în timpul adormirii. Cele hipnopompice (pompos = care întov\r\[e[te) intervin la începutul trezirii din somn. ~n ambele cazuri, e vorba de simple linii, figuri geometrice, stele str\lucitoare; mai rar pot ap\rea figuri umane sau un peisaj. Sunt reprezent\ri statice sau care se succed f\r\ o leg\tur\ între ele. Nu le consider\m reale [i nu particip\m în nici un fel la producerea lor, care î[i are originea în memorie, dar asocia]iile sunt provocate de „petele entoptice”, adic\ de acele fire sub]iri, fulgi [i [iraguri de perle transparente, puncte mobile (ca ni[te musculi]e mici) observabile c^nd ne uit\m la un perete alb. Ele provin din impurit\]i existente în cristalin ori în corpul sticlos. Sunt fenomene de scurt\ durat\. d) Visele. 1) Visele din timpul somnului se deosebesc net de imaginile din preajma somnului. Imaginile visului se succed într-o str^ns\ leg\tur\, constituind „o aventur\” (în cel mai larg sens al cuv^ntului) la care particip\m afectiv, intens. Totodat\ o consider\m real\, fie c\ suntem doar spectatori, fie c\ suntem actori. La unele popula]ii primitive de la sf^r[itul secolului trecut, oamenii credeau [i dup\ trezire în realitatea visului. De aceea [eful tribului era felicitat de supu[i dac\ visa o v^n\toare bogat\. ~nt^mpl\rile din vis au loc, adesea, într-o lume ireal\, neverosimil\, chiar absurd\, halucinatorie, ca atunci c^nd cineva viseaz\ cum d\ din m^ini [i zboar\ cu u[urin]\, mir^ndu-se c\ al]i oameni nu reu[esc s\ fac\ la fel. Romanele lui F. Kafka transcriu cu fidelitate co[mare tr\ite uneori în vis. A[adar, lipse[te total controlul realit\]ii, totul devenind posibil. Nu sunt respectate nici principiile g^ndirii, de pild\ principiul identit\]ii (întruc^t pot visa un urs, dar care, de fapt, este prietenul meu B). Sau se înt^mpl\ s\ m\ visez în miezul unei ac]iuni, eu fiind totu[i spectator. Dup\ cum pot fi simultan în dou\ locuri diferite. Apoi, visul este profund afectiv, cel ce viseaz\ tr\ind intens emo]ii de nelini[te, team\ ori bucurie. Legile asocia]iei sunt atotputernice, de aceea se poate s\ri de la o scen\ la alta. Dintr-o dat\ apar alte locuri, alte persoane. O alt\ caracteristic\ este prezen]a unor simboluri. Unii consider\ c^inele negru, ce apare uneori în vis, ca fiind un du[man, altora le apare ca un [arpe mare... simbolurile pot avea o semnifica]ie strict individual\. Totu[i, în popor, circul\ p\rerea c\ simbolurile ar avea o semnifica]ie general\; astfel, circul\ de secole c\rticica Cheia Viselor, d^nd o singur\ semnifica]ie fiec\rei imagini: una pentru noroi, alta pentru carne, alta pentru c^ine etc. ~n sprijinul unor asemenea p\reri vin scrierile lui C. Jung, psiholog [i psihiatru elve]ian. El a g\sit simboluri comune în miturile unor popoare foarte diferite, simboluri pe care le-a numit „arhetipuri”, sus]in^nd a fi o mo[tenire ereditar\ a tuturor oamenilor, ele ap\r^nd [i în vise. Av^nd în vedere c\ to]i oamenii au deasupra capului soarele [i luna, au un tat\, mam\, fra]i, to]i se tem de tr\snete... nu e surprinz\tor s\ g\sim în imagina]ia tuturor simboluri similare, f\r\ s\ fie nevoie s\ ne g^ndim la idei sau imagini înn\scute. ~n cadrul viselor predomin\ imaginile vizuale (cca 90% din total), dar numai 20% din ele sunt colorate. Cele auditive sunt [i ele prezente în 60% din cazuri, dar

160

PSIHOLOGIE GENERAL|

celelalte, tactile, termice, olfactive apar mult mai rar (cam în propor]ie de 10%). A[a cum [tim, visele apar în somnul paradoxal (somnul REM) [i dureaz\ 20-25% din timpul total al somnului. 15% dintre b\rba]i [i 5% dintre femei sus]in c\ nu viseaz\ niciodat\. De fapt, nu-[i amintesc visele, fiindc\ visele par s\ fie indispensabile. Trezite din somnul REM, 80% dintre persoane î[i amintesc ce visau; cei trezi]i în afara perioadei, cu rapide mi[c\ri oculare, [i care relateaz\ un vis nu reprezint\ dec^t 7% din total. Desigur, ar putea s\ fie amintirea unui vis din perioada REM anterioar\. Totu[i, somnul lent pare a fi [i el întov\r\[it de vise, dar const^nd mai mult în reflec]ii verbale abstracte, cu slab\ participare afectiv\ [i av^nd multe rela]ii cu starea anterioar\ de veghe. De aceea acestea nu impresioneaz\ [i se re]in mult mai greu. Visele pregnante dureaz\ între 3 [i 60 de minute, în medie 20 de minute. Se deruleaz\ ele mai repede sau mai încet dec^t evenimentele reale? Ambele situa]ii sunt cu putin]\. ~n leg\tur\ cu rapiditatea posibil\ a unui vis e interesant\ relatarea unui om de [tiin]\. Av^nd mult de lucru, a înt^rziat la masa de scris; f\c^ndu-i-se foame, a aprins o spirtier\ [i a pus un ou la fiert. Pe c^nd a[tepta, a adormit [i s-a visat în timpul Revolu]iei franceze, particip^nd la lupte împotriva teroarei; are tot felul de aventuri, p^n\ c^nd e capturat, închis, are loc o judecat\ cu mai multe [edin]e, martori, acuzare, este condamnat la moarte, a[teapt\ mult\ vreme executarea sentin]ei [i, în fine, vine ziua decapit\rii, este t^r^t pe e[afod [i c^nd ac]ioneaz\ ghilotina, se treze[te. Se repede, scoate oul din apa clocotit\ [i... oul era înc\ moale. Deci aventurile sale, care duraser\ mai mult de un an, se produseser\ în c^teva minute de vis! 2) Ce factori influen]eaz\ con]inutul viselor? Excitan]ii externi foarte puternici provoac\ trezirea. Ceilal]i pot influen]a visele dac\ se produc în timpul somnului REM. Experimental, s-a apropiat un fier încins de fruntea unei persoane care dormea. La trezire, aceasta a povestit despre o band\ de [oferi p\trunz^nd prin efrac]ie într-o cas\, pe care poli]ia i-a prins asupra faptului [i i-a obligat s\ restituie banii, pun^ndu-i cu picioarele pe c\rbuni aprin[i. ~n alt caz, s-a picurat pu]in\ ap\ pe fruntea persoanei. ~n visul ei se vedea în Italia, unde era foarte cald, transpira grozav [i, la un restaurant, bea vin alb de Orvieto. La fel [i sunetele, zgomotele produse în apropiere pot declan[a imagini onirice. Cercet\ri minu]ioase au dovedit c\ luminile, sunetele intr\ în con]inutul viselor numai în 10-20% din cazuri. Doar pic\turile de ap\ pe frunte le influen]eaz\ în cca 40% din situa]ii. {i senza]iile interne provocate de foame, sete, neaerisirea camerei (exces de bioxid de carbon), oboseal\, tulbur\ri circulatorii pot condi]iona aspecte ale visului. Dement [i Wolpert au ]inut mai multe persoane f\r\ s\ bea lichide timp de 26 ore. ~n timpul somnului ele n-au visat b\utur\, doar 5 din 15 vise au avut o leg\tur\ indirect\ cu b\utura. Totu[i, exploratorii r\ma[i f\r\ hran\ [i în criz\ de ap\ mult\ vreme au relatat prezen]a lor intens\ în planul imaginativ, at^t în stare de veghe, c^t [i în somn. Unele deregl\ri func]ionale interne, anun]^nd ecloziunea unui aspect patologic, pot s\ fie acoperite de stimulii externi în timpul zilei, dar în somn pot influen]a visele. Se poate înt^mpla ca o persoan\ s\ viseze c\ s-a îmboln\vit [i doctorul s\ sus]in\ necesitatea unei opera]ii la ficat, iar peste dou\ zile persoana `n cauz\ s\ aib\ într-adev\r o colic\ biliar\. Iat\ explica]ia unora din visele care se realizeaz\. Uneori, impresiile din ajun pot p\trunde în vis. ~ntr-un experiment s-au prezentat de mai multe ori la tahistoscop ni[te figuri caracteristice. A doua zi s-a constatat prezen]a lor în vise, dar nu în toate cazurile. Oricum, preocup\rile din ajun pot s\ intre în vis. Unii studen]i continu\ „s\ înve]e” în vis ceea ce studiau ziua. Uneori,

IMAGINA}IA {I CREATIVITATEA

161

continu^nd reflexiunea, se poate visa solu]ia unei probleme r\mase nerezolvate. Sunt cunoscute cazuri de crea]ie în timpul somnului. G. Tartini, compozitor preclasic italian, povestea c\ a compus în vis o sonat\ pe care diminea]a a pus-o pe note – era o sonat\ foarte dificil\, botezat\ de aceea „sonata diavolului”. Informa]ii cunoscute nou\, dar uitate în timpul zilei, de pild\ aceea c\ urmeaz\ s\ soseasc\ o rud\, pot s\ se actualizeze în vis: un alt argument pentru cei care sus]in caracterul prevestitor al visurilor. Cum în timpul somnului g^ndirea continu\ s\ func]ioneze, unele „prevestiri” sunt posibile, dar ele sunt rare, întruc^t, a[a cum am subliniat, controlul realit\]ii lipse[te. 3) ~n leg\tur\ cu interpretarea viselor, exist\ trei pozi]ii. Unii consider\ visul un mod de comunicare cu divinitatea (cu zeii, în antichitate). Visul poate fi o solie sau un avertisment. Chiar [i în zilele noastre se atribuie visului un rol profetic. Dup\ Aeppli: „visul ne r\spunde unde ne afl\m [i ne arat\ drumul optim pe care îl avem de parcurs”. A doua pozi]ie subliniaz\ aspectul fiziologic. K. Leonhard: visul este rezultatul unei disocieri, al unei inhibi]ii mai profunde a sferei motricit\]ii, fa]\ de cea senzorio-cognitiv\. A treia pozi]ie este aceea a psihologilor ce sus]in c\ visul are o serie de semnifica]ii. Diver[i factori (cei aminti]i mai sus) pot avea o influen]\ înt^mpl\toare, dar visul este rezultatul unei întregi st\ri de spirit a celui care doarme. Partizan al acestei pozi]ii, S. Freud sus]ine c\ visul este în esen]\ realizarea unei dorin]e (Freud, S., p.143). ~ns\ numai copiii viseaz\ în mod explicit ceea ce doresc. De exemplu un copil c\ruia, duc^ndu-i cire[e bunicii, i s-a interzis s\ m\n^nce din ele, se viseaz\ apoi consum^nd „multe, multe cire[e”. Cum zice proverbul: „Vrabia m\lai viseaz\”. Adultului, spune p\rintele psihanalizei, av^nd dorin]e interzise, îndeosebi cele de ordin sexual, ele îi apar în form\ mascat\, simbolic\. Dorin]ele, ideile legate de ele, formeaz\ con]inutul latent al visului, dar con]inutul manifest, forma în care el apare, sunt foarte diferite datorit\ deform\rilor produse de „cenzur\” (sau „supraeu”). Sunt mai multe fenomene care transform\ con]inutul latent, datorit\ supraeului. Mai înt^i, are loc o elaborare plastic\: g^ndurile se transform\ în imagini, cap\t\ „caracter halucinator”. Apoi survine condensarea: visul manifest apare mai redus, mai comprimat dec^t ideile latente. Se elimin\ unele elemente, altele fuzioneaz\: o persoan\ are aparen]a fizic\ a lui A, ]inuta lui B, dar [tiu c\ e D. Deplasarea e cel mai important fenomen: un element latent este înlocuit prin ceva mai îndep\rtat, printr-o aluzie, devenind un simbol. Iat\ c\ un pacient poveste[te cum i-a visat pe mai mul]i membri ai familiei sale st^nd în jurul unui mese de o form\ neobi[nuit\. Chestionat, el î[i aminte[te o mobil\ la fel, v\zut\ cu prilejul unei vizite. ~n acea familie, raporturile dintre tat\ [i fiu nu erau cordiale. Dar nici rela]iile dintre pacient [i tat\l s\u nu erau bune. Tocmai ele au fost simbolizate prin acea mas\ deosebit\. ~n fine, o alt\ modificare profund\ poate fi [i inversiunea. Se viseaz\ ceva care înlocuie[te inversul s\u: „a te c\]\ra pe scar\” în loc de „a te coborî”; „c\derea în ap\” înlocuind „ie[irea din ap\”. ~n acest fel, un vis nu mai seam\n\ nicidecum cu ideile latente din care provine, iar dificult\]ile de interpretare sunt foarte mari, c\ci orice fragment poate exprima [i opusul s\u, orice detaliu poate fi considerat ca exprim^nd o realitate sau, dimpotriv\, contrariul ei (Freud, S., pp. 173-179). Freud g\se[te solu]ia pentru o interpretare just\ a viselor. El chestioneaz\ persoana în leg\tur\ cu înt^mpl\rile din vis, dar interogarea o face dup\ metoda sa, „asocia]ia liber\”: subiectul este rugat s\ spun\ tot ce-i vine în minte, f\r\ nici o selec]ie, f\r\ nici o omisiune. ~n felul acesta, pot ap\rea interpret\ri care n-ar fi putut fi deduse

162

PSIHOLOGIE GENERAL|

doar din relatarea visului. De exemplu, o doamn\ poveste[te ce a visat. Se afla împreun\ cu b\rbatul ei la teatru [i constat\ c\ o parte din fotolii sunt complet goale. So]ul ei poveste[te cum Eliza Z. (o prieten\ a ei) [i logodnicul s\u ar fi vrut s\ vin\ [i ei la teatru, dar nu g\siser\ dec^t locuri proaste (3 locuri cost^nd 1,5 florini), pe care nu le puteau accepta. Din ceea ce î[i mai aminte[te pacienta, Freud deduce c\ visul ei îi exprim\ regretul de a se fi m\ritat at^t de t^n\r\, fiind totodat\ [i o realizare a dorin]ei sale de a merge frecvent la teatru (Freud, S., pp. 138-139). Marele psihiatru are dreptate în ce prive[te necesitatea unor preciz\ri din partea celui ce viseaz\ – f\r\ de care e greu s\ interpretezi o serie de imagini cu caracter simbolic. Totu[i, întruc^tva el se contrazice, fiindc\ vorbe[te [i de o simbolistic\ general\ – un fel de cheie a viselor, un cod (Freud, S., pp. 159-164): c^nd în vis apar un împ\rat [i o împ\r\teas\, ace[tia simbolizeaz\ p\rin]ii; copiii, fra]ii, surorile sunt mici animale; na[terea e legat\ de vise în care e vorba de ap\, fie c\ se iese din ap\, fie c\ se scufund\ în ea; plecarea cuiva, c\l\toria înseamn\ moarte etc. Dar cele mai multe obiecte au o semnifica]ie erotic\. Organul genital masculin ar fi simbolizat prin: bastoane, st^lpi, arme ascu]ite, cu]ite, pumnale, revolver, robinete, izvoare, creioane, ciocane etc. etc. Organul genital feminin e [i el prezent „prin toate obiectele a c\ror caracteristic\ const\ în aceea c\ circumscriu o cavitate”: mine, gropi, vase, l\zi, vapor, dulapuri, cas\, u[\ etc. Argumentele pe care p\rintele psihanalizei le aduce în sprijinul acestor interpret\ri sunt [ubrede, baz^ndu-se pe analogii cu unele mituri ori proverbe. Caracterul lor discutabil e recunoscut c^nd scrie: „c^t despre simbolurile din vise, multe dintre ele nu le reg\sim în alte domenii sau nu le reg\sim, cum a]i v\zut, dec^t ici, colo” (p. 169). P^n\ la urm\, observ\m cum Freud, de[i vorbe[te de realizarea dorin]ei în vis, se refer\ aproape în toate cazurile la preocup\ri [i neîmpliniri de ordin sexual, conform cu esen]a doctrinei sale. Or, nu to]i oamenii au neîmpliniri, dificult\]i de ordin erotic. ~n concep]ia lui S. Freud dimpotriv\, to]i b\ie]ii tr\iesc complexul lui Oedip, adic\ sunt îndr\gosti]i erotic de mama lor [i ostili tat\lui. Dar afec]iunea fa]\ de mam\ nu e dovedit\ ca fiind de natur\ sexual\, ci, a[a cum observa un elev al lui Freud, A. Adler, ea izvor\[te din nevoia de protec]ie, de securitate a copilului mic. ~n afar\ de aceasta, nu se observ\ preocuparea de a stabili gradele de intensitate a unui impuls care ar putea fi diagnosticat ca prezent. O mam\, de[i ]ine foarte mult la copilul ei, se poate enerva foarte tare pentru o comportare obraznic\ [i-i spune cuvinte grele, îl amenin]\. Dar totul poate fi superficial, cauzat de o înt^mplare, f\r\ nici o semnifica]ie – ar fi o gre[eal\ deci s\ tragem concluzia c\ ea nu mai ]ine la fiul s\u [i îl ur\[te. Or, deseori, micile tensiuni din timpul zilei sunt amplificate în vis. Dac\ îmbrac\ o form\ simbolic\, eventual, nu este un motiv s\ conchidem c\ ar fi foarte puternice [i i-ar marca puternic existen]a. Dac\ doamna din exemplul citat mai sus a putut avea un moment de regret pentru c\ s-a c\s\torit prea devreme (exprimat cifrat în vis) nu înseamn\ lips\ de afec]iune pentru so]ul ei. O asemenea discu]ie nu se observ\ în lucr\rile lui S. Freud, dar neglijarea ei poate duce la erori foarte grave de diagnostic. Psihiatrul austriac face o gre[eal\ destul de frecvent\ în [tiin]\: c^nd se descoper\ un fapt important, exist\ tendin]a ca prea multe fenomene s\ fie explicate prin legea ce îl ilustreaz\. A[a au procedat în psihologie I.P. Pavlov, E. Thorndike [i adep]ii [colii gestaltiste. ~n cazul nostru, pe l^ng\ tendin]a de a explica întreaga via]\ psihic\ prin numai dou\ impulsuri fundamentale, Freud încearc\ s\ simplifice natura visului, care ar urm\ri doar realizarea unei dorin]e. Dar oricine cunoa[te visele în care se concretizeaz\ temerile, [i nu dorin]ele noastre. „Atunci, ni se spune, tr\im teama

IMAGINA}IA {I CREATIVITATEA

163

provocat\ de cenzur\”. C^nd cineva viseaz\ c\ i se fur\ automobilul, nu contrazice nici o norm\. Freud nu ezit\ s\ recurg\ la sofisme pentru a-[i sus]ine dogma, spun^nd: „pedeapsa este realizarea unei dorin]e, a dorin]ei altei persoane, a aceleia ce execut\ cenzura”. A[adar, visul este realizarea... dorin]ei altuia! – ceea ce e, evident, cu totul altceva dec^t se formula în teza ini]ial\. Aceste argumente nefiind conving\toare, el precizeaz\ c\ dorin]a pe care urmeaz\ s\ o satisfac\ visul este dorin]a de a dormi. Sigur, exist\ [i asemenea cazuri. Cineva viseaz\: sun\ ceasul diminea]a, se scoal\, se spal\, ia masa..., dar îl treze[te so]ia ar\t^ndu-i c\ a dormit `nc\ 1/2 de or\ dup\ avertizarea de[tept\torului. Aici, într-adev\r, visul i-a prelungit somnul, dar acesta este un caz foarte rar. Fiecare dintre noi am tr\it co[mare care ne-au f\cut s\ ne trezim înfrico[a]i – ele nu ne-au ajutat s\ mai dormim, ci dimpotriv\. ~n concluzie, creatorul psihanalizei are meritul de a fi subliniat caracterul afectiv al visului, aspect esen]ial, chiar dac\, pe l^ng\ dorin]e, el actualizeaz\ [i temeri sau revolte. E probabil\ [i influen]a normelor morale care în unele cazuri pot transforma g^ndurile în simbol. De asemenea, e cert\ necesitatea de a culege informa]ii de la cel care a visat pentru a clarifica sensul unui vis. ~n rest, g\sim generaliz\ri [i exager\ri neîntemeiate, caracteristice acestui psihiatru. Simbolurile din vis pot avea [i alt\ explica]ie dec^t cea freudian\. Potrivit vederilor cognitiviste, simbolismul n-ar avea rolul de a masca pulsiuni, ci ar constitui singurul mod prin care se poate exprima complexitatea tr\irilor afective, care nu pot fi traduse în cuvinte obi[nuite, în no]iuni. Poetul, pentru a sugera tr\irile sale inefabile, alege cuvinte rare [i folose[te metafore, simboluri neobi[nuite. La fel în vis, f\r\ vreo inten]ie, sentimentele se transform\, se incorporeaz\ în evenimente [i imagini simbolice. Visul ar fi singura posibilitate de exprimare a anumitor aspecte obscure ale personalit\]ii noastre, a unor valori [i atitudini în mare parte incon[tiente. G^ndirea oniric\ cristalizat\ în vise poate servi la o mai bun\ cunoa[tere a individului. Explica]ia freudian\ a simbolurilor [i cea cognitivist\ nu se exclud: în unele situa]ii poate fi vorba de mascarea unei dorin]e, alteori, doar de o exprimare figurat\. Cu certitudine, analiza viselor poate servi la o cunoa[tere mai bun\ a persoanei, dar f\r\ simplismul unui cod imuabil al imaginilor, care s\ dea unei reprezent\ri aceea[i semnifica]ie la to]i oamenii. Desigur, psihicul omului e invadat de comunitate, de reprezent\ri sociale, ceea ce nu înseamn\ c\ multe dintre ele n-ar fi tr\ite într-un mod specific, personal. 4) Cele mai evidente manifest\ri ale unui vis le constituie mi[c\rile oculare rapide ce se petrec sub pleoapele închise. Uneori, coresponden]a dintre acestea [i con]inutul visului este evident\ (Engel, R. în Handbuch, 1977, p. 419): în cazul unei persoane adormite, s-au observat 26 de mi[c\ri orizontale regulate ale ochilor; trezit\, ea a relatat c\ visa cum urm\re[te un meci de ping-pong. ~n multe alte cercet\ri îns\, nu s-au putut stabili asemenea concordan]e, ceea ce nu e de mirare, fiindc\, în diversele scene visate cu mai multe persoane în mi[care, mi[c\rile oculare implicate sunt extrem de complexe [i e foarte greu de g\sit coresponden]e. ~n afara mi[c\rii ochilor, sunt prezente [i alte manifest\ri. Apar mi[c\ri ale articula]iei m^inilor, modific\ri ale ritmului respirator, ale b\t\ilor inimii (ca în emo]ii sau în ac]iuni solicit^nd efort), uneori [i modific\ri ale expresiei faciale. C^teodat\ se pronun]\ cuvinte [i chiar propozi]ii, iar spre sf^r[itul perioadei de somn se produc mi[c\ri ale corpului. ~n rare cazuri, persoana care doarme se scoal\, merge, se poate sui chiar pe acoperi[ – e vorba de somnambulism. S-au comis [i crime în aceast\ stare special\. Diminea]a, somnambulul nu-[i mai aminte[te nimic.

164

PSIHOLOGIE GENERAL|

Nu e clar dac\ el viseaz\ [i ac]ioneaz\ sau se afl\ în stare de trezie patologic\, f\r\ o con[tiin]\ clar\. Exist\ oameni care, treji fiind, pot ac]iona f\r\ con[tiin]\ în anumite momente [i nu-[i pot aminti nimic din cele întreprinse. Manifest\rile exterioare ale visului ne îndrept\]esc s\ afirm\m prezen]a imaginilor onirice [i la animalele superioare: uneori, c^inii adormi]i m^r^ie înd^rji]i. Nu se cunoa[te rolul visului, dar el este necesar. Am ar\tat c\, împiedica]i s\ viseze (trezi]i c^nd începe somnul REM), subiec]ii se resimt [i cresc perioadele somnului paradoxal în nop]ile ulterioare. Pentru psihiatru, pentru psiholog analiza viselor poate completa informa]iile despre pacien]i, dar interpretarea lor nu este înc\ pe deplin clarificat\ din punct de vedere [tiin]ific. e) Halucina]iile sunt imagini extrem de vii [i pe care bolnavii le consider\ reale. Ei v\d persoane, animale, obiecte acoperind p\r]i din ceea ce percep. ~n afara bolilor, halucina]iile pot fi provocate de anumite substan]e chimice [i de droguri. Un psiholog, folosind o substan]\ halucinogen\, a descris cum a început s\ vad\ [oareci alba[tri alerg^nd prin camer\. Sunt fenomene rare [i anormale. f) Imagina]ia preponderent voluntar\ De obicei, manualele de psihologie vorbesc despre imagina]ia voluntar\. Am preferat s\ preciz\m „preponderent voluntar\” deoarece, a[a cum vom vedea, în procesul de crea]ie intervin totdeauna [i asocia]ii din incon[tient. Vorbim de imagina]ie voluntar\ în sensul c\ persoana î[i propune în mod con[tient s\ rezolve o anumit\ problem\ foarte dificil\ ori s\ creeze o anume oper\ artistic\ implic^nd un efort de durat\. De altfel, am prezentat voin]a [i perseveren]a ca fiind componente indispensabile crea]iei autentice. Munca de crea]ie parcurge mai multe etape: 1) perioada de preparare, c^nd se adun\ informa]ii, se fac observa]ii, se delimiteaz\ scopul ori problema, se schi]eaz\ o ipotez\ sau un proiect general; 2) incuba]ia este r\stimpul încerc\rilor sterile, c^nd nu se g\se[te solu]ia, concretizarea operei e nesatisf\c\toare; incuba]ia poate dura foarte mult, ani de zile! 3) iluminarea este momentul fericit c^nd apare solu]ia, c^nd opera e v\zut\ într-o lumin\ mirific\. Acest fenomen se produce uneori în mod spectaculos: i se spune inspira]ie dac\ artistul tr\ie[te opera în mod intens, con[tient de toate componentele [i detaliile ei; în [tiin]\, se vorbe[te de intui]ie = o cunoa[tere sintetic\, integral\ a demonstra]iei care elucideaz\ toate aspectele problemei; în aceast\ etap\ se realizeaz\ în ritm rapid obiectivele urm\rite ini]ial; 4) verificarea este necesar\ dup\ concep]ia ini]ial\, pentru a elimina eventuale erori sau lacune; artistul î[i revizuie[te crea]ia, face retu[uri; sunt cazuri c^nd mari p\r]i din oper\ sunt rescrise – a[a f\cea Lev Tolstoi. Unii prezint\ actul de crea]ie cu trei faze: una logic\ (aici ar intra prepararea [i incuba]ia), o a doua intuitiv\ = iluminarea [i, a treia, etapa critic\ (verificarea). Oricum, momentul culminant este cel al intui]iei, inspira]iei, ilumin\rii. Despre acest moment s-a scris mult. H. Poincaré, ilustrul matematician de la începutul secolului nostru, a descris mai multe asemenea fenomene, subliniind c\ ele i-au ap\rut în momente de relaxare, c^nd nu se g^ndea deloc la problema respectiv\. De exemplu, dup\ c^teva luni de str\danii în leg\tur\ cu o tem\ foarte complex\, neajung^nd la nici un rezultat, a abandonat-o. ~ntr-o sear\, plecase la oper\ [i, în momentul c^nd a pus piciorul pe scara tr\surii, dintr-o dat\ i-a venit în minte solu]ia:

IMAGINA}IA {I CREATIVITATEA

165

o viziune de ansamblu asupra problemei, a organiz\rii [i succesiunii ra]ionamentelor. ~ntors acas\ [i transcriind totul pe h^rtie, [i-a dat seama c\ rezolvarea e f\r\ cusur. Evident, totul nu se poate explica dec^t prin rolul activ, creator al incon[tientului care a continuat prelucrarea f\cut\ în timpul incuba]iei. ~n toate cazurile, se remarc\ apari]ia intui]iei, inspira]iei numai dup\ o perioad\ de efort, de c\ut\ri, de munc\ intens\. Ce se petrece în incon[tient? Unii presupun c\ semnifica]iile sunt grupate în unit\]i complexe pe care le numesc „matrici”. Rigiditatea creat\ de limbaj [i de sistemele logice împiedic\ apari]ia unor noi rela]ii între ele. ~n perioada de relaxare s-ar produce un recul spre o mai slab\ integrare a matricilor [i atunci se pot produce conexiuni neobi[nuite (dup\ Schlanger, Jud., 1983). De aici, [i tendin]ele ce se manifest\ azi, în preconizatele metode de stimulare a creativit\]ii, de a realiza condi]ii pentru o liber\ manifestare a asocia]iilor spontane, nest^njenite de rigorile ra]iunii. Desigur, iluminarea e condi]ionat\ nu numai de munca prealabil\, ci [i de întreaga cultur\ a creatorului, de bagajul s\u de cuno[tin]e [i de varietatea lor. Dar iluminarea nu se produce totdeauna sub aceast\ form\ spectaculoas\, adesea ea are loc treptat, creatorului venindu-i o idee care îl face s\ progreseze pu]in. Peste c^teva zile, poate face un nou pas înainte [.a.m.d., p^n\ la deplina rezolvare a problemei sau conceperea operei în întregime. Din ceea ce se cunoa[te, se pare c\ exist\ particularit\]i: sunt personalit\]i la care intui]ia survine puternic [i global, cum a fost H. Poincaré, altele progreseaz\ treptat – a[a era Albert Einstein. Exist\ o chestiune insuficient precizat\: creativitatea, imagina]ia implicat\ sunt generale, acelea[i în toate domeniile sau specifice (Ro[ca, Al., p. 19)? Adesea, cercet\torii vorbesc despre ea ca despre o aptitudine general\. E posibil s\ existe caracteristici de personalitate prezente la multe talente creatoare, a[a cum se vorbe[te [i de o inteligen]\ general\, al c\rei nivel, am v\zut, nu poate fi confundat cu poten]ele creatoare. Dar exist\ [i domenii în care anumite aptitudini speciale sunt indispensabile: matematica, pictura, muzica [.a. ~n domeniul [tiin]elor, s-ar putea g\si aptitudini comune (s\ spunem, cele implicate at^t în chimie c^t [i `n fiziologie), dar [i aici exist\ deosebiri ce pot fi importante (c^nd compar\m munca unui fizician atomist [i cea a unui specialist în istoria antic\). E adev\rat c\ au existat [i talente multiple, cum înt^lnim la mari genii ca: Leonardo da Vinci sau Goethe, îns\ nu [i la Shakespeare sau Raphaël. ~n ce prive[te aptitudinile implicate în cercetarea [tiin]ific\, ele sunt în str^ns\ rela]ie cu cele antrenate în orice problem\ de g^ndire. Chiar eforturile efectuate de un elev de liceu pentru a solu]iona o problem\ de fizic\ implic\ momente de preg\tire, de incuba]ie, dar [i asocia]ii salvatoare care vin din memorie, adic\ din incon[tient. Noi c\ut\m o anumit\ lege, un anumit procedeu pentru a rezolva situa]ia problematic\. Ea poate s\ nu ne vin\ în minte, sau ne vine altceva, care se dovede[te nefolositor. Prelucrarea efectuat\ de incon[tient duce uneori la sugerarea unei metode, alteori ne orienteaz\ în alt\ direc]ie, unde g\sim ceea ce ne trebuie. Activitatea incon[tient\ colaboreaz\ îndeaproape cu eforturile deliberate, at^t în crea]ia autentic\, precum [i în rezolvarea unor probleme dificile pentru noi – de[i binecunoscute de speciali[ti. Incon[tientul care ne sprijin\ este, în mare parte, memoria semantic\; pe rela]iile stabilite de ea, mersul g^ndurilor este facilitat. E nevoie îns\ [i de o deplasare a punctelor de vedere, o reorganizare a datelor, o serie de analogii [i transpuneri. A[adar, g^ndirea obi[nuit\ nu este cu totul altceva dec^t reflexiunea solicitat\ în crea]ia [tiin]ific\. Gradul de originalitate [i intensitatea efortului necesar le distinge, ceea ce constituie o diferen]\ minor\.

166

PSIHOLOGIE GENERAL|

5. Dezvoltarea creativit\]ii Mult\ vreme crea]ia a fost considerat\ apanajul exclusiv al unei minorit\]i restr^nse. Disting^nd îns\ mai multe trepte calitative în creativitate [i observ^nd cum [i eforturile de g^ndire obi[nuit\ implic\ ceva nou, cel pu]in pentru persoana aflat\ într-un impas, ast\zi nu se mai face o separare net\ între omul obi[nuit [i creator. Orice om normal poate realiza o îmbun\t\]ire în munca sa, o mic\ inova]ie sau inven]ie. Ca dovad\ c\, în multe ]\ri, num\rul inventatorilor cu brevet e de ordinul zecilor [i chiar al sutelor de mii. Pentru a se ajunge la o astfel de performan]\, e nevoie de o preocupare special\, de condi]ii favorabile dezvolt\rii imagina]iei. {i, într-adev\r, asist\m ast\zi la deschiderea unor „cursuri de creativitate” [i chiar „[coli de inventic\”. Ce se poate face deci pentru stimularea creativit\]ii? Mai înt^i, trebuie s\ fim con[tien]i [i s\ combatem anumite piedici în calea manifest\rii imagina]iei, creativit\]ii. Asemenea obstacole exterioare sau inerente individului sunt denumite, de obicei, blocaje. a) Blocajele creativit\]ii 1) Mai înt^i, sunt amintite blocajele culturale. Conformismul este unul din ele: dorin]a oamenilor ca to]i cet\]enii s\ se poarte [i s\ g^ndeasc\ la fel. Cei cu idei sau comport\ri neobi[nuite sunt privi]i cu suspiciune [i chiar cu dezaprobare, ceea ce constituie o descurajare pentru asemenea persoane. Apoi, exist\ în general o neîncredere în fantezie [i o pre]uire exagerat\ a ra]iunii logice, a ra]ionamentelor. Dar, vom vedea c^nd vom studia g^ndirea, c\ deduc]iile riguroase nu permit un progres real dec^t dac\ fundamenteaz\ rezultatele unor construc]ii sau ale unor opera]ii imaginate. Nici matematica nu poate progresa f\r\ fantezie. Aceast\ atitudine sceptic\, observat\ at^t la oamenii simpli, c^t [i la cei cultiva]i, [i-ar putea avea originea în existen]a unor indivizi cu imagina]ie bogat\, dar comozi, lene[i, care nici nu-[i fac cum trebuie obliga]iile serviciului, dar\mite s\ creeze opere de valoare. Cel mult, ei pot distra un grup, la o petrecere. 2) Blocajele metodologice sunt acelea ce rezult\ din procedeele de g^ndire. A[a e cazul rigidit\]ii algoritmilor anteriori. Se nume[te algoritm o succesiune determinat\ de opera]ii permi]^nd rezolvarea unei anumite categorii de probleme (a[a sunt formulele matematice, un algoritm este „regula de trei simpl\” etc.). Noi suntem obi[nui]i s\ aplic\m într-o situa]ie un anume algoritm [i, de[i nu pare a se potrivi, st\ruim în a-l aplica, în loc s\ încerc\m altceva. De asemenea, se observ\ cazuri de fixitate func]ional\: folosim obiectele [i uneltele potrivit func]iei lor obi[nuite [i nu ne vine în minte s\ le utiliz\m altfel. S\ d\m un exemplu simplu: în timpul r\zboiului, o grup\ de solda]i a fost cartiruit\ într-o cas\ p\r\sit\ dintr-o localitate evacuat\ de inamic. Acolo r\m\seser\ mai multe scaune, dar nu exista nici o mas\. Mai multe zile solda]ii s-au chinuit s\ m\n^nce cu m^ncarea pe bra]e, p^n\ c^nd unuia i-a venit ideea s\ scoat\ o u[\ din balamale [i, pun^nd-o pe 4 scaune, au avut o mas\ foarte comod\. Aceast\ idee a venit foarte t^rziu, întruc^t pentru noi to]i func]ia u[ii este de a închide o înc\pere [i nu de a servi drept sc^ndur\ pentru mas\. Tot în aceast\ categorie de blocaje g\sim [i critica prematur\, eviden]iat\ de Al. Obsborn, unul din promotorii cultiv\rii creativit\]ii. Atunci c^nd ne g^ndim la solu]ionarea unei probleme complexe, spune el, sunt momente c^nd ne vin în minte tot felul de idei. Dac\, îndat\ ce apare o sugestie, ne apuc\m s\ discut\m

IMAGINA}IA {I CREATIVITATEA

167

critic valoarea ei, acest act blocheaz\ venirea altor idei în con[tiin]\. {i cum prima sugestie de obicei nu e cea bun\, ne afl\m în impas. C^nd imagina]ia trece printr-un moment de efervescen]\, s\ l\s\m ideile s\ curg\ – doar s\ le not\m. Numai dup\ ce acest izvor de inspira]ie seac\, s\ trecem la examenul analitic al fiec\reia. Osborn a intitulat acest procedeu brainstorming, ceea ce în traducere literal\ ar fi „furtuna, asaltul creierului” – în limba noastr\ îl caracteriz\m ca „asaltul de idei” sau „evaluarea am^nat\”. Brainstormingul poate fi utilizat [i în munca individual\, dar el e cunoscut mai ales printr-o activitate de grup, despre care vom vorbi imediat. 3) ~n fine, mai exist\ [i blocaje emotive, întruc^t, a[a cum se [tie, factorii afectivi au o influen]a important\: teama de a nu gre[i, de a nu se face de r^s, poate împiedica pe cineva s\ exprime [i s\ dezvolte un punct de vedere neobi[nuit. De asemenea, graba de a accepta prima idee este gre[it\, fiindc\ rareori solu]ia apare chiar de la început. Unii se descurajeaz\ rapid, dat fiind c\ munca de crea]ie, de inova]ie este dificil\ [i solicit\ eforturi de lung\ durat\. {i tendin]a exagerat\ de a-i întrece pe al]ii implic\ evitarea ideilor prea deosebite [i d\uneaz\ procesului de crea]ie. b) Metode pentru stimularea creativit\]ii Aspira]ia spre dezvoltarea spiritului creativ a dus la conceperea unor metode care, pe de o parte, s\ combat\ blocajele, iar pe de alta, s\ favorizeze asocia]ia c^t mai liber\ a ideilor, utiliz^nd astfel la maximum resursele incon[tientului. 1) Una din cele mai populare este brainstormingul despre care am amintit mai sus, dar utilizat în condi]iile unei activit\]i de grup. Iat\ cum decurge: presupunem c\ într-o fabric\ s-a ivit o problem\ dificil\ (de pild\, s\ se modifice, f\r\ mari cheltuieli, modul de transport al unor subansamble în diverse p\r]i ale halei centrale) [i s-a hot\r^t convocarea grupului de brainstorming; se trimite c^te o invita]ie membrilor (în num\r de 10-12) în care se specific\ problema, ziua, ora [i locul întrunirii; persoanele respective au fost alese, mai demult, urm\rindu-se s\ fac\ parte din cele mai diverse profesiuni, deci, pe l^ng\ ingineri, vor fi un biolog, un ziarist, un istoric, un agronom, un fizician [.a., asigur^ndu-se în acest fel, din capul locului, o varietate a punctelor de vedere. Ace[ti speciali[ti iau act de problem\, dar nu o analizeaz\ în mod special. ~n ziua stabilit\ vin, aduna]i în jurul unei mese, [i dup\ o luare de contact, începe [edin]a propriu-zis\, condus\ de un mediator. De obicei, pe o tabl\ mare se scriu cele patru reguli ale brainstormingului: „judecata critic\ este exclus\” (în spiritul evalu\rii am^nate, nu e voie s\ se comenteze nici o idee, nici s\ se critice, nici m\car s\ se r^d\ nu e permis); „c^t mai multe idei”; „da]i fr^u liber imagina]iei” (unii formuleaz\ ideea mai pregnant: „idei c^t mai absurde”, baz^ndu-se pe experien]a c\ acestea sunt deseori cele mai rodnice) [i ultima: „combin\rile [i amelior\rile sunt binevenite”. Exist\ [i un secretar care stenografiaz\ tot ceea ce se spune. Unul dintre cei de fa]\ începe prin a debita tot ce-i trece prin minte în rela]ie cu problema, f\r\ nici o selec]ie sau preocupare de exactitate. Dup\ ce el termin\, începe un altul, nu se discut\ nimic, urmeaz\ al treilea [.a.m.d. La un moment dat ideile abund\, apoi se r\resc [i în cca 45-60 de minute inspira]ia sec\tuie[te, [edin]a se încheie, dar mediatorul reaminte[te participan]ilor c\, dac\ ulterior le mai vine o idee (în acea zi sau a doua zi diminea]a), s\ o comunice telefonic secretarului. Dup\ aceea, se adun\ speciali[tii întreprinderii [i parcurg^nd lista, caut\ ideea care sugereaz\ o solu]ie optim\. Metoda d\ adeseori bune rezultate, altfel n-ar mai fi utilizat\ cu

168

2)

3)

4)

5)

PSIHOLOGIE GENERAL|

regularitate în întreprinderi [i institute. Comunicarea unor idei într-un grup are avantajul de a suscita asocia]ii benefice altuia, poate deschide un nou orizont, d^nd prilejul persoanei s\ formuleze p\reri care nu i-ar fi venit în minte dac\ ar fi lucrat singur. Experien]e riguroase au ar\tat c\, lucr^nd în grup, se produc mai multe idei, se g\sesc mai multe solu]ii, dec^t dac\ membrii grupului ar lucra fiecare separat. Desigur, nu orice problem\ poate fi abordat\ în felul ar\tat, mai ales cele care solicit\ scrisul (ca în cazul celor matematice) [i, de asemenea, nu în orice faz\, ci doar atunci c^nd impasul este bine precizat. Tot o metod\ asociativ\ este [i sinectica inovat\ de W. Gordon. Acesta era convins de valoarea psihanalizei [i deci de rolul hot\r^tor al incon[tientului. Cum, dup\ aceast\ doctrin\, „sinele” se exprim\ prin metafore, în centrul metodei se afl\ str\dania de a g\si metafore în rela]ie cu problema prezentat\. {i aici, din grup fac parte 6-8 persoane de diferite profesii. Mai înt^i se face „str\inul familiar” adic\ se clarific\ bine dificult\]ile problemei. Apoi se transform\ „familiarul în ceva str\in”, adic\ se caut\ metafore, compara]ii, personific\ri. De pild\, dac\ se studiaz\ îmbun\t\]irea unui carburator, cineva î[i imagineaz\ c\ este „un pl\m^n [i respir\ c^nd rar [i profund, c^nd superficial [i repede”; altcineva invoc\ „balena care, dup\ o inspira]ie puternic\, nu mai inspir\ mult\ vreme” etc. etc. Dup\ ce se formuleaz\ circa 20 de analogii-metafore, acelea[i persoane studiaz\ împreun\ cu speciali[tii solu]ionarea optim\ a problemei, sugerat\ de una sau alta din metafore. Aceasta e partea cea mai dificil\ [i dureaz\ mai multe ore. Exist\ [i alte metode în care nu se recurge la asocia]ii libere, dar se stimuleaz\ creativitatea prin grup (dup\ Stoica, A., pp. 194-197). Metoda 6-3-5. Este vorba de împ\r]irea unei adun\ri în grupuri de 6 persoane, în care fiecare propune 3 idei într-un timp maxim de 5 minute. Primul grup discut\ problema [i, pe o fi[\, sunt trecute trei idei, fiecare fiind capul unei coloane ce se va completa de c\tre celelalte grupuri. Dup\ 5 minute, fi[a este trecut\ unui alt grup care adaug\ alte 3 idei în coloane, sub celelalte [.a.m.d. p^n\ ce fiecare fi[\ trece pe la toate grupurile. Conduc\torul str^nge foile, le cite[te în fa]a tuturor [i se discut\ pentru a se hot\rî care din propuneri s\ fie însu[it\. Phillips 6-6. Este tot o metod\ menit\ s\ consulte un num\r mare de persoane (30 p^n\ la 60). Aceast\ mul]ime se grupeaz\ în c^te 6 persoane, urm^nd a discuta problema timp de 6 minute. Mai înt^i, animatorul explic\ metoda [i avantajul ei, apoi expune problema. Se urm\re[te ca grupurile s\ fie c^t mai eterogene. Fiecare î[i alege un coordonator [i se discut\ timp de 6 minute. La urm\, fiecare grup î[i anun]\ p\rerea. Urmeaz\ o discu]ie general\ – dup\ care se trage concluzia. ~n felul acesta, într-un timp scurt, se consult\ opinia multora: 4-5 minute organizarea, 6 minute discu]ia în colectiv, 2 minute raporteaz\ fiecare rezultatul; dac\ sunt 10 grupe = 20 minute. Deci avem circa 30 minute. Discu]ia final\ poate dura 30 de minute, deci în circa o or\ se pot rezuma p\rerile a 60 de persoane. C^nd e vorba de o problem\ complex\, se pot organiza grupuri de 4 membri, av^nd la dispozi]ie 15 minute. Discu]ia panel. Termenul panel înseamn\ în englez\ „jura]i”. {i în acest caz e vorba de participarea unor colectivit\]i mai mari. Discu]ia propriu-zis\ se desf\[oar\ într-un grup restr^ns („jura]ii”), format din persoane foarte competente în domeniul respectiv. Ceilal]i – pot fi zeci de persoane – ascult\ în t\cere ceea ce se

IMAGINA}IA {I CREATIVITATEA

169

discut\. Ace[tia pot interveni prin bile]ele trimise „jura]ilor”. Uneori bile]elele sunt din h^rtie colorat\: cele albastre con]in întreb\ri, cele albe – sugestii, cele ro[ii – p\reri personale. Mesajele sunt primite de unul din membrii participan]i la dezbatere, care introduce în discu]ie con]inutul unui bile]el atunci c^nd se ive[te un moment prielnic (i se spune „injectorul de mesaje”). Discu]ia e condus\ de un „animator”. La urm\, persoanele din sal\ pot interveni [i în mod direct, prin viu grai. ~n încheiere, animatorul face o sintez\ [i trage concluzii. Discu]iile panel sunt organizate aproape zilnic de posturile de televiziune. Auditorul (zeci de mii de persoane) urm\re[te discu]ia acas\ [i poate interveni prin telefon. Ceea ce lipse[te discu]iilor televizate sunt sintezele [i concluziile animatorului, totul r\m^ne în aer [i cet\]enii nu [tiu ce s\ cread\! De altfel, nu sunt discu]ii urm\rind crea]ia, ci numai informa]ia. c) Dezvoltarea creativit\]ii în înv\]\m^nt C^t\ vreme crea]ia era socotit\ un privilegiu dob^ndit ereditar de o minoritate, [coala nu s-a ocupat în mod special de acest aspect, de[i, e drept, s-au creat ici [i colo clase speciale pentru supradota]i. De c^nd se arat\ c\ automatele dirijate de calculatoare înf\ptuiesc toate muncile monotone, stereotipe [i deci omului îi revin mai mult sarcini de perfec]ionare, de înnoire, cultivarea g^ndirii inovatoare a devenit o sarcin\ important\ a [colilor de mas\. Pe l^ng\ efortul tradi]ional de educare a g^ndirii critice, stimularea fanteziei apare [i ea ca un obiectiv major. Aceasta implic\ schimb\ri importante, at^t în mentalitatea profesorilor, c^t [i în ce prive[te metodele de educare [i instruire. ~n primul r^nd, trebuie schimbat climatul, pentru a elimina blocajele culturale [i emotive, puternice în [coala din trecut. Se cer rela]ii destinse, democratice, între elevi [i profesori, ceea ce nu înseamn\ a coborî statutul social al celor din urm\. Apoi, modul de predare trebuie s\ solicite participarea, ini]iativa elevilor – e vorba de acele metode active, din p\cate prea pu]in utilizate în [coala rom^neasc\. ~n fine, fantezia trebuie [i ea apreciat\ corespunz\tor, al\turi de temeinicia cuno[tin]elor, de ra]ionamentul riguros [i spiritul critic.

170

PSIHOLOGIE GENERAL|

C APITOLUL XIV

LIMBAJUL 1. Limba Limbajul este func]ia de utilizare a limbii în raporturile cu ceilal]i oameni. Este o func]ie complex\ care presupune o indisolubil\ conlucrare a celorlalte func]ii, în special a celor intelectuale [i motorii. ~n]elegerea cuvintelor impune o percep]ie clar\ [i antreneaz\ memoria semantic\, imaginile [i g^ndirea, iar rostirea sau scrisul implic\ priceperi motorii foarte complexe, o conduit\ atent\ [i voluntar\. Vom vedea c\ în limbaj sunt prezente [i st\rile afective, influen]^nd vorbirea [i transmi]^ndu-se celorlal]i. De aceea, poate ar fi mai corect s\ caracteriz\m limbajul mai degrab\ ca o activitate, dec^t ca o func]ie, a[a cum e [i cazul g^ndirii. a) Limba este o realitate supraindividual\, exist^nd în afara oamenilor, consacrat\ în obiecte materiale cum sunt dic]ionarele, gramaticile, c\r]ile. Propriu-zis, este o unealt\ cu care noi ac]ion\m nu asupra lucrurilor, ci asupra oamenilor. Ca orice unealt\, ea nu poate fi utilizat\ dec^t de o inteligen]\. La drept vorbind, exist\ [i un sens foarte larg al termenului limb\: totalitatea reac]iilor exprim^nd tr\iri psihice. Putem vorbi de limb\ [i limbaj în cazul strig\telor, gesturilor, al mimicii multor animale. Sensul propriu este îns\: un ansamblu de semne cu ajutorul c\rora comunic\ între ei oamenii dintr-o societate. Limba e alc\tuit\ dintr-un sistem de cuvinte gata constituit, un vocabular, [i anumite reguli de îmbinare a lor. Limba propriu-zis\, cea natural\, este înv\]at\ de copil de la adul]i în experien]a cotidian\. Baz^ndu-se pe ea, speciali[tii au creat [i limbi artificiale, pe care îns\ le numim în mod obi[nuit „limbaje artificiale”. Avem astfel o limb\ a matematicilor, un „limbaj muzical”, un „limbaj topografic” (utilizat la h\r]i), manevrarea calculatoarelor a creat numeroase limbaje: Fortran, Cobol etc. ~n leg\tur\ cu natura cuvintelor, trebuie s\ preciz\m c\ ele sunt semne. Spre deosebire de „semnale”, care sunt stimuli anun]^nd o consecin]\, o urmare (]ip\tul unei ra]e s\lbatice anun]\ apropierea unui animal de prad\ [i alerteaz\ stolul), semnul este un indiciu înlocuind ceva, un obiect, o fiin]\, un fenomen, o ac]iune. ~nainte, ciobanii, ne[tiutori de carte, f\ceau c^te o crest\tur\ pe un lemn pentru fiecare oaie (le însemnau pe r\boj). Fiecare cioplitur\ înlocuia o oaie, era un semn. A[a sunt [i vorbele: semne ale unor realit\]i obiective sau subiective. Termenul de „simbol” se utilizeaz\ adesea ca sinonim cu „semn”. Mai potrivit e s\-l atribuim numai acelora care au o asem\nare, au ceva comun cu obiectul semnificat: culoarea ro[ie a unui drapel simbolizeaz\ s^ngele v\rsat de str\mo[i pentru ap\rarea gliei. b) Elementele, cele mai simple unit\]i ale limbii, sunt sunetele (fonemele). De studiul lor se ocup\ fonetica. Fiecare limb\ are, în mod obi[nuit, 30-35 de sunete distincte. De fapt, fonemele sunt mai mult ni[te abstrac]ii, rezultate prin analiza unor limbi. ~n mod obi[nuit, în vorbire, ele apar unite în silabe (morfeme). Fonemele n-au un în]eles, exprim^nd mai multe st\ri afective: de durere, mirare, bucurie: prin interjec]ii: A! Ooo! îî!; dar modificarea unui fonem modific\ sensul cuvintelor: lac-loc; lan-lat; mobil\-movil\ etc.

