Iluziile literaturii române [1 ed.] 9789732319741

Citation preview

Iluziile literaturii române

1

Eugen Negrici

www. cartearomaneasca.ro Editura CARTEA ROMÂNEASC| Bucure[ti, Calea Victoriei nr. 115, sect. 1 © 2008 by Editura Polirom Descrierea CIP a Bibliotecii Na]ionale a României : NEGRICI, EUGEN Iluziile literaturii române / Eugen Negrici. - Bucure[ti: Cartea Româneasc\, 2008 ISBN : 978-973-23-1974-1 821.135.1.09 Printed in ROMANIA 2

Iluziile literaturii române

Eugen Negrici

Iluziile literaturii române

CARTEA ROMÂNEASCÃ 2008 3

Iluziile literaturii române

Argument Am crezut cu sinceritate c\, imediat dup\ Revolu]ie, intelectualii români vor fi tenta]i s\ se abandoneze impulsurilor anarhice purificatoare. M\ a[teptam s\ refuze, m\car pentru o vreme, orice consens [i s\ nu mai încerce nici m\car sentimentele cu adev\rat necesare într-o cultur\ primejduit\ secular ca a noastr\ – cele din specia „sentimentelor cuvenite”. Când folosea aceast\ formul\, Gombrowicz se gândea, în primul rând, la sentimentele cuvenite artei, pentru c\, într-o m\sur\ chiar mai mare decât [coala îns\[i, arta este o [coal\ a minciunii, o cale de cultivare a temenelii prin punerea discret\ în mi[care a resorturilor vanit\]ii. Ea ne împinge s\ ne educ\m starea de îng\duin]\, s\ împ\rt\[im admira]ia generalizat\, s\ ne supunem convenien]elor [i bunului sim], s\ adopt\m acea atitudine elevat\, comod\, admirabil\, euforizant\, în\l]\toare, f\r\ de care temelia sistemului artistic s-ar pr\bu[i. Pe o astfel de consim]ire [i nu pe altceva se fundamenteaz\ ideea de cultur\ na]ional\. Iar între]inerea unei asemenea atitudini a consolidat, în vremuri grele, autoritatea [i reputa]ia artei. Aceasta reclama câtimea de oxigen a solicitudinii [i a afec]iunii noastre, ca [i minciuna pioas\ a respectului. Or, a te împotrivi iner]iei sentimentale care face s\ prospere atâtea opere pr\fuite, a refuza s\ mai cedezi bun\voin]ei de a decreta drept excelente produsele mediocrit\]ii seculare, înseamn\ a submina însu[i conceptul de art\ [i, nu mai pu]in, a bloca func]ionarea institu]iilor ei : muzeele, antologiile, istoriile literaturii sau cele ale artelor plastice. {i totu[i ar fi trebuit s\ o facem, înfruntând toate aceste riscuri [i, în plus, [i pe acela de a repeta o mai veche – dar neconsumat\ – experien]\ avangardist\. Spiritul critic a fost somat s\ se radicalizeze, s\ ias\ de sub narcoz\ [i s\ se situeze în sinceritate. De aceea mir\ pu]in\tatea [i fragilitatea ini]iativelor postrevolu]ionare de acest fel, cu atât mai mult cu cât nu cred c\ printre litera]i se afl\ vreunul pe care s\ nu-l încerce, m\car o dat\ în via]\, ispita de a respinge brutal seduc]ia institu]ionalizat\ a artei, ca [i a acelor factori care ne transform\ în supu[ii masei [i în p\rta[ii opiniei curente. 5

Eugen Negrici

Am cedat acestei ispite c\reia, m\car o dat\ în via]\, îi po]i ceda. În cartea de fa]\ am încercat s\ scrutez iluziile literaturii române [i s\ regândesc cu calm [i simplitate conceptele universalizate [i interpret\rile iner]iale. Declan[at\ în urm\ cu mai bine de un deceniu, criza aceasta de încredere s-a tradus printr-o lung\ serie de articole publicate în România literar\ sub rubrica Simulacrele normalit\]ii. Am alc\tuit acolo un fel de repertoriu al energiilor pierdute, al situ\rilor gre[ite, al erorilor generalizate, un ghid al prejudec\]ilor literare contemporane, al obsesiilor, al falselor concepte, al cli[eelor, supersti]iilor [i viziunilor eronate ale istoriilor literare. Recitind serialul, am remarcat c\ toate acele sl\biciuni, neputin]e, orbiri [i nevolnicii ale spiritului critic sunt manifest\rile sui-generis ale unor frustr\ri, complexe [i tabuuri na]ionale a c\ror persisten]\ [i în climatul public de dup\ 1989 nu poate fi explicat\ decât prin prezen]a înc\ iradiant\ – de fapt, mereu iradiant\ – a unor mituri. De aceea m-am decis ca în studiul de fa]\ s\ privesc aceste distorsiuni din direc]ia factorului care le explic\ [i le motiveaz\ : mitul.

6

Iluziile literaturii române

INTRODUCERE Un spa]iu al efervescen]ei mitogenetice S-a dovedit înc\ din 1990 (an care ar merita s\ fie cândva ]inta unor cercet\ri complexe) c\ mentalul popular (imaginarul social), de[i ie[it de sub înrâurirea diversiunilor ceau[iste, a continuat s\ fie vizitat de iluzii [i s\ proiecteze mitologic. Nu numai c\ nu a dat semne c\ ar fi fost, în fine, scutit de ecran\ri [i deform\ri optice, dar [i-a sporit capacitatea de (auto)iluzionare. În m\sura în care defini]ia lui Roger Bastide (miturile sunt „ecrane pe care se proiecteaz\ angoasele colective”) este corect\ – [i este –, atunci merit\ toat\ aten]ia opinia celor ce consider\ c\ România e un extraordinar teren al mitogenezei. Dac\ miturile se reactiveaz\ în momentele de dezordine [i suferin]\ – ca sublim\ri ale unor manifest\ri nevrotice –, atunci nu trebuie s\ ne mai întreb\m de ce [i cum a func]ionat fabrica de iluzii din 1990 [i de dup\. Neostenita scenarit\ româneasc\ (terori[tii, conturile, mineriadele, golaniada, venirea regelui [i a mo[ierilor, Ialta-Malta, mâna KGB-ului, CIA-ului, Mossad-ului, ungurii, evenimentele din Ardeal etc.), ciuperc\ria idolilor – idola tribus – (Salvatorul Iliescu, Salvatorul Constantinescu, Providen]ialul Vadim, Providen]ialul Coposu etc.), pasiunea cu care ne-am victimizat sau ne-am eroizat [i mai ales viteza cu care am c\zut în cursa diversiunilor de tot soiul – toate au avut în spate, ca forme de psihoz\ colectiv\ ce sunt, spaime, complexe, reverbera]ii de mituri. Cele mai insipide derapaje, toate întâmpl\rile nefericite din peisajul politic, dezechilibr\rile de parcurs, pân\ [i crimele banale cu cet\]eni români sublimeaz\ mitografic [i ne inflameaz\ imagina]ia. Relativul e[ec al integr\rii României în NATO în primul val a bulversat înc\ o dat\ – s\ ne amintim – psihismul nostru greu încercat, a provocat isteria presei [i a televiziunii [i a reactivat puternic vechile mituri (Conspira]ia malefic\, Cetatea asediat\, Salvatorul) folosite, nu f\r\ succes, [i de Nicolae Ceau[escu în orchestrarea faimosului refuz al clauzei na]iunii celei mai favorizate. În imediata vecin\tate [i derivând din aceste mituri fortificate ani la rând cu sprijinul mi[c\rii Cenaclului Flac\ra, [i-au f\cut sim]it\ 7

Eugen Negrici

prezen]a [i miturile Paradisului pierdut [i ale Vârstei de aur. Ce ne trebuie nou\ NATO [i cheltuieli aiurea, de ce s\ fim la mâna unor ]\ri catolice sau protestante, pline de homosexuali [i de bolnavi de SIDA [i conduse de francmasoni [i evrei, când putem s\ o ducem bine, noi [i-ai no[tri, în ]ara noastr\ ca o floare, printre paji[tile cu mioare [i ciob\nei vârto[i, români de-ai no[tri, de dreapt\ [i str\mo[easc\ credin]\ ? Acesta era, în spirit [i în liter\, mesajul unui c\lug\r de la Plumbuita, intervievat în vara lui 1997, în plin\ „disperare” na]ional\. În esen]\, dar într-un limbaj mai plivit, nu altfel cugetau destui oameni politici din „România – p\mânt românesc”. Numeroase persoane de vârste diferite, stimabile [i de bun sim], cititori avizi de jurnale [i amatori de talk-show-uri, de la Revolu]ie încoace tr\iesc de pe o zi pe alta, sub asaltul neîntrerupt al spaimelor [i al fantasmelor politice. În tot acest r\stimp nu a sc\zut nici num\rul posibililor du[mani ai na]iunii, ai probabililor salvatori, dar nici cel al tabuurilor [i al teritoriilor sacre. Este uimitor s\ consta]i c\ pân\ [i cele mai libere min]i ale ]\rii se blocheaz\ în fa]a unor p\relnice dileme na]ionale [i nu pot ie[i cu totul de sub mormanele de reziduuri ale mitologiilor politice. * De ce aceast\ efervescen]\ mitogenetic\ ? Pentru a încerca o explica]ie, s\ ne folosim de o analogie [i s\ recurgem tot la virtu]ile imaginarului. Trebuie s\ remarc\m, mai întâi, c\, în întregul ei, fiin]a noastr\ na]ional\, rezultat al unei na[teri dificile, seam\n\ cu un copil-problem\, nespus de firav [i care cre[te dureros de încet, istovit de bolile copil\riei, perpetuu amenin]at de mâini criminale. Cristalizat în jurul ideii de independen]\ [i nu al ideii de libertate (cazul Statelor Unite ale Americii), statul na]ional român, înconjurat de imperii agresive, a fost de la început perceput, în mentalul colectiv, ca pândit de primejdii majore. Neajutorat [i pl\pând, el a p\rut a solicita, din primele clipe, vigilen]\ [i o grij\ statornic\ pentru consolidarea „incintei protectoare”, pentru conservarea idolilor, a modelului de via]\ [i de organizare, pentru menajarea trecutului. Un trecut ce nu ar putea fi decât demn [i glorios, pentru ca cei dinl\untru s\ se simt\ înt\ri]i, iar du[manul descurajat. Ne-am v\zut [i ne-am sim]it mereu ca locuind o incint\ vulnerabil\, o „cetate asediat\” (ca s\ folosim numele consacrat al mitului). {i, în toat\ istoria de un secol [i jum\tate a statului, sentimentul dominant a fost acela care prezideaz\ [i începuturile, anume sentimentul insecurit\]ii. Amintirea sau presim]irea primejdiei istorice, 8

Iluziile literaturii române

nelini[tile sociale [i politice, senza]ia dec\derii spirituale [i a pierderii virtu]ilor str\mo[e[ti au creat o psihologie mai curând conservatoare [i defetist\, chiar izola]ionist\, ostil\, în genere, „idolilor” str\ini [i modelelor acreditate altundeva. Acestor str\vechi obsesii n\sc\toare de mit (miturile primejdiei, de fapt, constela]ia miturilor primejdiei) li s-au ad\ugat, de-a lungul timpului, spaimele, decep]iile [i frustr\rile colective (produc\toare de mituri compensatorii) pe care le-au generat numeroasele fenomene de criz\, dramele provocate de acceler\rile procesului evolutiv, de smulgerea brutal\ a unor mari categorii de popula]ie din mediul lor natural [i social, de sf\râmarea – programat\ sau nu – a solidarit\]ii sociale, de pr\bu[irea unora din vechile valori sau a celor mai multe valori (ca în comunism). Trebuie luate în calcul, pentru explicarea germin\rii energice de mituri în partea aceasta de lume, dezam\girile politice [i economice frecvente [i pe care speran]ele noastre excesive le-au f\cut mereu posibile. Ele au putut atinge propor]iile unor grave fenomene de nonidentificare : ordinea existent\ s-a revelat ca ostil\, suspect\, într-un cuvânt, str\in\ fiin]ei na]ionale. Fiecare din aceste disfunc]ionalit\]i [i deregl\ri „interne” a fost perceput\, fire[te, tot ca o amenin]are la adresa dezvolt\rii fire[ti a firavei fiin]e na]ionale [i ne-a pus de fiecare dat\ într-o alt\ nou\ curs\ a speran]ei [i a a[tept\rii vis\toare. Cu o asemenea istorie dramatic\, cu pu]ine momente de sublim [i multe de disperare, [i cu o asemenea evolu]ie social\ care nu cunoa[te decât o stabilitate temporar\, nu trebuie s\ ne mai mire omniprezen]a ordonatoare, în plan politic, ideologic, istoriografic, a miturilor, a ecourilor [i a[chiilor de mit. * Din datele sumare referitoare la germinarea energic\ de mituri în spa]iul românesc, se contureaz\ concluzia c\ istoricii mitologiilor, ca [i cei ai mentalit\]ilor [i, într-o m\sur\, chiar istoricii literari nu de istoria cronologic\ trebuie s\-[i lege demersul lor, ci de istoria dezam\girilor, a marilor pr\bu[iri, a pericolelor [i a rupturilor care desfund\ izvoarele imaginarului. Ar fi instructiv s\ alc\tuim – ca ipotez\ de lucru – o schi]\ a evolu]iei st\rilor de spirit [i a sentimentelor colective, un scurt ([i nepreten]ios) istoric al frustr\rilor [i al angoaselor pricinuite de derapajele istorice [i politice ori de complexele pe care ni le-a indus o anumit\ postur\ istoric\ particular\. Indicii ne furnizeaz\, fire[te, în primul rând, produc]ia literar\. 9

Eugen Negrici

La începutul secolului al XIX-lea, pe m\sura înmul]irii contactelor cu lumea european\, î[i anun]au prezen]a sentimentul frustrant al inferiorit\]ii, jena retard\rii sociale [i politice, dar [i speran]a, abia mijit\, în progres, în unire [i prop\[ire. Odat\ cu accelerarea brusc\, pe la jum\tatea secolului, a proceselor evolutive, cu adoptarea modelului occidental [i a unui nou cod al valorilor, se ivea [i temerea c\ schimbarea va duce la înstr\inare, la pierderea sau alterarea „bunelor”, patriarhalelor reguli sociale [i umane „române[ti”, care sunt regretate, uneori, chiar de promotorii – litera]i – ai progresului politic. În teritoriile ocupate [i supuse dezna]ionaliz\rii (Ardeal, Basarabia, Bucovina), începea s\ capete consisten]\ sentimentul frustr\rii na]ionale. Între 1859 [i 1914, Unirea Principatelor, marile schimb\ri politice, progresul evident al ]\rii [i mai ales stabilitatea epocii lui Carol I au favorizat, în general vorbind, o atitudine pozitiv\, o diminuare a complexelor [i un sentiment de încredere. Dup\ Pacea de la Berlin, entuziasmul anului 1877 se preschimb\, totu[i, în decep]ie, o decep]ie adâncit\ de presim]irea rena[terii expansionismului ]arist domolit dup\ r\zboiul Crimeii. Senza]ia de instabilitate [i nelini[tea – de aceast\ dat\ în plan intern – se reinstaleaz\, tulburând con[tiin]ele în timpul r\scoalelor ]\r\ne[ti din 1907. În tot acest r\stimp (de la anul Unirii pân\ la izbucnirea r\zboiului mondial), speran]a, senza]ia de consolidare [i credin]a în progres au fost, totu[i, dominante. Dar calea aleas\, a occidentaliz\rii, de[i î[i arat\ primele roade, continua s\ fie privit\ cu mefien]\ în mediile cu atitudini paseiste. Din astfel de atitudini nostalgice s-a pl\m\dit, la începutul secolului, cum [tim, un curent tradi]ionalist cu evolu]ie din ce în ce mai agresiv\ [i mai clar izola]ionist\. Pe de alt\ parte, în Basarabia, Transilvania [i Bucovina, dezna]ionalizarea popula]iei române[ti avanseaz\, creând o stare de îngrijorare, de confuzie, suspiciune, anxietate [i a[teptare patetic\. Bulversarea produs\ de r\zboi, de evolu]ia lui dramatic\ [i imprevizibil\, de pericolul iminent al pierderii fiin]ei na]ionale [i a statalit\]ii, parcurgerea rapid\ a unor st\ri suflete[ti contrare (de la speran]\ la disperarea cea mai adânc\ [i apoi din nou la cotele înalte ale speran]ei) au preg\tit un fond afectiv care au f\cut posibil\ ivirea tuturor miturilor primejdiei [i ale salv\rii. Cum era de prev\zut, dup\ 1918 au dominat, în con[tiin]a colectiv\, sentimentul împlinirii idealurilor na]ionale, credin]a în m\re]ia vremurilor, în tr\inicia valorilor, în progres [i în apartenen]a noastr\ la familia popoarelor civilizate. O „stare” care nu avea cum s\ dureze. Nelini[tea interna]ional\ în cre[tere, pierderea încrederii în stabilitatea noastr\ politic\ [i evolu]ia decep]ionant\ a vie]ii parlamentare induc, în anii ’30, senza]ia c\ speran]ele au fost zadarnice, c\ modelul 10

Iluziile literaturii române

democra]iei occidentale nu ni s-ar potrivi, c\ ar trebui, poate, s\ p\[im pe o alt\ cale, specific na]ional\. Consecin]ele se cunosc. În 1940, pierderea integrit\]ii statale ascute dramatismul a[tept\rii [i accentueaz\ presentimentul unor teribile primejdii viitoare. Sfâ[iat între speran]\ [i disperare, r\v\[it continuu, psihismul colectiv înregistreaz\, de-a lungul anilor de r\zboi, r\sturn\ri violente pe un fond general de anxietate. Ocupa]i de trupele unui du[man secular, p\r\si]i de noroc [i de prieteni, românii cunosc, dup\ 1945, senza]ia unei iminente catastrofe na]ionale. Ca în astfel de situa]ii, mije[te [i credin]a într-un miracol salvator. Al\turi de acesta se instaleaz\ [i nostalgia dup\ „vremurile bune de alt\dat\”. Dup\ c\derea Cortinei de Fier [i alungarea regelui ca ultim garant al libert\]ii, se impune sentimentul pr\bu[irii tuturor valorilor, al dezagreg\rii solidarit\]ii na]ionale [i sociale, al pierderii, prin rusificare [i bol[evizare, a fiin]ei na]ionale. Dar jocul for]elor politice pe plan extern [i intern preg\te[te terenul unor schimb\ri. Ajutat\ de câteva mi[c\ri abile ale autorit\]ilor comuniste, cre[te, dup\ 1964, n\dejdea într-o înnoire a socialismului [i în reg\sirea identit\]ii na]ionale. În 1968 – în timpul ocup\rii Cehoslovaciei –, posibilitatea pierderii brumei de libertate câ[tigate înt\re[te sentimentul de solidaritate na]ional\. Dup\ 1971 [i ca o consecin]\ a reideologiz\rii ini]iate de Nicolae Ceau[escu, iluziile cad, l\sând locul dezam\girii [i exasper\rii. Între 1971 [i 1989, cu toate eforturile propagandistice [i în pofida agit\rii, de c\tre regim, a primejdiei externe ruse[ti, se generalizeaz\ criza spiritual\ [i exasperarea. La fel ca la începutul ciclului (cu 150 de ani în urm\), se accentueaz\ sentimentul izol\rii, al ie[irii din circuit, al pierderii cursei. Dup\ 1989, îmb\tat\, un timp, de libertatea reg\sit\, con[tiin]a româneasc\ – r\v\[it\ [i în continuu efort de adaptare – s-a zb\tut între speran]\ [i disperare. Un vis a r\mas [i reîntregirea na]ional\. Cititorul a observat, desigur, c\ rândurile de mai sus se încumet\ s\ prind\, în mare, devenirea st\rii de spirit [i a psihologiei colective de-a lungul istoriei noastre moderne. Ele nu se caracterizeaz\ nici prin precizie absolut\, nici prin exhaustivitate. În viziunea unui spirit tradi]ionalist-conservator sau a cuiva care a investit suflete[te [i a avut satisfac]ii în una sau alta din etapele istoriei recente, desf\[ur\rile acestea ar avea, cu siguran]\, alt relief. Dar dac\ – fiind vorba de nuan]e – schi]a acestor prefaceri suflete[ti este amendabil\, o concluzie dedus\ din parcurgerea ei mi se pare de neatacat : nu sunt prea multe popoare care, pe parcursul unei atât de restrânse perioade istorice, s\ fi înregistrat atâtea modi11

Eugen Negrici

fic\ri suflete[ti [i treceri atât de rapide de la o dominant\ psihic\ la alta. În mai pu]in de dou\ secole au avut loc trei mari rupturi (istorico-sociale) : de Orient [i de feudalism, de Apus [i de capitalism (prin instaurarea brutal\ a comunismului), de R\s\rit [i de comunism (ca sistem asiatic). Cum „tranzi]ia” în care ne afl\m [i la acest început de mileniu este a treia, s-ar putea spune c\ societatea, de-a lungul a dou\ secole, s-a g\sit mereu într-un efort de adaptare [i readaptare, c\ trecerea de la un model la altul de civiliza]ie este fenomenul distinctiv [i c\ vizibile peste tot la noi sunt mai ales atributele „tranzitoriului”. În toat\ istoria „modern\”, anevoie pot fi decupate dou\ intervale de relativ\ stabilitate (1860-1914 [i 1919-1927) [i în care s-a atins acel grad de normalitate care face ca activitatea mitogenetic\ s\ fie neînsemnat\. În ansamblu vorbind, aceast\ activitate a fost cu totul excep]ional\, întrucât prevaleaz\ incertitudinile, insatisfac]iile, nelini[tile na]ionale [i sociale, presim]irea, dar [i amintirea unor primejdii mortale, complexele, a[tept\rile frustrate, n\zuin]ele neîmplinite [i nostalgia. Mai ales nostalgia dup\ „vremurile fericite de alt\dat\”, care nu au fost niciodat\ prea fericite, dar care au fost nimbate [i socotite ca atare din nevoia de mistificare luminoas\ a memoriei colective, c\ci memoria colectiv\, ca [i cea individual\, refuz\ oroarea. Felul cum s-a închegat na]iunea prin câ[tigarea chinuit\ a independen]ei statale, precum [i desele r\piri de teritorii care, readuse f\r\ încetare – [i, de regul\, în chip demagogic – de politicieni în memoria noastr\, ne-au f\cut dependen]i de senza]ia unei amenin]\ri perpetue. Putem, de aceea, avansa o concluzie. Important\, dac\ nu cumva decisiv\ pentru definirea [i în]elegerea mitologiei noastre istorice, politice, dar, cum se va vedea, [i a celei literare, este prezen]a constela]iei de mituri legate de fragilitatea fiin]ei na]ionale. Istoria mentalit\]ilor [i a mitologiilor române[ti nu poate s\ ignore complexele etnicist-istorice [i spaimele politice care genereaz\ [i vor genera mituri din familia miturilor respectabilit\]ii [i ale primejdiei. Acestea nu r\mân în planul strict al fabulosului, al imaginarului colectiv. Ele modific\ [i direc]ioneaz\ discursul politic, viziunile doctrinare [i istorice, dau turnùri specifice istoriografiei, istoriilor literare [i, prin ele, tematicii programelor [colare (prin care se perpetueaz\ [i se reconsolideaz\), deplaseaz\ în câmpul crea]iei artistice accentele stilistice [i tematice, favorizeaz\ unele manifest\ri [i atitudini neobi[nuite în aria politicii culturale. Adânci [i repetate frustr\ri, cople[itoare deziderate populare, precum [i ecourile abia perceptibile ale unor str\vechi spaime colective, devenite, toate, teme [i constela]ii mitologice, se pot întrez\ri în spatele proiectelor culturale, al doctrinelor [i ini]iativelor teoretice 12

Iluziile literaturii române

de toate felurile [i chiar al unor demersuri [i demonstra]ii din sfera [tiin]elor pozitive. Cu pu]in\ aten]ie, se poate b\ga de seam\ cum se a[az\ mai toate f\ptuirile spiritului în tiparele imaginarului [i cum iau ele calea sigur\ a procesului de mitizare. În Istorie [i mit în con[tiin]a româneasc\ (Humanitas, 1997), Lucian Boia, alegându-[i ca teren de cercetare societatea româneasc\ din secolele XIX-XX, a urm\rit felul cum a contribuit la structurarea fondului istoric popular [i la elaborarea discursului istoriografic prezen]a miturilor na]ionale. Se va vedea, în cele ce urmeaz\, c\ literatura [i institu]iile ei s-au aflat în aceea[i perioad\ – [i nu numai – sub înrâurirea unor mituri puternice, uneori acelea[i. Mituri izvorâte din complexele [i frustr\rile noastre se afl\ în planul secund al doctrinelor [i al specula]iilor doctrinare, al istoriografiei literare, în subtextul numeroaselor locuri comune [i al cli[eelor critice asiguratoare, r\scump\r\toare, întrem\toare (toate apar]inând vastei categorii a iluzion\rilor [i a exager\rilor pioase), precum [i la originea unor tendin]e de eroificare, de sanctificare [i de tabuizare. Dac\ un asemenea tip de cercetare s-ar extinde asupra altor domenii [i altor fenomene ale culturii spirituale sau chiar [tiin]ifice, s-ar putea dovedi cu u[urin]\ c\ procesul de mitizare este foarte avansat în orice demers de tip hermeneutic [i evaluativ întreprins la noi [i c\, într-adev\r, partea noastr\ de lume e un extraordinar t\râm mitogenetic.

13

Iluziile literaturii române

Câteva considera]ii despre mitogenez\ Prezentul studiu nu se ocup\ de mit în accep]ia curent\ de construc]ie imaginar\ cu func]ie explicativ\ [i ini]iatic\ [i care pune în eviden]\ esen]a unui fenomen cosmic sau social. În ultima jum\tate a secolului XX, câ]iva mari savan]i (Claude Lévi-Strauss, Mircea Eliade, Georges Dumézil, Gilbert Durand, Roger Caillois, Carl Gustav Jung, René Girard etc.) au împins în chip decisiv cercetarea conceptului mai ales în aceast\ prioritar\, „clasic\”, de acum, direc]ie. Deoarece lu\m sub observa]ie fenomenul artistic, e mai util s\ avem în vedere cu deosebire procesul în sine al mitiz\rii, felul [i m\sura în care mitul distorsioneaz\ demersul interpretativ [i structureaz\ procesul creator. Interesa]i mai ales de consecin]ele în plan literar ale activ\rii miturilor, vom încerca s\ afl\m unde în câmpul hermeneuticii, al teoretiz\rii [i al produc]iei artistice exist\ fie mistificare [i camuflaj, fie iluzionare. Este [i sensul cercet\rii ini]iate mai ales în planul politicii [i al istoriei de c\tre Roland Barthes (Mythologies, Seuil, 1957), [i continuate, între al]ii, de Alfred Sauvy (Mythologie de notre temps, Payot, 1965), de Raymond Ruyer (Les nuisances idéologiques, Calmann Levi, 1972) sau de Raoul Girardet (Mythes et mythologies politiques, Seuil, 1986). Fac obiectul aten]iei noastre situa]iile în care ceva anume altereaz\ datele observa]iei, interpunându-se ca un ecran [i tulburând exigen]ele cunoa[terii. Din aceast\ perspectiv\, ceea ce înce]o[eaz\ percep]ia noastr\ este, de regul\, o fantasm\ ivit\ din imaginarul colectiv ca replic\ la anumite dezechilibre sociale sau tensiuni interne sau externe, la situa]ii de vacuitate [i frustrare. Roger Bastide sus]inea, cum [tim, c\ miturile sunt „ecrane pe care sunt proiectate angoasele colective” (Le rêve, la transe et la folie, Flammarion, Psychologie et psychanalise, PUF, 1949 ; 1972). Miturile cap\t\, într-adev\r, la timpul potrivit, chip ; sunt transpuse în imagini (din zona imaginarului colectiv sau acceptate ca atare) [i, ajutate de împrejur\ri, pot stimula, pot incita la ac]iune. Cu un cuvânt ce treze[te amintiri nepl\cute – pot mobiliza. 15

Eugen Negrici

* Cercet\tori (din toate [colile) ai fenomenului împ\rt\[esc teza conform c\reia mitul este simplificator, integrator [i ordonator, fiind în m\sur\ s\ restructureze mentalul. Mitul are – ca s\ spunem a[a – un rol gnoseologic : el impune faptelor o ordine [i un în]eles, dându-ne [ansa de a ie[i, printr-o iluzie, din inconfortul [i spaima incomprehensibilului. Ne ajut\ s\ avem certitudini, s\ ne recâ[tig\m coeren]a, d\ruindu-ne cheia în]elegerii „perfecte” [i a recuceririi prezentului când acesta ne apare r\v\[it. Activitatea mitogenetic\ extraordinar\ a primilor ani de dup\ revolu]ie este adeverit\ [i de num\rul mare de opinii literare, istorice, politice ferme, de certitudinile sus]inute patetic [i agresiv, uneori de membrii aceleia[i familii, iluziona]i diferit. Miturile formeaz\ – cum s-a v\zut nu o dat\ în istorie – noi comportamente colective ; ele structureaz\ [i restructureaz\ grupurile etnice, grup\rile sociale [i politice, integrând [i reintegrând individul cu fire[ti tenta]ii anarhice. Prin crearea unei solidarit\]i afective, ele ajut\ la conturarea unei identit\]i etnice sau socio-politice (visul revolu]iei proletare, care a f\cut din muncitorime o clas\ autonom\), dar [i la reconsiderarea unei identit\]i compromise (mitul Vârstei de aur, care a repus în discu]ie statutul ]\r\nimii). A[adar, nu e greu de demonstrat c\ miturile nu contribuie numai la cunoa[tere [i autocunoa[tere, cât\ vreme produc evenimente, influen]eaz\ realitatea psihologic\ mobilizând psihismul [i imprimând, nu o dat\, lumii [i istoriei ei un dinamism profetic (cruciadele, revolu]iile, conchistele, mesianismul nazist [i comunist). For]a perturbatoare a miturilor este adesea înfrico[\toare [i nu pu]ini istorici, sociologi [i filozofi (între care Saint-Simon, Auguste Comte, Émile Durkheim etc.), punând în cump\n\ consecin]ele devastatoare ale exalt\rii besmetice de mituri, au meditat la inventarea – [i în societ\]ile avansate – a unor mecanisme de reglare a for]elor ira]ionalului, de felul celor pe care societ\]ile tradi]ionale, cu vremea, le puseser\ la punct. În trecere fie spus, în felul ei, arta este – în raport cu evolu]ia întregii societ\]i – un exemplu de mecanism perfec]ionat milenar de exaltare, dar [i de control : ea poate însufle]i fantasmele ira]ionalului mitic, dar le [i poate st\pâni într-un cadru ritualizat, conven]ional ; se folose[te de marile nostalgii, de dorin]ele noastre secrete, dar le [i supune „transgres\rii ordonate”. 16

Iluziile literaturii române

* În mit – credea cu îndrept\]ire Roger Caillois – percepem cel mai bine, pe viu, leg\tura intim\ dintre perturb\rile cele mai secrete, ale psihismului individual [i presiunile imperative [i tulburi ale existen]ei sociale. Cel mai adesea, procesul mitogenetic se declan[eaz\, cum am v\zut, de la sine, în momentele resim]ite drept critice, ca o reac]ie a psihismului colectiv la situa]iile de fractur\ istorico-social\, de dezagregare a comunit\]ii sau de accelerare imprevizibil\ a procesului evolutiv. Astfel de circumstan]e se reg\sesc în exces în istoria statului român modern. În jum\tatea de secol care a urmat Dictatului de la Viena, num\rul [i amploarea traumelor sociale [i etnice (dup\ pierderea unor mari p\r]i din teritoriul na]ional [i ca o consecin]\ a încerc\rii de suprimare a identit\]ii na]ionale de c\tre ocupantul sovietic) fac din ]ar\ un t\râm al spaimelor. Pe fondul unei tragedii anun]ate [i în climatul acesta de anxietate, au ren\scut miturile primejdiei, adic\ exact acele mituri care, imediat dup\ Primul R\zboi Mondial, î[i pierduser\ în mare m\sur\ ra]iunea de a fi. {i, de parc\ nu ar fi fost de ajuns, în ultimele decenii ale na]ional-socialismului ceau[ist a devenit vizibil felul cum poate fi provocat\, demagogic, reactivarea mitului patriei primejduite prin serviciile de propagand\ [i cum poate fi controlat [i dirijat procesul infest\rii con[tiin]ei colective (prin [coal\, înv\]\mânt ideologic, armat\, pres\, cenacluri itinerante, televiziune etc.). Regimurile totalitare ale secolului XX nici nu ar fi avut, probabil, nevoie s\-[i perfec]ioneze la parametrii cunoscu]i tehnicile manipul\rii : miturile de care s-au servit (Poporul ales, Cetatea asediat\, Complotul malefic) fac parte – ca mituri „reciclabile” – din categoria acelora mereu pe punctul s\ ]â[neasc\ din adâncuri. Sub acest aspect, s-ar spune c\, de fapt, nimic cu adev\rat nou nu apare. {i c\ nu se poate t\g\dui existen]a unei poten]ialit\]i mitice în regim de permanen]\ (Raoul Girardet o imagineaz\ ca pe o pânz\ freatic\ din care ]â[nesc, la cutremurele istoriei, izvoare). Din arierplanul imaginarului colectiv iese în fa]\ mereu un mit, un anumit mit, în func]ie de istoria [i amploarea pericolelor [i de specificul situa]iilor stresante. Încât nu e lipsit de sens s\ se vorbeasc\ de mituri în adormire [i de mituri activate, de cicluri de efervescen]\ [i cicluri de laten]\. Mecanismele combinatorii ale imagina]iei colective nu au – se [tie – la dispozi]ie decât un num\r restrâns de formule. „Claviatura” fiind limitat\, înnoirea este aparent\ [i mitografii, 17

Eugen Negrici

identificând serii identice ce pot fi inserate într-un sistem [i mizând pe factorii de permanen]\, au fost în m\sur\ s\ construiasc\ o sintax\ [i s\ dezvolte o logic\. Mitul Salvatorului - care ne e, poate, cel mai familiar nou\, românilor - e avivat de anumite precise împrejur\ri (dezorientare social\, dezam\gire, sete de dreptate, disperare istoric\) [i e întotdeauna asociat simbolurilor purific\rii (prin zdrobirea Balaurului, biruin]a asupra R\ului [i a Întunericului). Gra]ie acestor permanen]e, o serie de cercet\tori ai fenomenului (între care Gilbert Durand) prefer\ s\ se raporteze la „constela]ii mitologice”, adic\ la ansambluri ce ]in de aceea[i tem\ [i se adun\ în jurul aceluia[i nucleu central.

* Întruchip\rile multiple pe care le poate lua, mai precis, felul divers în care se întrupeaz\ aceea[i poten]ialitate mitic\, nu numai în etape istorice diferite [i la popoare diferite, ci chiar în aceea[i perioad\ [i în cadrul aceleia[i comunit\]i etnice, ne îndrept\]esc s\ vorbim de polimorfismul mitului. Polimorfismului, mitografii îi adaug\ reversibilitatea [i chiar ambivalen]a. Pentru c\ probeaz\ puternica dependen]\ a spiritului de modific\rile psyché-ului colectiv, mai ales reversibilitatea ne treze[te un interes veritabil. Cercet\torii miturilor politice [i istorice au urm\rit cu interes evolu]ia de dup\ 1853 a mitului Rusiei Salvatoare, care a luminat intens [i a r\spândit iluzii în secolul al XVIII-lea românesc. Tot astfel, o carier\ plin\ de urcu[uri [i coborâ[uri au avut [i vor mai avea mitul Revolu]iei mesianice (în variant\ francez\ [i în variant\ bol[evic\), mitul Viitorului luminos comunist, al Omului Nou sau miturile lui Carol al II-lea, Antonescu, Ceau[escu, Mihai I etc., din vasta constela]ie mitic\ a Salvatorului. În perioadele sociale [i istorice tulburi [i cu neobi[nuit de repezi schimb\ri umorale – cum a fost aceea din 1990 –, reversibilitatea mitic\ a fost un fenomen „la vedere”, perceptibil de la o lun\ la alta. Nici cercet\torii miturilor literare nu au motive s\-l neglijeze ; sub ochii no[tri au loc modific\ri de percep]ie semnificative, iar furia remitiz\rilor [i demitiz\rilor succesive a bulversat canonul instalat de câteva bune decenii. A[a cum mitul lui Titu Maiorescu – ca apari]ie providen]ial\ –, ocultat o vreme de autorit\]ile comuniste, a reintrat victorios în con[tiin]a public\, nimburile mitice ale lui Nicolae Labi[, G. C\linescu, 18

Iluziile literaturii române

Nichita St\nescu [i-au pierdut pe moment str\lucirea [i nu e exclus ca îns\[i perioada literar\ interbelic\ – pentru mul]i întruparea, în aria cultural\, a mitului Vârstei de aur – s\ nu mai aib\, dup\ o vreme, aceea[i putere de iradiere.