171

LIMBAJUL

De[i cuvintele n-au nici o asem\nare cu obiectele sau fiin]ele pe care le desemneaz\, totu[i unele aspecte sonore par a fi mai legate de anumite forme dec^t altele. ~n experien]ele organizate de D. Uznadze, folosindu-se dou\ imagini net deosebite (vezi fig. 21) [i dou\ cuvinte f\r\ sens: „maluma” [i „takete”, s-a observat c\ marea majoritate a persoanelor atribuie primul cuv^nt figurii cu forme largi [i rotunde (1) [i pe cel de-al doilea, imaginii cu figuri înguste [i col]uroase (2). ~n limbile primitive, s-au putut observa unele analogii de acest gen între nume [i propriet\]ile unor obiecte (Köhler, W., p. 224).

1 2 Fig. 21. Forme asociate unor sonorit\]i

Morfemele sunt în num\r extrem de mare. Un morfem poate forma singur un cuv^nt, av^nd un în]eles determinat. Cu modificarea lor se ocup\ morfologia. Semantica studiaz\ în]elesul cuvintelor, raportul lor cu obiectele desemnate, iar pragmatica (parte a semiologiei) studiaz\ modul în care omul în]elege [i folose[te cuvintele. Aceast\ din urm\ ramur\ se intersecteaz\ cu o disciplin\ psihologic\ recent\: psiholingvistica, ce aprofundeaz\ influen]a fenomenelor psihice asupra modului de a în]elege limbajul [i a se exprima.

2. Limbajul [i g^ndirea a) ~n leg\tur\ cu func]iile limbajului, Karl Bühler distingea trei aspecte: cel de reprezentare (a unui obiect, a unei situa]ii) acela de expresie a st\rii subiectului [i o func]ie de apel, la cei care ne ascult\. Acestea sunt implicate într-o m\sur\ mai mare sau mai mic\ în orice comunicare verbal\. Mai analitic, se poate vorbi de cinci func]ii (dup\ A. Ombredane): func]iile semnificativ\, dialectic\, practic\, afectiv\, ludic\. La ele se mai adaug\ [i func]ia cathartic\. ~n ce prive[te func]ia semnificativ\, dup\ psihologul francez, ar fi vorba de proprietatea cuvintelor de a fi în rela]ie cu anumite în]elesuri pe care cineva le poate comunica altcuiva. Am putea disocia aceste aspecte în: rolul cognitiv al limbajului [i rolul s\u în comunicarea semnifica]iilor [i a sensurilor. b) Raportul dintre g^ndire [i limbaj a fost subiect de controvers\, exist^nd puncte de vedere deosebite. Conform unei concep]ii moniste, ar exista o singur\ realitate, limbajul fiind aspectul exterior al g^ndirii, iar g^ndirea fiind latura lui interioar\. Mentalitatea dualist\ con]ine dou\ pozi]ii: unii consider\ g^ndirea [i limbajul ca fiind func]ii esen]ial diferite, vorbirea folosind doar în a exterioriza, a comunica rezultatele ob]inute de g^ndire în mod independent, iar al]ii argumenteaz\ c\, de[i nu sunt activit\]i identice, vorbirea [i ra]ionamentul sunt interdependente, în str^ns\ rela]ie at^t din punct de vedere genetic, c^t [i structural. Datele [tiin]ifice adunate în ultimele decenii constituie argumente temeinice în sus]inerea celui din urm\ punct de vedere. ~n acest capitol, vom prezenta unele argumente, altele vor fi eviden]iate studiind esen]a procesului de g^ndire abstract\. Mai înt^i, în ce prive[te lipsa de identitate a g^ndirii cu limbajul, ne d\m seama c\ uneori avem o idee [i nu g\sim cuvintele pentru a o exprima. Apoi, în timp ce

172

PSIHOLOGIE GENERAL|

vorbim, exist\ un control al g^ndirii care supravegheaz\ ceea ce spunem, pentru a fi coeren]i [i logici. ~n schimb, demen]ii vorbesc ore în [ir, povestind lucruri absurde, ireale; la ei, lipse[te st\p^nirea limbajului de c\tre ra]iune. ~n fine, exist\ g^ndire, se formeaz\ no]iuni [i la fiin]ele lipsite de limbaj articulat (surdomu]ii). Ace[tia au greut\]i mai mari în în]elegere, dar ra]ionamentul este posibil [i eficient. c) Rolul cuv^ntului în formarea g^ndirii. La început, cuvintele nu spun nimic copilului, fiind simple sonorit\]i. Asociindu-se mereu cu acelea[i obiecte sau fiin]e, ele direc]ioneaz\ aten]ia [i înlesnesc opera]iile g^ndirii: analiza, sinteza, compara]ia. Treptat, fiecare termen devine un punct de cristalizare, de fixare a semnifica]iilor, fiindc\ spre deosebire de imagini, care sunt variabile, el este un complex de sunete stabil. W. Hamilton f\cea o compara]ie pentru a sublinia valoarea acestei propriet\]i: o armat\ cucerind un teritoriu [i r\sp^ndindu-se pe suprafa]a lui, nu-l poate st\p^ni dec^t dac\ stabile[te anumite fort\re]e, puncte de control. La fel, nici g^ndirea nu poate progresa, f\r\ anume centre de organizare a sistemului de rela]ii în jurul cuvintelor. Semnifica]iile sunt în func]ie de experien]a individului, dar, încetul cu încetul, ele sunt corectate [i precizate de c\tre societate, vocabularul condens^nd experien]a milenar\ a unei societ\]i. ~nv\]area termenilor implic\ însu[irea unui vast bagaj de cuno[tin]e variate. Cu c^t un cuv^nt se afl\ în rela]ie cu mai multe fapte, imagini, no]iuni, cu at^t mai bogat îi este în]elesul. Termenii, o dat\ cu no]iunile, sunt în str^nse raporturi, ei formeaz\ ceea ce s-ar putea denumi „memoria fonetic\”, indisolubil legat\ de memoria semantic\. Dar acela[i cuv^nt poate avea mai multe în]elesuri, în func]ie de context, ca de pild\ „mas\”, care înseamn\ fie un obiect, fie o mul]ime, fie o cantitate de materie a unui corp. Bog\]ia de termeni este în raport cu importan]a pe care o au anumite obiecte [i fenomene în via]a unei comunit\]i. Astfel, eschimo[ii au o mul]ime de cuvinte distincte privind z\pada, în func]ie de caracteristicile ei: dac\ e mai uscat\ ori mai umed\, mai fin\ sau mai aspr\ etc. d) Limbajul oblig\ la ra]ionalizarea [i socializarea g^ndirii. Pentru a ne face în]ele[i trebuie s\ elimin\m ceea ce e prea individual, afectiv, personal, exprimarea trebuie s\ fie clar\, precis\. Un cuv^nt permite o preciziune pe care imagina]ia nu o poate furniza: num\rul 999 este deosebit de 1000. Evolu]ia limbajului de-a lungul mileniilor a fost solidar\ cu dezvoltarea g^ndirii. ~n mare, categoriile limbajului corespund categoriilor intelectului. Substantivele indic\ în special substan]e, adjectivele [i numeralele vizeaz\ propriet\]i, verbele se refer\ la fenomene [i activit\]i, iar prepozi]iile [i conjunc]iile desemneaz\ rela]ii. Totu[i gramatica – logica vorbirii – nu e at^t de strict\ cum e aceea a g^ndirii. Limba a evoluat în sensul favoriz\rii comunic\rii dintre oameni [i mai pu]in în vederea elucid\rii adev\rului (Kainz, F., 1964). Progresul înv\]\rii limbajului se realizeaz\ concomitent cu progresul g^ndirii. Comunic^nd, încerc^nd s\ elucid\m altora o no]iune, ne preciz\m nou\ în[ine în]elesurile, elimin\m neclarit\]ile. Cei care încep o carier\ didactic\ adesea constat\ c\ unele concepte nu le erau suficient de explicite, pentru a putea fi l\murite celorlal]i. Abia atunci, cercet^nd noi surse documentare [i stabilind noi rela]ii, ajung la nivelul de claritate necesar pentru a fi în]ele[i de elevi. Este evident\ str^nsa leg\tur\ între g^ndire [i limbaj, între inteligibil [i comunicabil.

LIMBAJUL

173

3. Func]ia de comunicare a) Fr. Bresson caracterizeaz\ vorbirea ca un sistem al conduitelor de comunicare oral\, cu scopul de a influen]a auditorul. ~n raport cu semnifica]iile ce trebuie transmise, vorbirea cap\t\ o organizare complex\. Unii psihologi, cum e B. Skinner, au subestimat acest aspect. Dup\ el, succesiunea cuvintelor într-o fraz\ nu e altceva dec^t o succesiune de reflexe condi]ionate: fiecare vorb\ declan[eaz\ pe urm\toarea, în virtutea frecventelor asocieri anterioare. Concep]ia lui este de un simplism evident. C^nd spunem: „C^inele care alearg\ pe strad\ este al meu”, pronumele posesiv „al meu” se acord\ cu subiectul „c^inele”, fiind îns\ la 5 cuvinte distan]\ de el. Desigur, se pot da nenum\rate asemenea exemple. Vorbirea este o conduit\ voluntar\, în care respect\m con[tien]i o serie de reguli, chiar dac\ folosim uneori [i expresii devenite automate, prin uz frecvent. C^t despre structurile sintactice considerate de N. Chomsky ereditare, existen]a lor e foarte improbabil\: o feti]\ de 8 ani (g\sit\ în India), crescut\ de lupi, nu putea vorbi deloc (urla ca [i lupii). Cu toate eforturile educative f\cute, ea n-a reu[it s\ rosteasc\ dec^t 50 de cuvinte îmbinate în propozi]ii extrem de simple. A[adar, înv\]area limbajului presupune modelul adul]ilor, corectarea gre[elilor, dirijarea însu[irii limbii [i aceasta în primii ani de via]\. Copilul roste[te primele vorbe în jurul v^rstei de 1 an. Pe la 18 luni, el utilizeaz\ propozi]ii de dou\ cuvinte. Abia dup\ 2-3 ani exprimarea devine mai dezvoltat\. E drept c\ î[i însu[e[te destul de repede o vorbire corect\ gramatical (cu pu]ine erori), dar nu e surprinz\tor, întruc^t, chiar din anul al doilea, însu[irea limbii este o preocupare permanent\ [i se realizeaz\ o exersare extrem de intensiv\: ploaia de întreb\ri din partea copilului de 3-4 ani e destinat\ îndeosebi afl\rii denumirilor pe care o au lucrurile ori fenomenele înconjur\toare. b) Percep]ia sunetelor [i a cuvintelor necesit\ o mare discriminare [i putere de sintez\. Fiecare sunet, vocal\ sau consoan\, nu e pronun]at la fel de toat\ lumea. De pild\, consoana „r” are o sonoritate foarte diferit\ în rostirea persoanelor ce vorbesc totu[i aceea[i limb\. Varietatea aceasta se încadreaz\ îns\ într-o clas\ în care to]i „r” devin echivalen]i: e vorba de o constant\ a percep]iei, format\ în cursul experien]ei de comunicare. De aceea înt^mpin\m mari greut\]i c^nd înv\]\m o limb\ str\in\: profesorul ne pred\ limba literar\, bine articulat\, dar omul de pe strad\ introduce multe deform\ri [i simplific\ri cu care trebuie s\ ne familiariz\m. Fiecare limb\ are o gam\ limitat\ de sunete. O serie de alte semne r\m^ne f\r\ nici o semnifica]ie în acea limb\, dar av^nd un rol important în altele. Limba rom^n\ are vocalele \ [i î, inexistente în francez\, în care g\sim sunetul „ü”, greu de pronun]at de c\tre concet\]enii no[tri. Investig^nd modific\rile electrice ce se petrec în mu[chii limbii [i ai laringelui c^nd cineva roste[te o fraz\, se constat\ o curb\ similar\ în organele vocale ale persoanei care ascult\ mesajul – de[i curen]ii electrici sunt mult mai slabi. Aceasta înseamn\ c\ auditorul repet\ în limbaj interior ceea ce aude. A rezultat „Teoria percep]iei motorii a limbii”: c^nd ascult\m, pentru a în]elege, reproducem, imit\m în g^nd spusele celuilalt. La fel [i c^nd scriem: pronun]\m în limbaj interior ceea ce scriem. A[adar, componentele motorii au un rol fundamental în limbaj. c) Comunicarea prin intermediul limbii const\ într-o succesiune de cuvinte prin care c\ut\m s\ suscit\m anumite idei [i ra]ionamente la auditor. Putem s\ evoc\m fapte, evenimente sau s\ descriem obiecte, persoane, situa]ii. Comunicarea este mai

174

PSIHOLOGIE GENERAL|

dificil\ c^nd vrem s\ transmitem cuno[tin]e noi ori s\ complet\m, s\ modific\m no]iuni deja însu[ite. Pentru a fi în]ele[i trebuie s\ îmbin\m termenii noi cu multe alte idei deja cunoscute. K. Popper disocia dou\ func]ii ale comunic\rii: una descriptiv\, referitoare la obiecte [i fenomene, [i o a doua „argumentativ\”, prin care fundament\m, aducem argumente în favoarea anumitor judec\]i. Aceasta din urm\ este mai complicat\. Teoria comunic\rii rezum\ fenomenul comunic\rii, reduc^ndu-l la c^teva elemente principale, a[a cum apar ele în figura nr. 22 (dup\ Radu, I., [.a., 1991, p. 158).

Fig. 22. Componentele actului de comunicare

Emi]\torul traduce ideile în anumite cuvinte [i propozi]ii sau, în cazul radio-ului, le transform\ în impulsuri electromagnetice – proces ce poart\ numele de codare. Semnalele sonore (în cazul vorbirii) ori sub forma undelor hertziene, sunt transmise prin atmosfer\ la receptor (în cazul telefoniei, ele se transmit prin cabluri). Mediul prin care ele se propag\ poart\ denumirea de canal. Receptorul decodeaz\ mesajul, adic\ traduce semnalele într-o succesiune de idei. Decodarea (ca [i codarea) presupune un repertoriu comun (partea ha[urat\ din schem\), adic\ o serie de cuno[tin]e av^nd acelea[i semnifica]ii, at^t pentru emi]\tor, c^t [i pentru receptor. Dou\ consecin]e se desprind din aceast\ schem\ a procesului comunic\rii. Mai înt^i, se subliniaz\ limitarea canalului: nu se pot transmite oric^te mesaje într-o secund\. ~n cazul lecturii rapide, se pot citi p^n\ la 300-400 cuvinte pe minut. ~n vorbire, ritmul este mai mult sau mai pu]in diminuat, în func]ie de natura textului. C^nd e vorba de relatarea unor înt^mpl\ri simple sau a unor evenimente familiare, viteza exprim\rii poate fi destul de mare, dar dac\ se expun idei sau argumente noi, ritmul trebuie diminuat foarte mult, pentru c\ auditorul e nevoit s\ le asocieze cu multe alte no]iuni cunoscute, s\ le compare cu fapte familiare lui pentru a le putea în]elege. Chiar dac\ expunerea e foarte clar\ [i în[iruirea perfect logic\, totu[i con]inutul poate s\ apar\ ascult\torilor ermetic, confuz. ~n al doilea r^nd, posibilit\]ile decod\rii sunt condi]ionate de imaginile, no]iunile, ideile comune persoanelor care comunic\. Dac\ exist\ diferen]e importante între repertoriile emi]\torului [i receptorului, transmiterea informa]iilor poate deveni imposibil\. Cu c^t bagajul de informa]ii este mai asem\n\tor, cu at^t mai u[or se pot în]elege doi interlocutori. De aceea, un profesor trebuie s\-[i preg\teasc\ atent expunerea lec]iei în fa]a unor copii, pentru c\ deosebirile, în ce prive[te volumul [i calitatea cuno[tin]elor, dintre el [i elevi sunt foarte mari, mai ales c^nd ace[tia au parcurs doar c^]iva ani de [coal\. Vorbitorul e nevoit, adeseori, s\ evoce la auditor numeroase imagini [i concepte cunoscute, pe care s\ le pun\ în variate rela]ii cu con]inutul expunerii sale pentru a fi bine în]eles. Mai multe g^nduri graviteaz\ în jurul propozi]iilor pe care oratorul le pronun]\ [i asisten]a le aude, dec^t `n jurul cuvintelor înregistrate efectiv.

LIMBAJUL

175

4. Func]ia dialectic\ Termenul dialectic\ este luat aici în sensul pe care-l avea în antichitate: arta discu]iei în contradictoriu, cu scopul descoperirii adev\rului. ~ntr-adev\r, prezentarea de argumente pro [i contra unei teze, în cadrul unei dezbateri colective, este calea principal\ prin care teza poate fi pe deplin elucidat\. De aceea, [i ast\zi oamenii de [tiin]\ organizeaz\ simpozioane, conferin]e [i congrese. Comunic\rile [i mai ales discu]iile animate ce urmeaz\ sunt mijloace importante ale progresului în [tiin]\ [i tehnic\. Dup\ cum vom vedea, g^ndirea abstract\ presupune o discu]ie interioar\, în limbaj intern, iar formarea acestei capacit\]i are la baz\ participarea la controverse reale. Pentru ca o dezbatere s\ progreseze, este necesar\ o precis\ clarificare a no]iunilor utilizate. Multe discu]ii intr\ în impas, deoarece participan]ii atribuie termenilor folosi]i semnifica]ii diferite. Apoi, desigur, vorbirea trebuie s\ fie înc\rcat\ de sens, s\ nu devin\ mai mult un joc de cuvinte. Nu poate fi progres într-o controvers\ c^t\ vreme o persoan\ vorbe[te pentru pl\cerea de a se auzi, f\r\ s\ aib\ ceva de ad\ugat la ceea ce s-a spus înaintea ei. Vorb\ria goal\ e denumit\ psittacism, de la psittacus care înseamn\ „papagal”, pas\rea care vorbe[te f\r\ a în]elege ceva. Ea constituie un pericol evident în orice discu]ie [tiin]ific\. Nu e suficient\ precizarea ini]ial\ a unor defini]ii. ~n timpul argument\rilor se impune, în mod evident, necesitatea modific\rii (l\rgirii sau îngust\rii) unor concepte. Pentru a se p\stra un consens, e foarte necesar ca tezele, afirma]iile generale, abstracte s\ fie înso]ite de preciz\ri, de exemplific\ri, evoc^ndu-se fapte ori experimente concludente.

5. Func]ia practic\ Limba este o unealt\. Prin limbaj noi ac]ion\m asupra altora, asupra celor din jur în special. Dar ac]iunea nu const\ numai în comunicarea de informa]ii, cuvintele noastre pot incita imediat la fapte. Nu împing o persoan\, ci îi spun: „pleac\!”. Nu o trag, ci o chem: „vino!”. Tot a[a: „stai!”, „ridic\-te”, „hai!” Toate imperativele urm\resc declan[area unor ac]iuni sau a unor reac]ii. Limbajul ajut\ [i la coordonarea activit\]ii mai multor persoane. C^nd trebuie urnit un bu[tean greu, cei 4-5 muncitori î[i sincronizeaz\ efortul prin binecunoscutul „hei! rup!”. ~n leg\tur\ cu aceast\ func]ie declan[atoare a ac]iunilor, unii autori vorbesc de func]ia de reglare a vorbirii. Aceasta este o caracterizare mai larg\, întruc^t se refer\ [i la rolul de autoreglare al limbajului, vizibil mai ales în situa]ia de autosugestie, pe care A. Ombredane n-a avut-o în vedere. ~n zilele noastre îns\, psihoterapeu]ii se bazeaz\ frecvent pe aceast\ resurs\ a limbajului interior.

6. Func]ia afectiv\ Este func]ia cea mai veche, înt^lnit\ [i la animalele superioare: prin diferite expresii (de aceea unii o denumesc „func]ia expresiv\”), se comunic\ celor din jur st\rile afective, îndeosebi emo]iile. }ip\tul unei p\s\ri alerteaz\ un întreg stol de g^[te s\lbatice. Mimica unei persoane ne comunic\, adesea, bucuria ori enervarea: acesta e „limbajul nonverbal”. Dar [i limbajul vorbit ne comunic\ atitudinile [i sentimentele persoanei care vorbe[te. Tonul unei replici poate avea (în func]ie de

176

PSIHOLOGIE GENERAL|

situa]ie) sensuri afective opuse. Spun^nd cuiva „caraghiosule”, el se poate înfuria ori, din contra, se poate amuza în raport cu momentul [i rela]ia dintre parteneri. Prin ton se transmite atitudinea at^t fa]\ de ceea ce povestim (ca fiind important sau f\r\ nici o consecin]\), c^t [i fa]\ de persoana c\reia ne adres\m. „V\ salut” poate exprima respectul, admira]ia sau ostilitatea (aici intervine pe l^ng\ ton [i ]inuta corpului, postura). Arta de a transmite, în afar\ de informa]ii, emo]ii [i sentimente este o component\ esen]ial\ a oratoriei. Atitudinile, st\rile afective se comunic\ mai greu prin scris. ~n acest caz, scriitorii aleg cu grij\ cuvintele, ordinea lor, utiliz^nd [i diferite metafore [i figuri de stil.

7. Func]ia ludic\ Vorbirea poate fi prilej de joc. Copiii, mai ales în primii ani c^nd înva]\ limbajul, se joac\ repet^nd la nesf^r[it un cuv^nt sau invent^nd sonorit\]i inexistente în limba lor matern\. Dar [i adul]ii utilizeaz\ termenii în joac\: rezolvarea de cuvinte încruci[ate, jocuri de cuvinte (calambururi), c\utarea de rime [.a. Tot un fel de joac\ este [i spor\v\iala întreprins\ din pl\cerea de a se auzi vorbind.

8. Func]ia cathartic\ Ca [i reprezent\rile, vorbirea ne ajut\ uneori s\ ne eliber\m sau, cel pu]in, s\ diminu\m o stare de tensiune. Persoanele necivilizate î[i „descarc\ nervii” înjur^nd sau blestem^nd. Omul „bine crescut” înjur\ de obicei numai în g^nd. Psihanali[tii au constatat c\ relatarea de c\tre un nevrotic a faptelor care l-au [ocat în trecut, poate duce chiar la dispari]ia unor simptome sup\r\toare. ~n general, c^nd poveste[ti cuiva necazurile, grijile, temerile te sim]i mai u[urat: scade tensiunea nervoas\. De aceea, dac\ nu avem cui s\ ne m\rturisim motivele de îngrijorare, se recomand\ s\ le scriem. Chiar dac\ ulterior rupem h^rtiile cu însemn\rile f\cute, exprimarea în sine duce, mai întotdeauna, la oarecare stare de acalmie, chiar dac\ e doar temporar\.

9. Formele limbajului Am amintit mai sus despre existen]a unui „limbaj neverbal”, const^nd din expresiile emo]ionale ce înso]esc comportamentul. La om, el joac\ un rol auxiliar în raport cu limbajul propriu-zis, limbajul articulat, verbal. Acesta poate fi împ\r]it în dou\ mari forme: limbajul exterior, cel prin care comunic\m cu semenii no[tri [i limbajul interior, înso]itor nedesp\r]it al g^ndirii abstracte, desf\[ur^ndu-se aproape f\r\ întrerupere c^t suntem în stare de trezie. Limbajul exterior poate fi oral sau scris. Cel oral este dialogat, c^nd lu^nd cuv^ntul, alternativ, schimb\m tot felul de p\reri cu una sau mai multe persoane, [i monologat, atunci c^nd o persoan\ se adreseaz\ unui auditor t\cut (în cazul lec]iilor, conferin]elor sau al discursurilor). ~n cazul dialogului, se mai pot distinge dou\ forme: limbajul situativ, care nu poate fi în]eles dec^t dac\ te afli în situa]ia la care se refer\ locutorul. De obicei, este înt^lnit în cazul copiilor mai mici de 6-7 ani, ei închipuindu-[i c\ ceilal]i „v\d” ca [i ei persoanele [i împrejur\rile vizate. Limbajul pe deplin evoluat este contextual, el fiind deplin accesibil, f\r\ a se recurge la date percepute, întruc^t propozi]iile [i denumirile sunt suficiente pentru imaginarea corect\ a situa]iilor [i a evenimentelor avute în vedere.

LIMBAJUL

177

Monologul pune probleme mai grele vorbitorului, pentru c\ acesta nu poate controla în orice moment dac\ auditorul a în]eles exact ceea ce i s-a comunicat. El se ajut\ observ^nd reac]iile mimice, aten]ia celor c\rora li se adreseaz\. ~n cazul exprim\rii scrise lipse[te [i acest ghidaj extraverbal, cel ce scrie fiind nevoit s\ dea toate preciz\rile necesare, ]in^nd cont de nivelul cultural al adresantului, pentru a nu ap\rea confuzii sau gre[eli în modul de interpretare a textului. Limbajul interior este o continu\ comentare a situa]iilor ce se ivesc, a inten]iilor [i a mijloacelor ce pot fi utilizate în atingerea scopului urm\rit. El se dezvolt\ prin interiorizarea treptat\ a dialogurilor [i controverselor exterioare desf\[urate în realitate. Evolu]ia limbajului interior este lent\, el ajung^nd la maturitate abia o dat\ cu v^rsta adolescen]ei. Limbajul interior este mai rapid dec^t cel exterior: multe propozi]ii sunt eliptice, comprimate, înlocuite cu simple titluri, simboluri verbale. De aceea, uneori, trecerea de la vorbirea interioar\ la explicitarea ei exterioar\ e dificil\, mai ales dac\ analiza conceptual\ n-a fost destul de aprofundat\.

10. Patologia limbajului Vorbirea este o activitate foarte complex\, necesit^nd mi[c\ri fine [i coordon\ri foarte exacte ale organelor vocale: laringe, limb\ [i buze. Chiar pronun]area corect\ a unei vocale necesit\ o extrem\ precizie, lucru de care ne d\m seama atunci c^nd înv\]\m o limb\ str\in\. Se pare c\ e mai u[or s\ înve]i a merge pe s^rm\ dec^t s\ pronun]i corect o fraz\. Noi facem exerci]ii de vorbire zilnic, perseverente, de la v^rsta de un an, pe c^nd încerc\rile de a merge pe un cablu suspendat sunt f\cute mult mai t^rziu [i nimeni nu face un exerci]iu continuu în acest sens, cum îl facem vorbind (limbajul interior, implic^nd [i el u[oare contrac]ii musculare ale organelor fonatoare, se desf\[oar\ aproape neîntrerupt). Nu e de mirare c\ exist\ un num\r mare de centri nervo[i control^nd [i declan[^nd limbajul. Primul care a localizat centrul ce face posibil\ rostirea cuvintelor a fost P. Broca, identific^ndu-l în circumvolu]iunea a III-a frontal\. Exist\ îns\ mai multe feluri de tulbur\ri ale limbajului. Dup\ A. Ombredane, ele trebuie împ\r]ite în 2 grupe: a) cazuri de afectare izolat\ a doar unuia dintre instrumentele implicate în vorbire: Astfel exist\ tulbur\ri ale centrilor regl^nd în]elegerea limbajului (numite agnozii). surditatea verbal\, când bolnavul nu în]elege ce i se spune, centrul responsabil afl^ndu-se în lobul temporal; alexia – incapacitatea de a citi un text (dar dac\ acoperi cu o h^rtie m^na bolnavului, el poate scrie), al c\rei focar principal se afl\ în occipital; `n fine, tulburarea motorie în ce prive[te scrisul: agrafia (pacientul poate citi, dar nu poate scrie). b) A doua grup\ de tulbur\ri cuprinde o disociere între opera]iile de nivel diferit: între ac]iunea automat\ [i cea voluntar\. O asemenea situa]ie o g\sim în unele afazii. Dac\ îi ceri bolnavului s\ pronun]e cuv^ntul „u[\”, el nu o poate face. Dar dac\ pe u[a deschis\ vine un curent de aer rece, el spune unui coleg: „~nchide u[a!” – exprimarea automat\ este posibil\. Aici sunt lezate mecanismele superioare, în rela]ie cu caracterul voluntar al unor ac]iuni [i nu e vorba de o paralizie muscular\ de origine central\. Astfel, vorbirea se dovede[te a fi o activitate extrem de complex\, în str^ns\ rela]ie cu g^ndirea [i reac]iile voluntare. De aceea [i tabloul tulbur\rilor de limbaj este chiar mai complicat dec^t cel schi]at mai sus, dep\[ind îns\ preocup\rile inerente psihologiei generale.

178

PSIHOLOGIE GENERAL|

C APITOLUL XV

GÂNDIREA

1. Caracterizarea g^ndirii ~n majoritatea manualelor publicate la noi sub influen]a materialismului dialectic, g^ndirea era definit\ ca o „reflectare generalizat\ [i mijlocit\ a realit\]ii”. Desigur, aici sunt incluse aspecte importante ale ei. De exemplu, c^nd m\ scol diminea]a, m\ uit pe fereastr\ [i constat c\ p\m^ntul gr\dinii e ud [i plin de b\l]i, îmi spun: „ast\ noapte a plouat”. Acest act presupune un proces de g^ndire care e mijlocit, findc\ nu v\d ploaia, ci numai efectele ei. Este [i o cunoa[tere generalizat\, întruc^t deduc]ia are la baz\ convingerea c\ ploaia abundent\ ud\ totdeauna p\m^ntul din fa]a ferestrei mele. Caracterizarea nu e îns\ specific\ deoarece [i o simpl\ imagine constituie „o cunoa[tere mijlocit\” de existen]a unor percep]ii prealabile [i, adesea, con]ine generaliz\ri. Or, o amintire nu implic\ g^ndire, într-un sens propriu. {i mai nepotrivit este termenul de reflectare, el suger^nd un fenomen pasiv, similar constituirii imaginii într-o oglind\, pe c^nd g^ndirea implic\ ac]iuni, poate fi descris\ ca o activitate de mare complexitate, în ea intervenind întreg psihismul, îndeosebi voin]a de a solu]iona o problem\. G^ndirea este o succesiune de opera]ii care duc la dezv\luirea unor aspecte importante ale realit\]ii [i la rezolvarea anumitor probleme. C^nd vorbim de probleme ne g^ndim la dificult\]ile înt^mpinate în calea atingerii unui obiectiv propus (sau impus). Totu[i, René Descartes considera g^ndirea drept o calitate specific\ spiritului. Deci noi am g^ndi tot timpul. De fapt, marele g^nditor pune semnul egalit\]ii între termenii „g^ndire” [i „con[tiin]\” (con[tiin]a reflexiv\ în special). Psihologia trebuie îns\ s\ disting\ niveluri diferite de activitate. Iat\, mergem pe strad\ [i îl înt^lnim pe amicul nostru Z. ~l întreb\m: „Ce mai faci?”. El ne r\spunde c\ se duce la facultate. Aceast\ convorbire decurge aproape automat [i nu presupune nici un efort. N-am putea vorbi de g^ndire propriu-zis\, ci doar de un act de comunicare elementar\. Doar dac\ ni se pare nejustificat mersul la universitate [i ne punem întrebarea „de ce ne-a min]it?”, abia atunci intervine procesul de g^ndire. G^ndirea implic\ o succesiune de opera]ii. C^nd spunem succesiune nu înseamn\ c\ actul de g^ndire trebuie s\ dureze mult: ca [i în cazul percep]iei, implicarea lor se poate realiza extrem de repede, ca [i cum ar fi simultane (c^nd întrev\d solu]ia „dintr-odat\”). Alteori, rezolvarea presupune eforturi prelungite, ani de zile – aspect subliniat în descrierea actului de crea]ie, în care g^ndirea este inclus\ în mod organic.

2. Opera]iile generale ale g^ndirii Se pot distinge dou\ categorii de opera]ii ale g^ndirii: opera]ii generale, prezente în orice act de reflec]ie, [i opera]ii specifice, în rela]ie cu o anumit\ categorie de probleme, cu un anume domeniu de cercetare. Opera]iile generale sunt: compara]ia, analiza, sinteza, abstractizarea [i generalizarea.

GÂNDIREA

179

Compara]ia const\ într-o apropiere pe plan mintal a unor obiecte sau fenomene cu scopul stabilirii asem\n\rilor [i deosebirilor dintre ele. De obicei, se spune c\ ea ar consta în stabilirea similitudinilor [i a diferen]elor. De fapt, acestea presupun analiz\ [i sintez\, compara]ia fiind doar momentul ini]ial al reflec]iei care necesit\ al\turarea mintal\ pentru a putea s\ stabileasc\ potrivirile ori nepotrivirile. Pentru a constata dac\ floarea înt^lnit\ în gr\dina botanic\ este aceea[i cu cea din sera bunicilor, trebuie s\ mi-o amintesc [i s\ o al\tur celei percepute. Apoi sunt atent la detalii, deci voi face o analiz\: separarea mintal\ a unor obiecte [i fenomene sau a unor însu[iri, p\r]i, elemente ale lor. Voi examina forma petalelor, apoi frunzele etc. Dac\ voi g\si asem\n\ri, voi spune c\ este aceea[i specie de plant\ – ceea ce presupune sintez\: o leg\tur\ stabilit\ între obiecte, fenomene sau diferitele lor p\r]i, elemente sau însu[iri. Aceste opera]iuni au corespondent în numeroase ac]iuni pe care le efectu\m zilnic: al\turarea unor obiecte, descompunerea lor (cojirea unor portocale, de pild\) sau combinarea în prepararea m^nc\rii ori confec]ionarea de unelte. Ele sunt prezente [i în psihicul animalelor superioare care pot rezolva astfel o serie de probleme. S\ lu\m exemplul experimentului lui E.G. Va]uro, efectuat cu un cimpanzeu înv\]at (prin dresaj) s\ ia ap\ cu o c\ni]\ dintr-un vas mai mare [i cu ea s\ sting\ flac\ra ce îi bara accesul la o banan\ pus\ între ni[te bolovani. Dup\ ce s-a deprins cu ac]iunea efectuat\ zilnic, într-o diminea]\, n-a mai g\sit recipientul cu ap\, ci numai c\ni]a. Or, experien]a se efectua pe o plut\ mare, în mijlocul unui lac, deci ap\ se afla din bel[ug! Totu[i, maimu]a st\tea cu c\ni]a în m^n\ [i nu [tia ce s\ fac\: pentru ea, în acel moment, apa din lac era altceva dec^t apa din vas. Ulterior, Va]uro a pus din nou vase cu ap\ la locul [tiut, dar le schimba forma [i m\rimea: c^nd o putin\, c^nd un butoia[, c^nd o damigean\. Maimu]a se descurca totu[i, umpl^ndu-[i c\ni]a cu ap\, sting^nd focul [i consum^nd cu poft\ banana. Din nou s-a trezit într-o zi f\r\ recipient cu ap\, g\sind doar c\ni]a. Uit^ndu-se în jur, dintr-o dat\ a avut o tres\rire, s-a repezit la marginea plutei, a luat ap\ în can\ [i a alergat s\ sting\ focul. De data aceasta, ea a f\cut o sintez\, o leg\tur\ între apa din lac [i cea din vase. Aceast\ sintez\ a presupus îns\ o analiz\ (efectuarea unei separa]ii, pe plan mintal, între pere]ii vasului [i con]inutul s\u) [i o compara]ie: o apropiere mintal\ între imaginea apei din vas [i percep]ia apei din jur. Interesul acestei cercet\ri este de a fi accentuat un aspect important: progresul g^ndirii este favorizat de varia]ia experien]ei, de diversitatea obiectelor sau a situa]iilor. La animale, aceast\ varietate trebuie s\ apar\ în ac]iuni reale. La om, vom vedea, ea poate interveni în mod eficient [i numai pe planul ac]iunilor imaginate. Celelalte dou\ opera]ii generale nu le mai g\sim dec^t la fiin]ele umane. Abstractizarea este o analiz\ a esen]ialului, izolarea pe plan mintal a unor aspecte sau rela]ii esen]iale `ntre obiecte [i fenomene. Spre deosebire de analiz\, în abstractizare exist\ con[tiin]a unui anume aspect, apar]in^nd la mai multe obiecte sau fenomene, chiar unei clase întregi. De pild\, sunt convins c\ toate piersicile au o parte c\rnoas\ [i parfumat\, învelind un s^mbure dur. Con[tiin]a esen]ialului este de fapt convingerea în caracterul s\u general. De aceea la John Locke (1632-1704), p\rintele psihologiei moderne, nu g\sim o separa]ie între abstractizare [i generalizare. ~n cartea sa Eseu asupra intelectului uman, el descrie [ase func]ii ale reflexiunii: a) percep]ia; b) reten]ia (memoria); c) discern\m^ntul (analiza); d) compara]ia; e) compozi]ia (sinteza) [i f) abstrac]ia, c^nd „o idee extras\ dintr-o fiin]\ particular\, devenind general\, reprezint\ toate fiin]ele din aceea[i spe]\”. Ast\zi, psihologii tind s\ efectueze o separa]ie între cele dou\ opera]ii, presupun^nd c\ izolarea unei rela]ii poate preceda

180

PSIHOLOGIE GENERAL|

generalizarea ei. ~ns\ în acel moment nu e dec^t o analiz\, care – într-adev\r – se poate produce mult înaintea abstractiz\rii. Putem caracteriza totu[i generalizarea ca fiind opera]ia prin care extindem o rela]ie stabilit\ între dou\ obiecte sau fenomene asupra unei întregi categorii. Oamenii de [tiin]\ au constatat prezen]a unor cutremure în preajma unui vulcan, preced^nd o erup]ie, [i consider\ aceasta ca un fenomen general, înlesnind predic]ia. Se vorbe[te îns\ de generalizare [i atunci c^nd includem un dat particular într-o clas\ mai larg\ de obiecte, fenomene sau însu[iri.

3. Opera]iile specifice ale g^ndirii. Teoria lui J. Piaget A. ~nc\ în secolul trecut, g\sim în lucr\rile lui E. Mach (1838-1916), fizician [i filosof, observa]ia dup\ care g^ndirea ist ein Gedankenexperiment (este un experiment mintal), ceea ce constituie o referin]\ implicit\ la importan]a unor ac]iuni mintale. ~n mod explicit se va referi la ele Edmond Goblot, în tratatul s\u de logic\ ap\rut la sf^r[itul primului r\zboi mondial. ~n capitolul referitor la ra]ionamentul deductiv, el scoate în eviden]\ sterilitatea silogismului a c\rui concluzie nu aduce nimic nou fa]\ de premise. Progresul g^ndirii, arat\ el, presupune efectuarea unor ac]iuni mintale [i a unor acte de constatare a rezultatelor ob]inute. Exemplul pe care-l d\ vizeaz\ o problem\ simpl\ de geometrie: s\ se demonstreze c\ suma unghiurilor unui triunghi este totdeauna 180° (fig. 23).

Fig. 23. Demonstra]ia teoremei privind suma unghiurilor unui triunghi

Fie triunghiul ABC. Dac\ ne mul]umim s\ observ\m figura, nu vom putea demonstra nimic. Ducem îns\ dreapta DE paralel\ cu latura AB, deci efectu\m o ac]iune pe h^rtie, dar am putea s\ o facem numai în minte. Apoi constat\m c\ unghiul BAC este egal cu ACE, fiind alterne-interne, formate printr-o dreapt\ care taie dou\ paralele. Din acela[i motiv sunt egale [i unghiurile ABC [i BCD. ~ntruc^t unghiul ACB este situat de aceea[i parte a dreptei ED, ca [i ACE [i BCD, rezult\ c\ suma celor trei unghiuri ale triunghiului ABC este egal\ cu suma unghiurilor aflate de aceea[i parte a unei drepte, deci cu 180°. Q.e.d. Reu[ita demonstra]iei a depins de o construc]ie [i de observarea consecin]elor ce au rezultat. Silogismele sunt prezente mereu, legitim^nd concluziile c\ unghiurile alterne-interne sunt egale în situa]ia dat\ [i c\ suma unghiurilor de aceea[i parte a dreptei e 180°. (Suma unghiurilor de aceea[i parte a unei drepte este 180°; în acest caz, avem trei unghiuri situate de aceea[i parte a dreptei DE, înc^t însumeaz\ 180°.) Totu[i, f\r\ ac]iunea respectiv\ nu s-ar fi putut demonstra teorema. Dup\ E. Goblot, rolul ac]iunilor nu e hot\r^tor numai în geometrie, ele intervin în orice g^ndire productiv\. El d\ [i un exemplu din algebra elementar\: s\ se demonstreze c\ în propor]ia (a/b) = (c/d), produsul mezilor este egal cu produsul extremilor. Pentru a face aceast\ demonstra]ie, trebuie s\ modific\m forma expresiei, înmul]ind termenii unui raport cu numitorul celeilalte frac]ii – deci (ad/bd) = (bc/bd).

GÂNDIREA

181

Or, cum se [tie, c^nd o propor]ie are numitorii egali, atunci [i num\r\torii sunt egali, deci ad=bc, tocmai ceea ce ni s-a cerut. {i în acest caz, solu]ia a presupus anume ac]iuni care au transformat aspectul egalit\]ii, eviden]iind proprietatea b\nuit\. La fel, va observa logicianul francez, [i în fizic\, un cercet\tor va trebui s\-[i imagineze deplas\rile unei coloane de mercur, în chimie, modificarea structurii unei instala]ii experimentale [.a.m.d. Dou\ aspecte au fost deci subliniate de Ed. Goblot: importan]a modific\rilor, a ac]iunilor reale ori imaginate, [i a percep]iei, a observa]iei, viz^nd descifrarea unor noi propriet\]i. Fiecare din aceste constat\ri a fost în aten]ia unei [coli psihologice (f\r\ s\ fie vorba de o dezvoltare a tezelor lui Goblot, fiind doar rezultate ale unor investiga]ii de psihologie patologic\ sau experimental\ efectuate în deceniile trei [i patru ale secolului nostru). Despre rolul ac]iunilor mintale a scris mai înt^i psihiatrul [i psihologul Pierre Janet, în urma c\ruia Jean Piaget a dezvoltat un mare ciclu de investiga]ii experimentale concludente. Despre însemn\tatea observa]iei, a schimb\rii punctului de vedere au vorbit reprezentan]ii [colii gestaltiste. B. Pierre Janet a descris numeroase „conduite” caracteriz^nd diferite situa]ii în care intervine g^ndirea. Pornind de la aceste idei, J. Piaget a izbutit s\ demonstreze c\ ac]iunile mintale, opera]iile specifice g^ndirii provin din interiorizarea treptat\ a unor ac]iuni pe care copilul le face mai înt^i în mod real, în practica de fiecare zi. O dat\ formate, opera]iile asigur\ g^ndirii o mare mobilitate [i plasticitate. Exist\ avantaje evidente în „a experimenta” mai înt^i pe plan mental: se face economie de timp [i de materiale, nemaiîncerc^nd experien]e ce nu au sor]i de izb^nd\, dar mai ales putem realiza o mare varia]ie de proceduri, care înlesne[te descoperirea esen]ialului, lucru eviden]iat de multe cercet\ri. ~n Rusia, P. Galperin [i-a însu[it concluziile lui J. Piaget [i a c\utat s\ ilustreze modul de formare a opera]iilor mintale, eviden]iind felul în care, de mult\ vreme, înv\]\torii predau copiilor opera]iile aritmetice (Galperin, P.I., 1963, pp. 286-298). De exemplu, înv\]area opera]iei de adunare: a) Mai înt^i, dasc\lul prezint\ elevilor dou\ mul]imi; în una num\r\ cinci bile, iar în cea de a doua, trei. Apoi contope[te gr\mezile [i num\r\ ceea ce rezult\: opt bile. b) ~n a doua faz\, copiii ac]ioneaz\ ei singuri, num\r^nd cinci be]i[oare într-o gr\mad\, trei în cea de a doua, le amestec\ [i constat\ c\ acum sunt opt. Ei repet\ ac]iunea cu diferite materiale [i, în felul acesta, se fixeaz\ structura viitoarei opera]ii mintale. c) ~n a treia etap\, [colarii nu mai au nevoie s\ ac]ioneze cu materiale concrete, ac]iunea trece pe plan verbal. Copiii spun: cinci cire[e [i cu trei cire[e fac opt cire[e; cinci flutura[i [i cu trei flutura[i fac opt flutura[i. d) ~n faza ulterioar\, începe interiorizarea opera]iei, elevii rostind în minte adun\rile, dar tot a[a de rar cum le-ar spune cu glas tare (unii chiar mi[c\ u[or buzele, exteriorizare a vorbirii interioare). e) Interiorizarea se des\v^r[e[te atunci c^nd calculul se automatizeaz\ [i adunarea se face foarte rapid, schematic, detaliile exprim\rii nemaifiind con[tiente. Desigur, nu în toate cazurile o ac]iune exterioar\ trebuie s\ parcurg\ toate aceste etape pentru a se interioriza. Pe m\sur\ ce copilul ajunge la un bagaj important de opera]ii mintale, interiorizarea unei ac]iuni noi se poate realiza mai u[or, încep^nd cu faza efectu\rii ei pe plan verbal. De fapt, interioriz\rile se realizeaz\ într-o anumit\ ordine, în func]ie de complexitatea ac]iunii. Cea din urm\ se interiorizeaz\ c^nd particip\m la discutarea unei probleme complexe. Copilul mic, chiar la 6-7 ani, nu concepe dec^t o singur\ p\rere referitoare la o anumit\ chestiune: cea a tat\lui s\u ori cea exprimat\ de înv\]\tor. Cresc^nd, elevul

182

PSIHOLOGIE GENERAL|

constat\ divergen]e de p\reri care apar între colegi sau între adul]i. O dat\ cu v^rsta de 11-12 ani, dezvoltarea intelectual\ apropiindu-se de maturitate, el începe s\ participe la discu]ii. Treptat, el poate continua acas\ controversa început\ în clas\, devine capabil deci s\ interiorizeze o convorbire, apoi s\-[i imagineze o discu]ie în contradictoriu. Este momentul c^nd el poate s\ abstractizeze [i s\ generalizeze în mod eficient. G^ndirea abstract\ se desf\[oar\ de obicei sub form\ de controvers\ imaginat\, sprijinit\, din c^nd în c^nd, pe evocarea unor fapte sau fenomene concrete. Ilustrul savant H. Helmoltz povestea studen]ilor s\i c\, dup\ ce g\sea solu]ia la o problem\, începea s\-[i imagineze cum ar privi-o prietenii s\i (oameni de [tiin]\), ce obiec]ii i-ar putea aduce. {i numai când rezolvarea rezista la aceast\ discu]ie imaginat\, atunci definitiva textul [i îl trimitea prin po[t\, a[tept^nd confirmarea ipotezelor sale. Nivelul acestei dezbateri mintale interioare depinde mult de nivelul discu]iilor la care t^n\rul particip\ în mod efectiv. De aici, importan]a seminariilor, unde studen]ii se pot angaja în controverse, ca [i aceea a simpozioanelor ori a congreselor [tiin]ifice. Ele duc nu doar la acumularea de informa]ii noi, ci [i la sesizarea unor noi puncte de vedere, a unor noi metode de abordare a problemelor dificile. Dar p^n\ a ajunge la acest nivel de g^ndire exist\ o evolu]ie îndelungat\ [i plin\ de complica]ii, descris\ de J. Piaget pe baza numeroaselor convorbiri [i experimente efectuate cu copii de diverse v^rste. El împarte procesul de formare a g^ndirii în mai multe etape (J. Piaget, 1965, pp. 168-192). C. Prima etap\, de la na[tere la 1 an [i 6 luni, e caracterizat\ ca fiind una senzorio-motorie, întruc^t g^ndirea are loc numai în planul ac]iunii concrete [i are la baz\ combinarea de scheme. Este nivelul pe care-l g\sim [i la cimpanzeu: ca [i acesta, copilul poate aduce un scaun pe care, suindu-se, s\ ajung\ la borcanul cu dulcea]\. ~ntre 1 an [i [ase luni (sau 2 ani) [i 4 ani se manifest\ g^ndirea simbolic\. Acum copilul în]elege simbolul: în jocul cu subiect, el consider\ un scaun drept un automobil, un b\] ca fiind o pu[c\ etc., dar n-are clar\ con[tiin]a existen]ei unor clase de obiecte similare. A treia faz\ este acea a g^ndirii intuitive: de la 4 la 7-8 ani. Acum el e capabil s\ stabileasc\ unele rela]ii între fenomene pe care le percepe direct, dar se love[te de multe dificult\]i caracteristice, care i-au permis lui J. Piaget s\ infirme pozi]ia kantian\ ce sus]ine apriorismul unor categorii. Astfel, la aceast\ v^rst\, pre[colarul nu are ideea de conservare a substan]ei, decurg^nd din principiul identit\]ii. Iat\ o experien]\ clasic\: i se d\ copilului plastilin\ [i e rugat s\ modeleze dou\ bile egale. Dup\ ce el stabile[te egalitatea, experimentatorul transform\ (în fa]a copilului) una din ele într-un „c^rnat” (un cilindru). ~ntreb^nd copilul dac\ în acesta este tot at^ta plastilin\ c^t [i în bila r\mas\, r\spunsul este negativ, afirm^nd fie c\ e mai mult\, deoarece c^rnatul e mai lung, fie c\ e mai pu]in\, întruc^t este mai îngust. De[i provine dintr-o bil\ declarat\ egal\, el nu mai e considerat la fel. Copilul nu poate lua în considera]ie ambele criterii: [i lungimea [i l\]imea, iar conservarea substan]ei nu i se pare necesar\. Totodat\, nu g\sim înc\ ideea de num\r. Experien]a edificatoare este urm\toarea: punem în fa]a copilului un r^nd de jetoane albastre; îi d\m o cutie cu jetoane ro[ii [i îl rug\m s\ pun\ pe mas\ tot at^tea jetoane ro[ii c^te sunt albastre. Copilul mic face un r^nd de jetoane ro[ii tot at^t de lung ca [i cel\lalt, dar pot fi mai multe ori mai pu]ine jetoane. Copiii ceva mai mari pun sub fiecare jeton albastru c^te unul ro[u, dar dac\ distan]\m jetoanele albastre, lungind [irul, ei le vor considera mai nume-

GÂNDIREA

183

roase. Al]i copii nu numai c\ pun jeton sub jeton, dar le [i num\r\: unu, doi, trei etc. ~ns\ dac\ lungim [irul, vor da tot acela[i r\spuns („Acum sunt mai multe”). Deci num\ratul, la copilul mai mic de 6-7 ani, este o simpl\ în[iruire de nume, f\r\ s\ existe ideea de num\r. Aceasta implic\ mai înt^i con[tiin]a independen]ei cantit\]ii de culoare [i distan]\. Apoi, este necesar\ concep]ia existen]ei unui [ir cresc\tor de m\rimi în care un num\r include pe cel precedent. No]iunea de num\r se formeaz\ treptat, în timpul claselor primare, c^nd se constat\ [i o evolu]ie important\ în procesul de g^ndire. ~ntr-adev\r, de la 7 la 11-12 ani, se vorbe[te de stadiul opera]iilor concrete. Acum observ\m prezen]a ideii de conservare ([colarul spune c\ e tot at^ta plastilin\, indiferent de forma bilei ini]iale) [i apar opera]iile reversibile în g^ndire (se înva]\ acum aritmetica). Totu[i, dac\ în fa]a unor situa]ii concrete, percepute de el, poate solu]iona o serie de probleme destul de dificile, în cazul problemelor abstracte, pe planul verbal, copilul se poticne[te, nu mai poate ra]iona corect. Abia în ultima faz\, dup\ 11-12 ani, g^ndirea se poate desf\[ura exclusiv pe planul vorbirii interioare [i cap\t\ o extrem\ plasticitate. J. Piaget vorbe[te de faza opera]iilor formale. Acum se dezvolt\ [i capacitatea „discu]iei imaginate”, a posibilit\]ilor înl\n]uirii de ra]ionamente sprijinite pe argumente pertinente. P^n\ acum am amintit de ac]iuni mintale, dar [i de opera]ii. Care ar fi deosebirea? Opera]iile mintale specifice se formeaz\ atunci c^nd ac]iunile interiorizate se grupeaz\ în a[a fel, înc^t ele pot fi g^ndite c^nd într-un sens, c^nd în cel contrar lui. De exemplu: elevul e con[tient c\ dac\ 2+5=7, atunci [i 7–5=2. Sau dac\ 4x3=12, [i 12:3=4. J. Piaget define[te opera]ia astfel: „ceea ce transform\ o stare A într-una B, l\s^nd m\car o proprietate invariant\ în cursul transform\rii [i cu reîntoarcerea posibil\ a lui B în A, anul^nd transformarea”. Grup\rile operatorii asigur\ g^ndirii o mare plasticitate [i astfel creeaz\ posibilitatea solu]ion\rii unei variet\]i de probleme. Cercet\rile psihologului elve]ian arat\ lungul drum, complexitatea experien]elor necesare pentru a se constitui [i sistematiza nenum\ratele grup\ri de opera]ii specifice. De la o g^ndire implicat\ în mi[care [i percep]ie, se ajunge la posibilitatea reflec]iei în plan verbal-abstract, în limbaj interior, cre^ndu-se ample posibilit\]i de prevedere [i organizare a activit\]ii, în vederea unei optime adapt\ri. D. A[a cum am amintit, investiga]iile laborioase ale lui J. Piaget contrazic concluziile lui Immanuel Kant, prob^nd c\ nu g\sim la copil o serie de categorii [i principii pe care marele filosof le considera a priori. ~ntr-adev\r, în prefa]a sa la Critica ra]iunii pure, acesta î[i propune ca obiectiv s\ studieze „ce [i c^t pot cunoa[te intelectul [i ra]iunea, independent de orice experien]\”. Or, dup\ investiga]iile amintite mai sus, n-ar mai fi nimic de analizat! Centrul de greutate al argumentelor lui Kant îl constituie existen]a unor judec\]i sintetice a priori, cum sunt axiomele matematice (dou\ cantit\]i egale cu a treia sunt egale între ele; linia dreapt\ este drumul cel mai scurt între dou\ puncte [.a). Eviden]a lor, observa filosoful din Königsberg, se impune cu o necesitate pe care nu o resim]im atunci c^nd ne referim la legi constatate prin experien]\. Cercet\rile lui Piaget au demonstrat îns\ c\ ceea ce este evident pentru adult nu este [i pentru copil. Numai dup\ o anume evolu]ie intelectual\ încep s\ se impun\ unele principii [i axiome. „Logica, spune Piaget, devine necesar\, ea nu e deloc necesar\ în timpul primilor ani.” De unde provine atunci impresia de necesitate stringent\ în cazul axiomelor [i al categoriilor matematice? „Num\rul, scrie J. Piaget, este o sintez\ a includerii (ac]iunea de includere a lui 1 în 1+1, a lui 1+1 în 1+1+1) [i a ordon\rii (ac]iunea de în[iruire 1,1,1 ca singur

184

PSIHOLOGIE GENERAL|

mijloc pentru a-i distinge)”. „Or, din punctul de vedere biologic, ac]iunile de reunire sau includere, de ordonare etc. nu sunt defel produse ale unei înv\]\ri, pentru c\ leg\turile de includere, de ordine sau de coresponden]\, intervin cu titlu de condi]ii prealabile, [i nu numai ca rezultate, în toate coordon\rile comportamentului, ale sistemului nervos, ale func]ion\rii fiziologice [i ale oric\rei organiz\ri vii, în general” (J. Piaget, 1971, p. 325). Desigur, numerele se înva]\, dar la baza constituirii lor stau ac]iuni fundamentale, inerente vie]ii: adunarea hranei, gruparea a ceea ce e bun, stabilirea de coresponden]e, includerea în aceea[i mul]ime. De aceea axiomele matematice [i unele opera]ii matematice au o eviden]\ mai mare dec^t rela]iile observate între obiecte [i fenomene.

4. Rolul imaginii în procesul de g^ndire ~n secolul trecut, sub influen]a concep]iei asocia]ioniste, procesul g^ndirii era descris în mod simplist. Chiar un logician de talia lui J. Stuart Mill considera c\ esen]a ra]ionamentului const\ în stabilirea unei analogii, adic\ în „asocia]ia prin asem\nare”. Un copil care se frige într-o flac\r\, c^nd va înt^lni o alt\ flac\r\, î[i va aminti prin asocia]ie ce a p\]it [i va c\uta s\ se fereasc\. Desigur, analogia constituie un procedeu favoriz^nd actul imaginativ, deci [i progresul g^ndirii. Punctul de vedere al filosofului englez este îns\ eronat din dou\ motive: a) g^ndirea nu este un act automat, cum este cel asociativ, ci o activitate sus]inut\ voluntar, înt^mpin^nd [i trebuind s\ dep\[easc\ numeroase dificult\]i; b) în mentalitatea asocia]ioni[tilor, imaginea joac\ un rol foarte important (imaginea fl\c\rii declan[eaz\ reac]ia copilului, în exemplul de mai sus). Or, cercet\rile cu caracter experimental, efectuate chiar în primii ani ai secolului nostru, au scos în eviden]\ rolul neglijabil al reprezent\rilor în cadrul g^ndirii abstracte. Meritul principal în aceast\ demonstra]ie îl de]ine a[a-numita „[coal\ de la Würzburg” (ora[ german). Aici era la mod\ fenomenologia, curent filosofic datorat lui E. Husserl (1859-1938). Acesta sus]inea c\ putem cunoa[te adev\rul numai în m\sura în care ne desc\tu[\m de sensibil. La Würzburg, o serie de psihologi (H. Watt, A. Messer, K. Bühler), sub conducerea lui O. Külpe, to]i adep]i ai lui Husserl, s-au hot\r^t s\ verifice experimental teza fenomenologiei. Metoda lor, numit\ „introspec]ie experimental\”, const\ în urm\toarele: se solicita subiectului un efort de g^ndire. De exemplu, H. Watt îl punea la probe de asocia]ie controlat\: s\ r\spund\ la un termen dat cu o no]iune supraordonat\, alteori cu o no]iune coordonat\ (privighetoare-p\s\ri; privighetoare-cioc^rlie etc.). K. Bühler le prezenta spre interpretare aforisme paradoxale (de exemplu, unul al lui Nietzsche: „Trebuie s\ fii în acela[i timp sensibil [i crud, dac\ vrei s\ fii în mod real, într-un fel sau altul”) ori unele proverbe. Apoi, subiectul era rugat s\ relateze ce s-a înt^mplat în mintea sa în timpul g^ndirii. Ca metod\, introspec]ia experimental\ a fost viu criticat\ de contemporani. Mai înt^i, W. Wundt a adus obiec]iile clasice împotriva introspec]iei: c\ nu se poate repeta în condi]ii identice, subiec]ii nu [tiu ce s\ observe [i datele sunt oricum neclare etc. Altele, mai grave, se ridicau împotriva unor concluzii bazate doar pe descriere [i folosind o singur\ metod\; apoi, experimentul a favorizat ipoteza: s-au utilizat mai multe cuvinte, fraze abstracte, iar subiec]ii erau cu to]ii, psihologi [i filosofi, adep]i ai lui Husserl. Care au fost concluziile [colii de la Würzburg? Utilizarea no]iunilor nu presupune [i reprezent\ri, uneori acestea apar, dar alteori lipsesc cu des\v^r[ire. ~n schimb,

GÂNDIREA

185

sunt prezente în g^ndire o serie de atitudini, o con[tiin]\ a unor raporturi: c\ un obiect seam\n\ cu altul, impresia net\ de a putea explica un termen, de a-i cunoa[te sensul, rela]iile sale cu multe alte concepte etc. Astfel, psihologii aminti]i [i-au confirmat ipoteza, dar concluziile lor au fost puse sub semnul întreb\rii, datorit\ obiec]iilor metodologice. Dup\ cel de-al doilea r\zboi mondial, de[i în Uniunea Sovietic\ psihologii comb\teau tezele de la Würzburg, o cercet\toare, O.I. Nikiforova, preocup^ndu-se de rolul reprezent\rilor în percep]ia frazei [i a descrierilor artistice, a reluat experien]ele de introspec]ie experimental\, dar a folosit tot felul de subiec]i (unii cu o cultur\ redus\), precum [i diferite cuvinte sau fraze (unele cu con]inut concret). Or, ea ajuns la acelea[i concluzii cu psihologii de la Würzburg: c^nd se pronun]au diferite cuvinte, doar 18% din subiec]i au confirmat apari]ia unei imagini. {i ea a constatat prezen]a unor atitudini, a unor „sentimente intelectuale”: sentimentul nout\]ii, al eviden]ei, al falsit\]ii, a[teptarea unei clarific\ri. E vorba de st\ri globale, nediferen]iate, care înso]esc no]iunile [i joac\ un rol diriguitor în g^ndire. O. Nikiforova trage urm\toarele concluzii: c^nd cuvintele sunt bine cunoscute, ele nu evoc\ nici o imagine în con[tiin]\. Doar dac\ un termen e neclar, se face apel la amintiri concrete. De exemplu o persoan\ nu [tie ce înseamn\ „conopid\”, [i spune: „A! îmi amintesc: are frunze ca varza”. C^nd e vorba îns\ de texte literare, unde se înf\]i[eaz\ personaje, înt^mpl\ri, peisaje, atunci autorul recurge inten]ionat la expresii care s\ actualizeze imagini, ba chiar s\ sugereze imagini noi. Imaginile au un rol important în primele faze ale form\rii g^ndirii. Ele intervin mai ales sub forma unor ac]iuni imaginate, a[a cum am ar\tat mai sus. Sprijinul cel mai important al g^ndirii, încep^nd cu v^rsta de 1 an [i 6 luni, îl constituie activitatea de vorbire, limbajul. Acesta devine o activitate indisolubil legat\ de g^ndirea abstract\ care este, în mare m\sur\, o discu]ie imaginat\. Desigur, cuvintele sunt un fel de imagini: auditive, kinestezice, vizuale, dar sunt ferm cristalizate [i se succed în virtutea sensului logic [i nu datorit\ legilor asocia]iei. Rolul limbajului a fost dovedit experimental, nu doar cu ajutorul introspec]iei. Astfel, E. Jacobson, înc\ din 1932, utiliz^nd posibilit\]ile unor aparate de a amplifica foarte mult curen]i electrici din mu[chii în stare de contrac]ie (aparat numit miograf), a efectuat urm\toarea experien]\: aplic^nd electrozii pe mu[chii limbii, el a cerut unor subiec]i s\ efectueze, cu voce tare, o serie de calcule mintale [i s\ formuleze legea lui Ohm, ob]in^nd curbe caracteristice ale contrac]iilor implicate în rostirea lor. Apoi, a solicitat acelora[i persoane s\ fac\ acelea[i calcule [i s\ formuleze legea amintit\, dar numai în g^nd. Au rezultat curbe întru totul similare (de[i curen]ii electrici implica]i erau mult mai slabi). Desigur, în ra]ionamentele mai complicate, curbele vor fi destul de diferite, fiindc\ limbajul interior este mai schematic, eliptic, dar prezen]a sa continu\ este indiscutabil\. ~n concluzie: exist\ g^ndire abstract\ f\r\ imagini, dar prezen]a limbajului este indispensabil\.

5. No]iunea privit\ din punct de vedere psihologic A. Categorizarea. A[a cum am subliniat, c^nd am prezentat cercet\rile efectuate în [coala lui I.P. Pavlov, creierul are o tendin]\ de unificare, de grupare a stimulilor. Ea este solicitat\ de nevoile adapt\rii, ale vie]ii [i e posibil\ datorit\ g^ndirii. Gruparea se realizeaz\ mai înt^i între obiectele ce servesc aceluia[i obiectiv: cire[ele, bune de m^ncat, sunt grupate separat de pietricelele care nu sunt bune. Tot a[a, copilul distinge p\rin]ii s\i de al]i oameni str\ini [.a.m.d. O categorie nu trebuie îns\ confundat\ cu un concept, realitate mult mai complex\, de[i ea poate conduce,

186

PSIHOLOGIE GENERAL|

treptat, la formarea lui. Nu e totuna întruc^t, de exemplu, categoria „lucruri de îmbr\c\minte” e format\ din obiecte deosebite: bluz\, ciorapi, pantofi etc. Utilitatea ne oblig\ mereu la gruparea unor fiin]e sau obiecte. Copiii mici chiar caracterizeaz\ prin utilitate: „Caii sunt cei pe care se c\l\re[te”. A[adar, membrii unei categorii nu sunt grupa]i neap\rat prin asem\nare, criteriul fiind scopul urm\rit de subiect. Pescarul, preg\tindu-se s\ plece la pescuit, pune în bagajul s\u tot ceea ce îi poate folosi: ace, nad\, sc\unel etc. Unul din rezultatele importante ale categorisirii `l reprezint\ formarea de scheme cognitive. Am definit schema ca o conexiune între o clas\ de stimuli [i una de reac]ii – dar ea este doar un atom în arhitectura psihic\. Aceste scheme se grupeaz\, form^nd structuri ample. Schemele cognitive constau în structuri generale de informa]ii, activate simultan, corespunz^nd unor situa]ii complexe din realitate (Miclea, M., p. 356). Ele prezint\ elementele unei situa]ii în rela]iile lor reciproce, modul în care figureaz\ într-un context. Schema noastr\ despre o sufragerie se distinge de cea privind componentele unei buc\t\rii, dar nu se refer\ la o anume sufragerie. Ea cuprinde con[tiin]a unor elemente indispensabile: masa, scaunele, lampa, îns\ nu implic\ o anume mas\ ori un anumit num\r de scaune. Datorit\ ei, descifrez semnifica]ia unei înc\peri în care intru: e salon, dormitor sau sufragerie. Schemele figureaz\ o anumit\ situa]ie prin ceea ce au principal. Acesta ar fi „nucleul tare” al schemei, care creeaz\ posibilitatea unor elemente variabile, în func]ie de cazurile particulare (Miclea, M., p. 358). Schemele cognitive formeaz\ blocuri de cuno[tin]e unitare, av^nd o oarecare autonomie fa]\ de alte informa]ii. Ele nu se refer\ numai la caracterizarea unor situa]ii, ele pot cristaliza succesiunea obi[nuit\ a unor evenimente, a unor comport\ri. ~n acest caz, vorbim de scenariu (în englez\ script). De pild\: „a merge la un curs” cuprinde îmbr\carea în ]inut\ corespunz\toare, s\ pui în geant\ un caiet [i stiloul, s\ iei autobuzul, s\ cau]i amfiteatrul, s\-]i g\se[ti un loc convenabil, s\ te preg\te[ti pentru a lua noti]e. Alt scenariu: a vizita o m\tu[\ b\tr^n\; altul: a c\uta o carte important\ (în libr\rii, la biblioteci) etc. etc. Scenariile sunt înv\]ate în timpul convie]uirii sociale [i ele automatizeaz\ oarecum comportamentul nostru, de c^nd ne scul\m p^n\ noaptea la culcare. Schemele cognitive simplific\ enorm percep]ia [i interpretarea situa]iilor, c^t [i organizarea comportamentului nostru zilnic. Ele sunt profund influen]ate social, fiind în str^ns\ rela]ie cu ceea ce în psihologia social\ numim „reprezent\ri sociale”. Dar nu joac\ un prea mare rol în g^ndire, în solu]ionarea unor probleme. ~n aceast\ privin]\, rolul fundamental îl are un alt mod de grupare dec^t cel dictat de utilitatea practic\ [i comportamentul obi[nuit, anume gruparea obiectelor [i fenomenelor dup\ criterii esen]iale. Are loc formarea de re]ele semantice [i de no]iuni. B. No]iunile. La animalele superioare, orientarea lor în mediul ambiant se efectueaz\ cu ajutorul imaginilor [i al schemelor cognitive. Omul, folosind limba, utilizat\ conform unor prescrip]ii sociale, realizeaz\ abstractiz\ri, adic\ sesizarea unor rela]ii esen]iale. Acestea sunt denumite rela]ii semantice. Cristalizarea unor serii de rela]ii semantice în jurul unui cuv^nt duce la apari]ia no]iunilor. No]iunile încorporeaz\ dou\ categorii de rela]ii semantice: a) rela]ii de predica]ie, referitoare la caracteristicile conceptului (c\ balena na[te pui vii, respir\ prin pl\m^n, tr\ie[te în oceane etc.) [i b) rela]ii de subordonare, privind raportul no]iunii cu altele mai generale (balena este mamifer, vertebrat, animal).

GÂNDIREA

187

De aici decurge „eritabilitatea” tr\s\turilor (Miclea, M., p. 352), adic\ proprietatea unei caracteristici conceptuale de a se g\si [i la no]iunile subordonate ei (fiind mamifer, balena are corpul acoperit cu p\r etc.). No]iunile apar astfel în leg\tur\ cu nenum\rate altele, alc\tuind ceea ce am denumit memoria semantic\. Datorit\ acestei organiz\ri, fiecare concept poate intra în rela]ie cu multe altele, în cadrul acelor forme de g^ndire numite judec\]i. Astfel, ni se pare foarte adecvat\ caracterizarea no]iunii realizat\ de Ed. Goblot, în conformitate cu care no]iunea este o posibilitate de a formula numeroase judec\]i cu privire la o clas\ de obiecte sau fenomene. Elevul care [i-a însu[it no]iunea de liliac poate spune despre el c\ seam\n\ cu [oarecele, are corpul acoperit cu p\r, zboar\, are s^nge ro[u, na[te pui vii, dar [i c\ este mamifer, vertebrat etc. No]iunea este o virtualitate care con]ine în ea posibilitatea enun]\rii caracteristicilor esen]iale, dar [i a celor variabile, secundare. Av^nd no]iunea de leb\d\, noi [tim nu numai c\ lebedele sunt p\s\ri, dar [i c\ unele lebede sunt negre. ~nc^t judec\]ile explicit^nd con]inutul unei no]iuni pot fi [i particulare, nu doar universale. ~ns\ distinc]ia clar\ între ceea ce este caracteristic [i ceea ce poate fi accidental reprezint\ o tr\s\tur\ fundamental\ a no]iunii. Dac\ o no]iune este indisolubil legat\ de cuv^nt, rela]iile ei cu imaginile variaz\. Din acest punct de vedere, ele pot fi împ\r]ite în dou\ categorii: a) no]iuni concrete, care se pot ilustra printr-o imagine (no]iunea de cas\, de trandafir etc.); b) no]iuni abstracte – nereprezentabile: nu ne putem imagina absolutul, libertatea, infinitul etc. Chiar în cazul conceptelor concrete, nu putem confunda imaginea cu no]iunea: eu îmi reprezint o cas\, nu casa în general. Casa din mintea mea este cu etaj sau f\r\, din c\r\mid\ ori b^rne, e mare sau mic\, este o anumit\ cas\, pe c^nd no]iunea de cas\ desemneaz\ posibilitatea imagin\rii existen]ei unei mari variet\]i de case, deosebindu-se prin dimensiuni, prin arhitectur\, prin materialele din care sunt construite. Tot a[a, no]iunea de om se refer\ la tot felul de oameni: de ras\ alb\, neagr\ sau galben\, voinici sau pirpirii, prieteno[i ori agresivi etc., dar to]i sunt fiin]e ra]ionale, cu limbaj articulat [i utiliz^nd unelte. Suntem con[tien]i de ceea ce îi este omului caracteristic, dar [i de diferen]ele posibile. Imaginea e concret\, singular\, în]elesul ei este mult mai restr^ns [i doar uneori e necesar\ ra]ionamentului, rezolv\rii problemelor complexe. De[i fiec\rei no]iuni i se subordoneaz\ foarte numeroase specii, în mod curent noi folosim una anume drept cea mai reprezentativ\. Experien]ele au dovedit acest lucru. Dac\ cerem cuiva s\ exemplifice cu c^teva p\s\ri, va pomeni de vrabie, r^ndunic\, porumbel, dar numai c^nd îi cerem o foarte lung\ enumerare va aminti de albatros ori pinguin. De asemenea, timpul de reac]ie necesar pentru a stabili dac\ un animal este o pas\re e sensibil mai scurt pentru r^ndunic\, dec^t pentru flamingo (Miclea, M., p. 205). No]iunea preferat\ celorlalte pentru a reprezenta o clas\ mai larg\ e considerat\ a fi un prototip. M\rul este de obicei prototip pentru fructe, el e evocat mult mai u[or dec^t m\slina. Drept consecin]\, în vorbirea de fiecare zi, ne referim mult mai u[or la prototip dec^t la alt exemplar, cel dintâi fiind principalul termen de compara]ie. Practic, noi judec\m apartenen]a la o clas\ a unui obiect sau a unei fiin]e, compar^ndu-le cu prototipul, [i nu c\ut^nd s\ descifr\m caracteristicile esen]iale ale no]iunii respective – ceea ce ne expune la gre[eli (vom tinde s\ consider\m balena pe[te, fiindc\ nu seam\n\ cu c^inele ori calul, prototipuri pentru mamifere). Prototipul poate s\ nu fie un exemplar real, ci unul ideal, rezultat din constituirea unui „portret-robot”, ceea ce se înt^mpl\ în cazul medicilor care diagnosticheaz\ o boal\ pe baza c^torva simptome

188

PSIHOLOGIE GENERAL|

mai frecvente (Miclea, M., p. 207). Ambele feluri de prototipuri sunt utilizate în practic\, ele permi]^nd o identificare mai rapid\, chiar dac\ mai expus\ gre[elii. No]iunea implic\ posibilitatea formul\rii unor judec\]i, a evoc\rii unor imagini [i, totodat\, pe aceea a efectu\rii unor opera]ii mintale specifice. De exemplu, elevul care [tie ce este o frac]ie ordinar\ e capabil nu doar s\ o defineasc\, s\ arate deosebirile ei fa]\ de numerele întregi, ci s\ [i efectueze anume opera]ii legitime cu expresii frac]ionare (s\ le simplifice, s\ le adune etc.). De asemenea, c^nd un specialist are o no]iune clar\ despre o anumit\ specie de plant\, cu variet\]ile ei, el [tie s\-i examineze mai înt^i modul de înmul]ire, s\ analizeze structura frunzei etc., adic\ poate efectua toate opera]iile necesare identific\rii ei. Ceea ce înseamn\ c\ no]iunea implic\ [i numeroase scheme, în multe cazuri chiar [i scheme senzorio-motorii. Leg\tura dintre schem\ [i no]iune a fost scoas\ în eviden]\ de J. Piaget, conform c\ruia schemele sunt concepte senzorio-motorii sau concepte concrete. Noi vom inversa afirma]ia, sus]in^nd: no]iunile sunt structuri complexe de scheme. De unde aceste analogii? Schemele pun în rela]ie ansambluri, clase de stimuli, cu ansambluri de reac]ii similare. Cele senzorio-motorii implic\ deci oarecare generaliz\ri în ce prive[te obiectele percepute, stabilind, de exemplu, echivalen]ele dintre variate c\ni, pe care le utiliz\m în mod similar. Consolid\m deci echivalen]e pe plan perceptiv, pe baza însu[irilor exterioare. {i no]iunile stabilesc echivalen]e între fiin]e [i obiecte, dar pe baza unor criterii esen]iale. Astfel, no]iunea de mamifer stabile[te asem\n\ri între fiin]e ce difer\ pe planul percep]iei extrem de mult: ursul, delfinul [i liliacul. Stabilind echivalen]e esen]iale, cunoa[terea uman\ face un progres enorm, deosebind esen]a de aparen]\ [i reu[ind s\ descifreze legile naturii. ~n cristalizarea no]iunilor (proces pe care nu l-a studiat J. Piaget), e evident\ formarea unor ac]iuni [i opera]ii mintale specifice, presupun^nd coordonarea [i organizarea a foarte numeroase scheme de complexitate variat\, printre care [i o serie de scheme cognitive în cadrul c\rora se pot produce disocieri [i recombin\ri. Rezult\ acele re]ele semantice care alc\tuiesc structura no]iunilor. Pentru a în]elege în ce const\ o no]iune ne putem servi de o compara]ie cu tehnica modern\: un concept este un fel de central\ telefonic\, dar în loc de numere avem cuvinte. Dac\ percep]ia îmi înf\]i[eaz\ un cire[, acest termen îmi permite s\ fac imediat o leg\tur\ cu numeroase alte cuvinte evoc^nd no]iuni: flori albe, fructe dulci sau amare, frunze c\z\toare care se înro[esc toamna, regiuni temperate, variet\]i s\lbatice etc. O no]iune este un mijloc de a stabili enorm de multe leg\turi cu alte no]iuni, impresii, amintiri privind tot felul de obiecte, fenomene, însu[iri ale lor, rela]ii în care exist\ con[tiin]a a ceea ce este particular [i ceea ce e general. Dificultatea descifr\rii structurilor conceptuale e în rela]ie cu ignorarea modului de structurare a experien]elor, de formare a memoriei semantice, unde g\sim clasificarea no]iunilor, organizarea nenum\ratelor rela]ii semantice. Sunt [i alte aspecte greu de explicat: tendin]ele de generalizare excesiv\, de idealizare a unor realit\]i, fenomene, o extindere spre absolut: libertate absolut\, dreptate absolut\, puritate perfect\, spa]iu infinit. Se duc la limit\ anume propriet\]i, st\ri de fapt. Este o exagerare a abstrac]iei, care elimin\ total accidentalul. Aceast\ tendin]\ se manifest\ în special în cazul unor intelectuali ideali[ti, descri[i foarte bine de Camil Petrescu (în Jocul ielelor), care nu tolereaz\ nici cea mai mic\ abatere de la regula general\. Fenomenul este în rela]ie cu faptul c\ exist\ [i concepte formate prin abstractiz\ri ale abstractiz\rilor, adic\ nu ale unor experien]e concrete, ci ale unor inferen]e, mai pu]in generale. E cazul unor categorii ca materia, spiritul, spa]iul, cauzalitatea, libertatea etc.

GÂNDIREA

189

Cheia în]elegerii no]iunilor st\ în descifrarea modului în care ele se formeaz\. Dar încerc\rile f\cute în aceast\ direc]ie nu au dat nici un rezultat semnificativ. C. Formarea no]iunilor a fost abordat\ pe cale experimental\. ~nc\ din anii '20 ai secolului nostru, N. Ach, D. Uznadze, L. Vîgotski au încercat s\ clarifice aceast\ chestiune, prezent^nd diverse figuri geometrice de form\, m\rime [i culoare variabil\ cu care erau asociate trigrame f\r\ în]eles. Asociind ace[ti termeni cu anume aspecte ale figurilor, subiec]ii trebuiau s\ descopere sensul trigramelor. ~ntre 1946-1948, E. Heidbreder a efectuat experien]e similare. Subiec]ilor li se prezentau 16 serii de c^te 9 fotografii. Fiecare era înso]it\ de un cuv^nt f\r\ în]eles, care ap\rea în fiecare serie (deci de 16 ori) în rela]ie cu aceea[i categorie de imagini: relk (fa]\ uman\), leth (copac), mulk (forma rotund\), fard (num\rul 2) [.a.m.d. Subiec]ii trebuiau s\ descopere singuri semnifica]ia fiec\rui termen. Heidbreder a utilizat [i o alt\ prob\, în care în]elesul unor termeni trebuia dedus dintr-un [ir de propozi]ii. Care au fost concluziile? 1) ~n compara]ie cu materialul verbal, imaginile favorizeaz\ descifrarea no]iunilor; 2) exist\ reac]ii dominante: omul r\spunde mai înt^i la obiectele concrete, [i apoi la forma lor; 3) factorii situativi au influen]\: dac\ formele (geometrice) [i obiectele concrete au acelea[i dimensiuni, mai înt^i sunt sesizate obiectele; c^nd obiectele sunt mici, dar desenate pe figuri geometrice mari, acestea atrag aten]ia în primul r^nd. Experien]ele acestea au fost criticate: 1) în anumite condi]ii, generalizarea se face mai u[or pe baz\ de material verbal (Ro[ca, Al., 1963, p. 182); 2) folosindu-se alte materiale, au ie[it în eviden]\ în primul r^nd numerele, [i nu obiectele concrete; 3) asemenea cercet\ri nu analizeaz\ formarea unor no]iuni noi, ci doar asocierea unor concepte existente cu ni[te cuvinte noi (ca atunci c^nd înv\]\m o limb\ str\in\); 4) modul de organizare a experien]elor dicteaz\ procedeul ce va fi folosit de subiec]i. ~n cazul experien]elor de mai sus, trebuiau g\site asem\n\rile. Or, nu e cert c\ acesta ar fi procedeul esen]ial [i oricum nu e singurul: observarea diferen]elor are mare importan]\. Formarea no]iunilor este ini]ial în str^ns\ rela]ie cu experien]a, cu organizarea [i complicarea schemelor, cu formarea de rela]ii semantice. E un proces de lung\ durat\, greu de abordat pe cale experimental\. Dar, la adult, unde e format\ memoria semantic\, unde exist\ zeci de mii de no]iuni ierarhizate, dob^ndirea unui nou concept este, în mod evident, lesnicioas\: e suficient ca noul termen s\ fie pus în rela]ie cu c^teva no]iuni bine cunoscute, pentru ca el s\ fie bine în]eles. Putem face o compara]ie: geografii, dorind s\ determine pozi]ia unui punct pe glob (s\ zicem c\ apare o nou\ insul\ vulcanic\ în Pacific), au stabilit o vast\ re]ea de linii: meridianele [i paralelele. E suficient ca s\ stabileac\ cineva latitudinea [i longitudinea pozi]iei, pentru ca s\ o poat\ fixa pe hart\, iar dac\ e vorba de un ]inut mai extins, i se poate schi]a [i forma determinat\ prin c^teva puncte. La fel [i în cazul în]elegerii noilor cuvinte. Cineva nu [tie ce înseamn\ „clepsidr\”. Noi punem acest termen în rela]ie cu no]iuni bine cunoscute de el: este un aparat de m\surat timpul, format din dou\ recipiente suprapuse, din cel de deasupra se scurge uniform nisip sau un lichid etc. F\r\ îndoial\, persoana va [ti despre ce e vorba [i va putea recunoa[te obiectul, de[i p^n\ atunci nu-l v\zuse niciodat\. Plasarea cuv^ntului în formidabila ]es\tur\ de rela]ii semantice formate de-a lungul anilor face posibile comunicarea [i în]elegerea. St\m de vorb\ cu o persoan\ despre fenomene îndep\rtate de noi în timp [i spa]iu. Faptul c\ ne în]elegem ni se pare extrem de simplu, dar el ar fi imposibil f\r\ existen]a în mintea noastr\ a

190

PSIHOLOGIE GENERAL|

unui mare num\r de no]iuni cu con]inut [i sfer\ similare, construc]ii mentale de mare complexitate, despre care nu [tim cum au ajuns s\ se edifice în intelectul nostru.

6. Judecata din punct de vedere psihologic Judecata este o aser]iune (Ed. Goblot), adic\ afirmarea sau negarea unui raport. Ea presupune totdeauna o generalizare. Chiar dac\ afl^ndu-m\ într-o gr\din\ spun prietenului, ar\t^ndu-i dou\ flori: „asta e la fel cu asta”, înseamn\ c\ le subsumez totu[i conceptului de asem\nare. Judecata presupune o analiz\, întruc^t aser]iunea vizeaz\ un aspect al subiectului (N este un abil conduc\tor) [i, totodat\, o sintez\, prin rela]ia stabilit\ cu o anumit\ categorie. Sunt mai multe feluri de judec\]i, fapt care intereseaz\ pe logician, preocupat de valoarea lor de adev\r. Psihologia observ\ mai înt^i c\ judecata constituie la origine un act social. Eu nu fac o afirma]ie dec^t dac\ presupun o îndoial\ sau o lacun\ la interlocutorul meu. Informez pe cineva c\ Z este inginer, doar c^nd nu [tie ori ar avea motive de îndoial\. Ast\zi, în logic\ se prefer\ termenul de „propozi]ie” în locul celui de judecat\. ~n psihologie, distinc]ia ni se pare foarte important\. O propozi]ie poate fi un automatism verbal, ni[te cuvinte înv\]ate mecanic, pe c^nd o judecat\ adev\rat\ exprim\ o convingere. De exemplu, un elev ascultat la lec]ia de biologie spune, „Zestrea ereditar\ se transmite prin cromozomi”. Dac\ îns\ profesorul adopt\ o mimic\ dezaprobatoare, el se corecteaz\ [i spune „Nu! Se transmite prin citoplasm\”. ~n acest caz, elevul d\ dovad\ de o înv\]are mecanic\, efectueaz\ un act de reproducere fidel\ [i at^t. Dac\ [colarul a c\utat s\ în]eleag\ lec]ia, el nu-[i schimb\ afirma]ia, ci aduce argumente, citeaz\ experien]ele care au dovedit rolul cromozomilor. El este convins de adev\rul celor afirmate. Convingerea este esen]ial\ pentru a considera o propozi]ie ca fiind o judecat\, adic\ un act de g^ndire. Pe de o parte, o judecat\ presupune o convingere [i, pe de alta, urm\re[te s\ conving\ pe cineva, e – de fapt – un act de voin]\, nu o simpl\ asocia]ie de termeni. C^nd este vorba de temeiurile convingerii persoanei care face o afirma]ie, problema se complic\. Exist\ la popula]iile foarte primitive convingeri f\r\ nici un temei logic; e a[a-numita credulitate primitiv\. Simpla percepere a unor coinciden]e sau a unor succesiuni imediate duce la credin]e de nezdruncinat în raporturi cauzale cu totul absurde. Se citeaz\ aventura unor misionari catolici care, la sf^r[itul secolului trecut, au debarcat într-o insul\ izolat\ din Pacific, cu inten]ia de a cre[tina popula]ia de acolo. S-a înt^mplat ca debarcarea lor s\ coincid\ cu o perioad\ de secet\. Or, b\[tina[ii au considerat c\ preo]ii catolici, mai ales din cauza hainelor lungi [i negre, sunt cauza lipsei de ploaie. Coinciden]a respectiv\ a dus la convingeri [i o du[m\nie at^t de înr\d\cinate, înc^t misionarii au trebuit s\ renun]e la proiectul lor. {i la debilii mintali se constat\ uneori credin]e absurde, dar ferme, f\r\ nici un temei real. ~n general, în triburile primitive, s-a constatat rela]ia extrem de str^ns\ dintre convingerile fiec\rui individ [i credin]ele statornicite în grup. Acestea au o puternic\ fundamentare afectiv\. De aceea indivizii sunt impermeabili la experien]\. Nici faptele, nici argumentele nu-i pot convinge, mai ales c^nd nu sunt pe linia intereselor colectivit\]ii. {i ast\zi afectivitatea influen]eaz\ mult judec\]ile. Firile afective, mai ales cele cu o cultur\ redus\, fac afirma]ii nefondate ra]ional, ba chiar absurde, în favoarea intereselor [i aspira]iilor ce le anim\. Uneori chiar se contrazic vizibil, f\r\ s\-[i dea seama.

GÂNDIREA

191

De altfel, a[a cum a observat Pierre Janet, g^ndirea, judecata întemeiat\ ra]ional necesit\ un efort de sintez\ mintal\ destul de mare, incomparabil cu facilitatea unor simple asocia]ii. ~n unele boli mintale, g\sim spirite incoerente, manifest^nd uneori o credulitate excesiv\, alteori, dimpotriv\, o neîncredere total\. Respectivii bolnavi nu sunt jena]i de contradic]iile pe care, c^teodat\, le debiteaz\, în ideile lor lipsind orice organizare, orice sistem coerent. Un tablou deconcertant ni-l ofer\ unii psihastenici. Un asemenea bolnav spunea: „{tiu c\ ce spune]i e adev\rat, ra]iunea îmi spune c\ e adev\rat, dar totu[i nu m\ pot convinge, m\ îndoiesc!” Iat\ un caz de disociere între eviden]a ra]ional\ [i convingere! Nici faptele n-au un rol hot\r^tor: închide robinetul de ap\ dar, dup\ ce iese din camer\, se întoarce din nou s\ verifice! Judecata adev\rat\, act de g^ndire, este bazat\ pe o convingere întemeiat\ ra]ional. R. Descartes scria „Ac]iunea g^ndirii prin care credem un lucru este diferit\ de aceea prin care cunoa[tem c\-l credem”. Aici se reliefeaz\ specificul con[tiin]ei reflexive de a putea cunoa[te [i verifica actele g^ndirii proprii. ~ntr-o judecat\, eu am con[tiin]a unor temeiuri pe baza c\rora fac o afirma]ie. Dac\ e nevoie, pot enun]a aceste argumente ra]ionale. C^nd afirm c\ delfinul nu este pe[te, ci mamifer, eu m\ bazez fie pe informa]iile citite într-un manual sau un tratat, fie pe observarea animalului care, periodic, iese din ap\ pentru a respira. ~ntemeierea ra]ional\ a unei afirma]ii e facil\ în domenii cum sunt geometria sau fizica, dar dac\ intervin interese personale, ele influen]eaz\ cu u[urin]\ judec\]ile formulate. E greu s\ fii obiectiv c^nd e vorba de propriii t\i copii, pe care tu i-ai format, sau dac\ se discut\ o gre[eal\ f\cut\ în cadrul muncii tale. Dar progresul nu poate fi realizat dec^t baz^ndu-te pe adev\r. De aceea, o sarcin\ principal\ a [colii este educarea obiectivit\]ii în g^ndire. ~nainte de a lua o hot\r^re, trebuie ca ea s\ se întemeieze pe cunoa[terea obiectiv\ a situa]iei de fapt, pe argumente ra]ionale. Orice judecat\ este un act voluntar. Inten]ia noastr\ este de a informa sau de a influen]a o persoan\. Convingerea presupune adeziune [i exprimarea ei implic\ un act de decizie, precedat uneori de o deliberare explicit\, act care presupune reflexiune, analiza situa]iei, a posibilit\]ilor de interpretare a ei, a consecin]elor unei decizii etc. De aceea, c^nd afirma]ia nu convinge pe ceilal]i, vin cu o serie de alte judec\]i, cu argumente, cu ra]ionamente. O judecat\ care nu convinge este urmat\ uneori de o întreag\ demonstra]ie prin care fundamentez afirma]ia mea ini]ial\.

7. Ra]iunea A[a cum no]iunea implic\ nenum\rate judec\]i, [i o judecat\ poate fi concluzia explicit\ a unor ra]ionamente. Prin ra]ionament în]elegem acea form\ de g^ndire în care, pornind de la una sau mai multe judec\]i, ob]inem o alt\ judecat\. Sunt mai multe feluri de ra]ionamente. ~n afar\ de cel prin analogie, l\udat de J. Stuart Mill, avem ra]ionamentul deductiv, desf\[urat pe planul verbal-abstract [i în care concluzia decurge cu necesitate din premise. Dar progresul deduc]iei, a[a cum a ar\tat E. Goblot, nu deriv\ din înl\n]uirea judec\]ilor, ci din efectuarea unor ac]iuni, opera]ii mintale specifice. Foarte important este apoi ra]ionamentul inductiv, c^nd de la judec\]i particulare, de la o serie de fapte, ajungem la concluzii generale. ~n toate cazurile, intervin multiple judec\]i, unele concord\, dar între altele exist\ contradic]ii. Aprecierea potrivirilor sau excluderilor presupune anumite criterii, anumite reguli [i principii. Ansamblul acestora constituie ceea ce se nume[te ra]iune. Immanuel Kant a dezvoltat aceast\ chestiune în capitolul „Dialectica transcendental\” din Critica ra]iunii pure: „Orice cunoa[tere a noastr\ începe cu sim]urile, înainteaz\ de aici spre

192

PSIHOLOGIE GENERAL|

intelect [i sf^r[e[te cu ra]iunea” (Kant, I., p. 283). Intelectul este „facultate a regulilor”, „facultate a unit\]ii fenomenelor cu ajutorul regulilor”. Ra]iunea este „facultate a principiilor”, „facultate a unit\]ii regulilor sub principii” (ibidem, p. 285). Ea „caut\ în ra]ionament s\ reduc\ marea diversitate a cunoa[terii intelectului la cel mai mic num\r de principii” (ibidem, p. 287). „Intelectul constituie pentru ra]iune un obiect, ca [i sensibilitatea pentru intelect. A constitui sistematic unitatea actelor empirice posibile ale intelectului este îndeletnicirea ra]iunii, a[a cum intelectul leag\ prin concepte diversul fenomenelor [i îl subordoneaz\ legilor empirice” (ibidem, p. 518). Folosind limbajul psihologiei de azi, s-ar spune: a[a cum g^ndul are un rol în organizarea [i structurarea percep]iei care cap\t\ un în]eles, în mod similar, principiile g^ndirii asigur\ coeren]a g^ndurilor, succesiunea lor logic\. Ra]iunea este constituit\ din principiile bine cunoscute ale g^ndirii: principiul identit\]ii, al noncontradic]iei, al ter]iului exclus [i al ra]iunii suficiente. Sunt cele mai generale legi ce guverneaz\ ra]ionamentul, asigur\ logica [i caracterul conving\tor al unei demonstra]ii. De[i valoarea lor a fost contestat\ în cadrul dialecticii expuse de F. Hegel, nu e mai pu]in adev\rat c\ atunci c^nd are loc analiza unei situa]ii date [i necesitatea unei comunic\ri, respectarea lor este obligatorie, altfel se ajunge la incoeren]\ [i la imposibilitatea unei discu]ii la obiect. Filosoful din Königsberg vorbe[te ca [i cum ar exista dou\ instan]e, dou\ structuri. ~n fapt, e vorba de o singur\ realitate. A[a cum din embrion se diferen]iaz\ treptat celule variate, unele form^nd mu[chii, altele tendoanele, altele pielea, dar toate se sprijin\ pe structura scheletului, la fel, diferite no]iuni organizeaz\, sistematizeaz\ un mare num\r de experien]e, devenind fiecare un subsistem, este integrat într-un vast sistem potrivit unor reguli asigur^ndu-i unitatea, coeren]a. Aceste legi ale organiz\rii constituie ceea ce numim ra]iune, reazem interior al rigorii succesiunii judec\]ilor, a ra]ionamentelor. Nu înt^mpl\tor se spune despre bolnavii mintali c\ „[i-au pierdut ra]iunea”, deoarece la ei este frapant\ tocmai lipsa de coeren]\ – contradic]iile –, succesiunea g^ndurilor ascult^nd doar de salturile înt^mpl\toare datorate asocia]iilor de idei. I. Kant nu punea legile ra]iunii în rela]ie cu realitatea: „Nu se afirm\ c\ o astfel de unitate trebuie s\ se g\seasc\ în realitate” (ibidem, p. 509). Dar dac\ admitem c\ no]iunile se formeaz\ în activitate [i oglindesc realit\]i exterioare min]ii, se poate sus]ine ipoteza unei rela]ii `ntre structura unitar\ a ra]iunii [i unitatea lumii materiale. Oricum, chiar [i în cazul creierului mamiferelor, a putut fi pus\ în eviden]\ existen]a unor tendin]e de organizare, de unificare.

8. Rezolvarea problemelor A. Dac\ valoarea (corectitudinea) unui ra]ionament constituie obiectul de studiu al logicii, descrierea mecanismului prin care g^ndirea progreseaz\ p^n\ la solu]ionarea problemei reprezint\ principala preocupare a psihologiei g^ndirii. Aceast\ sarcin\ e dificil\, fiindc\ procesul e complex, se desf\[oar\ aproape numai pe plan mintal, [i incon[tientul intervine din plin, ca [i în cazul imagina]iei. C^nd vorbim de existen]a unei probleme? C^nd, în activitatea noastr\, pe plan real ori mintal, înt^mpin\m o dificultate care nu poate fi rezolvat\ imediat cu ajutorul cuno[tin]elor [i priceperilor existente, dac\ situa]ia nu actualizeaz\ automat o schem\ (sau mai multe) adecvat\(e) elimin\rii obstacolului. S-a încercat abordarea acestei teme pe mai multe c\i. Cea mai la îndem^n\ o constituie abordarea introspectiv\. {coala de la Würzburg a introdus un maximum de

193

GÂNDIREA

precizie în acest mod de studiu, ob]in^nd rezultate confirmate, privind rolul imaginilor. Introspec]ia a fost mereu criticat\, în special datorit\ dificult\]ii de a verifica obiectivitatea ei. Ed. Claparède a avut ideea ca, solicit^nd subiectului s\ rezolve o problem\, s\-i impun\ exteriorizarea discu]iei interioare. Metoda este utilizat\ [i azi, d^nd unele rezultate, dar ea scade viteza de g^ndire, implic\ oarecare reconstruc]ie a g^ndurilor [i nu eviden]iaz\ rolul incon[tientului. Un alt procedeu este acela de a propune o problem\ cu material concret [i a observa comportamentul persoanei. A fost utilizat\ de multe ori proba „Turnul din Hanoi”, o construc]ie ce se realizeaz\ prin suprapunerea mai multor trunchiuri de con cu respectarea unor reguli. E vorba de mutarea turnului dintr-un loc în altul, dar av^nd la dispozi]ie doar trei puncte de amplasare [i fiind interzis\ a[ezarea unui fragment mare peste unul mai mic. Se pot distinge trei stiluri de lucru: a) unii se g^ndesc mult [i efectueaz\ pu]ine mi[c\ri reale; b) al]ii fac mai multe încerc\ri, îmbin^ndu-le cu momente de reflec]ie; c) în fine, sunt [i subiec]i care fac foarte multe încerc\ri, oarecum dezordonate, f\r\ pauze de g^ndire. Cel mai eficient s-a dovedit a fi procedeul descris la punctul „b”, c^nd se fac destul de multe mi[c\ri, dar bazate pe o anume strategie. Aceast\ metod\ ne d\ o imagine prea grosier\ asupra procesului, esen]ialul fiind ce se petrece în timpul perioadelor de reflec]ie care dirijeaz\ tentativele concrete. B. Analiza desf\[ur\rii solu]ion\rii problemelor a dus la o serie de constat\ri, eviden]iindu-se variate aspecte. {coala gestaltist\, în special M. Wertheimer, a subliniat rolul percep]iei în rezolvarea unor probleme, [i anume interven]ia unei restructur\ri în sesizarea datelor, care favorizeaz\ g\sirea solu]iei. S\ lu\m exemplul unei probleme de geometrie. Se d\ un patrulater neregulat ABCD (vezi figura 24).

Fig. 24. Rezolvarea unei probleme de geometrie

Mijloacele E [i F ale celor dou\ diagonale se unesc cu mijloacele a dou\ laturi opuse, G [i H. S\ se demonstreze c\ patrulaterul EGFH este un paralelogram. Un geometru solu]ioneaz\ problema în felul urm\tor: EG une[te, prin construc]ie, mijloacele laturilor AD [i BD din triunghiul ABD. Ceea ce înseamn\, conform unei teoreme, c\ EG este paralel cu AB [i egal cu AB/2. De asemenea, HF une[te, tot prin construc]ie, mijloacele laturilor AC [i BC ale triunghiului ABC. Deci [i HF este paralel cu AB [i egal cu AB/2. Rezult\ c\ EG [i HF sunt paralele [i egale, fiind paralele [i egale cu acela[i segment de dreapt\. A[adar, patrulaterul EGFH este un paralelogram (av^nd dou\ laturi paralele [i egale).