* Miturile invit\ la stabilirea unor serii de echivalen]e [i omologii demne de o sistematic\ mitologic\ sui-generis. De altfel, mitografii se str\duiesc s\ descopere filia]ii [i asimil\ri de mituri, iar viziunea lor nu difer\ mult de aceea a sursologilor comparati[ti pentru care literatura universal\ este un tablou stufos de ramifica]ii, deriv\ri [i împrumuturi de motive, teme [i subiecte. Numero[i adep]i ai acestui tip de demers mitografic consider\ c\ marile construc]ii religioase s-ar afla la originea miturilor „laice” (istorice, politice, culturale). Aparen]ele sunt de partea lor, dar mai prudent ar fi s\ se spun\ c\ mitul religios, prin autoritatea lui, condi]ioneaz\ succesul celorlalte mituri c\rora pare s\ le fi fost p\rinte. S\ încerc\m o explica]ie. Date fiind filia]iile directe, interferen]ele [i re]eaua de leg\turi multiple, este evident\ dependen]a miturilor literare de cele sacre, care le str\juiesc de aproape [i le dubleaz\ umbrele. Grandioasa mo[tenire cultural\ iudeo-cre[tin\ a înrâurit arii întinse ale civiliza]iei europene [i americane, dând un anume chip mitic speran]elor, angoaselor, visurilor noastre. În marile elanuri ale milenarismelor revolu]ionare se întrevede, f\r\ efort, mesianismul propriu tuturor religiilor mântuirii care promit Vârsta de aur a Împ\r\]iei lui Dumnezeu pe p\mânt. Regimurile totalitare ale acestui secol au încercat s\ pl\m\deasc\, precum alt\dat\ Apostolul Pavel, un „om nou”, care, purificat de R\u (întruchipat, pe rând, de evrei, capitali[ti, comuni[ti, americani, ru[i, burghezi etc.), î[i urmeaz\ cu sfânt\ credin]\ „Mântuitorii”. Ne imagin\m astfel lucrurile [i pentru c\ ne-am bucurat – ca s\ spunem a[a – din copil\rie de complicitatea formatoare a religiei : gândim epocile importante literare ca pe vârste de aur – epoci ale patriarhilor –, îl vedem pe Maiorescu ca pe aduc\torul tablelor legii, pe Iorga ca pe omul providen]ial al culturii române, aducem ofrande anuale c\torva sfin]i ai literaturii, în frunte cu „Sfântul Eminescu”. Cu toate acestea, sunt destule dovezi în favoarea tezei c\ [i miturile sacre cresc, la rândul lor, pe un fond str\vechi de 19

Eugen Negrici

dorin]e nesatisf\cute, de incertitudini, de disponibilit\]i emotive, de poten]ialit\]i activate în vremuri de primejdie. Crea]ie a beznelor [i a fricii animalice, arierplanul imaginarului colectiv ofer\ un set de scheme, construc]ii simbolice, reprezent\ri ale speran]elor, nostalgiilor, spaimelor, n\zuin]elor [i ale tuturor tendin]elor de compensare [i de evadare pe care fiin]a uman\ le caut\ instinctiv ori de câte ori se simte asaltat\ de nelini[ti.

* Perspectiva antropologic\ [i psihanalitic\ pe care au adoptat-o, dup\ r\zboi, câ]iva cercet\tori ne d\, dup\ p\rerea mea, cheia în]elegerii for]ei [i omniprezen]ei acestor mituri. Ca s\ demonstr\m c\ mitizarea este o tendin]\ antropologic\ universal\, trebuie s\ d\m la o parte stratul de aparen]e nobile [i de nuan]e am\gitoare. Dac\ o vom face, vom constata c\ fiin]elor umane, primatelor în genere (ca de altfel [i altor mamifere), le sunt caracteristice câteva atribute stabile. Printre ele, puternice par a fi : — curiozitatea fa]\ de ceea ce e nou [i neobi[nuit (care în lumea noastr\ poart\ numele de nevoie de cunoa[tere) ; — impulsul imit\rii (al perfec]ion\rii prin imitare), devenind, într-un plan superior uman, chemarea educ\rii ; — nevoia de siguran]\ [i de sprijin, decurgând din sentimentul de insecuritate al fiin]ei [i care se materializeaz\ în predispozi]ia idealiz\rii unui protector real sau închipuit, v\zut ca fiin]\ salvatoare c\reia i te supui ; — tendin]a de reg\sire, de amplificare [i de prelungire a st\rii de bine prin evadarea din prezent [i din real spre o zon\ ideal\, evadare explicabil\ prin acelea[i spaime [i nelini[ti ancestrale [i prin aceea[i nevoie de siguran]\. Cum observ\m, dintre aceste constante psihologice, cel pu]in dou\ au în infrastructur\ nelini[tea ([i tot ce e legat de ea – a[teptarea, spaima, speran]a), aceasta amplific\ [i intensific\ senza]iile [i st\rile, idealizarea fiind [i ea, în fond, o amplificare. Chiar în vremuri normale, preocup\rile [i atitudinile noastre tr\deaz\ faptul c\ psihismul p\streaz\ [i perpetueaz\ mult din starea sufleteasc\ a animalului h\ituit. S\ ne închipuim ce sentimente putea s\ încerce, în adâncul vizitat de umbre al unei pe[teri, omul primitiv ghemuit lâng\ un foc iscat cu greu [i care abia mai pâlpâie în aerul umed. În cea mai mare m\sur\, el se afla sub imperiul atotcuprinz\tor al fricii, [i aceast\ dominant\ psihic\ putea fi exacerbat\ în vremuri de primejdie iminent\ sau perceput\ ca atare. 20

Iluziile literaturii române

În asemenea situa]ii de disperare parcurse de omul primitiv, ca [i de urma[ul lui de peste timp, starea de nelini[te, de fric\, de spaim\ caut\ o ie[ire, o cale de eludare, de compensare, de evadare, caut\ un „transfer”. Din deturnarea acestei st\ri cvasiinstinctuale se nasc, în psihismul individual [i colectiv (etnopsihism), acele sentimente active (nostalgia, speran]a, ura) de care este legat\ o serie binecunoscut\ de mituri [i iluzii. Exist\ – s\ nu uit\m – mituri care satisfac primele dou\ atitudini antropologice : nevoia de cunoa[tere (ini]iere) [i chemarea educ\rii (des\vâr[ire) [i acestea sunt chiar cele de care se ocup\ cu prec\dere etnomitografia tradi]ional\ (miturile fond\rii, miturile de ini]iere...). {i exist\ mituri care se explic\ tocmai prin transferul de sarcin\, prin deturnarea înc\rc\turii afective spre altcândva, altundeva, altceva [i altcumva. Tendin]a evad\rii din prezent spre trecut d\ na[tere constela]iei miturilor paseiste (mitul Vârstei de aur [i al Paradisului pierdut) guvernate de nostalgie. Evadarea poate s\ caute, evident, [i un spa]iu securizant, edenic, ce poate fi oferit dinspre trecut de mitul Paradisului pierdut, dar [i dinspre prezent : mitul Paradisului terestru, al naturii binef\c\toare, al ]inuturilor himerice, Insulele fericirii, Eldorado etc. Din tendin]a abandon\rii prezentului în favoarea fericirii ce va s\ vin\, a viitorului minunat, se ivesc mitul milenarist al Noii Vârste de aur [i cel al Paradisului de mâine („viitorul luminos” comunist sau fascist, cei 1000 de ani ai noii ordini a nazismului, mitul Progresului [i cel al Revolu]iei mesianice), toate fundate pe speran]\. Exist\ [i tendin]a de a câ[tiga [i recâ[tiga, pentru prezent, senza]ia de stabilitate, de siguran]\ [i de putere prin reevaluarea [i transfigurarea datelor acestui prezent, ca [i a trecutului care îl legitimeaz\ [i îl fortific\ (miturile respectabilit\]ii na]ionale, de tip „protocronic”, mitul Unit\]ii, Superiorit\]ii, Eroului, Salvatorului sau al Omului Providen]ial, chiar mitul Progresului). Tot printr-o idealizare, `ns\ cu semnul schimbat, este minimalizat [i ponegrit magic factorul amenin]\tor. Dar spaima, frica de viitor – care cap\t\ caracter morbid în perioadele de dezechilibru [i de criz\ – pot activa pornirea noastr\ de a proiecta hiperbolic orice amenin]are obsesiv\ [i de a-i da chipul mitic al Complotului malefic. De mitul „Complotului malefic” se leag\ perechea lui : mitul Cet\]ii asediate. De altfel, multe dintre miturile amintite mai sus sunt legate prin numeroase fire, se condi]ioneaz\ [i se sprijin\ reciproc. S\ compar\m – [i nu ca simplu exerci]iu asociativ – toate aceste înclina]ii ale psihismului colectiv, aceste predispozi]ii 21

Eugen Negrici

(asociate cu nostalgia, cu speran]a [i cu ura) cu evolu]iile patologice ale psihismului individual, care poart\ numele de melancolie regresiv\, nevroz\ de transfer, delir de persecu]ie [i obsesie paranoic\. {i s\ mai observ\m c\, sub presiunea for]elor alienante, se atenueaz\, de regul\, nevoia de cunoa[tere, iar dintre atitudinile antropologice universale r\mân s\ reprezinte specia : tendin]a de idealizare [i cea de provocare [i de prelungire a st\rii de bine prin evadarea din real. Astfel, se poate afirma c\ miturile se explic\ mai ales prin mecanismul psihologic al compens\rii [i se servesc, în cele mai multe cazuri, stilistic vorbind, de o amplificare. Fondul ancestral comun al disponibilit\]ilor mitice ofer\ argumente celor care, constatând leg\turile subtile dintre politic\, [tiin]\, istorie, religie, literatur\, ca [i existen]a în adâncuri a unei re]ele de canale comunicante, n\zuiesc ast\zi s\ reconstituie acea unitate a spiritului (credin]\ + cunoa[tere) pierdut\ sub presiunea mi[c\rilor secularizante din secolul al XIX-lea. Nu [tim ce [anse va avea acest demers, dar nimeni nu poate s\ conteste prezen]a unei poten]ialit\]i emo]ionale gata s\ produc\, în diverse domenii, constela]ii mitice, diferite între ele doar prin întruchip\rile simbolice specifice, dar care toate – f\r\ excep]ie – se reg\sesc în imaginarul colectiv.

22

Iluziile literaturii române

Toxine [i stimulen]i specifici Considera]iile referitoare la cauzele [i factorii determinan]i ai uimitoarei activit\]i mitogenetice din aceast\ parte de lume î[i dovedesc oportunitatea [i atunci când lu\m sub observa]ie fenomenul literar. De la na[terea ei, literatura român\ modern\ a preluat temerile legate de fragilitatea fiin]ei na]ionale, preschimbându-le în temeri legate de fragilitatea fiin]ei ei. Bolile, neîmplinirile, crizele de cre[tere au evoluat cam la fel [i sub presiunea acelora[i factori perturbatori. Nelini[tile, traumele, accidentele istorice, spaimele fiin]ei na]ionale au secretat toxine sau stimulen]i specifici care au înrâurit, neînchipuit de mult [i pân\ în articula]iile lui profunde, fenomenul literar românesc. Temperatura [i semnele clinice ale literaturii – care nu a cunoscut decât arareori o evolu]ie normal\ – au reflectat starea con[tiin]ei na]ionale [i procesele mentalului colectiv. La rândul lor, literatura [i institu]iile ei capabile s\ r\spândeasc\ mituri au determinat o anumit\ configura]ie a mentalului românesc. În aceste condi]ii, este de în]eles apelul nostru la miturile consacrate ca politice [i istorice, care explic\, în bun\ m\sur\, evolu]ia atipic\ a literaturii române, ini]iativele [i aspectele nefire[ti, dar [i n\zuin]a ei emo]ionant\ de a-[i dobândi normalitatea. Reprezentarea pe care o avem asupra statutului literaturii în general [i asupra rolului ei, viziunea asupra trecutului literaturii române (decelabil\ în istoriile literare), viziunea asupra viitorului, a perspectivelor ei (configurat\ în teorii [i ideologii literare), criteriile de valorizare (prezente în constituirea, reconstituirea [i p\strarea în timp a canonului), predilec]ia pentru anumite teme, motive, subiecte [i chiar recurgerea la modalit\]i artistice specifice au fost, toate, influen]ate mai ales de prezen]a – simultan\ sau alternativ\ – a dou\ st\ri de con[tiin]\ generatoare de mit. Prima se reg\se[te în sentimentul vacuit\]ii [i al frustr\rii, indus de complexele identitare legate de na[terea târzie a literaturii culte în sens modern, de defaz\rile [i desincroniz\rile ei, de posibila inferioritate [i probabilul ei provincialism. Cea de-a doua se traduce prin sentimentul – uneori difuz, alteori concret – al primejdiei prezente sau viitoare, care str\juie[te [i 23

Eugen Negrici

modeleaz\ ideologiile literare, tulbur\ [i falsific\ pia]a valorilor, amestec\ criteriile, contribuind, într-o m\sur\ greu de b\nuit, la exager\rile, idealiz\rile [i sanctific\rile ce par la noi de nest\vilit. Miturile germinate de aceste st\ri de con[tiin]\ se servesc de mecanismul psihologic al compens\rii, care, în plan literar, adopt\ calea cunoscut\ a idealiz\rii. Având nevoie, spre a fi performant\, de un fond de contrast, idealizarea dezvolt\ sau presupune [i structuri antinomice.

24

IMPULSUL PROTECTOR Sentimentul difuz al primejdiei

Iluziile literaturii române

I. VIZIUNEA ASUPRA STATUTULUI LITERATURII {I AL LITERA}ILOR Nevoia de repere stabile. Pio[enia global\. Postura statornic admirativ\

a. Tabuizarea patrimoniului literar Literatura român\ – bun na]ional fragil Literatura român\ de crea]ie – cu alte cuvinte, beletristica – s-a n\scut cu destul\ dificultate [i cu mare întârziere. De-a lungul Evului Mediu, care s-a prelungit, ca mentalitate cultural\, pân\ în secolul al XIX-lea, cele câteva – nelini[titor de pu]ine – produse originale ale spiritului aveau destina]ii religioase sau istoriografice. Ca [i alte popoare cu o istorie nefast\, poporul român a fost constrâns s\-[i foloseasc\, secole la rând, energia creatoare în domenii foarte pu]ine [i limitate [i s\ se adapteze circumstan]elor. Formele „canonice” ale literaturii beletristice – vag cunoscute – au fost rareori frecventate în aria noastr\ cultural\. Dar [i atunci când, emancipându-se, s-a putut organiza dup\ legile proprii, beletristica a fost mereu confiscat\, deturnat\ de factori exteriori – politici – [i obligat\ s\ se piteasc\ [i s\ se adapteze. Cu o na[tere atât de anevoioas\, purtând semnele distrofiei [i aflat\ nu o dat\ în regim de supravie]uire, literatura ne-a ap\rut ca o fiin]\ cu s\n\tatea ve[nic periclitat\. În secolul al XIX-lea, s-a întâmplat ca aceia[i oameni care, înnoitori [i deschiz\tori, în toate privin]ele, de drumuri, au înzestrat cu lucr\ri de literatur\ original\ na]iunea, i-au preg\tit acesteia, [i ca politicieni, un destin inconfundabil. Aceast\ coinciden]\ fericit\ a f\cut ca scriitorul s\ se bucure de respectul general [i s\ aib\ un statut în câteva privin]e chiar mai avantajos decât al celui din Rusia (ca s\ lu\m un exemplu binecunoscut), adic\ acela de prezen]\ providen]ial\, de avocat al poporului în misiune divin\. De aceea am investit capital – un capital important – în literatur\, ne-am gândit la ea ca la darul dumnezeiesc f\cut unui popor s\rac, 27

Eugen Negrici

întâmpinând-o cu entuziasm [i chiar cu o exaltare bizar\ atunci când se înmul]eau în jur semnele atroce ale istoriei. S-a întâmplat mai totdeauna a[a, dar aceast\ atitudine a devenit manifest\ în vremea cumplit\ a primului deceniu comunist, când omul a fost lovit, ca niciodat\ altcândva, în chiar esen]a fiin]ei lui. Resim]it\ ca un leac, ca un remediu pentru o suferin]\ profund\, literatura a fost idolatrizat\ [i împins\ în zona valorilor supreme, acolo unde nu a mai fost nicicând [i niciodat\, probabil, nu va mai fi. Dup\ 1960, ap\sa]i de amintiri recente, înfiora]i de presentimentul unor iminente perturb\ri politice [i sociale devastatoare (care le-au [i alimentat, de altfel, constant nostalgia pentru pu]inele perioade istorice în care energiile nu au fost deturnate discret sau confiscate cu totul), litera]ii români [i cititorii lor au fost mereu pe punctul s\ cedeze tendin]elor compensatorii ale subcon[tientului, s\ se lase în[ela]i de viclenia instinctului de ocrotire. De mai bine de un veac, seme]ul mit romantic european al creatorului de geniu [i purt\tor de f\clie s-a depreciat. La noi, el nu [i-a pierdut puterea de iradiere. Veghea]i, p\zi]i ca nimeni al]ii, falnici, statornic maiestuo[i, marii scriitori continu\ s\ fie larii no[tri. Sub presiunea amintirii unor vremuri terifiante, nu am încetat s\ le atribuim virtutea magic\ a stabiliz\rii mersului stelar [i am a[teptat, în clipe grele, s\ ne fac\ de acolo, de sus, semnul încurajator al victoriei. La drept vorbind, figurile marcante ale literaturii scrise în comunism ar fi trebuit s\ ne ofere destule motive de antipatie prin lipsa de atitudine, fie [i în chestiuni minore [i chiar prin colabora]ionismul lor. Cu toate acestea, tendin]a general\ atunci, dar [i ast\zi – la câ]iva ani buni dup\ Revolu]ie – este de a-i ]intui pe vecie în ]inut\ de gal\, în fotoliile lor, [i de a reac]iona vehement la orice schimbare de locuri, la orice posibil cutremur.

Cultul c\r]ii în comunism [i consecin]ele lui. O evocare Tinerilor care dup\ 1989 au avut acces la orice fel de c\r]i le-ar fi greu, poate imposibil, s\ realizeze cum au perceput elevii [i studen]ii anilor ’50 [i ’60 contactul cu for]a magic\ a literaturii adev\rate. Cu dificultate vor intui ce a însemnat conectarea, la începutul anilor ’60, la marele ceas al culturii, descoperirea ame]itoare a primelor traduceri din Faulkner [i Camus (strecurate prin fisurile Cortinei de fier de revista Secolul XX) sau a primelor volume semnate de Ion Barbu ori de Lucian Blaga, reeditate convenabil de ESPLA (Editura de Stat pentru Literatur\ [i Art\). S\ reconstituim, pentru ei, circumstan]ele na[terii, în acel r\stimp, a cultului c\r]ii de literatur\. O facem spre a înlesni, mai întâi, 28

Iluziile literaturii române

în]elegerea corect\ a fenomenului supravie]uirii literaturii în ultimele trei decenii de comunism prin înmul]irea cititorilor de performan]\, care – zid în spatele criticilor de prestigiu – au f\cut s\ e[ueze mai toate tentativele oficiale de reideologizare [i restalinizare de dup\ 1971. Dar [i spre a evalua mai nuan]at fenomene precum : agonia spiritului critic, tendin]a de dup\ 1989 de reprimare a ini]iativelor de primenire a canonului, cultivarea (neîntrerupt\ de nimic) a pio[eniei fa]\ de literatura român\ ca bun na]ional fragil, cultul capodoperelor [i credin]a înc\ puternic\ în perenitatea valorilor [i în verdictul ireversibil. S\ ne reamintim felul cum era conceput\ [i, într-un fel, definit\ fericirea într-o faimoas\ istorioar\ rabinic\ : în]eleptul recomanda aducerea celui neîmp\cat cu soarta la limita disper\rii prin sporirea treptat\ a motivelor de sup\rare, spre a-l face, apoi, prin înl\turarea, tot treptat\, a acestora, s\ simt\ efectul euforic al împu]in\rii R\ului [i al redescoperirii nivelului „obi[nuit” al acestuia. Istorioara merit\ avut\ în minte ca fundal pe tot timpul anamnezei noastre, c\ci are toate elementele unei teorii politice vizând esen]a puterii comuniste [i strategiile ei. S\ o complet\m cu m\rturia unui „politic” din lotul eliberat în 1964, care, pe timpul încarcer\rii la „izola]i”, ajunsese, dup\ spusele lui, s\ a[tepte, cu un amestec straniu de pasiune [i de fidelitate încrâncenat\, în dreptul unei cr\p\turi minuscule din scândura groas\ de la fereastr\, noapte de noapte, ca pe un miracol [i un semn al mântuirii, ivirea firav\ a unei stele pâlpâitoare. {i aceast\ relatare are caracterul unei pilde, care poate înlesni în]elegerea circumstan]elor na[terii unui cult al c\r]ii de literatur\, cu efecte importante asupra func]ion\rii ulterioare a întregului angrenaj literar. În esen]\, starea care a generat magia c\r]ii [i consolidarea, mai apoi, a unui cult al ei, este rezumat\ în m\rturia fostului de]inut. Datele ei „clinice” sunt cam acelea[i pentru cel pu]in dou\ genera]ii de cititori. Erau valabile pentru cititorii tinerei genera]ii educate în comunism, care sesizau existen]a unei altfel de literaturi decât aceea realist-socialist\. Dar se potriveau [i supravie]uitorilor intelectualit\]ii decimate în primii 15 ani de comunism, acelor cititori care nu aveau cum s\ nu fi înv\]at s\ pre]uiasc\, ca pe orice surs\ de lumin\, deschiderea – chiar viclean\ – operat\ de c\tre Putere, din ra]iuni de putere, la începutul anilor ’60. Oricât de modest\, aceast\ deschidere – materializat\ în traduceri din scriitorii occidentali cu un prestigiu consolidat, în reeditarea, înc\ selectiv\, a unor scriitori români cu „probleme” [i în tip\rirea, în regim de maxim\ vigilen]\, a textelor unor scriitori r\ma[i în via]\ [i a unor debutan]i – a p\rut atunci uimitoare. 29

Eugen Negrici

Tinerii, mai ales, s-au trezit inunda]i de literatur\, prin[i într-un vârtej ame]itor de mituri, „abia-n]elesuri”, vedenii, noime, umbre [i imagini. Se aflau acum în bra]ele desf\t\toare ale fanteziei, dup\ ce str\b\tuser\ de[ertul, ce nu credeau s\ aib\ cap\t, al Obcomului clandestin în ac]iune, al Fl\c\ului de pe tanc [i al lui Laz\r de la Rusca. S-a activat, iar în ce-i prive[te pe aceia mai în vârst\, s-a reactivat pasiunea lecturii, între]inut\ acum [i de tenta]ia motivat\ a vener\rii. Exist\ [i câteva consecin]e nea[teptate. Astfel, a început s\ prind\ contur o categorie aparte de cititori. Gra]ie diferen]ei colosale între genul de literatur\ ajuns, în sfâr[it, la ei [i ceea ce l\saser\ în urm\, toate acele produse rudimentare, s\lcii, complet previzibile prin primitivitatea mesajului [i maniheismul viziunii, ei erau înclina]i s\ admire – o admira]ie care sem\na din ce în ce mai clar cu o adorare – mai ales ceea ce deosebea literatura adev\rat\ de textele utile propagandei. Pentru c\ a a[teptat atâta – [i nu în zadar –, cititorul din acea specie de vremuri grele s-a format în spiritul a[tept\rii minunii. Deschidea cartea cu senza]ia în\l]\toare a particip\rii la un ritual m\re] prin care se aleg, alchimic, sentimentele pure, emo]iile tari, sensurile adânci. Dominanta acestui tip de lectur\ era zelul speculativ. Totul îndemna la interpretare, te împingea s\ scotoce[ti, cu luare-aminte, dup\ sensuri [i, cu din ce în ce mai mult curaj, s\ atribui în]elesuri izvorâte din lumea ideilor tale. Dup\ o vreme, prin invocarea existen]ei unui precedent, vor fi permise tip\rirea sau retip\rirea [i a unor volume de proz\ ori de poezie apar]inând modernismului [i avangardei. Se în]elege c\, o dat\ cu accesul la astfel de texte [i cu dificultatea de a le descifra, sporea ardoarea analitic\ a cititorului [i se accentua tenta]ia investig\rii. Asaltarea cu ipoteze [i cu supozi]ii a textelor va ajunge o preocupare în marginea viciului. Ea va prinde cu u[urin]\ neb\nuit\ în mreaj\ [i pe din ce în ce mai numero[ii, acum, cititori deturna]i, pe durata lecturii, de la ocupa]iile lor obi[nuite (din afara ariei umaniste), dar r\ma[i cu reflexul c\ut\rii sensului prin ra]ionamente. Exerci]iul speculativ va da totdeauna un anumit soi de satisfac]ie. Cel ce-l practic\ are sentimentul snob al particip\rii la ceva ce nu îi este oricui accesibil. {i astfel se l\rgea nesperat de mult cercul amatorilor de literatur\, printre care se num\rau acum cititori apar]inând unor categorii profesionale noi. * În anii ’80, în fa]a degrad\rii vizibile a vie]ii, a abera]iilor [i a umilin]elor de tot felul, cartea a continuat s\ fie un obiect magic. 30

Iluziile literaturii române

Apetitul lecturii (motiv de fudulie na]ional\), se men]inuse, se spunea, în pofida tuturor vicisitudinilor politice. „Apetitul” nu fusese, de fapt, conservat, ci, ca peste tot în ]\rile socialiste unde cartea reprezenta un refugiu – unul ieftin [i la îndemân\ –, crescuse propor]ional cu presiunea totalitar\. Cum la noi aceasta atinsese cote paroxistice, iar accesul la marea literatur\ fusese câ[tigat, în anii ’60, cu dificultate [i cu mare risip\ de energie, cultul c\r]ii a fost într-adev\r un fenomen ce trebuie privit cu luare-aminte. {i prima consecin]\ a acestei tendin]e de idolatrizare a fost diminuarea sim]ului critic : aproape orice carte f\cea eveniment. Cultul c\r]ii – devenit moda c\r]ii „bune” – a favorizat, de la un timp, un comer] bizar pe sub tejghea, care, în ochii str\inilor bântui]i de febra consumismului, putea s\ par\ extravagant. În or\[elele de provincie, c\r]ile înconjurate de o aureol\ ocult\, despre care se zvonea c\ au avut probleme la apari]ie, erau împachetate la iu]eal\, de-a valma cu altele, de c\tre libr\rese, spre a fi strecurate clien]ilor obi[nui]i (doctori, arhitec]i, ingineri [i profesori), dar [i celor cu profesii modeste, la care, acas\, se întâmpla nu o dat\ s\ dai peste biblioteci uimitoare. Printre cei prin[i de moda c\r]ii [i chiar a c\r]ii „cu probleme” s-au num\rat [i func]ionarii de partid, mai mari sau mai mici, mul]umi]i sau nu de ce v\d în jur. Acestora, [efii centrelor de libr\rii le expediau, spre a-[i men]ine posturile, pachete cu c\r]i greu de g\sit, fie pentru c\ tirajele fuseser\ u[urate de tipografii în[i[i, fie pentru c\, în capital\, cozile la c\r]i erau dep\[ite numai de cele de la carne, fie pentru c\, folosind metoda – mai nou\ – a dirij\rii tirajelor [i a re]inerii în stoc a volumelor „dubioase”, organele abilitate gre[iser\ propor]iile. În pachete se aflau, evident, exemplare de rezerv\ pentru cuno[tin]e, rude [i prieteni. Transforma]i, prin moartea [i via]a lor misterioas\, în personaje impenetrabile [i în figuri de legend\, Mircea Eliade [i Marin Preda au servit cel mai bine de „cadou tov\r\[esc” [i au avut cea mai mare cot\ în acest comer]. Dup\ ce confisca, cu justific\ri obscure, Cel mai iubit dintre p\mânteni, mili]ianul satului vindea romanul la ora[ pe sume fabuloase. Câ]i dintre editorii care au f\cut avere în primii trei ani postrevolu]ionari î[i vor fi dat seama c\ î[i datoreaz\ succesul în afaceri magiei c\r]ii [i num\rului – de neconceput în Occident – de cititori fideli, afla]i mereu în a[teptarea miracolului literaturii, care, pentru câteva ore, r\zbuna o existen]\ cenu[ie ?

Specii de închin\tori.

Dou\ specimene de cititori se profileaz\ pe fundalul pasiunii generale pentru literatur\ din ultimii treizeci de 31

Eugen Negrici

ani de comunism. Amândou\ se definesc prin nevoia de compensare [i amândou\ au primit satisfac]ie deplin\, dup\ revolu]ie, prin c\r]ile [i ziarele tip\rite în tiraje îndestul\toare. Dintre ele, unul î[i g\se[te locul numai într-un regim dictatorial viclean, de felul celui ceau[ist, în care, din ra]iuni diverse [i diversioniste, cenzura se l\sa, din când în când, în[elat\ de referatele ipocrite ale redactorilor sau ceda presiunilor unui protector puternic [i cu sl\biciuni „intelectualiste”, din aparatul de partid. Este vorba de cititorul pervertit, pe care scriitorii mâna]i de gândul succesului imediat l-au f\cut dependent de f\râmele consolatoare de adev\r politic [i social strecurate, pe ici pe colo, prin p\r]ile neesen]iale ale textelor. Profitând de setea de adev\r [i de zelul speculativ al celor care a[teptau, de peste tot, semne, trimiteri, aluzii la personajele politice, la gesturile [i faptele lor nes\buite [i la degringolada social\, numero[i scriitori au ini]iat jocul meschin al gloriei n\scute printr-un neînsemnat sacrificiu. O fraz\ în doi peri din care r\zb\tea ceva din triste]ea vitrinelor goale, a piramidelor de borcane de maz\re veche din alimentare ori a ora[elor coborâte în bezna înghe]at\, un biet vers ]âfnos ce p\rea adresat analfabe]ilor de partid, un altul palpitând de emo]ie, înfiorat de premoni]ii, care spunea ceva melancolic, erau de ajuns s\ inflameze spiritele. Cu cât acestea erau a]â]ate mai tare prin oferte parcimonioase, prin avans\ri [i retrageri de dovezi, prin începuturi de dezv\luiri teribile [optite cu jum\tate de gur\ [i suspendate brusc, cu atât autorul devenea mai important, mai comentat, mai iubit, mai jinduit. Reconforta pîn\ [i examinarea critic\ a neajunsurilor minore, a deregl\rilor, a lipsurilor întâmpl\toare, inerente oric\rei societ\]i. Denun]area neiert\toare – dar nu f\r\ voia deplin\ a cenzurii politice – a aspectelor nesemnificative pentru d\inuirea regimului p\rea c\ rezerv\ o parte din energia punitiv\ regimului, în ansamblul lui. P\rea. Acest nedemn, acest nevolnic pars pro toto critic se practica, în trecere fie zis, [i în [edin]ele de consiliu ale Uniunii Scriitorilor, unde pre[edintele ei suporta, cuminte, toate repro[urile pe care magnificii oratori ai scriitorimii se p\zeau s\ le adreseze cui trebuia. Cititorul pervertit [i scriitorul-paliativ s-au încurajat reciproc ani la rând, vreme în care [i-au în[elat durerea, [i-au dat sentimentul faptei bune [i s-au reconciliat cu via]a. Între timp, num\rul mare de fani ai acestui soi de scrieri, deliberat sau nu diversioniste, a for]at mâna criticii, care s-a sim]it somat\ s\ le ia în seam\, s\ le analizeze binevoitor [i s\ fac\ loc autorilor lor în scara na]ional\ de valori ori s\-i înal]e mai mult decât se cuvenea. Acest soi de cititor-decriptor, gata oricând s\ citeasc\ printre rânduri, s\ solu]ioneze ambiguit\]ile textelor pe potriva dorin]elor 32

Iluziile literaturii române

lui, [i-a potolit setea de adev\r dup\ 1989, îmbog\]indu-i pe editorii care au avut inteligen]a s\ publice memorii, jurnale, m\rturii ale prizonierilor politici, documente interzise sau cenzurate, dar [i pe patronii marilor cotidiene care au oferit hran\ pentru toate poftele. Complet imun acum la drogul stilului întortocheat sau al celui aluziv al prozelor [i poeziilor care, în socialismul ceau[ist, îi provoca asociativitatea speculativ\ [i îi alina umilin]a, cititorul de care vorbim, tot el, va fi probabil în m\sur\ s\-i determine, în timp, pe critici s\ modifice din nou scara valorilor, [i tot gre[it. Primele victime sunt, în orice caz, chiar autorii care au ini]iat, cu sau f\r\ voie, pervertirea. * Salamul cu soia, „nechezolul”, „adida[ii”, „tacâmurile” din comunism i-au înv\]at pe români s\ fie mul]umi]i cu ce „se bag\”, i-au obi[nuit cu aparen]ele [i înlocuitorii. Literatura jum\t\]ilor de adev\r i-a deprins s\ iubeasc\ simulacrul de adev\r, care le d\dea senza]ia fiin]\rii într-o societate normal\ ce î]i suport\ nemul]umirea [i spiritul critic. Numero[ii cititori din vremea lui Ceau[escu au reu[it s\-[i ofere, tot prin procur\, [i senza]ia tr\irii unei vie]i ferite de mizeria cozilor, a frigului [i a întunericului. Se poate spune c\, într-o propor]ie mai mare decât altundeva, s-au înmul]it atunci [i cititorii bovarici, avizi de literatura evad\rilor de orice fel, râvnind la o lume diferit\, spectaculoas\, mirobolant\, f\r\ umbrele amenin]\toare ale Securit\]ii, f\r\ urâcioasa d\d\ceal\ a activi[tilor, foarte îndep\rtat\ de terna realitate cotidian\. Este vorba, evident, de tendin]e, predispozi]ii, propor]ii. Deschidem o parantez\. Aceast\ specie de cititori a existat dintotdeauna [i va exista, probabil, mereu. Se va g\si oricând cineva care s\ simt\ nevoia unei irealit\]i pe care s\ o a[eze deasupra sau în continuarea realului ori pe care s\ o contrapun\ acestuia. Pentru c\ realitatea – chiar în condi]iile unei societ\]i prospere care î]i ofer\ toate comodit\]ile – nu a dat [i nu va da niciodat\ satisfac]ie deplin\, va fiin]a totdeauna, ca o coordonat\ etern\, pasiunea pentru altceva, pentru invizibil, necunoscut, ilimitat : fireasca nostalgie a misterului. Facultatea imaginativ\ va func]iona, f\r\ încetare, spre a îndestula aceast\ necesitate a interiorit\]ii noastre, care nu reprezint\, în fond, decât dorin]a de libertate absolut\ a fiin]ei. Aspira]ia cititorului [i, în aceea[i m\sur\, a scriitorului de a se dezlega, m\car o vreme, de mecanismele, normele [i legile alienante ale societ\]ii, s-a activat în circumstan]ele politice [i sociale ale regimului opresiv comunist, care ne-a penetrat brutal intimitatea. Un viol na]ional f\r\ precedent în istorie. 33

Eugen Negrici

C\r]ile de refugiu erau, cu predilec]ie, cele de reverie. Ele îi d\deau acestei specii de cititori posibilitatea s\ tr\iasc\ sau s\ retr\iasc\ – printr-un tipic proces de transvazare – iubiri nobile, r\v\[itoare, romantice, cu sfâr[it frumos (precum cele din colec]ia Romanul de dragoste), s\ parcurg\ f\r\ pa[aport ]inuturi îndep\rtate, exotice, ori ora[e luminate [i cu vitrine luminate (precum cele din notele de c\l\torie ale celor ce voiajau, fie [i în misiune), s\ înfrunte alte primejdii decât aceea a pierderii locului la coad\ (în aventurile colec]iilor Cutez\torii [i Aventura), s\ aib\ în preajm\, o vreme, nu pe informatorul de la serviciu [i pe cel de pe palier, ci pe eroul puternic, demn, incoruptibil, hot\rât s\ sfideze tirania – [i nu cu arma na]ional\ a bancului. Mai era, pe de alt\ parte, [i atrac]ia pentru fantastic. Ea se satisf\cea prin traduceri, prin povestiri [i nuvele produse – nu f\r\ me[te[ug – în numeroasele cenacluri de SF [i publicate în almanahuri, vara sau de Anul Nou, când ochiul cenzurii privea f\r\ acuitate. Atât scriitorul – care î[i onora dimensiunea uman\ a fantaz\rii, cât [i cititorul – care î[i oferea, astfel, iluzia plenipoten]ei, se bucurau de r\t\cirea lor fericit\ prin regatul libert\]ii neorganizate [i necolectivizate.