194

PSIHOLOGIE GENERAL|

Conform cu analiza psihologic\ a demonstra]iei, esen]ial\ este observarea segmentelor respective ca f\c^nd parte din dou\ triunghiuri cu latura AB comun\. Astfel, dup\ Wertheimer, esen]ial\ este restructurarea percep]iei figurii: nu mai percep segmentele în cadrul poligonului neregulat, ci le v\d incorporate în dou\ triunghiuri cu o latur\ comun\. Gestalti[tii sunt îns\ zg^rci]i în explicarea a ceea ce provoac\ schimbarea punctului de vedere. Psihologii S.L. Rubinstein [i K.A. Slavskaia consider\ modificarea felului de a vedea datele problemei, explic^ndu-se printr-o succesiune a proceselor de analiz\ [i sintez\, analiz\ prin sintez\. ~ntr-adev\r (ar spune ei, pornind de la datele problemei), c\ut\m în memorie teoreme av^nd o rela]ie cu faptul c\ un segment une[te mijloacele unor drepte. Mai devreme sau mai t^rziu, îmi amintesc de acea teorem\ conform c\reia segmentul care une[te mijloacele a dou\ laturi într-un triunghi este paralel cu cea de a treia [i egal cu jum\tatea ei (acesta este un act de sintez\). Reamintirea m\ face s\ reanalizez figura [i s\ descop\r cele dou\ triunghiuri cu o latur\ comun\, ceea ce duce la g\sirea solu]iei. ~n abordarea problemei pot fi dou\ strategii: a) planificarea înainte, c^nd proced\m, cum am ar\tat, pornind de la ceea ce ni se d\ (segmentele unesc dou\ mijloace de dreapte); b) planificarea înapoi, c^nd pornind de la ceea ce ni se cere (figura e un paralelogram), ar însemna s\ dovedim fie c\ laturile sunt dou\ c^te dou\ paralele, fie c\ dou\ dintre laturi sunt paralele [i egale; aceast\ din urm\ cerin]\ ne poate duce la aceea[i teorem\ ca [i primul mod de abordare. C. Nu întotdeauna solu]ia poate surveni exclusiv printr-o restructurare a percep]iei ini]iale. A[a cum a demonstrat Ed. Goblot, în multe cazuri se cere o transformare a figurii, a expresiilor, a situa]iilor, efectuarea unor ac]iuni mintale, a unor opera]ii. Imaginarea unor opera]ii corespunz\toare este cheia succesului în asemenea probleme. ~n general, solu]ionarea problemelor presupune: a) o analiz\ a datelor; b) o analiz\ a scopului, a situa]iei finale [i c) transformarea acestor date – opera]iile implicate. Aceste opera]ii sunt calificate ca „operatori”. Un operator poate fi o ac]iune fizic\ urm\rind transformarea situa]iei date sau poate fi o ac]iune mintal\, o opera]ie cognitiv\ transform^nd o cuno[tin]\ în alta. ~n fiecare domeniu al cunoa[terii exist\ operatori specifici: în chimie e vorba de utilizarea anumitor reactivi, în fizic\, de modificarea structurii unui aparat, în matematic\, a[a cum am v\zut, de transform\ri ale expresiilor etc. Un specialist cunoa[te un num\r mare de operatori [i încearc\ utilizarea lor. ~n problemele dificile e nevoie de combinarea sau chiar de modificarea lor esen]ial\, pornind de la analiza datelor concrete ale problemei. Aici intervine imagina]ia – func]ie cu pondere evident\ în rezolvarea problemelor. Solu]ia necesit\ uneori acumularea de noi informa]ii: noi observa]ii, experien]e, lectura unor c\r]i [i articole de specialitate. Alteori, se impune împ\r]irea problemei în subprobleme, în etape, obiective par]iale (a[a cum, în clasele primare, se dau probleme de acest tip: Ionel a cump\rat rechizite de 3000 de lei, Sandu a cheltuit cu 1000 mai mult, iar Elena cu 2000 mai pu]in dec^t ceilal]i doi împreun\; c^t a cheltuit Elena?). Uneori se fac încerc\ri, folosind operatori cunoscu]i, care nu duc la rezolvare, dar produc schimbarea situa]iei, a datelor, put^nd sugera mai u[or solu]ia. ~ncerc\rile clarific\ mai bine restric]iile problemei [i deschid noi posibilit\]i de ac]iune. Solu]ia final\ implic\, în problemele grele, transformarea operatorilor cunoscu]i, îmbinarea schemelor ce stau la baza lor, ob]inerea de noi procedee de ac]iune. La ele se ajunge, în multe cazuri, prin transfer al rezolv\rii g\site în probleme mult deosebite, uneori chiar din alte domenii.

195

GÂNDIREA

Intervine analogia, procedeu specific al imagina]iei creatoare. Cum am mai amintit, imagina]ia are un rol incontestabil în procesul de g^ndire, cu at^t mai mare cu c^t problema e mai pu]in obi[nuit\. C^nd e vorba de inova]ii majore, încerc\rile par uneori absurde, par a înc\lca legile logicii, p^n\ se realizeaz\ o schimbare radical\ a punctului de vedere. Am v\zut c\ solu]ia final\ poate surveni subit, pe nea[teptate ori treptat, în succesiunea unor progrese par]iale. Dat fiind rolul imagina]iei, obstacolele înt^mpinate în rezolvarea de probleme sunt cele descrise la capitolul respectiv: a) rigiditatea unor algoritmi, a unor structuri sau concep]ii înr\d\cinate. De exemplu, în figura 25 a se dau 9 puncte [i se cere ca ele s\ fie reunite prin numai 4 linii.

a b Fig. 25. Unirea a 9 puncte prin 4 linii

A[a cum se vede în fig. 25 b, solu]ia nu e dificil\. De obicei, problema nu poate fi rezolvat\, deoarece subiec]ii presupun c\ nu trebuie dep\[it conturul p\tratului, condi]ie care nu figureaz\ printre cerin]e. Un stereotip înr\d\cinat privind forma privilegiat\ a p\tratului împiedic\ g\sirea solu]iei. b) fixitatea func]ional\, tendin]a de a utiliza anumite obiecte numai potrivit func]iei, utiliz\rii lor obi[nuite. ~n acest sens, este semnificativ\ o experien]\ efectuat\ de N. Maier. ~ntr-o înc\pere, at^rna de plafon o fr^nghie. De un perete era fixat\ o alta. Se cerea subiec]ilor s\ lege cele dou\ fr^nghii. Dar ele erau în a[a fel a[ezate, înc^t o persoan\ nu izbutea s\ ajung\ la cea vertical\ ]inând-o în m^n\ pe cealalt\. Solu]ia era s\ imprime o oscila]ie pendular\ fr^nghiei verticale, ca s\ poat\ fi prins\. Pentru aceasta, trebuia s\ at^rne de ea un obiect greu. ~n camer\ erau puse dou\ asemenea obiecte: un electromotor [i un întrerup\tor mare. ~n prealabil, subiec]ii au fost pu[i s\ fac\ o experien]\ într-un laborator al\turat. Unii au folosit electromotorul, iar al]ii erau pu[i în situa]ia utiliz\rii întrerup\torului. Introdu[i pe r^nd în camer\, s-a observat c\ cei care au lucrat cu electromotorul au ales ca greutate întrerup\torul, evitat îns\ de acei care-l utilizaser\ pe cel din urm\. Persoanele supuse la aceea[i prob\, f\r\ a fi participat la vreun experiment anterior, au ales fie o pies\, fie alta, nemanifest^nd nici o preferin]\. S-a dovedit c\ func]ia anterioar\ face ca un obiect s\ par\ mai pu]in disponibil pentru alta (dup\ Ro[ca, Al., 1976, p.305). Rigiditatea se poate manifesta [i sub forma unei orient\ri, a unei atitudini (un set) adoptate. A. Luchins a propus unor studen]i o serie de probleme numerice complicate. De pild\: avem dou\ vase, unul de 5 litri [i altul de 7 l. Cum proced\m pentru a ob]ine 8 litri m\sura]i exact? Rezolvarea presupune o serie de manipul\ri: umplem vasul de 5 litri [i îl golim în cel de 7 litri. Aici va r\m^ne un gol de 2 litri. Umplem din nou vasul de 5 litri [i turn\m con]inutul în cel\lalt vas. R\m^n 3 litri în vasul de 5. Golim vasul de 7 litri [i turn\m în el cei 3 litri existen]i în vasul de 5.

196

PSIHOLOGIE GENERAL|

Umpl^nd din nou vasul de 5, vom avea împreun\ cu cei 3 litri din vasul cel mare, exact 8 litri. Dup\ ce subiec]ii au avut de solu]ionat mai multe asemenea probleme, dintr-o dat\ Luchins le propunea una extrem de simpl\: avem un vas de 2 litri [i un altul de 6. S\ se ob]in\ 4 litri. Or, s-a constatat c\ subiec]ii nu observau imediat simplitatea problemei [i se chinuiau imagin^nd tot felul de combina]ii complicate. Orientarea spre „probleme dificile” împiedica perceperea situa]iei reale. Rolul imagina]iei fiind evident în cazul procesului de solu]ionare a problemelor [i mecanismul psihologic al acestei func]ii fiind prea pu]in cunoscut, nici demersul g^ndirii nu este înc\ elucidat, dec^t în cazul unor probleme facile, c^nd sunt suficien]i algoritmii bine cunoscu]i. Reiese necesitatea unei plasticit\]i intelectuale, a unor scheme u[or modificabile, susceptibile de noi structur\ri. Este evident rolul opera]iilor intelectuale reversibile, al capacit\]ii de dezbatere pe plan mintal, al ipotezelor. Cert\ este marea însemn\tate a varia]iei experien]elor, informa]iilor [i a necontenitei prelucr\ri pe plan mintal a observa]iilor, supozi]iilor. Una din recomand\rile marilor savan]i este: s\ ne g^ndim mereu la problema pe care vrem s\ o solu]ion\m. Nici o descoperire important\ nu s-a f\cut f\r\ a fi precedat\ de luni [i ani de încordat\ str\danie, chiar atunci c^nd solu]ia a venit pe nea[teptate.

9. ~n]elegerea ~ntelegerea este un rezultat, par]ial sau final, al unui proces de g^ndire. Ea const\ în stabilirea unei rela]ii importante între ceva necunoscut [i ceva dinainte cunoscut. Exist\ o în]elegere nemijlocit\, direct\, bazat\ pe o experien]\ repetat\ anterior: cuvintele limbii materne, fenomenele familiare, atitudinile obi[nuite ale celor din jur se în]eleg imediat, f\r\ nici un efort. ~n]elegerea mijlocit\ este cea care se ob]ine în urma unor eforturi actuale de g^ndire, eforturi de scurt\ durat\, ori, dimpotriv\, dificile, solicit^nd timp îndelungat. Valoarea actului de în]elegere este în func]ie de natura leg\turii stabilite. Eu pot constata c\ [oferul care conduce ast\zi autobuzul este acela[i cu cel aflat la volan acum dou\ zile. Dar aceast\ rela]ie nu are însemn\tate dec^t dac\ am avut ocazia s\ observ priceperea [i calmul s\u, care m\ pot lini[ti în ce prive[te riscurile c\l\toriei de azi. Se pot stabili mai multe feluri de rela]ii între cuno[tin]e. Adesea, în]elegerea se realizeaz\ incluz^nd un caz individual într-o clas\. De exemplu, v\d furi[^ndu-se în apropiere un mic animal; observ^ndu-l cu aten]ie, recunosc un dihor, ceea ce-mi permite s\ pot prevedea comportamentul s\u imediat. ~n cazul fenomenelor fizice, în]elegerea se realizeaz\ în special c^nd determin cauza lor: [tiu ce este curcubeul c^nd aflu c\ el se formeaz\ prin descompunerea luminii în pic\turile de ploaie. ~n ce prive[te comportamentul uman, a-l în]elege înseamn\ a cunoa[te motivul de baz\. De pild\, un profesor `l ascult\ la lec]ie pe un elev care, de obicei, se prezint\ slab, dar ast\zi r\spunde destul de bine, înc^t îi pune nota 8. Dar, în loc s\ se bucure, [colarul d\ evidente semne de sup\rare. Dasc\lul va în]elege aceast\ manifestare afl^nd motivul: tat\l copilului îi promisese paticiparea la un spectacol de circ dac\ ia m\car nota 9. Ori 8 fiind sub pragul fixat, necazul s\u e lesne de în]eles. ~n]eleg^nd diferite obiecte, fapte, fenomene stabilim acel vast sistem organizat de leg\turi, duc^nd la memoria semantic\, la formarea de re]ele semantice, la sistemul ierarhizat al no]iunilor care înlesnesc în]elegerea de noi situa]ii [i solu]ionarea unor probleme complexe. O chestiune greu de clarificat o constituie modul cum decurge în]elegerea unui text complex, a unui text [tiin]ific. A. Smirnov a studiat aceast\ chestiune, c\ut^nd s\

GÂNDIREA

197

stabileasc\ evolu]ia procesului, atunci c^nd se urm\re[te o în]elegere profund\, viz^nd [i o temeinic\ asimilare a textului. La prima lectur\, nu se realizeaz\ dec^t o fragmentare a textului, o grupare a ideilor dup\ în]elesul lor. Uneori îns\ suntem nevoi]i s\ schimb\m în minte locul unei idei: una aflat\ spre sf^r[it, dar care precizeaz\ în]elesul celor din primul fragment, e luat\ în considerare la început. La a doua lectur\, se înregistreaz\ o nou\ faz\: acum desprindem ideea principal\ din fiecare fragment. ~n minte, ea îmbrac\ forma unui titlu. Este o deosebire între titlu [i idee: aceasta afirm\ ceva explicit, pe c^nd titlul d\ numai o indica]ie. De exemplu: „timpul probabil de m^ine” este un titlu, dar „m^ine va fi timp frumos” este o judecat\. ~n etapa a treia, ideile principale, titlurile sunt organizate [i sistematizate form^nd un plan mintal similar cu tabla de materii a unei c\r]i. Prin toate aceste opera]ii, textul este nu numai în]eles, dar [i, în mare parte, memorat. Ideile centrale îns\ au nevoie de o sus]inere proprie care se realizeaz\ stabilind leg\turi („corela]ii” – spune A. Smirnov) cu bagajul cuno[tintelor anterioare. Pe m\sur\ ce aceste rela]ii cap\t\ un caracter esen]ial, asimilarea textului este mai bine realizat\. Prelucrarea descris\ a materialului se realizeaz\ de la sine, chiar dac\ nu ne d\m seama. Urm\rirea ei în mod con[tient poate avea un efect benefic. ~n spatele acestor transform\ri ale textului, descrise de Smirnov, ac]ioneaz\ numeroase opera]ii mintale. Descompunerea în fragmente este o opera]ie de analiz\, intitularea implic\ o abstractizare, alc\tuirea planului mintal presupune un efort de sintez\, iar corela]iile realizeaz\ [i oarecare generaliz\ri. Pe l^ng\ acestea, intervin [i ac]iunile mintale, opera]ii specifice. C^nd schimb în minte locul unei idei, e ca [i c^nd a[ muta un obiect dintr-un loc în altul. Intitularea nu e altceva dec^t imaginarea lipirii de etichete. Dar cel mai important aspect este acela al discu]iei interioare care apare o dat\ cu o nel\murire în text. Dac\ nu pot s\-mi r\spund întreb\rii ce-mi apare în minte, recurg la alte c\r]i sau la discu]ii reale cu alte persoane. ~n mod obi[nuit, cele mai multe nel\muriri le rezolv singur, revenind asupra textului. Aceast\ discu]ie imaginat\ duce la distingerea a ceea ce este esen]ial de ceea ce este secundar, deci la o temeinic\ în]elegere, la includerea noilor idei în sistemul cuno[tin]elor noastre. Noile rela]ii stabilite prin lectur\ aprofundat\ aduc preciz\ri no]iunilor asimilate, pot produce modific\ri în sistematizarea lor, dup\ cum introduc [i alte concepte în memoria semantic\, incluz^ndu-le în rela]iile semantice existente. De aceea, asimilarea unui text [tiin]ific asigur\ noi posibilit\]i de studiu [i de solu]ionare a unor diferite categorii de probleme. Cu totul alta este situa]ia în cazul c^nd textul este citit doar cu preocuparea de a-l memora, f\r\ s\ existe str\duin]a aprofund\rii în]elesurilor. Structurarea lui se face superficial, corela]iile sunt reduse, [i materialul r\m^ne ca un corp str\in în intelect. Din aceast\ cauz\, nici memorarea nu poate fi temeinic\. Mai grav este c\ aceste cuno[tin]e înv\]ate mecanic sunt lipsite de plasticitate [i nu pot fi utilizate în mod real, nici în teorie, nici în practic\. De aceea, alfabetizarea m\rginit\ la descifrarea literelor [i cuvintelor nu folose[te dec^t la sesizarea sau transmiterea unor informa]ii elementare. {tie s\ citeasc\ doar cel capabil s\ analizeze, s\ interpreteze un text abstract, în a[a fel înc^t s\ [i-l însu[easc\, în sensul ca ideile s\ devin\ ale lui, s\ fie incluse în sistemul s\u de cuno[tin]e, în „organismul” acesta complex alc\tuit din idei [i convingeri, care s\-i permit\ o mai bun\ orientare în societate, un progres continuu în munc\ [i în aspira]ia sa spre o via]\ luminat\.

198

PSIHOLOGIE GENERAL|

C APITOLUL XVI

MOTIVA}IA 1. Natura motivelor P^n\ acum am studiat procesele cognitive, cele care ne furnizeaz\ informa]ii despre mediul ambiant. ~n vederea adapt\rii, omul reac]ioneaz\ în func]ie de aceste informa]ii. Totu[i, conduita uman\ nu se poate explica numai prin cunoa[terea situa]iei, a[a cum spera J. Watson c^nd a pretins s\ studiem doar stimulii [i reac]iile (S-R). Nu e posibil\ o astfel de psihologie, fiindc\ la aceia[i stimuli, în exact aceea[i situa]ie, dou\ persoane pot reac]iona în mod cu totul diferit. La un meci de fotbal, c^nd se marcheaz\ un gol, partizanii echipei respective sunt în culmea entuziasmului, pe c^nd sus]in\torii echipei adverse sunt în pragul disper\rii. Interesul, motivul principal este acela care determin\ modul de reac]ie al persoanei – nu doar situa]ia. ~nc^t formula sintetiz^nd determinismul psihologic este R=f(S,P), în care R este reac]ia, S – stimulul, iar P este persoana, privit\ în special din punctul de vedere al motiva]iei. Motivul este acel fenomen psihic ce are un rol esen]ial în declan[area, orientarea [i modificarea conduitei, iar motiva]ia e constituit\ din ansamblul motivelor, mai bine zis din structurarea tuturor motivelor, întruc^t ele nu sunt pe acela[i plan. Un motiv este o cauz\ principal\ a unui comportament. Nu orice cauz\ este un motiv. O detun\tur\ puternic\ ne face s\ tres\rim, ea este cauza reac]iei noastre, dar nu spunem c\ ar fi „motivul” tres\ririi. Motivul este o cauz\ intern\ a conduitei noastre. La baza motiva]iei ar sta un principiu din biologie, cel al homeostaziei, potrivit c\ruia organismele tind s\-[i men]in\ aceea[i stare, un anume echilibru constant, cu toate modific\rile mediului. C^nd echilibrul este perturbat, atunci fiin]a vie reac]ioneaz\ în vederea restabilirii lui. Dezechilibrele se traduc pe planul psihic prin apari]ia unei trebuin]e: nevoia de hran\, de ap\, de c\ldur\ etc. Trebuin]a este tocmai o tr\ire a unei st\ri de dezechilibru, provocat\, de obicei, de o lips\. Dar nu tot ceea ce re]inem ca o necesitate are o cauz\ nativ\. Sunt multe trebuin]e formate în cursul existen]ei: nevoia de a fuma, de a vedea un film, dorin]a de a te plimba cu automobilul (dorin]a fiind o trebuin]\ con[tient\ de obiectul ei) etc. Toate acestea se formeaz\, fiind produsul experien]ei, al civiliza]iei care, satisf\c^nd unele nevoi, creeaz\ [i altele noi. Nici ipoteza conform c\reia motivele [i-ar avea sursa într-un deficit nu se verific\ în toate cazurile. De exemplu, [oarecii, f\r\ s\ fie fl\m^nzi, se plimb\ [i examineaz\ un labirint gol, activitate ce le poate înlesni înv\]\rea c\ii de urmat c^nd se introduce hran\ în acel aparat. Apoi cimpanzeii, dac\ le punem în cu[c\ un z\vor mai complicat, nu se las\ p^n\ nu-l demonteaz\ în buc\]i. Mont^ndu-l din nou [i repun^ndu-l la îndem^na lor, sunt în stare s\-l descompun\ de nenum\rate ori. ~n ambele cazuri e vorba de curiozitate, iar în al doilea intervine [i impulsul spre manipulare – dar acestea nu provin din nici un deficit. Charlotte Bühler, studiind copii foarte mici (din primii ani de via]\), a constatat la ei, pe l^ng\ motive în rela]ie cu foamea, setea, nevoia de ocrotire, [i un activism f\r\

MOTIVA}IA

199

r\d\cini „homeostatice”: a) tendin]a de a cunoa[te, de a explora mediul înconjur\tor; b) impulsul spre manipularea obiectelor [i chiar c) tendin]a care ar urm\ri „influen]area creatoare a mediului”, încercarea de a transforma ceea ce înt^lne[te în jur. Astfel, înc\ din copil\rie, se v\de[te tendin]a de dominare a mediului, at^t de caracteristic\ speciei umane. Ea este îns\ efectul unui surplus de energie, nu al unui deficit. Studiile encefalografice arat\ prezen]a unei activit\]i electrice a creierului chiar [i în somnul lent. Exist\ energie nervoas\ ce caut\ s\ se declan[eze. Evident apare acest fenomen în nuvela lui N. Gogol, Taras Bulba, unde eroul este conduc\tor al unei o[ti de cazaci (inamici înver[una]i ai t\tarilor, a c\ror expansiune spre vestul Europei au împiedicat-o). Era pace [i Taras Bulba se plictisea; organiza v^n\tori, f\cea exerci]ii militare, dar acestea nu-l satisf\ceau, dorea o înfruntare militar\ autentic\. {i atunci, adun\ comandan]ii militari ca s\ pl\nuiasc\ o diversiune, pentru a-i asmu]i pe t\tari. Apare clar\ nevoia de tensiune [i de ac]iune violent\, cu mare consum de energie. Aceast\ trebuin]\ de excita]ie, de activitate a reie[it din experien]ele efectuate înainte de a se lansa în spa]iu cosmonau]ii. Se urm\reau efectele unei priv\ri totale de stimul\ri, situa]ie ce s-ar putea înt^lni în zborul din cosmos. Subiectul era îmbr\cat într-un costum de scafandru, izolat fonic [i cufundat în ap\ la o temperatur\ aleas\ în a[a fel, înc^t s\ nu resimt\ nici cald, nici rece, iar senza]iile tactile nu aveau cum s\ se produc\ (except^ndu-le pe cele discrete [i uniforme provocate de îmbr\c\minte). Av^nd ochii acoperi]i [i atrac]ia gravit\]ii fiind anihilat\ de presiunea apei, privarea senzorial\ devenea aproape total\. Or, s-a constatat c\ persoana respectiv\ era foarte incomodat\ [i începea s\ aib\ halucina]ii penibile. Subiec]ii preferau s\ fie expu[i la solicit\ri care cereau mari eforturi, dec^t s\ repete situa]ia de privare senzorial\. ~nc^t lipsa senza]iilor, a oric\rei surse de tensiune este în contradic]ie cu starea psihic\ normal\ [i provoac\ tulbur\ri. De altfel, sunt multe ocupa]ii de „timp liber” în care oamenii caut\ s\-[i cheltuiasc\ resursele energetice excedentare (de exemplu, alpinismul). Desigur, declan[area unei ac]iuni este în func]ie de cunoa[terea unei situa]ii. Dar e o mare gre[eal\ s\ afirmi, a[a cum fac unii psihologi cognitivi[ti, c\ reac]iile noastre, comportamentul sunt o func]ie a proceselor cognitive. Acestea, dac\ nu exist\ o tensiune, un impuls corespunz\tor, nu pot cauza nici o mi[care. Dimpotriv\, cel pu]in la copii, apar mi[c\ri impulsive, f\r\ nici o leg\tur\ cu procesele cognitive.

2. Moduri [i variet\]i de motive Trebuin]a traduce o stare de dezechilibru. Ea d\ na[tere la tendin]e (unii prefer\ termenul sinonim de „impuls”) care const\ într-o pornire c\tre mi[care, c\tre o ac]iune. Se poate spune chiar c\ tendin]a este un început de mi[care, fiindc\ miograful arat\ prezen]a unei slabe excita]ii musculare, c^nd ea apare. ~n fapt, tendin]a, dac\ nu înt^mpin\ un obstacol, declan[eaz\ una sau mai multe mi[c\ri. Dar, în acela[i moment, apar mai multe tendin]e. C^nd sunt contrare, ele se inhib\ [i ac]iunea nu are loc (un copil ar întinde m^na dup\ un obiect interzis de p\rin]i, dar con[tiin]a pedepsei declan[eaz\ un impuls mai puternic [i fapta nepermis\ nu are loc). ~n domeniul vie]ii psihice, cauzele principale sunt finale, vizeaz\ anumite scopuri. Acestea pot s\ fie sau nu con[tiente. C^nd trebuin]a este con[tient\, vorbim de dorin]\. Tendin]a con[tient\ de scopul ei este denumit\ „inten]ie”. Dar între scopul urm\rit con[tient [i cel real, care poate fi incon[tient, sunt uneori mari deosebiri. Mama vitreg\ care refuz\ s\-i cumpere rochii noi fiicei so]ului s\u, spune la toat\

200

PSIHOLOGIE GENERAL|

lumea ([i chiar crede) c\ se împotrive[te, fiindc\ nu vrea ca aceasta s\ ajung\ o fiin]\ cochet\, adev\ratul motiv fiind îns\ antipatia ei puternic\ fa]\ de feti]a respectiv\. ~n via]a noastr\ cotidian\, nu ne punem tot timpul probleme referitoare la motiva]ia celor din jur. C^nd conduita este una comun\, obi[nuit\, nimeni nu se g^nde[te la motiva]ie (Peters, P., pp. 32-33): N vine în fiecare zi la serviciu, î[i întocme[te lucr\rile ce-i revin, apoi pleac\ acas\. Nu se pune întrebarea de ce o face. Motivul general este acela de a-[i asigura un mijloc de existen]\, se mai adaug\ poate [i con[tiin]a unei obliga]ii fa]\ de familie, supunerea la reguli respectate de to]i cei din jur [.a. Ne punem întreb\ri referitoare la motiva]ie atunci c^nd apar comportamente mai pu]in obi[nuite: N vine de obicei cu tramvaiul; azi a venit cu un taxi [i îmbr\cat ca pentru o ceremonie solemn\. De ce? Uneori motiva]ia se contope[te cu îns\[i ac]iunea la care ea d\ na[tere; c^nd cineva cite[te o carte pentru pl\cerea pe care i-o procur\ sau exploreaz\ o pe[ter\ pentru a-[i satisface curiozitatea, vorbim de motiva]ie intrinsec\. Dac\ îns\ ac]iunea desf\[urat\ reprezint\ doar un mijloc pentru realizarea unui scop, atunci motiva]ia ei este extrinsec\ (elevul care înva]\ ca s\ fac\ pl\cere mamei sale, de[i materia respectiv\ îi displace). ~n anumite condi]ii, o motiva]ie extrinsec\ poate da na[tere uneia intrinseci. C^nd se încearc\ îns\ o clasificare detaliat\ a motivelor, apar dificult\]i foarte mari, fiindc\ în cursul dezvolt\rii societ\]ii, o dat\ cu perfec]ionarea uneltelor [i cu ameliorarea condi]iilor de trai, trebuin]ele [i tendin]ele s-au diversificat, s-au înmul]it considerabil. Astfel a ap\rut [i o problem\ de natur\ filosofic\: oare civiliza]ia e în avantajul individului, dac\ ea multiplic\ trebuin]ele? ~nc\ din antichitate, Diogene, care dormea într-un butoi, considera inutile [i d\un\toare mijloacele de sporire a confortului. Asist^nd la nenum\ratele preten]ii ce le poate ridica un t^n\r care se na[te din p\rin]i boga]i, te po]i întreba dac\ pozi]ia filosofului grec n-ar fi totu[i just\. ~ns\ înmul]irea trebuin]elor se produce în condi]iile în care satisfacerea celor vitale se face ast\zi mult mai facil dec^t în mileniile trecute – înc^t problema e mai complex\ dec^t poate p\rea. Pentru psiholog, nu numai num\rul mare de trebuin]e creeaz\ probleme, ci [i complexitatea modului lor de satisfacere. La începutul secolului, McDougall, pentru a explica diferite conduite, a sus]inut existen]a a numeroase instincte. Sub influen]a sa a ap\rut o adev\rat\ mod\ de a explica fiecare conduit\ printr-un instinct, prin ereditate. ~n 1924, un psiholog a examinat 100 de lucr\ri psihologice publicate în acei ani [i a g\sit 14.046 ac]iuni umane justificate prin instincte, prin impulsuri ereditare specifice. Aproape fiecare ac]iune era explicat\ printr-o tendin]\ aparte. Era o abandonare a [tiin]ei, a încerc\rii de a explica fenomenele. Situa]ia se poate în]elege [i prin faptul c\ în orice activitate orientat\ spre un scop, se observ\ mai multe aspecte, mai multe momente [i nu este u[or s\ stabile[ti care este cel esen]ial, domin^ndu-le [i influen]^ndu-le pe celelalte. S\ lu\m exemplul instinctului sexual, cu certitudine înn\scut, dar care implic\ mai multe momente, mai multe aspecte: tendin]a de a intra în vorb\ cu o persoan\ de sex contrar, tendin]a de comportament amabil, curtenitor, impulsul de a privi nudit\]i, mi[c\ri de apropiere, de proprie dezgolire (exhibi]ionism), impulsul de unire fizic\ [i de mi[c\ri corespunz\toare. Care dintre ele este cel esen]ial? Probabil ultimul men]ionat. Celelalte deriv\ din interferen]a acestuia cu situa]iile [i interdic]iile sociale, sunt adapt\ri ale direc]iei instinctive în raport cu comportamentul civilizat, înv\]at. A vedea îns\ în fiecare ac]iune un instinct aparte înseamn\ a nega orice rol al înv\]\rii, al progresului [i al complic\rii conduitei umane. A[a cum schema constituie

MOTIVA}IA

201

o structur\ permi]^nd o adaptare la condi]ii similare, tot a[a unele tendin]e intense se pot diversifica, d^nd na[tere unui comportament plastic, adaptat condi]iilor reale din exterior. ~nc^t sunt legitime încerc\rile de a grupa principalele motive în c^teva direc]ii fundamentale. Aceasta a fost preocuparea unui eminent filosof german, din prima jum\tate a secolului nostru, [i anume Eduard Spranger. El a descris ceea ce e denumit de el Lebensformen – forme de existen]\, subliniind motiva]iile dominante ce se pot constata, purific^nd oarecum structurile individuale. Ar fi, dup\ Spranger, [ase forme fundamentale: a) tipul teoretic, preocupat de cunoa[terea adev\rului, de studii [tiin]ifice sau filosofice; b) tipul economic, avid de bani, de bog\]ie; c) tipul estetic ce î[i închin\ via]a frumosului din natur\ [i art\; d) tipul social, prietenos, sociabil, preocupat de soarta celor mul]i, de opere caritabile; e) omul politic, dornic de putere, de a domina pe ceilal]i; f) omul religios, orientat c\tre absolut, c\tre ceea ce dep\[e[te posibilit\]ile cunoa[terii umane. Aceast\ clasificare a avut un mare ecou în psihologia primei jum\t\]i a secolului, ba chiar [i dup\ cel de-al doilea r\zboi mondial, c^nd G. Allport (împreun\ cu P. Vernon [i G. Lindzey) a elaborat un chestionar prin care se urm\re[te stabilirea ponderii celor 6 valori (aspira]ii fundamentale) la o persoan\. El a ob]inut rezultate mul]umitoare, dar a observat c\ tipologia lui Spranger „se aplic\ cel mai bine la oamenii care au un nivel destul de înalt de educa]ie [i experien]\” [i c\ se neglijeaz\ „valorile pur senzuale” (Allport, G., p. 453). Deci aceast\ clasificare se v\de[te a fi incomplet\. Mai cuprinz\toare este cea întocmit\ de H. Thomae, care vorbe[te de „tematicile existen]ei”, preocup\ri fundamentale, în spatele c\rora stau motive stabile. Sunt descrise tot [ase domenii, dar în cadrul unora sunt indicate mai multe preocup\ri. Astfel: a) tematica reglativ\ cuprinde domeniul trebuin]elor vitale: de hran\, ap\, c\ldur\, adic\ nevoile de ordin material, care în lumea civilizat\ depind de bani. Dar sunt incluse aici tematica erotic\ [i frica, preocuparea pentru propria securitate. Credem c\ ar trebui ad\ugate înc\ dou\ subteme: 1) agresivitatea – pe care S. Freud o considera un instinct fundamental, ceea ce e discutabil, dar este o motiva]ie prezent\, de exemplu, în r\zbunare – [i 2) tendin]a p\str\rii echilibrului sufletesc, men]ionat\ de Charlotte Bühler, A. Maslow [.a. (tentativa de a sc\pa de o mare tensiune nervoas\ provocat\ de o mare nedreptate ori o nenorocire [i care se diminueaz\ fie printr-un mare efort fizic, fie prin alcool ori, în mod dezastruos, prin droguri). b) tematica integr\rii sociale, nevoia de societate, de comunicare, colaborare, tendin]a de a ajuta pe cei în dificultate. c) tendin]a spre ridicarea social\: ambi]ia, dorin]a de a dep\[i pe al]ii, de a-i conduce. d) activarea existen]ei, nevoia unei variet\]i, fuga de monotonie [i plictiseal\, dorin]a de a c\l\tori, a participa la spectacole, „a te distra”, de aventur\ chiar. Aici ar intra [i c\utarea tensiunii, prezent\, de pild\, la alpinist. e) tematica creativ\ ori a realiz\rii de sine: Ea cuprinde nu doar dorin]a crea]iei pe t\r^mul [tiin]ei ori al artei, dar [i nevoia de a fi competent, de a [ti multe, de a-]i realiza aptitudinile într-un domeniu sau altul ([i în sport, desigur). f) tematica normativ\ – referitoare la tendin]a supunerii la normele [i regulile sociale: ascultarea de p\rin]i, efectuarea stagiului militar, p\strarea convenien]elor.

202

PSIHOLOGIE GENERAL|

Se observ\ lesne o gam\ mult mai larg\ de motive, aspira]ii, dou\ din ele nefigur^nd deloc în tipurile lui Spranger (activarea existen]ei [i tematica normativ\). Aceste motive sunt aproape toate prezente la orice om, dar nu în aceea[i propor]ie. La fiecare sunt c^teva dominante, iar altele apar extrem de rar [i fugitiv. Apoi, în orice activitate mai sus]inut\, sunt prezente, de obicei, mai multe motive: un student înva]\ cu s^rguin]\, dorind s\-[i realizeze aptitudinile în profesia de medic. Se mai adaug\ îns\ [i preocuparea pentru un nivel material ridicat [i aspira]ia de a face parte dintr-o categorie social\ pre]uit\, de a corespunde a[tept\rilor p\rin]ilor sau logodnicei, de a-i ajuta pe oamenii în suferin]\... Complexitatea motiva]iei umane constituie o deosebire major\ fa]\ de animalele superioare. Un alt aspect diferen]iator îl constituie distan]area sa de motiva]ia pur biologic\: g\sim interese de ordin moral, estetic [i intelectual care pot ocupa un loc important în preocup\rile omului. Apoi factorul cognitiv are o pondere mult mai mare: aprecierea situa]iilor, prevederea, planificarea joac\ un rol important. ~n fine, societatea are o influen]\ major\: opiniile, atitudinile celor din jur, familia, colegii, conduc\torii modeleaz\ dorin]ele, aspira]iile noii genera]ii. Rolul mentalit\]ii grupului social e foarte vizibil în dialogul relatat de un misionar care discuta (la începutul secolului nostru) cu un indian american: Misionarul: „Frate, de ce nu mergi într-un ora[ mare pentru a lucra într-o uzin\?” Indianul: „{i ce va fi dac\ lucrez?” – „Ai bani [i po]i avea multe.” – „Ei, [i?” – „Po]i ajunge [ef, ai mul]i bani, po]i fi chiar director.” – „Ei, [i ce?” – „Po]i ajunge s\ ai at^t de mul]i bani, înc^t s\ nu mai ai nevoie s\ munce[ti!” – „Dar, om cu fa]a palid\, este tocmai ceea ce fac acum! De ce s\-mi fac at^tea griji pentru ca s\ ajung la ceea ce fac acum? Omul alb are în pieptul s\u un ocean în mi[care, pe c^nd noi ceilal]i, indienii, noi privim stelele [i vis\m la ele.” De[i replicile misionarului n-au fost prea adecvate, mentalitatea indianului reiese clar. Pe el nu-l interesa deloc confortul, ca s\ fac\ eforturi mari. Acest fel de a vedea constituie unul din factorii care explic\ de ce indienii au r\mas la periferia civiliza]iei americane. ~n cele ce urmeaz\, vom analiza mai am\nun]it c^teva din motivele principale ale activit\]ii umane.

3. Foamea [i setea A. a) Foamea [i setea sunt trebuin]e homeostatice, provenind din deficite materiale înregistrate de organism. Care este mecanismul declan[\rii foamei? Cele mai evidente semnale ale foamei sunt senza]iile legate de stomac: senza]ia de gol [i contrac]iile sale. Introduc^ndu-se un balon în stomac, s-au putut înregistra mi[c\rile stomacului gol; ele concord\ cu senza]iile nepl\cute, dureroase de foame. Dar, t\indu-se nervii stomacului (la [oareci), comportamentul specific foamei totu[i a reap\rut. Senza]ile înregistrate de mucoasele gurii au [i ele un rol: oper^nd esofagul unui c^ine în a[a fel înc^t hrana s\ se scurg\ în afar\, f\r\ s\ ajung\ în stomac, c^inele hr\nit a dat semne c\ s-a s\turat. Sa]ietatea apare îns\ [i c^nd hrana este introdus\ direct în stomac, f\r\ a trece prin cavitatea bucal\. Rolul esen]ial par a-l avea anumi]i centri localiza]i în hipotalamus; excitarea lor electric\ (folosindu-se microelectrozi) provoac\ senza]ii [i un evident comportament de foame. Al\turi de ace[tia, exist\ centrii care, fiind excita]i, declan[eaz\ impresia [i reac]iile de sa]ietate ([oarecii foarte fl\m^nzi se lini[tesc [i nu mai consum\ hran\). Dar în mod natural ce excitan]i

MOTIVA}IA

203

stimuleaz\ în mod specific ace[ti centri? Desigur compozi]ia s^ngelui, chimismul s\u. Probabil combina]ia de glucoz\, acizi gra[i [i aminoacizi. Chestiunea nu e îns\ simpl\, fiindc\ diabeticii, care au exces de glucoz\ în s^nge, sunt mereu fl\m^nzi. Pofta de m^ncare poate fi îns\ trezit\ [i prin anume senza]ii olfactive [i gustative (de aici rolul aperitivului). O influen]\ au [i obi[nuin]ele: dac\ servim masa mereu la aceea[i or\, dup\ un timp ni se face foame la or\ fix\. Foamea are [i un aspect calitativ. ~n primul an de via]\, un copil pus în situa]ia de a alege între ulei, miere, vin [i lapte, prefer\ laptele. Mai multor copii de v^rst\ pre[colar\ li s-au pus la îndem^n\ tot felul de alimente con]in^nd hidra]i de carbon (f\inoase, dulciuri), gr\simi, proteine (carne, br^nzeturi), fructe [i legume. Erau disponibile astfel toate principiile alimentare de baz\. Copiii au fost l\sa]i liberi s\ m\n^nce ce vor. Ini]ial, toate felurile de m^ncare au fost c^nt\rite precis. Dup\ c^teva zile, c^nt\rind totul [i stabilindu-se astfel ce s-a consumat, a rezultat c\ propor]ia de alimente dorite de copii era foarte apropiat\ de ceea ce stabile[te dietetica a fi optimul alimentar pentru bun\starea organismului. Deci poftele noastre corespund calitativ cerin]elor trupului. Mecanismul fiziologic este îns\ necunoscut. Sunt modific\ri ale mediului intern care influen]eaz\ dorin]ele alimentare. Dac\ raporturile dintre principiile alimentare necesare bun\st\rii organismului nostru sunt probabil acelea[i pentru întreaga specie uman\, gusturile alimentare difer\ mult de la un popor la altul. Pentru chinezi, laptele de vac\ este necomestibil, dar ou\le clocite sunt o delicates\, ceea ce nu se potrive[te cu preferin]ele europenilor. Exist\ apoi diferen]e individuale în ce prive[te cantitatea (un om de 100 de kilograme va consuma mai mult dec^t unul care c^nt\re[te doar 60), c^t [i calitatea. {i atitudinea fa]\ de bucatele servite de o gazd\ difer\ `n func]ie de p\tura social\, de educa]ie: unii consider\ c\ e frumos s\ m\n^nci foarte pu]in [i s\ faci mofturi, pe c^nd pentru al]ii e politicos s\ m\n^nci cu poft\ [i s\ lauzi cu convingere felurile servite. Comportamentul de hr\nire este influen]at [i de ambian]\. P^n\ [i la [oareci s-a observat o dependen]\ a consumului nu numai de cantitatea alimentelor oferite, ci [i de modul de iluminare sau de coloritul recipientelor. Pentru o bun\ digestie se recomand\: mas\ la or\ fix\, o ambian]\ pl\cut\, dispozi]ie vesel\ [i un ritm moderat de alimentare. Familiile care g\sesc în dejun un prilej pentru a-[i disputa neîn]elegerile, membrii lor irit^ndu-se reciproc, î[i favorizeaz\ bolile de stomac. b) S-au f\cut multe cercet\ri privind efectele priv\rii de hran\. La animale s-a examinat efectul priv\rii de m^ncare asupra performan]elor motorii: s\ apese pe o clap\, s\ alerge pe un tambur sau s\ p\[easc\ într-o zon\ aflat\ sub tensiune electric\. Rezultatele indic\ o cre[tere a activit\]ii motorii spontane [i a explor\rii unui labirint necunoscut. Mi[c\rile sunt mai rapide, se manifest\ o mai mare rezisten]\ la stingere (o încercare reu[it\ o dat\ se repet\ foarte mult). ~n ce prive[te influen]a foamei asupra înv\]\rii, studiile nu sunt prea concludente. Motiva]ia intens\ pare a gr\bi g\sirea solu]iei, dar nu contribuie la memorarea ei. Un experiment de durat\ a fost realizat [i pe subiec]i umani la Minnesota (Weinert, F. în Handbuch, 1965, pp. 490-493), cu consim]\m^ntul a 32 de persoane (de]inu]i care refuzaser\ s\ participe la cel de-al II-lea r\zboi mondial) – probabil cu perspectiva unor avantaje. Cercetarea a durat aproape un an (între noiembrie 1944 [i octombrie 1945): 12 s\pt\m^ni fiind hr\ni]i normal, au fost examina]i multilateral, prin probe de motricitate, ale func]iilor intelectuale, de inteligen]\, de personalitate. 24 de s\pt\m^ni le-au fost reduse por]iile de hran\ de la circa 3500 la 1371 de calorii. ~n urma acestor priva]iuni, persoanele au sl\bit cu circa o p\trime din greutatea lor

204

PSIHOLOGIE GENERAL|

ini]ial\ (o persoan\ care avusese 80 kg acum ajunsese la 60 kg). Apoi, în perioada final\ (de 12 s\pt\m^ni), se revenea la normal printr-o cre[tere treptat\ a cantit\]ii de m^ncare, cre[tere urm\rit\ atent de medici. ~n acest timp s-au reluat toate probele ini]iale – pentru a compara efectele experimentului cu situa]ia ini]ial\. Desigur, tot timpul subiec]ii au fost observa]i [i au avut loc convorbiri cu ei. To]i au afirmat oboseal\, foame, dureri musculare, sc\derea ambi]iilor [i a impulsului sexual. Treptat, se instala o stare depresiv\, uneori ap\reau manifest\ri isterice, emotivitate crescut\, nervozitate, capricii. Spre deosebire de [oareci s-a constatat o diminuare a tendin]elor spre mi[care, ac]iune – lucru firesc de vreme ce ei [tiau c\ n-au nici o [ans\ de a-[i putea procura hran\. Mi[c\rile deveneau mai pu]in intense, mai lente, mai r\u coordonate. {i aten]ia, [i capacitatea lor de concentrare au sc\zut. Totu[i inteligen]a (în conformitate cu testele) era pu]in afectat\. Deficien]e ap\reau doar la probele mai grele. Dar testele propun probleme a c\ror solu]ie poate fi g\sit\ într-un timp relativ scurt. ~n cazul adev\ratelor probleme, necesit^nd zile [i sapt\m^ni de reflec]ie ar ap\rea, probabil, mari dificult\]i, dat\ fiind necesitatea unui efort îndelung. Hrana, masa au devenit principala preocupare. Domina interesul pentru tot ce avea vreun raport cu m^ncarea. Temele hr\nirii precump\neau în conversa]ie. Mul]i citeau c\r]i de bucate [i sus]ineau c\ în viitor se vor preocupa de buc\t\rie. Informa]iile ob]inute din alte surse concord\ întrutotul cu cele constatate la Minnesota. ~n Bolivia, exista o regiune unde lipsa de hran\ era aproape permanent\. Acolo mai toate visele, temerile, conflictele, magia, valorile [i chiar structurile sociale erau în rela]ie cu hrana [i procurarea ei. Exploratorii ajun[i în mare criz\ alimentar\ au descris [i ei prezen]a preocup\rilor obsedante pentru m^ncare. Dup\ A. Maslow, omul extrem de fl\m^nd nu are alt interes dec^t hrana, el viseaz\ m^ncare, î[i aminte[te de m^ncare, se g^nde[te la ea [i nu dore[te dec^t m^ncare. Numai dac\ foamea [i alte trebuin]e organice sunt satisf\cute se pot reliefa [i alte motive. ~nc\ romanii spuneau: Primum vivere, deinde philosophare. C^t timp rezist\ un om f\r\ hran\? Asta este în func]ie de mai mul]i factori: gr\simea persoanei (care se consum\ în timpul postului total), activitatea desf\[urat\, temperatura ambian]ei etc. B. Setea. Problemele trebuin]ei de ap\ sunt similare cu cele ale foamei. Organismul omului are în compozi]ia lui 71-73% ap\. Toate procesele chimice din celule au loc în solu]ii apoase ([i au loc zeci de mii de reac]ii într-un minut). De aceea, o pierdere de 12-20% din cantitatea de ap\ provoac\ moartea. C^inii încep s\ bea ap\ chiar dac\ au pierdut doar 0,5 % din greutatea lor. Setea e determinat\, în mod obiectiv, de: cantitatea lichidului pierdut, durata lipsei de ap\, usc\ciunea hranei consumate [i cantitatea de sare (NaCl) ingerat\ (sarea absoarbe ap\). Aspectul subiectiv al setei (adic\ senza]ia de sete) e determinat de usc\ciunea gurii. Dar, ca [i în cazul foamei, setea trece chiar dac\ apa este introdus\ direct în stomac. Uscarea celulelor e cauza principal\ a setei; ea duce la cre[terea tensiunii osmotice a s^ngelui (cre[te con]inutul în clorur\ de sodiu) [i la excitarea unor centri din hipotalamus. Par s\ fie aceia[i centri care provoac\ foamea, îns\ excita]i fiind pe cale chimic\. Drept dovad\: o capr\ a b\ut ap\ pe s\turate, apoi, introduc^ndu-i-se o solu]ie de NaCl în acel centru specific, ea a început din nou s\ bea, înghi]ind [i mai mul]i litri. Tot în apropierea acelor centri sunt [i aceia ce inhib\ setea, oprind b\utul. Exist\ o reglare precis\ a nevoii de ap\: un c^ine bea ap\ c^t îi e necesar, [i nu mai mult.

MOTIVA}IA

205

Ca [i foamea, setea e [i ea influen]at\ de o serie de factori: deprinderi (ceaiul de diminea]\), preferin]e gustative individuale (ceai, lapte ori ciocolat\), condi]iile de ambian]\ (be]ivului i se face sete c^nd vede cr^[ma – dar aici nu e propriu-zis sete, ci nevoie de alcool). ~n studiul asupra setei, efectuat pe animale, s-a utilizat acela[i gen de metode ca [i la foame, dar s-a ]inut cont c\ rezisten]a organismului la sete e mult mai mic\ dec^t la privarea de hran\. La sete se observ\ o mai slab\ cre[tere a activit\]ii în general [i a celei exploratorii, se manifest\ un comportament stereotip. Acesta s-ar explica, spun unii, prin aceea c\ apa se g\se[te de obicei în acela[i loc, pe c^nd hrana poate fi în diverse direc]ii. Ca [i în cazul nevoii de hran\, [i în ce prive[te setea g\sim diferen]e individuale. Foamea [i setea interac]ioneaz\. Animalele însetate m\n^nc\ mai pu]in, iar animalele înfometate beau mai pu]in. Leg\tura se explic\ prin rolul lichidului în digestia alimentelor. Ambele influen]eaz\ nu numai conduita prezent\, ci [i pe cea viitoare: se iau din vreme m\suri pentru a ne asigura necesarul de hran\ [i ap\ potabil\, premise indispensabile ale vie]ii.