În loc de epilog. Pessoa semneaz\ undeva aceste rânduri triste : „Am p\r\sit obiceiul de a citi. A[ putea citi pentru a înv\]a sau din pl\cere. Dar nu am nimic de înv\]at, iar pl\cerea pe care ]i-o d\ o carte e una care poate fi înlocuit\ cu folos de ceea ce îmi ofer\ direct contactul cu natura [i observarea vie]ii”. Este greu de crezut c\ e vorba de reac]ia nevrotic\ a intelectualului sastisit de literatur\ ori de cochet\ria celui ce respinge pentru c\ iube[te. Ori de vreo oboseal\ pasager\. M\rturia trebuie luat\ în serios, chiar [i numai pentru c\ exprim\ cu franche]e ceea ce mul]i nu au curajul s\ recunoasc\. Ca to]i cei ie[i]i de curând din închisoarea comunist\, noi, românii, nu ne afl\m, îns\, în cea mai bun\ pozi]ie pentru a primi netulbura]i aceast\ opinie. Nu mult timp dup\ c\derea lui Ceau[escu, absorbi]i de spectacolul vie]ii [i al str\zilor agitate de mul]imile buiace, ne-a fost dat s\ constat\m cu surprindere coborârea derutant\ a interesului pentru lectur\, ie[irea treptat\ a scriitorilor din categoria VIP-urilor. {i asta dup\ ce, ani de-a rândul, presiunea totalitar\ [i împu]inarea vie]ii prin ritualizare f\cuser\ – cum ar\tam mai sus – din apari]ia unei c\r]i un eveniment [i din autorul ei un erou. Era prima oar\ când scriitorii se sim]eau concura]i de via]\ [i de spectacolul ei, nutrind, fire[te, speran]a c\ totul va trece ca o ploaie de var\. Cre[terea brusc\ a cotei vânz\rii c\r]ilor de memorii, a celor ezoterice [i erotice – mult timp interzise din pricina pudibonderiei [i 34

Iluziile literaturii române

a vigilen]ei de partid – ne-a f\cut, o vreme, s\ ne am\gim c\ s\rmana pagin\ scris\ va reintra într-o zodie norocoas\. Vânz\rile au sc\zut, între timp, în chip vizibil, pe m\sur\ ce foamea aceasta artificial\ era potolit\ [i îndestulat\, iar interesele popula]iei luau direc]ii pragmatice. Anii au trecut [i am intrat într-un fel de apatie generalizat\, comod\ [i unora convenabil\, o apatie care aduce a normalitate. Reînvierea interesului pentru lectur\ [i pentru carte nu s-a produs la cota a[teptat\, iar vulgarizarea, provincializarea gustului [i mediocritatea pu]inelor produc]ii artistice tip\rite dovedesc c\ în lumea literelor române[ti nu mai exist\ o veritabil\ ebuli]ie. Scriitorii [i, în genere, oamenii de litere s-au consolat, într-un fel, cu gândul c\ se mai citesc, din când în când [i f\r\ frenezie, unii pe al]ii, în ghetoul lor de 1500-2000 de suflete, c\ se scrie, cât se mai scrie, iner]ial, pentru a nu l\sa golul s\ se întind\. A venit momentul s\ ne întreb\m dac\ ra]ionamentele noastre nu au fost viciate de sentimente [i de a[tept\ri f\r\ temei, dac\ nu cumva „normal\” este chiar aceast\ pierdere a pasiunii exclusive pentru carte [i pentru literatur\ pe care o întâlnim [i la popoarele ai c\ror indivizi c\l\toresc în vacan]e în lume sau se mul]umesc cu lumea ecranului, în cele trei-patru ore câte le r\mân pân\ la culcare. Dar cei ce apar]in genera]iilor care, g\sindu-[i salvarea în lectur\, au între]inut un cult disperat al c\r]ii, f\când efortul s\ prelungeasc\ o agonie, nu-[i dau înc\ seama sau nu vor s\ accepte c\, în vremuri normale, cartea devine un simplu instrument de cunoa[tere [i de pl\cere printre altele, câteva. Ei au investit prea mult, mult prea mult în literatur\ [i, sub aceast\ inciden]\, s-ar zice c\ s-au aflat tot timpul pe baricadele secolului al XIX-lea [i ale prelungirilor lui. A venit timpul s\ privim cu b\rb\]ie la ceea ce se întâmpl\ în jur [i aiurea : prestigiul literaturii [i privilegiile ei monopoliste sunt pe punctul s\ se pr\bu[easc\ o dat\ cu imperiul secular al c\r]ii. {i dac\ totul se reduce – [i se reduce, într-adev\r – la docere et delectare, cum crede [i Pessoa, atunci de ce s\ mai facem, cu încrâncenare, un cap\t de ]ar\ din literatur\ ? * Printre cele câteva articole publicate acum câ]iva ani într-un num\r al revistei Dilema (182) dedicat st\rii de fapt a poeziei, cel semnat de Mircea C\rt\rescu este semnificativ, întrucât apar]ine unui scriitor cu un prestigiu câ[tigat înainte de Revolu]ie. El nu se mul]ume[te s\ diagnosticheze neiert\tor o agonie, de altfel evident\. Reamintindu-ne c\ modernismul [i avangarda au banalizat no]iunea 35

Eugen Negrici

de criz\, care „din accident a devenit norm\”, Mircea C\rt\rescu analizeaz\ efectul dramatic pe care îl poate avea asupra poe]ilor, o dat\ con[tientizat\, ideea c\ arta nu mai are devenire, c\ci numai sentimentul existen]ei unei diacronii, a unei succesiuni istorice, era în m\sur\ s\ le ofere acestora siguran]\, hr\nindu-le iluziile. Iluziile poe]ilor au fost în comunism nu numai între]inute, ci [i exacerbate de convingerea c\ poezia e p\str\toarea „bunului uman cel mai de pre] : libertatea interioar\”. {i întrucât nimeni, ast\zi, nu mai are nevoie de „presupusa zon\ de libertate interioar\ a poeziei”, vocea acesteia nu se mai aude. Nu se mai aude, ei bine, ce dac\ nu se mai aude. Spre deosebire de al]i comentatori ai fenomenului amu]irii prestigiului poeziei, Mircea C\rt\rescu nu se las\ asaltat de melancolii idioate, socotind c\ ne afl\m, de fapt, într-o etap\ necesar\ [i benign\, aceea a întoarcerii la normalitate. {i, pân\ când artele vor c\p\ta, într-o lume mai pu]in s\rac\, un nou prestigiu, un alt fel de prestigiu, „mai pu]in idealist [i mai pragmatic”, e cazul ca poezia s\ se întoarc\ la „condi]ia anterioar\ romantismului”, s\ renun]e la iluzii [i s\ se justifice numai prin „pl\cerea de a scrie [i citi versuri”.

Cultul „capodoperelor” [i al „clasicilor” S\ ne oprim pu]in asupra puterii de circula]ie a unor „no]iuni critice” care bântuie nestânjenit prin manuale, prin istoriile noastre literare [i chiar prin studiile unor critici reputa]i. Puterea lor de circula]ie tulbur\ constituirea [i reconstituirea în timp a canonului [i intr\ sub inciden]a temei noastre. Este vorba de binecunoscutele, inevitabilele formule magice ale limbajului critic românesc : clasic, capodoper\, permanen]\. Goli]i par]ial de semnifica]ia ini]ial\ – dac\ au avut vreodat\ o semnifica]ie precis\ – [i dac\ nu cumva au proliferat tocmai datorit\ în]elesului lor aproximativ, ace[ti termeni de uz curent [i de jargon profesoral, simple ticuri verbale uneori, par scuti]i de analiz\ critic\. Lua]i sub observa]ie, se arat\ a fi [i neaveni]i [i inconsisten]i conceptual. Situa]ia lor este, în fond, paradoxal\. Pe de-o parte, impun [i ap\r\ un num\r fix, stabil, de valori „canonice” [i, pe de alt\ parte, încurajeaz\ extinderea f\r\ discern\mânt a cercului de valori laureate, „absolute”, „indestructibile” prin tenta]ia pe care o avem de a le întrebuin]a mecanic ca simple superlative în împrejur\ri colorate afectiv. {i mai ciudat e c\ recurgem la ele [i ne slujim de ele la tot pasul, de[i intuim c\ sunt legate, toate, de câteva lucruri imposibile : valoarea absolut\, perfec]iunea, rezisten]a în timp, unanimitatea, consensul punctelor de vedere. Nu cred c\ exist\ prea multe culturi 36

Iluziile literaturii române

în care s\ se pronun]e mai solemn [i s\ se aud\ mai des decât la noi aceste cuvinte m\re]e, care v\desc, f\r\ doar [i poate, râvna fierbinte a d\inuirii. Iat\, s\ st\ruim întâi asupra carierei cuvântului clasic, o carier\ lung\, bazat\ pe un prestigiu de neclintit. Apari]ia cuvântului clasici în titlul unei colec]ii asigur\ vânzarea tirajelor, oricât de r\u editate ar fi volumele. Interesant este faptul, psihanalizabil, c\ acestei vocabule sesamice îi sunt de regul\ asociate tautologic alte câteva, precum permanen]\, actualitate, mari ori ai no[tri. Ne este greu s\ apel\m la argumente strict ra]ionale pentru a explica puterea de înrâurire, aura, prezen]a persistent\ în con[tiin]a româneasc\ în chiar acest secol relativist a unor astfel de „no]iuni critice” care favorizeaz\ dezertarea spiritului critic, opresc roata timpului în câteva puncte privilegiate, fixeaz\ prezentului limite [i bariere schimb\rii – singurul lucru cu adev\rat sigur în lumea literelor. Mai ales sentimentul vacuit\]ii [i al frustr\rii, indus de complexele noastre identitare (legate de posibila inferioriate a literaturii române) [i sentimentul difuz al primejdiei prezente sau viitoare favorizeaz\ astfel de atitudini rigide. În special [coala – cu conformismul, docilitatea, cumin]enia, iner]ia, didacticismul ei inerent [i într-un fel acceptabil – a avut [i are o contribu]ie covâr[itoare în transformarea consim]\mântului nostru, pân\ la un punct necesar, în dogm\, în preschimbarea admira]iei în admira]ie necondi]ionat\ [i în supunere canonic\. No]iuni precum clasici [i capodoper\ sunt consolidate prin autosugestie [i profit\ de autoritatea tradi]iei. Dac\ clasicii ([i capodoperele lor) presupun o adeziune entuziast\ [i f\r\ condi]ii [i dac\ numele lor d\inuie [i prosper\ – peste [i în pofida determin\rilor spa]iale [i temporale –, [i dac\ valoarea lor e imanent\, înseamn\ c\ întrerup contactul cu timpul [i, cu noi, copiii timpului. Înseamn\ c\ imaginea lor ]ine de o mistic\ estetic\ [i ne oblig\ la o neostenit\ prosternare, la o fidelitate oarb\ care respinge ca blasfemic exerci]iul critic [i îl înlocuie[te cu exerci]iul imnic neîntrerupt. C\ci odat\ hot\rît\ lista clasicilor [i a capodoperelor, nu poate urma decât dovada consim]irii : un nesfâr[it [i searb\d encomion reluat, f\r\ oprire, în articole, în anchete, în noile genera]ii de manuale [colare, în prefe]ele marilor colec]ii de carte etc. Pe scurt, viitorul e al celor predestina]i, al profitorilor gra]iei divine : ceilal]i – umbre r\t\citoare pe câmpiile uit\rii. Ne d\m sau nu seama, clasicii ne oblig\ s\ le recit\m zilnic crezul, ne supun unui viol estetic [i ne constrâng s\ înghi]im zilnic, de bun\voie [i cu entuziasm, ca pe o fatalitate, azima modelului lor etern [i imuabil. 37

Eugen Negrici

S-a în]eles c\ ne r\zboim aici cu termenul de clasic folosit ca superlativ absolut în comentariul critic românesc. El face pereche cu termenul clasicitate („caracterul a ceea ce e clasic”) ap\rut la început (vezi Adrian Marino, Dic]ionar de idei literare) în german\ (klassizität – Schiller, 1789) ; a fost utilizat, apoi, [i în italian\, cu sensul, la Croce, de not\ fundamental\, universal\ [i permanent\ a artei („expresia excelent\, expresia perfect\, frumuse]ea”). Dar cuvântul „clasic” (despre care Paul Valéry credea c\ e incompatibil cu precizia gândirii) ar fi trebuit de la bun început evitat, pur [i simplu din pricina conota]iilor, a multiplelor lui sensuri inadecvate [i confuze, c\p\tate prin leg\tura pe care oricum o stabilim cu curentul istoric numit, cu un termen adoptat [i el târziu, „clasicism”. Manualele de liceu, de[i folosesc curent cuvântul „clasic” cu sensul de valoare suprem\, numesc o singur\ etap\ a literaturii române, cea legat\ de „momentul junimist” : „perioada marilor clasici”. Câ]iva ani înainte [i dup\ 1989, elevii puteau citi în manualul de clasa a X-a urm\toarea fraz\ n\ucitoare : „Junimea a determinat, de asemenea, o direc]ie nou\ [i în literatur\, concretizat\ în evolu]ia spre un clasicism de esen]\, relevabil prin opera lui Mihai Eminescu, Ion Creang\, I.L. Caragiale, Ioan Slavici [.a, dup\ ce în perioada de la 1848 predominase romantismul.” (p. 4). Pentru termenul clasicism, Adrian Marino enumer\ câteva sensuri divergente : 1. ansamblul culturii [i al literaturii antice ; 2. durata localiz\rii cronologice a clasicismului (secolul lui Pericle, secolul lui Augustus, secolul lui Ludovic al XIV-lea) ; 3. curentul literar ; 4. oricare perioad\ artistic\ ajuns\ la plenitudine, la afirmare maxim\ a puterii creatoare ; 5. tendin]a etern\ divers localizat\. De aceea, dic]ionarele engleze [i italiene simt nevoia, precizeaz\ Adrian Marino, s\ p\streze cuvântul clasic numai pentru a defini cultura [i arta secolului al V-lea î.e.n. Ceea ce urmeaz\ [i imit\ cultura acelui veac de aur este „clasicistic”. Cu acela[i sens de „reluare a spiritului unei epoci” apar, în alte p\r]i, termeni ca pseudoclasic, neoelenism, neogrec, clasicizant, clasicism, neoclasic. Pentru curentul pe care noi îl numim cu cuvântul clasicism ar trebui, poate, s\ folosim termenul mai adecvat de neoclasicism, întrucât exist\, în timp, un singur clasicism, [i mai multe neoclasicisme. Evoc\m aceste am\nunte obositoare, poate, pentru a face s\ se vad\ ce baz\ etimologic\ instabil\ are cuvântul pe care îl folosim, cu toate acestea, cu sensul de valoare suprem\. Dar s\ deplas\m discu]ia asupra creatorilor [i a operelor c\rora li se acord\ invidiatul atribut. Din diversele [i nu prea diferitele puncte de vedere pe care le reproduce [i le comenteaz\ Adrian Marino, putem reconstrui portretele-robot ale clasicului [i ale capodoperelor 38

Iluziile literaturii române

sale, a[a cum apar ele în con[tiin]a publicului. Veritabilele autorit\]i sunt, pân\ la urm\, tot Hegel [i tot Croce, inevitabilii Hegel [i Croce. Opera clasic\ este, înainte de orice, o oper\ perfect\, iar autorul ei – fire[te – un artist des\vâr[it. Perfec]iunea, ne înva]\ Hegel (în prelungirea lui Aristotel), este deplina reu[it\ estetic\, armonia dintre scopuri [i mijloace, între fond [i form\. S\ trecem peste rotirea în cerc [i peste precaritatea defini]iei hegeliane – atât de u[or de atacat de pe versantul actual al semioticii –, pentru a vedea ce ne comunic\ oracolul Croce. „Clasic” este atributul esen]ial al oric\rei opere de art\, indiferent de stil, timp, loc, este momentul deplinei fuziuni a materiei pasionale [i a formei frumoase. Orice reu[it\ artistic\ e [i clasic\. Cine numai încearc\ este romantic, cine izbute[te – decreteaz\ Croce – indiferent cum [i în ce direc]ie, devine clasic. Probabil c\ mai cu seam\ gra]ie cotei autorit\]ii de care se bucura Croce în mediile culturale române[ti interbelice s-a generalizat la noi ideea aceasta a perfec]iunii ca o condi]ie a clasicit\]ii. Ecouri croceene se pot sesiza în pledoaria lui C\linescu din Sensul clasicismului. Cu accente antipatic dirijiste [i în contrasens vizibil cu felul cum evolua, în 1946, literatura, el reu[ea s\ impun\, cu dezinvoltur\ [i irezistibil\ gra]ie sofist\, sinonimia între clasic, perfec]iune [i structura literar\ clasic\. Pân\ la descoperirea – atât de târzie la noi – a rolului formator [i reformator al destinatarului în receptarea unui text, cui i-a trecut prin minte s\ se întrebe ce înseamn\ în art\ a fi „des\vâr[it”, cum deosebim o „încercare” de o „biruin]\” [i cum recunoa[tem [i valid\m o reu[it\ artistic\ ? Nici m\car ast\zi, cum se bag\ de seam\, astfel de adev\ruri „dintr-o specie care solicit\ mult\ în]elegere” (Witold Gombrowicz) nu sunt puse la îndoial\, nu trezesc suspiciuni [i nu sunt repuse în discu]ie. Tot atât de bine instalat în mentalul cititorului nostru este [i un alt atribut al clasicului [i al capodoperei sale : maturitatea. Se în]elege c\, dac\ perfec]iunea e o însu[ire care ne scute[te de istorie, maturitatea nu poate rezulta decât dintr-un proces. Clasicul reprezint\ o „reg\sire de sine” dup\ o epoc\ de tranzi]ie [i de „dezechilibru revolu]ionar” (Mihai Ralea), el este un fel de sintez\ hegelian\ (maturitatea artistic\ e, de altfel, o no]iune vehiculat\ adesea de Hegel). Goethe nu se d\ în l\turi s\-l lege de momentul unit\]ii na]ionale, de atingerea unui înalt grad de cultur\ a „spiritului na]ional”. Fire[te, nu ne e u[or s\ în]elegem cum pot sta la un loc un atribut transistoric (perfec]iunea) cu o însu[ire tributar\ istoriei (maturitatea) [i care fixeaz\ perfec]iunii un singur loc pe curba evolu]iei. 39

Eugen Negrici

De atributul maturit\]ii ca expresie a „echilibrului dintre form\ [i fond” (E. Lovinescu) se mai aga]\ [i câteva însu[iri spre a completa acest portret-robot : simplitate, echilibru, unitate, claritate, coeren]\, ordine, armonia p\r]ilor, plenitudine [i, nu în ultimul rând, monumentalitatea ca efect al unei structur\ri unitare. Ele sunt, în fond, specifice doar curentelor literare neoclasice (clasicizante) [i nu confirm\ automat valoarea operei [i a autorului ei, valoare pe care destule curente literare o leag\ de alte caracteristici, unele contrare. No]iunea de „clasic” însumeaz\, dup\ cum se vede, o sum\ de propriet\]i (reziduale) specifice curentelor clasicizante care au devenit un fel de idealuri artistice generalizate, socializate. Operele acelor curente [i nu ale altora au intrat în „canonul” câtorva genera]ii succesive, alc\tuind baza cea mai stabil\ a tradi]iei noastre culturale întemeiate pe comoditatea adeziunii necondi]ionate, înt\rite prin ritualul m\t\niilor zilnice [i, mai ales, prin puterea perfid\ a autosugestiei. Pentru spiritul modern iubitor de dizarmonii [i ruperi de echilibru, o astfel de oper\ perfect\, pe deplin coerent\, clar\, echilibrat\, str\lucind de ordine [i eviden]iind m\rea]a armonie a p\r]ilor ei e obositoare. Cumulul de calit\]i e totodat\ sufocant [i mortal pentru oper\. Privitorul are nevoie, spre a nu aluneca pe suprafa]a lucioas\ a monumentului, de o cât de mic\ eroziune, de un dezechilibru compozi]ional, de acea eroare necesar\ care d\ curaj [i cale de acces interpret\rii. Spiritul modern iube[te nu „frumuse]ea” rotund\, armonic\, ci nedes\vâr[irea, incontrolabilul, fragmentarul, informul, întâmpl\torul, adic\ tot ce îl provoac\ [i îi spore[te vitalitatea, ceea ce Nietzsche numea „sentimentul Fiin]ei”. Iube[te infinitudinea sau senza]ia ei, fenomenele în mi[care, imature, sugestia de for]\, de vitalitate, de complexitate [i energie pe care o transmite forma neîncheiat\ [i impur\. Pân\ [i sprijinitorii ideii c\, în orice cultur\, în oricare etap\ a ei, spiritul clasic e binevenit [i c\ un program de favorizare a unei evolu]ii în „sensul clasicismului” se poate oricând justifica, pân\ [i ei recomand\ cooptarea [i asimilarea totalit\]ii elementelor moderne, p\strând, fire[te, „schema raporturilor clasice” (Adrian Marino). R\mâne de v\zut dac\, prin adoptarea ruperilor de echilibru moderne, mai poate r\mâne virgin\ „structura clasic\”, dac\, liberalizându-se, spiritul clasic poate „resorbi” actul de inven]ie care, cum [tim, se na[te tocmai pentru a contrazice ordinea clasic\. * Mai avem noi, cei trecu]i prin comunism, [i un alt solid motiv de antipatie. Când, la anumite intervale de timp, presa, televiziunea [i 40

Iluziile literaturii române

radioul d\deau prioritate unui num\r nespus de mare de simpozioane, mese rotunde, conferin]e etc. sub deviza „apelului la clasici”, presim]eam c\ ni se preg\te[te ceva. Pentru c\ începuser\m s\ descifr\m codurile Puterii, [tiam c\ acesta este semnalul începutului unei noi campanii de reîndoctrinare, de dezavuare a îndr\znelii estetice (asimilate celei politice), a nonconformismului, a modernismului, a experimentului. Apelul la „clasicii” servi]i drept model („Actualitatea clasicilor” ; „Pornind de la clasici” ; „Permanen]a clasicilor”) coincidea cu apelul la epopeea na]ional\ [i cu revigorarea Cînt\rii României. Trebuie spus, îns\, c\ nu numai în comunism, ci oricând [i oriunde, exemplaritatea deschide calea tuturor dogmatismelor [i d\ argumente autorilor de directive [i ucazuri ideologice, deoarece pân\ [i ace[tia simt nevoia s\ se raporteze la un ideal. Miza pe clasici duce la dirijism [i intoleran]\, d\ sugestii autorit\]ilor, fortific\ mentalitatea normativ-restrictiv\, înghea]\ ierarhiile [i schimbarea, monitorizeaz\ literatura [i arta. Când începi s\ crezi în clasici ca valori supreme, cutezan]a, dorin]a de schimbare, de înnoire încep s\ irite. Te treze[ti vorbind de decaden]\, întrucât o logic\ fatal\ cere s\ închipui decaden]a unora pentru a putea argumenta clasicitatea altora. Dar s\ admitem c\ no]iunea curent\ de clasic nu [i-ar proba, privit\ din toate unghiurile posibile, sl\biciunile conceptuale [i nu ar fi izvorul unor serii lungi de confuzii terminologice [i tendin]e restrictive. Este ea cu adev\rat necesar\ unei culturi ? Este, sub raport înalt pedagogic, clasicitatea un mit necesar [i stimulator, avem oare nevoie de prototipul „clasicului” pentru a ne sim]i, cum s-a zis, inspira]i, îmboldi]i la fapte mari [i pentru a ne furniza sentimentul lini[titor c\ zidirea rezist\, iar perenitatea nu e vorb\ în vânt ? În ce m\ prive[te, r\spunsul este nu ! Devenind un model, un ideal, clasicul stârne[te instinctul mimetic, favorizeaz\ standardizarea, cli[eizarea [i conformismul [i, în cazul extrem, înlesne[te impunerea, în stil dogmatic, a imit\rii ca metod\. Exemplaritatea în art\ nu uneori, ci de cele mai multe ori este nociv\. Primejdioasa anemiere a spiritului critic d\ frâu liber nu numai admira]iei necondi]ionate, ci [i complexelor de inferioritate. Nu cunosc ceva mai paralizant pentru creator decât sentimentul unui precedent incomparabil. Strig\tul lui Giambattista Vico – „ar trebui s\ distrugem toate modelele artelor” – este chiar expresia patetic\ a acestei disper\ri care, mai târziu, va lua calea revoltei brizante a Avangardei. „Clasicul”, „acest cuvânt blestemat” (cum ar fi spus Herder), induce sentimentul inutilit\]ii efortului [i a existen]ei unei vârste de aur, de la care, fatalmente, am dec\zut continuu. {i totu[i sunt nevoit s\ recunosc c\ succesul constant, rating-ul înalt al utiliz\rii unor no]iuni din câmpul semantic al perenit\]ii sunt 41

Eugen Negrici

de în]eles la un popor care a n\zuit f\r\ încetare la stabilitate istoric\, care [i-a dorit mereu trainice [i solide institu]ii [i un num\r conving\tor de crea]ii durabile [i esen]iale (cum ar fi spus C\linescu), acele valori robuste [i incontestabile care sugereaz\ normalitatea. Apar]inând unei caste legendare, perpetuu admirate [i pe care po]i conta în vremuri grele, clasicii au putut fi asimila]i mentalmente aristocra]iei militare – acelor câtorva spade care ]ineau în spate regatele Evului de Mijloc.

Credin]a în perenitate [i stabilitate. Mistica definitivului Credin]a celor mai mul]i dintre noi în perenitatea valorilor pare de nezdruncinat. De aceea, înainte de a analiza factorii care ne împiedic\ s\ vedem cu claritate ridurile operelor – fie [i ale acelora scrise de curând [i socotite drept excep]ionale –, s\ recurgem la câteva rudimente de teorie literar\. Opinez c\ valorile artistice se perimeaz\ cu prec\dere chiar din cauza inten]ionalit\]ii artistice care, contribuind hot\râtor la eficacitatea estetic\, îi prepar\ operei, ho]e[te, la]ul [i c\tu[ele timpului. Arta a fost interpretat\, nu o dat\, fie ca formare în perspectiva unui model, a unei norme, fie ca deformare sau reformare – deliberat\ – a unui model, în perspectiva impunerii unui alt model [i a unei noi norme. Cu alte cuvinte, artistul vizeaz\ ceea ce, în mod curent, se cheam\ codul epocii, ilustrându-l (academismul) sau contrazicându-l (avangarda). Dac\ respect\ un model sau dac\ e tentat de un antimodel, produc\torul de literatur\, de pild\, are în vedere, con[tient sau nu, pe cititorul apar]inând fie etapei lui istorice, fie celei imediat urm\toare. Stabilind, prin chiar acest simplu fapt, operei dependen]a de timp, inten]ionalitatea duce la ideologie, contur, previzibilitate, adecvare sau inadecvare la un anumit orizont de a[tept\ri, deci la istoricitate, la datare prin „rezervare de locuri”, la obsesia Formei care deriv\, în fond, din îns\[i ambi]ia adecv\rii sau a contrazicerii. Tiranic\, voin]a de Form\, adic\ inten]ia artistic\, pretinde s\ fie respectat\ ; ea oblig\ la o lectur\ subaltern\ care îl înham\ pe cititor, îi reduce posibilit\]ile de mi[care, îi înhib\ fantezia [i îl împinge la o neîntrerupt\ [i obositoare raportare la dorin]ele artistice ale autorului, la identificarea mobilurilor lui. Ea atenteaz\ la voca]ia – fireasc\ – a libert\]ii de lectur\ [i ne semnaleaz\ prezen]a ap\s\toare a unei grile retorico-ideologice. Ne face s\ sim]im, adesea, odioasa siguran]\ a formei docile ori hido[enia frumuse]ii perfec]ionate lent [i cu efort. Senza]ia dobândirii formei pref\cut\ în virus al perim\rii. 42

Iluziile literaturii române

* Pentru to]i cei ce gândesc semiotic [i nu scot niciodat\ textul din ecua]ia – totdeauna revelatoare – a actului comunicativ, este limpede c\, artistice[te, opera moare [i c\ via]a ei nu poate fi prelungit\ decât prin autosugestie, cu ajutorul sentimentelor cuvenite deprinse la [coala minciunii artistice, unde se vorbe[te neîncetat despre eternitatea frumosului etern. Nu ar fi r\u, desigur, s\ avem la îndemân\, dac\ nu un instrument precis de diagnosticare, m\car o metodologie anume, cu ajutorul c\reia s\ putem recunoa[te imediat formele de via]\, de cultur\, de art\ care au îmb\trânit, devenind adeseori propria lor caricatur\. Nu le avem. Anamneza va fi mereu îngreunat\ [i mitul perenit\]ii marii literaturi (ca [i cultul capodoperelor), va paraliza investiga]ia. În lipsa unui instrumentar adecvat [i a unei metode sigure de diagnosticare a stadiilor perim\rii, ne r\mâne s\ apel\m la datele empirice pe care ni le ofer\ studiul reac]iilor noastre de lectur\. Asta în eventualitatea c\ am avea t\ria s\ nu ni le ascundem. Dac\ am avea, de pild\, curajul s\ nu ne prefacem la nesfâr[it c\ operele m\re]e, geniale etc., fixate definitiv în mausoleul valorilor „perene”, ne vorbesc mereu [i cu aceea[i intensitate, c\ au asupra noastr\ aceea[i influen]\ cu aceea suportat\ de genera]iile anterioare de cititori ; ori dac\ ne-am decide s\ nu ne mai min]im, cu bun\[tiin]\ sau nu, precum – s\ zicem – autorii de manuale, c\ scriitorii români de la jum\tatea secolului al XIX-lea mai pot interesa, artistice[te, pe elevii acestui început de mileniu. De ar fi s\ lu\m în considerare numai reac]iile noastre cele mai sincere de lectur\, ar trebui s\ spunem c\ printre ele se afl\ : foarte rar uimirea absolut\, foarte des indiferen]a amabil\ [i aderen]a par]ial\, nu de pu]ine ori inaderen]a complezent\ care d\ cale râsului [i, din ce în ce mai des, simpla curiozitate nemotivat\ estetic. Îmi dau seama c\ perplexitatea e firesc s\ fie rarisim\ cât\ vreme noul, adic\ numai ceea ce promoveaz\ [i la nivelul formelor un nou mod de a vedea lumea (Adorno), are statut de „excep]ie”. În schimb, toate celelalte st\ri [i sentimente sunt încercate adesea în timpul contactului cu textele. Ele se diversific\ pe m\sur\ ce textul î[i pierde, o dat\ cu noutatea, valoarea artistic\, pe m\sur\ ce se asimileaz\, se socializeaz\, ajutat fiind de alte texte asemenea [i de propria lui circula]ie în sincronie [i diacronie. Sunt con[tient de faptul c\, pentru foarte mul]i intelectuali de ]inut\ [i de bun\credin]\, e realmente dificil de admis c\, pe de-o parte, extrem de pu]ine opere sunt radical noi [i c\, pe de alta, [i 43

Eugen Negrici

acestea încep s\ îmb\trâneasc\ din clipa în care au intrat în procesul de dezindividualizare-socializare. S\ schi]\m acum, spre a în]elege mai bine fenomenul, o istorie, o biografie standard a textului ca fiin]\ trec\toare. O oper\, o anumit\, cutez\toare oper\ este, doar pentru o clip\, inovatoare [i vie numai atunci când neag\ – cum considera cu dreptate Adorno – toate normele artistice [i sociale, când contrariaz\, în chip absolut, atât la nivel formal, cât [i la nivelul con[tiin]ei sociale. S\ simplific\m, mai întâi, lucrurile. Sub raport artistic, noul este nou numai fa]\ de un anume sistem de a[tept\ri, iar acesta nu va întârzia s\-l asimileze treptat, începând de la unele componente mai „maleabile” ale sale. În absen]a operelor inovatoare, d\m, de regul\, peste texte care, de[i scrise de curând, sunt par]ial sau total adecvate sistemului de a[tept\ri ale momentului. Un exemplu la îndemân\ : pân\ [i poeziile scrise de Nichita St\nescu în faza radicaliz\rii lui corespundeau prin câteva – e adev\rat, pu]ine – elemente sistemului de a[tept\ri al anilor ’70 (evit\m, cum se vede, termenul încet\]enit de „orizont”, care pare înc\rcat de conota]ii). Ajutate de critici comprehensivi [i de conjuncturi favorabile, textele preponderent inadecvate devin preponderent adecvate, modificând pe nesim]ite sistemul de a[tept\ri, capabil, acum, s\ recunoasc\ drept ale lui elemente formale [i de viziune pe care tocmai [i le-a apropriat [i nu tocmai f\r\ efort. Vine, apoi, momentul – mai curând trist – în care textul coincide, în datele fundamentale ale modelului lui, cu modelul implicit, subîn]eles, al sistemului de a[tept\ri. El nu mai ofer\, sub raport artistic, nici o surpriz\, confirmând – ca multe altele asemenea – a[tept\rile. Dac\ procesul ar decurge firesc, ar trebui s\ urmeze, dup\ un timp, blocarea tranzac]iei cu opera [i, pu]in mai târziu, am încerca sentimentul binecunoscut al dat\rii acesteia, al îmb\trânirii ei formale. Se observ\ c\, de[i îmb\trânirea începe – exact ca la fiin]ele vii – foarte devreme, sentimentul perim\rii apare mai târziu, odat\ cu con[tientizarea prezen]ei formei caduce. Dar de-aici încolo lucrurile se complic\ pentru c\, din acest punct al traseului, intervin, de obicei, ini]iativele exege]ilor, care simt nevoia s\ suplineasc\ pierderile de substan]\ vital\ din zona valorii artistice pentru o lectur\ în profit, o lectur\ activ\ care s\ intelectualizeze, s\ culturalizeze „obiectul”. Împin[i de dorin]a de a umple golul, de a face ceva pentru ca textului s\ nu i se observe ridurile, exege]ii încep s\-l perceap\ pe p\r]i [i în chei adecvate altor domenii, a[a cum proced\m, în via]\, cu frumuse]ile de odinioar\ la care înc\ mai ]inem. Nuan]\rile [i perspectivele înnoitoare sunt înlesnite mai ales de deplasarea interpret\rii noastre spre psihologic, filozofic, mitic-reli44

Iluziile literaturii române

gios, istoric, [tiin]ific, etnofolcloric, adic\ spre ceea ce se afl\ în afara artisticului. La un loc, toate aceste nuan]\ri, toate aceste efecte, de cele mai multe ori nescontate de autor, reu[esc – ca într-o transfuzie de sânge – s\-i dea textului un puseu de vitalitate, s\ impun\ senza]ia c\ acolo se mai afl\ via]\. Efortul de reanimare nu poate, îns\, continua la nesfâr[it, întrucât survine [i momentul în care textul pare s\ nu mai fie în stare s\ ne mai vorbeasc\ într-un fel oarecare. Deblocarea raporturilor cu el se va produce doar dup\ un alt r\stimp în care inadecvarea, de fapt distan]a lui (de data asta în sens negativ) fa]\ de sistemul de a[tept\ri în continu\ evolu]ie atinge un nivel care favorizeaz\, în receptare, efecte din spe]a comicului. A umorului involuntar, mai precis, întrucât tocmai distan]a în timp de momentul scrierii textului ne face s\-i admitem stâng\ciile [i nesiguran]a „senil\”, s\ nu-l întâmpin\m cu dispre], ci cu zâmbetul în]elegerii superioare a metehnelor, a sl\biciunilor [i a ticurilor senescen]ei. Un fir sub]ire mai leag\, totu[i, textul acesta c\runt de sistemul nostru de a[tept\ri, care îi recunoa[te cu dificultate alura. Leg\tura aceasta va fi, apoi, din ce în ce mai greu de realizat ori de închipuit [i textul – c\ruia i-am urm\rit ve[tejirea – ni se va p\rea bizar ori primitiv. {i atunci curiozitatea noastr\ se va aprinde din nou : e privilegiul cadavrelor expresive [i al mumiilor de a fi privite cu luare-aminte, ca obiecte ce radiaz\ o fascina]ie spectral\. Oprim aici mica istorie-pilot a textului. * Se poate afirma cu deplin\ [i trist\ certitudine c\, din clipa în care nu mai contrazic radical [i cu toate componentele lor sistemul de a[tept\ri, operele intr\ într-un proces lent [i ireversibil de perimare artistic\. Numai c\ acesta e dificil de observat datorit\ unor factori specifici de ecranare (lega]i de mitul literaturii [i de complexul respectabilit\]ii) [i a tendin]ei noastre de a umple, în receptare, golul r\mas, de cele mai multe ori cu valorile expresivit\]ii (valori de semnificare), socotite drept valori artistice. Ne am\gim c\ operele supravie]uiesc artistic prin valorile lor inten]ionale pentru c\, printr-un efort de „intelectualizare” (de care rareori suntem con[tien]i), le atribuim o expresivitate asem\n\toare aceleia – consolatoare – a „mor]ilor frumo[i” ? Trebuie, îns\, s\ ai o mare t\rie s\ po]i declara decesul unei opere la care genera]ii întregi s-au închinat [i la care tu însu]i ai ]inut cu ardoare. Din adâncurile fiin]ei noastre doritoare de stabilitate [i de 45

Eugen Negrici

puncte sigure de reper, ceva anume ne împinge s\ facem în a[a fel încât s\ ne sim]im înconjura]i mereu de turnurile [i contrafor]ii valorilor sigure [i eterne.

Rezisten]a la tenta]ia „revizuirii”. Reprimarea atitudinilor critice [i a ini]iativelor de primenire a canonului Analiza prozei române[ti a ultimilor treizeci de ani de comunism ne confirm\, înfrico[\tor de clar, pierderea credibilit\]ii Formei, eroziunea ei, dependen]a valorii de ceasul istoriei, viteza cu care, oricât de percutant\ la apari]ie, opera începe s\ agonizeze, înl\n]uit\, prins\ în timpul ei artistic, pentru a se perima treptat [i ireversibil. Cu toate acestea, din mii de motive intelectuale [i sentimentale, amân\m hot\rârea de a ne desp\r]i furio[i, dezgusta]i sau melancolici de ceea ce ne-a emo]ionat odinioar\, dându-ne „satisfac]ii” literare [i mai ales politice, r\zbunându-ne umilin]ele, existen]a noastr\ cenu[ie, de vremuri grele. Este în joc mai ales memoria afectiv\, altfel spus, amintirea nun]ii dintâi, a momentului privilegiat al primei întâlniri cu opera, care are loc, de multe ori, la vârsta mirific\ a disponibilit\]ii absolute. Dar mai e [i temerea c\, renun]ând la un text sau altul, împingând în raftul doi sau trei c\r]ile pe care le-am venerat, vom r\mâne mai s\raci [i mai nesiguri, fiindc\ din m\re]ia lor statornic\ se coboar\ [i peste noi o lumin\ lini[titoare. Când e[ti istoric literar, critic ori numai profesor de literatur\ [i î]i revine obliga]ia s\ gestionezi corpusul na]ional de „texte fundamentale” – care la noi e, prin for]a lucrurilor [i a unei istorii ostile, extrem de redus –, nu po]i s\ nu fii tulburat de oricare asemenea împu]inare [i chiar de orice form\ de mi[care, de rea[ezare din interiorul, [i a[a s\rac, al ]arcului. Ce s-a întâmplat imediat dup\ 1948 în cultura român\, când, din pu]inul pe care îl aveam, am mai r\mas cu scrierile lui Neculu]\, P\un-Pincio [i A. Toma spre a ne reprezenta literatura, a f\cut ca mult\ vreme dup\ aceea, ast\zi nu mai pu]in, orice minim\, modest\ încercare de recitire, de „revizuire” s\ fie primit\ cu suspiciune. Mai mult, cultul capodoperelor [i credin]a în valorile „perene” ale literaturii române, adesea exacerbate politic [i diversionist, au atins, nu o dat\, cote patologice, alimentând megalomania na]ional\. Tendin]a de tabuizare a patrimoniului literaturii române s-a accentuat sensibil dup\ ce s-a izbutit refacerea lui aproximativ\, printr-o lupt\ istovitoare [i tenace de un deceniu (1960-1970) cu institu]iile propagandei [i ale cenzurii comuniste. Ini]iativele de primenire a canonului – reconstituit, în fine, în jurul anilor ’70 pe baza ierarhiilor stabilite de G. C\linescu – au fost timide. Pân\ [i neînsemnatele 46

Iluziile literaturii române

atitudini critice, desp\r]irile cumin]i [i tandre de câte un scriitor (fie el Alecsandri, Bolintineanu, Sadoveanu) ori numai de o parte a operei acestuia au fost dezavuate discret sau g\l\gios (în stilul binecunoscut al revistei S\pt\mîna [i al afinilor ei). Dup\ 1989, mentalitatea aceasta este în continuare precump\nitoare [i orice încercare de relativizare a valorilor (a se vedea [i cazul prozei politice eminesciene) treze[te reac]ii fioroase. La drept vorbind, cultivarea pio[eniei globale fa]\ de literatura român\ ca bun na]ional fragil constituise tendin]a definitorie în aria cercet\rii literare vreme de câteva decenii. Îns\, în tot acest r\stimp, doar s-a amplificat o anume predispozi]ie, o pornire mai veche, reperabil\ [i înainte de tragica perioad\ postbelic\. Prezen]a ei dovede[te c\ miturile primejdiei [i complexele onorabilit\]ii au st\pânit [i remodelat con[tiin]a critic\ [i mentalul românesc chiar în etapele mai pu]in zbuciumate ale istoriei. * Pentru c\ [coala, universitatea, criticii din toate genera]iile se folosesc ast\zi, de fapt, de canonul literar [i de ierarhiile instituite de G. C\linescu cu ajutorul Istoriei... lui, e instructiv de v\zut cum reac]iona acesta (con[tient sau nu), în fa]a oric\rei ini]iative de repunere în discu]ie a valorilor „clasice”. Limbajul la limita vulgarit\]ii, irit\rile, tehnicile subestim\rii, ale discredit\rii [i chiar loviturile sub centur\ pe tema antiromânismului [i neromânismului prezente în „lu\rile de atitudine” ale criticilor în misiune, servind cu zel politica cultural\ ceau[ist\, ori ale semidoc]ilor de ast\zi [i dintotdeauna, înv\p\ia]i de mistica salv\rii idolilor, toate se afl\ in nuce la C\linescu. El ne-a ar\tat cum trebuie trata]i scepticii. Teoretizat\ sau nu, obsesia marelui critic este aceea de a izbuti s\ decupeze un fond de valori perene, o „parte solid\” a literaturii na]ionale, a c\rei prezen]\ i-ar permite afirmarea „ve[nicei tinere]i a eternelor modele” [i ignorarea scepticismului critic. Când se str\duie[te s\ impun\ con[tiin]ei na]ionale un astfel de fond peren – cum face în Istoria... sa –, relativizarea frumosului este perceput\ ca o erezie care tulbur\ procesul constructiv [i care trebuie crucificat\ f\r\ menajamente. Fa]\ de cei ce î[i permit s\ aib\ dubii, C\linescu devine feroce, coborând nea[teptat de iute într-o zon\ mâloas\, imprevizibil\. Teoria lovinescian\ a muta]iei valorilor e echivalat\ pur [i simplu cu o negare a tradi]iei, pentru c\ „tradi]ia nu înseamn\ închistare în forme nemi[cate, ci p\strarea caracterului celui mai fundamental ( !) de 47

Eugen Negrici

na]ie, constând dup\ unii în factorul sânge”. „Transmis\ unui sânge pur – precizeaz\ criticul aceast\ tez\, pentru noi, ast\zi, aiuritoare – e o garan]ie de desf\[urare organic\ a culturii”. În trecere fie zis, suntem avertiza]i de aceast\ fraz\ c\ ne afl\m, totu[i, în fa]a unei Istorii... de care ne desparte o jum\tate de secol [i înc\ ceva pe deasupra [i c\ a venit momentul s\ ne p\r\sim idolii, c\ci, nu-i a[a, numai cel ce p\r\se[te r\mâne fidel. Tot astfel, Nu de Eugen Ionescu, fiind numai „o carte [treng\reasc\”, nu-i provoac\ nici o propozi]ie analitic\ istoricului literar, de[i o asemenea apari]ie trebuia într-un fel motivat\. În schimb, Paul Zarifopol este discreditat cu acele argumente nepermise, dar mereu eficace la noi, tocmai pentru c\, în epoca interbelic\, fusese cel mai tran[ant în a-[i exprima lehamitea fa]\ de literatura obosit\ a clasicismului. Reproduc, de aceea, nu f\r\ pl\cere, fragmentul (de altfel cunoscut) care a stârnit furia c\linescian\ [i care este, cu adev\rat, o mostr\ de dispre] global fa]\ de clasici [i de sentimentele lor cuvenite : „...Ar fi pre]ios [i amuzant s\ surprinzi exact sentimentele persoanelor culte, ale cunosc\torilor prin irezistibil\ voca]ie, la cetirea corurilor lui Sofocle, a tiradelor lui Corneille, a paginilor de psihologie f\r\ aliniate ale Doamnei de Lafayette, a portretelor lui La Bruyère, pline de nume grece[ti f\r\ noim\ [i de aluzii obscure, a versurilor de neîndurat\ [i adormitoare senin\tate din Hermann [i Dorothea, în sfâr[it, a groaznicelor discursuri dramatice ale lui Schiller. {i nu-i vorba de aceea c\, la dep\rt\ri de zeci de pagini, întâlne[ti un rând ori un vers care î]i irit\ o clip\ aten]ia, ci de opera toat\, întocmai a[a cum î]i st\ înainte Antigona [i Rodoguna, Georgicele [i Henriada, Ifigenia [i Andromaca, Tasso, Afinit\]ile elective [i (o groz\vie suprem\ !) Wilhelm Meister, Wallenstein, Don Carlos... Timpul omoar\ orice crea]ie intelectual\, în total sau în parte. Ve[nica tinere]e a eternelor modele este o fraz\ inept\, ie[it\ din min]i strâmte [i lene[e. Cine nu-i pedagog, guvernant\ sau ministru de instruc]ie public\, [i are [i altfel mintea liber\ [i treaz\, î[i m\rturise[te cinstit plictiseala iritant\ care î]i gâtuie aten]ia în fa]a multora dintre cele mai definitive pagini...”. Enervat de aceast\ „blazare principial\ pentru clasicism” care îl face pe Zarifopol s\ nu perceap\ „nici una din fine]ile consacrate”, „s\ nu aib\ sentimentul direct ( !) al frumosului solemn” [i s\ prefere, în locul clasicilor francezi de fabrica]ie pur na]ional\, doi hibrizi (Anatole France [i Marcel Proust), G. C\linescu îi g\se[te repede o explica]ie. Una pe care se fundamenteaz\ [i seduc\torul capitol final al Istoriei... sale – calitatea sângelui : „Cu nume grecesc, ginere al lui Gherea, Zarifopol simbolizeaz\ spiritul de nega]ie a dou\ rase sofisticate”. 48

Iluziile literaturii române

R\mâne s\ ne întreb\m c\rui amestec de sânge îi dator\m acest sofism. Dar s\ revenim la vremurile postrevolu]ionare pentru a observa câteva lucruri. * Chiar cea mai la îndemân\ [i mai stringent\ dintre faptele ce ar fi presupus un grad de radicalizare - „revizuirea” ierarhiilor literaturii scrise în comunism - a r\mas, în mare m\sur\, la nivelul inten]iei. Schimb\rile de locuri, mi[carea din peisaj au fost întâmpinate cu un mârâit amenin]\tor. Avântul s\lbatic [i demn al „revizuirii” ce p\rea s\-i anime, la începutul anilor ’90, pe câ]iva dintre înc\ tinerii litera]i optzeci[ti r\ma[i în afara jocului s-a stins repede, pleo[tit sub povara repro[urilor. Nu pu]ini s-au gândit la revizuire ca la o pl\tire de poli]e sau ca la un binevenit moment de rea[ezare a ierarhiilor exclusiv pe criterii morale, cu mici retu[uri [i invers\ri de locuri. Al]i câ]iva s-au dovedit lipsi]i de instrumentele de mare fine]e necesare într-o asemenea întreprindere de evaluare a unui peisaj bizar precum e cel al literaturii din ultima jum\tate de secol. Dar nici cei care posedau asemenea instrumente, criticii [i istoricii literari afirma]i o dat\ cu prozatorii [i poe]ii ultimelor trei decenii comuniste nu au purces imediat la o explorare rece [i precis\ a literaturii dezvoltate sub guvernare totalitar\. În ceea ce îi prive[te, exist\ o explica]ie în plus. Inductori de opinie în tot acel r\stimp [i, uneori, prin chiar statutul lor de „neoficiali”, deveni]i factori de decizie [i crupieri ai jocurilor politicii culturale, ei [i-au s\pat numele în josul statuilor ridicate. Legându-[i destinul de topul pe care l-au alc\tuit [i în care ei în[i[i, pe drept cuvânt, au intrat, vor fi, poate, înclina]i, dar niciodat\ deci[i s\-l modifice radical (nici m\car în regim de concuren]\). Împin[i de un eroism al mistific\rii, ei s-au înver[unat s\ iubeasc\ literatura abia ren\scut\ în anii ’60. Au scris despre ea cu disperare [i cu o filozofie a înf\ptuirii cu orice pre] a ritualurilor, ca [i cum totul ar fi decurs firesc [i glorios în jur, pref\cându-se a nu fi stingheri]i de polarizarea ei artificial\ care te obliga, oricum, la fabricarea unor glorii false, la fraternizarea cu oprima]ii, oricât de mediocri. Cu o asemenea biografie intelectual\ întemeiat\ pe autosugestie, pe o politic\ a salv\rii [i pe sentimentul puterii, oamenii ace[tia apar]inând, prin destinul lor artistic, unor vremuri teribile pe care noua genera]ie le ignor\ cu seme]ie, chiar [i ei sunt gata s\ trateze ca pe o ignobil\ def\imare a întregii culturi na]ionale orice încercare de revizuire. {i nu e vorba de repunerea în discu]ie a viziunii de ansam49

Eugen Negrici

blu a istoriei noastre literare ori a canonului literar, ci pur [i simplu de cel mai neînsemnat diagnostic critic. Odat\ consemnat în vreunul din nepre]uitele lor volume, acesta are de partea lui eternitatea. Astfel, încet-încet, erorile de percep]ie [i distorsiunile de receptare dintr-o etap\ dramatic\ a literaturii române tind s\ se institu]ionalizeze, s\ se fixeze pentru mult\ vreme în con[tiin]a critic\, ajutate [i de mecanismele perfide ale memoriei care refuz\, de regul\, umilin]a, de apatia celor otr\vi]i în aerul politicii, de lipsa de reac]ie a unui public sastisit, extenuat de senza]ionalul presei [i, într-un sfâr[it, complet indiferent la dramele secunde, insipide ale literaturii. Încurajat\ de indolen]a psihic\, de iner]iile de tot soiul, de nes\buita noastr\ relaxare posttraumatic\, vocea celor care decreteaz\ pur [i simplu normalitatea „literaturii postbelice” în]elese ca dat istoric pare s\ se fi impus cu o trist\ claritate. {i altfel nu e, întrucât, dup\ destui ani de la Revolu]ie, programele [colare [i universitare, cursurile, manualele de liceu [i destule lu\ri de pozi]ie cvasioficiale p\reau a respecta, cu mici retu[uri inofensive, ierarhiile [i sistemul de valori adjudecate în deceniul opt ; ele ofereau, în schimb, rândurile libere din fa]\, de-a valma, f\r\ examen critic, în cunoscutul nostru stil reparatoriu, celor care au activat în exil sau au fost ostraciza]i acas\, pentru a fi uitate deceniile de teroare [i pentru ca marile porc\rii s\ ia chipul omenesc al concesiilor. Oripila]i de jalnica postur\ a scriitorului român înc\ în via]\, de pierderea interesului general pentru valoare [i profunzime, dezam\gi]i de sterilitatea momentului, de mahalagizarea gustului [i de mizeria moral\ ce se l\]e[te în jur, mul]i vor ajunge s\ socoteasc\ literatura scris\ în comunism drept fireasc\, evocând excelen]a [i splendoarea ei. Nu ar fi un lucru nou, întrucât, p\strând propor]iile, cam a[a s-a întâmplat [i cu literatura român\ dintre r\zboaie, care abia dup\ 1947 a devenit de nepre]uit, de neatins, câ[tigând un nimb mitic [i rolul de etalon. Se poate afirma c\ teza normalit\]ii literaturii române sub comunism [i a necesit\]ii p\str\rii în istoriografie a statu-quo-ului este pe punctul s\ se consolideze. Slaba reac]ie la aceast\ dezam\gitoare nevolnicie a spiritului critic d\ de gândit. P.S. În parantez\ fie spus, interpre]ii literaturii române nu au avut cum s\ se ocupe metodic, cu seriozitatea pe care o merit\, de fenomenul banal al perim\rii [i pentru c\ nu a avut când [i cum s\ se iveasc\ sentimentul perim\rii. În spa]iul nostru cultural, procesul firesc al alunec\rii treptate în manier\ a unui curent sau a unei direc]ii literare a fost mereu amânat. Alexandrinismul – în diversele lui ipostaze – este tot ce poate fi mai str\in spiritului literaturii române. Când apare, este fie un 50

Iluziile literaturii române

simplu reflex mimetic – efect al racord\rii voite la sensul evolu]iei altor literaturi care î[i permit s\ îmb\trâneasc\ –, fie consecin]a imprevizibil\ a unui impuls individual de compensare. Rare sunt momentele de acalmie, de continuitate lin\ în devenirea literaturii noastre, care, ca [i aceea a altor popoare pândite de pericole mortale [i f\r\ o societate civil\ func]ional\, constituit\ temeinic, prezint\ ceea ce în limbajul clinicienilor s-ar numi tulbur\ri de disgenezie. E limpede, [i din aceast\ pricin\, c\ instrumentele tradi]ionale de lucru [i calea obi[nuit\ de abordare, clasificare, ordonare, situare, evaluare (printr-o istorie literar\) nu sunt [i nici n-ar putea fi adecvate literaturii române. Literatura dezvoltat\ sub guvernare totalitar\ nu ar putea fi închipuit\ decât ca un soi de teren al anomaliilor stilistice, cu excrescen]e, forma]iuni insidioase, multiplic\ri stranii, deform\ri vicioase, concrescen]e defensive. S-a spus nu o dat\, dup\ 1989, c\ în comunism cuvântul de ordine a fost „salvarea a ceea ce mai era de salvat”. Aceast\ formul\ – ca [i cealalt\, care apeleaz\ la cuvântul „supravie]uire” – tr\deaz\ starea noastr\ de fapt, cea pe care ar fi trebuit, de mai demult, s\ o analiz\m cu aten]ie exploratorie, precum medicii cazurile „interesante”. Pentru c\ doar a[a am fi putut dovedi c\ spiritul critic nu se mai am\ge[te [i c\ suntem în stare de un minim examen autoscopic.

51

Eugen Negrici

b) Fabrica de sfin]i. Canoniz\ri. Supralicitarea litera]ilor percepu]i ca „ap\r\tori ai cet\]ii” Eroi civilizatori, c\l\uze, legiuitori, p\rin]i întemeietori, oameni providen]iali, directori de con[tiin]\ Surprinde prezen]a st\ruitoare [i puternic\ în con[tiin]a românilor a unor nume de personalit\]i care au dat speran]\ lumii literelor în vremuri de restri[te. Este bine s\ ne întreb\m cum apar astfel de oameni providen]iali [i dac\ splendoarea aurei lor nu se r\sfrânge asupra pozi]iei lor în canon [i nu are drept consecin]\ supralicitarea în plan literar. Suntem din nou obliga]i s\ recurgem – a câta oar\ într-o astfel de descriere a fenomenului artistic românesc – la mitologia politic\. Situa]ia istoric\ [i vicisitudinile noastre de tot soiul au creat mereu condi]iile unei perceperi patetice a realit\]ii, inclusiv a realit\]ii literare. Dezordinea intern\, dezastrele militare, amenin]\rile str\ine, traumatismele politice perceptibile la nivel individual [i colectiv [i mai ales trecerile repezi, nea[teptate, de la o stare de confort [i siguran]\ la una contrar\ creeaz\ terenul crizelor de identitate. În via]a social-politic\, dar, prin rezonan]\, [i în spa]iul cultural, sentimentul primejdiei [i al unui prezent al confuziei modific\ mecanismele selective ; oamenii nu se mai recunosc în sistemul institu]ional [i cel axiologic cu care se identificau pân\ atunci ; regulile normalit\]ii civice nu mai spun nimic con[tiin]elor tulburate. Vacuitatea afectiv\ [i moral\ creeaz\ (ne-o spun mitografii) un timp al a[tept\rii [i al chem\rii (v. Raoul Girardet). Teama ancestral\ de a nu fi p\r\si]i (pe care o simt copiii) pune st\pânire pe maturi, infantilizându-i. Ca expresie confuz\ a speran]elor [i a nostalgiilor, se ive[te nevoia unui substitut al autorit\]ii paterne, ce poate lua chipul unui personaj din prezent sau din trecut – dintr-un trecut al stabilit\]ii [i al lini[tii. În ce ne prive[te, dat fiind faptul c\ avem o ]ar\ în care accidentele istorice se ]in lan] [i momentele de echilibru [i certitudine sunt rare, tendin]a de eroificare este constant\ (rareori în reflux), cum constant\ este [i ivirea miturilor crizei de legitimitate. S\ nu uit\m c\, începând cu pa[opti[tii, figuri importante ale vie]ii literare române[ti au avut [i o presta]ie politic\. Dobândind, la un moment dat al carierei lor, [i girul autorit\]ii politice, autori de tipul lui Heliade-R\dulescu, Mihail Kog\lniceanu, Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, Nae Ionescu, Octavian Goga, Zaharia Stancu au transmis un semnal reconfortant scriitorimii. Îns\, [i dac\ nu ar fi venit din lumea lor, nevoia solidariz\rii cu un conduc\tor, oricare ar fi fost el, tot ar fi existat printre scriitori. 52

Iluziile literaturii române

Prin firea lucrurilor, cei mai mul]i dintre ei nu au energia s\-[i asume responsabilitatea autonomiei depline : sunt, cel pu]in în spa]iul nostru literar, foarte pu]ine cazuri de autori profesioni[ti – tr\ind, adic\, din propriul scris. A[a încât scriitorii au dezvoltat foarte devreme o psihologie a servitu]ii domestice. S-au sim]it, precum copiii sau adolescen]ii, câteodat\ proteja]i, alteori p\r\si]i sau tr\da]i de p\rin]ii-protectori [i, nu de pu]ine ori – în plin\ incertitudine sau frustrare –, au sim]it fie chemarea patetic\ a unui nou st\pân, fie nevoia invoc\rii nostalgice a unui str\mo[ pozitiv. Contextul evenimen]ial amenin]\tor [i aceast\ nevolnicie organic\ a literatului – ca [i a cona]ionalilor lui –, care se simte mai bine sub o umbrel\ de vreme rea (chiar [i atunci când nimic nu o face necesar\), î[i au rolul lor în canonizarea unor personalit\]i artistice. Mai e nevoie, îns\, ca, pe deasupra, într-un punct anume al procesului, s\ intervin\ [i o manipulare premeditat\, o punere în scen\ abil\ [i performant\ care s\ fac\ plauzibil\ [i vie reprezentarea. Gândul ne zboar\ înc\ o dat\ la C\linescu, f\r\ îndoial\ cel mai persuasiv dintre regizorii literaturii române [i cel care a izbutit s\ impun\ publicului cititor, pentru un timp uimitor de lung, câteva mari proiec]ii mitice. Totu[i, proiec]iile lui (ca [i acelea ale altor critici) nu au fost validate imediat, ci mult mai târziu, într-un moment greu al culturii române, în vremea marelui pogrom al c\r]ii române[ti – când aproape orice am\nunt legat de „vremurile bune de alt\dat\” a c\p\tat o importan]\ dispropor]ionat\. Când lucrurile au intrat, cât de cât, pe un f\ga[ acceptabil, manualele, istoriile literare oficiale ([i, în genere, literatura pedagogic\) au preluat reprezent\rile c\linesciene biografiile portretele unor oameni providen]iali ai literelor [i le-au dat un loc printre modelele pedagogice ale na]iei. S-a instituit, astfel, cu vremea, un veritabil legendar na]ional, men]inut în timp [i fortificat de miturile d\inuirii [i ale respectabilit\]ii. Dac\ am recurge la clasificarea lui Raoul Girardet, am identifica relativ u[or modelul Gravitas – o combina]ie impun\toare între Cincinnatus [i Solon (legiuitorul). Coordonatele modelului sunt clare, dar întrup\rile lui sunt rare [i, fiindc\ sunt a[a, au p\truns adânc [i pentru mult timp în memoria colectiv\. Tipul Gravitas e ilustrat, de regul\, de întemeietori [i legiuitori, adic\ de cei ce au probat, prin fapte, consecven]a constructiv\. Destinul lor e legat de momentele de r\scruce ale istoriei, fie ea istoria evenimen]ial\ sau istoria culturii [i a literaturii. O voin]\ afirmativ\ pus\, cu bun\credin]\, în slujba unei cauze înalte le condi]ioneaz\ reu[ita. Ceea ce, s\ recunoa[tem, e mai greu de întâlnit, c\ci infinit mai bine reprezentat\ la noi este specia agita]ilor sterili. 53

Eugen Negrici

În astfel de împrejur\ri, un personaj care î[i face, de la 20 de ani, un program de civilizare a poporului s\u [i îl urm\re[te cu o tenacitate uimitoare (e vorba, a]i ghicit, de Mihail Kog\lniceanu) pân\ la sfâr[itul vie]ii prin ac]iuni viguroase argumentate lucid, nu are cum lipsi din iconografia neamului. F\r\ nici o îndoial\, MIHAIL KOG|LNICEANU a fost omul nostru providen]ial – norocul unei na]iuni ocolite de noroc. Programul s\u european de sorginte pa[optist\, urm\rind emanciparea românilor în plan politic (unirea [i dobândirea independen]ei) [i în plan social [i economic (împropriet\rirea ]\ranilor, lichidarea privilegiilor feudale, drepturi democratice pentru to]i cet\]enii), a avut în vedere [i cultura, c\reia îi acord\ rolul de sprijinire a ac]iunilor politice de regenerare na]ional\. Însu[iri literare denot\ scrisul s\u, dar, în esen]\, ca [i ceilal]i pa[opti[ti, nu era decât un amator, un „autor de încerc\ri” pe care el însu[i nu p\rea s\ le pre]uiasc\. Titlul rubricii pe care o deschide în Dacia literar\ („Scene pitore[ti din obiceiurile poporului”) este reprezentativ pentru spiritul costumbrist al unei bune p\r]i a „prozei” lui alc\tuite din descrieri de obiceiuri [i moravuri scrutate mali]ios (Soirées dansantes) sau descoperite cu încântare (Nou chip de a face curte). Impulsul creator nu are o motiva]ie literar\, ci ]ine mai curând de un soi de curiozitate etnografic\, înte]it\, ca la to]i cei reveni]i din lumea civilizat\, de impactul euforic al redescoperirii ]\rii. Ideologul elocvent [i gândirea lui tipologic antitetic\ dau un curs previzibil imagina]iei creatoare. Doar reflec]ia ironic\ e în m\sur\ s\ îi salveze, pe alocuri, compozi]iile de la c\derea în politic\ [i oratorie. Cu accentele ei parodice, ironia d\ o [ans\ [i prozei sale sentimentale pândite de idilism : Iluzii pierdute. Un întâi amor (1841). Lui Kog\lniceanu îi este, îns\, peste puteri s\ nu cedeze tenta]iei politice [i observa]iile generale îneac\ repede orice început de plutire. A[a sfâr[e[te, f\r\ s\ fi început cu adev\rat, romanul Tainele inimei (1850), al c\rui prim [i ultim capitol se pierde în digresiuni ideologice. Dac\ nu ar fi avut un model francez [i nu ar fi urmat îndeaproape unul românesc de prestigiu (Costache Negruzzi), probabil c\ [i Fiziologia provincialului în Ia[i (1844), singura pies\ de rezisten]\ a scriitorului, ar fi fost devorat\ de ideologie. Scriu eu însumi aceste rânduri cu o strângere de inim\ [i presupun c\ acela[i lucru s-a întâmplat cu to]i cei care au încercat s\ evalueze contribu]ia literar\ a acestui p\rinte întemeietor. Sacralizat de legend\, un p\rinte-întemeietor este asociat valorilor de refugiu ale permanen]ei [i conserv\rii. El trebuie s\ fie solid [i exemplar în toate cele, pentru a putea fi evocat la nevoie ori folosit de stindard (cum a [i fost) de c\tre orice nou\ mi[care socio-politic\ cu 54

Iluziile literaturii române

visuri înnoitoare. De aceea este evident, la istoricii literari [i cu atât mai mult la autorii de manuale, tonul prevenitor [i complezent al analizelor [i silin]a dovedit\ în decuparea unor însu[iri literare care s\ completeze [i s\ cau]ioneze meritele culturale de necontestat. * Genera]ia imediat urm\toare celei a lui Kog\lniceanu l-a dat pe TITU MAIORESCU, devenit cu timpul ([i cu deosebire în anii comunismului fundamentalist) spiritul tutelar al lumii literelor române[ti. Mai ales al acestei lumi scriitorice[ti – am fost tentat s\ adaug aici –, dar mi-am amintit ce prestigiu moral [i politic au avut mereu scriitorii în spa]iul nostru identitar. A fost, f\r\ nici o îndoial\, o figur\ impun\toare [i, mai mult decât atât, un spirit constructiv, „întrupând – cum scria, patetic, neobi[nuit de patetic, scepticul Lovinescu, la doi ani dup\ moartea lui – teoretic [i practic triumful principiului moral, singura ax\ a acestui p\mânt ce-l împiedic\ de a se pr\bu[i în neant [i în tin\” (E. Lovinescu, Scrieri 1, Editura pentru literatur\, 1969, p. 50). Nu m\ voi mai str\dui s\-i enum\r marile, binecunoscutele calit\]i [i înf\ptuirile pe care nu încet\m de un secol s\ le admir\m. S\ le punem, mai bine, al\turi de cealalt\ figur\ providen]ial\ a secolului al XIX-lea, Kog\lniceanu, [i, vizitând cu închipuirea [i pe celelalte personaje din galeria c\l\uzitorilor de con[tiin]e, s\ încerc\m s\ descoperim notele lor comune. Nu a[ îndr\zni s\ întocmesc portretul robot al unei asemenea c\l\uze de neam, dar câteva coinciden]e dau de gândit. A[adar ce impune românilor în general [i românilor din epoci de tranzi]ie, în special, de cine anume se las\ eiimpresiona]i ? Întâi de toate, insul trebuie s\ dezv\luie foarte devreme semnele dot\rii excep]ionale. Ceva din biografie va fi destinat s\ sugereze prezen]a genei geniului – mit romantic devenit, la noi, mit al plebei însetate de mir\ri. Nu altfel decât predecesorul Kog\lniceanu [i decât al]i câ]iva din aceea[i spi]\ ilustr\ (Eminescu, Iorga...), Maiorescu e de o uimitoare precocitate : elev la 11 ani al Academiei Theresiane unde d\ dovezile asimil\rii rapide a unei culturi solide [i variate, cu lecturi în german\, englez\, francez\, italian\, latin\ ; la 17 ani cânt\re] din flaut [i traduc\tor al unei povestiri de Jean Paul [i al unor texte din Lessing [i Klopstock ; la 18 ani absolvent, ca [ef de promo]ie, al [colii din Viena ; la 19 ani doctorat magna cum laude în filozofie la Berlin ; la 20 de ani licen]\ în litere la Paris [i, peste un an, licen]\ în drept la Sorbona ; la 23 de ani decan al Facult\]ii de Filosofie [i rector al Universit\]ii ie[ene. {i unde mai pui c\ aceste competen]e fuseser\ validate în ]\ri ale Europei civilizate, ata[ate, ele însele, ideii de rigoare [i prestan]\. Legitimarea valorii, precum odinioar\ ungerea 55

Eugen Negrici

cavalerului, are loc departe de cas\, în incinte venerabile. Consacrat astfel [i reîntors în propriul ]inut, el poart\ deja aureola mitic\ a eroului civilizator. Mi se pare, de asemenea, c\ printre însu[irile pe care ar trebui s\ le posede un astfel de p\rinte întemeietor [i „c\l\uz\ a neamului”, se afl\ – dup\ cât ne las\ s\ deducem galeria eroilor civilizatori – darul elocven]ei. Cum [tim, Maiorescu, pe urmele lui Kog\lniceanu, este un extraordinar orator, fapt cum nu se poate mai binevenit într-o ]ar\ f\r\ deprinderea [i cultul scrisului [i al cititului [i în care o prelegere public\ reu[it\ [i un discurs parlamentar vibrant (precum în vremea noastr\ o presta]ie bun\ pe ecranul TV) au contat mai mult decât na[terea unei c\r]i. Ironia lui strivitoare – preschimbat\, în timp, în brand maiorescian – i-a împu]inat rapid posibilii adversari ideologici [i a împrumutat un aer jupiterian oric\reia dintre interven]iile lui. Suntem, fire[te, constrân[i s\ reamintim c\ aceast\ activitate public\ [i aceast\ elocin]\ au, în genere, mize mari ce ]in de destinul na]iunii. Nu au fost puse, în cazul lui, decât rarisim în slujba unor cauze avoc\]e[ti minore. Sprijinite cu vigoare retoric\, pledoariile parlamentare ale lui Maiorescu privitoare la reorganizarea înv\]\mântului rural, la introducerea limbii române ca materie de studiu în licee, la organizarea înv\]\mântului politehnic, la sprijinirea ardelenilor în revendic\rile lor na]ionale reprezint\ tot atâtea probe de responsabilitate [i de intuire exact\ a nevoilor vitale ale ]\rii. Acestei elocin]e întemeiate pe logica de fier [i pe [tiin]a doz\rii argumentelor spre un efect zdrobitor îi datoreaz\ Titu Maiorescu autoritatea moral\ [i capacitatea de a da un sens literaturii române. {i tot în seama ei trebuie puse [i sl\biciunile comentariilor la obiect, superficialitatea analizelor critice, care dezam\gesc prin schematismul [i simplificarea lor, slujind cursului cuget\rii logice. Despre meritele propriu-zis culturale ale conduc\torului Junimii nu e cazul s\ mai pomenesc ceva. Trebuie doar s\ precizez c\ toate aceste atribute (pe care le-au mai avut [i al]ii) nu ar fi cânt\rit atât de mult în raport cu sistemul nostru de valori [i nu ar fi impresionat în m\sura în care au f\cut-o dac\ nu ar fi fost asociate cu alte câteva tr\s\turi care impun con[tiin]ei colective române[ti din pricini ce pot fi deduse. Este vorba de determinare, de credin]a luminoas\ în biruin]a binelui [i a adev\rului, de perfecta adaptare a gestului la gând [i mai ales, mai ales de consecven]\. La un loc, ele poart\ numele de caracter. Ca [i Kog\lniceanu, Maiorescu a avut un proiect pe care l-a îndeplinit punct cu punct, cu o consecven]\ care îl face un exponent al n\zuin]elor subcon[tientului nostru. 56

Iluziile literaturii române

E o statornicie care îl uime[te pe Lovinescu chiar atunci când se situa pe alt versant al gândirii : „În mijlocul fr\mânt\rilor comune tuturor epocilor de tranzi]ie, apari]ia lui T. Maiorescu izbe[te prin unitate : dup\ jum\tate de veac de activitate public\, el se men]ine înc\ în atitudinea de reac]iune împotriva procesului de forma]ie a culturii române manifestat\ din tinere]e cu o egal\ convingere [i chiar expresie, fenomen obi[nuit aiurea, dar rar [i unic, poate, într-o ]ar\ în care jum\tatea unei vie]i e dezmin]irea celeilalte (s.n.).” (Critice, ed. cit., p. 241) Descoperim în biografia lui o st\ruin]\ în execu]ie pe care o reg\sim doar de câteva ori în istoria noastr\ (la Eminescu, de pild\, în demersul ideologic [i în proiectul poetic). E vorba de acea neclintire, acea fidelitate fa]\ de propriile idei, acea temeinicie la care am visat mereu [i care se num\r\ printre aspira]iile noastre secrete, pentru c\ oricum î]i dore[ti ceea ce nu ai [i nu ai v\zut prea des în marginea noastr\ de lume alunecoas\ [i tic\lo[it\. Cu astfel de însu[iri, Titu Maiorescu a intrat temeinic [i în con[tiin]a publicului artistic, devenind un far de vremuri tulburi, spre care n\zuie[ti ori de câte ori te sim]i împresurat de cea]\. Centrul de greutate al personalit\]ii sale complexe, politice [i literare, a migrat încet-încet spre ceea ce [tim azi c\ reprezint\ el pentru elevi, studen]i [i litera]i. Cu o formul\ binar\, mitul lui a devenit, cu vremea, unul strict cultural, implicând îns\ [i o moral\ a culturii – care deriv\ din morala sa politic\. Evocat ast\zi mai curând cu sfial\ conven]ional\ la orele dedicate Junimii, Maiorescu a fost totu[i invocat cu fervoare de cel pu]in dou\ ori în istoria fenomenului literar românesc [i de fiecare dat\ când spiritul estetic s-a sim]it amenin]at. L-a luat în sprijin întâi Lovinescu atunci când mi[c\rile na]ionaliste eticiste (s\m\n\torismul, poporanismul, gândirismul ortodoxizant) au v\zut literatura ca pe un instrument util ideologiei [i au încercat s\ o arunce înapoi în supa primordial\ premaiorescian\. De la 1900 pân\ la Primul R\zboi Mondial, s\m\n\torismul, poporanismul, „curente” viguros ostile autonomismului estetic, zdruncinaser\ serios autoritatea lui Maiorescu. La chemarea lui Iorga [i a lui Ibr\ileanu (care duceau, în felul lor, mai departe tenden]ionismul gherist), mare parte din literatura român\ c\p\tase un ton militant, chinuindu-se s\ întrupeze principii ideologice (na]ionaliste [i sociale). Principiile autonomiste vor fi totu[i restabilite de E. Lovinescu [i de intelectualii de mare prestigiu care îi împ\rt\[eau opiniile (Tudor Vianu, Paul Zarifopol, Perpessicius, P. Constantinescu, {erban Cioculescu, Mihail Sebastian, G. C\linescu). Dar aceasta s-a întâmplat abia dup\ r\zboi, adic\ dup\ dou\ decenii de înfrunt\ri ideologice în 57

Eugen Negrici

care numele lui Titu Maiorescu a avut darul s\ adune o[tile risipite [i înfrico[ate. Tot la numele mitic al lui Maiorescu s-a recurs [i atunci când mi[carea tradi]ionalist-ortodoxizant\ ini]iat\ de Nichifor Crainic la Gândirea a fost pe punctul s\ devin\ atotputernic\, sprijinit\, cum era, de dreapta legionar\. Au sim]it nevoia s\ apeleze la numele lui Maiorescu [i s\ se regrupeze înd\r\tul autorit\]ii lui pân\ [i vechii adversari, urma[ii militantismului de sorginte gherist\ (Ralea, Suchianu, Ibr\ileanu), atunci când s-au sim]it sufoca]i sub presiunea for]elor obscurantiste de dreapta. Când for]ele obscurantiste de stânga au venit la putere în România ocupat\ de Armata Ro[ie, autonomismul estetic a primit o lovitur\ mortal\. Cu aura sa de p\rinte întemeietor, de c\l\uz\ [i legiuitor, Titu Maiorescu a devenit ]inta principal\ în atacul dezl\n]uit împotriva valorilor neamului. Scos din libr\rii, biblioteci [i programe [colare, denigrat constant [i acoperit de dejec]ii de criticii-procurori ai regimului, el a coborât în straturile latente ale con[tiin]ei. În vreme ce regimul devenea tiranic, sugrumând libertatea de crea]ie, în adâncuri, mitul s\u în vremelnic\ adormire î[i colecta energii noi, a[teptând ivirea unei fisuri. La începutul anilor ’60 ea s-a [i produs [i întregul, dificilul proces de înnoire care s-a pornit atunci, zdrobirea îns\[i a lan]urilor de fier ale „realismului socialist” au fost duse în numele ideilor maioresciene. Numele criticului a c\p\tat din nou rezonan]e eroice, contopindu-se în imaginea mitic\ a fondatorului unei noi ordini. {i, cum se întâmpl\ adesea (propor]iile mitiz\rii lui Eminescu stau m\rturie !), meritele lui Maiorescu (ca ale tuturor celor cu-anevoie-recupera]i) au crescut neostenit, de[i s-ar fi cuvenit circumscrise numai criticii culturale (el o numea critic\ general\), care avea în vedere c\l\uzirea spiritului public [i îndrumarea culturii. E[ti descump\nit s\ consta]i c\ [coala îi supraliciteaz\ [i ast\zi judec\]ile [i observa]iile (care doar întâmpl\tor sunt analitice), ignorând faptul c\ ele apar]in unui om al începuturilor. S-ar fi întâmplat oare a[a dac\ literatura român\ ar fi evoluat firesc ? Caracterul „embrionar” [i „neîndestul\tor” al criticii sale, remarcat de Lovinescu înc\ din 1915 (v. Critice), s-a profilat cu claritate dup\ ce înfloritoarea critic\ interbelic\ – exegetic\, impresionist\, perfect sincronizat\ – a dat un nou statut, modern, actului interpretativ. {i aceia dintre noi care au intrat, în anii ’60 (anii revan[ei esteticului [i ai suprema]iei valorii în sine a textului), în contact cu opera sa revenit\ în circuit pe un val de simpatie general\, au remarcat cu strângere de inim\ c\ judec\]ile m\surate [i ]inuta aulic\ a textelor sunt cam tot ce poate interesa. 58