4. Tendin]ele de ap\rare – frica Frica este o bine cunoscut\ emo]ie, dar este [i un motiv de comportare. M. Neumann define[te frica: Un afect nepl\cut provenit din amenin]area unei suferin]e (dup\ W. Fröhlich, în Handbuch, 1965, p. 516). Tendin]ele de ap\rare care stau la baza fricii au o puternic\ baz\ instinctiv\. Maimu]ele, înaintea oric\rei experien]e, se sperie grozav la vederea unui [arpe. Copiii mici sunt speria]i de un zgomot puternic, de senza]ia c\derii, de izolare, întuneric [i de amestecul dintre cunoscut [i necunoscut (un copil de un an se poate speria foarte tare, c^nd î[i vede mama cu o p\l\rie pe cap, pentru prima oar\). Dar frica se extinde repede prin condi]ionare. Un copil mu[cat de un p\ianjen, care îi provoac\ o inflama]ie [i dureri mari, poate p\stra toat\ via]a repulsie [i team\ fa]\ de aceste mici creaturi. De aceea, O. Mowrer caracterizeaz\ frica drept o form\ condi]ionat\ a durerii, ea ap\r^nd c^nd se anun]\ un fenomen dureros, d\un\tor. Copilul care este pedepsit în mod sever începe s\ se team\ de pedeaps\. E[ecuri repetate pot duce la frica de e[ec. Apare teama de obstacole, frustrare. O surs\ de anxietate o constituie situa]ia de incertitudine, fenomenele neîn]elese. De aici au ap\rut pl\smuiri cum sunt spiritele negative, diavolul, zeii r\zbun\tori. Frica stimuleaz\ fantezia. S. Freud deosebea trei feluri de temeri: 1) frica real\ de obiecte, fiin]e, fenomene (cutremur, tr\znet, ho]i, circula]ie); 2) frica moral\ (de supraeu) în leg\tur\ cu înc\lcarea regulilor (chiulul de la [coal\, furtul etc.); 3) teama nevrotic\ ce î[i are izvorul într-un conflict interior, în teama de e[ec, ea duc^nd la fobii (fric\ patologic\) – claustrofobie (frica de înc\peri închise), agorafobie (dimpotriv\, teama de ample spa]ii deschise, cum sunt pie]ele) [.a. Cu mul]i ani în urm\, s-a f\cut o anchet\ în Statele Unite pentru a stabili care sunt temerile principale prezente la studente. Ordinea a fost urm\toarea: 1) teama de diminuare a prestigiului, de [tirbire a demnit\]ii personale; 2) frica de boal\ fizic\ sau psihic\; 3) insuccesul [colar; 4) înr\ut\]irea rela]iilor familiale cu p\rin]ii; 5) dificult\]ile financiare; 6) problemele „abstracte”: moartea, via]a viitoare. Reiese din acest studiu o fric\ în raport cu amenin]area propriilor valori, în ordine fiind: prestigiul, s\n\tatea, succesul [colar. Banii, problemele financiare apar abia pe locul 5, dar asta în ]ara cea mai bogat\ din lume.

206

PSIHOLOGIE GENERAL|

O distinc]ie important\ este aceea dintre frica momentan\ [i teama permanent\, anxietatea. Anxietatea este o fric\ de un pericol iminent, dar nedefinit, un sentiment de perpetu\ insecuritate. I se mai spune [i „angoas\”. C^nd e accentuat\, devine o stare patologic\, o fric\ nevrotic\. Cauzele anxiet\]ii sunt greu de precizat. Exist\ o cert\ predispozi]ie ereditar\. Pot fi [i condi]ii de mediu: în vremea r\zboiului rece, se v^ntura ca iminent pericolul bombelor nucleare, cre^ndu-se o veritabil\ nevroz\ colectiv\. Alteori, mai ales în formele patologice, intervin (a[a cum sublinia Freud) conflictele interne care nu se pot lichida. ~n privin]a fricii, sunt importante diferen]e individuale, între „frico[i” [i „curajo[i”. Frica puternic\ poate duce la activizare: fug\, ocolirea pericolului sau cel pu]in o puternic\ mobilizare fizic\ [i psihic\. Dar, mai frecvent, produce inhibi]ie, reducerea activit\]ii. Randamentul intelectual scade sub imperiul fricii, de[i vigilen]a, aten]ia, pot cre[te. ~nv\]area se realizeaz\ mai greu, în]elegerea survine cu dificult\]i. De aceea [coala, a[a cum era ea în special în Evul Mediu, bazat\ pe fric\, nu avea posibilitatea de a favoriza un randament ridicat. ~n perioadele de criz\ economic\ [i social\ ale unei societ\]i (cum s-a înt^mplat în Rusia deceniului al II-lea, [i în Germania deceniului al III-lea al secolului nostru), nesiguran]a zilei de m^ine poate crea la indivizi o stare de anxietate, frica de viitor, de unde, a[a cum observau K. Horney [i E. Fromm, poate ap\rea „fuga de libertate”, o supunere fa]\ de persoanele autoritare, favoriz^nd instaurarea unei dictaturi. Individul, ced^nd o parte din drepturile sale, are impresia c\ r\spunderea trece asupra minorit\]ii conduc\toare în care î[i pune toate speran]ele. Cu ce consecin]e? S-a v\zut! Educa]ia ra]ional\, ajut^nd t^n\rul s\-[i cunoasc\ propriile puteri [i s\ aib\ încredere în for]ele sale, îl poate proteja împotriva fricii, a anxiet\]ii. Sunt substan]e ce pot diminua nelini[tea: barbituricile, benzodiazepina, alcoolul [i drogurile. Acestea din urm\ au îns\ consecin]e dezastruoase.

5. Tendin]ele agresive Agresiunea este un comportament care urm\re[te lezarea, prejudicierea altei persoane. E vorba de v\t\marea fizic\ a cuiva prin loviri, atac armat; poate fi vorba de prejudicierea moral\ prin înjur\turi, b^rf\, calomnie sau producerea de daune materiale: distrugeri de lucruri, incendiere ori furt. Sunt dou\ feluri de agresiune: 1) una biologic adaptativ\, reactiv\, cauzat\ de comportarea altcuiva care ne lezeaz\ moral sau fizic; 2) alta spontan\, biologic nonadaptativ\, malign\ (Fromm, E., pp. 452-453). Agresiunea reactiv\ e prezent\ [i la animale. C^nd un animal s\lbatic puternic, cum ar fi un bivol sau chiar un leu, înt^lne[te un grup de oameni înarma]i, de obicei fuge, dar dac\ este lovit sau r\nit, se întoarce [i atac\ furios. Agresiunea, în acest caz, este de fapt o ap\rare disperat\. Pe c^nd agresiunea spontan\ e lipsit\ de o cauz\ aparent\, pare a fi specific uman\, nu e adaptativ\. Omorul [i cruzimea pot fi produc\toare de pl\cere, în afara oric\rei alte finalit\]i (Fromm, E., p. 454). Oricum, agresiunea este de obicei ostil\, viz^nd direct prejudicierea unei persoane (sau institu]ii), dar poate fi numai instrumental\: omorul permi]^nd realizarea unui furt. ~n acest caz, scopul nu vizeaz\ direct o persoan\, ci ob]inerea de bunuri materiale. ~n leg\tur\ cu originea tendin]elor agresive, exist\ mai multe teorii:

MOTIVA}IA

207

a) Teoria impulsului nativ, dup\ care agresiunea are la baz\ un instinct înn\scut, a[a cum sus]inea S. Freud, vorbind de „instinctul mor]ii”. ~n ultimele decenii, K. Lorenz, biolog, laureat al premiului Nobel, a f\cut cercet\ri riguroase, demonstr^nd existen]a, la animale, a unor tendin]e de agresiune intraspecifice. (C^nd e vorba de specii diferite, tendin]ele agresive sunt insincte vitale – la carnivore, de pild\). ~n cadrul aceleia[i specii, s-a dovedit existen]a unei tendin]e de ap\rare a teritoriului de v^n\toare. C^inii s\lbatici atac\ viguros pe un alt individ din aceea[i specie, dar care încalc\ teritoriul pe care [i l-au delimitat. Acest fapt are un rol biologic pozitiv, rezist^nd cei mai viguro[i. Apoi exist\ [i atacarea unui alt mascul de cel ce î[i p\ze[te femela. Agresiunea e declan[at\ de percep]ia unor indici specific masculini: penele ro[ii, g^tul albastru [.a. A[a [i la om exist\ agresarea celui care încalc\ o proprietate, dup\ cum exist\ [i aceea av^nd la baz\ motive erotice – cel pu]in în cazul majorit\]ii societ\]ilor civilizate. {ocante sunt cazurile în care lipse[te într-adev\r orice lezare prealabil\, orice motiv. Astfel, în 1966, un american de 25 de ani s-a instalat pe o platform\ de observa]ie a unei universit\]i din Texas [i de acolo, folosind o pu[c\ cu lunet\, tr\gea asupra trec\torilor: a atins 38 de persoane, din care 15 au murit. ~mpu[cat de poli]ie [i identificat, s-a constatat c\, acas\, î[i omor^se mama [i so]ia. S-a g\sit un jurnal în care f\cea însemn\ri [i din care rezultau, de mai multe luni, simptome bizare, impulsul de a-[i omor^ so]ia (de[i n-avea nimic s\-i repro[eze). Autopsia a eviden]iat o tumoare pe creier în regiunea sistemului limbic, unde se presupune existen]a unor centri în rela]ie cu comportamentul agresiv. Apoi, agresivitatea apare [i în unele boli mintale, îndeosebi în turbare. ~nc^t pare evident\ existen]a unor centri ce pot declan[a acte agresive, a[a cum sunt focarele declan[^nd frica sau triste]ea cu mimica ei specific\. Ca s\ fie îns\ un instinct, trebuie s\ existe o nevoie, un impuls irezistibil spre agresiune la orice om normal, ceea ce este foarte discutabil. Antropologii care au studiat diferite popula]ii primitive ne prezint\ un tablou contradictoriu. Exist\ un trib în Noua Guinee („Dugum Dani”), ai c\rui membri manifestau o agresivitate excep]ional\. R\zboinicii erau educa]i [i admira]i în acest spirit. Prin contrast, polinezienii din Tahiti, de exemplu, sunt extrem de pa[nici, prieteno[i. Orice manifestare de iritare, de violen]\ este comb\tut\ cu hot\r^re. Educa]ia, exemplele par a avea o influen]\ hot\r^toare. La un moment dat, s-a crezut c\ agresivitatea ar fi în func]ie de num\rul de cromozomi: sunt persoane la care exist\ un cromozom y în plus. Investig^ndu-se situa]ia acestui cromozom la cei condamna]i pentru violen]e, s-a g\sit printre ei un procent de 2,9% persoane av^nd un cromozom y suplimentar, mult mai mult dec^t în r^ndul popula]iei obi[nuite, unde procentul acestei anomalii genetice e doar de 0,2%. Dar, pe de alt\ parte, b\rba]ii cu cromozom y dublu sunt mult mai înal]i [i mai viguro[i dec^t cei normali. ~nc^t e foarte posibil ca aceast\ particularitate s\ fi favorizat agresivitatea lor. Exist\ [i agresivitatea malign\, manifestat\ îns\ la oamenii bolnavi mintal. E. Fromm stabile[te o corela]ie între aceast\ form\ de agresivitate [i sadism, pl\cerea de a lovi, de a cauza suferin]e, deformare cu originea în tulbur\rile instinctului sexual. La noi, cu ani în urm\, a existat cazul R^maru, un student care, noaptea, ataca femei tinere, le omora [i apoi le viola. Criminali sadici se cunosc în toate ]\rile, num\rul lor fiind, din fericire, extrem de mic. Except^nd cazurile patologice, la oamenii normali exist\ forma]iuni nervoase care pot declan[a agresivitatea, dar una de ordin reactiv, ca r\spuns la atacurile altora, iar amploarea agresivit\]ii pare s\ depind\ foarte mult de condi]iile sociale [i de educa]ie.

208

PSIHOLOGIE GENERAL|

b) Teoria frustra]iei (sus]inut\ în special de J. Dollard) caut\ s\ explice mecanismul agresiunilor prin apari]ia unor frustr\ri (st\ri de tensiune nervoas\ create prin apari]ia unui obstacol în calea realiz\rii dorin]elor unei persoane). De multe ori, într-adev\r, agresiunea apare c^nd cineva împiedic\ o alt\ persoan\ s\-[i ating\ un ]el mult dorit. ~ns\, nici pe departe, nu orice frustrare duce la agresiuni. ~n leg\tur\ cu acest punct de vedere, trebuie men]ionate [i p\rerile lui Alfred Adler (psihanalist disident). Dup\ el, oamenii av^nd sentimentul unei inferiorit\]i (nu aud bine sau nu v\d bine, sufer\ de strabism, sunt mici de statur\ etc.) pot ajunge chiar la un complex de inferioritate care îi face foarte susceptibili, reac]ion^nd exagerat la orice contrariere. c) Teoria social\ a înv\]\rii (reprezentat\ în special de A. Bandura), fructific^nd observa]iile antropologice [i organiz^nd studii speciale, sus]ine c\ agresiunea se înva]\ ca toate celelalte comportamente, în special prin observarea unor modele. Copiii b\tu]i de p\rin]ii lor sau asist^nd la acte de violen]\ între p\rin]i, devin [i ei b\t\u[i. Sunt [i cazuri c^nd p\rin]ii nu tolereaz\ violen]a în familie, dar încurajeaz\ comportamentul îndr\zne], arogant [i chiar violent fa]\ de ceilal]i copii. A. Bandura a efectuat un experiment (dup\ Derlega, V., Janda, L., pp. 172-173): ~ntr-o gr\dini]\, o parte din pre[colari au asistat la un spectacol dat de un actor care tot timpul se comporta violent, agres^nd o p\pu[\ mare din plastic. Observ^ndu-se copiii în zilele urm\toare, s-a constatat c\ ace[tia se comportau mult mai agresiv cu juc\riile [i p\pu[ile lor, în compara]ie cu ceilal]i care nu asistaser\ la spectacolul respectiv. {i dup\ 8 luni, 40% din lotul experimental imitau acte agresive din categoria celor v\zute în spectacol. Rezult\ rolul important jucat de exempul celor din jur. ~n multe ]\ri, filmele ofer\ zilnic spectacolul unor violen]e, b\t\i, omoruri. La fel, c\r]ile de aventuri ce inund\ standurile [i libr\riile consacr\ sute de pagini detaliilor referitoare la modul cum s\ organiz\m jefuirea unei b\nci sau s\ elimin\m orice prob\ în leg\tur\ cu un omor. Sunt cazuri c^nd ho]i autentici au utilizat tehnici vizionate la televizor sau citite într-o c\r]ulie. Exist\ [i mentalit\]i prin care societatea favorizeaz\ agresiunea („ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”), r\zbunarea, l\ud^nd pe cel puternic („supraomul”) care poate s\-l striveasc\ pe cel slab. Pe m\sur\ ce cresc, copiii, devenind adolescen]i, admir\ pe cei capabili s\-i dispre]uiasc\ [i s\-i bat\ pe cei mai pu]in musculo[i. ~n plus, u[urin]a cu care se pot procura armele de foc, în unele ]\ri, favorizeaz\ agresiunea armat\; uciderea cu o arm\ de foc este mult mai u[or de efectuat, dec^t atunci c^nd agresorul ia contact direct cu victima. d) Exist\ îns\ [i un alt punct de vedere, contrar celui sus]inut de A. Bandura: teoria catharsis-ului, prop\v\duit\ mai ales de cei lega]i din punct de vedere b\nesc de proliferarea violen]ei în mass-media. Se sus]ine c\, atunci c^nd asist\ la spectacole violente, privitorul î[i consum\ pe plan imaginar energia agresiv\, deci vizionarea scenelor brutale ar duce la diminuarea agresivit\]ii, [i nu la intensificarea ei. Dar, pe l^ng\ experimentul citat mai sus, s-au f\cut [i alte experien]e minu]ios preg\tite, care arat\ cum impulsul agresiv împotriva unei persoane N scade numai dac\ acea persoan\ este agresat\, pedepsit\ de altcineva. Simpla asisten]\ la violentarea altora nu are nici un efect asupra impulsului specific, referitor la N. ~n concluzie: la orice om normal, exist\ structura anatomo-fiziologic\ implicat\ în declan[area unor acte agresive. ~n mod normal, ele se pun în mi[care doar în cazul înc\lc\rii abuzive [i brutale a unor drepturi. Frustrarea are, fire[te, un rol. Violen]a replicilor [i modul de manifestare sunt în func]ie de influen]ele sociale [i de educa]ie, dovad\ existen]a unor popula]ii foarte pa[nice. C^t despre violen]a „malign\”, nejustificat\ prin situa]ie, ea este de origine patologic\, av^nd la baz\ deregl\ri hormonale

MOTIVA}IA

209

sau de ordin fiziologic. Din punct de vedere pedagogic, se v\de[te importan]a educa]iei pentru o conduit\ civilizat\, democratic\, pa[nic\, precum [i necesitatea reducerii modelelor de agresiune, mult prea r\sp^ndite prin mass-media.

6. Ata[amentul C^nd am studiat problemele instinctului, am amintit de fenomenul imprinting, de ata[amentul puilor de g\in\ sau de ra]\ fa]\ de orice obiect sau f\ptur\ care se mi[c\ în apropierea lor, îndat\ ce au ie[it din g\oacea ou\lor. Chiar [i la speciile unde nu apare fenomenul în aceast\ form\, exist\ un evident ata[ament fa]\ de mam\ ori fa]\ de un obiect similar. De exemplu, un pui de cimpanzeu, izolat de mama sa, imediat dup\ na[tere, a fost pus în prezen]a a dou\ schelete de s^rm\, contur^nd aproximativ forma unei maimu]e. Unul din ele avea s^rma acoperit\ cu o stof\ moale. Puiul s-a ata[at de acesta, de[i era hr\nit cu biberonul at^rnat de cel\lalt. S-a manifestat deci nevoia unui confort pl\cut. To]i puii de cimpanzeu tr\iesc mult\ vreme ag\]a]i de mamele lor. ~n afara contactului ini]ial cu mama, pentru evolu]ia puilor au o mare însemn\tate rela]iile [i cu al]i pui, jocul împreun\. O izolare total\ de ceilal]i are efecte psihice grave: puiul r\m^ne pasiv, într-un col], sug^ndu-[i degetul, are atitudini rigide [i stereotipe (st\ impasibil, cu bra]ele încruci[ate – c^te o m^n\ pe fiecare um\r). Puiul e terorizat de orice obiect nou. Dup\ lunga izolare prealabil\, dac\ e plasat între indivizi de aceea[i v^rst\, nu se joac\ [i manifest\ tendin]e agresive, chiar fa]\ de pui mult mai slabi ori fa]\ de adul]i – ceea ce nu se înt^mpl\ în cazul celor crescu]i în colectivitate. Femela care a crescut separat\ de ceilal]i, devenit\ matur\, refuz\ contactul sexual. ~ns\m^n]at\ artificial, na[te un pui, dar nu se ocup\ de el, îl neglijeaz\. Deci jocul cu parteneri de v^rst\ apropiat\ pare a fi tot at^t de important ca [i contactul cu mama sa. ~n ce prive[te copilul nou-n\scut, [i el manifest\ repede ata[ament fa]\ de mam\, prin mi[c\ri [i ]ipete cu care caut\ s\-[i men]in\ mama în apropiere. Dup\ dou\ luni apare [i z^mbetul în fa]a unei prezen]e umane: este primul gen de manifestare a sociabilit\]ii. Chiar [i dup\ ce copilul î[i c^[tig\ independen]a, av^nd posibilitatea de a merge, el fuge imediat la mama sa, ori de c^te ori ceva îl sperie sau dac\ resimte oboseal\ ori vreo durere. Copilul are nevoie de îngrijire [i protec]ie, fiind extrem de neajutorat mult\ vreme. Este fiin]a care-[i cucere[te independen]a cel mai t^rziu, av^nd o foarte lung\ perioad\ de înv\]are; aceasta îi asigur\ îns\, ulterior, marea sa superioritate fa]\ de celelalte f\pturi. Copiii r\ma[i f\r\ mam\ de la începutul vie]ii, lipsi]i de afec]iune, îngriji]i sumar, cu slabe contacte sociale în primul an, se dezvolt\ extrem de greu, chiar din punctul de vedere al greut\]ii corporale (cu toate c\ sunt bine hr\ni]i). Apar fenomene de subdezvoltare caracteristice traiului în condi]iile precare din spitale sau orfelinate (se vorbe[te atunci de „hospitalism”). Comportamentul plin de afec]iune al mamei este important [i pentru formarea a ceea ce Alfred Adler nume[te „sentimentul comuniunii sociale” (Adler, A., pp. 135; 205), legat de con[tiin]a îndatoririlor noastre fa]\ de semeni. El favorizeaz\ comunicarea, colaborarea [i actele altruiste. Baza acestui sentiment o constituie rela]iile cu mama, afec]iunea reciproc\ dintre mam\ [i copil. Totu[i e nevoie de un anumit echilibru între raporturile reciproce. Dac\ severitatea excesiv\, ca [i lipsa de afec]iune reduc la zero posibilitatea form\rii acestui sentiment, [i o atitudine exclusivist\ din partea mamei împiedic\ socializarea afec]iunii. Cu o

210

PSIHOLOGIE GENERAL|

prea slab\ component\ ereditar\, solidaritatea interuman\ cere o educa]ie [i o experien]\ social\ pozitive. Din acest punct de vedere, sunt favorizate familiile cu mai mul]i copii, pe c^nd copilul unic ridic\ multe probleme de ordin educativ.

7. Motiva]ia erotic\ A. Baze biologice [i sociale. Din punct de vedere biologic, sunt multe deosebiri între sexe. a) Mai înt^i, o pereche de cromozomi (din cele 23, c^te are o celul\ uman\) este net deosebit\: la femei, g\sim 2 cromozomi x-x, pe c^nd la b\rba]i, g\sim x-y (denumirea lor nu e arbitrar\, forma cromozomilor fiind asem\n\toare cu aceste litere, dar cromozomul x e mai mare dec^t y). b) Nucleul celulei feminine are în plus fa]\ de cel masculin o substan]\ numit\ cromatin\. c) Celulele albe din s^nge au [i ele, la femei, o substan]\ cu structur\ similar\ cromatinei, care lipse[te la b\rba]i sau se afl\ în cantitate foarte mic\. d) Datorit\ genelor diferite, organele sexuale sunt net deosebite [i secret\ hormoni specifici. Ace[ti hormoni cauzeaz\ apari]ia, în adolescen]\, a caracterelor sexuale secundare (dezvoltarea s^nilor, distribu]ia p\rului, schimbarea vocii). Experien]ele f\cute cu p\s\ri arat\ c\ atunci c^nd castr\m un coco[, acestuia i se atrofiaz\ creasta, pintenii [i dispare mersul s\u ]an]o[, agresiv. Invers, g\inilor tratate cu hormoni masculini, li se dezvolt\ creasta, le cresc pinteni [i devin agresive. Dar, pe l^ng\ hormonii secreta]i de glandele sexuale, [i alte glande influen]eaz\ diferen]ierea dintre sexe (hipofiza [i glandele suprarenale – cu secre]iile lor corticale). S-au stabilit [apte factori anatomo-fiziologici care deosebesc cele dou\ sexe, îns\ rareori exist\ o deplin\ concordan]\ între to]i ace[tia. De pild\, aspectul extern al glandelor genitale nu coincide totdeauna cu structura hormonului pe care-l secret\. Unul sau doi dintre factori pot fi caracteristici mai mult celuilalt sex, dec^t celui dominant. De aceea at^t aspectul extern, c^t [i comportamentul pot s\ nu fie caracteristice sexului evident. Ionel Teodoreanu, în romanul s\u La Medeleni, ne înf\]i[eaz\ o fat\, Olgu]a, extrem de b\ie]oas\, în contrast cu fratele ei, mult mai feminin în comportament. De fapt, comportamentul e influen]at foarte mult de societate, de concep]ia existent\ despre interesele [i îndatoririle b\rbatului [i ale femeii. ~ntr-un capitol anterior, am citat observa]iile lui Margaret Mead care a descris existen]a, la o popula]ie din Polinezia, a unor ocupa]ii [i interese, la cele dou\ sexe, contrarii celor din civiliza]ia noastr\. Instinctul sexual la om nu e nici pe departe a[a de precis cum se manifest\ la alte animale. Chiar [i maimu]ele tinere, ajung^nd la maturitate, nu manifest\ interes pentru sexul opus [i pentru raporturi sexuale. Nici nu [tiu de fapt cum s\ procedeze. Numai dup\ ce asist\ la comportamentul sexual al adul]ilor, trec efectiv la ac]iune. Sigur, omul n-are nevoie de exemple concrete, îi ajung informa]iile procurate prin limbaj, dar în condi]iile unei educa]ii puritane, cum se practica în secolul trecut, tinerii, c\s\torindu-se f\r\ ca vreunul s\ aib\ o experien]\ sexual\ real\, puteau avea dificult\]i în primele s\pt\m^ni dup\ nunt\. De aceea, Lev Tolstoi, crescut într-o astfel de atmosfer\ sobr\, scrie (în Sonata Kreutzer) c\ luna de miere nu e deloc a[a o s\rb\toare cum se consider\, acest renume fiind mai mult o p\c\leal\. Instinctul nu numai c\ nu dicteaz\ exact comportamentul sexual în toate detaliile sale, dar el nu determin\ nici alegerea partenerului: de acela[i sex sau de sex contrar. ~ntr-adev\r, nu s-au g\sit diferen]e între hormonii persoanelor normale, heterosexuale, [i cei ai persoanelor homosexuale. Nu [tim s\ se fi demonstrat riguros caracterul ereditar al preferin]elor pentru un sex sau altul. Sunt ]\ri în care homosexualitatea e destul de

MOTIVA}IA

211

r\sp^ndit\, pe c^nd în altele e foarte rar\, ceea ce pare a se datora mentalit\]ii existente [i r\sp^ndirii modelelor de inversiune. Alegerea sexului pare a fi influen]at\ de rela]iile existente în familie, de unele experien]e din prima copil\rie [i mai ales de condi]iile din colectivit\]ile închise: închisori, internate, via]\ pe nave. Mecanismul orgasmului (voluptatea – pl\cerea culminant\ la finalul actului sexual) nu este bine cunoscut. Dup\ S. Freud el s-ar datora sc\derii bru[te a tensiunii acumulate. Probabil, dar în prealabil are loc tocmai o cre[tere treptat\ a tensiunii, care cauzeaz\ totu[i pl\cere – a[adar, fenomenul nu e clar. Cu at^t mai mult cu c^t actul fiziologic poate fi complet, f\r\ ca s\ se produc\ orgasmul ([i la b\rba]i, [i la femei). Sunt femei îns\rcinate care nu numai c\ n-au tr\it orgasmul, dar n-au sim]it nici o pl\cere – e vorba de a[a-numita frigiditate. Cauzele sunt multiple, deseori fiind de natur\ psihic\. Uneori, e vinovat [i b\rbatul, care nu ]ine cont de diferen]ele existente între sexe [i între persoane. Evolu]ia orgasmului este mai lent\ la femeie, ceea ce creeaz\ decalaje [i poate duce la inhibi]ii. Trebuin]ele de natur\ sexual\ difer\ mult de la o persoan\ la alta, a[a cum difer\ [i nevoia de hran\ sau de somn. Dup\ medici, ritmul normal necesar de tr\ire a volupt\]ii depline variaz\ de la 1 p^n\ la 7 ori s\pt\m^nal. ~nc^t deosebirile de natur\ erotic\ pot fi foarte mari; chiar dac\ cei doi parteneri sunt perfect normali, pot s\ apar\ probleme foarte delicate, care s\ constituie una din cauzele infidelit\]ii conjugale. Sunt [i cazuri de hipersexualitate, c^nd o femeie poate tr\i, în c^teva ore, peste 10 orgasme (nimfomanie). Excitabilitatea sexual\ este de origine hormonal\. Dar la femei, nu hormonii specific feminini (foliculina, progesteronul) provoac\ excitabilitatea, ci hormonii androgeni secreta]i de capsulele suprarenale. De aceea, în cazurile grave c^nd, din cauza unei tumori, unei persoane i s-au extirpat ovarele, ba chiar [i s^nii, ea continu\ s\ aib\ dorin]e de natur\ erotic\ [i actul sexual se poate desf\[ura normal. Excitabilitatea sexual\ este influen]at\ [i de mediu. Separarea de cel\lalt sex duce la o diminuare a libidoului, cum e cazul celor ce tr\iesc în m\n\stiri izolate. B. Atrac]ia sexual\ nu e dependent\ numai de condi]ii biologice. Societatea civilizat\ a ridicat o serie de bariere în calea rela]iilor sexuale, deoarece din ele rezult\ noua genera]ie care trebuie s\ fie s\n\toas\ [i bine îngrijit\. Prima barier\ a fost cea prin care s-a interzis incestul. Conform concep]iei lui S. Freud, tendin]ele erotice ar fi prezente din primii ani de via]\ [i ar influen]a mult psihicul infantil. De exemplu, b\iatul de doi ani ar dori posesia exclusiv\ a mamei [i ar fi ostil tat\lui s\u care împiedic\ aceast\ dorin]\. Acesta ar fi complexul lui Oedip. Ideea c\ ata[amentul frecvent al b\ie]ilor fa]\ de mam\, mai puternic dec^t cel fa]\ de tat\ (care, de obicei, este mai exigent) ar fi de natur\ erotic\, e discutabil\; mai just\ ni se pare p\rerea lui A. Adler, dup\ care copilul are nevoie de protec]ia asigurat\ de mam\ în primii ani, c^nd tat\l are un rol minor. Probleme pot ap\rea într-o familie, nu în cazul copiilor mici, ci în adolescen]\, c^nd, uneori, fra]ii dorm în aceea[i camer\ cu surorile lor, ba chiar în acela[i pat. ~n asemenea cazuri, apare nu at^t pericolul de incest, c^t o cre[tere a tensiunii, ce poate duce la tulbur\ri nervoase, fiindc\ (aici psihanaliza are dreptate) într-adev\r impulsul sexual nu cunoa[te rela]ii de rudenie. El este reprimat în asemenea cazuri foarte puternic, este „refulat”, fenomen incon[tient care poate avea îns\ repercusiuni negative. Drept consecin]\ a barierelor sociale, tendin]ele erotice nesatisf\cute se structureaz\, se cristalizeaz\, apare acel sentiment numit iubire. ~n societatea modern\, acest sentiment e foarte complex. Dorindu-se o rela]ie de lung\ durat\, întemeierea

212

PSIHOLOGIE GENERAL|

unei familii, substratul biologic este deseori subordonat unor cerin]e de ordin pur psihologic: dorin]a unei potriviri de interese, aspira]ii c\tre un anume mod de via]\. Intervine „idealul eului” fiec\ruia. Formarea acestui ideal este un proces îndelung, dur^nd din copil\rie p^n\ în adolescen]\. ~n dese cazuri, c^nd rela]iile dintre p\rin]i au fost armonioase, idealul adolescentului include un model care le seam\n\. Dar pot interveni [i alte persoane care s\ stea în centrul admira]iei unor tineri. Potrivirea de mentalitate d\ o mare for]\ [i stabilitate sentimentelor de dragoste. S-ar putea spune c\ iubirea presupune [i o prietenie întemeiat\ pe comunitate de ideal. Totu[i unele din aspectele personalit\]ii pot s\ fie complementare, compensatorii: unul dintre parteneri poate excela în exuberan]\, altul prin calm [i luciditate, unul este plin de subiectivitate sentimental\, cel\lalt mai obiectiv [i realist etc. Ei se tempereaz\ [i se completeaz\ reciproc. Asupra sentimentului erotic, fiecare î[i pune pecetea personalit\]ii lui. Poetul scrie poezii entuziaste, compozitorul – lieduri, sportivul î[i înzece[te for]ele pentru a trezi admira]ia iubitei. Iubirea stimuleaz\ imagina]ia [i activitatea creatoare. Scriitorul Marin Preda a pus în finalul unui mare roman dictonul: „Dac\ iubire nu e, nimic nu e”. Citatul e din Sf. Pavel care nu s-a g^ndit la iubirea erotic\, ci la iubirea aproapelui. De fapt, iubirea e un termen acoperind o mare varietate de n\zuin]e [i ata[amente. Ele dau, într-adev\r, culoare [i sens existen]ei umane, o umplu de emo]ii, g^nduri, vise [i aspira]ii. ~ns\ nu to]i oamenii sunt capabili de sentimente. Exist\ fiin]e extrem de reci, care pot fi foarte dotate, inteligente, dar uneori [i foarte periculoase, nefiind ata[ate de nimic. A[a era H. Himmler, ministru de interne în Germania nazist\. El a fost în stare s\ imagineze [i s\ conduc\ exterminarea a milioane de oameni în lag\rele mor]ii. C. Perversiunea este caracterizat\ de unii ca fiind orice anomalie a impulsului sexual, referitoare la intensitatea, orientarea sau modul s\u de realizare. Aceast\ descriere este prea larg\: ar rezulta c\ at^t hipersexualitatea, c^t [i hiposexualitatea ar fi perversiuni. Mai adecvat\ este o limitare la acele practici care se substituie actului sexual normal. Cea mai r\sp^ndit\ perversiune este homosexualitatea, contactul sexual cu o persoan\ de acela[i sex (c^nd e vorba de dou\ femei, i se mai spune [i „lesbianism”). Actele care preced\ sau întov\r\[esc actul sexual nu sunt propriu-zis perversiuni. Totu[i, nici acest\ delimitare nu e întru totul satisf\c\toare, intervenind nuan]e în rela]ie cu sadismul [i masochismul. Sadismul este pl\cerea produs\ cauz^nd suferin]e fizice (sau morale) unei persoane. Masochismul, dimpotriv\, e pl\cerea de a se sim]i maltratat. C^nd ele se substituie actului sexual, sunt, desigur, perversiuni, dar ele înso]esc de obicei actul sexual, poten]^nd pl\cerea persoanei respective. ~n cazul acesta, în func]ie de intensitatea maltrat\rii, se poate vorbi de perversiune sau nu, deoarece o oarecare brutalizare este agreat\ [i consim]it\ în cazul unor cupluri. Uneori îns\, sadismul se accentueaz\ patologic, duc^nd la v\t\m\ri grave, la crim\ chiar. Nu sunt cunoscute cauzele perversiunilor [i nici condi]iile ce le favorizeaz\. ~n cazul homosexualit\]ii, exist\ tendin]a de a o trata ca pe o boal\ lipsit\ de gravitate. S-ar putea ca, în acest fel, perversiunea s\ prolifereze, ceea ce e cu totul contrar intereselor unei societ\]i, mai ales c^nd, o dat\ cu ridicarea nivelului de trai, natalitatea tinde s\ scad\.

MOTIVA}IA

213

8. Motiva]ia de realizare Motivele descrise p^n\ acum au toate o baz\ nativ\, mai mult sau mai pu]in pregnant\. ~n ce prive[te motiva]ia de realizare, aceast\ predeterminare este mai pu]in cert\. Totu[i, a[a cum am ar\tat mai sus, dup\ Charlotte Bühler, la copil, din al doilea an, se observ\ cu claritate impulsul spre manipularea obiectelor, ba chiar [i tendin]e de „influen]are creatoare a mediului”, încerc\ri de modificare a obiectelor din jur. Exist\ deci o tendin]\ de a-[i afirma for]ele proprii. Motiva]ia de realizare este caracterizat\ de obicei ca fiind dorin]a de a ob]ine un succes, o performan]\ într-o ac]iune apreciat\ social. Ea poate fi observat\ cu u[urin]\ chiar [i la copiii pre[colari [i este evident\ la adul]i, de[i nu are aceea[i intensitate la to]i. Aceast\ form\ de motiva]ie a fost mult studiat\ de D. McClelland [i J. Atkinson. Conform cu observa]iile lor, ea se manifest\ îndeosebi atunci c^nd individul [tie c\ ac]iunile sale vor fi apreciate cu ajutorul unui standard de realizare, iar rezultatul ac]iunii sale va fi supus unei aprecieri. Prin urmare, prezen]a atent\ a altor persoane stimuleaz\ acest factor dinamogen. Nu trebuie îns\ s\ identific\m tendin]ele de realizare cu ambi]ia. ~n acest caz, individul se compar\ cu al]ii [i vrea s\-i domine: `ns\ el poate aspira s\ realizeze ceva, f\r\ a urm\ri un record: un copil cu talent deseneaz\ pentru pl\cerea de a realiza ceva. Nici matematicianul, str\duindu-se s\ solu]ioneze o problem\ dificil\, nu se g^nde[te neap\rat la dep\[irea cuiva, [i nici alpinistul care escaladeaz\ o pant\ dificil\, de[i ea a fost parcurs\ de mul]i al]ii. El vrea s\ se dep\[easc\ pe sine, s\-[i demonstreze sie[i for]a, curajul. Tendin]a de a ob]ine succesul nu depinde numai de gradul de motivare a persoanei, ea se manifest\ [i în func]ie de atractivitatea performan]ei. Anumite eforturi face un tenisman care joac\ într-un turneu pentru 5.000 de dolari, [i altele atunci c^nd miza este de 100.000 dolari. Un alt factor este [i cel al probabilit\]ii de îndeplinire a sarcinii. S-a conceput o formul\: Tr = Mr × Pr × At, în care Tr este tendin]a de realizare, Mr este m\rimea impulsului de realizare, prezent la persoane în diferite situa]ii, Pr este probabilitatea statistic\ de realizare [i At este atractivitatea rezultatului. Atractivitatea este în func]ie de eventuala recompens\, dar [i de probabilitatea reu[itei (Atkinson, J., pp. 393-394). Cum au dovedit unele studii, dificultatea sarcinii (deci probabilitatea redus\ a îndeplinirii ei) o face mai interesant\ dec^t în cazul c^nd ar putea-o înf\ptui oricine (probabilitate statistic\ mare), înc^t valoarea formulei este relativ\. Oricum, în baza unei astfel de formule, n-ar fi posibil\ anticiparea efortului pe care l-ar face cineva, pentru c\ dorin]a de succes este contracarat\ de frica unui e[ec. {i aceasta este în func]ie de probabilitatea reu[itei, cu care teama nu este neap\rat invers propor]ional\: c^nd probabilitatea de reu[it\ este mare, [i frica de a te face de r^s poate s\ creasc\, fiind mai ru[inos un e[ec acolo unde toat\ lumea reu[e[te, dec^t în cazul c^nd foarte pu]ini au izb^ndit. ~nc^t modul de comportare al unei persoane într-un concurs e influen]at de dialectica tendin]elor pozitive, în lupta lor cu inhibi]ia creat\ de team\. Exist\ persoane la care aceasta are o pondere mic\, în raport cu impulsul de realizare, dup\ cum altele sunt blocate de dou\ ori: de fric\, dar [i de o prea mare dorin]\ de reu[it\.

214

PSIHOLOGIE GENERAL|

9. Nivelul de aspira]ie Aspira]ia este o dorin]\ care vizeaz\ un model a c\rui realizare constituie un progres, o dezvoltare într-o anume direc]ie. Nu orice dorin]\ constituie o aspira]ie. Nu se spune: „Aspir s\ m\n^nc o înghe]at\”, ci „doresc s\ m\n^nc...”. ~n schimb, un t^n\r aspir\ s\ devin\ medic, dup\ cum un compozitor aspir\ s\ scrie o simfonie. Termenul „nivel de aspira]ie” (introdus de germanul E. Hoppe în 1930) se refer\ la „a[tept\rile, scopurile ori preten]iile unei persoane, privind realizarea sa viitoare într-o sarcin\ dat\”. Astfel, un t^n\r dore[te s\ devin\ laborant într-un laborator de chimie. Un altul aspir\ s\ devin\ licen]iat în chimie, un al treilea viseaz\ s\ ajung\ renumit savant chimist. Iat\ trei niveluri de aspira]ie foarte deosebite, de[i în rela]ie cu acela[i domeniu. Eforturile f\cute de fiecare sunt în func]ie de nivelul aspira]iei. El atrage dup\ sine [i satisfac]ia sau insatisfac]ia tr\ite dup\ un anume rezultat. Un [ahist poate s\ fie fericit c\ a ie[it al doilea la un concurs jude]ean, pe c^nd altul e profund sup\rat, deoarece, la ultimul campionat mondial, s-a aflat doar pe locul al doilea. ~n leg\tur\ cu aceast\ tem\, s-au efectuat multe cercet\ri experimentale, care au dus la o modificare a defini]iei. A[a E. Hurlock caracterizeaz\ nivelul de aspira]ie ca fiind: „Standardul pe care o persoan\ se a[teapt\ [i sper\ s\-l ating\ într-o performan]\ dat\”. Cum se vede, sfera termenului de „aspira]ie” este aici l\rgit\. Sarcinile puse în fa]a subiec]ilor de experien]\ variaz\ foarte mult. De exemplu, se organizeaz\ trageri la ]int\ cu pu[ca: mai înt^i, la 100 m – 10 focuri. Apoi se controleaz\ rezultatele [i li se comunic\ tr\g\torilor. }inta se mut\ la 150 m. ~nainte de a reîncepe tragerea, fiecare este întrebat ce punctaj crede c\ va realiza acum. Se execut\ tragerea, se constat\ performan]ele [i se mut\ ]inta la 175 m, chestion^nd din nou subiec]ii asupra speran]elor privind reu[ita tragerii [.a.m.d. Analiza evolu]iei r\spunsurilor date de subiec]i în variate cercet\ri, a dus la concluzii similare. A[a cum înregistreaz\ L. Festinger, dup\ ob]inerea unui succes, nivelul de aspira]ie a crescut în 51% din cazuri; 41% men]in acela[i nivel [i numai 8% îl coboar\. Dimpotriv\, dup\ e[ec, 64% coboar\ a[tept\rile, 29% le men]in [i 7% le m\resc. Procentele variaz\ întruc^tva dup\ natura probei, dar sensul r\spunsurilor e acela[i: succesele fac s\ creasc\ nivelul a[tept\rilor, pe c^nd insuccesele îl coboar\. ~n numai pu]ine cazuri, reac]ia e diferit\ de cea a majorit\]ii. Exist\ îns\ manifeste diferen]e individuale. Sunt unii care ridic\ mereu nivelul preten]iilor, e vorba de cei ambi]io[i sau dorind s\ par\ astfel. Al]ii prev\d mereu performan]e sc\zute, la ace[tia domin\ frica de e[ec. Deosebirile în ce prive[te nivelul de aspira]ie au multiple cauze. Un rol par s\-l aib\ resursele energetice ale persoanei, mult influen]ate de hormonii cortico-suprarenali. Mediul familial [i educa]ia au o înr^urire cert\. Aspira]iile sunt în func]ie de condi]iile materiale [i culturale în care se dezvolt\ copilul. Printre fiii de ]\rani sunt propor]ional mai pu]ini cu aspira]ia absolvirii unei facult\]i, în raport cu cei proveni]i dintre intelectuali. Elevul ce face parte dintr-o clas\ cu nivel [colar sc\zut are de obicei aspira]ii mai limitate, dec^t acela dintr-o clas\ cu rezultate deosebite. Apoi condi]iile educative pot favoriza dorin]a realiz\rii de sine, ambi]ia, obi[nuirea cu efortul sistematic, factori care permit succesul [colar [i ridicarea nivelului de aspira]ie. Important\ este [i sprijinirea autocunoa[terii. Cunoa[terea propriilor posibilit\]i e deosebit de important\. Cei care ajung s\ se supraestimeze se condamn\ uneori la e[ecuri pentru întreaga via]\. {i subestimarea are dezavantaje, împiedic^nd progresele posibile. Justa

215

MOTIVA}IA

autoapreciere îng\duie ob]inerea unui loc meritat în ierarhia social\ [i asigur\ posibilitatea unei vie]i echilibrate. ~n prezent, cercet\torii, observ^nd c\ experimentele suscit\ de fapt o dorin]\ momentan\ [i o apreciere a reu[itei posibile, iar nu aspira]ia în sensul propriu al cuv^ntului, tind s\ fac\ o distinc]ie binevenit\. Ceea ce se constat\ într-un experiment limitat este, de fapt, nivelul de expectan]\ – la ce se a[teapt\ subiectul. Nivelul de aspira]ie se refer\ la o realizare mai îndep\rtat\, la un progres real, dorit cu intensitate. Iar dac\ e vorba de obiective de amploare, ceea ce vrea s\ realizeze omul în întreaga sa existen]\, se folose[te sintagma „nivelul eului”; e vorba de un „eu ideal”, o concep]ie despre posibilit\]ile sale globale în raport cu cerin]ele sociale, adic\ nivelul aspira]iilor în mai multe direc]ii: profesiune, via]\ social-politic\, familie. Nivelul unei aspira]ii [i cu at^t mai mult nivelul eului sunt o tr\s\tur\ destul de stabil\, dup\ o anumit\ v^rst\ (adolescen]a), devenind o dimensiune caracteristic\ a persoanei [i av^nd o mare influen]\ în direc]ionarea eforturilor, în progresul ei. Aspira]iile, motiva]ia de realizare, ambi]ia contribuie la sporirea eficien]ei muncii, a înv\]\rii [i chiar la solu]ionarea unor probleme. Totu[i cre[terea performan]elor nu e tot timpul într-un raport direct cu intensitatea motiva]iei. Cercet\rile au dus la o constatare cunoscut\ azi ca fiind „legea lui Yerkes-Dodson”, conform c\reia cre[terea performan]ei este propor]ional\ cu intensificarea motiva]iei numai p^n\ la un punct, dup\ care încep o stagnare [i chiar un declin (vezi fig. 26).

Fig. 26. Reprezentarea grafic\ a legii lui Yerkes-Dodson

~ntr-adev\r, motiva]ia prea puternic\ duce la apari]ia de emo]ii, care introduc oarecare dezorganizare ce împiedic\ progresul, duc^nd chiar la regres. Momentul în care începe declinul este în func]ie de complexitatea [i dificultatea sarcinii: c^nd nu e mare, punctul de inflexiune apare mai t^rziu [i invers. Desigur, un rol important îl au [i particularit\]ile psihice individuale: emotivitatea, echilibrul, st\p^nirea de sine.

10. Frustrarea [i stresul A. Prin frustrare (unii spun „frustra]ie”) se desemneaz\ dou\ fenomene: fie împiedicarea cuiva s\-[i realizeze un drept sau o dorin]\, fie starea psihic\ ce rezult\ din acest blocaj. Noi vom studia aspectul psihologic. Frustrarea unei persoane duce la o cre[tere a tensiunii [i la o serie de reac]ii. ~nainte de a le trece în revist\, s\ preciz\m ce fel de obstacole, bariere pot surveni. Mai înt^i, vorbim de o barier\ numai c^nd un obstacol e recunoscut, e tr\it ca atare de persoana respectiv\. De exemplu, debilitatea unui copil poate împiedica

216

PSIHOLOGIE GENERAL|

începerea [colii primare. Ea ar putea fi o barier\ pentru p\rin]i, dac\ ei doresc s\-l vad\ la [coal\, dar nu [i pentru copil, care nu vrea s\ înceap\ înv\]\tura. Barierele sunt obiective sau subiective. Barierele obiective pot fi fenomene ale naturii: o inunda]ie împiedic\ o familie s\ fac\ o excursie de mult dorit\. Dar pot fi [i de natur\ social\, c^nd o persoan\ dore[te s\ ocupe un post, iar la concurs se prezint\ [i alt candidat, mai bine preg\tit, sau dac\ o prejudecat\ social\ interzice unui t^n\r s\ se c\s\toreasc\ cu o fat\ f\c^nd parte din alt\ etnie. Barierele subiective ]in de persoana frustrat\. Ele pot fi de ordin fizic: vederea slab\ este o piedic\ pentru a deveni [ofer profesionist. Pot avea [i un caracter psihic, atunci c^nd absolventa unui liceu vrea s\ urmeze arhitectura, dar nu are deloc aptitudini pentru desen. Distinc]ia dintre subiectiv [i obiectiv nu este a[a net\ în unele cazuri. De pild\, t^n\rul împiedicat la realizarea c\s\toriei de o prejudecat\, sufer\ [i un blocaj subiectiv, deoarece numai fiindc\ a devenit o convingere proprie, ea constituie o barier\. Barierele pot fi permanente, cum este vederea slab\ sau prezen]a unui coleg mai bine preg\tit profesional, dar pot avea un caracter temporar: a[a este furtuna împiedic^nd o excursie doar c^teva zile. Care sunt reac]iile fa]\ de bariere? 1) Eliminarea barierei. C^nd o furtun\ m\ împiedic\ s\ ajung la un concert de mult a[teptat, iau un taxi cu ajutorul c\ruia ajung la timp. Sigur, sunt [i situa]ii mai complicate. O dactilograf\ se vede respins\ la concursurile organizate pentru ocuparea unui post, fiindc\ face multe gre[eli de ortografie. Atunci î[i procur\ o gramatic\ [i un îndreptar ortografic, face exerci]ii, înva]\ temeinic [i... reu[e[te la concurs. 2) Ocolirea obstacolului. Un func]ionar ar vrea s\ avanseze într-un post mai bine pl\tit, dar în institu]ia sa, are un coleg mult mai bun, o concuren]\ în fa]a c\reia n-are nici o [ans\. Atunci se transfer\ la alt\ întreprindere, unde nu exist\ un rival poten]ial. 3) Reac]ii compensatorii. Sunt îns\ multe cazuri c^nd nu sunt posibile nici eliminarea, nici ocolirea barierei. Atunci, uneori, apare: • substituirea motivului, cum e cazul unui student la conservator, îndr\gostit de o coleg\ care se m\rit\ cu altcineva. Aceast\ frustrare puternic\ îl face pe t^n\r s\ înzeceasc\ eforturile sale profesionale (p^n\ atunci minore) [i s\ ajung\ un mare c^nt\re]. Dac\ iubirea sa ar fi fost satisf\cut\, probabil c\ n-ar fi ajuns la o asemenea performan]\. Alfred Adler a subliniat acest gen de reac]ii: oamenii care au o inferioritate v\dit\ tind s\ [i-o compenseze, c\ut^nd s\-i domine pe ceilal]i într-un domeniu sau altul. El se folose[te de exemplele unor dictatori: Napoleon, Franco; to]i au fost mici de statur\ (ceea ce ar crea un complex de inferioritate). Uneori, efortul de compensare e enorm: se vorbe[te de „supracompensare”. Un astfel de caz îl reprezint\ o atlet\ american\. ~n copil\rie, a avut paralizie infantil\, dup\ care a r\mas cu unele dificult\]i la mers. Trebuind s\ fac\ exerci]ii recuperatorii, ea s-a înd^rjit în a[a m\sur\, înc^t a devenit o alerg\toare de performan]\, ajung^nd chiar campioan\! • ~n alte cazuri se substituie obiectul reac]iei. {eful de serviciu admonesteaz\ sever [i sanc]ioneaz\ un func]ionar m\runt, f\r\ ca s\ fie vinovat. Acesta se înfurie, dar nu îndr\zne[te s\ reac]ioneze. ~ntors acas\, pornind de la o vin\ imaginar\, î[i descarc\ nervii pe so]ie [i copii.