Iluziile literaturii române

Cu toate acestea, de la jum\tatea anilor ’60 pân\ ast\zi, nu mai po]i descoperi în manuale [i exegeze nici o fraz\ minimalizatoare [i nici m\car una rece, exact-situativ\, în leg\tur\ cu analizele sale critice precare. Ele sunt citite [i citate cu un respect ipocrit, adic\ prin prisma presta]iei generale a autorului. Procesul recept\rii pare a se fi blocat [i, pentru mul]i ani, mitul consolidat [i reconsolidat al Legiuitorului ne va înrâuri percep]ia. Ne-a p\r\sit spiritul critic tocmai în fa]a operei celui c\ruia îi dator\m în]elegerea importan]ei lui. Dup\ un secol în care au avut loc dou\ tentative (dintre care una reu[it\) de ideologizare [i de lichidare a literaturii ca literatur\, suntem puternic ata[a]i de acest mit al omului providen]ial al culturii române. La începutul aceluia[i secol al XX-lea, când pu]ini i-ar fi prev\zut ororile, Lovinescu î[i putea permite s\ vad\ limpede [i s\ identifice, cu o precizie ce ni se pare azi brutal\, lipsa de apetit critic a marelui critic : „Posteritatea va r\mâne nedumerit\ dinaintea omului care, minte critic\ atât de limpede, a putut tr\i un sfert de veac al\turi de Alecsandri f\r\ s\-i fi studiat opera, al\turi de Eminescu pentru a-i închina câteva pagini literare de dreapt\ pre]uire, dar str\ine de problemele criticii moderne [i al\turi de Creang\ f\r\ s\-i fi consacrat o singur\ pagin\ ; care a putut p\stra aproape dou\zeci de ani manuscrisele lui Eminescu f\r\ a le fi b\nuit nu numai valoarea artistic\, dar nici însemn\tatea lor cultural\. Limitat la formele abstracte ale cuget\rii logice [i la cadrele culturii generale, Maiorescu nu s-a coborât la critica literar\.” (Critice, ed. cit., p. 248). * S-ar putea avansa ipoteza c\ astfel de p\rin]i întemeietori, oameni providen]iali, c\l\uze [i legiuitori apar doar la începutul (sau, mai bine zis, la sfâr[itul) unui ciclu cultural sau istoric. Nevoia de a urma pe cineva, de a se îmb\rb\ta prin prezen]a sau opinia cuiva [i de a sim]i deasupra umbra unei autorit\]i tutelare va fiin]a îns\ mereu, c\ci specia noastr\ – nu altfel decât aceea a primatelor – e f\cut\ s\ urmeze [i s\ se supun\. În una sau alta din perioadele istorice în care mecanismele selective func]ioneaz\ sub presiunea sentimentului nevoii de stabilitate [i siguran]\, [i alte personaje ale lumii culturale române[ti au fost percepute ca autorit\]i morale demne de a fi crezute [i urmate. Autoritate tutelar\ moral\ a avut NICOLAE IORGA pân\ la Primul R\zboi Mondial [i o vreme dup\ aceea. Erodat\, m\cinat\ în politic\ [i privit\, de la un moment dat, cu mefien]\ de o parte a elitei literare, personalitatea istoricului [i literatului nu a încetat s\ inti59

Eugen Negrici

mideze, s\ impun\ [i chiar s\ fascineze câteva categorii intelectuale, altfel majoritare. Cum se [tie, a fost socotit, de foarte devreme, un geniu precoce [i un adev\rat fenomen natural, stârnind, prin [tiin]a lui de carte, exalt\ri în lumea presei [i în mediul academic. Chiar mai repede decât Eminescu, [i el va fi declarat „luceaf\r genial în domeniul [tiin]ei”. Prestigiul interna]ional [i recunoa[terea forurilor [tiin]ifice din marile ]\ri ale lumii au înt\rit aceast\ percep]ie. Dintre celelalte însu[iri ale portretului canonic al „omului providen]ial” pe care le-am extras din biografiile lui Kog\lniceanu [i Maiorescu nu lipse[te voca]ia organizatoric\, Iorga fiind un prodigios întemeietor de institu]ii culturale, un fondator de reviste, publica]ii academice, [coli [i case de cultur\ române[ti în str\in\tate, un neîntrecut ini]iator de congrese [i reuniuni interna]ionale [i conferin]e na]ionale, mi[c\ri politice [i curente literare. Nici darul oratoriei nu e absent din re]et\. Fire[te, nu toate spiritele sub]iri ale vremii lui i-au gustat frazele interminabile întrerupte de paranteze interminabile. Ast\zi, ascultate de pe discuri, ele sunt mai curând dezam\gitoare (ca mai toate vocile celebre de actori [i oratori înregistrate atunci). Îns\, sarcasmul [i patosul mâniei stârnit din senin îl f\ceau imprevizibil [i atunci verbul s\u – spun contemporanii – c\p\ta o stranie incandescen]\ profetic\. Spre deosebire de Kog\lniceanu [i Maiorescu – retori rezonabili, decen]i, superiori ironici cel mult –, Nicolae Iorga p\rea s\ ]in\ deasupra capului tablele legii, preg\tit s\ anun]e în orice clip\ urgia ce va s\ vin\ asupra neamului s\u nerecunosc\tor. Colosal, vast, uria[, covâr[itor sunt cuvintele care vin adesea pe buzele celor ce l-au v\zut, citit sau audiat. 1400 de titluri de c\r]i, 25 000 de titluri de studii [i articole, sinteze generale, sinteze par]iale, culegeri de documente, prima istorie complet\ a literaturii române, 100 000 de scrisori, un num\r greu de precizat de discursuri, piese, versuri, note, evoc\ri, portrete, cuget\ri, însemn\ri de c\l\torie, traduceri. „Schimbând ceea ce e de schimbat, N. Iorga a jucat în cultura român\, în ultimele patru decenii, rolul lui Voltaire”, scria G. C\linescu în 1941. Trebuie s\ mai ad\ug\m c\ apari]ia lui impresionant\, capabil\ „s\ aplece frun]ile” (Mircea Eliade), a avut loc un pic cam târziu pe scena politic\ [i cultural\ româneasc\, unde spiritul critic prinsese r\d\cini. Încet-încet, s-au înmul]it vocile celor care au îndr\znit s\ amendeze postura lui de geniu totalitar [i consecin]ele ei. Dorin]a de a fi specialistul total care soarbe „apa tuturor” (G. C\linescu) [i nu las\ nimic neînceput l-au transformat într-un poligraf neobosit cu reu[ite geniale [i cu platitudini descalificante, cu un aparat critic 60

Iluziile literaturii române

adesea fictiv [i încropit cu o nep\sare suveran\ fa]\ de opinia contemporanilor. În pofida rezervelor de tot felul, a radicaliz\rii opiniilor potrivnice [i a decep]ionantei sale cariere politice care ar fi putut ruina orice mit, în lumea preo]ilor, a înv\]a]ilor, a litera]ilor p\[uni[ti – alc\tuind grosul [tiutorilor no[tri de carte –, Iorga a continuat s\ joace rolul marelui „dasc\l al neamului” c\ruia îi dator\m obedien]\. Abominabila crim\ de la Strejnic a fost resim]it\ ca un atentat mâr[av la fiin]a neamului. O parte din zidul de ap\rare al cet\]ii c\dea doborât dinl\untru, glasul care prevestea primejdiile amu]ise. Martiriul celui perceput de mul]i drept c\l\uz\ [i om providen]ial al na]iunii a reînc\rcat cu noi energii mitul, energii de care acesta va avea nevoie spre a rezista presiunii demolatoare a ideologiei comuniste. Pe toat\ perioada comunismului fundamentalist, mitul, trecut în [oapt\ de la p\rin]i la copii, s-a întremat pe întuneric, a[teptând ca bobul de grâu momentul reînvierii. Maculat\ constant [i ]inut\ sub obroc în vremea pogromului c\r]ii române[ti [i a vân\rii valorilor na]ionale, figura c\rturarului a fost redescoperit\ în anii ’60, când tencuielile ideologiei obscurantiste [i antina]ionale au c\zut de pe zidurile culturii noastre. Nicolae Iorga a avut atunci un al doilea moment de glorie [i, pentru un num\r de ani, s-a vorbit numai în termeni elogio[i despre opera lui. Fa]\ de el, ca [i fa]\ de to]i dificil – [i de curând – recupera]ii acelor ani ’60, critica a fost complezent\ [i prevenitoare. Limbajul vetust al poeziilor [i nesuferitul, nest\vilitul patos oratoric al pieselor n-au trezit sarcasmul [i nici m\car ironia casant\ pe care le provocaser\ alt\dat\ unui Arghezi sau Lovinescu. S-a insistat pe memorialistic\ – înc\ proasp\t\, pe publicistic\ – exaltând dragostea de ]ar\, pe evoc\rile [i portretiz\rile cuceritoare [i, în genere, pe m\re]ia ansamblului. Criteriile de valorizare s-au adaptat acestei atitudini favorabile, înaltei cote morale a omului providen]ial Iorga, a c\rui personalitate mitic\, eroic\, se cere doar evocat\ în termeni generali. Se confirm\, astfel, intui]ia lui C\linescu din 1941 : „Nicolae Iorga apare masiv privit de departe, prin num\rul uria[ de tomuri scrise [i prin multiplicitatea preocup\rilor. Totu[i, imensa oper\ e ocupat\ mai mult cu personalitatea [i omul va tr\i mai ales la modul eroilor din istorii [i în m\sura în care va fi evocat”. * În anumite circumstan]e politice, autoritate moral\ au c\p\tat [i alte personalit\]i literare de mai mic\ sau mai mare anvergur\. 61

Eugen Negrici

Uimitoare este cota de prestigiu atins\ în regimul comunist – furnizor de spaime – de unii dintre scriitorii no[tri ale c\ror biografii nu ofer\ prea multe argumente schimb\rilor radicale de optic\ de mai târziu. Numai anormalitatea unei societ\]i [i a unei literaturi ale c\ror sisteme de valori aflate sub presiunea ideologic\ nu reu[esc s\ se a[eze poate s\ explice asocierea, în imaginarul popular, a unor personaje ca Bogza, Jebeleanu, Macovescu, Stancu, Arghezi, Paler cu simbolurile verticalit\]ii (copacul în furtun\, farul, coloana). {i, înc\ o dat\, suntem tulbura]i de felul cum primejdia, golul istoric, o realitate patetic\ pot s\ împing\ în fa]\ un personaj, [i cum acest personaj devine expresia confuz\ a speran]elor noastre. Cum se [tie, TUDOR ARGHEZI nu a fost niciodat\ un ghid moral, un model de autoritate civic\ : Consistoriul îl exclude, în 1911, din cinul c\lug\resc ; se las\ subven]ionat de Al. Bogdan-Pite[ti [i apoi de al]ii, scriind pamflete la comand\ ; r\mâne în Bucure[tiul ocupat [i, finan]at de germani, public\ în oficiosul Bukarester Tageblatt, fiind condamnat, în 1919, la 5 ani de închisoare pentru colabora]ionism ; este gra]iat la interven]ia lui N. Iorga, pe care îl va ataca mai apoi cu agresivitate ; interzis 7 ani de comuni[ti, e retip\rit dup\ 1954, devenind repede poetul oficial decorat cu Ordinul Muncii, laureat al Premiului de Stat (1957), util propagandei [i legitimând, prin personalitatea lui, un regim represiv ; din oportunism, ]ine un discurs slugarnic la Kremlin [i public\ volume ilustrând teze marxiste sau oficiale (1907 – Peizaje, Cântare omului, Din drum) etc. etc. Cu toate acestea, în ultimii ani ai vie]ii sale, Arghezi a devenit un personaj respectabil [i nu exclusiv prin valoarea operei, ca pân\ atunci. Con[tiin]a colectiv\ l-a înc\rcat cu responsabilit\]i [i l-a închipuit ca pe un reazim moral al culturii noastre aflate la grea cump\n\. Venea dintr-un trecut literar aureolat [i jinduit, str\b\tuse infernul izol\rii [i înfomet\rii (1947-1954), era sacralizat prin legend\. Despre opera marelui poet, cei ce urmau atunci cursurile liceale [i cei intra]i la jum\tatea anilor ’50 în facult\]i de profil umanist nu aflau mai nimic de la orele de curs. Dar zvonurile, [oaptele, lecturile furi[e din volumele sc\pate din pogromul c\r]ii române[ti d\deau aur\ personajului. Câ]iva ani buni, a fost singurul scriitor important recuperat de partid. Care partid miza pe uria[ul efect propagandistic al gestului de clemen]\ [i umanism pe care îl comisese. Iar poetul, care nu era un novice în arta pertract\rilor [i a [antajului discret, a [tiut s\ stoarc\ toate avantajele cu putin]\, inclusiv pe acela de a interveni în derapajele ideologice [i de a modera, cu o vorb\ bine [i unde trebuie spus\, virulen]a înc\ prezent\ a fundamentali[tilor partidului. 62

Iluziile literaturii române

Scriitorii [i criticii de bun\-credin]\ ai vremii s-au uitat spre el ca spre un ghid [i un stâlp, stâlpul cel mare al unui edificiu care abia se reconstruia. De altfel, la începutul anilor ’50, [i în toat\ aceast\ tranzi]ie de la etapa stalinismului integral la aceea a liberaliz\rii diversioniste din anii ’60 ([i, de fapt, în întreaga perioad\ comunist\), s-a sim]it nevoia prezen]ei unor personalit\]i care s\ restabileasc\ încrederea în valorile permanen]ei [i în existen]a unui patrimoniu na]ional inalienabil. {i Tudor Arghezi era omul potrivit la momentul potrivit, adic\ acela în care prevaleaz\ nevoia de certitudine. Ca zid r\mas în picioare al unei case în ruin\, el a fost fortificat cu elogii [i ferit de cl\tin\ri [i eroziuni. Critica nu a emis decât exclama]ii admirative la fiecare dintre apari]iile sale editoriale, iar [coala a preluat imediat, ca materie de studiu, 1907 – Peizaje [i Cântare omului, construc]ii greoaie, teziste, palide ar\t\ri ale verbului arghezian. Pe scena literaturii s-a ]inut cont, pân\ la sfâr[itul vie]ii poetului, de oricare din replicile lui. A fost glorificat din pricini diferite [i de c\tre criticii de partid, [i de c\tre cei ce supravie]uiser\ taifunului comunist, [i de c\tre criticii tineri ce î[i croiau atunci destinul. Parcimoniosul [i mai curând retractilul Tudor Vianu se chinuie[te într-o carte din 1964 ( !), intitulat\ Arghezi, poet al Omului. „Cântare Omului” în cadrul literaturii comparate, s\ dea poemului noului Arghezi o m\re]ie pe care nu o are, ata[ându-l seriei marilor antropogonii universale. Se poate spune c\ un subcod al pio[eniei [i al respectului canonic a bruiat constant decodarea, reprimând orice atitudine critic\. Vreme de un deceniu, Arghezi a reprezentat pentru lumea literar\ româneasc\ în derut\ un substitut al autorit\]ii paterne. El a fost urmat, de-a lungul tulburatei istorii comuniste, de al]ii care, episodic, au jucat, mai r\u sau mai bine, ceea ce mitografii numesc „rolul tat\lui reg\sit (sau reîncarnat)”. * Prea pu]ini sunt dispu[i ast\zi s\ cread\ sau s\-[i aminteasc\, dar a existat, dup\ moartea lui Arghezi, un scurt episod în care discretul poet ALEXANDRU PHILIPPIDE a jucat, f\r\ voia lui, rolul de ghid moral [i director de con[tiin]\. Prin felul s\u de a fi sobru, rezervat [i prin op]iunea declarat\ pentru perfec]iunea formal\, pentru marile valori ale trecutului [i, în genere, pentru tot ceea ce dureaz\ [i se impune ca fundamental, imperturbabilul Al. Philippide a întruchipat, pentru câ]iva ani, ideea de rigoare [i de stabilitate. A insuflat – prin gravitate [i seriozitate – respect [i a fost asociat, în imaginarul contemporanilor, solidit\]ii clasice. 63

Eugen Negrici

Într-un anume fel, un astfel de spirit conservator, adept al „c\ii de mijloc”, adversar al experimentelor [i improviza]iilor artei moderne, dar nu unul primitiv, convenea [i regimului aflat în prim efort de legitimare [i care nu de salturi la antipozi avea nevoie spre a-[i proba dorin]a de schimbare. S\ ne amintim c\ însu[i programul de „valorificare a mo[tenirii culturale” început de la jum\tatea anilor ’50 lua în considerare doar operele canonice ale literaturii Occidentului [i marile crea]ii române[ti clasice. Al. Philippide nu se l\sase purtat de valul înspumat al poeziei de partid [i nu se compromisese iremediabil imediat dup\ 1948. Avea, cu alte cuvinte, atuurile unui scriitor de mare prestan]\, condamnat s\ intre în manuale : trecut onorabil, cumin]enie stilistic\, un tip de creativitate moderat\ (nici platitudine narativ\ realist-socialist\, nici obscuritate modernist\). Poezia lui d\ satisfac]ii profesorilor de elit\ [i, deopotriv\, elevilor lor silitori : e un teren de vehiculare a no]iunilor culturale [i a motivelor literare de tot felul (care pun în mi[care ma[ina comparativismului doct) ; concretizeaz\ abstrac]iuni [i dezvolt\ teme de mare noble]e ; exploateaz\ motivul romantic al c\l\toriei imaginare, alternând peisaje [i secven]e istorice stilizate [i comentate filozofic, într-o sintax\ curat\ ; con]ine o epic\ relatabil\ [i parabole ce pot fi limpezite în clas\. }inuta de gal\ pe care o sugereaz\ ansamblul crea]iei sale l-a împins în galeria personajelor cu autoritate moral\, iar teoriile lui, de bun-sim] estetic [i formulate elegant, au fost adjudecate de [coal\ (ca [i autorul lor, r\mas în manuale pân\ de curând). S-a instaurat un soi de consens [i, din moment ce [coala i-a dat în program\ un loc de mare scriitor, îi va fi greu criticului s\ strige c\ regele e gol : declama]ie searb\d\, narativitate c\znit\ [i previzibil\ în ciuda mantiei ]esute din motive celebre, absen]a unui real sim] al grandiosului, neputin]a de a sc\pa din când în când h\]urile. * În cazul lui Arghezi [i, întrucâtva, [i în cazul lui Philippide – deveni]i, într-un moment al vie]ii lor [i al vie]ii noastre literare de dup\ 1955, modele de respectabilitate [i de autoritate moral\ (amintind de tipul Gravitas) –, tendin]a de eroizare a fost la început spontan\, spre a fi, mai apoi, înt\rit\ de autorit\]i prin manipulare voluntar\. Ca o prob\ de bizarerie, exist\ în imprevizibila noastr\ literatur\ câ]iva scriitori care, profitând de confuziile provocate de rapidele, brutalele modific\ri ale barometrului politic, [i-au putut alc\tui un nou chip moral [i, prin câteva ingenioase puneri în scen\, au izbutit s\ se relegendeze în ochii opiniei publice. 64

Iluziile literaturii române

Este situa]ia lui GEO BOGZA, dar [i a altor „directori de con[tiin]\” ai anilor ’70 [i ’80. El face parte din marele lot al scriitorilor care, din oportunism [i pentru privilegii administrative, au slujit cu temei politicii antina]ionale [i criminale a PMR, în cea mai detestabil\ perioad\ a evolu]iei lui ca partid conduc\tor. Înainte de r\zboi, versificase închipuiri aberante, insanit\]i [i enormit\]i sexuale de liceist, sub impulsul juvenil de epatare „în negativ” ; scrisese, mai apoi, atroce, negre reportaje sociale care, împreun\ cu micile fi]e iconoclaste [i cu gesturile de frond\ antiburghez\, l-au împins în grupul avangardi[tilor. Prin ei s-a legitimat ca antifascist, spre a putea fi mai lesne asimilat de noua putere. Nu s-a l\sat, precum mul]i al]ii, doar înregimentat. A vrut s\ se [tie a[ezat confortabil în noua ierarhie oficial\ a literaturii de partid [i pentru asta nu a pregetat s\ ac]ioneze ca un stalinist militant [i un propagandist al politicii de sovietizare a României : conving\tor, talentat, influent. C\r]ile de reportaje publicate pân\ în 1956 (Începutul epopeii, 1950 ; Por]ile m\re]iei, 1951 ; Meridiane sovietice, 1953 ; Tablou geografic, 1954 etc.) introduc informa]ia distorsionat\ ideologic în mecanismul compensator al retoricii magnific\rii. Gra]ie mitului s\u de Om al Cet\]ii, aceste c\r]i au f\cut [coal\. Din ele, reporterii de duzin\ de atunci [i de mai târziu au înv\]at adev\rul simplu [i profitabil c\ totul, într-un regim totalitar, poate fi mistificat : servindu-te de câteva condimente expresive [i cu pu]in\ abilitate „liric\”, po]i a[eza aureola m\re]iei oric\rui fapt m\runt, oric\rui personaj nevolnic [i chiar unei tic\lo[ii. Schimb\rile politice de dup\ 1956 [i mai ales acelea, radicale, de dup\ 1964 îl oblig\ pe Geo Bogza la pruden]\ [i la retu[uri strategice. Î[i republic\ în volume retrospective textele lui interbelice de mare efect (cele care dibuiau sublimul ascuns în cotloanele mizeriei umane). Din când în când comite, pentru publicul cultivat, gesturi simbolice, teatrale, de efect imediat. Încearc\ – f\r\ mare succes – capacitarea noului conduc\tor, prea preocupat, îns\, acesta, de cur\]area terenului, de eliminarea vechilor lideri prosovietici [i de consolidarea puterii absolute. {i care [i juca pe cartea antisovietismului. Dar a venit [i anul 1971, minunatul an f\r\ de care multe din carierele vedetelor literaturii anilor ’50 ar fi r\mas încenu[ate. E important de amintit c\ cele mai multe recondi]ion\ri morale, relegitim\rile lichelelor din anii stalinismului integral s-au produs în anii ’70 [i ’80, pe fondul decep]iei suferite de societatea româneasc\ odat\ cu declan[area „minirevolu]iei culturale” ceau[iste [i cu ivirea sentimentului, n\sc\tor de mituri, al unei primejdii politice grave. În unele din tabletele publicate de Bogza în Contemporanul, cititorilor li se pare c\ întrev\d, prin ce]urile limbajului esopic, gesturi de 65

Eugen Negrici

mare demnitate, lu\ri de atitudine în diverse chestiuni sociale [i politice iritante [i c\ o con[tiin]\ cet\]eneasc\ e decis\ s\ vegheze destinul acestei ]\ri. Selectate, în 1974, în volumul cu un titlu (Paznic de far) care induce analogia, ele îi procur\ conformistului deceniului stalinist un capital de credibilitate enorm. Discursurile teribile din [edin]ele Uniunii împotriva unor personaje expirate (cum era Beniuc), punerea în mi[care a extraordinarului s\u mecanism retoric cu orice prilej vor fi înt\rite printr-un num\r de gesturi solemne care sugereaz\ onestitatea, grija colegial\, stima pentru valorile na]ionale (organizarea de pelerinaje [i descinderi cu flori, protec]ia oferit\ unor neferici]i, cultivarea celor pe nedrept uita]i, semnarea cu fast a unor proteste inofensive). Gra]ie presupusului s\u trecut de om de stânga, nu se simte periclitat [i î[i poate permite s\ fie mai sonor când al]ii vorbesc în surdin\. Imaginea scriitorului continu\ s\ se retu[eze într-un orizont de a[tept\ri specific „epocii de aur”. Chiar scrise în alte circumstan]e – propice revoltei anarhice –, un num\r considerabil de texte din volumul retrospectiv Orion (1978) sunt socotite trimiteri la erorile lui Nicolae Ceau[escu. Îns\ mai ales angajarea direct\ [i vizibil\ în demascarea public\ a plagiatului lui Eugen Barbu – om al lui Ceau[escu [i al Securit\]ii [i delator oribil al scriitorilor importan]i ai ]\rii – i-a conferit lui Geo Bogza aureola prestan]ei morale absolute. Acest gest de discreditare indirect\ a unei conduceri abuzive va inaugura seria actelor de bravur\ politic\ a scriitorilor români, care – dup\ o vorb\ a lui F\nu[ Neagu – î[i iau curajul s\ dea palme lui Ceau[escu pe obrazul oamenilor lui. Nu încet\m s\ ne mir\m cât de pervertit\ ajunsese societatea româneasc\ [i cât\ nevoie de autoritate avea în acele vremuri tulburi, dac\ un oportunist de talent, apt s\ schimbe op]iunile f\r\ regrete retrospective, ca Bogza, a fost mitizat, creditat cu toate atributele seriozit\]ii [i moralit\]ii solemne, devenind, pentru mult timp, ceea ce se autosugestionase a fi : Paznic de far. Nimbul nu se va stinge nici dup\ Revolu]ie, lumina lui perturbând receptarea [i interzicând obiec]iile. În absen]a ini]ierii, în lumea literelor, a unui proces veritabil de „revizuire critic\”, Dic]ionarul general al literaturii române (ca [i manualele de liceu, de altfel) ofer\ un repertoriu de exclama]ii entuziaste [i colec]ii de superlative : „Bogza r\mâne pretutindeni un liric profund, un poet modern tulbur\tor care î[i extrage inspira]ia din medita]ia continu\ [i pasionat\ asupra condi]iei omului contemporan...” ; „În tot ce scrie, el are capacitatea de a se în\l]a la gestul solemn, de a g\si tonul patetic, de a uimi prin simbolistica sublimat\ a experien]ei anodine [i, uneori, 66

Iluziile literaturii române

chiar de a descoperi sensul tragic al existen]ei umane într-o lume profan\, care tr\ie[te doar în prezentul imediat” ; „Prin aceste proze poetice, B. este la noi creatorul reportajului literar, gen în care a fost adesea imitat, niciodat\ îns\ egalat... Scriitorul a pus în ele toat\ personalitatea sa solemn\ [i patetic\, ve[nic uimit\ [i sensibil\ la «frumuse]e [i grandoare», aplecat deasupra realit\]ii imediate, dar perceput\ din «perspectiva lui Sirius», p\[ind prin mizeria lumii înconjur\toare, dar cu capul în cerurile sublime”. Ploaia de elogii din dic]ionar (care s-ar cuveni s\ aib\ o anume decen]\ stilistic\...) reflect\ ploaia de elogii din majoritatea studiilor critice. Se bucur\ de laude sufocante nu numai Cartea Oltului, „capodopera sa, carte unic\ în literatura noastr\”, ci [i Meridiane Sovietice (1953), „relatare însufle]it\ a unei c\l\torii pe o sut\ de meridiane”, carte „menit\ mai cu seam\ s\ confere un relief simbolic prezentului, temele recurente contrapunctic fiind timpul m\surat «solemn [i grav» din turnul Spaski al Kremlinului [i c\l\toria cor\biilor pe marile fluvii [i m\ri, de la argonau]i pân\ la vasul «Aurora»”. Admira]ia care pân\ ast\zi o poart\ unii intelectuali români patriarhului Bogza, „stilistului de geniu”, „con[tiin]ei cet\]ene[ti” superioare, „veritabilului reper moral”, „cu for]\ de penetrare considerabil\” [i „de temut”, arat\ cum se autosugestioneaz\ critica noastr\ [i cât de u[or pot fi înnobilate cariere [i în\l]ate statui în vremurile în care ai nevoie de ele. * Un privilegiat al posturii de „director de opinie” [i de „om al cet\]ii” a fost [i OCTAVIAN PALER, personaj care, pân\ în 1983, a avut o carier\ de activist cultural de rang înalt : între 1949 [i 1964, redactor, [ef de sec]ie, corespondent special, redactor-[ef adjunct la Radiodifuziunea Român\ [i apoi la Radioteleviziune, corespondent Agerpress la Roma (1964), vicepre[edinte al Radiodifuziunii [i director general al Televiziunii Române (1965-1968), redactor-[ef al României Libere (1970-1983), membru supleant al C.C. al P.C.R. (1974-1978), deputat în M.A.N. (1978-1982). Este important de [tiut cum s-a întâmplat ca un „element de încredere” al regimului s\ devin\ foarte repede, aproape simultan cu demiterea lui de la conducerea celui de-al doilea ziar al României socialiste (1983), un „rezistent”, un factor de coagulare a împotrivirii scriitorilor la presiunea ideologic\, un om al c\rui cuvânt a început s\ conteze. Debarcarea de la conducerea unui ziar de partid ar fi putut fi taxat\ drept o simpl\ manevr\ din categoria rota]iei ceau[iste de cadre [i nici unul din cei care f\ceau opinia în ]ar\ nu ar fi v\zut 67

Eugen Negrici

în scriitor o victim\ a regimului dac\ acesta ar fi fost un simplu executant al lui. Mult\ lume p\rea s\ [tie c\ Octavian Paler profitase de fiecare moment de deschidere, atât din vremea liberaliz\rii diversioniste a anilor ’60, cât [i de mai târziu, pentru a încerca s\ promoveze profesionismul [i cultura în dou\ institu]ii partinice cu rol strict propagandistic (cum erau televiziunea [i presa). Din m\rturiile celor care au produs, la moartea scriitorului, [i fraze neconven]ionale, rezult\ c\ a deschis, în paginile României libere, rubrici speciale, „insule de libertate” [i c\ s-a b\tut cu cenzura pentru fiecare din articolele scrise de cei câ]iva oameni de atitudine, tolera]i cu greu de un regim în agonie. Nu modestele versuri de debut, ci c\r]ile lui de impresii de c\l\torie (Drumuri prin memorie. Egipt, Grecia, 1972 [i Drumuri prin memorie. Italia, 1974) îi creaser\ un public : un num\r relativ mare de cititori avizi de cunoa[terea, fie [i prin procur\, a unor meleaguri greu accesibile în comunism [i impresiona]i de cultura etalat\ eseistic de c\l\torul cult. Cam din aceea[i categorie de cititori impresionabili se va alc\tui mereu publicul s\u, numai c\ num\rul lor va cre[te vizibil în anii ’80 [i exponen]ial dup\ Revolu]ie. Admiratori trebuie s\ fi avut [i printre oamenii aparatului de partid de nou\ genera]ie, a c\ror brum\ de cultur\, achizi]ionat\ cu timpul din rubrica sportiv\ a lui F\nu[ Neagu, le permitea s\ se lase uimi]i de cât de înv\]at e „tovar\[ul” [i cât de precis [i coerent se exprim\. R\sunetul intelectual al formul\rilor lui împ\nate cu citate din Ortega y Gasset [i Albert Camus [i atât de diferite de cele cu sunet de lemn din Scînteia îi cople[ea, îi intimida. A venit, apoi, vremea eseurilor morale, prefigurate, de altfel, în extensiile filozofice, în confesiunile [i impresiile expandate ale voiajorului convertit la cugetare. C\r]i precum Mitologii subiective (1975), Ap\rarea lui Galilei. „Dialog despre pruden]\ [i iubire” (1978), Scrisori imaginare (1979) [i, în genere, cam tot ce va mai publica Paler tr\deaz\ un interes obsesiv pentru marile întreb\ri ale omului [i marile teme ale destinului, acelea[i care i-au ispitit [i pe Camus, Unamuno, Ortega y Gasset – deveni]i parteneri statornici de dialog [i, fire[te, egali. În jurul temei – nevralgice pentru un regim comunist – a adev\rului [i a libert\]ii de a-l spune, graviteaz\ cele mai multe texte [i ori de unde ar pleca [i ori pe unde ar r\t\ci în peregrin\rile lui, autorul se pomene[te tot în fa]a lor. {i, de fapt, în fa]a lui [i a problemelor celui supravegheat de Inchizi]ia partidului-stat. Galileo Galilei (chinuit de întrebarea dac\ merit\ s\ mori pentru adev\r) [i Don Quijote (menit s\ se bat\ solitar pentru ideile lui înalt morale într-o lume mocirloas\ care nu mai crede în iluzii) sunt eroii ale[i s\-l reprezinte [i care pân\ la urm\ îl vor [i reprezenta. Pe ei îi 68

Iluziile literaturii române

caut\ în c\l\torii [i în orice carte parcurs\, spre ei evadeaz\ mereu, p\r\sind splendoarea peisajelor mediteraneene, spre ei se r\suce[te din oricare punct al nara]iunii. {i, numai spre a-i putea, înc\ o dat\, evoca [i readuce în lumina discursului filozofic, va inventa alte [i alte scenarii-pretext. Nu este atât de important [i nici neobi[nuit pentru un scriitor ca, printr-un fenomen de autosugestie, s\ ajung\ s\ se identifice cu personajele sale-idei [i masca s\ p\trund\ în carne, devenind natur\. Important e s\ în]elegem mecanismul prin care cititorii au validat acest transfer [i l-au asociat pe Paler îns\[i ideii de autoritate moral\, v\zând în el Omul de straj\ la por]ile Cet\]ii, gata s\ moar\ pentru Adev\r [i Libertate. În afar\ de obsesivul ata[ament intelectual fa]\ de marile probleme ale „condi]iei umane”, ce ar mai fi putut contribui la validarea pozei [i la consolidarea mitului ? În felul s\u de a fi în public [i în via]\, ceva îl f\cea conving\tor. P\rea inflexibil, vehement, lipsit de umor, ve[nic încordat, t\ios [i grav, înjugat f\r\ întoarcere la carul de foc al Ideii. Prin stilul acesta neostenit testamentar, de o aristocratic\ inadecvare, devenise, în ochii multora, tot ce poate fi mai departe de u[ur\tatea, de inconsecven]a [i labilitatea „balcanic\” cu care românii în[i[i (printr-un fenomen de adop]ie identitar\) au început s\ cread\ c\ trebuie s\ fie asocia]i. Impun\tor prin precizie [i exactitate era [i când vorbea ([i vorbea bine, pentru o vreme în care oratoria era în suferin]\) în fraze totdeauna r\spicate, puternice, grele, oricât de inconsistent\ [i minor\ ar fi fost problema în discu]ie. Cu aceea[i solemnitate oracular\ [i cu aceea[i rigoare impersonal\ angaja rela]ia Omului cu Istoria, dar [i chestiunile curente ale Uniunii Scriitorilor. Genul lui de discurs l\sa s\ se aud\ uruitul marilor ro]i de fier ale logicii ; oratorul nu era elocvent – prin artificii [i jerbe asociative –, ci pur [i simplu concludent, prin sugestia de caden]\ infailibil\ spre adev\r. Ceea ce, la o specie alunecoas\ de juc\tori de alba-neagra, impune. Ne putem, astfel, explica de ce [i cum a fost asociat scriitorul ideii de autoritate moral\. Am zice chiar c\ era d\ruit cu mai multe calit\]i decât ar fi fost nevoie spre a da na[tere unei proiec]ii mitice, spre a fi ales s\ reprezinte, în imaginar, ceea ce mitografii numesc tipul Gravitas. Acel sfâr[it de veac ceau[ist, unde totul amintea de ruin\ [i destr\mare, a fost un timp al a[tept\rii. Pân\ [i micile gesturi de demnitate elementar\ care evocau o atitudine „neconform\”, inaderen]a (chiar neînso]it\ de nimic altceva) fa]\ de o „solu]ie” dictat\, sugerarea – nu [i p\strarea – pozi]iei verticale puteau s\ atrag\ un capital moral nem\surat. Magnificarea lui Paler a fost, ca [i a altor „rezisten]i” din aceast\ specie, o fatalitate. 69

Eugen Negrici

Criticii de prim\ linie (de la Bucure[ti, seconda]i de cei de la Paris) nu au precupe]it elogiile, de[i îmi este cu neputin]\ s\ cred c\ nu au remarcat schematismul funciar [i previzibilitatea unui demers eseistic „în oglind\”. El are nevoie totdeauna de lumina altcuiva spre a se pune în mi[care [i, din pricina acestei dependen]e, se transform\ în c\ut\tor obstinat de noi pretexte de completare, corectare, adaptare [i parafrazare de fraze celebre. Înclina]ia silogistic\ îl face dezesperant de st\ruitor ; generaliz\rile, defini]iile, concentr\rile aforistice spre care crede c\ trebuie, din când în când, s\ împing\ argumenta]ia, îi deconspir\ neputin]a cristaliz\rii – chiar dac\ elegan]a stilistic\ alung\ repede senza]ia lipsei de gra]ie. Romanele pe care se simte obligat s\ le scrie, spre a-[i rotunji destinul (Via]a pe un peron, 1981 ; Un om norocos, 1984), au structuri parabolice. Ele adun\ ecouri livre[ti recognoscibile [i vagi aluzii la problemele unui univers închis, totalitar. Lipsite de gratuitate, nara]iunea [i personajele ei las\ aceea[i impresie de pretext pentru alunecarea în generaliz\ri [i formul\ri eseistice (care au dat, totu[i, satisfac]ie unei categorii de cititori). Octavian Paler a avut întotdeauna cititorii lui entuzia[ti, m\guli]i de împrejurarea c\, prin lectur\, particip\ la un eveniment excep]ional : de ordin intelectual (prin momentul de inteligen]\ pe care îl tr\iesc) [i, în aceea[i m\sur\, de ordin înalt-moral (ca partener al unui Om al Cet\]ii). Personalitatea lui Paler a avut asupra lor exact acela[i efect pe care l-au avut asupra lui marile figuri intelectuale ale secolului XX, închipuite ca partener de dialog. „Oamenii cu adev\rat extraordinari – scria Mark Twain despre puterea iluzion\rii – te fac s\ sim]i ca [i cum [i tu ai putea fi extraordinar.”

Prin]i geniali, purt\tori de tor]e, f\clii na]ionale MIHAI EMINESCU În ultimul deceniu s-a pus [i s-a repus în discu]ie mitul lui Eminescu, iar num\rul [i încrâncenarea interven]iilor (chiar [i a celor demolatoare) arat\ c\ marele poet nu s-a l\sat înc\ a[ezat între filele istoriei literaturii secolului al XIX-lea, spre a ilustra capitolul romanticilor târzii. Ca s\ în]elegem, în toat\ amploarea ei, for]a acestui mit, e instructiv s\ ne întoarcem pu]in la etapa misterioas\ a constituirii lui. Mihai Zamfir (Din secolul romantic) o plaseaz\ între moartea poetului [i dispari]ia, în jurul Primului R\zboi Mondial, a contemporanilor 70

Iluziile literaturii române

s\i. Atunci, de-abia, Eminescu iese din cercul restrâns al ini]ia]ilor întru poezie, c\utându-[i un loc privilegiat în con[tiin]a public\ (adic\ [i în lumea cititorilor semiinforma]i). Figura concret\ a poetului [i gazetarului, mai ales a gazetarului, se [terge încet-încet din memorie [i, în locul ei, apare str\lucitor, chipul nimbat al tân\rului geniu. Configurarea mitului romantic al tân\rului geniu (Das Jünge Genie, în formula lui Schopenhauer), despre care s-a pronun]at [i Mircea Eliade, anun]a p\r\sirea „duratei profane” [i integrarea scriitorului în timpul primordial, în universul transfenomenal. Cele mai multe din condi]iile întemeierii mitului au fost îndeplinite [i de Eminescu. Tr\s\turile modelului exemplar (sintez\ a vie]ii unor Novalis, Kleist, Hoffmann, Holderlin) sunt parc\ extrase din biografia autorului Luceaf\rului : imagine fizic\ angelic\, via]\ scurt\ cu final dramatic (pe care soarta o rezerv\ numai unui geniu), universalitate, proteism, lipsa succesului social, o iubire extraordinar\ pentru o fiin]\ care se cuvine s\ moar\ în acela[i an. Erau, a[adar, toate [ansele ca romanticul român s\ fie privit ca o personalitate cu atributele geniului disp\rut în plin\ putere creatoare. Dar, ca de regul\ în astfel de cazuri, punerea în lumin\ a unei asemenea noi imagini a avut nevoie de puterea persuasiv\ a cuvântului. Un rol însemnat în insinuarea [i în statornicirea în imaginarul colectiv românesc a chipului înr\mat în mit al tân\rului geniu l-au avut portretele f\cute poetului de Titu Maiorescu (Prefa]a din 1889) [i de I.L. Caragiale (În Nirvana), personalit\]i de mare autoritate, ale c\ror fraze, citite cu sfin]enie de genera]ii întregi de elevi, s-au întip\rit adânc. Deschid o parantez\. Nu se poate ignora nici puterea generatoare de analogii care zace în plasma poetic\ a Luceaf\rului, cel mai cunoscut poem eminescian. Textul a produs exalt\ri în lumea [colii [i a sporit iubirea pentru poet prin tulburarea pe care o stârne[te mistica operei însemnate de destin, ivite din „presentimentul dezastrului apropiat” (Tudor Vianu). Gândirea analogic\ popular\ a v\zut în Luceaf\rul o alegorie purt\toare de semnifica]ii etice a vie]ii poetului însu[i. Mi[c\tor, înduio[\tor mai ales pentru sufletele sensibile – care nu vor fi niciodat\ în minoritate – este ceea ce ]ine chiar de anecdota biografic\ (repudiat\ de spiritele estetizante precum I. Negoi]escu). De ce ? Pur [i simplu pentru c\, fiind mai uman\, mai la îndemân\, pe aceasta o po]i despica [i pune în ecua]ie „dilematic\”, o po]i preschimba în spectacol, ]i-o po]i „înf\]i[a”. Din diverse motive ce ]in de istoria poeziei, exist\ [i va exista mereu o confuzie între eul empiric [i eul poetic [i „protagonistul” poematic va coincide, de regul\, în mintea cititorului, cu persoana 71

Eugen Negrici

autorului. {i, orice am face, nu vom putea interzice acestui tip comun de cititor s\ [i-l închipuie pe însu[i Eminescu drept întruparea unei fiin]e coborâte din alte lumi, de o splendoare str\fulger\toare. A[a se explic\, desigur, prezen]a st\ruitoare, [i nu numai în lumea [colii, a formulei sacramentale „luceaf\rul poeziei române[ti” – cu care se deschid toate [edin]ele de comemorare, emisiunile tv, lec]iile de limba român\ [i cam tot ce se întreprinde în numele poetului. Au venit, apoi, indimenticabilele, vibrantele fraze c\linesciene, încuibate [i ele, repede [i temeinic, în psyché-ul colectiv : „Astfel se stinse în al optulea lustru de via]\ cel mai mare poet pe care l-a ivit [i-l va ivi vreodat\, poate, p\mântul românesc. Ape vor seca în albie [i peste locul îngrop\rii sale va r\s\ri p\dure sau cetate, [i câte-o stea va ve[teji spre cer, în dep\rt\ri, pân\ când acest p\mânt s\-[i strâng\ toate sevele [i s\ le ridice în ]eava sub]ire a altui crin de t\ria parfumurilor sale (s.n.)”. Capabile s\ reverbereze intens, astfel de formul\ri r\scolitoare, percepute ca apar]inând celui mai mare critic român, el însu[i genial, au adus o component\ nou\ mitului. Eminescu este acum nu numai geniul vremelnic descins pe acest p\mânt, ci [i tot ce au avut [i vor avea vreodat\ românii mai bun de oferit lumii. În consecin]\, este irepetabil, „poet nepereche” [i „poet na]ional” (în formul\rile lui G. C\linescu, devenite cli[ee [colare, reluate [i ast\zi înc\, exasperant de des [i în orice împrejurare). Sunt indicii c\ mitul lui Eminescu ar fi intrat într-un treptat [i firesc proces de eroziune dac\ societatea româneasc\ ar fi evoluat normal [i dac\, odat\ cu bol[evizarea culturii, în anii ’50, nu ar fi intrat în ac]iune factorul iner]iei canonice. Psihoza fortific\rii idolilor în vremuri de primejdie a înghe]at cursul recept\rii [i a reînc\rcat cu energie mitul pentru mul]i ani. Împreun\ cu al]i scriitori (Lucian Blaga, Ion Barbu, Vasile Voiculescu etc.), poetul – care fusese pe punctul s\ fie eliminat din programele [colare imediat dup\ 1948 [i care era tolerat doar cu poezia de tematic\ social\ – a c\p\tat statutul de zeu pierdut [i reg\sit. Început la sfâr[itul anilor ’50, procesul recuper\rii larilor, a p\zitorilor „Cet\]ii asediate”, i-a pus pe locuitorii acesteia într-o statornic\ postur\ pios admirativ\. Din pricina avântului pe care l-a luat idealizarea [i a unor circumstan]e socio-politice particulare, pe nesim]ite, mitul a p\r\sit zona, precis delimitat\, a literaturii na]ionale [i a c\p\tat conota]ii etice [i politice. De la un moment dat, Eminescu nu a mai fost doar poetul na]ional, poetul nepereche, ci [i modelul spiritual la care merit\ s\ aspiri în vremuri de marasm, de descurajare, de apatie generalizat\, în vremuri de supravie]uire prin compromis [i maculare. 72

Iluziile literaturii române

La sfâr[itul comunismului ceau[ist, canonizarea poetului – preg\tit\ de adoptarea lui ca model moral – era, în linii mari, des\vâr[it\, c\ci, în ochii multora, el nu mai era doar un geniu, un tân\r zeu descins printre noi, ci un sfânt, sfântul pe care îl sl\ve[ti f\r\ încetare [i pe care pui beteala [i florile artificiale ale adora]iei cotidiene. }inem la el ca la ceea ce s-ar cuveni s\ avem mai bun în noi : ne indic\ un standing estetic [i etic de la care ]i-e ru[ine s\ cobori [i la care e bine s\ n\zuie[ti. S\ nu mai vorbim despre ceea ce a reprezentat [i ce reprezint\ poetul pentru popula]ia româneasc\ din afara grani]elor – unde numele Eminescu a ajuns s\ fie simbol identitar [i strig\t de îmb\rb\tare [i de lupt\. * Devenit, în ultima jum\tate a secolului al XX-lea, o legend\ na]ional\ [i un mit, Eminescu a ie[it, cum spuneam, din timpul profan. În aceast\ împrejurare special\, nu avem de-a face cu atitudinea care înso]e[te, de regul\, statornicirea, în con[tiin]a colectiv\, a unui mit [i pe care o ilustreaz\, de pild\, receptarea lui Maiorescu sau a lui Iorga : încremenirea în respect. Un grad înalt de surescitare caracterizeaz\ aproape orice încercare de abordare a statutului artistic al poetului, orice apropiere de v\paia pe care o degaj\ personalitatea lui. Sunt curente cazurile de tabuizare agresiv\ [i de delira]ie la geniu, mai cu seam\ imediat dup\ 1989, când toate pornirile inhibate, toate tendin]ele [i aspira]iile reale ale con[tiin]ei colective s-au putut dezl\n]ui f\r\ re]ineri [i f\r\ cenzur\. {coala a dat, ca de obicei, tonul [i l-a [i ridicat, iar felul cum decurgeau lec]iile despre Eminescu, sub ploaia superlativelor, se r\sfrângea adesea asupra r\spunsurilor la examene. * Reproduc aici un articol publicat în România literar\ (nr. 40/ 1995) imediat dup\ examenul de admitere la Facultatea de Litere a Universit\]ii Bucure[ti. El d\ m\sura cotei atinse în acei ani de procesul mitiz\rii. Într-un fel, ea [i explic\ reac]iile furioase [i verdictele nedrepte ale tinerilor scriitori consemnate în faimosul num\r 265/1998 al revistei Dilema : Examenul din acest an de la Litere a dovedit, cum b\nuiam, c\ orice subiect care se refer\ la un aspect sau altul al operei lui Eminescu deschide un teren nem\rginit flec\relilor [i gugum\niilor înaripate [i confirm\, cu asupra de m\sur\, n\ravul l\ud\ro[eniei na]ionale. 73

Eugen Negrici

Dou\ treimi din teze î[i fac un titlu de glorie din a rosti m\car o dat\, dac\ nu de la început, m\car undeva, pe traseu – formula magic\ «luceaf\rul poeziei române[ti», care pare a asigura standardul lucr\rii [i a juca rolul unui miraculos paspartu interpretativ. De regul\, corectorii nici nu mai iau în seam\ cli[eul acesta – devenit prenume sau, m\ rog, apelativ voievodal, [i nici cuvântul capodoper\, repetat de câteva mii de ori în teancul de teze care le revine. Încuraja]i de frazele apoteotice, înfocate ale unor critici de prestigiu, dilatate, nu de pu]ine ori, cu enormit\]i personale de c\tre obscurii autori de „comentarii” [i, uneori, de manuale, incita]i de „cuvintele mari” debitate de te miri cine la „ac]iunile” protocolare „de tr\ire [i sim]ire româneasc\” organizate împreun\ cu sfe[taniile de rigoare, în mai toate ogr\zile ]\rii, candida]ii se simt tenta]i „s\-[i aduc\ aportul” mai ales spre finalul totdeauna magnific al tezei. Sunt parafraze la ceea ce s-a mai scris, dar [i contribu]ii, când timide, când viguroase, la corul na]ional al omagierilor : „A fost [i va r\mâne un adev\rat geniu, un adev\rat monstru( !) al literaturii române” ; „mereu constituind un punct cardinal între plus [i minus infinit, Eminescu r\mâne universal (citat din D. Frunz\ ? !)” ; „Eminescu (...) se ridic\ în literatura român\ asemeni ( !) coloanei infinitului a lui Brâncu[ în sculptur\” ; „este poetul cu o existen]\ milenar\ în planul unei literaturi ca a noastr\” ; „o stea pe portativul literaturii române” ; „Hyperion al poeziei române[ti” ; „cu r\d\cinile adânc înfipte în p\mântul Miori]ei [i cu sufletul îndreptat spre astre, Eminescu e un miracol” ; „un zeu al literaturii” ; „Eminescu, al doilea zeu dup\ Zamolxe, dup\ cum e numit de unii exege]i (...), a însemnat, pentru literatura român\ cât [i pentru cea universal\, un axis mundi, în ciuda atitudinii pesimiste promovate” ; „Eminescu poate fi considerat un poet eminent prin excelen]\, a[ezat deasupra tuturor dealungul ( !) a mii de ani” ; „în\l]ându-se ca un uria[ cu fruntea în azur, de unde judec\ cu severitate [i cu sinceritate literatura român\ contemporan\” ; „poeziile sale au r\mas în continuare intangibile oric\rui muritor”. Sim]i – auzind strig\tele tribale de adora]ie din lucr\rile acestor candida]i, care tr\deaz\, în fond, opinii curente în lumea [colii [i o viziune cu tendin]\ de generalizare – c\ poetului i s-a preg\tit de mai demult o plas\ de cli[ee entuziaste, c\ aceasta a început s\-l înf\[oare [i s\-i paralizeze respira]ia de creator viu [i imprevizibil. {i mai instructiv este s\ urm\re[ti escalada infatigabil\ a epitetelor, stahanovismul multiplic\rii adjectivelor fastuoase, a compara]iilor colosale, a hiperbolelor stridente, n\stru[nice, care se umfl\, se înal]\ treptat, pân\ la atingerea st\rii de 74

Iluziile literaturii române

extaz [i de pierdere a oric\rei leg\turi cu textul. Nu avem spa]iu pentru a ilustra felul cum cre[te încet-încet, printr-un soi de autosugestie, ardoarea dreptcredinciosului, cum î[i trec frazele una alteia suflul pân\ la ivirea unor baloane liricoide cu protuberan]e bizare : „L-am g\sit pe Luceaf\r dincolo de fericire. N-a plâns, n-a suspinat. A cântat. Glasul s\u a p\truns crângul, v\ile, colinele, apele. Îl aud fluierând în valea albastr\, [i-n s\lcii, [i-n floarea de z\pad\ a salcâmului, [i-n florile de tei purtate peste umerii uria[i (...)” ; sau : „A arde în focul sacru, a fermenta substan]a din care deriv\ spiritul genic ( !) [i finalmente a deveni poet. Poet de valoare, poet ce [i-a reprezentat, reprezint\ [i cu siguran]\ va d\inui în numele poporului care i-a dat configurarea de geniu – asta este Eminescu. (...) A striga Eminescu sau doar a rosti numele marelui poet, înseamn\ intangibilitatea abstractului, a concretului, a rezultatului final al celor dou\. (...) Vezi, palpi]i, gu[ti din pl\cere, asta î]i d\ Eminescu. E simplu [i totu[i complicat [i complex. Atâta filozofie, atâta cunoa[tere uman\, atâta dezam\gire, pe culmile disper\rii [i totu[i ale sublimului. E genial !”. Acest tip de delira]ie – pe care, mai nou, o descoperim [i la fanii lui Nichita St\nescu – pare s\ fi devenit o reac]ie compensativ\, o component\ a „românismului”. {i à propos de „românism”, în unele din aceste lucr\ri care propov\duiesc, vai, momentul mumific\rii poetului, îmb\iat în epitete [i înf\[at în superlative, se z\re[te mecanismul ra]ionamentului care d\ na[tere stupefiantelor revela]ii protocroniste : „F\r\ Eminescu am fi mai altfel”, am fi mai s\raci – spunea Tudor Arghezi ( ! ?) [i luând în considerare ce a spus, ne d\m seama c\ literatura român\ este una din cele mai bogate din lume”. („Gugum\nii înaripate”)

* An de an, în preajma zilei de 15 ianuarie ne-a fost [i ne este dat s\ suport\m spectacolul grotesc al s\rb\toririi, în stil ceau[ist, a „poetului na]ional”, la care se înghesuie „s\ contribuie” televiziunea, radioul, academia, parlamentarii, ziarele, grupul compact al idolatrilor basarabeni, patrio]ii loco, semidoc]ii de toate culorile politice gr\bi]i s\ confi[te idei, neajutora]ii din grupa mare a s\racilor cu duhul, atra[i, ca întotdeauna, de subiectele grase [i care î[i a[az\, instinctiv, neroziile [i imbecilitatea sub o flamur\ nobil\, tic\lo[ii dar [i scrânti]ii întru Eminescu, adic\ cei care au f\cut din p\zirea vigilent\ a mitului de orice minim\ propozi]ie critic\ [i de fireasca lui umbrire în timp, un fel de ocupa]ie eroic\ apt\ s\-i izb\veasc\ de porc\riile din trecutul apropiat ori de prostia din n\scare. 75

Eugen Negrici

Asistând la tot ce se întâmpl\ în acele zile agitate [i la anul de pioas\ indiferen]\ care urmeaz\ invariabil, î]i vine s\ ceri decretarea unui deceniu de t\cere, de veritabil\ reculegere, în care „dorul de Eminescu” despre care tot vorbesc eminescoizii no[tri ar avea timpul necesar s\ ias\ din tiparele conven]iei anuale, s\ se reaprind\ [i s\ ne tulbure, cu adev\rat, con[tiin]ele. Într-un asemenea climat de anormal\ – de nu cumva [i ipocrit\ – [i iner]ial\ frenezie, nimeni nu mai [tie s\ vorbeasc\ omene[te, tonul înalt al discursurilor e gata s\ plesneasc\ membranele microfoanelor, vechile animozit\]i intelectuale se reîncarc\ de sânge [i fac s\ curg\ râuri de injurii, simpla aluzie la o posibil\ nou\ lectur\ [i la alt\ situare axiologic\ declan[eaz\ isteria g\l\gioas\ a ap\r\torilor valorilor patriei, de gard\, cu schimbul, la statuia poetului na]ional. Pe de alt\ parte – [i iat\ o dilem\, una veritabil\ –, de[i [tii bine c\, în clipa în care nu ne vom mai exercita, cu orice riscuri, spiritul critic, vom pune în pericol nu numai „prop\[irea” (vorba lui Maiorescu), ci îns\[i spiritualitatea noastr\, trebuie s\ recunoa[tem c\ atunci când un întreg popor prive[te cu evlavie spre icoana înl\crimat\ a poetului [i tu însu]i ai crescut în acest cult, î]i vine greu s\ p\trunzi lucid în crângul fermecat al poeziei eminesciene. În istoria lui, acest biet popor nu a avut parte de prea multe personaje care s\ nu-i fi în[elat speran]ele, în care s\ cread\ cu adev\rat [i care, mai ales, s\-i reprezinte integral pân\ [i n\zuin]ele inavuabile. Eminescu este [i r\mâne un mit [i pentru c\ întruchipeaz\ ceea ce nu avem în structura noastr\ psihic\ [i temperamental\ [i ceea ce ne-am fi dorit, probabil, s\ avem : statornicie în credin]\ [i sentimente, tenacitatea zidirii pân\ la cap\t, tr\ire în numele unui ideal, departe de interesul meschin [i imediat. {i poate numai sub aceast\ inciden]\ î[i g\se[te rostul arhicunoscuta etichet\ c\linescian\ : Eminescu – poetul na]ional, impus\ în manuale [i r\spândit\ prin contribu]ia celor ce se las\ încânta]i u[or de formule f\r\ s\ analizeze fundamentarea teoretic\. Ie[it, demult, din spa]iul supus schimb\rii – care e cel al literaturii –, mitul lui Eminescu n-ar merita, într-adev\r, a fi r\nit. Ce-i r\mâne, ce i-ar mai r\mâne acestui popor lipsit, cum e, de voio[ia luminoas\ a credin]ei, inapt, din chiar aceast\ pricin\, de mari [i copil\re[ti bucurii, acestui popor înv\]at s\ nu se îndoiasc\ de eficacitatea R\ului [i s\ i se închine, f\r\ s\ o [tie, lui ? * A[adar, ne va fi probabil cu neputin]\ s\-l l\s\m vreodat\ de-o parte pe Eminescu în ipostaza lui de simbol spiritual, moral [i na]io76

Iluziile literaturii române

nal (care a [i favorizat confiscarea numelui lui de c\tre toate mi[c\rile politice ale secolului trecut), spre a ne întoarce la statutul lui strict literar [i a reface contactul firesc cu opera. Din zodia exager\rilor pioase [i a delira]iei la geniu se iese, cum se vede, foarte greu. Este limpede c\ receptarea operei lui Eminescu [i viziunea noastr\ asupra ei se afl\ la un punct de r\scruce, iar cercetarea – într-un mare impas. Eminescu este, totu[i, un scriitor din secolul al XIX-lea, un romantic defazat care ar trebui recitit f\r\ prejudec\]i, dar [i f\r\ isterii demolatoare, fiindc\ are înc\ multe s\ ne spun\. Cercetarea operei a f\cut progrese minime de la contribu]iile binecunoscute ale lui G. C\linescu, I. Negoi]escu [i Ioana Em. Petrescu. Nu lu\m, desigur, în calcul descoperirile [i preciz\rile cu caracter documentar, care, avându-[i locul [i rostul lor, dau oarecari pricini de mul]umire. Când s-a primit lumin\ verde [i propaganda ceau[ist\ a apelat, în disperare de cauz\, la instinctele noastre na]ionale, a fost l\sat\ s\ intre în circuit proza politic\ eminescian\, care a iscat, mai curând, mici turbioane sentimentale, proteste, încrâncen\ri, focoase adeziuni decât ambi]ia real\ a unei aprofund\ri analitice. A trebuit s\ treac\ ceva timp de la Revolu]ie ca Monica Spiridon s\ trag\ textele politice în teritoriul literaturii pentru a le releva teribila lor for]\ retoric\ [i artisticitatea implicit\, adic\ elementele care intr\ cu adev\rat în zona noastr\ de interes. Sunt surprins de aceast\ absen]\ a determin\rii, de aceast\ lips\ de ini]iativ\, întrucât, între timp, s-a consumat o întreag\ etap\ de avânt al înnoirilor metodologice [i, cum am aflat demult de la Kant, metoda e cea care creeaz\ obiectul. Avem un surplus de cuno[tin]e teoretice, am înv\]at s\ privim literatura din unghiuri noi, [tim ast\zi o mul]ime de lucruri despre procesul facerii [i mai [tim c\ nimeni nu mai poate face abstrac]ie de cel\lalt proces – cel al recept\rii, ca [i de consecin]ele schimb\rii orizontului de a[tept\ri. O viitoare carte despre Eminescu va trebui s\ explice puterea misterioas\ de reverbera]ie în timp a poeziei, cauzele efectului ei persistent. De ce continu\ s\ ne emo]ioneze dup\ mai mult de un secol de c\ut\ri [i experien]e artistice importante, care au f\cut ca modelul poetic eminescian s\ ne apar\ – în raport cu sistemul nostru de a[tept\ri – învechit [i, dac\ am duce judecata pân\ la cap\t, am zice chiar datat. Nu cumva, în timp ce valoarea artistic\ (cea raportabil\) a p\lit în destule privin]e, au r\mas s\ ne vorbeasc\ – neasemuit de p\trunz\tor – valorile expresivit\]ii ? Neîncetând s\ ne uimeasc\, puritatea mistic\ a sim]irii, adev\rul sentimentelor, tr\irea arz\toare a ideilor nu contribuie ele, oare, la complexitatea efectului, ref\când, în alt plan, terenul pierdut ? 77

Eugen Negrici

NICOLAE LABI{ Decenii la rând i-a fost imposibil spiritului critic s\ ia distan]a necesar\ fa]\ de opera lui Nicolae Labi[, disp\rut la numai dou\zeci [i unu de ani [i asociat, de imagina]ia colectiv\, unei sclipiri meteorice. Marele val al tinerilor debuta]i în deceniul al [aptelea – [i care au avut [ansa s\ regenereze poezia româneasc\ sub icoana poetului – a fost numit, dup\ numele lui, „genera]ia Labi[”. Ceva din destinul lui Eminescu – care a impus un model mentalului românesc – a putut fi recunoscut în acela al poetului venit la Bucure[ti din Bucovina p\rinteasc\. Spiritul romantic a s\l\[luit [i în acest copil al codrilor fermeca]i ai „}\rii de sus”, care, precum Eminescu, a n\zuit la perfec]iune artistic\ [i moral\, a ars pentru un ideal [i a vânturat atmosfera epocii, surprinzând nepreg\tit\ critica, destr\mând ierarhii constituite artificial, zguduind con[tiin]e [i oferind, prin simpla lui tulbur\toare prezen]\, alte exigen]e, alte criterii de evaluare [i o nou\ cot\ artistic\ literaturii vremii lui. Ca [i Eminescu, a ap\rut într-un moment în care se sim]ea necesitatea unei schimb\ri [i când literatura era însetat\ de valori adev\rate, c\ci, la jum\tatea anilor ’50, totul devenise previzibil în literatura realist-socialist\ birocratizat\. Bornele cenzurii erau la vedere, traseele tematice stabilite ferm, re]etarul stilistic afi[at [i inventarul de compara]ii la îndemân\. {i în alte privin]e, de ordin strict biografic, asem\n\rile nu au sc\pat contemporanilor. {i-a ar\tat, ca [i înainta[ul lui, înzestrarea artistic\ de foarte de timpuriu : la treisprezece ani conduce un cenaclu literar ; la cincisprezece ani particip\ la Consf\tuirea Tinerilor Scriitori din Moldova [i debuteaz\ în revista Ia[ul nou ; la [aptesprezece ani e înmatriculat la {coala de literatur\ „Mihai Eminescu” din Bucure[ti, unde îi audiaz\ pe Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu [i Tudor Vianu. A fost complet dezinteresat de studiul organizat [i util unei cariere. A frecventat întâmpl\tor câteva cursuri [i a abandonat, dup\ un an, Facultatea de filologie, unde recita, din când în când, versuri, îmbr\cat ]\r\ne[te, într-o total\ indiferen]\ fa]\ de preten]iile publicului, de fandoselile [i cutumele universitare. Ceva din ]inuta lui rezervat\ amintea de atitudinea – ce p\rea sfid\toare – a acelui Eminescu, abstras, cufundat în medita]ie, de la [edin]ele Junimii. Era un idealist cu o excep]ional\ for]\ transfiguratoare (visând, îns\, la viitor, nu la trecut), care izbutea – f\r\ efort [i f\r\ cârjele retoricii exhortative – s\ preschimbe credin]a în Comun\ [i visul umanitarist în emo]ie pur\. Idealul comunist nu a avut [i nu va mai avea parte – în viitorul pe care îl putem aproxima – de un asemenea 78

Iluziile literaturii române

adept entuziast care s\ dea un sunet de o stranie autenticitate ideilor egalitariste ce par asimilate molecular, tr\ite paroxistic [i sim]ite cu o patim\ ce cheam\ în minte, mai curând, pe Radu Gyr [i militantismul lui de dreapta. Intensitatea devoratoare a tr\irii sentimentelor e [i motivul pentru care poezia lui a speriat pe aparatcicii stalini[ti care, nemaiaflându-se la începuturile exaltante, înfl\c\rate ale revolu]iei ro[ii, nu-[i puteau permite s\ se lase încânta]i de un asemenea militantism mistic. Revelând înrudirea spiritual\ cu Eminescu, tenta]ia absolutului, care motiveaz\ [i idealismul s\u hipertensiv, îi preg\tea ([i lui) deplinul e[ec existen]ial : deziluzie în iubirea de semeni, de prieteni, de iubit\, dar [i în iubirea de partid (pasiuni contopite, mai ieri, în aceea[i flac\r\). Resim]ite dramatic, despicarea fiin]ei, frângerea resortului tr\irii plenare a idealului iubirii de tot [i de toate îl împing în alcoolism. Devine vulnerabil [i „obiectiv” al supravegherii atente a autorit\]ilor, care, adulmecând primejdia transform\rii sale în inamic, ar prefera completa lui declasare sau chiar mai mult. Poate c\ aceast\ ultim\ constatare e o simpl\ presupunere, dar nu altfel a fost interpretat\ în epoc\ moartea fulger\toare a adolescentului genial. Ar trebui s\ ad\ug\m aici c\ mitul tân\rului geniu (sau al prin]ului genial, purt\tor de f\clie) nu s-ar fi închegat [i nu s-ar fi impus dac\ moartea lui cutremur\toare nu ar fi trezit suspiciuni [i nu ar fi incitat imagina]ia popular\ avid\ de scenarii. Nimic nu putea fi întâmpl\tor [i accidental într-un regim de supraveghere orwellian\, unde ideali[tii [i geniile nu pot sfâr[i decât a[a. * Întreaga sa crea]ie a fost privit\ pân\ ast\zi din perspectiva mitului adolescentului genial care, dac\ ar fi apucat s\ tr\iasc\, ar fi putut schimba soarta poeziei române[ti. Cuvintele-cheie au fost : ]â[nire, izbucnire, ardere meteoric\, vestire, anticipare. În realitate, totul în scrisul s\u e datat [i, dac\ ignor\m timbrul vocii poetului, care umanizeaz\ [i metamorfozeaz\ pân\ [i temele meschine ale propagandei, opera propriu-zis\ reprezint\ chiar stadiul evolu]iei poeziei române[ti la jum\tatea anilor ’50. Felul în care din lunga [i tipica biografie utemist\ se desprind poemele lirice autonome, cu caracter confesiv [i cu sentimente care individualizeaz\, poate fi urm\rit cu deplin folos în textele lui Nicolae Labi[. Este vorba de opera tip\rit\ în timpul scurtei sale vie]i (Primele iubiri [i Puiul de cerb, Editura Tineretului, 1956). Precizez acest lucru pentru c\ mul]i comentatori, cei mai mul]i, [i-au tras 79

Eugen Negrici

concluziile pornind de la volumul postum Lupta cu iner]ia (tip\rit în 1958, la aceea[i editur\) sau chiar de la antologiile ulterioare care organizeaz\, în func]ie de viziunea de moment a editorilor, de permisivitatea cenzurii, textele cunoscute sau necunoscute descoperite între timp, sau „aranjate” post festum. Nu vom afla, probabil, niciodat\ ceva precis despre „literatura de sertar” a poetului, dar [tim cu certitudine c\, extraordinar de atente fa]\ de tinerii scriitori de talent, autorit\]ile comuniste au dovedit o mare abilitate în confiscarea imaginii lor [i în punerea ei în folosul propagandei. Au procedat ca atare nu numai cu figurile de seam\ ale istoriei literare (Eminescu, de pild\), ci [i cu aceia care, precum Nichita St\nescu, reprezentau, în contemporaneitate, un punct de referin]\. Opera poetului mort într-un accident stupid (care, având loc într-un climat politic ostil, a declan[at imediat scenarita na]ional\) a intrat foarte devreme într-un proces de mitizare care face, cum ar\tam la început, dificil\, dac\ nu imposibil\ analiza ei la rece. Dar ce ne spune, în fond, despre poet opera lui antum\, adic\ poeziile tip\rite în publica]iile din provincie (ziarul Zori noi din Suceava, revista Ia[ul nou), în cele din Bucure[ti (Via]a Româneasc\, Contemporanul, Gazeta literar\, Anii de ucenicie – revist\ a {colii de literatur\), precum [i în volumele amintite mai sus. Improvizate la iu]eal\, cu îndemânare [i talent, primele poezii sunt cele care l-au f\cut apt pentru {coala de literatur\ „Mihai Eminescu”. Cu alte cuvinte, temele erau cele recomandate de sus, iar atitudinea junelui artist era una partinic-militant\. Prevaleaz\ eposul realist-socialist – cu conflictele de clas\ [i tipologiile binecunoscute [i poetul face dovada capacit\]ii de a împinge, cu un anumit farmec al lipsei de jen\, povestea mult dincolo de limitele realului. El persevereaz\, n\uc [i iresponsabil, în neverosimil, punând la b\taie imagini, trucuri [i artificii retorice ingenioase, ca [i cum ar fi con[tient c\ e d\ruit cu harul facerii [i desfacerii, c\ se afl\ în posesia unei baghete fermecate. Pu]ini mai [tiu c\ printre primele poeme ale lui Labi[ se afl\ biografia versificat\ a tân\rului ze]ar comunist Lisandru (Zilele lui Mai, în Ia[ul Nou, 1952). {i pu]ini sunt comentatorii care au realizat c\ pân\ [i volumul Primele iubiri este conceput ca o lung\ dest\inuire [i c\ secven]ele [i ciclurile lui, citite în continuare, ar alc\tui o – tipic\ în epoc\ – autobiografie liric\. În linii mari, [i ea respect\ cronologia canonic\ [i bifeaz\, ca într-o „dare de seam\”, momentele obligatorii, orarul vie]ii unui poet utemist : copil\ria r\v\[it\ de atrocit\]ile r\zboiului [i de absen]a tat\lui, contactul cu m\rinimia [i c\ldura soldatului sovietic, co[marul secetei [i oarba s\r\cie postbelic\, ie[irea din impas [i rena[terea ]\rii sub ro[iile flamuri etc. 80

Iluziile literaturii române

{i în acest volum, ca [i în altele din vremea în care cultura profita de consecin]ele acept\rii tezei „contradic]iilor nonantagonice”, apar imaginile brutale, terifiante ale unei Românii agonice. Ele sunt pregnant realiste [i chiar au o notabil\ for]\ persuasiv\, dar reprezint\ argumentele unei teze [i au o func]ie propagandistic\. S-ar fi zis c\ ororile r\zboiului [i apocalipsa secetei au avut loc spre a face vizibil\ ]\rii întregi fericirea ce va s\ vin\ [i doar spre a preg\ti pe tân\rul ei locuitor pentru momentul ilumin\rii comuniste. {i totu[i, prin câteva din însu[irile lui, volumul îl scoate pe poet din seria autorilor de pilduitoare povestiri în versuri despre felul cum se formeaz\ un om de n\dejde [i cum se c\le[te o]elul (ca s\ parafraz\m titlul mult prea cititului, în epoc\, roman al lui Ostrovsky). Întâi de toate, este limpede c\, de[i nu e neglijat\, dimensiunea politic\ a propriei model\ri nu îl preocup\ pe Labi[ nici pe departe în m\sura în care ar trebui s-o fac\. Deschizându-se cu un poem despre fapta de „Prometeu român” a Me[terului Manole, volumul e scris în întregime din perspectiva unui creator care-[i revede anii de formare. Oprindu-se numai asupra evenimentelor, a fiin]elor [i împrejur\rilor care l-au îmbog\]it pe poet [i i-au desfundat izvoarele crea]iei, cartea de-abia reu[e[te – prin câteva poeme vizibil lipite – s\ atenueze senza]ia prezen]ei unui orgoliu scriitoricesc de neb\nuit la un adolescent [i de neiertat într-o lume a colectivismului agresiv.