MOTIVA}IA

217

4) Reac]ii de ap\rare a eului. Termenul a fost creat de S. Freud pentru a descrie o serie de reac]ii la frustrare. El a insistat îndeosebi asupra reful\rii, dar elevii s\i au inclus multe fenomene în aceast\ categorie. • a) Refularea este actul prin care neg\m complet un conflict [i motivul s\u principal. Dar procesul nu este con[tient, nu ne mai d\m seama de existen]a lor. Nu orice inhibi]ie este o „refulare”, ci doar aceea deosebit de intens\, în a[a fel înc^t persoana ignor\ cu sinceritate existen]a ei. ~n practica psihanalizei se cunosc multe asemenea cazuri: o femeie vine la medic din cauza unor tulbur\ri (unele ticuri, obsesii). Povestindu-[i via]a, rezult\ c\ n-a avut nici un fel de via]\ sexual\, ea neg^nd existen]a unor trebuin]e de ordin senzual, erotic. Dar erau prezente simptomele amintite. Psihanalistul, cu mult tact, reu[e[te s\ o conving\ s\ se c\s\toreasc\. Dup\ nunt\, toate tulbur\rile nevrotice au disp\rut. • b) Compensarea prin fantezie. C^nd cineva are insuccese repetate sau se love[te de bariere insurmontabile, se consoleaz\ oarecum în visare. Violonistul ratat, care sc^r]^ie într-o orchestr\ oarecare, viseaz\ c\ se perfec]ioneaz\ [i d\ concerte cu mare succes. Cel care n-a reu[it dec^t s\ devin\ un felcer se viseaz\ mare chirurg. ~n doze mici, visarea creeaz\ oarecare destindere momentan\. Devine îns\ periculoas\, c^nd e înso]it\ de consumul alcoolului [i, mai grav, de droguri. • c) Identificarea. Adultul care a dorit în tinere]e s\ studieze medicina [i n-a reu[it, se identific\, se transpune în locul fiului s\u [i face toate eforturile pentru ca acesta s\ realizeze cariera visat\ de el. • d) Proiec]ia. C^nd e vorba de o barier\ subiectiv\, deficien]a este uneori atribuit\ altuia, proiectat\ asupra lui, a[a înc^t s\ i-o poat\ repro[a. Mincinosul care [i-a îndep\rtat mai mul]i prieteni din aceast\ cauz\, îi acuz\ pe al]ii de nesinceritate, îi consider\ pe ei ni[te mincino[i. • e) Ra]ionalizarea este un mod de g^ndire eronat, în sensul atribuirii de motive superioare unei conduite reprobabile. De exemplu, un membru al partidului nazist î[i denun]\ fratele de a fi înlesnit fuga unui evreu. El o face cu convingerea de a contribui la triumful cauzei, c^nd, în fond, la baz\ a stat ura sa împotriva fratelui preferat [i r\sf\]at de p\rin]i. • f) Atitudinea reac]ional\ o constat\m atunci c^nd cineva, împiedicat s\-[i realizeze o dorin]\, ac]ioneaz\ într-un sens contrar ei. C^nd mama interzice b\iatului s\ mearg\ la cinema [i îl îndeamn\ s\ se joace în curte, el se înfurie [i se apuc\ de înv\]at! B. Stresul. Uneori bariera nu este un simplu obstacol în calea realiz\rii unei dorin]e, ci constituie chiar o amenin]are privind integritatea corporal\ sau moral\ a persoanei. Atunci vorbim despre stres. {i în cazul acestui termen, ca [i la „frustrare”, g\sim dou\ accep]ii: situa]ia, factorul care amenin]\ pe cineva, [i starea fizic\ [i psihic\ ce rezult\. No]iunea de „stres” a fost încet\]enit\ de J.E. Selyle pornind de la studii fiziologice pe animale. De fapt, stresul este un fenomen psihofiziologic, duc^nd la tulbur\ri at^t biologice, c^t [i psihice. Stresul prelungit este o cauz\ bine cunoscut\ a unor boli de inim\, a ulcerului, tensiunii arteriale [.a., dar [i a unor nevroze. Stresul poate fi creat [i numai de un zgomot puternic de lung\ durat\ (vecin\tatea locuin]ei cu o autostrad\ foarte circulat\), dar cauzele mai frecvente sunt suprasolicit\rile (în munc\, amenin]area cu pierderea postului sau cu falimentul, precum [i tot felul de conflicte, dac\ sunt puternice [i de durat\). Conflictele se nasc atunci c^nd, simultan, apar mai multe tendin]e în rela]ie cu diferite alternative [i c^nd intensitatea

218

PSIHOLOGIE GENERAL|

lor e relativ egal\ (dac\ una are o for]\ mai mare, atunci conduita noastr\ i se subordoneaz\). K. Lewin a descris trei tipuri de conflict posibile: a) Evitare-evitare, c^nd ambele alternative sunt negative. Un elev nu [i-a f\cut tema la un profesor care verific\ lucr\rile [i e intransigent. Alternativa de a nu se duce la [coal\ ar atrage sup\rarea [i pedeapsa p\rin]ilor. Ambele perspective sunt sumbre. b) Apropiere-evitare. T^n\ra care vrea s\ se c\s\toreasc\, dar logodnicul pleac\ pentru mult timp în str\in\tate [i c\s\toria ar însemna s\ renun]e la studiile sale la care ]ine mult. Dilem\. c) Apropiere-apropiere. O fat\ este cerut\ în c\s\torie de doi pretenden]i. Am^ndoi sunt persoane respectabile [i ea îi pre]uie[te deopotriv\. Se citeaz\ un asemenea caz c^nd t^n\ra a c\zut într-un somn ap\s\tor, din care nu reu[ea s\ se trezeasc\. Sigur, unele conflicte pot fi minore [i de scurt\ durat\, cum e cel din primul exemplu. Atunci, n-ar trebui s\ vorbim despre stres. Dar în vorbirea curent\ [i în limbajul unor psihologi se utilizeaz\ termenul, chiar în cazul c^nd apare o tensiune, o dificultate. Un specialist chiar a scris o carte: Stress muss sein! (Trebuie s\ existe stres). E vorba de acea nevoie de tensiune despre care am amintit la începutul acestui capitol [i care condi]ioneaz\ efortul [i dezvoltarea psihic\. Dar nu e bine s\ amestec\m no]iunile. Stresul adev\rat, cel studiat de Selyle, presupune o stare de mare încordare [i amenin]\, dac\ se prelunge[te, s\n\tatea fizic\ [i psihic\ a individului. La stres, exist\ reac]ii caracteristice ale organismului care îns\ nu rezist\ oric^t. Depinde de robuste]ea fizic\ [i moral\ a persoanei. Stresul e d\un\tor [i trebuie evitat.

219

C APITOLUL XVII

AFECTIVITATEA P^n\ acum am studiat motiva]ia baz^ndu-ne pe formele ei cele mai simple, fundamentale: trebuin]ele [i tendin]ele. Am amintit c\ din ele provin imediat dorin]ele (trebuin]ele con[tiente) [i inten]iile (tendin]ele con[tiente de scopul lor). Dar motivele îmbrac\ forme mult mai complexe. De exemplu, interesele: mobiliz\ri selective ale psihicului în vederea satisfacerii anumitor dorin]e. Ele se manifest\ îndeosebi prin tendin]a concentr\rii aten]iei asupra obiectelor sau persoanelor av^nd o rela]ie cu dorin]ele existente în acel moment: c^nd m\ intereseaz\ o carte nou\, îmi sare în ochi orice libr\rie. Tot a[a observ\m existen]a atitudinilor: dispozi]ii subiective ale persoanei de a reac]iona pozitiv sau negativ fa]\ de o anume situa]ie, persoan\ ori fa]\ de o simpl\ afirma]ie. Atitudinea este un reflex imediat al motivului, de exemplu: vine în vizit\ o persoan\ în momentul în care nu aveam ce face, m\ plictiseam [i doream s\ stau de vorb\ cu cineva. Prezen]a ei va da na[tere unei atitudini favorabile. Dac\ îns\, dimpotriv\, tocmai voiam s\ plec la un spectacol cu or\ fix\ simt c\ am luat, f\r\ s\ vreau, o atitudine pronun]at negativ\. Totu[i, atitudinile nu sunt reac]ii pur conjuncturale, deoarece fa]\ de unele persoane pot avea o atitudine mereu pozitiv\, iar fa]\ de altele una permanent negativ\. ~n asemenea cazuri, atitudinile au la baz\ structuri motiva]ionale mult mai complexe, denumite „st\ri afective”.

1. Caracteristicile st\rilor afective St\rile afective sunt tr\iri care exprim\ gradul de concordan]\ sau neconcordan]\ dintre un obiect sau o situa]ie [i tendin]ele noastre (termenul „obiect” e luat în sens filosofic – fiind ceea ce cunoa[tem, fiin]\ sau lucru). Pentru prescurtare, vom folosi [i termenul de „afect” ca sinonim cu „stare afectiv\”; el e utilizat de unii într-un sens foarte restr^ns. Afectele sunt în indisolubil\ leg\tur\ cu trebuin]ele, tendin]ele, interesele [i aspira]iile noastre. Ele oglindesc, în fiecare moment, situa]iile prezente, rezultatele conduitei noastre în raport cu impulsurile [i dorin]ele noastre. Totodat\, într-o m\sur\ mai mare sau mai mic\, constituie imbolduri c\tre anume reac]ii, manifest\ri, ac]iuni. Unele din ele, cum sunt sentimentele, sunt chiar principalele motive de activitate sus]inut\. De aceea, p^n\ în anii patruzeci, motiva]ia era inclus\ în capitolul consacrat afectivit\]ii. Dup\ cel de-al doilea r\zboi mondial, vom g\si afectele men]ionate în cadrul studiilor despre motiva]ie. ~n ultimii ani, a ap\rut [i tendin]a de a le studia separat, a[a cum am procedat [i noi. Oricum, motiva]ia [i st\rile afective sunt de fapt inseparabile în realitate. a) St\rile afective implic\ o apreciere, o atitudine pozitiv\ sau negativ\. Dac\ un obiect este în concordan]\ cu trebuin]ele noastre rezult\ o stare pozitiv\, pe care o caracteriz\m ca pl\cut\, fiind înso]it\ de tendin]e, mi[c\ri de apropiere. O camer\ înc\lzit\ iarna ne impresioneaz\ favorabil. Dimpotriv\, c^nd o situa]ie e în contradic]ie cu ceea ce dorim, apare o impresie nepl\cut\, întov\r\[it\ de impulsuri spre evitare, îndep\rtare: o hal\ în care zgomotul e infernal, iar atmosfera, sufocant\ ne repugn\. Afectele au tendin]a de polaritate. Vasile Pavelcu

220

b)

c)

d)

e)

PSIHOLOGIE GENERAL|

vorbea de sensul „timic” (de la grecescul thimé, însemn^nd valoare). Ele sunt fie pozitive, fie negative. Indiferen]a apare în lipsa oric\rei st\ri afective, fiind de fapt o stare cu totul tranzitorie. Afectele sunt subiective în sensul dependen]ei lor de trebuin]ele noastre actuale. Un pahar cu ap\ rece, vara c^nd ne e cald [i sete ne face pl\cere. Aceea[i ap\, iarna, pe un ger de –25°, c^nd ne e frig [i tremur\m, ne displace, nu [tim cum s-o evit\m, ea contrazic^nd cerin]ele organismului. ~nseamn\ c\ st\rile afective se pot schimba u[or în func]ie de situa]ie. Totu[i, c^nd e vorba de structuri afective complexe, cum ar fi un sentiment, reac]iile noastre se direc]ioneaz\ foarte stabil [i pentru mult\ vreme. Dac\ afectele sunt subiective, nu rezult\ lipsa lor de leg\tur\ cu realitatea obiectiv\. Ele depind de caracteristicile obiectelor, ale situa]iilor. O livad\ de meri înflori]i va tinde s\ ne impresioneze pl\cut, dup\ cum sp^nzurarea unui nevinovat, în Libia, va produce emo]ii negative. Dar st\rile afective reflect\ nu numai condi]iile exterioare, ci ele exprim\ mai mult, redau [i raportul dintre realitate [i motiva]ia noastr\. O alt\ caracteristic\ este totalitatea. Afectele exprim\ un raport cu toate tendin]ele prezente într-un anumit moment [i nu doar cu efectul unei stimul\ri par]ial\. De pild\, mu[tarul provoac\ usturimi ale limbii, dar totu[i impresia e agreabil\, întruc^t predomin\ nevoia de excitare a stomacului care prime[te un aliment bogat în gr\simi. Sau un copil face obr\znicii, enerv^nd multe persoane, dar mama sa, iubindu-l cu pasiune, nu se sup\r\, ci se amuz\, ignor^nd v\dit aspectele negative ale comport\rii lui. Deci st\rile afective creeaz\ o sintez\ specific\ a tuturor impulsurilor activate. V. Pavelcu (1982, pp. 111-115) scoate în relief [i tensiunea drept caracteristic\ a st\rilor afective. ~ntr-adev\r, dac\ o tendin]\ se transform\ imediat în mi[care nu provoac\ un afect. Cu c^t apar mai numeroase tendin]e care se contracareaz\, cu c^t exist\ o înt^rziere în satisfacerea lor, cu at^t se creeaz\ o stare de tensiune mai mare [i o structurare a lor, f\c^nd posibile tr\iri intense. Afectivitatea, în ansamblul ei, are o func]ie extrem de important\: ea permite o reglare prompt\ [i eficace a comportamentului, îndeplinind rolul de acceptor al ac]iunii, în terminologia lui P.K. Anohin. O emo]ie, chiar lipsit\ de intensitate, schi]eaz\ imediat un început de ac]iune, înainte ca o deliberare con[tient\ s\ înceap\. Chiar dac\ nu trebuie s\ ne l\s\m ghida]i numai de afecte, exist\ situa]ii în care nu e timp de reflexie [i reac]ion\m în func]ie de afectul dominant, care poate fi salvator.

2. Formele st\rilor afective a) Caracterizarea [i denumirile diferitelor feluri de afecte sunt extrem de variate. „~n domeniul afectivit\]ii, scria V. Pavelcu în 1937, aproape fiecare autor întrebuin]eaz\ o terminologie proprie” (Pavelcu, V., 1982, p.89). 40 de ani mai t^rziu, G. Debus, într-o lucrare de sintez\, afirm\ exact acela[i lucru, valabil [i azi (Handbuch psychol. Grundbegriffe, p. 156). Acesta caracterizeaz\ st\rile afective ca „sentimente” (Gefühle), pe c^nd Fr. Littmann le denume[te pe toate emo]ii. V. Pavelcu, consider^nd termenul de sentiment sinonim cu „afect”, îl distingea totu[i de emo]ie, aceasta desemn^nd numai emo]iile-[oc. Dar [coala de la Cluj, ca [i P. Popescu-Neveanu, le intituleaz\ pe acestea din urm\ „afecte”. ~n cele ce urmeaz\, utiliz^nd o terminologie mai apropiat\ profesorului ie[ean, nu

AFECTIVITATEA

221

vom deosebi, mai înt^i, st\rile afective de procese afective [i nici emo]iile, de „emo]iile [oc”, deoarece între aceste din urm\ nu sunt deosebiri calitative, ci numai de intensitate (frica de dentist nu se deosebe[te calitativ de spaima st^rnit\ de un cutremur). Apoi, a[a cum am v\zut, vom utiliza termenul de afect în accep]iunea cea mai general\, sinonim cu stare sau proces afectiv. b) St\rile afective se pot împ\r]i în dou\ mari grupe: A. Afectele statice, exprim^nd raportul dintre noi [i lume, au un slab efect dinamogen, nu sunt motive de activitate îndelung\, de[i pot provoca puternice reac]ii momentane. Ele se divid în : 1) st\ri afective elementare care cuprind at^t durerea [i pl\cerea senzorial\, c^t [i agreabilul [i dezagreabilul; 2) dispozi]iile; 3) emo]iile. A doua mare categorie include: B. Afectele dinamice, constituind cele mai puternice [i durabile motive ale comportamentului uman. E vorba de sentimente [i pasiuni. S\ le analiz\m pe r^nd. St\rile afective elementare. • Durerea senzorial\ este un fenomen u[or de în]eles: în majoritatea cazurilor e vorba de excitarea intens\ a unor termina]ii nervoase. Dup\ cum am ar\tat la senza]ii, Von Frey a identificat (înc\ din 1894) puncte specifice de durere declan[at\ de excita]ii mecanice sau termice ale pielii, în care s-au identificat numeroase termina]ii nervoase. Specificul acestora reiese din faptul c\ substan]e anestezice pot suprima durerea, r\m^n^nd senza]iile de contact. De asemenea, în unele boli pot disp\rea senza]iile dureroase, r\m^n^nd cele de contact sau invers. Nu se cunosc organe senzoriale specifice durerii, ea fiind în func]ie de excita]ia termina]iilor nervoase existente pretutindeni în organism. Excitan]ii provoc^nd durerea sunt de natur\ diferit\, fizic\ sau chimic\, în rela]ie cu tulbur\ri circulatorii, inflamatorii [.a. • Pl\cerea senzorial\ e mai greu de în]eles. Vorbind despre ata[ament am ar\tat cum puiul de cimpanzeu, izolat de mam\, caut\ contactul moale al unui manechin acoperit cu stof\ [i evit\ modelul din s^rm\, deci sunt unele senza]ii pl\cute, legate de un anume confort senzorial. De obicei, pl\cerea senzorial\ tactil\ e pus\ în rela]ie cu instinctul sexual. Dar nici orgasmul (voluptatea: senza]ia culminant\ din timpul actului sexual) nu e pe deplin elucidat. S. Freud explic\ orgasmul (ca [i pl\cerea în general) printr-o sc\dere brusc\ a tensiunii, fenomen evident. Dar, pe de alt\ parte, înainte de apari]ia volupt\]ii, exist\ o perioad\ în care tensiunea cre[te [i c^nd totu[i pl\cerea este prezent\, altfel actul s-ar întrerupe. Apoi, exist\ cazuri în care actul fiziologic se desf\[oar\ normal, dar lipse[te pl\cerea [i nu se produce orgasmul. Oricum, pl\cerea erotic\ este legat\ de excitarea tactil\, în special a unor zone ale corpului, numite chiar „zone erogene”. • Agreabilul [i dezagreabilul sunt reac]ii afective globale de slab\ intensitate, impresii produse de orice percep]ie. Unii autori chiar vorbesc de „tonul afectiv al percep]iei”. Noi am amintit de „tonalitatea afectiv\ a senza]iilor”, dar [tim c\ numai copilul în v^rst\ de c^teva s\pt\m^ni are senza]ii izolate, nefiind mielinizate complet fibrele de asocia]ie din scoar]a cerebral\. Apoi ele sintetizeaz\ în percep]ii care totdeauna au asupra noastr\ un efect agreabil sau dezagreabil. Aceast\ rezonan]\ afectiv\ nu depinde de excitarea senzorial\, ci de sensul pe care informa]ia o are pentru noi: percep]ia unei pr\jituri de ciocolat\ în galantarul unei cofet\rii, c^nd ne e foame [i avem bani pentru a o cump\ra, ne produce o impresie pl\cut\. Aceea[i imagine poate s\ ne impresioneze dezagreabil, dac\ ne este foarte foame, îns\ n-avem nici un ban disponibil.

222

PSIHOLOGIE GENERAL|

Lipsa de leg\tur\ cu senzorialul poate fi ilustrat\ [i mai bine prin exemplul urm\tor. Primesc o telegram\: „Sosesc m^ine seara, Alexandru.” Dac\ aceast\ persoan\ este un prieten bun, lectura propozi]iei îmi las\ o impresie pozitiv\. C^nd este o rud\ meschin\ [i plicticoas\, vestea este nepl\cut\. Percep]ia cuvintelor n-are nici o influen]\, sensul lor îns\ dicteaz\ coloritul afectiv al percep]iei. O durere senzorial\ poate fi agreabil\: usturimea provocat\ de un ardei iute este c\utat\ de mul]i gurmanzi. Vorbim de pl\cut sau dezagreabil numai în cazurile în care tr\irea este de slab\ intensitate. C^nd se produc st\ri mai complexe [i mai intense, atunci le denumim emo]ii. Agreabilul atrage dup\ sine mi[c\ri de apropiere, o cre[tere a energiei, a activit\]ii mintale, pe c^nd dezagreabilul e înso]it de tendin]a îndep\rt\rii de surs\ [i o diminuare a energiei, a activit\]ii. Cum se explic\ agreabilul [i dezagreabilul? Definind st\rile afective am pus în leg\tur\ impresia de pl\cut sau nepl\cut cu rela]ia de concordan]\ ori de contradic]ie între obiect [i trebuin]ele noastre. Aceasta este o concluzie la care subscriu ast\zi mul]i psihologi, dar problema are multe fa]ete, abordate de filosofi de-a lungul timpurilor. Astfel, dup\ Epicur, r\ul, nepl\cerea se afl\ în dorin]\. Pl\cerea este în fond absen]a durerii. A fi fericit înseamn\ a nu suferi. Arthur Schopenhauer accentueaz\ ideea, enun]^nd o concep]ie rezumat\ de obicei într-un sorit: Via]a e voin]\; voin]a e sfor]are; sfor]area e durere, deci via]a e durere. Ideea e însu[it\ de S. Freud pun^nd în leg\tur\ nepl\cerea cu existen]a tensiunii nervoase [i pl\cerea cu sc\derea tensiunii. De[i acest punct de vedere explic\ unele fapte, am enumerat alte exemple care arat\ c\ totu[i organismul are nevoie de tensiune [i de aceea uneori omul o caut\: gustul pentru aventur\, alpinismul, jocurile de noroc [i chiar nevoia de senza]ii probat\ în experimentele cu privarea (aproape total\) de senza]ii. Chiar în secolul trecut, Herbert Spencer nuan]eaz\ punctul de vedere al lui Schopenhauer: dac\ într-adev\r inactivitatea (tensiunea acumulat\) este nepl\cut\, tot dezagreabil\ este [i o activitate excesiv\ (sc\derea prea mare a resurselor energetice). Théodule Ribot remarc\ [i el c\ sim]im pl\cere c^t\ vreme activitatea depus\ nu dep\[e[te energia pe care activitatea organismului o produce. Agreabilul presupune un anume raport între energia de care dispunem [i cea pe care o cheltuim. De fapt, ar exista un optimum de tensiune: c^t\ vreme ne afl\m în limitele lui sim]im pl\cere. Abaterea de la acest optimum provoac\ nepl\cere, fie c\ se acumuleaz\ prea mult\ energie (deci se instaureaz\ o tensiune ridicat\), fie c\ scade sub acest nivel (apar epuizarea, oboseala). Aceste preciz\ri realizeaz\ un tablou mai nuan]at al condi]iilor în care apar agreabilul [i dezagreabilul, dar [i ele ne situeaz\ tot în domeniul aspectelor cantitative. St\rile afective elementare au [i un important determinant de ordin calitativ. Sunt mirosuri dezagreabile (cum e cel de putrefac]ie), oric^t de vagi ar fi. {i invers, chiar dac\ intr\m într-un depozit de portocale, unde parfumul lor e foarte intens, senza]ia r\m^ne pl\cut\. Aici intervin biologii sus]in^nd c\ în istoria speciilor s-au conservat acelea c\rora le-au fost pl\cute impresiile utile supravie]uirii, iar cele nocive nepl\cute. ~n caz contrar, speciile animale, atrase de ceea ce este d\un\tor, au pierit. ~n mare, acest punct de vedere este corect, de[i exist\ [i excep]ii. De exemplu, acidul cianhidric are un miros pl\cut de migdale, fiind totu[i o otrav\ extrem de puternic\.

AFECTIVITATEA

223

Preferin]ele umane, ce îi place [i ce-i displace omului depind, în mare m\sur\, de experien]a social\. Fumatul ajunge s\ fie o pl\cere deosebit\ pentru fum\torii pasiona]i, de[i el este d\un\tor s\n\t\]ii. Via]a social\ imprim\ individului trebuin]e [i tendin]e variate, chiar în ce prive[te func]iile fundamentale, cum este alimenta]ia. Alimente agreate de europeni sunt considerate necomestibile de c\tre unele popoare din Asia [i invers, a[a cum am ar\tat în capitolul anterior. Chiar [i organismul se adapteaz\ alimenta]iei impuse copiilor de adul]i, c\ci un ou clocit ne-ar face extrem de r\u. Unele preferin]e [i repulsii par a avea o baz\ ereditar\ în anumi]i centri nervo[i din creier, a c\ror func]ionare poate fi perturbat\ în unele boli mintale. T. Ribot men]iona existen]a unor bolnavi care trebuie p\zi]i pentru a nu consuma con]inutul scuip\torilor sau propriile materii fecale. Desigur, sunt cazuri cu totul ie[ite din comun. ~n concluzie, ceea ce am ar\tat, la începutul acestui capitol, în leg\tur\ cu rela]ia existent\ între pl\cut [i nepl\cut, [i trebuin]ele, tendin]ele noastre se dovede[te a fi corect. Agreabilul e legat de concordan]e cu cerin]ele persoanei, iar nepl\cutul de contradic]ia cu acestea. Ca un adaos, ar fi observa]ia necesit\]ii unui optimum de tensiune care influen]eaz\ tr\irile afective, al\turi de celelalte trebuin]e înn\scute sau dob^ndite în cursul ontogenezei. Dispozi]iile. St\rile afective elementare, agreabilul, durerea, dezagreabilul sunt tr\iri afective de slab\ intensitate [i de scurt\ durat\ (cu excep]ia durerii senzoriale care se poate prelungi mult\ vreme – dar atunci se transform\ în emo]ie). Dispozi]iile au [i ele o slab\ intensitate, dar dureaz\ mult\ vreme, zile, poate chiar [i s\pt\m^ni, influen]^ndu-ne tr\irile afective care apar în acest r\stimp: c^nd cineva e prost dispus, vede numai aspectele nepl\cute ale existen]ei, tr\ie[te emo]ii negative, n-are chef de lucru etc. Invers, buna dispozi]ie ne face s\ vedem totul în culori luminoase, s\ avem chef de glume [i s\ muncim cu spor. Aceste st\ri de spirit, pe care le-am numit dispozi]ii, au o dubl\ condi]ionare. Cauzele de ordin intern sunt: oboseala, proasta func]ionare a unor organe interne, o boal\ incipient\ ori, dimpotriv\, o s\n\tate înfloritoare, resurse energetice abundente. Cauzele exterioare sunt constituite de existen]a unor conflicte în familie sau la locul de munc\, st\ri de frustrare, apari]ia unor pericole. Ele pot favoriza [i buna dispozi]ie: aprecierile pozitive ale unor persoane importante pentru noi, perspective atr\g\toare etc. Desigur, adesea ambii factori creeaz\ o anume stare de spirit. Dispozi]iile nu constau numai în a fi bine dispus ori r\u dispus, exist\ [i st\ri îndelungate de nelini[te, anxietate. Uneori suntem foarte iritabili, orice fleac ne enerveaz\. Oricum, dispozi]iile influen]eaz\ performan]a în procesul muncii. C^nd, de exemplu, duminic\ a avut loc un mult a[teptat meci de fotbal, luni diminea]a, dac\ echipa sus]inut\ de întreprindere a c^[tigat meciul, muncitorii sunt bine dispu[i, glumesc [i dep\[esc normele. Dar dac\ ea a fost înfr^nt\ lamentabil, salaria]ii se ceart\, sunt nervo[i [i produc]ia va fi în suferin]\. P^n\ acum am studiat st\ri afective elementare, pu]in complexe [i de slab\ intensitate, av^nd o influen]\ redus\ în privin]a ini]ierii unei activit\]i. Tot un proces afectiv static este [i emo]ia, dar ea prezint\ o imens\ varietate de st\ri [i poate fi de mare intensitate. Ca urmare, ea solicit\ un studiu aparte, mult mai am\nun]it.

224

PSIHOLOGIE GENERAL|

3. Emo]iile • Dac\ st\rile de agreabil sau dezagreabil difer\ pu]in între ele, chiar c^nd sunt provocate de obiecte sau situa]ii foarte deosebite (agreabil este [i un peisaj, [i un sirop de c\p[uni), emo]iile, f\r\ a fi neap\rat intense, traduc o rela]ie specific\ între noi [i situa]ie (peisajul evoc^ndu-mi un episod nefericit al vie]ii mele, m\ întristeaz\; m^nc^nd înghe]ata, pe care mi-a interzis-o medicul, se schi]eaz\ o îngrijorare privind consecin]ele). A[adar, emo]iile sunt st\ri afective, de scurt\ durat\, care traduc un specific al rela]iilor mele cu un obiect ori o situa]ie, deci au un caracter situa]ional. Ele pot fi declan[ate de o împrejurare real\ sau de una imaginat\ (g^ndul c\ poli]ia poate fi pe urmele sale sperie t^lharul care are banii fura]i în gemantan). Intensitatea lor e foarte variat\: poate fi vag\, mijlocie, dar [i foarte mare, zguduind întregul organism. ~n acest ultim caz, vorbim de emo]ie-[oc (c\reia mul]i psihologi îi spun afect). Exist\ patru emo]ii-[oc, tipice: frica (teroarea), furia, triste]ea în forma sa acut\ (disperarea) [i bucuria exploziv\. Dar acestea pot ap\rea, în condi]ii obi[nuite, cu o intensitate mijlocie: cineva se teme s\ intre la dentist; altcineva se enerveaz\ c\ prietenul s\u înt^rzie la înt^lnire; un t^n\r se întristeaz\, fiindc\ logodnica i s-a îmboln\vit de grip\; elevii se bucur\, deoarece profesorul n-a putut veni la or\. Dar sunt mult mai multe emo]ii dec^t acestea: dezgustul, ru[inea, nemul]umirea, regretul, indignarea, simpatia, antipatia, speran]a, mila, satisfac]ia, nehot\r^rea, sfidarea etc. etc. Exist\ [i emo]ii în rela]ie cu munca intelectual\: mirarea, nesiguran]a, certitudinea, îndoiala... • At^t în vorbirea curent\, c^t [i în lucr\ri de specialitate psihologic\, emo]iile sunt frecvent identificate cu sentimente, cum ar fi iubirea [i ura (dar sunt multe feluri de iubire: de tat\, so]ie, prieten, dragostea de munc\, de patrie etc.; dup\ cum exist\ [i variate obiecte ale urii: fa]\ de un rival, un du[man, un ho], o sect\, o ideologie [.a.). ~ntr-adev\r, întorc^ndu-ne la marii filosofi care au analizat afectivitatea, constat\m o asemenea lips\ de diferen]iere. Astfel, René Descartes, în lucrarea sa Les passions de l’^me (Pasiunile sufletului) descrie 40 de „pasiuni”, printre care figureaz\, pe l^ng\ emo]ii, sentimente, dorin]e [i chiar tr\s\turi de caracter. Dar marele filosof francez consider\ c\ toate î[i au originea în numai 6 pasiuni primitive: mirarea, iubirea, ura, dorin]a, bucuria [i triste]ea. Toate celelalte n-ar fi dec^t variet\]i ale acestora sau rezultatul unor combin\ri ale lor. Cum se vede, trei din pasiunile fundamentale sunt emo]ii, dou\ – sentimente, iar una, dorin]a, constituie o denumire generic\ în care pot figura nenum\rate aspira]ii. B. Spinoza în Etica sa distinge 48 de „afecte”, dar [i el ar\ta: „Toate afectele se reduc la dorin]\, la bucurie sau la triste]e” (Spinoza, B., p. 152), ar\t^nd [i modurile în care cele complexe deriv\ din acestea. De exemplu: 1) un afect provine din altul mai simplu, inclusiv o anume idee: „Iubirea este bucuria înso]it\ de ideea cauzei externe” (ibid., p. 158); 2) el poate ap\rea prin suscitarea unui afect primar într-o situa]ie complex\: „Indignarea este ura fa]\ de cineva care face un r\u altuia” (ibid., p. 161); 3) mai poate proveni din îmbinarea unor afecte primare: „Sfiala se atribuie celui a c\rui dorin]\ este st^njenit\ de frica primejdiei pe care egalii s\i cutez\ s\ o înfrunte” (ibidem, p. 169). Spinoza poate fi acuzat de intelectualism (c\ci pentru el pasiunea este doar o idee confuz\). ~ns\ observa]iile sale privind rela]ia între afecte [i situa]ie, c^t [i cele referitoare la combinarea posibil\ a lor sunt juste [i vom reveni

AFECTIVITATEA

225

asupra lor. Problema care se pune este de ce spirite a[a de p\trunz\toare au amestecat st\ri afective deosebite, n-au sim]it nevoia s\ efectueze distinc]ii între ele? Dorin]a este o stare afectiv\ elementar\: o trebuin]\ con[tient\ de obiectul ei, care poate fi de scurt\ durat\. Dar ea e folosit\ adesea în locul termenului de aspira]ie, dorin]a durabil\ de a realiza un anume progres, ceea ce presupune existen]a unui sentiment, acesta fiind o structur\ bine cristalizat\, trainic\. Nu au fost deosebite net ([i nici azi nu sunt) pentru motivul c\ ele, dorin]a, aspira]ia, emo]ia, sentimentul toate sunt tr\iri afective foarte str^ns legate, interdependente [i pot avea acela[i obiect, pot exprima calitatea aceleia[i rela]ii dintre obiect [i subiect. De exemplu, merg^nd pe strad\ v\d un c^ine mare [i amenin]\tor. Atunci apare dorin]a de a-l ocoli. Dar neav^nd aceast\ posibilitate m\ apropii [i el se repede în mod agresiv. Atunci apare emo]ia de fric\, efectul aceleia[i situa]ii [i al aceluia[i raport care mi-a trezit dorin]a ini]ial\. Sentimentul fricii de c^ini ac]ioneaz\ ori de c^te ori ies în ora[ [i m\ face s\ ocolesc str\zile, unde cunosc existen]a posibilit\]ii unei astfel de înt^lniri nepl\cute, m\ înarmez [i cu un baston pentru orice eventualitate, frica de un animal vagabond apare [i în lipsa apari]iei lui [.a.m.d. De asemenea, sentimentul vizeaz\ acela[i pericol [i aceea[i rela]ie nedorit\. Prin urmare, nu exist\ deosebiri calitative între aceste fenomene afective, de unde lipsa unei înclina]ii spre o mai fin\ diferen]iere. Sentimentele îns\ se deosebesc de emo]ii [i de simplele dorin]e prin amploarea, prin extensiunea lor. Ele sunt transsitua]ionale, persist^nd în variate împrejur\ri [i chiar în absen]a obiectului principal. Sentimentul iubirii nu se exprim\ numai în prezen]a fiin]ei îndr\gite, îndr\gostitul aflat departe se g^nde[te mereu la ea, î[i deap\n\ amintiri, îi scrie scrisoare dup\ scrisoare, viseaz\ la o nou\ înt^lnire, î[i organizeaz\ activitatea în a[a fel înc^t s\ progreseze în direc]ia apreciat\ de iubita sa etc. Observ^ndu-se evolu]ia afectivit\]ii la copilul mic (Ewert, O., pp. 259-261) se constat\, în primele luni, doar st\ri afective elementare, de pl\cere [i nepl\cere. La 4-5 luni apare expresia fricii (cauzat\ de persoane str\ine ori de posibilitatea de a c\dea), tot cam în acela[i timp se exprim\ [i m^nia (c^nd i se ia o juc\rie sau biberonul) – deci e vorba doar de cele mai primitive emo]ii. ~n jurul v^rstei de 10 luni, apar manifest\rile sentimentului de iubire fa]\ de mam\, exprimat prin z^mbet la prezen]a ei, prin dorin]a de a sta l^ng\ ea, pl^ns la plecarea ei etc. Este o diferen]\ clar\ între atitudinile sale fa]\ de mam\ [i cele adoptate fa]\ de al]ii. La 18 luni se constat\ [i prezen]a geloziei. Treptat copilul va tr\i emo]ii [i sentimente din ce în ce mai complexe. Printre ultimele pare a fi dispre]ul ce apare clar abia la 12 ani. Deci se observ\ o cre[tere paralel\ a complexit\]ii emo]iilor [i sentimentelor. Acestea din urm\ asigur\, treptat, o evident\ cre[tere a stabilit\]ii afective. Sentimentele structureaz\ dorin]ele, aspira]iile, interesele, atitudinile, nuan]^nd diversificarea emo]iilor provocate de diferite situa]ii. Sentimentele asigur\ anumite orient\ri comportamentului, o anumit\ consecven]\ [i o ierarhizare a reac]iilor. Ele se disting de dorin]e ori emo]ii prin care reac]ion\m la specificul unei situa]ii prezente, comportament în rela]ie at^t cu situa]ia c^t [i cu sentimentele deja cristalizate. • Emo]iile-[oc sunt o categorie aparte de st\ri afective datorit\ intensit\]ii lor deosebite [i a exterioriz\rii lor puternice prin diferite expresii emo]ionale, modific\ri fiziologice [i reac]ii slab controlate. Ele apar c^nd exist\ o stare de tensiune nervoas\ acumulat\ [i intervine brusc o situa]ie nea[teptat\. A[a cum am men]ionat, sunt patru feluri de emo]ii-[oc, av^nd fiecare moduri de manifestare relativ caracteristice. Le vom descrie în cele ce urmeaz\ (vezi [i fig. 27)

226

PSIHOLOGIE GENERAL|

a

b c Fig. 27 Emo]iile [oc. a-furia; b-frica; c-disperarea; d-bucuria

d

Furia este declan[at\ c^nd cineva ne ofenseaz\ în chip jignitor, de mult\ vreme, ori ne-a cauzat un r\u notabil [i apoi se amuz\, intervenind momentul „paharului plin”. Accesul de furie se manifest\ prin înro[irea fe]ei, vinele fe]ei [i g^tului se îngroa[\, ochii ies din orbite [i se injecteaz\, pulsul se accelereaz\, persoana g^f^ie, începe s\ urle, se agit\, gesticuleaz\, uneori arunc\ diferite obiecte din cale. Dar sunt [i cazuri de „m^nie palid\”, cu manifest\ri oarecum opuse. F. Dostoievski descrie în cartea sa Amintiri din casa mor]ilor un de]inut care, c^nd socotea c\ a fost nedrept\]it sau în[elat, devenea palid, livid, imobil, dar to]i fugeau din calea lui, fiindc\ deodat\ punea m^na pe cu]it [i ataca pe cel considerat vinovat. Frica, teroarea sunt provocate de apari]ia brusc\ a unui mare pericol, cum ar fi un cutremur, c^nd totul se clatin\, se pr\bu[e[te, sau apari]ia unui urs agresiv în p\dure. Tabloul expresiilor e relativ opus furiei: totdeauna apare o paloare cadaveric\, ochii larg deschi[i cu pupilele l\rgite fix^nd dezastrul sau pericolul iminent, p\rul se face m\ciuc\, pe fa]\ apar broboane de sudoare, se declan[eaz\ un tremur, mu[chii devin rigizi ori se contract\ convulsiv, se fac gesturi de îndep\rtare, izbucne[te un strig\t ascu]it de teroare, persoana fie înlemne[te, fie porne[te într-o fug\ disperat\. Sunt cazuri c^nd frica provoac\ un stop cardiac fatal. Disperarea (triste]ea profund\) poate fi cauzat\ de moartea nea[teptat\ a unei persoane dragi sau incendierea locuin]ei. {i aici intervine paloarea fe]ei; spr^ncenele devin oblice, fa]a se alunge[te, col]urile gurii se las\ în jos, apar cute pe frunte, privirea devine [tears\, inexpresiv\, inima [i respira]ia î[i încetinesc ritmul, persoana suspin\, uneori pl^nge cu hohote, i se înmoaie picioarele, apar tremur\turi [i senza]ia de frig. Bucuria exploziv\ survine c^nd afl\m, pe nea[teptate, despre un eveniment fericit, mult dorit: candidatul, care se credea respins la un examen foarte important, afl\ c\ totu[i a reu[it! Spre deosebire de triste]e, bucuria implic\ manifest\ri dinamice: unii sar în sus, danseaz\, bat din palme, r^d din toat\ inima, b\t\ile inimii se accelereaz\, statura se îndreapt\, fa]a se îmbujoreaz\, ochii sticlesc, tr\s\turile fe]ei cap\t\ o alur\ ascendent\. Exist\ situa]ii c^nd persoana reac]ioneaz\ oarecum invers, paradoxal. Am amintit despre furia palid\, sunt [i cazuri c^nd în loc de pl^ns persoana profund afectat\ de un deces izbucne[te într-un r^s spasmodic. Tot a[a, datorit\ epuiz\rii, cineva afl^nd o veste minunat\ începe s\ pl^ng\! ~nc^t, de[i fiecare dintre emo]ile-[oc prezint\ un tablou destul de specific, exist\ [i excep]ii: se poate p\li [i de fric\, [i de m^nie, se pl^nge la triste]e, dar [i la bucurie, se tremur\ de fric\, dar [i într-un acces de disperare... ~n toate cazurile emo]iile-[oc sunt înso]ite de puternice modific\ri fiziologice [i expresive. ~n emo]iile obi[nuite ele sunt prezente, dar manifest\rile sunt abia schi]ate, deseori observate doar de cine este în cuno[tin]\ de cauz\.

AFECTIVITATEA

227

• Expresiile emo]ionale [i explicarea lor H. Rohracher define[te o expresie ca fiind orice caracteristic\ exterioar\ a omului dup\ care tragem concluzii cu privire la caracterul s\u ori privitor la starea sa de spirit. Starea de spirit constituie, în mod esen]ial, o stare afectiv\, deseori traduc^nd o emo]ie. El distinge cinci grupe de expresii. 1) Fizionomia: totalitatea tr\s\turilor fe]ei care îi dau o înf\]i[are caracteristic\; expresia imobil\ a fe]ei. Este [i un rezultat al imprim\rii atitudinilor, emo]iilor tr\ite de-a lungul anilor. Predominarea unora se presupune c\ s-ar cristaliza într-o expresie dominant\. Fizionomia este modificat\ prin machiaj, iar în mod radical, prin opera]ii estetice. ~n acest din urm\ caz, persoana poate deveni de nerecunoscut, ceea ce au urm\rit mul]i criminali de r\zboi nazi[ti, ascun[i în diferite ]\ri din America de Sud. ~n vorbirea obi[nuit\, termenul de fizionomie mai este extins [i asupra m^inii care are [i ea o expresivitate, dar mai ales în mi[care. 2) Mimica constituie aspectul fe]ei în mi[care, adic\ succesiunea contrac]iilor diver[ilor mu[chi în raport cu emo]iile tr\ite de o persoan\. Ea ne dezv\luie mult mai u[or, mai clar, afectele ce anim\ pe interlocutorul nostru. Omul de pe strad\ amestec\ adesea fizionomia cu mimica, confund^nd cei doi termeni. Cei mai expresivi sunt ochii, oscila]iile, luminozitatea lor, modific\rile pupilei constituie reac]ii foarte fine, înso]ind schimb\ri extrem de vagi ale atitudinii cuiva. Mimica poate fi manevrat\ în mod voluntar. Actorii pot simula astfel o gam\ foarte variat\ de st\ri suflete[ti. 3) Postura [i gesturile sunt [i ele foarte expresive. Felul cuiva de a sta pe scaun, de a merge, de a saluta, de a str^nge m^na, de a dansa, mi[c\rile pe care le face c^nd vorbe[te toate sunt caracteristice, dup\ ele putem recunoa[te pe cineva, dup\ cum îi putem ghici [i starea de spirit. Gesturile acestea m\runte nu sunt supravegheate de nimeni, ele sunt mai autentice dec^t mimica. Dostoievski sublinia modul în care r^de cineva (exist\ r^s ironic, r^s umil, r^s speriat, r^s binevoitor etc.). ~n limba german\ exist\ termenul Pantomimik pentru postùri [i gesturi. ~n limba rom^n\ „pantomim\” se refer\ la spectacolul pe care îl d\ un actor, în care nu scoate nici o vorb\ [i exprim\ totul numai prin atitudini [i mi[c\ri. „Pantomimic\” nu apare în dic]ionarul limbii rom^ne, dar unii au început s\-l foloseasc\ în semnifica]ia lui german\. 4) Vocea [i modul de a vorbi. Vocea se moduleaz\ în func]ie de emo]ie. Cineva speriat sau indignat începe s\ vorbeasc\ pi]ig\iat [i repezit. ~n momentele grave vocea se îngroa[\ [i ritmul vorbirii încetine[te. 5) Rezultatele comportamentului legate de mi[c\ri complexe [i expresive: scrisul, desenul, ambele sunt în rela]ie cu tr\s\turile personalit\]ii, dar sufer\ modific\ri [i în func]ie de afectele prezente, în timpul desf\[ur\rii unor asemenea ac]iuni. Studiind expresiile, psihologii profesioni[ti ori improviza]i caut\ s\ poat\ detecta sensul lor în scopuri diagnostice, ceea ce e foarte dificil, deoarece orice reac]ie expresiv\ poate înso]i diverse st\ri afective, poate avea [i multiple interpret\ri de ordin caracterologic. ~n cadrul preocup\rilor noastre ne intereseaz\ cum se explic\ aceste modific\ri ale expresiei? Charles Darwin, a studiat în mod deosebit expresiile emo]ionale, scriind chiar o carte cu acest subiect (Les expressions des émotions). El a subliniat caracterul universal al multora: furia, frica, triste]ea se manifest\ în mod similar nu numai la diferite rase umane, ci [i la cimpanzei. Pentru explicarea lor, el formuleaz\ trei principii.

228

PSIHOLOGIE GENERAL|

1) Principiul asocia]iei deprinderilor utile. „Mi[c\rile utile în realizarea unei dorin]e sau în suprimarea unei senza]ii posibile sf^r[esc, dac\ se repet\ des, prin a deveni a[a de obi[nuite, înc^t ele se reproduc ori de c^te ori apar aceste dorin]e sau aceast\ senza]ie, chiar într-un grad foarte slab [i chiar dac\ utilitatea lor devine nul\ sau foarte contestabil\”. De exemplu, un c^ine care atac\ pe altul î[i încordeaz\ mu[chii, îi cresc b\t\ile inimii, se accelereaz\ respira]ia, i se zburle[te p\rul, mu[c\... Acela[i c^ine, c^nd se înfurie, devine amenin]\tor [i apar acelea[i reac]ii: r^nje[te, dezvelindu-[i col]ii, î[i încordeaz\ mu[chii, i se zburle[te p\rul, adic\ au loc modific\ri care preg\tesc atacul, de[i el nu are loc. Asemenea reac]ii sunt prezente [i la om, de[i acesta nu are inten]ia de a ataca [i nici de a mu[ca pe cineva. Explica]ia lui Darwin este interesant\, numai c\, în mod implicit, ea presupune ereditatea unor reac]ii devenite obi[nuite, ceea ce nu s-a putut confirma de c\tre biologia contemporan\. ~n str^ns\ leg\tur\ cu acest principiu, W. Wundt a formulat [i el o lege, legea analogiei: expresiile asociate unei st\ri de spirit se asociaz\ [i altora analoge. O substan]\ amar\ ne provoac\ o anumit\ expresie. Aceasta va ap\rea [i într-o situa]ie similar\ prin provocarea unei impresii asem\n\toare de decep]ie cauzat\ de ingratitudinea cuiva. 2) Principiul antitezei. Anumite st\ri de spirit antreneaz\ acte specifice care sunt utile; apoi c^nd se produce o stare de spirit exact invers\, apare tenta]ia puternic\ [i involuntar\ de a avea reac]ii absolut opuse, oric^t de inutile ar fi. Exemplul dat de Darwin este cel al c^inelui care, v\z^ndu-[i de departe st\p^nul, reac]ioneaz\ agresiv, dar apropiindu-se îl recunoa[te [i adopt\ o atitudine contrarie: se apleac\, se gudur\ destins, p\rul se neteze[te, coada at^rn\ în jos, urechile sunt r\sturnate pe spate (în agresiune, ele se ridic\) etc. Acest principiu poate fi discutat. C^inele, din exemplul dat, trece dintr-o stare emotiv\ în alta opus\. Expresiile sunt altele potrivit antitezei existente între emo]ii. Dar opozi]ia dintre emo]ii decurge din antiteza dintre expresii sau invers? Apare necesar\ o teorie asupra naturii emo]iilor pe care Darwin n-a formulat-o. 3) Principiul ac]iunii directe a sistemului nervos. „C^nd sensibilitatea este puternic excitat\, for]a nervoas\ ia na[tere în exces [i e transmis\ în anumite direc]ii determinate, depinz^nd de conexiunile celulelor nervoase [i în parte de deprinderi”. H. Spencer, contemporan cu C. Darwin (de aceea nu [tim cine l-a influen]at pe cel\lalt, în privin]a acestei chestiuni), a denumit fenomenul, caracteriz^ndu-l [i mai exact, Legea difuziunii desc\rc\rii nervoase: c^nd se produc, desc\rc\rile nervoase puternice se scurg pe liniile de minim\ rezisten]\, iradiind în tot organismul. ~n felul acesta, sistemul nervos se ap\r\ împotriva unei tensiuni prea mari. Aceast\ formulare a fenomenului ne poate face s\ în]elegem de ce în emo]iile-[oc unele reac]ii cum sunt pl^nsul, tremuratul, congestionarea, manifest\ri lipsite de utilitate în situa]ia respectiv\, contribuie la protejarea sistemului nervos prea puternic excitat, indiferent de natura situa]iei [i chiar de specificul emo]iei tr\ite. La aceste explica]ii s\ mai ad\ug\m [i observa]iile lui Th. Piderit (fizionomist german din a doua jum\tate a secolului trecut). El constatase prezen]a unor mi[c\ri sau tendin]e favoriz^nd preluarea impresiilor pl\cute [i a tendin]elor de evitare, de inhibi]ie în cazul celor dezagreabile. De[i în general agreabilul e înso]it de tendin]e pozitive de apropiere [i nepl\cerea de impulsuri negative, fenomenul nu poate explica de ce ru[inea produce înro[irea, reac]ie vasodilatatorie, pozitiv\, c^nd individul respectiv ar dori s\ dispar\, s\ intre în p\m^nt. De fapt, mi[c\rile [i modific\rile

AFECTIVITATEA

229

implicate în emo]ii sunt de o infinit\ varietate. Cauzele [i dinamica lor trebuie s\ se bazeze pe o clarificare a naturii emo]iilor. Or, aceast\ chestiune e departe de a fi elucidat\, afl^ndu-ne în fa]a mai multor teorii. Nici una din ele nu s-a impus înc\ definitiv în fa]a speciali[tilor.