St\pâni de clan [i protectori Tendin]a de asociere în jurul unei personalit\]i puternice sau percepute ca atare – s-a manifestat nu de pu]ine ori în spa]iul cultural românesc. Între cele dou\ r\zboaie, ea a dat na[tere unor grup\ri cu preocup\ri literare sau culturale aglutinate prin prestan]a unor in[i carismatici, conduc\tori de reviste [i cenacluri. Între ace[tia, E. Lovinescu impunea prin rigoare, gust [i [tiin]\ de carte ; era un om al luminii carteziene [i al spiritului liber, însu[iri care fac atractiv\ o personalitate doar în vremuri de smintire [i patos g\unos. Scepticismul funciar al mentorului grup\rii Sbur\torul excludea orice form\ de ata[ament ira]ional. O fascina]ie real\ – aproape senzual\ – a exercitat socraticul Nae Ionescu [i nu avem de ce s\ nu d\m crezare m\rturiilor lui Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulc\nescu, Jeni Acterian [i mai ales ale celui care nu ar fi trebuit s\ se lase sedus – Mihail Sebastian. Greu de în]eles este, pentru noi, ast\zi, puterea de seduc]ie [i de coagulare exercitat\ de NICHIFOR CRAINIC, teolog de mâna a doua 81

Eugen Negrici

cu ambi]ii eseistice, jurnalist cu orgoliu de gânditor ortodox. L-a admirat [i iubit o parte important\ a clerului – al c\rui nivel nu era mai sus decât cel de azi –, studen]ii teologi [i nu numai, seminari[tii, dasc\lii, profesora[ii de provincie, în[i[i teologii oficiali ai bisericii, nu pu]ini intelectuali înv\p\ia]i de ideea flatant\ a superiorit\]ii spiritualit\]ii ortoromâne, de proiectul instituirii unui stat ortodox, a unei etnocra]ii [i, în genere, al „încre[tin\rii” culturii. Revista Gândirea a atras simpatizan]i [i a grupat for]e scriitorice[ti importante în jurul directorului ei. Care director a început s\ fie perceput ca director de con[tiin]\ [i s\ aib\, de la un punct, [i autoritate politic\. Autoritate pe care nu ar fi c\p\tat-o dac\ entuzia[tii s\i admiratori nu ar fi fost [i numero[i [i hot\râ]i s\ „primeneasc\” societatea. „Îndemânatic f\c\tor de prozeli]i”, Crainic [tia „s\ instige tinerimea, s\-i inculce ideea de haos pentru ca apoi s\-i g\seasc\ «punctele cardinale»” (G. C\linescu). R\mas singur la conducerea periodicului, i-a dat o orientare militant-ortodoxist\, încercând s\ fac\ din gândirism un supracurent cu ambi]ii totalizante, de schimbare profund\ a culturii, spiritualit\]ii [i politicii de stat române[ti. Rând pe rând, câ]iva mari scriitori de alt\ forma]ie intelectual\ vor înceta s\ se numere printre colaboratorii revistei (printre ultimii care-[i retrag semn\turile sunt Tudor Vianu [i Lucian Blaga). Locul lor va fi ocupat de câ]iva tineri care-i împ\rt\[eau viziunea [i se sim]eau în apele lor al\turi de un personaj a c\rui personalitate începea s\ impun\ [i s\ sugereze cunoa[terea drumului c\tre putere : deputat PN}, în 1931, contacte notorii cu mi[carea legionar\ în expansiune, doctor honoris causa al Universit\]ii din Viena [i membru al Academiei Române (1940), ministru al Propagandei, în fine, personaj odios [i imoral, dar imposibil de ignorat de politicienii [i de oamenii de cultur\ ai vremii. Ioan Coman, Ovidiu Papadima, Octav {ulu]iu, Dumitru St\niloae, Radu Gyr, Sandu Tudor, Paul Sterian, Victor Papilian, Radu Dragnea, Nicolae Ro[u, Petre P. Ionescu, Toma Vl\descu [i al]ii care semneaz\ [i în alte publica]ii (de dreapta [i nu numai) îl percep ca pe un protector [i [ef de clan capabil s\ ob]in\ tot ce vrea. În alte condi]ii istorice, ceva asem\n\tor se va întâmpla peste trei decenii în cercul revistei S\pt\mîna, unde, în jurul lui Eugen Barbu (scriitor cunoscut, rela]ii puternice cu Securitatea, membru al C.C. al P.C.R, om al lui Ceau[escu), se formase nucleul dur al tinerilor ]uc\lari. Autoritatea „patronului” îi ajuta s\-[i înfrâng\ timiditatea, girându-le insolen]a : supu[enie fa]\ de individul alfa, arogan]\ fa]\ de inamicii lui. Circumstan]\ psihanalizabil\ : în preajma personalit\]ilor autoritare, comportamentul „discipolilor” devine adolescentin, slugarnic, nu mult deosebit de al acelora din comunit\]ile de delincven]i. 82

Iluziile literaturii române

Spre a-[i impresiona st\pânul [i în spirit de ga[c\, scriu [i ac]ioneaz\ condeierii exalta]i ai Gândirii, între care exceleaz\, prin violen]\ verbal\ [i trivialitate, cronicarii Nicolae Ro[u [i Toma Vl\descu. Zelul lor [i al altora din redac]ie a fost acceptat, poate, cu stânjeneal\, la început, de patron. Dar îndârjirea lor a avut, de fapt, „darul” s\-l radicalizeze, s\-i sporeasc\ vehemen]a, s\-l fac\ s\ ia cuno[tin]\ de sine [i de propria putere. Ea l-a împins spre o viziune tran[ant antinomic\ (Occidentul steril [i muribund, Bucure[tiul – a treia Rom\, spiritualizat [i fecund etc.), care d\, în genere, mari efecte [i satisfac]ii de lectur\. Publicului cititor nu-i displac opozi]iile [i gândirea dospind de hiperbole, mai ales când îi m\gule[te orgoliul na]ional. Cu sicarii lui Eugen Barbu, care executau comenzi în stilul st\pânului, nu se va întâmpla altfel. Dup\ talentul [i apeten]a pamfletar\ ale fiec\ruia dintre ei, tinerii gândiri[ti î[i imitau protectorul – dând variante ale nichiforcr\inicismului, ca stil. Unuia dintre ei (Nicolae Ro[u), G. C\linescu îi va repartiza o singur\ nimicitoare fraz\ în Istorie : „Îl continu\ pe Nichifor Crainic, caricatural, N. Ro[u, f\r\ suficient\ cultur\ [i într-un limbaj vehement [i grobian” (ed. cit., p. 915). Oricare ar fi fost combatan]ii din acest cuib de harpii, gruparea ortodoxi[tilor de la Gândirea, devenit\ o for]\ publicistic\ de temut, avea, cum spuneam mai sus, numero[i admiratori – preo]i sau mireni. Iar Nichifor Crainic era v\zut ca teologul etalon al Ortodoxiei, c\reia îi revela, patetic, bog\]ia spiritual\, universalitatea [i mai ales superioritatea. Se pricepea s\-l umple de mândrie pe românul ortodox – singura stavil\ împotriva asaltului materialismului, al ateismului, al complotului universal iudeo-masonic etc. etc. Numeroase gesturi de curtoazie fa]\ de conduc\torul forte [i „de viitor” al unei direc]ii literare de mare anvergur\ sunt reperabile în presa vremii, printre condeierii m\run]i. Câ[tigând un post de deputat pe listele PN}-ului [i primind Premiul Na]ional de Poezie, conduc\torul celei mai importante reviste române[ti devine o institu]ie care nu a mai putut fi ignorat\ de nimeni, nici m\car de critici influen]i precum Perpessicius, Pompiliu Constantinescu, E. Lovinescu, G. C\linescu, Tudor Vianu. Ei s-au str\duit s\-i g\seasc\ însu[iri de mare poet sau de poet important [i i-au luat în seam\ doctrina. D\ de gândit aten]ia acordat\ în Istorie de C\linescu însu[i poeziei lui Crainic (care nu era decât un Vlahu]\ mai ap\sat [i cu o iscusin]\ mai mare a efectelor retorice). Ea este tratat\ în acela[i capitol cu opera lui Lucian Blaga [i Vasile Voiculescu, dar înaintea lor. De[i preg\tite chiar de poet, prin 1962-1965, pentru republicare, poeziile scrise înainte de r\zboi au fost editate postum abia dup\ Revolu]ie, într-un moment ce p\rea favorabil redescoperirii 83

Eugen Negrici

spiritualit\]ii cre[tine. Gestul tip\ririi s-a dovedit neinspirat, întrucât în anii în care mitul poetului [i al „gânditorului” ortodox fusese protejat de t\cerea oficial\ [i de condi]iile de semiclandestinitate ale citirii c\r]ilor lui, se scrisese de zor poezie patriotic\ [i avusese loc cel mai lung exerci]iu retoric pe tem\ dat\ din istoria scrisului românesc. Revenirea la suprafa]\ nu a avut ecoul scontat printre cititorii mai tineri [i a dezam\git integral. Imagina]ia modest\, viclenia iritant\ a decup\rii [i a post\rii la loc vizibil a câte unei compara]ii reu[ite, cursa organizat\ spre un final vibrant, victoria constant\ a retoricii patriotice puteau fi, îns\, resim]ite ca desuete [i manieriste de pe atunci, din anii ’30. Era, totu[i, vremea marii poezii române[ti ; în jur tr\iau [i publicau poe]i [i critici valoro[i, iar în capitolul în care-l distribuie C\linescu (intitulat „Ortodoxi[tii, momentul 1926. Iconografia mistic\. Doctrina miracolului”) nu lipsesc execu]iile sumare [i domne[te ironia. O neobi[nuit\ solicitudine arat\ C\linescu [i în descifrarea teoriilor lui Nichifor Crainic [i o vizibil\ bun\voin]\ în a le g\si puncte valabile. „Nep\s\tor de erudi]ie”, acesta „nu p\rea deloc indicat pentru o oper\ de construc]ie ideologic\”. Totu[i, directorul de la Gândirea era un „gânditor remarcabil, setos de absolut”. „Sistemul” lui e „vulnerabil în multe p\r]i” [i „str\b\tut de influen]ele cele mai evidente”, dar „stârne[te gândirea, irit\, pune probleme [i contribuie la progresul culturii” (Istoria..., p. 873). Cum criticul însu[i este obsedat de problema specificului na]ional – care ar decurge, dup\ el, cum [tim, din substan]a etnic\ (atribut exclusiv al rasei „românilor de sânge”) –, C\linescu se arat\ interesat de teza ortodoxiei ca not\ esen]ial\ a românismului. În loc s\ o trateze ca pe o abera]ie, deschide o polemic\ amabil\ [i pare încântat s\ descopere similitudini. Pasajul cu pricina din Istoria... te las\ f\r\ respira]ie când consta]i c\ problema evreului cre[tinat e mobilul compar\rii atente a celor dou\ teze ale specificului na]ional. Ilustrul critic nu repro[eaz\ teoriei lui Crainic inep]ia, ci insuficienta ei determinare, sl\biciunea de a nu interzice evreilor – chiar cre[tina]i – s\ se integreze. Spre dezam\girea lui, ortodoxismul las\ o porti]\ deschis\ româniz\rii, integr\rii evreilor cre[tina]i în cultura român\ : „«Biserica – sus]ine ortodoxistul nostru – e deschis\ tuturor» [i fire[te are dreptate sub raportul nevoii de universalitate al oric\rei adev\rate religii. Dar se pune în contradic]ie cu principiul etnic. C\ci, de[i nu se spune clar c\ evreul botezat devine român, lucrul se subîn]elege, deoarece, ie[ind din categoria semi]ilor, un astfel de individ trebuie s\ fie primit într-o na]ie, de vreme ce na]ia [i religia sunt no]iuni corelative. Astfel, l\sat între grani]i, cum el n-are patrie, 84

Iluziile literaturii române

ar intra într-o sect\ bizar\. Este sigur c\ Nichifor Crainic în]elege c\ acceptarea ortodoxiei (not\ esen]ial\ a «românismului»), a limbei, teritoriului [i celelalte, e un pas puternic spre asimilare, ceea ce nu s-ar putea t\g\dui. Dar prin asta problema specificului nu a fost rezolvat\. În final, Nichifor Crainic reediteaz\ teoria «ralierii» a lui Ibr\ileanu, înlocuind moldovenismul cu ortodoxismul. Cine accept\ direc]ia ortodox\ ce reprezint\ specificitatea maxim\, se integreaz\ culturii române. {i în adev\r Gândirea a primit destui evrei ralia]i, adic\ ortoxizan]i. Concluzia deprimant\ a unei astfel de determin\ri dogmatice a etnicului este c\ evreul raliat «cu preocup\ri de biseric\» e mai specific decât Goga, Rebreanu, Sadoveanu, Eminescu chiar, care nu au astfel de orient\ri”(Istoria..., p. 874). Deprimant este [i s\ consta]i cât de limpede se z\re[te o specie de dogmatism de pe versantul altui dogmatism. Dar pentru ca obiec]iile s\ nu par\ r\uvoitoare fa]\ de produsul intelectual al unui personaj de temut ([i de care nu [tii când ai nevoie), criticul continu\ astfel : „Într-o foarte interesant\ carte, Nostalgia paradisului, ce dovede[te un puternic sim] constructiv, Nichifor Crainic pune bazele unei estetici ortodoxiste, de metod\ metafizic\, bineîn]eles” (op.cit, p. 874). * Este cazul s\ spunem câteva lucruri despre un fenomen pe care destui din cei care au tr\it vremurile imprevizibile, perpetuu amenin]\toare ale ultimelor decenii de comunism, îl cunosc f\r\ s\ [i-l asume. E vorba de un anumit tip de dependen]\ fa]\ de o autoritate politic\ [i cultural\, fa]\ de persoane care joac\ rolul unui „tat\ reg\sit [i reîncarnat”. Fenomenul are un fundal psihologic (sugerat deja mai sus) [i câteva motiva]ii specifice : dorin]a de consolidare a unei cariere literare în linii mari trasate, ambi]ia parvenirii la o pozi]ie avantajoas\ în ierarhia scriitoriceasc\ (pozi]ie care nici m\car în vremuri normale nu se ob]ine numai prin valoare), convingerea c\ apar]ii unei literaturi complet institu]ionalizate [i c\ – în comunism fiind – aceast\ birocra]ie de breasl\ te oblig\ s\ fii prevenitor cu pre[edin]ii comitetelor de cultur\, cu [efii de reviste, cu directorii de edituri [i cu tot soiul de al]i culturnici cu putere de decizie. Toate acestea induceau sentimentul c\ undeva în „sistem” trebuie s\ existe cineva care poate s\ joace rolul unui protector de la care, subordonându-i-te, vei primi securitatea tutelar\ care î]i este atât de necesar\. Cum am mai remarcat [i alt\ dat\, ca exponen]i ai poporului lor, pu]ini scriitori români au avut orgoliul neîncolon\rii, voca]ia unui destin demn [i autonom. Au ar\tat c\ au nevoie de independen]\ [i 85

Eugen Negrici

[i-au dorit-o, dar în felul lor igienic, abstract, comod, f\r\ s\ ia în calcul [i sacrificiul pe care aceasta îl cere. (Dependen]i de banii partidului, dar liberi s\-l înjur\m – iat\ visul nostru nedivulgabil.) Odat\ g\sit protectorul sau odat\ ce a fost acceptat în preajm\, comportamentul insului se schimb\ într-o m\sur\ care-l face subiect de psihanaliz\. Foarte repede are loc un proces de „retragere” spre adolescen]\, o „regresie” spre vârsta la care sim]i tenta]ia unei subordon\ri ambigui. (v. Raoul Girardet) Au existat, de-a lungul timpului, câteva personaje din aparatul de partid care [i-au asumat rolul de protector al unor scriitori, jucându-l mai r\u sau mai bine, dup\ împrejur\ri [i dup\ marja de manevr\ alocat\. {i, în orice caz, cu maxim\ discre]ie. Era vorba fie de o misiune încredin]at\ de superiori sau de „organe” pentru cunoa[tere, monitorizare [i „influen]are pozitiv\”, fie de un interes particular (ce ]inea de propriile veleit\]i literare [i de dorin]a de a trece drept „un om de bine”, în eventualitatea unor schimb\ri politice). Fie de amândou\. Dar nu de un Gogu R\dulescu (omul de bine, spiritul luminat, idolul oamenilor de bine), de un Cornel Burtic\ sau de un Dumitru Popescu (ale c\rui romane au beneficiat, la schimb, de cronici favorabile) ne sim]im obliga]i s\ ne ocup\m acum, ci de câ]iva scriitori importan]i care, sprijini]i din umbr\ de astfel de aparatcici [i având ei în[i[i în mân\ câteva instrumente ale politicii culturale, au creat centre de putere [i au grupat scriitori [i critici. Pe la începutul anilor ’60, Miron Radu Paraschivescu (aureol\ de fost militant comunist, cenaclu, pagini de revist\, posibilit\]i de debutare) avea cercul lui de proteja]i [i, prin ei, [i-a sp\lat o parte din p\catele comise în vremea stalinismului integral. Fiecare din pre[edin]ii Uniunii Scriitorilor (Mihai Beniuc, Zaharia Stancu, Virgil Teodorescu, G. Macovescu, Dumitru Radu Popescu) au absorbit simpatii ipocrite [i au beneficiat de postura de st\pân [i protector. Când nu au mai fost în via]\ sau în func]ie [i nu au mai putut d\rui case, „deplas\ri”, împrumuturi, reviste, cronicarii au t\cut [i locul în ierarhiile literare a început s\ le fie pus la îndoial\, uneori, de c\tre acelea[i slugi entuziaste. Clientel\ [i amici au avut to]i directorii de edituri [i reviste literare ([i chiar redactorii influen]i). Dac\ au fost [i scriitori, ei s-au l\sat t\mâia]i în articole, fapt care a contribuit la amplificarea senza]iei de fals [i de artificiu pe care [i a[a o emana lumea criticii de întâmpinare. Au existat, îns\, dou\ personalit\]i care au coagulat excep]ionale energii literare [i au pus, pentru o vreme, fa]\ în fa]\, piesele în alb [i negru de pe tabla de [ah a lumii scriitorice[ti : EUGEN BARBU [i MARIN PREDA. Voca]ie de st\pân de clan [i de protector [i o strategie 86

Iluziile literaturii române

– urm\rit\ perseverent – de colectare de for]e noi [i de organizare a unei cete active de sicari [i trep\du[i, a avut mai ales Eugen Barbu. Sim]indu-se strivit de statura umilitoare, aristocratic\ a lui Petru Dumitriu (desemnat drept scriitorul oficial al regimului), Eugen Barbu a v\zut în „dezertarea” acestuia în str\in\tate o mare [ans\ pentru redresarea carierei lui – pân\ atunci controversate politic. Mizând pe surpriz\, solicit\ [i prime[te (1962) conducerea revistei Luceaf\rul. Î[i alc\tuie[te, în mare vitez\, o echip\ de activi[ti culturali cu trecere la „foruri”, atrage tineri colaboratori talenta]i, recupereaz\ pe cei mai în vârst\, ignora]i de partid, a[az\ revista pe o direc]ie patriotic\ [i o desprinde de lan]urile realismului socialist, care se [ubreziser\ de ceva timp. Organizat pe lâng\ revist\, Cenaclul „Nicolae Labi[” îi înlesne[te studierea lumii lesne manevrabile a litera]ilor, vânarea unor noi posibili colaboratori [i l\rgirea cercului „fidelilor”. Cum orice schimbare e produc\toare de iluzii, venirea la putere a lui Nicolae Ceau[escu (pe care-l câ[tig\ prin câteva dovezi viguroase de adeziune la noua lui politic\) îl umple de speran]\ [i-i amplific\ pofta de m\rire. Dar pe m\sur\ ce vizibilitatea prozatorului cre[te, cre[te [i num\rul inamicilor : arivismul lui de neoprit descump\ne[te [i irit\ oficialit\]ile (care au, totu[i, nevoie de condeiul lui de vremuri grele), mahalagismul [i violen]a oripileaz\ o bun\ parte a scriitorimii. R\zbunându-[i, parc\, eterna condi]ie de om de margine, se str\duie[te s\ r\spândeasc\, jupiterian, spaim\ [i teroare. La sfâr[itul anilor ’60, din creditul pe care-l câ[tigase la tineri nu mai r\m\sese mare lucru. {icana]i f\r\ întrerupere (de el [i de n\imi]ii din redac]ie) [i amenin]a]i, direct sau voalat, nu numai adversarii literari, ci [i to]i cei care sim]eau c\ ar putea fi viza]i se grupeaz\ [i-[i caut\ stindard. El nu putea fi, în epoc\, decât Marin Preda, care, astfel, cumuleaz\ puncte [i cap\t\, aproape f\r\ voie, autoritate tutelar\ [i un din ce în ce mai mare prestigiu moral. În 1968, Eugen Barbu r\mâne f\r\ revist\ [i f\r\ cenaclu. Deruta pierderii instrumentelor puterii (sub reculul propriilor fapte) e neîndur\tor descris\ de Marian Popa, care (în capitolul dedicat în Istoria... sa insului pe care l-a cunoscut, ca om de cas\, mai bine ca oricine) pare s\ fi fost inspirat de motto-ul romanului Princepele scris în acele împrejur\ri : Aedificabo et destruam. Evacuat\ cu for]a de un comando de tineri din anturajul lui Marin Preda, echipa de redactori antrenat\ de „patron” la Luceaf\rul îi va r\mâne aproape [i, completat\, de-a lungul timpului, cu mereu al]i juni veleitari, se va suda [i va deveni feroce [i redutabil\. Partidul însu[i nu-[i poate permite s\-l scape din mân\ [i s\-l împing\ în rândul oponen]ilor. O rubric\ de foiletoane primit\ la ziarul România liber\ îi îndulce[te sanc]iunea [i-l pune în rolul 87

Eugen Negrici

domnitorului mazil care a[teapt\, la Stambul, semnul înalt de iertare al padi[ahului (Tema a[tept\rii morbide, înecate în obid\, a unei schimb\ri de destin poate fi reg\sit\ în c\r]ile lui Eugen Barbu). Între timp, cu o încrâncenare în care mocne[te revan[a, colec]ioneaz\ c\r]i [i documente [i redacteaz\ capitole ample din Princepele – roman pe care îl [i public\ în 1969, în regim de urgen]\ (c\ci gândirea sa produc\toare e incitat\ doar de dorin]a de r\fuial\). Apari]ia acestui roman valoros, a[teptat de amici, pândit de du[mani, [i prev\zut cu un Avertisment în care autorul, descurajând lectura printre rânduri, de fapt o provoac\, a stârnit controverse. Ea a ar\tat c\ lumea literar\ era deja polarizat\ la sfâr[itul anilor ’60 [i c\, de pe acum, rareori mai po]i descoperi o propozi]ie critic\ sau un diagnostic neatinse de morbul aversiunii de grup. Cei ce au suferit de pe urma vechilor atacuri murdare luceferiste, evreii [i adep]ii unor vagi principii liberale se simt amenin]a]i de na]ionalismul col]os al echipei lui Barbu. Mul]i nici nu au rela]ii strânse cu autorul Morome]ilor (acum directorul celei mai prestigioase edituri române[ti), dar se bizuie pe senza]ia lini[titoare pe care o d\ solidaritatea de grup. Iar semnul adeziunii este articolul def\im\tor ori numai minimalizator pe care cel interesat de protec]ie se simte obligat s\-l publice. Cine recite[te – cu ochii de ast\zi – publica]iile vremii e uimit de înver[unarea cu care se elogiaz\ [i se denigreaz\ [i de cât de u[or se renun]\, în acel spa]iu critic puternic polarizat, la criteriul estetic. Sunt vânate gafe filologice, lecturi gre[ite ale unor cuvinte vechi, sensuri atribuite dup\ ureche (destule la un prozator cu o cultur\ f\cut\ în grab\ [i livrat\ ostentativ). F\nu[ Neagu, care s-a recunoscut într-unul dintre personajele grote[ti ale c\r]ii, îl acuz\, cu citate reproduse, c\ a plagiat o carte de popularizare. Între cei doi talenta]i pamfletari, începe, a]â]at de chibi]i, un r\zboi comic cu porc\ieli în înveli[ erudit. Oamenii lui Barbu riposteaz\ strident, pluseaz\ în spume, uzând, la rândul lor, de lovituri nepermise [i l\udând marile însu[iri ale c\r]ii, inclusiv capacitatea de a crea oroare. Pe m\sura înte]irii asaltului demolator – [i al cre[terii sentimentului c\ se afl\ la mâna adversarilor –, st\pânul de clan [i protectorul de alt\dat\ simte nevoia unei protec]ii superioare. Primind dovezile a[teptate de devotament [i având nevoie, el însu[i, de oameni de încredere într-o vreme în care-[i consolideaz\ pozi]ia, Ceau[escu hot\r\[te s\-l fac\ membru supleant al C.C. al P.C.R. (1969), membru corespondent al Academiei (1974) [i deputat M.A.N. Din acest moment – care coincide cu momentul minirevolu]iei culturale [i al „schimb\rii la fa]\” ceau[iste –, rivalitatea dintre 88

Iluziile literaturii române

grup\rile literare coagulate în jurul celor doi mari prozatori se mut\ în plan ideopolitic : noi, cei „ai lui Preda” – oponen]i ai exceselor totalitare ceau[iste, ei, cei „ai lui Barbu” – ap\r\tori ferven]i ai politicii na]ionaliste a lui Ceau[escu, dar [i ai propriilor interese scriitorice[ti. Din 1970, Eugen Barbu are, în sfâr[it, la dispozi]ie o nou\ revist\ – S\pt\mîna, unde reface, în linii mari, politica Luceaf\rului pierdut, dar îi d\ un spor de agresivitate bezmetic\, sprijinit de o echip\ de executan]i zelo[i ai absolut oric\rui ordin : Corneliu Vadim Tudor, Dan Zamfirescu, Constantin Sorescu, Dan Muta[cu, Ion Lotreanu, Eugen Teodoru, Dan Ciachir, Emil Manu. Travestit în critic impar]ial, Mihai Ungheanu i-a fost [i el fidel, f\când politica murdar\ a S\pt\mânii, dar ca redactor [ef-adjunct la Luceaf\rul (din 1974). Supunerea, în cazul lor, era o cale de redobândire a sinelui, de reabilitare personal\ [i de trezire a ceea ce psihologii numesc „voin]a letargic\”. Aceast\ adeziune nu a fost perceput\ ca alienant\, întrucât le furniza senza]ia unui militantism cuceritor. În spatele revistei se afla, îns\, Securitatea (interesat\ s\ divizeze lumea scriitoriceasc\, atent\ la dela]iunile ce se f\ceau „în gura mare” în revist\ [i, probabil, sedus\ de patriotismul ei afi[at), activi[ti de rang înalt (Cornel Burtic\, {tefan Andrei), câ]iva fo[ti legionari, unii cu averi în Occident (Iosif Constantin Dr\gan), activi[ti de rangul doi, de condi]ie intelectual\ modest\, impresiona]i de frenezia na]ionalist\ [i de b\rb\]ia pe care o respirau pamfletele lui Barbu, veleitari de provincie [i de capital\ ignora]i de România literar\ [i de criticii de vaz\ [i, pe cât îi îng\duiau interesele [i atributele de [ef al statului, Ceau[escu însu[i (care a apreciat subordonarea necondi]ionat\ a directorului publica]iei [i sprijinul dat tuturor ac]iunilor sale aberante, de la Tezele din iulie, la demol\rile de sate [i de ora[e). Cu o astfel de protec]ie [i cu un asemenea tren de lupt\, grupul Barbu a jucat rolul paratr\snetului politicii nepopulare ceau[iste, atr\gând tot dispre]ul [i toate inamici]iile cu putin]\ [i precipitând alc\tuirea [i înt\rirea grupului de oponen]i din jurul lui Marin Preda. Director, din 1970, al editurii Cartea Româneasc\, asistat de conducerea operativ\ a Uniunii Scriitorilor(unde era vicepre[edinte) [i de grupul de scriitori [i critici afilia]i României literare, Marin Preda nu reprezenta o for]\ coagulant\ în sine. Slab orator, [ters ca prezen]\ fizic\, nu avea însu[iri de corifeu [i de [ef de clan [i cu atât mai pu]in de protector generos, imaginativ [i îndr\zne], activ în combina]ii utile. Ce avea de oferit, spre a putea manipula opinii, erau spa]iul editorial [i cel mult un onorariu m\rit. Preda nu poseda acea energie, acel apetit al mi[cula]iilor care atrage executan]ii f\r\ scrupule, dedica]i cauzelor funebre. 89

Eugen Negrici

Era, îns\, un nume care întrupa o propensiune, numele care oferea încredere [i siguran]\ [i d\dea tuturor celor oripila]i de evolu]ia spre teroare [i obscurantism a regimului lui Ceau[escu sentimentul existen]ei unei for]e a binelui care continu\ s\ fiin]eze. În pofida tuturor eviden]elor (început de alcoolism, via]\ dezordonat\, aviditate material\, intrarea în partid în 1977), el apropie partizani, grupuri mari de simpatizan]i care v\d în el ceea ce vor s\ vad\. {i v\d, sugestiona]i de personajul Moromete – intrat, prin manualele [colare, de mult [i adânc în con[tiin]a public\ – un ]\ran dârz [i [iret, „die hard”. Nu are abilitatea alunec\rilor tactice, e rigid [i f\r\ farmec, dar d\ senza]ia c\ prin el trece un fir de o]el. Liantul grup\rii nu era, în orice caz, iubirea de Preda, ci ura fa]\ de Barbu [i de regimul întruchipat de el. Marin Preda nu a num\rat, probabil, niciodat\ veritabili discipoli spirituali [i admiratori în adev\ratul (înaltul) sens al cuvântului, dar mai tot ce a tip\rit a avut parte de primiri excep]ionale. Cu nesemnificative excep]ii, de o jum\tate de secol, criticii care conteaz\ au scris invariabil elogios despre c\r]ile lui, nici pe departe egale ca valoare. Interpret\rile neîntrerupt ditirambice din ultimele dou\ decenii – când ar fi venit vremea unei relecturi – l-au împins în zona somnolent\ a istoriilor literare. Tip\rit\ la Cartea Româneasc\ în ultimul ei an de func]ionare (1948), Întâlnirea din p\mânturi (cu cele [ase extraordinare povestiri ale sale) a fost cartea în spatele c\reia a c\zut, grea [i r\u-prevestitoare, cortina de fier a culturii socialiste. Ea a purtat, o vreme, mesajul unei lumi pierdute [i, câ]iva ani la rând, critica oficial\ s-a f\cut c\ nu bag\ în seam\ produsul „naturalist”, „confuz” [i „anacronic” al tân\rului a[teptat s\ vin\ în lumea nou\ cu opere „juste”. E bizar s\ consta]i c\ pentru notorietatea [i locul prozatorului în manuale nu a contat cea mai însemnat\, poate, crea]ie a lui. A contat, pentru vizibilitatea pe scena realismului socialist, nuvela Desf\[urarea (1952), care avea tot ce trebuie pentru a deveni argument propagandistic [i a ilustra noul model socialist de crea]ie. Astfel c\, la apari]ia (1955) a romanului Morome]ii (început în 1949, p\r\sit [i reluat în vremuri mai pu]in rele), autorit\]ile [i criticii de partid nu au mai avut re]ineri în a se entuziasma : era crea]ia celui care î[i dovedise adeziunea la politica partidului [i constituia proba capacit\]ii literaturii noi de a produce capodopere. Rând pe rând, fiecare nou\ promo]ie de critici intrat\ „în câmpul literaturii” s-a exersat în exegeza textului, descoperind noi prilejuri de jubila]ie. Dac\ am da la o parte stratul, înc\ prezent, de simpatie paraliterar\ pe care i-o purt\m unei c\r]i care ne-a umplut existen]a mohorât\, în anii terni ai realismului socialist, am z\ri u[or ast\zi, dup\ decenii 90

Iluziile literaturii române

de istorie literar\ – cu experien]e narative adesea spectaculoase –, limitele [i ridurile romanului. Morome]ii este un roman de tinere]e, linear, cronic\resc, bolov\nos, respectând regulile realismului, f\r\ nici o ambi]ie constructiv\ [i cu destule neglijen]e. De pild\, stâng\cia cu care semnaleaz\ autorul momentul schimb\rii replicilor [i care e vizibil\ chiar [i în edi]iile ad\ugite [i rev\zute, b\nuim, de un ochi mai experimentat (1972 ; 1975). În grani]ele unui verism sui-generis (probabil involuntar) [i în pofida concesiilor politice – câte sunt – ale momentului 1955 (când colectivizarea era în curs), este un roman foarte bun. Neavenit e doar abuzul de epitete din jurul unei c\r]i devenite, pentru autorit\]i, o carte cu miz\ politic\ [i dovada creativit\]ii socialiste. Evaluarea exorbitant\ a presta]iei personajelor treze[te, de altminteri, nedumeriri în lumea [colarilor [i a studen]ilor de ast\zi. Lor (ca [i cititorilor din ]\rile unde s-a tradus cartea) le vine greu s\ în]eleag\ moravurile barbare [i mentalitatea lumii lui Preda, cu primitivismul ei oripilant – care pe noi ne-a încântat, de[i nu prea [tiu ce motive aveam. Ei nu pricep nici ra]iunea pentru care Ilie Moromete ar reprezenta, în literatura român\, ]\ranul filozof (un Socrate de Gume[ti, senin [i în]elept). Ce li se pare c\ recunosc în aceast\ carte este doar un ins b\[c\lios, [iret, chiar inteligent, care uzeaz\ de toate trucurile simul\rii [i ale impreciziei verbale pentru a releva – ca simplu exerci]iu de putere – prostia altora (din lumea lui) [i pentru a în[ela, ca datornic, organele statului. {i care devine batjocoritor, feroce [i neomenos cu membrii familiei, pe care îi jefuie[te de drepturi [i pe care îi umile[te, la tot pasul, din instinct de [ef de trib. Dar, la drept vorbind, nu prozatorul, ci exege]ii lui au idealizat personajul [i, prin el, au dat c\r]ii un sens care nu e al ei. Venit pe lume în vremea travers\rii pustiei, romanul a devenit un model artistic pentru dou\ genera]ii [i, pân\ ast\zi, orice propozi]ie critic\ emis\ în leg\tur\ cu el e primit\ cu suspiciune, ca prob\ a dezert\rii în tab\ra du[man\. Au urmat dou\ nuvele cu eroi care se „dumiresc”, învingându-[i îndoielile [i ideile gre[ite în leg\tur\ cu colectivizarea [i cu binele pe care-l aduce ea (Ferestre întunecate, 1956 ; Îndr\zneala, 1959). Comentatorii [i exege]ii n\r\vi]i la laude nu [i-au mai amintit de acestea, dup\ 1964, [i poate c\ ele nici nu au existat. S-a f\cut caz, în epoc\, de Friguri (1963), nuvel\ de r\zboi inspirat\ de o c\l\torie în Vietnam [i de f\c\tura lui Malraux numit\ seme] Condi]ia uman\ (carte în vog\ în Romania comunist\). Psihologia ]\ranului român de câmpie e transferat\ [i atribuit\, la mii de kilometri, unor combatan]i Vietcong. Semnificativ\ pentru destinul literar al lui Marin Preda este îns\ încercarea de desprindere de ceea ce 91

Eugen Negrici

numea el „tema naratorului”, de universul rural [i de ceea ce a tr\it nemijlocit. Mai f\cuse o tentativ\, cu pu]in înainte, publicând o prim\ variant\ a unui roman citadin (Risipitorii) pres\rat cu fraze, atitudini [i rezolv\ri conformiste. Prin modific\rile operate, edi]iile din 1965, 1969, 1972 ]in pasul cu modific\rile politice în direc]ia liberaliz\rii, romanul devenind, încet-încet, unul apt s\ se bucure de succesul la public pe care l-au avut mai toate c\r]ile despre „obsedantul deceniu”. Marin Preda nu cunoa[te psihologia lumii despre care vorbe[te [i nici imagina]ie epic\, spre a putea compensa, nu are. Tot ce întreprinde în acest r\stimp poart\ semnul nelini[tii. Prozatorul e chinuit de o nevroz\ epuizant\ [i, în bun\ m\sur\, aceasta e motivat\ de neputin]a de a-[i g\si alt ton, alt stil, alt ritm narativ [i un nou culoar câ[tig\tor dup\ succesul fulminant al Morome]ilor – care s-a produs poate prea devreme în destinul lui literar. Ca varia]ie, traduce Ciuma lui Albert Camus (1966) [i î[i încearc\ norocul în teatru cu piesa Martin Bormann (un e[ec în plus). {ansa unei reg\siri vine de acolo de unde pu]ini s-ar fi a[teptat, adic\ tot de la partid. Ini]iind ac]iunea diversionist\ de delimitare a prezentului de trecutul stalinist, Nicolae Ceau[escu deschidea calea unei literaturi a dezv\luirilor cu un nemaiv\zut succes la public, însetat fie [i de adev\rul livrat „pe buc\]i”. Redactând relativ repede Morome]ii II (1967), roman dedicat fenomenului tragic al dezagreg\rii lumii rurale sub t\v\lugul comunist (pe care numero[i din posibilii cititori – fii de ]\rani migra]i la ora[ – îl tr\iser\ direct), Preda se întorcea, cu sentimentul tonic al unei revan[e, la o lume cunoscut\ [i la un stil care-l consacrase. Alunecând de la sine pe [leauri vechi [i sigure, cartea nu are for]a [i expresivitatea primului volum, dar personajele, locurile, formulele, atitudinile ce l-au f\cut celebru îl ajut\ [i acum pe prozator, transmi]ând în lectur\ ceva din senza]ia primei întâlniri. Nici Ilie Moromete, nici ceilal]i eroi nu mai au pregnan]\ [i nu se mai deslu[esc din v\lm\[ia faptelor, [i tocmai prin aceast\ neputin]\ ni se arat\ a fi, ceea ce pot fi oamenii în comunism, simpli figuran]i pe fundalul terifiant al istoriei. Morome]ii I a fost – cum spuneam – cartea aleas\ de regimul lui Gheorghiu-Dej ca reprezentativ\ pentru ceea ce este specific culturii noi socialiste. Dup\ plecarea lui Petru Dumitriu în Occident, nici nu ar mai fi putut miza pe altele la fel de impun\toare [i la fel de utile. Pur [i simplu, ea nu a avut concuren]\, intrând repede [i pentru un timp (c\ruia nu-i vedem cap\tul) în manuale. La rândul ei, Morome]ii II a fost prima crea]ie cu adev\rat ilustrativ\ pentru noul curs politic ceau[ist [i noua lui ofert\ literar\. Ambele volume erau, a[adar, produse artistice de prestigiu, capabile, 92

Iluziile literaturii române

în chip miraculos, s\ satisfac\ [i exigen]ele de moment ale conducerii de partid [i gustul criticilor [i a[tept\rile publicului. Acest din urm\ roman s-a mai bucurat de un avantaj, unul major în condi]iile unei societ\]i literare polarizate. El a fost atacat cu o violen]\ neobi[nuit\ [i într-o manier\ dezgust\toare de Luceaf\rul – condus de Eugen Barbu. Ceea ce a trezit spiritul de corp al revistei Gazeta literar\ care, prin criticii ei [i prin mul]i al]ii care îi împ\rt\[eau orientarea, a f\cut din ap\rarea lui Preda o cauz\ major\, ceva ce sem\na cu ap\rarea unui „cap de pod” pe malul, ce r\mânea de cucerit, al libert\]ii. Tot ce va mai publica, de aici încolo, prozatorul se va afla sub protec]ia mitului, iar opera lui va fi supralicitat\, ca tot ce apar]ine celui perceput ca ap\r\tor al „Cet\]ii asediate”. Intrusul (1968) este romanul unui destin tragic [i, deopotriv\, o zdrobitoare replic\ dat\ literaturii de [antier muncitoresc, care sl\vea superioritatea con[tiin]ei socialiste [i idealiza frumuse]ea omului nou. Este unul din cele mai izbutite texte cu impact politic din acea epoc\ a reevalu\rilor de tot felul. Aerul lui sfid\tor la adresa comunismului în genere a stârnit [i interesul Europei libere. {i, chiar prin acest fapt, a sporit sim]itor num\rul cititorilor [i al denun]urilor „la vedere” parvenite din mijlocul grup\rii Barbu. S-ar fi num\rat, poate, printre cele mai reu[ite zece c\r]i demascatoare scrise în ]\rile lag\rului socialist dac\ ar fi fost tradus\ (când [i unde trebuia) [i dac\ autorul, admirator al lui Camus, amator de reflec]ii etice [i de respectabile proiec]ii intelectuale (apte s\-l scoat\ din b\t\tura ]\r\neasc\ unde îl împrejmuise critica) nu s-ar fi mul]umit cu ceea ce [tia s\ fac\. Adic\ dac\ nu ar fi socotit c\ i-ar prinde bine s\ dea un lustru filozofic textului [i s\ fac\ loc unei parabole a iubirii ca ve[nic\ aspira]ie. Acelea[i nefericite tenta]ii eseistice [i, în plus, precau]ia de a l\sa textului, atins de am\r\ciune, o fant\ de lumin\ (prin care s\ se poat\ strecura optimismul unei rezolv\ri narative mul]umitoare pentru autorit\]i) r\pesc romanului Marele singuratic (1972) [ansa de a deveni cartea de referin]\ a destinelor înstr\inate în comunism. Romanul e, secven]ial, expresiv, iar personajele feminine au, ca de regul\ la Preda, o anume fermec\toare consisten]\. Prozatorul, care e de neîntrecut cât timp r\mâne în limitele unui comportamentism sui-generis, mizeaz\ [i aici ([i din acelea[i motive ce ]in de orgoliu intelectual) pe monologul interior tulbure, haotic, de contagiune faulknerian\, pe care nu [tie s\-l controleze [i care-l împinge, decep]ionant de repede, în reflec]ie banal\. În acela[i an – 1972 – pentru Marele singuratic, carte mai degrab\ modest\, prime[te Premiul Uniunii Scriitorilor [i e s\rb\torit la împlinirea a cincizeci de ani de via]\. 93