4. Teorii asupra naturii emo]iilor a) Teoria intelectualist\ a fost elaborat\ la începutul secolului trecut [i apar]ine lui Herbart [i Nahlowski. Ei erau adep]ii unei psihologii asocia]ioniste, care d\dea o mare importan]\ reprezent\rilor [i asocierii lor. ~nc^t ace[ti filosofi au explicat emo]iile prin dinamica reprezent\rilor. O stare afectiv\ ar lua na[tere din interac]iunea imaginilor. De exemplu, c^nd o reprezentare este prins\ între cele care o opresc [i altele care o împing, apare emo]ia întrist\rii. Astfel, vestea mor]ii unui bun prieten îmi aduce imaginea lui în minte, care îmi evoc\ numeroase amintiri fericite, petreceri tinere[ti, glume, discu]ii, dar acestea sunt st\vilite de noua reprezentare a trupului s\u neînsufle]it, imobil [i rece. Ciocnirea lor brutal\ constituie ceea ce noi resim]im ca fiind o ad^nc\ triste]e, durere. Acest punct de vedere era totu[i mai pu]in naiv, dec^t pare ast\zi, deoarece reprezent\rile erau privite ca fiind legate de anume tendin]e; or, acestea, constituind începuturi de mi[c\ri, au un rol cert în via]a afectiv\. b) Teoria fiziologic\-periferic\ e legat\ [i ea de dou\ nume: James [i Lange; între ei au fost unele deosebiri, dar W. James, cunoscut filosof, este acela care a contribuit la r\sp^ndirea punctului s\u de vedere – o viziune paradoxal\. Noi ra]ion\m gre[it, spunea el. Consider\m c\, v\z^nd un urs în p\dure, m\ sperii [i atunci devin palid, mi se zb^rle[te p\rul, tremur etc. De fapt ordinea ar fi invers\: v\d ursul, încep s\ tremur, p\lesc etc. [i con[tiin]a acestor modific\ri fiziologice este ceea ce eu numesc fric\. Deci percep]ia atrage dup\ sine modific\rile fiziologice. Iar con[tiin]a acestora constituie ceea ce eu numesc emo]ie. Nu fiindc\ sunt trist pl^ng, ci, invers, fiindc\ pl^ng m\ simt trist. Aceast\ concep]ie a lui W. James î[i are r\d\cina într-o înt^mplare din copil\rie. Un veterinar se ocupa de un cal bolnav. La un moment dat, sec]ion^nd o arter\, a ]^[nit un [uvoi de s^nge. James, care asista, a le[inat, f\r\ s\ fi avut timp de reflexiune. Pentru a-[i sus]ine teza, filosoful american recomanda s\ ne a[ez\m tol\ni]i într-un fololiu, s\ suspin\m, s\ vorbim cu o voce pl^ng\rea]\ [i vom începe s\ ne sim]im tri[ti! Sau, spunea el, dac\ elimin\m, dintr-un moment de bucurie, toate mi[c\rile [i modific\rile organice... ce mai r\m^ne? nimic! Teoria lui James-Lange are meritul de a fi subliniat importan]a modific\rilor fiziologice – mai ales în cazul emo]iilor-[oc, care fuseser\ neglijate de teoriile intelectualiste, încolo sunt multe argumente împotriva punctului lor de vedere. Mai înt^i, fiziologii, înregistr^nd precis diferitele transform\ri fiziologice produse în emo]ii, n-au reu[it s\ stabileasc\ un profil absolut specific pentru fiecare emo]ie, întruc^t, a[a cum am v\zut, exist\ manifest\ri care apar în dou\-trei emo]ii distincte, apoi chiar aceea[i emo]ie se poate exterioriza în moduri diferite, aproape contrarii. Apoi, intensitatea unei tr\iri afective nu e deloc propor]ional\ cu cea a exterioriz\rilor [i a manifest\rilor corporale. De pild\, la o înmorm^ntare o rud\ pl^nge, se vait\, se fr\m^nt\, dar peste c^teva ore o g\sim într-un restaurant glumind [i r^z^nd cu ni[te prieteni. Pe c^nd o alt\ persoan\ care st\ mai mult imobil\ [i nu spune nimic, este influen]at\ de aceast\ pierdere luni de zile, ceea ce se observ\ din modul

230

PSIHOLOGIE GENERAL|

ei de comportare, din triste]ea prezent\ în felul ei de a g^ndi [i privi via]a. E clar c\ ea a fost mai puternic afectat\ de acest deces, îns\ manifest\rile ei exterioare, ca [i modific\rile fiziologice au fost mult mai slabe dec^t în primul caz. De asemenea, f\c^nd o injec]ie cu adrenalin\ unei persoane, apar multe din modific\rile fiziologice caracteristice unui [oc emo]ional: accelerarea pulsului, a respira]iei, înro[irea etc., totu[i subiectul acestei experien]e nu manifest\ nici o emo]ie, ci, de obicei, spune: „nu [tiu de ce... m\ simt parc-a[ fi emo]ionat”. Deci modific\rile organice sunt sesizate, dar ele nu sunt considerate a fi o emo]ie. ~n fine, în ultimii ani, ating^nd cu microelectrozi anumite por]iuni din creierul unor pisici (în hipotalamus) se ob]in clare expresii emo]ionale, f\r\ ca animalul s\ manifeste [i comportamentul unei emo]ii adev\rate. Totu[i, incidentul relatat de W. James (le[inul provocat de vederea s^ngelui) ne atrage aten]ia c\ uneori o reac]ie emotiv\ poate fi în rela]ie cu un instinct. Puii de cimpanzeu se sperie foarte tare v\z^nd un [arpe, înainte de a avea vreo experien]\ legat\ de aceast\ varietate. Tot a[a un copil de c^teva luni se sperie tare, dac\ te faci a-l sc\pa din bra]e, f\r\ s\ fi c\zut vreodat\. ~n asemenea cazuri, în adev\r, simpla percep]ie declan[eaz\ o emo]ie, înaintea oric\rei interpret\ri. Dar astfel de situa]ii sunt foarte rare, cel pu]in la om. Iar, dac\ frica sau m^nia ar putea fi în rela]ie cu un instinct – bucuria nu! Nu exist\ nici un instinct legat de... reu[ita la un examen. c) Teorii fiziologice centrale. Cea mai important\ este aceea cunoscut\ sub numele de teoria lui Cannon-Bard, formulat\ de primul [i dezvoltat\ de al doilea. W. Cannon, efectu^nd numeroase studii experimentale asupra creierului pisicii, a demonstrat rolul important pe care îl are talamusul în declan[area expresiilor emo]ionale, c^t [i influen]a inhibitoare a cortexului asupra acestei forma]ii subcorticale. Ca urmare, el a formulat o teorie dup\ care rolul esen]ial în emo]ii îl are talamusul (de aceea a mai fost denumit\ [i teoria talamic\ a emo]iei). A[a cum se vede în figura nr. 28 ea se deosebe[te mult de punctul de vedere al lui W. James (dup\ I. Ciofu, pp. 269-273).

Fig. 28. Schemele teoriilor lui W. James (a) [i W. Cannon (b)

AFECTIVITATEA

231

~n concep]ia lui W. James, talamusul nu joac\ nici un rol, cortexul declan[^nd reac]iile periferice, iar perceperea lor constituind emo]ia. Dup\ Cannon-Bard, excita]iile senzoriale ajung în talamus, care le transmite la cortex: talamusul, dezinhibat de cortex, declan[eaz\ modific\rile musculare [i viscerale, simultan inform^nd [i cortexul. Deci sursa tr\irii afective o constituie procesele talamice. Modific\rile organice apar aproape instantaneu cu tr\irea emo]ional\ [i nu ele sunt cauza emo]iei. Emo]ia rezult\ dintr-o excitare concomitent\ a talamusului [i cortexului. ~n deceniile urm\toare (studiile lui Cannon-Bard dat^nd din perioada 1920-1950), neurofiziologii au pus în lumin\ [i rolul pe care-l au în emo]ii [i alte forma]ii din creier, îndeosebi sistemul limbic. Ca [i Cannon, nu s-a mai negat rolul cortexului, dar aten]ia lor a avut în centru forma]iile subcorticale. d) Teorii cognitive. E vorba de acei psihologi care au scos în eviden]\ rolul important al scoar]ei cerebrale. Magda Arnold (în 1950) a subliniat rolul evalu\rii stimulilor, situa]iei. ~n primul r^nd, aprecierea se face prin prisma impresiilor de pl\cut-nepl\cut, dar survine [i memoria d^nd un con]inut specific tr\irii emo]ionale. Cortexul se manifest\ [i activ, el d\ un impuls care ini]iaz\ reac]ia organismului. Desigur, talamusul r\m^ne ini]iatorul principalelor expresii emo]ionale, îns\ în urma unei excit\ri specifice primite de la forma]iile superioare. Iar modific\rile periferice, printr-un feed-back, sunt sesizate de cortex, ceea ce intensific\, de obicei, emo]ia. Deci succesiunea fenomenelor ar fi urmtoarea: stimularea de origine senzorial\, percep]ia, evaluarea, impulsul c\tre ac]iune, expresiile emo]ionale (cu modific\rile vegetative înso]itoare) perceperea acestor reac]ii organice [i reevaluarea emo]ional\ (dup\ Ciofu, I., pp. 280-281). ~ntr-adev\r, o situa]ie pentru a declan[a o anume emo]ie, trebuie s\ fie interpretat\ [i apreciat\. Ursul liber în p\dure poate constitui o mare primejdie, dar acela[i animal, la circ, dup\ gratiile cu[tii sale nu prezint\ nici o amenin]are. Cu at^t mai mult, reu[ita la un examen se cite[te la fi[ier, deci implic\ o prelucrare abstract\ [i concluzii de ordin social, evaluarea devenind foarte complex\. Astfel activitatea cortical\ are un rol esen]ial. Acest lucru a fost eviden]iat de o serie de cercet\tori prin experimentele organizate. S. Schachter [i J. Singer (1962) au injectat pacien]ilor dintr-un spital o solu]ie adrenalinic\. Efectele acesteia sunt similare cu tulbur\rile ce apar în unele emo]ii: accelerarea ritmului cardiac [i a celui respirator, cre[terea fluxului sanguin muscular [.a. Unii au fost avertiza]i cu privire la tulbur\rile ce se vor produce, al]ii nu. Lotului de control i s-a f\cut o injec]ie cu ser fiziologic (care n-are nici un efect). Apoi în camera pacien]ilor a fost introdus\ o persoan\ „complice” cu experimentatorul, care, d^ndu-se drept pacient, f\cea tot felul de gesturi amuzante [i etala o bun\ dispozi]ie evident\. ~n alt caz, falsul pacient r\spundea împreun\ cu ceilal]i la un chestionar ofensator [i se indigna vehement de obliga]ia impus\. Or, s-a constatat c\ persoanele care fuseser\ injectate cu ser adrenalinic, f\r\ a fi avertizate, s-au amuzat [i, respectiv, s-au înfuriat mult mai evident, dec^t cei avertiza]i sau cei ce n-aveau nici un simptom perturbator. A rezultat c\ acelea[i modific\ri organice au fost interpretate [i tr\ite cu totul diferit, în func]ie de situa]ia produs\ concomitent cu ele. Un alt experiment similar a fost imaginat de R. Lazarus. O serie de persoane au fost puse s\ asiste la un film în care se înf\]i[a un groaznic accident [i o opera]ie chirurgical\ efectuat\ pe viu. ~ntr-un caz, aceste situa]ii erau înso]ite de un comentariu subliniind daunele, necazurile, în alt caz comentariul era o descriere obiectiv\, [tiin]ific\ [i, într-un al treilea, proiec]ia s-a efectuat f\r\ nici o verbalizare. ~nregistr\ri obiective (reflexul electrodermal [i ritmul cardiac) au indicat o emo]ie

232

PSIHOLOGIE GENERAL|

evident\ în prima situa]ie – absent\ în celelalte dou\. R. Lazarus a subliniat, în concluzie, rolul hot\r^tor al factorului cognitiv (Ciofu, I., p. 285). e) Rolul instinctului. Exist\ cazuri c^nd situa]ia care declan[eaz\ emo]ia este programat\ ereditar nefiind vorba de vreo interpretare. Amintim le[inul lui W. James, ca [i cazurile pomenite mai sus: spaima puilor de maimu]\ la vederea unui [arpe [i frica sugarului de c\dere. A fost exprimat [i un alt punct de vedere. Larguier des Bancels (în anii 30) a sus]inut c\ emo]ia: „c’est le raté de l’instinct”, este o ratare a instinctului, ceea ce ne aminte[te de principiul asocia]iei deprinderilor utile, formulat de Darwin în leg\tur\ cu explicarea expresiilor emo]ionale (deci, indirect în rela]ie cu natura emo]iei). ~n aceast\ interpretare, lucrurile s-ar explica în felul urm\tor: dac\ v\d gonind spre mine un automobil, instinctiv sar în l\turi, dar dac\ nu mai am r\gazul, toat\ energia declan[at\ de instinct se revars\ în ceea ce constituie emo]ia: tremur, p\lesc, strig etc. Exist\ fapte pled^nd în favoarea acestui punct de vedere. De exemplu, un [ofer a relatat urm\toarele: circula repede, merg^nd spre cas\, c^nd, deodat\, dup\ un car cu f^n i-a ie[it un tractor în fa]\. Cu o manevr\ disperat\ a izbutit s\-l ocoleasc\, ie[ind de pe [osea. Gr\bit, nu s-a mai oprit, dar dup\ ce a ajuns acas\, dup\ pu]in timp, [i a cobor^t din ma[in\, atunci a izbucnit emo]ia, a început s\ tremure, s\ asude, gata s\ le[ine! C^t a condus s-a men]inut încordarea provocat\ de incident, dar ea s-a desc\rcat brusc în momentul încet\rii activit\]ii. A[adar, nu putem elimina cazurile în care o emo]ie are o rela]ie cu un instinct, dar acestea sunt cazuri rare. Furia, întristarea, bucuria sunt declan[ate adesea de situa]ii sociale, de rela]ii complexe, c^nd reac]iile noastre depind de atitudini cristalizate, de sentimente. {i, de fapt, teoriile asupra emo]iilor nu trebuie s\ explice numai cele patru emo]ii-[oc, fenomene ce se produc rareori, ci emo]iile care intervin în via]a noastr\ de fiecare zi. f) Concluzii. La ele au început s\ se refere partizanii punctului de vedere cognitiv. Ceilal]i au avut în vedere îndeosebi emo]iile violente, impregnate de adev\rate furtuni fiziologice. Cum explic\m îns\ cele de slab\ intensitate: speran]a, mila, nehot\r^rea, mirarea, simpatia etc.? {i în aceste cazuri exist\ o anumit\ mimic\, o postur\, dar alte modific\ri fiziologice nu sunt sau sunt extrem de vagi. Desigur, orice fenomen psihic implic\ numeroase mecanisme fiziologice, acesta este obiectul psihofiziologiei. Noi trebuie s\ g\sim explica]ia psihologic\. Mai înt^i, emo]iile fiind st\ri afective au caracteristica „totalit\]ii”, exprim^nd starea integral\ a organismului. {i atunci este evident c\ trebuie s\ existe o str^ns\ leg\tur\ între cortex [i straturile subcorticale care culeg [i impresiile subliminale, incon[tiente. Apoi afectele, toate, provin din trebuin]e [i tendin]e. Acestea se structureaz\ mereu, fiind în raport cu macrosistemul eului, al personalit\]ii. Obiectele, persoanele, situa]iile intr\ în rela]ii complexe cu ele, activ^nd anume structuri de impulsuri, manifest^ndu-se sub form\ de atitudini [i emo]ii. Mai mult, structurile ample de tendin]e se cristalizeaz\ în ceea ce numim sentimente, înc^t emo]iile rezult\, adesea, din concordan]a sau contradic]ia situa]iei cu un sentiment precis. {i cum tendin]ele sunt începuturi de mi[c\ri, impulsuri spre ac]iune, ele se exteriorizeaz\ în expresii [i antreneaz\ organele care sus]in ac]iunile (inima, pl\m^nii, glandele endocrine) atunci c^nd se întrez\re[te un mare efort sau se acumuleaz\ o prea mare tensiune. Iar tendin]ele, mi[c\rile nu exist\ separat de percep]ii, reprezent\ri, de imagina]ie [i g^ndire – ceea ce am subliniat c^nd ne-am ocupat de studiul cogni]iei. Fenomenele psihice sunt totdeauna globale, unitare, chiar dac\ uneori predomin\ un aspect, iar

AFECTIVITATEA

233

alteori altul. ~nc^t emo]iile, ca [i sentimentele nu pot fi în]elese, dec^t studiind rela]iile globale dintre om [i mediu, dintre individ [i societate, dar nu în general, ci în func]ie de fiecare situa]ie tipic\. Or, experimentarea viz^nd afectele s-a f\cut în laborator sau în situa]ii particulare. E [i firesc, deoarece evolu]ia unui sentiment e lent\, nu poate fi surprins\ în c^teva ore, a[a cum nu poate fi sesizat\ (cu ochiul liber) cre[terea unei flori. ~ns\ între sentimente [i emo]ii leg\tura este foarte str^ns\. Dificultatea abord\rii experimentale a f\cut ca unii psihologi s\ renun]e la studiul emo]iilor obi[nuite [i al sentimentelor. Sunt manuale universitare de psihologie în care nu este amintit cuv^ntul sentiment, ceea ce nu poate diminua importan]a unor structuri care ne influen]eaz\ via]a de fiecare zi.

5. Sentimentele a) Caracteristici. Sentimentele sunt ample structuri de tendin]e [i aspira]ii, relativ stabile, care orienteaz\, organizeaz\, declan[eaz\ [i regleaz\ conduita. La om sentimentele au acela[i rol cu cel al instinctelor la animale. Acestea cu c^t sunt mai primitive, cu at^t sunt dirijate mai exact de c\tre instinct. Dar, chiar la p\s\ri [i la mamifere, instinctele organizeaz\ activitatea lor zilnic\. Animalele domestice, tr\ind într-un mediu limitat [i av^nd un permanent contact cu omul, care le dirijeaz\ comportamentul, încep s\ fie dependente [i de sentimentele ce se structureaz\, datorit\ raportului lor permanent cu anumite persoane. Cel pu]in c^inele manifest\ un ata[ament fa]\ de st\p^n, c^teodat\ mai puternic dec^t instinctul: el se repede la un animal periculos care îi atac\ st\p^nul, risc^ndu-[i via]a, împotriva instinctului s\u de conservare care l-ar impulsiona s\ fug\. Comportamentul uman este subordonat, în mare m\sur\, reglement\rilor sociale, totu[i, cel pu]in în timpul s\u liber omul ac]ioneaz\ potrivit intereselor ce corespund orient\rii sentimentelor sale. ~n limbajul curent, termenul de sentiment nu este utilizat frecvent: se aminte[te de „interese”, „aspira]ii” sau „pasiuni” (pasiunile sunt într-adev\r ni[te sentimente foarte intense – dar termenul e folosit [i c^nd e vorba doar de interese mai stabile). De exemplu, nu se vorbe[te de sentimentul dragostei pentru [tiin]\, ci se spune interes ori pasiunea pentru cercetare. De fapt, interesele, aspira]iile, ca [i emo]iile izvor\sc la adult din orient\rile sentimentelor cristalizate. Cert este c\ apari]ia sentimentelor e precedat\ de formarea unor dorin]e, atitudini [i emo]ii. Odat\ constituite, ele devin permanente virtualit\]i, posibilit\]i de aspira]ii, atitudini [i emo]ii. Sintetiz^nd numeroase structuri de tendin]e, sentimentele devin puternice for]e dinamizatoare, puternice motive de activitate. De aceea le-am considerat „procese afective dinamice”. Spre deosebire de emo]ii, care reflect\ o anume situa]ie [i produc reac]ii limitate la prezentul actual, sentimentele sunt transsitua]ionale, viz^nd [i viitorul. Termenul de sentiment este frecvent al\turat celui de atitudine afectiv\. F\r\ îndoial\ între aceste fenomene exist\ str^nse rela]ii. Dar, în unele cazuri, se merge p^n\ la a subordona sentimentul atitudinii, afirm^ndu-se: „Atitudinea afectiv\ odat\ format\ asigur\ constan]a sentimentului”. Totul e în func]ie de cum sunt definite no]iunile. Noi ne-am însu[it caracterizarea atitudinii afective ca fiind: „o predispozi]ie subiectiv\ de a aprecia pozitiv sau negativ o situa]ie, persoan\ ori simpl\ afirma]ie”. ~n aceast\ accep]ie, atitudinea poate fi o stare tranzitorie: amicul N îmi poate provoca azi o atitudine negativ\ dintr-un anume motiv, iar în zilele urm\toare ea s\ fie pozitiv\. Totu[i, în ansamblu, pot spune c\ N îmi este drag [i deci îmi va

234

PSIHOLOGIE GENERAL|

sugera în mod obi[nuit atitudini foarte favorabile. Socotim stabile acele atitudini care exprim\ un sentiment cristalizat, iar cele temporare sunt în func]ie de impulsuri, dorin]e ap\rute accidental, într-un concurs de împrejur\ri sau ca efect al unei sugestii. De obicei, folosesc no]iunea de atitudine cei care refuz\ s\ aminteasc\ de sentimente. Cum am v\zut, s-ar putea identifica ace[ti termeni. Dar consecin]ele sunt regretabile, întruc^t ei studiaz\ afectivitatea utiliz^nd chestionare de atitudini (în fond, de opinii). Or, studiul vie]ii afective, f\c^nd apel numai la reac]iile verbale, r\m^ne inevitabil unilateral [i superficial. ~ntre p\rerile emise [i comportament pot fi, nu rareori, deosebiri foarte mari (sunt cercet\ri care au dovedit [tiin]ific acest fapt, binecunoscut de altfel). Apoi r\d\cinile afectivit\]ii sunt în mare m\sur\ incon[tiente, întruc^t m\rturiile verbale, bazate pe introspec]ie, au o valoare foarte limitat\. ~n fine, nu se poate în]elege o atitudine f\r\ a admite existen]a unei trebuin]e, a unei tendin]e care o explic\. {i atunci trebuie s\ admitem c\ diferite atitudini pot constitui manifest\ri ale unor impulsuri izolate ori ale unor structuri ample [i stabile de tendin]e, pe care, tocmai, le-am denumit sentimente. Sentimentele sunt izvorul unor atitudini, ca [i al multor emo]ii. Numai a[a putem în]elege st\ri de spirit, atitudini, aparent contradictorii. Profesorului Vasile Pavelcu îi pl\cea s\ evoce un caz real [i paradoxal: un pacient bolnav de o boal\ neurologic\ suferea de o insensibilizare a unei m^ini. Deodat\, într-o zi, aceasta a început s\-l doar\ tare, ceea ce i-a provocat bolnavului o mare bucurie. Motivul? Doctorul îi spusese c\ dac\ începe s\ se vindece, atunci vor ap\rea dureri. Aceast\ stare [i atitudinile bolnavului nu se pot în]elege, f\r\ aspira]ia fierbinte a acelui om de a redeveni s\n\tos. De altfel, sentimentul poate explica atitudinile contradictorii [i care se pot succede foarte repede în cazul geloziei. Desigur, sentimentele cunosc diferite grade de intensitate [i de complexitate. Doi tineri pot sim]i unul pentru cel\lalt o atrac]ie puternic\, dar care s\ fie pur senzual\. Cunosc^ndu-se mai bine, ea poate cristaliza multe atitudini, aspira]ii asem\n\toare, devenind un profund sentiment de iubire, foarte durabil, dirij^nd existen]a lor de-a lungul unei vie]i. Exist\ o str^ns\ leg\tur\ între sentimente [i procesele cognitive. Ele sunt mult influen]ate [i, totodat\, influen]eaz\ imagina]ia. Dar sunt prezente [i în memorie, percep]ie, g^ndire. Ca s\ nu vorbim de înr^urirea permanent\ a aten]iei (prin intermediul intereselor). Se poate g\si o asem\nare între sentimente [i no]iuni. Ambele sunt virtualit\]i. No]iunea constituie o posibilitate de judec\]i, de ac]iuni pe plan verbal, iar un sentiment asigur\ posibilitatea unor variate ac]iuni efective, în planul obiectiv. De aceea, [i într-un caz [i în altul, exist\ o impresie global\ privind posibilit\]ile existente. De aici, o confuzie frecvent\ în vorbirea curent\: „Cartea lui R (o carte de [tiin]\) mi-a l\sat un sentiment de incertitudine”. Incertitudinea poate constitui o emo]ie, dar în acest caz e vorba de intuirea unor neclarit\]i, a unor incongruen]e. S\ nu confund\m orice intui]ie, orice impresie intelectual\ cu sentimentul. A[a, în cazul oric\rei priceperi mai complexe (de pild\, patinajul sau conducerea automobilului), este prezent\ [i impresia-certitudinea c\ [tii s\ procedezi; ea nu este îns\ un fenomen afectiv, de[i, ca orice proces psihic, poate fi înso]it de o stare agreabil\. Oricare proces cognitiv poate deveni, în unele circumstan]e, sursa unei emo]ii [i chiar a unui sentiment. De pild\, descoperirea unei disonan]e cognitive nea[teptate ne poate trezi o emo]ie de surpriz\, [i, în acela[i timp, un asemenea fenomen poate fi izvorul unei probleme care s\ canalizeze efortul unui savant ani de zile. Asta nu înseamn\ s\ amestec\m terminologia, confund^nd fenomene mult diferite.

AFECTIVITATEA

235

b) Mediul social are o influen]\ hot\r^toare asupra apari]iei, structurii [i evolu]iei sentimentelor. ~n primul r^nd, societatea reglementeaz\ modul de manifestare a tr\irilor afective. ~n China, în Japonia, dezl\n]uirea nest\p^nit\ a afectelor e considerat\ a fi o dovad\ a lipsei de civiliza]ie. ~n Europa, lucrurile nu stau a[a. A. Camus, în romanul s\u Str\inul relateaz\ c\ personajului s\u, acuzat de crim\, i se imput\ [i faptul de „a nu fi pl^ns” la moartea mamei sale, ca dovad\ a insensibilit\]ii sale. De altfel, la noi, în popor, se angajeaz\ bocitoare pentru a jeli mortul c^t mai tare [i mai expresiv! Deci, moduri opuse de exteriorizare. Determinismul social nu afecteaz\ numai exteriorizarea proceselor afective, ci [i con]inutul lor. La începutul secolului, un explorator rus a vizitat o regiune din nordul Siberiei, unde triburile de eschimo[i erau foarte rare [i slab populate. Acolo a fost bine primit, dar spre uimirea sa a constatat c\ noaptea gazda î[i oferea so]ia s\ ]in\ companie oaspetelui. Refuzul ar fi fost o grav\ insult\. Iar dac\, dup\ aceast\ noapte, femeia r\m^nea îns\rcinat\, aceasta constituia un mare prilej de bucurie. Acolo nu exista gelozie. Raritatea popula]iei ducea la încurajarea înmul]irii în orice condi]ii. Importan]a factorului social face s\ apar\ deosebiri între aspira]iile dominante din diferite p\turi sociale sau în func]ie de caracterul societ\]ii. De exemplu, în timpul Rena[terii italiene (secolele XV-XVI), aspira]iile, sentimentele artistice se aflau în v^rful sc\rii de valori, pe c^nd în secolul nostru preocuparea pentru [tiin]\ [i progresul tehnic a ajuns în frunte. c) Cum ne d\m seama de existen]a unui sentiment [i de intensitatea lui? Mai înt^i, dup\ emo]iile pe care le observ\m. C^nd plecarea pe un timp îndelungat a unei persoane provoac\ alteia o ad^nc\ sup\rare, triste]e, putem fi siguri c\ aceasta îi e profund ata[at\. Sau dac\ un cadou m\runt îi cauzeaz\ cuiva o bucurie evident exagerat\, acesta este dovada existen]ei unui sentiment mai intens dec^t pare. ~n al doilea r^nd, un afect durabil creeaz\ o preocupare frecvent\, constant\ chiar, fa]\ de obiectul afec]iunii. ~ndr\gostitul autentic î[i aminte[te în fiece or\ de iubita sa. Dar criteriul cel mai important îl constituie orientarea [i caracterul activit\]ii cuiva. Dac\ cineva nutre[te o aspira]ie puternic\ de a ajunge un specialist într-un domeniu, afectul s\u e vizibil datorit\ locului important ce-l ocup\ documentarea, studiul lucr\rilor corespunz\toare, c^t [i a renun]\rii la multe distrac]ii specifice tinere]ii. ~n aceast\ privin]\, nu trebuie s\ ne a[tept\m la o consecven]\ absolut\, pot fi [i conduite care aparent contrazic sentimentul principal: mama ce î[i iube[te mult copilul nu ezit\ s\ ia m\suri atunci c^nd acesta nu are conduita a[teptat\, îl ceart\, îl pedepse[te, atitudini decurg^nd dintr-un sentiment superior, con[tient de necesitatea unei bune educa]ii pentru o reu[it\ în via]\. Profunzimea sentimentului se v\de[te [i din multitudinea reac]iilor suscitate. C^nd cineva î[i înt^lne[te, dup\ mult\ vreme, un prieten drag, manifest\ o succesiune de emo]ii: mirare, surpriz\, bucurie, comp\timire. Simultan n\v\lesc o sumedenie de amintiri: petreceri, necazuri, eforturi, aspira]ii comune. Totodat\, apar [i reac]ii adecvate: ofert\ de companie, de locuin]\, de ajutor etc. Sentimentul mobilizeaz\ întreaga personalitate. d) Tendin]e de organizare sunt vizibile [i în ce prive[te via]a afectiv\. Sentimentele, structur^nd dorin]ele, emo]iile, atitudinile noastre, intr\ în rela]ie unele cu altele. Apare [i o ierarhie între ele: unele domin\, în\bu[ind manifestarea altora. De exemplu, mama unui copil de c^]iva ani r\m^ne v\duv\. Sunt cazuri în care, în aceast\ situa]ie, renun]\ la aspira]ia de a epata societatea cu toaletele ei [i chiar la cea de a se rec\s\tori, pentru a putea avea mai mult grij\ de b\ie]elul s\u, la care ]ine

236

PSIHOLOGIE GENERAL|

foarte mult. Aceast\ ierarhie e mai pu]in riguroas\, dec^t aceea a sistemului semantic-no]ional, în ea ap\r^nd [i situa]ii de ambivalen]\ sau chiar contradic]ii. Exist\ [i o tendin]\ de generalizare a sentimentelor, unele din ele devenind temelia afectiv\ prin care individul pre]uie[te valori: „Valoarea este o rela]ie social\ în care se exprim\ pre]uirea acordat\ unor obiecte sau fapte (...) în virtutea unei coresponden]e a însu[irilor lor cu trebuin]ele sociale ale unei comunit\]i umane [i cu idealurile acesteia” (Dic]ionarul filosofic, 1978, p.759). Astfel „dreptatea” se bazeaz\ pe sentimentul egalit\]ii între oameni, „frumosul” presupune tr\inicia unor sentimente estetice, „adev\rul” – aspira]ia spre deplina obiectivitate [.a.m.d. Sentimentele-valori joac\ rolul unor axe principale ale comport\rii persoanelor cu un înalt nivel de moralitate. Aceasta întruc^t sentimentele morale devin adev\rate tr\s\turi de caracter: sim]ul r\spunderii sociale î[i are originea în respectul fa]\ de p\rin]i [i fa]\ de autoritate, altruismul î[i are izvoarele în dragostea de om [i sentimentul îndatoririlor sociale [.a. Desigur, în condi]ii vitrege de via]\ [i de educa]ie, apar [i afecte ostile duc^nd la însu[iri negative de caracter: umilirea, asuprirea cauzeaz\ sentimente de ur\ care pot face un om agresiv [i profund necinstit. e) Varietatea sentimentelor este extrem de mare. Avea dreptate Spinoza c^nd scria: sunt at^tea feluri de afecte, de c^te feluri sunt obiectele de care suntem afecta]i (op.cit., p. 150). Sentimentele sunt structuri complexe de tendin]e. Tendin]ele sunt începuturi de mi[c\ri în raport cu ac]iunile dorite care [i ele depind de obiecte, persoane, situa]ii [i de rela]iile existente între ele [i noi. Este evident c\ unele sunt ac]iunile ini]iate de un t^n\r doritor s\ se c\s\toreasc\ cu fiin]a iubit\ [i cu totul altele cele întreprinse de un tehnician care aspir\ s\ realizeze inven]ia schi]at\ în mintea sa. Chiar în cazul unui sentiment de aceea[i natur\, cel ce animeaz\ pe creatorul unei opere artistice: unele sunt preocup\rile, imaginile [i mi[c\rile efectuate de un sculptor [i cu totul altele cele ale unui compozitor, autor de simfonii. Acelea[i sentimente m\re]e îi poate anima pe am^ndoi, dar ele sunt totu[i diferite, deoarece se întrupeaz\ în moduri at^t de diverse. Nu putem disocia st\rile afective nici de imaginile, g^ndurile care le trezesc, nici de mi[c\rile, ac]iunile izvor^te din ele. Leg\turile între ele sunt indisolubile. De aceea, o clasificare a sentimentelor e foarte dificil\. Se pot face doar c^teva mari diviziuni. Se pot distinge sentimentele inferioare de cele superioare; împ\r]irea nu se refer\ la vreun criteriu moral, ci mai mult la gradul de complexitate. Sentimente inferioare sunt considerate cele aflate în rela]ie cu trebuin]e de ordin biologic sau strict personal. Nu e nici un r\u c^nd un t^n\r viseaz\ s\-[i cumpere o motociclet\ cu care s\ cutreiere lumea. Poate s\ fie nevoie de eforturi îndelungate, de restr^ngeri b\ne[ti, dar realizarea acestei aspira]ii n-are nimic d\un\tor, imoral. Sentimentele superioare sunt cele în rela]ie str^ns\ cu valori sociale, cu aspira]ii colective, benefice din punct de vedere social. Ele pot fi împ\r]ite în trei mari grupe: morale, estetice [i intelectuale. Sentimentele morale sunt în direct raport cu via]a social\: sentimentul drept\]ii, dragostea de om, dragostea de munc\, patriotismul etc. Sentimentele estetice sunt legate de tr\irea frumosului din natur\ [i art\, de crea]ia artistic\. Iar cele intelectuale const\ în aspira]ia de a cunoa[te. ~n cadrul lor s-ar putea distinge dou\ categorii: aspira]ia de a [ti c^t mai mult, de a culege c^t mai variate informa]ii (caracteristic\ „eruditului”) [i aceea de a solu]iona o problem\ [tiin]ific\, de a descoperi ceva nou (caracteriz^nd pe cercet\tor). Evident, sentimentele superioare au un rol esen]ial pentru progresul social, ele dinamizeaz\ indivizii, favorizeaz\ în]elegerea [i colaborarea în munc\, furnizeaz\

AFECTIVITATEA

237

energia necesar\ creatorului, at^t în [tiin]\ c^t [i în art\. Ele au importan]\ [i pentru fericirea personal\, pentru men]inerea echilibrului psihic. Sentimentele inferioare n-au stabilitatea [i tr\inicia celor superioare. Satisfac]iile de ordin alimentar sau erotic sunt de scurt\ durat\ [i se transform\ u[or în contrariul lor. Cu confortul omul se obi[nuie[te repede. Ambi]iile materiale dau satisfac]ii limitate, fiindc\ nu putem to]i fi miliardari. Asigurarea unor condi]ii de trai mul]umitoare este desigur o necesitate, îns\ aspira]iile exagerate se lovesc de mari piedici, dat fiind caracterul restr^ns al resurselor. Pe c^nd satisfac]iile de ordin estetic, moral sau intelectual nu se lovesc de mari obstacole, azi c^nd televiziunea, radiofonia te pun în leg\tur\ cu lumea întreag\ [i oricine poate vedea un spectacol, asculta o muzic\, poate picta sau compune f\r\ ca aceasta s\ p\gubeasc\ pe cineva. Iar bucuria unui spectacol de înalt\ ]inut\ artistic\ nu se transform\ în contrariul ei [i r\m^ne în amintire ani întregi. ~n special raporturile cu cei din jur, cu familia, prietenii, au un rol hot\r^tor în echilibrarea noastr\ sufleteasc\, c\ci omul este o fiin]\ profund social\. Ca dovad\ c\, datorit\ unor proaste rela]ii familiale, fiii unor mari bog\ta[i americani [i-au p\r\sit c\minele, au început s\ se drogheze, ba unii chiar s-au sinucis. De aceea, marii filosofi care s-au preocupat de problema echilibrului sufletesc al omului [i de alc\tuirea unei societ\]i prospere au acordat o mare însemn\tate form\rii sentimentelor superioare, îndeosebi a celor morale [i religioase.

6. Pasiunile Nu sunt deosebiri mari între pasiuni [i sentimente. E o chestiune mai mult de intensitate, pasiunile fiind înrobitoare, acoperind sau subordon^ndu-[i toate preocup\rile, domin^nd puternic întreaga via]\ afectiv\. Exist\ iubirea-pasiune, avari]ia, pasiunea social-politic\, pasiunea artistic\, [tiin]ific\, sportiv\ etc. Din capul locului trebuie îns\ s\ facem o delimitare între pasiunile pozitive [i cele negative. Primele îmbog\]esc via]a psihic\ cel pu]in într-un domeniu [i permit realiz\ri importante, mai ales c^nd se împletesc [i cu un talent autentic. Dintre acestea fac parte cele men]ionate, cu excep]ia zg^rceniei care este una negativ\. {i mai d\un\toare sunt a[a numitele „patimi”: be]ia, goana continu\ dup\ alcool, cu obsesia aerului de c^rcium\; apoi dependen]a de drog sau pasiunea jocurilor de noroc... toate au distrus vie]i, familii. Pasiunile negative duc la o s\r\cire accentuat\ a vie]ii psihice, la degradarea moral\ [i fizic\. De[i similar\ sentimentelor, în pasiune apare o evident\ unilateralitate. Chiar omul de [tiin]\, dac\ e pasionat, î[i neglijeaz\ via]a de familie, uit\ de îndatoririle sale sociale, nu e sensibil la suferin]ele altora, fiind receptiv numai la ceea ce are o leg\tur\ direct\ cu problemele disciplinei sale. Se instaureaz\ o dominant\ afectiv\ care chiar deformeaz\ totul prin prisma ei. Scriitorul francez Stendhal, în cartea sa De l’amour ocup^ndu-de de iubirea-pasiune scrie: „~n minele de sare de la Salzburg dac\ arunc\m o ramur\ desfrunzit\ de iarn\, dup\ dou\-trei luni o scoatem la lumin\ acoperit\ de cristale str\lucitoare; cele mai mici r\murele, care nu sunt mai mari dec^t l\bu]a unui scatiu, sunt acoperite cu o infinitate de diamante mobile [i str\lucitoare... nu mai po]i recunoa[te ramura primitiv\”. Tot a[a se înt^mpl\ [i în cazul iubirii. Intervine acel fenomen pe care Stendhal îl nume[te cristalizare: „acea opera]ie a spiritului care descoper\ cu orice prilej c\ fiin]a iubit\ are noi perfec]iuni”. ~ntr-adev\r fenomenul e at^t de pregnant înc^t chiar defectele sunt convertite în calit\]i: dac\ iubita are o cicatrice pe fa]\, îndr\gostitului i se pare c\ d\ mai mult accent fizionomiei, dac\ flec\re[te mult, i se apreciaz\ verva, dac\ e t\cut\, se

238

PSIHOLOGIE GENERAL|

v\de[te în]elepciunea [.a.m.d. Invers, în ura pasional\ calit\]ile sunt transformate în defecte: veselia – probeaz\ superficialitate, cultura e viciat\ de pedanterie, dac\ e amabil\, atent\ se repro[eaz\ perfidia [.a.m.d. La drept vorbind, în orice sentiment intervine subiectivitatea, dar nu ajunge la cote mari de denaturare. O mam\, de[i î[i iube[te copilul, îi sesizeaz\ unele defecte [i lupt\ contra lor. C^nd îns\ iubirea atinge nivelul pasiunii, defectele dispar: ele sunt „n\scociri” provenind din reaua inten]ie a altora! Unilateralitatea pasiunii favorizeaz\ în unele cazuri ob]inerea de importante realiz\ri, mai ales dac\ ea se sprijin\ pe un real talent, de[i ea nu e o condi]ie indispensabil\. {i un sentiment puternic creeaz\ suficiente resurse energetice, destul\ perseveren]\ pentru mari performan]e, chiar dac\ într-un r\stimp mai îndelungat. Dar pasiunea, mai ales c^nd nu vizeaz\ perspective largi, creeaz\ dificult\]i de încadrare social\ [i pasionatul se vede înconjurat de obstacole [i obstruc]ion\ri care-l surprind [i sunt, de fapt, prea pu]in justificate. Mai grav este atunci c^nd afectul îl orbe[te în a[a m\sur\, înc^t vede fapte inexistente [i imagineaz\ argumente ce se dovedesc [ubrede (se cunosc exemple în istoria [tiin]ei). Cercetarea [tiin]ific\ solicit\ o deplin\ obiectivitate, greu compatibil\ cu o abordare pasional\.

7. Dezvoltarea afectivit\]ii a) ~ntruc^t sentimentele [i pasiunile sunt cele mai importante for]e motiva]ionale, structurarea afectivit\]ii înseamn\ [i formarea motiva]iei. S-a negat o real\ evolu]ie a motiva]iei. Mai înt^i a pus-o sub semnul întreb\rii S. Freud, atunci c^nd a sus]inut c\ tot felul de sentimente, cum sunt cele artistice sau cele implicate în cercetare, provin de fapt din „sublim\ri” ale libidoului, a c\rui prezen]\ poate chiar s\ fie întrev\zut\ analiz^nd afectul [i crea]iile sale. O mai limpede opozi]ie fa]\ de ideea unei evolu]ii calitative o g\sim la psihologul belgian J. Nuttin: nu s-ar forma noi trebuin]e, fiind vorba doar de extinderea celor existente ini]ial la noi obiecte. Cuiva îi plac fructele, merele, cire[ele, îns\, gust^nd pentru prima oar\ banane, va ap\rea [i dorin]a de a consuma acest fruct, care se încadreaz\ în aceea[i preferin]\ ini]ial\. Un alt exemplu mai complex este urm\torul: o t^n\r\ congolez\ era ambi]ioas\; aspira]ia sa era de a se c\s\tori [i a avea c^t mai mul]i copii. Mama cu mul]i copii era în Congo idealul suprem al femeii. Plec^nd la studii într-o facultate din Anglia, dup\ c^tva timp, se constat\ renun]area la vechiul ei ideal, acum dorea s\ devin\ [efa de promo]ie a facult\]ii din care f\cea parte. Nu s-a schimbat nimic: ea era aceea[i fiin]\ plin\ de ambi]ii, numai obiectul aspira]iei sale s-a modificat în raport cu idealul comunit\]ii umane în care tr\ia. J. Nuttin nu are dreptate. La un simpozion consacrat motiva]iei, Paul Fraisse, profesor la Sorbona, a comb\tut în mod conving\tor acest punct de vedere. Argumentul s\u îl vom prezenta, ceva mai încolo, dup\ o prezentare sistematic\ a factorilor [i legilor evolu]iei afectivit\]ii. C\ exist\ o important\ evolu]ie a afectivit\]ii ne-o dovede[te psihologia copilului: la 2-3 ani nu exist\ la acesta sentimente colectiviste, de colaborare, patriotism ori veritabile sentimente estetice, care se pot manifesta, în mod evident, la 15-16 ani. b) Un prim factor al dezvolt\rii afective ar fi existen]a unor obstacole în realizarea tendin]elor ce apar spontan în primii ani de via]\. Oarecare tensiune este necesar\ pentru gruparea lor în structuri din ce în ce mai complexe. C^nd nu apare nici o barier\, nici o frustrare, tendin]ele se consum\ imediat în ac]iuni al c\ror ecou r\m^ne redus. Este situa]ia creat\ în acele familii unde, exist^nd un singur copil,

AFECTIVITATEA

239

p\rin]ii consider\ ca o datorie s\ îi satisfac\ toate dorin]ele. Copilul, chiar la v^rsta c^nd abia a început a vorbi, sesizeaz\ c\ e suficient s\ sm^rc^ie pu]in pentru a ob]ine ceea ce dore[te: azi o triciclet\, mai t^rziu o biciclet\, apoi... o motociclet\! Drept urmare a acestui „sistem de educa]ie” (ca în cazul lui Goe) copilul nu vrea s\ munceasc\, face numai obr\znicii, iar ajuns t^n\r, om matur, el totu[i nu ]ine la p\rin]ii s\i, consider^nd perfect normal s\ se fac\ toate sacrificiile pentru el, f\r\ nici un fel de reciprocitate din partea lui. Dimpotriv\, unde p\rin]ii au îmbinat îng\duin]a cu interdic]ia, permisivitatea cu obliga]ia, copiii îi respect\, îi admir\ [i se ata[eaz\ profund de cei care le-au dat via]\ [i i-au preg\tit s\ fac\ fa]\ vicisitudinilor inerente existen]ei. O situa]ie similar\ apare c^nd doi tineri c\s\tori]i, care se iubesc foarte mult, se c\s\toresc. Se înt^mpl\ ca unul din ei s\ aib\ concep]ia p\rin]ilor aminti]i mai sus: dac\ iube[ti pe cineva trebuie s\-i satisfaci toate gusturile, s\-]i sacrifici propriile dorin]e, interese, pentru a face fa]\ preten]iilor celuilalt. {i atunci sentimentul sincer al partenerului în loc s\ se sedimenteze, tinde s\ se dizolve, s\ dispar\. Nu e deloc frumos, nu e moral, dar e... psihologic! Desigur, nu înseamn\ ca, dimpotriv\, s\ venim tot timpul cu revendic\ri, cu împotriviri; men]inerea unei sincere afec]iuni presupune un echilibru între ceea ce solici]i [i ceea ce oferi. E nevoie de „o tensiune optim\”, chez\[ia stabilit\]ii afective, la care se referea [i Th. Ribot, c^nd analiza problema agreabilului. c) Evolu]ia afectivit\]ii este influen]at\ [i prin imitarea atitudinilor sau a emo]iilor celor din jur. Copilul imit\ cu u[urin]\ pe adul]i: nu numai expresiile verbale, ci [i gesturile, atitudinile. De asemenea, cum am amintit, prin limbaj se transmit [i tr\irile, emo]iile celor din jur. Copiii ajun[i la [coal\ au noi modele de imitat: profesorii cu prestigiu. C^nd profesorul de istorie poveste[te cu însufle]ire [i admira]ie lupta de la Podul ~nalt, emo]ia li se transmite [i [colarilor. Desigur, aceste sugestii [i acte de imita]ie nu duc imediat la formarea unor sentimente. Nu devin copiii patrio]i, fiindc\ au audiat c^teva lec]ii de istorie, dar un interes pentru istorie, pentru trecutul patriei se poate contura. ~nc^t exemplele din jur, treptat, pot avea o influen]\ important\, dac\ intervin condi]ii favorizante. Acestea au putut fi formulate chiar sub forma unor legi. d) Legea transferului afectiv: c^nd un obiect A cauzeaz\ o stare afectiv\ durabil\, ea se r\sfr^nge treptat („se transfer\”) asupra altor obiecte B sau C, dac\ ele se asociaz\ frecvent cu obiectul A. Formularea legii e greoaie, îns\ fenomenul e simplu. Dac\ o persoan\ ne-a devenit profund antipatic\ (datorit\ comport\rii sale arogante fa]\ de noi) încep s\ ne impresioneze dezagreabil: c^inele cu care se plimb\, casa în care locuie[te, rudele ce o înso]esc în plimb\ri etc. Afectul negativ se extinde [i asupra altor fiin]e [i obiecte. Avem de a face cu un transfer prin contiguitate demonstrat [i experimentat de c\tre J. Watson, binecunoscutul p\rinte al behaviorismului. El a adus în fa]a unui copil de un an o cu[c\ în care se afla un iepura[ alb. Copilului i-a pl\cut aceast\ fiin]\ bl^nd\ [i [i-a manifestat satisfac]ia. ~n zilele ulterioare psihologul a readus cu[ca, dar c^nd copilul se apropia de ea, cineva ]ipa puternic, un ]ip\t de groaz\ care speria copilul. Repet^ndu-se experien]a s-a obsevat c\ micu]ul a început s\ se fereasc\ de iepure [i s\ dea semne de fric\. ~n acest caz, sperietura provocat\ de strig\t s-a transferat [i asupra iepurelui cu a c\rui prezentare coincidea. Exist\ [i un transfer prin asem\nare: dac\ un sentiment ne leag\ de un obiect, o persoan\ sau o situa]ie acesta se va r\sfr^nge [i asupra altora similare lor. De pild\, înt^lnim la un spectacol o persoan\ necunoscut\, care înaintea oric\rei convorbiri, ne face o bun\ impresie, ne este simpatic\. Uneori, ne d\m seama c\ aceasta se explic\

240

PSIHOLOGIE GENERAL|

prin asem\narea ei cu un bun prieten din copil\rie. Asem\narea poate s\ nu fie de fizionomie, ci în ce prive[te glasul, felul de a vorbi, gesturile sau, alteori, o asem\nare de opinii, atitudini. Astfel se pot explica multe simpatii sau antipatii la prima vedere – emo]ii a c\ror cauz\ nu ne este clar\, în frecvente cazuri. Transferul nu explic\ dec^t extinderea sferei obiectelor de care ne leag\ o stare afectiv\ (la care se referea [i J. Nuttin), nu [i formarea unor noi sentimente. Acesta pare s\ se poat\ explica printr-un alt fenomen. e) Combinarea afectiv\, c\reia Th. Ribot îi spunea „compozi]ia sentimentelor”. Ea este implicat\ [i în „demonstra]iile” lui B. Spinoza. ~ntr-o formulare modificat\, am descris astfel fenomenul: c^nd uneia [i aceleia[i imagini, se asociaz\, în repetate r^nduri, diferite st\ri afective, ele tind a se combina, d^nd na[tere unui sentiment complex. De exemplu, imaginii casei în care ne-am petrecut copil\ria i se asociaz\ mereu tot felul de emo]ii: bucuria jocurilor copil\riei, serb\rile de ziua onomastic\, necazurile îndurate cu ocazia medita]iei la matematic\, dup\ cum [i triste]ea profund\ din familie cauzat\ de moartea bunicii, o femeie vesel\ [i inimoas\... Dac\ plec\m din ora[ul acela [i continu\m studiile în alt\ parte, c^nd ne întoarcem, peste ani, în ora[ul natal [i vedem din nou casa (în care stau alte persoane, dar care a r\mas aceea[i) ne cuprinde un sentiment de înduio[are, de nostalgie [i ne d\m seama c\ el provine din lacrimile de bucurie sau necaz ale copil\riei. Acest sentiment complex, nou, îl numim de obicei „dragostea de casa p\rinteasc\”. Cam în acela[i fel s-ar putea explica [i patriotismul, dragostea de limba noastr\, locurile natale, obiceiurile poporului, de care se leag\ numeroase emo]ii, aspira]ii [i sentimente. Combinarea, adic\ sinteza afectiv\, poate fi complet\, înc^t nu se pot distinge afectele din care provin. ~ns\ poate fi [i incomplet\, cum e în cazul geloziei, c^nd se observ\ amestecul de ur\ cu cel de iubire. Combinarea afectiv\ e un fenomen de lung\ durat\, inaccesibil experimentului, deci nedovedit în mod riguros, de aceea nu am vorbit de o „lege”. El nici nu figureaz\ de obicei în manualele de psihologie contemporan\. ~n schimb, este relatat procesul de autonomie func]ional\ descris de G. Allport, care nu este dec^t un caz particular de sintez\ afectiv\. „Abilitatea se transform\ în interes”. „Motivele originare pot s\ dispar\ complet. Ceea ce era mijloc în vederea unui scop devine un scop în sine” (Allport, G., p. 240). „Autonomia func]ional\ se refer\ la orice sistem de motiva]ie în care tensiunile implicate nu sunt acelea[i ca tensiunile antecedente din care sistemul dob^ndit s-a dezvoltat” (ibidem, p. 233). S\ lu\m un exemplu: un om de la ]ar\ dore[te mult s\-[i construiasc\ o cas\ confortabil\, îns\ n-are banii necesari. Atunci se instruie[te [i se angajeaz\ ca marinar, meserie bine pl\tit\. Dup\ c^]iva ani, de[i a adunat suma necesar\, el nu renun]\ la profesia sa. Via]a pe mare, colaborarea cu ceilal]i, eforturile [i bucuriile tr\ite împreun\ l-au f\cut s\ îndr\geasc\ marea [i profesiunea pe care o continu\ p^n\ la pensionare. Iar atunci î[i construie[te o cas\ pe malul m\rii, al c\rei zgomot îl aude [i pe valurile c\reia se mai av^nt\ din c^nd în c^nd. Deci, s-a format un puternic ata[ament fa]\ de meseria care la început fusese conceput\ doar ca un mijloc. Ea a devenit un nou motiv, un motiv predominant ce [i-a c^[tigat o deplin\ autonomie. La simpozionul amintit, Paul Fraisse l-a comb\tut pe J. Nuttin cu un argument referitor tocmai la fenomenul acesta. El a luat cazul zg^rceniei: un t^n\r e nevoit mereu s\ adune bani pentru lemne, apoi ca s\-[i cumpere un palton etc. Cu vremea îns\ el se ata[eaz\ de bani, îi adun\ [i începe s\ se priveze de tot ce nu e absolut indispensabil, numai pentru a avea satisfac]ia de a-[i contempla bog\]ia. Adunarea banilor [i-a c^[tigat o autonomie func]ional\, iar zg^rcenia constituie un motiv nou,

AFECTIVITATEA

241

deoarece ac]ioneaz\ în sens invers tendin]elor ini]iale, c^nd banii erau aduna]i spre a fi cheltui]i, nu spre a fi tezauriza]i. ~n felul acesta se dovede[te o veritabil\ evolu]ie a afectivit\]ii, a motiva]iei: apar sentimente cu totul noi, ce nu pot fi reduse la tendin]ele din care au provenit. f) ~nc\ un factor care poate interveni în evolu]ia afectivit\]ii îl constituie intelectualizarea sentimentelor, în sensul prizei de con[tiin]\ asupra existen]ei unui sentiment [i a eventualei sale valori. Con[tiin]a unui afect pozitiv poate s\ serveasc\ la consolidarea lui. Con[tientizarea unui sentiment negativ, ira]ional, d\un\tor poate duce la o lupt\ împotriva lui, lupt\ foarte dificil\ [i al c\rei succes e departe de a fi sigur, fiindc\ st\rile afective nu ascult\ de criteriile logice, ele sunt sub imperiul unor evenimente tr\ite intens. Chiar dac\ acum [tim c\ au fost gre[it interpretate e greu s\ stingi ecoul lor afectiv. g) To]i factorii men]iona]i (frustr\rile, imita]ia, fenomenele de transfer [i sintez\ afectiv\) sunt în func]ie de experien]a social\, rela]iile sociale, de tr\irea înc\rcat\ afectiv a unor situa]ii. Convingerea pe calea cuv^ntului, realizat\ prin propagand\ de diferite organiza]ii sau forma]ii politice, are un impact mai sc\zut dec^t se crede. Numai în m\sura în care elucideaz\ afectele tr\ite zi de zi, c^nd se sprijin\ pe sentimente deja conturate, munca de l\murire poate declan[a ac]iunile a[teptate. h) Maturizarea afectiv\ nu se realizeaz\ pe deplin, în mod automat, o dat\ cu înaintarea în v^rst\. Sunt persoane care toat\ via]a nu ajung la maturitate afectiv\. Aceasta se caracterizeaz\ mai înt^i prin stabilitatea vie]ii afective, datorit\ form\rii [i ierarhiz\rii de sentimente bine conturate. ~n lipsa acestora, cineva poate fi o fiin]\ foarte emotiv\, trec^nd cu u[urin]\ de la o stare la alta. Sunt capricioase [i imprevizibile. Important\ este [i predominarea unor sentimente superioare, îndeosebi a celor morale, asigur^ndu-se astfel o conduit\ civilizat\, atitudini corespunz\toare fa]\ de cei din jur. Apoi e necesar\ [i o con[tientizare a tr\irilor: at^t a celor personale, c^t [i a celor observate la ceilal]i, ceea ce face posibil\ interven]ia voin]ei [i adoptarea unei conduite judicioase, ra]ionale. Sunt persoane cu înalt nivel de cultur\, care au fost mereu tutelate de al]ii, ele tr\ind tot timpul afundate în lectur\ sau calcule complicate. Av^nd o redus\ experien]\ social\, nu [i-au însu[it acea psihologie a sim]ului comun, care de[i implicit\, ne ajut\ s\ identific\m un om de bun\ credin]\, comparativ cu un escroc notoriu. Ca urmare, ele nu se orienteaz\ în lumea intereselor [i a sentimentelor [i cad, cu u[urin]\, prad\ unor aventuriere sau aventurieri versa]i – ceea ce poate s\ le atrag\ mari prejudicii. i) Dispari]ia sentimentelor este posibil\, mai ales în perioada anterioar\ unei temeinice cristaliz\ri. La ea se refer\ Vasile Pavelcu în lucrarea Din via]a sentimentelor. Una din situa]ii este aceea c^nd scade prea mult tensiunea implicat\ într-o stare afectiv\ complex\. Am amintit mai sus cazul so]iei (sau so]ului) care în]elege s\ satisfac\ toate capriciile celuilalt, sacrific^ndu-[i mereu dorin]ele sale legitime. Dizolvarea unui sentiment poate proveni [i din sens contrar: logodnica amabil\, îndatoritoare devine, dup\ c\s\torie, tiranic\, venind mereu cu preten]ii exagerate, comenzi [i amenin]\ri. {i excesul de tensiune este d\un\tor. Dispar destul de repede sentimentele fundate pe iluzii [i nu pe realit\]i. Un t^n\r aflat în mare tensiune erotic\, î[i vede iubita cu ochi foarte indulgen]i. Via]a în comun îi dezv\luie o serie de aspecte negative, subestimate anterior, dar cu consecin]e nefaste. Ele, persist^nd zilnic, submineaz\ afec]iunea cl\dit\ pe vise. Automatismul, repetarea continu\ a acelora[i ac]iuni, gesturi, în acelea[i situa]ii, diminueaz\ starea de tensiune, sl\bind [i st\rile afective. Fenomenul e vizibil mai

242

PSIHOLOGIE GENERAL|

ales în sentimente cum sunt cele estetice: repetarea frecvent\ a audi]iei unei simfonii îndr\gite face ca treptat interesul s\ ne scad\, s\ dorim [i altceva. Un om cultivat g\se[te îns\ oric^nd posibilitatea imagin\rii unor variate situa]ii [i ac]iuni – cel pu]in pe planul fanteziei. ~n fine, un sentiment poate fi treptat inhibat c^nd intervin alte trebuin]e presante, care devin mai interesante. De pild\, un func]ionar este un pasionat colec]ionar de timbre. Procurarea unor timbre rare, îngrijirea colec]iei îi absorb tot timpul liber. Iat\, îns\, c\ este avansat într-un post de r\spundere care cere [i o instruire suplimentar\. Nu mai are timp destul pentru colec]ie. Treptat noua ocupa]ie îl absoarbe, îl atrage [i rareori mai simte nevoia s\-[i contemple valorile acumulate cu trud\. Diminuarea unor sentimente nu e totdeauna un proces domol, sunt cazuri în care el se transform\ în cel contrar, tot a[a de puternic c^t a fost cel dint^i. Iubirea în[elat\ puternic în a[tept\ri se poate transforma într-o violent\ ur\. ~n fine, sunt persoane... f\r\ sentimente. Gradul redus de afectivitate, prezent la un temperament cum e apaticul, poate ajunge, la limit\, la o incapacitate de emo]ii puternice [i de structurare a lor în sentimente. Unii caracterizeaz\ aceast\ situa]ie ca fiind o „psihopatie”. Astfel de persoane pot fi periculoase, deoarece nu sunt legate de nimic. Un astfel de om a fost H. Himmler, a[a cum am men]ionat în capitolul anterior. St\rile afective, sentimentele dau sens existen]ei. F\r\ ele ea este seac\, searb\d\. Dar un sistem complex, cum e un sentiment bine cristalizat, nu e încremenit. Men]inerea lui presupune o satisfacere periodic\ a aspira]iilor sale [i o p\strare a echilibrului între diversele tendin]e care îi alc\tuiesc structura.

243

C APITOLUL XVIII

ACTIVITATEA VOLUNTAR| 1. Structura activit\]ii Activitatea este o succesiune de ac]iuni, ac]iunea fiind integrarea unor opera]ii urm\rind un obiectiv imediat. Ac]iunile se pot desf\[ura în exterior, dar am stabilit existen]a de ac]iuni mentale, din organizarea c\rora rezult\ opera]iile mentale specifice. P^n\ acum, noi am analizat structura psihicului, deosebind o serie de procese mentale, percep]ia, memoria, imagina]ia [.a. Printre ele a fost inclus [i studiul unor veritabile activit\]i: înv\]area, vorbirea, g^ndirea. N-am insistat îns\ asupra particularit\]ilor unei activit\]i, ceea ce se v\de[te necesar. Activitatea implic\ o serie de ac]iuni exterioare pe care în ansamblu le-am denumit comportament. Incluz^nd [i cele interioare, mentale, vorbim de conduit\. Orice conduit\, orice activitate se îndreapt\ spre un scop, c\tre care converg toate ac]iunile componente. Exist\ deci un efort de sintez\, de integrare specific activit\]ii. Tendin]a de organizare, de unificare este o caracteristic\ general\ a organismului. Din punct de vedere anatomic, celulele sunt grupate în ]esuturi, acestea se împletesc în organe, organele alc\tuiesc aparate, toate fiind subordonate necesit\]ilor organismului în întregimea sa. Psihicul este [i el un vast sistem, compus din numeroase subsisteme (unii folosesc termenul de „integron” – ansamblul unitar de elemente interdependente). C. Sherrington a observat reac]iile unui animal spinal (c\ruia i s-au sec]ionat leg\turile cu creierul, r\m^n^nd posibile doar reac]iile datorate m\duvii spin\rii). C^nd i se în]epa un picior din spate, o dat\ cu retragerea acestuia avea loc o întindere a celuilalt picior din spate, dar [i întinderea [i flexiunea celor din fa]\ (o schi]are a fugii). Deci, chiar [i cele mai simple reflexe spinale nu sunt izolate, ci apar mi[c\ri coordonate cu ele. Reac]ia face parte dintr-un integron. Aceea[i tendin]\ de reac]ii globale, de unificare au fost observate [i în laboratoarele pavloviste (formarea de stereotipuri dinamice). Tendin]ele de organizare, de integrare au fost men]ionate cu ocazia studiului diferitelor procese psihice: legile formei în cadrul percep]iei, constituirea memoriei semantice, principiile g^ndirii, organizarea tendin]elor în atitudini, emo]ii [i sentimente. Iar toate func]iile psihice se subordoneaz\ acelui macrosistem care e persoana [i îndeosebi eul con[tient. Activitatea este unitar\, tocmai fiindc\ exprim\ persoana cu profilul ei caracteristic, fiind în func]ie de ierarhia scopurilor, aspira]iilor ei. Execu]ia, faptele presupun îns\ o succesiune de obiective par]iale [i de mijloace adecvate. H. Murray propune s\ distingem în ansamblul activit\]ii trei trepte de complexitate crescut\. Elementul cel mai simplu este considerat ca fiind procedeul. Procedeele sunt mici unit\]i de comportament viz^nd obiective imediate: „a se uita la T.V.”, „a vorbi cu un prieten”, „a-[i bate c^inele”! Sunt fragmente de comportare de-sine-st\t\toare prin care putem totu[i caracteriza pe cineva. Fiecare are un anume stil: înt^lnindu-se cu un prieten, unii vorbesc ei [i nu prea îl las\ pe cel\lalt s\ spun\ ce crede, al]ii îl tachineaz\, al]ii au mania contrazicerii etc. No]iunea de procedeu ne-o reaminte[te pe aceea de „scenariu” (script), formulat\ cu prilejul caracteriz\rii schemelor

244

PSIHOLOGIE GENERAL|

cognitive. Totu[i, procedeul vizeaz\ numai un fragment dintr-un „scenariu”: a vorbi cu un prieten poate fi doar un aspect al „scriptului” – „a lua masa la un restaurant”. Treapta urm\toare este de o complexitate mult mai mare. Intitulat\ serie, prin asem\nare cu serialele televiziunii, ea se refer\ la o perioad\ în care predomin\ un obiectiv central: „perioada alegerii profesiei”, „studen]ia”, „perioada întemeierii unei familii” [.a. Intervalul cel mai mare cuprinde în el majoritatea sau chiar toate seriile urm\rite în cursul existen]ei: e programul serial ori „planul temporal” viz^nd e[alonarea proiectelor, stabilirea succesiunii scopurilor intermediare c\tre realizarea unui ideal. Un astfel de program ar putea cuprinde: perioada alegerii profesiei, studen]ia, stagiul militar, c\s\toria, via]a într-un or\[el de provincie, colabor\ri în presa local\, încadrarea la un ziar central [i mutarea într-un ora[ mare, afirmarea ca ziarist. Activitatea uman\ presupune o înl\n]uire de scopuri, un proiect de existen]\ care începe s\ se contureze, de obicei, o dat\ cu adolescen]a. Planul temporal depinde de: mediul social, modelele de existen]\, posibilit\]ile persoanei. Un rol important îl au aptitudinile individului, succesele sale [colare, dar [i circumstan]ele sociale. El se elaboreaz\ mai mult sau mai pu]in con[tient. Sunt tineri care [tiu exact ce doresc, pe c^nd al]ii se preocup\ cel mult de viitorul apropiat. Oricum, alegerea cere reflexiune, decizie c\ci se ivesc tot felul de situa]ii, alternative, conflicte. ~n asemenea momente, intervine acea capacitate pe care o numim voin]\ [i are o mare însemn\tate în urm\rirea cu consecven]\ a scopurilor propuse, trec^nd peste tot felul de obstacole. De aceea consider\m activitatea uman\ ca fiind una voluntar\, spre deosebire de cea desf\[urat\ de animale: activitatea instinctiv\.

2. Fazele actului voluntar ~n]elegem prin voin]\ capacitatea de a ac]iona în vederea realiz\rii unui scop con[tient, înfr^ng^nd anumite bariere interioare sau exterioare. Presupunem un student, înv\]^nd pentru un examen important [i dificil care are loc a doua zi. Deodat\, prime[te un telefon de la un prieten. Acesta îi aminte[te c\ azi e ultima zi c^nd se proiecteaz\ un film foarte bun pe care demult dorea s\-l vad\. Dac\ studentul nostru las\ totul balt\ [i alearg\ la cinema, el n-are voin]\. Cel care are st\ [i reflecteaz\ cum st\ cu înv\]\tura [i, de obicei, r\m^ne în continuare la masa de lucru, promovarea examenului fiind mai important\. Analiz^nd actul voluntar se pot distinge patru etape. a) Apari]ia conflictului. Acesta, a[a cum arat\ Kurt Lewin, poate fi de trei feluri, în func]ie de caracterul celor dou\ alternative. Uneori apar chiar mai multe. E nevoie de reflexiune atunci c^nd toate au cam aceea[i pondere, fiindc\ dac\ una este mult mai intens\, declan[eaz\ ac]iunea imediat. ~n aceast\ faz\ tocmai constat\m dificultatea alegerii unei solu]ii [i consecin]ele mai mult sau mai pu]in grave ale unei nechibzuin]e. b) Urmeaz\ deliberarea, adic\ analiza fiec\rei alternative, a consecin]elor neglij\rii ei. Ce se înt^mpl\ dac\ întrerup înv\]area, se întreab\ studentul? Apoi analizeaz\ dac\ nu poate ocoli bariera: „S\ m\ scol m^ine mai devreme [i s\ recuperez timpul pierdut sau s\ m\ în]eleg cu colegii ca s\ intru la examen la amiaz\ [i p^n\ atunci am timp de repetat”. Deliberarea presupune [i alc\tuirea unui plan pentru a putea elimina sau mic[ora riscurile în cazul alegerii unei alternative. Ea poate dura mult\ vreme (ca în cazul alegerii unei cariere), îns\ alteori e extrem de

ACTIVITATEA VOLUNTAR|

245

scurt\. De exemplu, unui [ofer îi sare în fa]\ un copil, pe nea[teptate [i-l love[te. ~i poate veni în g^nd s\ fug\, nefiind nici un martor, imediat, totu[i, opre[te [i acord\ copilului ajutorul cuvenit. Uneori deliberarea e formal\, iluzorie, c\ci hot\r^rea e luat\, doar se caut\ argumente pentru a o justifica în fa]a altora sau în fa]a propriei sale con[tiin]e. Ca în cazul c^nd cineva refuz\ s\ acorde un ajutor cuiva, din comoditate, dar afirm\ lipsa de timp... „[i a[a nu i-ar putea folosi, deoarece...” etc. c) Decizia e momentul caracteristic al voin]ei. M\ hot\r\sc pentru una din alternative [i pentru tactica necesar\. Sunt oameni capabili s\ se hot\rasc\ repede. Al]ii sunt foarte oscilan]i [i ezit\ mult\ vreme, uneori chiar trece timpul în care decizia ar fi fost util\. Este una din deosebirile dintre omul practic [i tipul teoretic. Pare a fi [i o caracteristic\ de nuan]\ temperamental\. Sunt îns\ profesii unde e nevoie de decizii prompte: conducerea automobilelor [i, mai ales, în pilotarea avioanelor. d) Executarea hot\r^rii este neglijat\ de unii psihologi. Totu[i, ea este edificatoare în privin]a calit\]ilor de voin]\ ale unei persoane. Nu e suficient s\ iei o hot\r^re, trebuie s\ po]i lupta împotriva dificult\]ilor rezultate din decizia respectiv\. Un alcoolic hot\r\[te s\ nu mai bea „nici o pic\tur\”. Decizia e respectat\ dou\ zile, dar într-a treia se înt^lne[te cu un tovar\[ de pahar care-l informeaz\ c\ la „local” s-a adus un vin „stra[nic”, eroul nostru nu rezist\ [i decizia... s-a spulberat! Actul de voin]\ a r\mas trunchiat de ceea ce este esen]ial: respectarea deciziei luate.

3. Teorii asupra actului voluntar a) Teorii intelectualiste. ~n special în Grecia antic\, a precump\nit punctul de vedere dup\ care ra]iunea joac\ rolul principal în actul voluntar, sco]^ndu-se în prim-plan rolul deliber\rii. Dup\ socratici, orice gre[eal\ (moral\) este o eroare [i orice virtute este o [tiin]\. Cel ce în]elege situa]ia, alternativele, ac]ioneaz\ cum trebuie. Aristotel socotea c\ la baza actului de voin]\ st\ un silogism, decizia fiind concluzia ra]ionamentului. Ra]ionamentul ar decurge cam în felul urm\tor: dac\ g\sesc ceva bun de b\ut, trebuie s\ beau; aceast\ ap\ este bun\ de b\ut: deci trebuie s\ o beau. Rolul g^ndirii, al ra]ionamentului în etapa deliber\rii este evident, dar argumentele n-au numai un suport logic; de obicei, ele sunt impregante de st\ri afective, dorin]ele, sentimentele le influen]eaz\ puternic. ~n general, cei care ra]ioneaz\ prea mult se hot\r\sc greu. {i nu ra]ionamentul strict logic e cel ce dicteaz\ hot\r^rea. De pild\, fum\torul pasionat, de regul\, el î]i poate enumera toate dezavantajele fumatului: provoac\ maladii bron[ice, constituie un risc de cancer pulmonar, comport\ cheltuieli etc. etc., totu[i nu e capabil s\ se lase de fumat. Ca s\ nu vorbim de cei ce se drogheaz\, care î[i ruineaz\ organismul [i încep s\ resimt\ dezastrul. Ei nu se pot l\sa de drog, dec^t ajuta]i printr-un tratament foarte dificil. b) Punctul de vedere psihofiziologic, prezent [i la B. Skinner, simplific\ [i mai mult problema. El vede actul voluntar ca un rezultat al complic\rii leg\turilor temporare, ca un reflex condi]ionat instrumental. Animalul, stimulat de trebuin]e prin excita]ii interne, devine activ, caut\ anumite semnale anun]^ndu-l de prezen]a hranei. Actul voluntar este un act ideomotor. Imaginea unui m\r copt determin\ un copil s\ alerge în gr\din\ [i s\ se ca]ere pe copac. Desigur, orice act voluntar este un act ideomotor, fiind declan[at de o anume imagine sau idee, dar nu orice act ideomotor

246

PSIHOLOGIE GENERAL|

este [i voluntar. C^nd studentul care înva]\ î[i imagineaz\ spectacolul, las\ totul balt\ [i f\r\ a mai sta pe g^nduri fuge la cinematograf, el nu realizeaz\ un act propriu-zis de voin]\: acesta presupune conflict, reflexiune, dep\[irea unor bariere, înfr^ngerea unor tendin]e puternice. Actul voluntar nu presupune doar imaginarea unor efecte, ci [i eliminarea altor consecin]e, înfr^narea [i oprirea asocia]iilor perturbatoare. c) Aspectul afectiv (dup\ Cuvillier, A.). Sco]^nd în eviden]\ rolul afectivit\]ii (W. Wundt, F. Rignano) psihologii se apropie mai mult de problemele esen]iale ale voin]ei. Ei subliniaz\ c\ actul de voin]\ începe cu anumite dorin]e, aspira]ii [i const\ în lupta dintre ele. La baza actului voluntar [i a deciziilor stau sentimentele. Vorbim de voin]\ atunci c^nd hot\r^rea se ia pe baza unui sentiment superior, c^nd de exemplu înv\]\tura e considerat\ mai important\ dec^t o distrac]ie momentan\. Termenul de „sentiment superior” nu ni se pare a fi cel mai indicat, ar trebui spus „sentimentul cel mai important pentru individ”. Iat\ un exemplu. Un ho] p\trunde prin efrac]ie într-o cas\ de unde [tie c\ proprietarii sunt pleca]i. Ajung^nd în camera unde se afl\ un seif cu bani [i bijuterii, g\se[te acolo, pe mas\, tot felul de bun\t\]i de la un osp\] abia încheiat. Chiar dac\ t^lharul e mort de foame, el va neglija m^ncarea [i se va ocupa de spargerea seifului, mult mai important\ pentru el. Aici nu biruie un sentiment superior, ci o valoare mai mare pentru individ. ~n actul de voin]\, de obicei, inhib\m anumite dorin]e prezente pentru a putea realiza în viitor altele mai importante. Totu[i, acest punct de vedere nu e satisf\c\tor, persoanele afective nu au voin]\ puternic\. Mai ales, trebuie avute în vedere observa]iile lui W. James. d) Sublinierea aspectului specific. Dup\ W. James, actul de voin]\ este urm\torul: ne hot\r^m s\ ac]ion\m împotriva unei dorin]e prezente care e puternic\, arz\toare, pentru a face altceva lipsit de atrac]ie, antipatic, silnic. Ac]ionez împotriva celei mai mari atrac]ii. Un veritabil miracol! Dorin]ele se lovesc de un „trebuie”, ca un perete ce opune o mare rezisten]\, dar lipsit de atrac]ie [i c\ldur\. E con[tiin]a moral\. N-am nici o poft\ s\ înv\], îns\ am con[tin]a unei obliga]ii, a unei datorii imperioase. Subliniind acest aspect, dup\ partizanii liberului arbitru, voin]a este o cauz\ primar\, avem capacitatea de a ne hot\rî în mod arbitrar, necondi]ionat de nimic, conform cu principiile con[tiin]ei mele libere. E vorba de „imperativul categoric” a lui I. Kant. Aceast\ constr^ngere moral\ interioar\ este explicat\ ast\zi prin interven]ia factorului social, al obliga]iilor decurg^nd din normele vie]ii sociale. S. Freud vorbea de Supraeu (Superego), de cenzura care interzice impulsurilor aflate în sine (Id) s\ se realizeze. El explica apari]ia lui prin interdic]iile pe care p\rin]ii le impun copiilor din cea mai fraged\ v^rst\, interdic]ii ce se v\desc a fi respectate [i de persoanele din jur. ~ntr-adev\r, unui om bine educat, oric^t i-ar fi de foame, nici nu-i trece prin g^nd s\ fure un covrig de la un chio[c. Gestul i se pare tot at^t de imposibil ca [i trecerea printr-un zid. ~n cazul lipsei de educa]ie [i a unor modele negative, „imperativul categoric” poate lipsi (la delincven]i). Originea social\ a con[tiin]ei morale, constituirea ei ca o obliga]ie explic\ de ce actul voluntar e lipsit de atrac]ie, e rece, necru]\tor. Noi suntem nevoi]i s\ facem multe lucruri, indiferent dac\ ne plac sau nu, fiindc\ ni se impun normele sociale, este acea „tematic\ normativ\” la care se refer\ H. Thomae. e) Problema ini]iativei. Reliefarea aspectului afectiv ca [i a celui imperativ clarific\ anumite acte de voin]\. C^nd o t^n\r\ trebuie s\ aleag\ între doi tineri care au cerut-o în c\s\torie [i îl alege pe acela la care ]ine mai mult, sentimentul mai puternic este hot\r^tor [i con[tiin]a moral\ nu are nici un rol. Dac\ se pune problema de a

ACTIVITATEA VOLUNTAR|

247

tran[a între iubire [i onoare, ca în piesele lui Corneille, atunci imperativele sociale sunt implicate. Dar în nici una din aceste dou\ situa]ii nu apare ini]iativa, fenomenul psihic cel mai greu de explicat. Antropologii, studiind triburi primitive, la sf^r[itul secolului trecut, au observat c\ în cadrul lor individul se supune în mod absolut necondi]ionat, f\r\ nici o ezitare, „cutumelor”, obiceiurilor, normelor fixate de grup [i respectate de p\rin]ii [i str\mo[ii lor. Poate de aceea to]i p\reau [i foarte asem\n\tori din punct de vedere psihic. Aveau ei propriu-zis voin]\? O persoan\ care ascult\ orbe[te de ceea ce îi ordon\ p\rin]ii, apoi so]ul, acea care are nevoie totdeauna de sugestia cuiva pentru a începe o ac]iune este o persoan\ cu voin]\? La ea lipse[te, de fapt, deliberarea sau este extrem de redus\. Voin]a autentic\ a început s\ apar\ atunci c^nd societatea uman\ a început s\ se diferen]ieze dup\ ocupa]ie, profesiune... c^nd au ap\rut p\turi, apoi clase sociale cu interese diferite, ba chiar opuse. ~n acele timpuri, în afar\ de normele generale (cele 10 porunci), au ap\rut obiceiuri, p\reri [i norme diferite. Conflictele s-au înmul]it, deliberarea îndelung\ [i dificil\ a intrat în obi[nuin]ele oamenilor, se putea vorbi de existen]a unor veritabile acte de voin]\. Dar [i atunci, ca [i azi, existau oameni supu[i, av^nd mereu nevoie de a fi dirija]i, sf\tui]i [i oameni independen]i, autoritari, cu ini]iative, adic\ propun^nd începerea unor ac]iuni, realizarea unor proiecte. ~nc\ din antichitate au existat [i „revolu]ionari”, fie pe plan administrativ, fie militar (cei care au ridicat masele de sclavi împotriva st\p^nilor abuzivi). A avea ini]iativ\ presupune a rupe cu unele prejudec\]i, obiceiuri, cutume, ba chiar cu unele legi consfin]ite în acte oficiale [i a începe o ac]iune viz^nd modificarea lor (avem în vedere ini]iativa pe plan social, nu pe cel al produc]iei). E vorba deci de o analiz\ [i apoi o de sintez\: conceperea unui mod de ac]iune, a unui alt mod de organizare. Ini]iativa este de fapt un act de imagina]ie, un act creator care nu r\m^ne îns\ numai în minte, ci d\ na[tere la aspira]ii, sentimente dirij^nd o întreag\ activitate. Ne-am referit în special la marea ini]iativ\, cea social\, politic\; îns\ ini]iative avem [i noi din c^nd în c^nd: organizarea unei excursii sau a unor serb\ri ori ini]iativa unei cercet\ri sau a unui proces etc. ~n asemenea cazuri, efortul voluntar e cu at^t mai mare cu c^t ac]iunea este mai pu]in obi[nuit\, iese din comun, propune ceva nou, îndr\zne]. Reiese clar, din cele ar\tate, c\ actul de voin]\ este un act de sintez\, foarte complex, în care este antrenat\ întreaga personalitate: memoria [i g^ndirea, sentimentele [i deprinderile, tr\s\turile de temperament (omul de voin]\ are nevoie de mult\ energie) [i caracter. De aceea punem noi diagnosticul unei persoane în func]ie de ceea ce face, de activitatea sa. ~n actele voluntare se oglindesc treptat toate calit\]ile [i defectele sale. Cum se realizeaz\ aceast\ sintez\ complex\, care este voin]a, r\m^ne înc\ o enigm\. Ceea ce se [tie e dependen]a ei de integritatea lobilor frontali. Leziuni în aceast\ regiune a creierului duc la pierderea ini]iativei, la „infantilizarea” individului. Ca orice problem\ dificil\ [i nerezolvat\, ea face posibile tot felul de interpret\ri. Astfel, exist\ punctul de vedere spiritualist, dup\ care sinteza, voin]a, ini]iativa sunt atributele spiritului ce conduce activitatea creierului (K. Popper [i J. Eccles). Spiritul este liber, omul av^nd posibilitatea de a lua hot\r^ri independent de orice condi]ion\ri exterioare. E „teoria liberului arbitru” amintit\ c^nd am discutat principiul determinismului. Desigur, orice om este liber s\ ac]ioneze într-un fel sau altul la o anume situa]ie: s\ o accepte ori s\ o combat\. Este liber fa]\ de situa]ia prezent\, dar e determinat de propria structur\. Actul de voin]\ exprim\ întreaga personalitate, deci hot\r^rile cuiva sunt în func]ie de convingerile, deprinderile, sentimentele, principiile

248

PSIHOLOGIE GENERAL|

sale morale, de for]a sa de voin]\. Totul rezult\ din predispozi]iile sale ereditare [i din experien]a vie]ii sale de familie, rela]iile cu colegii, [efii etc., înc^t fiecare individ are un profil specific ce permite s\ prevedem reac]iile sale cel pu]in în c^teva situa]ii. S\ lu\m cazul unui partizan francez capturat de GESTAPO (poli]ia secret\ nazist\), închis [i torturat. Dac\ prizonierul este Jean, tovar\[ii s\i sunt lini[ti]i: e un om de piatr\, nimic nu-l va face s\ divulge vreun secret. C^nd ar fi Pierre, se iau toate m\surile pentru c\ Pierre e slab [i nu va rezista la tortur\, va spune m\car c^te ceva din ce [tie. Dac\ ar exista liberul arbitru, a[a cum îl descriu spirituali[tii, noi n-am putea prevedea niciodat\ comportamentul cuiva, iar psihologia practic\ ar fi aproape inutil\. Totu[i, noi avem impresia de libertate. ~n ce situa]ii? Atunci c^nd evenimentele decurg conform cu aspira]iile noastre. Conduc\torii comuni[ti se sim]eau liberi, pentru c\ totul le era favorabil [i puteau face ce vor. Nici de legile existente nu ]ineau cont. Popula]ia tr\ia îns\ o impresie de asuprire, deoarece oamenii erau îngr\di]i din toate p\r]ile. Impresia deplinei libert\]i mai apare destul de frecvent, dac\ avem în fa]\ mai multe alternative egale [i nimic nu ne oblig\ la o op]iune – cum e cazul într-o zi de odihn\, c^nd avem multiple posibilit\]i de a ne recrea [i ne hot\r^m pentru o alternativ\, f\r\ nici o motiva]ie con[tient\. Ceva neînsemnat s-a petrecut în incon[tient [i balan]a s-a înclinat, f\r\ s\ [tim de ce: „A[a am vrut!” spunem noi. Altfel, în mod obi[nuit, trebuie s\ ]inem cont de convenien]e, de ceilal]i, fiindc\ într-o societate nu poate exista o libertate absolut\, ceea ce nu ne împiedic\ s\ putem realiza multe din aspira]iile noastre, dac\ din vreme deliber\m [i ne întocmim un judicios „plan temporal”. Latinii spuneau: Labor improbus omnia vincit (munca înd^rjit\ învinge orice). ~ntr-adev\r, for]a omului cu voin]\, perseverent, e foarte mare. Ne-o dovedesc toate crea]iile m\re]e ale umanit\]ii.

249

BIBLIOGRAFIE Adler, A., 1991, Cunoa[terea omului, (trad.), Bucure[ti, Ed. {tiin]ific\. Allport, G., 1981, Structura [i dezvoltarea personalit\]ii, (trad.), Bucure[ti, Ed. Didactic\ [i Pedagogic\. Angelergues, R., 1975, Réflexions critiques sur la notion de schéma corporel, in Psychologie de la connaissance de soi (symposium), Paris, P.U.F. Anohin, P.K., 1957, Fiziologia [i cibernetica, in „Voprosî Filosofii” (trad. in limba rom^n\), nr. 4. Aristotel, 1972, Parva naturalia, Bucure[ti, Ed. {tiin]ific\. Atkinson, J., 1975, Einführung in die Motivationforschung (trad.), Stuttgart, E. Klett. Barnett, S.A., s.a., Instinct [i inteligen]\ (trad.), Bucure[ti, Ed. {tiin]ific\. B`kov, K.M., [.a., 1957, Manual de fiziologie, (trad.), Bucure[ti, Ed. Medical\. Bejat, M., 1972, Geneza psihologiei experimentale în Rom^nia, Bucure[ti, Ed. Didactic\ [i Pedagogic\. Beniuc, M., 1970, Psihologie animal\ comparat\ [i evolutiv\, Bucure[ti, Ed. {tiin]ific\. Bernard, Cl., 1958, Introducere în studiul medicinei experimentale (trad.), Bucure[ti, Ed. {tiin]ific\. Bonnet, C., Ghiglione, R., Richard, J., 1989, Traité de psychologie cognitive, tome II, Paris, Dunod. Bredenkamp, J., 1977, „Gedächtnis”, in Handbuch psychologischer Grundbegriffe, München, Kösel. Bresson, Fr., 1972, „Langage et communication”, in Traité de Psychologie expérimentale (dir. Fraisse, P., Piaget, J.), fasc. VIII, Paris, P.U.F. Ciofu, J., 1978, „Psihofiziologia emo]iei”, in Tratat de psihofiziologie, v. I, Bucure[ti, Ed. Academiei R.S.R. Ciofu, I., Golu, M., Voicu, C., 1978, Tratat de psihofiziologie experimental\, Ed. Academiei R.S.R. Cosmovici, A., 1967, Importan]a inteligen]ei generale, in „Analele {tiin]ifice ale Universit\]ii «Al. I. Cuza»”, sec. III ({tiin]e sociale), monografii, 1. Cosmovici, A., 1980, „Metode de investigare a personalit\]ii”, in Probleme fundamentale ale psihologiei (coord. Zörgö, B.), Bucure[ti, Ed. Academiei R.S.R. Cosmovici, A., 1988, Psihologia naiv\ [i cercetarea [tiin]ific\ a personalit\]ii, in „Revista de psihologie”, nr. 4. Cosmovici, A., Caluschi, M., 1985, Adolescentul [i timpul s\u liber, Ia[i, Ed. Junimea. Cosmovici, A., Celmare, {t., 1990, Despre cauzalitatea psihic\, „Revista de psihologie”, nr. 1. Cristescu, Miltred, 1972, „Testul T.A.T. [i tulbur\rile de comportament” in Metode pentru cunoa[terea personalit\]ii (coord. A. Cosmovici), Bucure[ti, Ed. Didactic\ [i Pedagogic\. Cronbach, L., 1970, Essentials of psychological testing, New York, Harper. Cuvillier, A., 1938, Manuel de philosophie, tome I, Psychologie, Paris, A. Colin.

250

PSIHOLOGIE GENERAL|

Darwin, Ch., 1877, Les expressions des émotions chez l’homme et les animaux, Paris, Reinwald. Derlega, V., Janda, L., 1978, Personal adjustment, Glenview, Scott, Foresman and Company. Descartes, R., 1984, Pasiunile sufletului, (trad.), Bucure[ti, Ed. {tiin]ific\ [i Enciclopedic\. Dworetzky, J., 1988, Psychologie, St. Paul, West Publishing Company. Ehrlich, St., 1975, Apprentissage et mémoire chez l’homme, Paris, P.U.F. Engel, R., 1977, „Schlaf und Traum”, in Handbuch psychologischer Grundbegriffe (hrsg. Hermann, T. u.a.), München, Kösel. Ewert, O., 1965, „Gefühle und Stimmungen”, in Handbuch der Psychologie in 12 Bänden, Band 2, Göttingen, Hogrefe. Ey, H., 1983, Con[tiin]a (trad.), Bucure[ti, Ed. {tiin]ific\ [i Enciclopedic\. Fabre, J., 1920, Moeurs des insectes, Paris, Delagrave. Floru, R., 1967, Psihofiziologia aten]iei, Bucure[ti, Ed. {tiin]ific\. Fortin Claudette, Rousseau, R., 1989, Psychologie cognitive, Québec, Presses de l’Université. Fraisse, P., 1956, Manuel pratique de psychologie expérimentale, Paris, P.U.F. Freud, S., 1980, Introducere în psihanaliz\. Prelegeri de psihanaliz\. Psihopatologia vie]ii cotidiene. Bucure[ti, Ed. Didactic\ [i Pedagogic\. Fröhlich, W., 1965, „Angst und Furcht”, in Handbuch der Psychologie in 12 Bänden, Band 2, Göttingen, Hogrefe. Fromm, E., 1983, „Anatomia distructivit\]ii umane”, in Texte alese (trad.), Bucure[ti, Editura Politic\. Gagné, R., 1975, Condi]iile înv\]\rii, (trad.), Bucure[ti, Ed. Didactic\ [i Pedagogic\. Galperin, P., 1963, „Dezvoltarea cercet\rilor asupra form\rii ac]iunilor intelectuale”, in Psihologia în U.R.S.S. (trad.), Ed. {tiin]ific\. Goblot, E., 1920, Traité de logique, Paris, Colin. Golu, M., 1971, Percep]ie [i activitate, Bucure[ti, Ed. {tiin]ific\. Golu, M., 1975, Principii de psihologie cibernetic\, Bucure[ti, Ed. {tiin]ific\ [i Enciclopedic\. Graumann, C., 1966, „Bewustsein und Bewusstheit”, in Handbuch der Psychologie in 12 Bänden, Band 1, Göttingen, Hogrefe. Gréco, P., 1986, „Psychologie”, Encyclopedia Universalis, tome 19, Paris, Ed. Encyclopedia Universalis. Handbuch der Psychologie in 12 Bänden, Band 1, (1 Halbband), 1966, „Der Aufbau des Erkennens”, Göttingen, Hogrefe. Handbuch der Psychologie in 12 Bänden, Band 2, 1965, „Motivation”, Göttingen, Hogrefe. Handbuch psychologischer Grundbegriffe (hrsg. Hermann, T. u.a.), 1977, München, Kösel. Handwörterbuch der Psychologie (hrsg. Asanger, R. u.a.), 1982, Weinheim und Basel, Beltz. Herseni, Tr., 1980, Cultura psihologic\ rom^neasc\, Bucure[ti, Ed. {tiin]ific\ [i Enciclopedic\. Hilgard, E., Bower, G., 1974, Teorii ale înv\]\rii (trad.), Bucure[ti, Ed. Didactic\ [i Pedagogic\.

BIBLIOGRAFIE

251

Ivanov, S., 1977, Les mystères de la mémoire, (trad.), Moscou, Ed. Mir. Kainz, F., 1964, „Das Denken und die Sprache”, in Handbuch der Psychologie in 12 Bänden, Band 1, Halbband 2, Göttingen, Hogrefe. Kant, I., 1969, Critica ra]iunii pure (trad.), Bucure[ti, Ed. {tiin]ific\. Klix, F., 1982, „Gedächtnis” in Handwörterbuch der Psychologie, Weinheim und Basel, Beltz. Köhler, W., 1968, Psychologie de la forme, (trad.), Paris, Gallimard. La Bruyère, J. de, 1951, „Les caractères”, in Oeuvres complètes, Paris, Gallimard. Lalande, A., 1960, Vocabulaire technique et critique de la philosophie, Paris, P.U.F. Landau, Erika, 1979, Psihologia creativit\]ii, (trad.), Bucure[ti, Ed. Didactic\ [i Pedagogic\. Larguier des Bancels, J., 1921, Introduction à la psychologie. L’instinct et l’émotion, Paris, Payot. Lawick-Goodall, Jane von, 1985, ~n umbra omului (trad.), Bucure[ti, Ed. Meridiane. Leontiev, A., 1959, Despre mecanismul reflect\rii senzoriale (trad.), „Analele Rom^no-Sovietice”, nr. 4. Leontiev, A., 1964, „Schi]\ a dezvolt\rii psihicului”, in Probleme ale dezvolt\rii psihicului (trad.), Bucure[ti, Ed. {tiin]ific\. Locke, J., 1961, Eseu asupra intelectului uman (trad.) Bucure[ti, Ed. {tiin]ific\. Mare, V., 1991, „Mecanismele neurofiziologice ale activit\]ii psihice”, in Introducere în psihologia contemporan\ (coord. Radu, I.), Cluj, Ed. Sincron. Metode pentru cunoa[terea personalit\]ii (coord. A. Cosmovici), 1972, Bucure[ti, Ed. Didactic\ [i Pedagogic\. Miclea, M., 1994, Psihologie cognitiv\, Cluj-Napoca, Ed. Gloria. Mucchielli, R., 1974, Le questionnaire dans l’enquête psycho-sociale, Paris, Libraries Techniques. Natadze, R., 1963, „Fundamentele experimentale ale teoriei montajului (ustanovka) a lui Uznadze”, in Psihologia în U.R.S.S. (trad.), Bucure[ti, Ed. {tiin]ific\. Necrasov, O., 1971, Originea [i evolu]ia omului, Bucure[ti, Ed. Academiei R.S.R. Nuttin, J., 1980, Théorie de la motivation humaine, Paris, P.U.F. Pavelcu, V., 1969, Din via]a sentimentelor, Bucure[ti, Ed. Enciclopedic\ Rom^n\. Pavelcu, V., 1982, „Caracterele afectivit\]ii”, in Cunoa[terea de sine [i cunoa[terea personalit\]ii, Bucure[ti, Ed. Didactic\ [i Pedagogic\. Pavlov, I., 1953, Experien]a a 20 de ani în studiul activit\]ii nervoase superioare a animalelor, Bucure[ti, Ed. Academiei R.P.R. Peters, R., 1973, Le concept de motivation (trad.), Paris, E.S.F. Piaget, J., 1954, Ce qui subsiste de la théorie de la Gestalt, „Revue suisse de psychologie pure et appliquée”, cahier 1. Piaget, J., 1965, Psihologia inteligen]ei, (trad.), Bucure[ti, Ed. {tiin]ific\. Piaget, J., 1971, Biologie [i cunoa[tere (trad.), Cluj, Ed. Dacia. Piaget, J., 1972, Dimensiuni interdisciplinare ale psihologiei (trad.), Bucure[ti, Ed. Didactic\ [i Pedagogic\. Piaget, J., 1974, La prise de conscience, Paris, P.U.F. Piaget, J., Chomsky, N., 1988, Teorii ale limbajului. Teorii ale înv\]\rii, (trad.), Bucure[ti, Ed. Politic\.

252

PSIHOLOGIE GENERAL|

Piaget, J., Fraisse, P. [.a., 1967, Traité de psychologie expérimentale, t. VI, La perception, Paris, P.U.F. Piéron, H., 1963, „La psychophysique”, in Traité de psychologie expérimentale, t. II, Paris, P.U.F. Politzer, G., 1947, La crise de la psychologie contemporaine, Paris, Ed. Sociales. Popescu-Neveanu, P., 1976, 1977, Curs de psihologie general\, v. I-II, Bucure[ti, Universitatea din Bucure[ti. Popescu-Neveanu, P., 1980, „Legi [i explica]ie în psihologie” in Probleme fundamentale ale psihologiei (coord. Zörgö, B.), Bucure[ti, Ed. Academiei R.S.R. Popescu-Neveanu, P., Golu, M., 1970, Sensibilitatea, Bucure[ti, Ed. {tiin]ific\. Popovici, L., Foi[oreanu, V., 1994, Visul, Bucure[ti, Ed. Universul. Popper, K., Eccles, J., 1985, Das Ich und sein Gehirn (trad.), München-Zürich, R. Pipper. Preda, V., 1988, Explorarea vizual\, Bucure[ti, Ed. {tiin]ific\ [i Enciclopedic\. Psihologia general\ (red. Ro[ca, Al.), 1976, Bucure[ti, Ed. Didactic\ [i Pedagogic\. Radu, I. [.a., 1991, Introducere în psihologia contemporan\, Cluj, Ed. Sincron. Radu, I. [.a., 1993, Metodologie psihologic\ [i analiza datelor, Cluj, Ed. Sincron. Reuchlin, M., 1990, Psychologie, Paris, P.U.F. Ribot, Th., 1887, La psychologie anglaise contemporaine, Paris, Alcan. Ribot, Th., 1908, Psychologie de l’attention, Paris, Alcan. Richard, J., 1980, L’attention, Paris, P.U.F. Rogers, C., Kinget, M., 1971, Psychothérapie et relations humaines, v. I-II, Paris, Nauwelaerts. Rohracher, H., 1969, Kleine Characterkunde, Wien-Innsbruck, Urban-Schwarzenberg. Ro[ca, Al., 1963, „G^ndirea”, in Tratat de psihologie experimental\, Bucure[ti, Ed. Academiei R.P.R. Ro[ca, Al., 1981, Creativitatea general\ [i specific\, Bucure[ti, Ed. Academiei R.S.R. Sartre, J.P., 1966, L’imaginaire, Paris, Gallimard. Schlanger, Judith, 1983, L’invention intellectuelle, Paris, Fayard. Sillamy, N., 1967, Dictionnaire de la psychologie, Paris, Larousse. Spinoza, B., 1981, Etica (trad.), Bucure[ti, Ed. {tiin]ific\ [i Enciclopedic\. Stadler, M., Seeger, F., Raeithel, A., 1975, Psychologie der Wahrnehmung, München, Juventa. Stoica, Ana, 1983, Creativitatea elevilor, Bucure[ti, Ed. Didactic\ [i Pedagogic\. Thomae, H., 1968, Das Individuum und seine Welt, Göttingen, Hogrefe. Thorndike, E., 1983, ~nv\]area uman\ (trad.), Bucure[ti, Ed. Didactic\ [i Pedagogic\. Va]uro, E., 1948, Issledovaniia v^s[ei nervnoi deiatelnosti antropoida ([impanze), Moskva, Medghiz. Voiculescu, V., Steriade, M., 1963, Din istoria cunoa[terii creierului, Bucure[ti, Ed. {tiin]ific\. Weinert, F., 1965, „Hunger und Durst”, in Handbuch der Psychologie in 12 Bänden, Band 2, Göttingen, Hogrefe. Wöllersdorfer, E., 1975, Experimentelle Beiträge zur Theorie des Kurzzeitgedächtnisses, „Zeitschrift für Experimentelle und angewandte Psychologie”, Heft 2. Woodworth, P., 1949, Psychologie expérimentale, tome II, (trad.), Paris, P.U.F.

253

Zapan, G., 1984, Cunoa[terea [i aprecierea obiectiv\ a personalit\]ii, Bucure[ti, Ed. {tiin]ific\ [i Enciclopedic\. Zazzo, R., 1975, „La genèse de la connaissance de soi” in Psychologie de la connaissance de soi (symposium), Paris, P.U.F. Zimbardo, P., 1983, Psychologie, (trad.), Berlin-Heidelberg, Springer. Zlate, M., 1996, Introducere în psihologie, Bucure[ti, Ed. {ansa.

254

PSIHOLOGIE GENERAL|

255

Seria: Psihologie, {tiin]ele educa]iei au ap\rut: 1. Constantin Cuco[ – Pedagogie 2. Liviu Antonesei – Paideia. Fundamentele culturale ale educa]iei 3. * * * – Psihologie social\. Aspecte contemporane 4. Andrei Cosmovici – Psihologie general\

256

PSIHOLOGIE GENERAL|

Editura Polirom, B-dul Carol I nr. 4 • P.O. Box 266, 700506, Iaºi Tel. & Fax: (0232) 21.41.00; (0232) 21.41.11; (0232)  21.74.40 (difuzare); E-mail: [email protected] B-dul I.C. Brãtianu nr. 6, et. 7, ap. 33; O.P. 37 • P.O. Box 1-728, 030174, Bucureºti; Tel.: (021) 313.89.78, E-mail: [email protected] Tiparul executat la S.C. LUMINA TIPO s.r.l. str. Luigi Galvani nr. 20 bis, sect. 2, Bucureºti Tel./Fax: 211.32.60, 212.29.27, E-mail: [email protected]