Eugen Negrici

Scriitorul – perceput ca director de con[tiin]\ de tot mai mul]i intelectuali speria]i de evolu]ia regimului – luase atitudine împotriva „Tezelor din iulie”, pe care Eugen Barbu [i grupul s\u de la S\pt\mîna le sprijiniser\ f\]i[. Titlul unei c\r]i de reflec]ii morale ap\rute în 1971 – Imposibila întoarcere – a fost în]eles ca o formul\ de îmb\rb\tare. De altfel, schimbarea brutal\ a politicii culturale ceau[iste a dus la separarea [i mai clar\ a for]elor grupate în jurul celor doi prozatori, la o [i mai evident\ atitudine partizan\ în interven]iile critice implicate în b\t\lia pentru ierarhia canonic\. Închegarea a dou\ cur]i princiare, a dou\ grupuri de influen]\ în jurul unor personalit\]i literare (una sus]inând puterea, cealalt\ sugerând o opozi]ie), având drept consecin]\ împ\r]irea câmpului cultural românesc, este unul din fenomenele curioase ale regimului Ceau[escu. Ea a conferit o anume previzibilitate „evenimentelor” literare [i carierei personajelor în rol de protectori cu autoritate tutelar\. Spre deosebire, îns\, de Eugen Barbu – care se consuma în campanii de pres\ [i în aranjamente politice josnice –, Marin Preda continua, mai r\u sau mai bine, s\ scrie literatur\. El de]ine, acum, re]eta best-seller-ului socialist [i o aplic\ f\r\ grija de a fi taxat de populism [i superficialitate de c\tre criticii importan]i ai ]\rii, care oricum vor fi de partea lui [i vor descoperi p\r]i meritorii c\r]ilor sale. În 1975 apare primul volum din Delirul (extraordinar succes de libr\rie, supliment\ri masive de tiraj), carte care gestioneaz\ [i mai bine n\zuin]ele publicului [i ale partidului. Felul cum e alc\tuit el dezv\luie o mare – [i de net\g\duit – dib\cie în alegerea mecanismelor persuasive [i a publicului ]int\. Delirul avea în vedere pe cititorul însetat de adev\rul istoric [i de restituirea lui (promis\, de altfel, la începutul domniei lui Ceau[escu). Situa]ia narativ\ (pretextul pove[tii) este exact aceea care ar fi permis personajului central s\ devin\ martorul creditabil, abilitat s\ descrie corect cercurile intelectuale, mediile sociale, politice [i evenimentele cruciale din jurul anului 1940, deformate partinic de istoriografia oficial\. El este un tân\r – Paul {tefan al lui Parizianu – plecat de acas\ (fire[te, din ba[tina Morome]ilor) s\ se fac\ ziarist într-un Bucure[ti care se preg\tea s\ uite, pentru decenii, b\t\ile cu flori de la {osea. Înc\ nemaculat politic [i de o naivitate jurnalistic\ fecund\, el e bine pozi]ionat pentru a vedea limpede, nemediat ideologic [i de a relata f\r\ parti-pris-uri întâmpl\rile lumii : asasinatele legionare, campania din Est, adic\ exact acele aspecte ale istoriei recente evitate sau distorsionate de istoriografia primelor decenii comuniste. Pe scurt, publicul d\, în carte, peste ce a[tepta de mult : un Antonescu umanizat [i scos de sub eticheta „criminal de r\zboi”(c\ci, nu-i a[a, noi, românii, nu putem fi [i nici nu am fost vreodat\ 94

Iluziile literaturii române

criminali), imagini din r\zboiul cu du[manul secular de la R\s\rit, rebeliunea legionar\ (descris\ [i nu înfierat\), istorii [i scene erotice (tulbur\toare, acestea, [i demne de oricare mare prozator). La rîndul ei, conducerii de partid i se ofer\ o reabilitare par]ial\ a lui Antonescu – figur\ istoric\ utilizabil\ în momentele politice tensionate ale rela]iilor României cu U.R.S.S. Edi]ia a II-a – ap\rut\ dup\ ce sovieticii, [oimii partidului [i fo[tii ilegali[ti se ar\taser\ indigna]i – ata[eaz\ un capitol confec]ionat la repezeal\, care d\ satisfac]ie „cârmaciului” însu[i, l\sându-l s\ se recunoasc\ în persoana unui tân\r [i dârz revolu]ionar h\ituit de jandarmi. Mai curând de sorginte tolstoian\, teza îmboln\virii istoriei [i a evolu]iei ei ira]ionale e, fire[te, o „r\t\cire mic-burghez\” în raport cu viziunea marxist\ asupra istoriei. {i acest lucru poate da un anumit soi de mul]umire celor îngre]o[a]i de lec]iile de materialism dialectic [i istoric servite, f\r\ încetare, de-a lungul întregului ciclu de instruire. Dar teoretizarea ei este modest\, chiar stânjenitoare, ca toate „filozof\rile” prozatorului [i ca aproape tot ce reprezint\, la Preda, por]ia de inteligen]\ preparat\ pe gustul criticilor [i al cititorilor de elit\ ce trebuiau impresiona]i. A fost, în fond, o carte îns\ilat\ în mare grab\ din informa]ii de pres\, din texte de popularizare [i din povestirile unor martori. În scurt timp, el va sim]i nevoia întoarcerii la izvorul întrem\tor al propriei biografii, singura, cum s-a dovedit, care îi d\ prilejul marii performan]e. {i Via]a ca o prad\ (1977) convinge [i emo]ioneaz\. Îl reg\sim aici pe Marin Preda cu tot ce are mai impun\tor sub raport stilistic : cruzimea inocent\ a evoc\rii. Este acum un „clasic în via]\”, confra]ii îi caut\ prietenia, criticii de notorietate îi sunt al\turi. Dup\ probarea plagiatului lui Barbu (cazul Incognito) [i dezavuarea lui public\, grupul de la S\pt\mîna, ocupat cu sp\larea ru[inii st\pânului, î[i pierde vehemen]a [i aderen]ii. Partidul însu[i înclin\, acum, balan]a în favoarea lui Preda. Este propus [i ales deputat în Marea Adunare Na]ional\. Tocmai acum e bântuit, îns\, de alte mari nelini[ti. Foarte pu]ini cunosc tema c\r]ilor la care lucreaz\ [i despre care refuz\ s\ vorbeasc\. Are îndoieli în privin]a scrisului s\u [i temeri în leg\tur\ cu familia [i cu tot ce îl înconjoar\. Preg\tit\ de zvonuri [i [oapte, lumea literar\ româneasc\ se afl\ în starea de expecta]ie prielnic\ ivirii capodoperelor. Ap\rut în 1980, romanul Cel mai iubit dintre p\mânteni a cunoscut un nemaîntâlnit succes de public. Admitem c\, orice ar fi scos la lumin\ atunci, Marin Preda ar fi fost primit la fel. Dar, de aceast\ dat\, cartea (3 volume) era o uria[\ provocare politic\ [i, în aceea[i m\sur\, un regal al ingredientelor populare. Spre satisfac]ia celor 95

Eugen Negrici

avizi de dreptate [i adev\r, se c\lcau tabuuri, altele decât cele c\lcate de deja obi[nuita literatur\ a „obsedantului deceniu”. Se cobora în adâncul minelor de plumb, unde fusese exterminat\ de c\tre comuni[ti elita ]\rii, se analiza declasarea spiritului în societatea totalitar\ [i consecin]ele, în plan moral [i intelectual, ale fanatismului politic (într-un eseu cu un titlu frisonant : Era tic\lo[ilor, inclus în roman [i atribuit filozofului Petrini), se relevau formele alien\rii generale, proteismul r\ului, aspecte terifiante ale sovietiz\rii României [i bol[eviz\rii societ\]ii [i a vie]ii de familie, nu mai pu]in. Nimeni nu izbise atunci cu atâta sete în edificiul comunist al României [i nu pusese sub semnul întreb\rii esen]a îns\[i a regimului. Pe de alt\ parte, numeroasele episoade narative cu caracter senza]ionalist, pitorescul unor medii sociale, a unor ocupa]ii [i a unor întâmpl\ri, anecdotica picant\, erotismul barbar [i violen]a rela]iilor de cuplu (în care cine vrea nu se reg\se[te), sexualitatea frust\, secven]ele melodramatice împing cartea în zona prozei de consum, atenuându-i impactul politic. Nu construc]ia precar\ ori neglijen]a redact\rii (cu care eram obi[nui]i) surprind, ci pierderea subit\ a instinctului verosimilit\]ii. Nu mai reg\se[ti, din p\cate, nici acea binecunoscut\ rigiditate reductiv\ care d\dea for]\ prozei lui Preda. Semnele prevestitoare ale epuiz\rii puterii de crea]ie au fost puse, îns\, în seama intr\rii scriitorului într-o alt\ zodie a scrisului s\u. Evalu\rile cronicarilor sunt delirante, succesul de libr\rie – fabulos. În noaptea de 15 spre 16 mai 1980, Marin Preda moare, în condi]ii neclare, la Mogo[oaia. Stârnind valuri de supozi]ii tenebroase [i o scenarit\ cu accente patetice, evenimentul cap\t\ amploarea unei tragedii na]ionale, preg\tind intrarea scriitorului în mitologia popular\. Eugen Simion pronun]\, în clipele ap\s\toare ale desp\r]irii, o fraz\ care rezum\ starea de spirit a numero[ilor intelectuali ce f\cuser\ din scriitor un punct de sprijin moral : „Va trebui s\ înv\]\m s\ tr\im, de acum înainte, f\r\ Marin Preda”. S-a dovedit, îns\, c\ moartea prozatorului nu a adus nici o modificare în distribu]ia câmpurilor de for]e adverse de pe scena literaturii [i nu a redus intensitatea înfrunt\rii. De altfel, ea fusese precedat\ de o alt\ moarte, moartea moral\ a plagiatorului dovedit Eugen Barbu, care nu a avut, nici ea, drept consecin]\ dispari]ia st\rii de beligeran]\. Cele dou\ grup\ri literare au r\mas pe pozi]ii, în avanposturi, ceea ce dovedea, înc\ o dat\, schimbarea caracterului mizei puse în joc, dintr-una preponderent literar\ în una preponderent politic\. Cercul de scriitori din jurul lui Barbu – având acum o eminen]\ cenu[ie, cu trecere la partid, în persoana lui Mihai Ungheanu – nu scap\ prilejul de a manipula abject moartea lui Preda. În pofida 96

Iluziile literaturii române

voin]ei Uniunii Scriitorilor, revista Luceaf\rul public\, prima, articole indignate sau ipocrit cernite semnate (cu dou\ excep]ii) de fo[ti prieteni [i de vechi du[mani ai prozatorului (inclusiv de Barbu). Direct sau aluziv, ele vizau anturajul scriitorului, grupul pe care îl reprezenta acesta, atmosfera din cadrul breslei scriitorice[ti, Uniunea Scriitorilor ca institu]ie care ignor\ morala [i principiile de via]\ socialiste. În fine, înc\ o turn\torie „la vedere”, executat\ profesionist [i având ca scop înt\râtarea conducerii de partid [i recâ[tigarea ei pentru cauza grup\rii lui Barbu. Moartea c\peteniei rivale reface moralul trupei. Tinerilor cititori de ast\zi le-ar fi greu, chiar imposibil, s\ accepte ideea c\ în sânul litera]ilor func]ioneaz\ vendetta [i poate fiin]a o mentalitate criminal-mafiot\. C\ci cum altfel se poate socoti apari]ia – stupefiant\ – a lui Eugen Barbu [i a locotenen]ilor lui (C.V. Tudor, Dan Muta[cu, Eugen Teodoru etc.), îmbr\ca]i în alb [i euforici, în preajma bisericii Boteanu, unde se desf\[ura serviciul religios pentru du[manul de moarte [i st\pânul r\pus al clanului rival ? Înver[unarea continu\ s\ însângereze raporturile de pe scena polarizat\ a literaturii pân\ la Revolu]ie [i chiar o vreme dup\ aceea. Ea se va resim]i în num\rul de verdicte demolatoare date în vârtejul înfrunt\rilor, în încrâncenarea cu care va fi primit\ orice ini]iativ\ literar\ venit\ dinspre du[man. Ap\rut postum (adic\ dup\ decesul moral al autorului lui), fascinantul roman S\pt\mîna nebunilor (1981) – excep]ional\ monografie a agoniei [i a golului – va fi subestimat de comentatori [i, pân\ la urm\, nimicit cu argumente perfide de câ]iva dintre procurorii de serviciu ai taberei adverse. Antipatia criticilor importan]i ai ]\rii fa]\ de autorul ei a împins-o în categoria c\r]ilor care nu mai conteaz\ [i care nu merit\ efortul unei lecturi de redescoperire. Când, imediat dup\ Revolu]ie, la facult\]ile de Litere din ]ar\ se ref\ceau tematicile [i listele de autori canonici, într-atât de mare era ostilitatea fa]\ de fostul director de la S\pt\mîna, încât nu pu]ine voci au sus]inut ignorarea total\ a activit\]ii lui literare. Mi se pare ridicol s\ între]ii, ast\zi, iluzia normalit\]ii unei literaturi în care fiecare pagin\ de critic\ literar\ scris\ de-a lungul a trei decenii a fost un simplu episod dintr-o lupt\ politic\ disimulat\ în una literar\.

Larii recupera]i. Zeificarea celor cu anevoie readu[i în cetate Sub pretextul toleran]ei [i al ap\r\rii valorilor reg\site, mul]i dintre scriitorii români reintrodu[i în circuit, dup\ un num\r de ani de exil intern sau extern, au devenit intangibili sub raport critic. Printre ei s-au aflat, de-a lungul perioadei comuniste, cei recupera]i, dintr-un 97

Eugen Negrici

motiv sau altul, de c\tre partidul comunist însu[i [i, mai totdeauna, din ra]iuni tactice. Dificultatea cu care au fost „valorifica]i”, b\t\liile care s-au dus între „[oimii” [i „porumbeii” din Comitetul Central [i din procuratura culturii (reprezentat\ de institu]ia criticii de partid) le-au crescut enorm valoarea, dându-le rolul zeilor protectori, al larilor pierdu]i [i reg\si]i. Prestan]a lor e unul din factorii care perturb\, la noi, pân\ ast\zi, procesul firesc al „revizuirii canonului”. Acest enorm prestigiu (colorat afectiv), nu vom înceta s\ o spunem, ar fi fost de neînchipuit f\r\ tulburarea pe care a produs-o con[tiin]ei colective marele pogrom al c\r]ii române[ti din primii ani ai comunismului terorist. C\r]ile lui Tudor Arghezi, Ion Barbu, Hortensia Papadat-Bengescu, Lucian Blaga, Ionel Teodoreanu, Ion Pillat, Octavian Goga, Vasile Voiculescu [i ale multor altora s-au întors, apoi, încet-încet, în biblioteci, ciopâr]ite, sprijinite în cârjele unor prefe]e „explicative”. LUCIAN BLAGA A existat o adev\rat\ Odisee a întoarcerii lui Blaga, dac\ lu\m în seam\ numeroasele tentative ratate de „reconsiderare” a autorului. Uria[ele for]e puse în mi[care, factorii de diversiune, tehnicile de „influen]are pozitiv\” [i de seduc]ie au avut, într-un sfâr[it, câ[tig de cauz\. Cântecul de siren\ – pus pe note de cei mai talenta]i agen]i de influen]\ ai partidului – a dus la e[uarea poetului pe ]\rmul trist al compromisului. Dar s\ rezum\m faptele. La un an de la moartea lui Stalin1, G. C\linescu îl citeaz\ printre reconsiderabili : ini]iativa este descurajat\ rapid [i Blaga prime[te un pumn de insulte din partea lui Nestor Ignat – bodyguard-ul ideologiei noastre de partid. În 1955, este propus academician : „intelectualii” din partid se opun, invocând, cu probe falsificate, apartenen]a la o organiza]ie prohitlerist\. De-a lungul anului 1956, revista Steaua (condus\ de A.E. Baconsky) solicit\ admiterea lui Blaga printre colaboratori [i face demonstra]ia utilit\]ii ei : se trimit în anchet\ activi[ti de partid instrui]i s\ domoleasc\ [i s\ t\r\g\neze. În acela[i fatidic an 1956, umbl\ zvonul c\ Blaga a fost propus de „transfugi” drept candidat la Nobel : diploma]ii regimului fac demersuri de oprire a procesului, iar o delega]ie de partid de rang înalt e trimis\ la Cluj cu oferta am\gitoare a tip\ririi unui volum de versuri. Condi]ia era publicarea, de c\tre poet, a unui articol de dezavuare a propriei filozofii. Baconsky izbute[te s\-i reproduc\ în Steaua un 1

98

Ca [i în alte cazuri, vezi plagiatul lui Eugen Barbu, moartea lui Marin Preda etc., Marian Popa ofer\ cele mai multe [i mai interesante informa]ii din dosarul recuper\rii lui Blaga.

Iluziile literaturii române

eseu despre Rilke : Blaga este imediat acuzat (printre al]ii, de Petru Dumitriu) c\ î[i promoveaz\, de fapt, propria lui viziune reac]ionar\, mistic gândirist\, iar politrucul Pavel Apostol dezl\n]uie în pres\ campania împotriva filozofiei acestuia. În 1958, anul celui de-al doilea mare val de arest\ri politice, orice încercare de readucere la lumin\ a poetului e blocat\ de articolele murdare ale dogmaticilor reînt\ri]i politic. Sub presiunea inimaginabil\ a unor amici (C. Daicoviciu) [i a membrilor familiei, accept\ s\ publice, în Scînteia, articolul „O l\murire”, scris în cinstea împlinirii a cincisprezece ani de la 23 august 1944. Mihai Beniuc tip\re[te, sub titlul Marele anonim, fragmente dintr-un roman calomnios la adresa filozofului. El pare s\ reprezinte opinia for]elor moscovite, antina]ionale din partid, care fac din denigrarea lui Blaga (ca [i a lui Maiorescu) un obiectiv strategic. Afectat de josniciile lui Beniuc [i la sugestia lui Daicoviciu, Blaga trimite un memoriu justificativ la C.C. al PMR, eroare infantil\, întrucât nu individul Beniuc era cauza marginaliz\rii poetului. Anun]\ sau, mai curând, sugereaz\ renun]area la orice tentativ\ de întoarcere la via]a public\, dar Partidul nu îl ia în seam\. Eforturile perfide de convertire se înte]esc. Sunt expedia]i emisari cu trecut plauzibil [i avoca]i de talent (G. Munteanu, G. Iva[cu), se face apel la Dorli Blaga. Poetul cedeaz\. Un articol de adeziune la politica partidului ap\rut în Contemporanul(1960) este imediat reprodus în Scînteia. Faptul produce disperare în lumea exilului, cu atât mai mult cu cât e urmat de alte câteva articole, la fel de dezonorante. {i, spre pilda celor ce, peste ani, se vor confrunta, poate, cu astfel de situa]ii de neîn]eles într-o „lume liber\”, gestul (care, pentru o con[tiin]\ înalt\ ca aceea a lui Blaga, a fost de-o gravitate f\r\ seam\n), nici m\car nu a dus la modificarea radical\ a atitudinii partidului. Nu înceteaz\ s\ apar\ articole care solicit\ intransigen]\ fa]\ de opera mai veche a poetului [i filozofului. Violat\ ca o fat\ de ]ar\, cu [iretlicuri [i promisiuni, victima e abandonat\ de [mecherii partidului (agen]i de gradul zero) care o p\r\sesc voios, înjurând-o printre din]i. „Victima” moare, îns\, pe 6 mai 1961 [i, în socialism, moartea unui „du[man” ideologic na[te probleme. Sensibilizând con[tiin]a public\, ea poate declan[a un proces nedorit de mitizare. Excesiv de precaut\, conducerea falsific\ rezultatul autopsiei [i pune decesul pe seama unei banale pneumonii. {i, spre a adânci grotescul, Beniuc însu[i e desemnat s\ organizeze funeraliile. Trecând peste aceste momente dezagreabile, partidul se poate bucura, acum, de posibilitatea de a manevra, dup\ voie, procesul recuper\rii operei, f\r\ s\ mai fie stânjenit de autor. George Iva[cu 99

Eugen Negrici

editeaz\ textele în ordinea dorit\ de partid, spre a împinge cât mai departe momentul întâlnirii tinerilor cititori cu poezia interbelic\ [i cu filozofia lui Blaga. Dar nimeni, nici m\car partidul atoate[tiutor, nu a putut s\ prevad\ entuziasmul cititorilor în fa]a primului volum de versuri de Blaga, a[teptat de atâta vreme. Incidentul, relativ recent, al compromisului cu Puterea nu a mai avut nici o semnifica]ie [i nu a oprit valul admira]iei necondi]ionate. În doi-trei ani, zeci [i zeci de poe]i îi vor adopta stilul, poezia lor alc\tuind, prin tocmai acest fapt, premisa unei noi „genera]ii de crea]ie”. În aceea[i m\sur\, „generalizarea” metodei, devenite, la un moment dat, mod de produc]ie na]ional, a gr\bit procesul perim\rii poeziei lui Blaga. Criticii (inclusiv aceia ostili public\rii) se avânt\ acum în comentarii ditirambice. Dup\ numai dou\ decenii de entuziasm, bibliografia Blaga va fi dificil de alc\tuit din pricina num\rului nea[teptat de mare de studii, articole, monografii. Dup\ 1962 (anul apari]iei volumului Poezii), G. Iva[cu începe s\ editeze seria de Opere, profitând pân\ la cap\t de asocierea numelui s\u cu cel al lui Blaga. Cum nimeni nu-i mai putea da peste mân\, schimb\ titluri [i poeme, selecteaz\, taie strofe, organizeaz\ cicluri. Publicul este, îns\, obi[nuit cu astfel de practici, curente în procesul „valorific\rii mo[tenirii culturale” ini]iat de partid. El nu reac]ioneaz\ ostil, nu ridic\ obiec]ii, fericit c\-l poate citi pe Blaga. Ie[it, în sfâr[it, la lumin\, cunoscutul poem Sap\, frate, sap\, sap\ va fi recitat, în diverse ocazii, cu un soi de îndârjire ce sugera refuzul [i împotrivirea. {coala va ceda, curând, presiunii generale [i va da crea]iei lui Blaga un loc din ce în ce mai important în manuale. Nu-mi amintesc ca vreme de dou\ decenii, s\ fi citit pe undeva, în vreun studiu, o minim\ obiec]ie critic\. Ceea ce nu s-a întâmplat ([i nu era de închipuit) în perioada interbelic\, atunci când nu to]i criticii s-au l\sat sedu[i de poezia ardeleanului. Despre o lectur\ rece, constatativ\, nici nu ar fi putut fi vorba în atmosfera încins\ patriotic de la începutul deceniului [apte, în care Blaga reprezenta îns\[i reg\sirea con[tiin]ei na]ionale. {i totu[i, comentatorului cât de cât familiarizat cu progresele poeziei moderne i-ar fi fost imposibil s\ nu observe caracterul întrucâtva limitat al mijloacelor sale poetice [i previzibilitatea unei poezii întemeiate pe prelucrarea biograficului recognoscibil [i pe exploatarea poantei. Volumul era unul organizat pe cicluri de teme centrale, astfel alese încât, generoase fiind, s\ îmbie la varia]iuni. Nu pare a fi un reflex didactic, ci un mijloc de programare a unor pozi]ii lirice exploatabile. Provocându-[i, cum a f\cut mereu în via]\, inspira]ia, Blaga alege s\ redacteze poeme scurte, epitafuri, defini]ii, note de album, generalit\]i epigramatice. Acestea îi pun la dispozi]ie factorul de 100

Iluziile literaturii române

trac]iune al rimei, iar rima, stârnind asociativitatea, concretizeaz\ brusc no]ionalul [i deschide nea[teptate priveli[ti. Cunosc\tor al secretelor poeziei, Blaga [tia c\ num\rul mic al silabelor din vers – dificil, e adev\rat, de controlat – îl va împinge, de la sine, în eufonic [i gra]ios. Prin însu[i acest fapt, imagina]ia cititorului se punea în mi[care spre îndep\rtatul Orient Îndep\rtat, asociindu-l pe poet mandarinilor care cultiv\ melancolia efemerului, înconjura]i de gâze, ape, plante [i stele. În schimb, din pricina vizibilit\]ii lor, hiperboliz\rile pe suport cultural, transferurile semantice pedante, manieriste, absolutiz\rile [i generaliz\rile urmând o evident\ cale deductiv\, reduc]iile senten]ioase, executate în finalul menit s\ surprind\, anuleaz\ [ansa poetului de a face din erotica lui de amurg un punct de referin]\. Gândirea artistic\ e stereotip\, trucurile sar în ochi. Senza]ia e de exerci]iu retoric uscat [i, prin repetare, mecanic. Molatic, ceremonios [i în marginea banalului evolueaz\ [i povestea autobiografic\ din Hronicul [i cântecul vârstelor, carte care, editat\ în plin proces de germinare a mitului, a fost tratat\ imperial de critic\. A[ mai continua dar mi-e greu s\ o fac. Ca mai to]i care au ]inut în mâini, în 1962, volumul lui Blaga (cu emo]ie [i cu o stranie satisfac]ie de participant la o b\t\lie câ[tigat\ de ra]iune), am continuat, ani la rând, s\ consolidez mitul, amânând, pe cât posibil, destr\marea vrajei. VASILE VOICULESCU Pentru cei care au tr\it momentele de euforie declan[ate de Declara]ia din aprilie (1964) [i de eliberarea prizonierilor politici, apari]ia surprinz\toare a volumului Ultimele sonete închipuite ale lui W.Shakespeare în traducere imaginar\ de V. Voiculescu a reprezentat proba schimb\rii miraculoase a cursului politicii culturale comuniste. Autorul murise cu un an înainte (1963) [i la pu]in timp dup\ evacuarea dintr-un spital de tuberculo[i din Turda, unde fusese adus grav bolnav dup\ cinci ani de temni]\ grea, nedreapt\ [i umilitoare. Ceruse s\ fie înmormântat în hainele s\rmane cusute pentru el de de]inu]ii politici. Lumea cultural\ interbelic\ îi cuno[tea poezia, pentru care primise, în 1941, Premiul Na]ional. Referent, ani la rând, la Radiodifuziune, fusese pre]uit de numero[ii lui colaboratori pentru cumsec\denia, modestia [i cultura lui. Dup\ r\zboi, rezistase încerc\rii autorit\]ilor de a-l atrage, intrând într-o izolare complet\. Procurorii comuni[ti au g\sit, ca argument principal împotriva lui, în cadrul procesului din 1958 („lotul Sl\tineanu”), poeziile „pe teme mistice 101

Eugen Negrici

care au un caracter du[m\nos, ostile fa]\ de regimul democrat popular din R.P.R.”( !). Avea toate datele spre a putea fi socotit, de c\tre supravie]uitorii terorii neroniene reperiste, un mucenic, cum l-a [i numit de]inutul Petre Pandrea. Pe acest fundal de lumin\ [i de ata[ament pentru omul Vasile Voiculescu, a ap\rut, a[adar, volumul Ultimele sonete închipuite... Cu o anume grab\ (ce ]ine de obsesia amelior\rii imaginii de pustiitori ai culturii române), oamenii partidului editeaz\ în 1966, f\r\ respect pentru cronologia [i ordinea manuscriselor, dou\ volume de Povestiri (Capul de zimbru ; Ultimul Berevoi). Vor mai ap\rea, în 1968, un volum de Poezii (alc\tuit din buc\]i alese din toate volumele, începând cu cel din 1916), iar, în 1970, romanul Zahei Orbul. Eugen Simion, într-un studiu dedicat lui Vasile Voiculescu în Scriitori români de azi (II, 1976), rememoreaz\ reac]iile entuziaste ale criticilor români la apari]ia volumului din 1964 : Perpessicius saluta „una din marile zile festive ale lirismului nostru contemporan”, Vladimir Streinu vedea în Sonete... o „doctrin\ a iubirii, o erozofie”, n\scut\ dintr-un mimetism liric superior ; Al. Piru, Ov.S. Crohm\lniceanu, Aurel Martin, I. Negoi]escu, Mircea Tomu[ respingeau ideea de mimetism, insistând asupra originalit\]ii de fond. Mai to]i invoc\ renascentismul, petrarchismul [i chiar barocul poeziei, sugerat de „impulsul ascensional” [i de „solemnitatea formei”. Sensibiliza]i de destinului autorului [i con[tien]i de pu]in\tatea textelor cu care ar fi putut intra în competi]ie, în 1964, criticii au continuat, o vreme, s\ comenteze volumul, preg\tindu-i un loc onorabil în Istoria literaturii postbelice. Dup\ Revolu]ie, V. Voiculescu a cunoscut un al doilea moment de glorie, odat\ cu sporirea interesului pentru mituri [i pentru tematica religioas\ – nu îndeajuns de bine reprezentat\ în lirica poe]ilor no[tri [i în proza postbelic\ modern\. Autorii de manuale [colare i-au consolidat locul în canon, oferindu-i un spa]iu tipografic consistent. Dac\ ne raport\m la anii 1964 [i 1994 (de maxim interes pentru oper\), s-ar zice c\ e vorba de un scriitor a c\rui receptare, solicitând afec]iunea cititorului, este legat\ de momentele politice faste [i de ocuparea unui spa]iu pustiit de o ideologie restrictiv\. Ar fi suscitat, îns\, poezia [i proza lui un interes la fel de mare în condi]iile unei evolu]ii fire[ti a literaturii române ? Eugen Simion, despre care nimeni nu ar putea spune c\ e un spirit negator, î[i pune o întrebare legitim\ : „Toate acestea sunt sau pot fi adev\rate, îns\ întrebarea ce se pune, dincolo de straturile, izvoarele spirituale ale sonetelor, este ce spun ele la lectur\ [i în ce m\sur\ satisfac gustul cititorului modern, suspicios fa]\ de orice retoric\ [i pu]in amator, în fond, de maniheism, petrarchism, cultism, barochism etc.”. 102

Iluziile literaturii române

Cele nou\zeci de „sonete închipuite” nu spun ast\zi mai nimic cititorului. Sunt searbede, neostenit declarative [i, pe alocuri, de-a dreptul banale, l\sând s\ se perceap\ str\dania constant\ de statuare hiperbolic\ a iubirii, prin superlative, compara]ii nobile, acumul\ri în crescendo, paralelisme, aluzii mitologice [i alegorii savante. N\zuin]a respect\rii tradi]iei sonetului renascentist, care combin\ tema erotic\ [i cea religioas\, este evident\ [i e[ti dezam\git s\ consta]i silin]a cu care autorul î[i programeaz\ exploatarea motivului îndumnezeirii prin iubire. Conceperea dup\ plan [i chiar planul în sine se z\resc cu u[urin]\ [i acest lucru nu este în spiritul cititorului de ast\zi ([i nici m\car al celui de ieri), cum nu e nici prepararea metodic\, prin cumul de argumente, a unui vers-concluzie ce se vrea surprinz\tor. Prestigiul artistic al poetului a fost subminat [i în volumele editate înainte de senza]ia prezen]ei inten]iei. G. C\linescu (în Istoria literaturii române...) remarca, în „marea cantitate de poezii vlahu]iene corecte [i prelung declamatorii” ale începuturilor, efortul ilustr\rii „marilor teme etice : mila, supunerea (simbolizat\ de bou), suferin]a (ocna[ilor), binele [i r\ul, divinitatea, idealul, arta”... Vor urma alte volume (Din }ara Zimbrului [i alte poezii ; Pârg\), în care poetul, pe urmele lui Co[buc, Cerna, Iosif, Goga, contempl\, evoc\ [i cânt\. Eroismul nostru ost\[esc, priveli[tile agreste, muncile patriarhale, anotimpurile etc. sunt asumate patriotic, mitizate, puse în ecua]ia alegoriei [i d\ruite cu un portativ de tonuri grave. Tr\deaz\ preeminen]a efortului de conceptualizare [i supunerea la un program „doctrinar” (adic\ prezen]a uciga[\ a Inten]iei), antropomorfizarea manierist\ a naturii, alegorizarea conceptelor, însufle]ite [i preschimbate în eroi (Voin]a, Credin]a, Omul, ]\rmul Muncii), folosirea frecvent\ (în pofida sunetului lor strident care nimice[te armonia versului) a unor cuvinte rare, învechite, de regul\ slave, dibuite prin cotloanele graiurilor române[ti. Prin aceste procedee stilistice infantile, nule sub raportul eficacit\]ii estetice, poetul î[i închipuia c\ atrage aten]ia asupra vechimii obâr[iilor noastre [i a superiorit\]ii valorilor unei umanit\]i arhaice, înfr\]ite cu natura. Poetul p\[ea, [ov\ielnic deocamdat\, spre un tradi]ionalism cu accente de religiozitate. Gândirismul ortodoxist îi va oferi un „program” tradi]ionalist mult mai coerent [i Vasile Voiculescu se va str\dui s\-l împlineasc\. Poemele sale vor suporta, acum, invazia cohortelor de îngeri (ironizat\ în epoc\), p\mântul se va umple de „îngerime”, regnurile vor fi pe deplin încre[tinate, oamenii vor vie]ui în comuniune cu trimi[ii înaripa]i ai Domnului. Poetul nu va mai z\ri în jur decât arhangheli [i heruvimi treb\luind printre vite, pe ogoare, în b\t\turi [i ostenind cu sarcini 103

Eugen Negrici

[i corvezi. Antropomorfizarea de alt\dat\ se preschimb\ în angelomorfizare [i totul în ]ar\ ia chipul „îngere]ei” (Poeme cu îngeri). Cu naiva lor caligrafie, câteva dintre tablourile idilice cu îngeri nu sunt lipsite de farmec. Ele împrumut\ (cum remarca G. C\linescu) gra]ia artei lui Giotto [i respir\, în felul lor, un panteism ]\r\nesc. Recuren]a, de fapt reluarea procedurii, transmite, din p\cate, senza]ia prezen]ei unei preten]ii de sistematizare de sorginte doctrinar\. Din perspectiva generoas\ a ideii de conven]ie artistic\ apt\ s\ admit\, s\ includ\ [i s\ valideze artificiul, decorativul [i chiar manierismul afi[at, nimic din cele spuse mai sus nu atârn\ decisiv în evaluarea poeziei lui Vasile Voiculescu. Nu acest aspect îi displace spiritului modern, ci modalitatea mecanic\ a „poezirii” textului prin ceea ce C\linescu numea „traducerea juxtalinear\ a fiec\rei abstrac]iuni cu o imagine [i construirea pe aceste cifruri a unei fraze curente...”. Nici proza lui Vasile Voiculescu, editat\ (selectiv) în dou\ volume (1966) [i prefa]at\ de Vladimir Streinu, nu s-ar putea spune c\ se afl\ la în\l]imea elogiilor pe care le-a suscitat la momentul apari]iei în peisajul înc\ s\rac al literaturii noastre. Aria de referin]e bibliografice a criticilor forma]i în comunism era, la acea dat\, fatalmente limitat\. Cu lecturile lor preponderent fran]uze[ti, nici m\car supravie]uitorii falangei interbelice de critici nu aveau prea multe puncte de sprijin pentru a situa corect acest tip de scriitur\ – aparent fantastic\. Erau, îns\, gr\bi]i s\ afirme [i s\ promoveze, tulbura]i de priveli[tea unei literaturi c\reia i s-a dat [ansa s\ renasc\ sub ochii lor. Volumele con]in, f\r\ îndoial\, splendide insule de proz\, iar for]a [i pregnan]a descrip]iilor sunt imposibil de ignorat. Ceva important lipse[te îns\, [i scriitorul însu[i nu pare hot\rât s\ accepte marele pariu al literaturii adev\rate care te soarbe în vârtejul ei de neînvins, te r\t\ce[te [i te împinge departe de ]\rm. Povestirile lui Voiculescu nu probeaz\ prezen]a fanteziei [i a inventivit\]ii. Sunt de o simplitate crispant\ [i nu cultiv\, cu dib\cie, misterul. Nu dau, de fapt, impresia c\ au o miz\ literar\. Par doar s\ sus]in\, prin concrete]e [i s\ învioreze (precum prozele lui Negruzzi [i Odobescu) subiecte, idei, teme ce pot suporta o interpretare, o dezbatere, o discu]ie [tiin]ific\ în contradictoriu. Sau, pur [i simplu, sunt întâmpl\ri stranii ce ]in de miraculosul popular, auzite sau citite undeva, snoave, anecdote, istorioare vân\tore[ti, bizarerii de spus la miez de noapte, cazuri medicale parapsihologice etc., c\rora scriitorul le d\ o oarecare densitate narativ\, le accentueaz\ echivocul [i le trage spre un sens superior prin instrumentele literaturii. Procesul enun]\rii e simplicissim : prozatorul nu e decât un martor care relateaz\ unor destinatari de fa]\, curio[i s\ afle, doritori s\ 104

Iluziile literaturii române

dezbat\ [i s\ se mire. El nu se abandoneaz\ pove[tii [i, nu o dat\, sf\râm\ vraja, strecurând comentarii savante [i rezumând ironic situa]iile aparent fantastice. Martorul care poveste[te [i martorii m\rturiei apar]in unei civiliza]ii ra]ionale, diferite, chiar opuse celei reprezentate de personaje – care, cu pu]ine excep]ii, tr\iesc sih\stri]i, în comuniune cu animalele [i apar]in unei lumi naturale, înecate în eres [i magie. O lume, aceasta, spectaculoas\, dar nu superioar\. Astfel încât proza lui Vasile Voiculescu nu beneficiaz\ de resursele excep]ionale ale mitului Paradisului pierdut (precum aceea a lui Sadoveanu) [i nu profit\ de autoritatea unei paradigme canonice. MIRCEA ELIADE Reîntoarcerea lui Mircea Eliade în cultura român\ a întâmpinat nu pu]ine greut\]i [i a avut un traseu dificil, cu întârzieri neprev\zute [i acceler\ri de parcurs. Procesul reconsider\rii s-a dovedit, cum era de a[teptat, dependent de politica deloc subtil\ a regimul comunist român fa]\ de intelectualii din exil [i de schimbarea, în timp, a accentelor ideologice [i propagandistice. Calomniat în pres\ în primii ani de dup\ 23 august 1944, Mircea Eliade a fost asimilat criminalilor de r\zboi [i socotit transfug, renegat [i tr\d\tor de patrie. Va fi atacat cu [i mai mare virulen]\ (ca scriitor [i ca om de [tiin]\ care promoveaz\ obscurantismul) imediat dup\ Revolu]ia din Ungaria, atunci când numele lui câ[tiga notorietate [i pe continentul american. Dup\ 1965, în vremea reg\sirii valorilor na]ionale [i a noii politici culturale a partidului, se trimit emisari cu propuneri tentante [i se încearc\ readucerea în ]ar\ a savantului care avea, acum, o recunoa[tere interna]ional\. Cum c\r]ile acestuia începuser\ s\ fie traduse în alte ]\ri ale lag\rului socialist, autorit\]ile îi tip\resc câteva texte, alese pe acelea[i criterii cu ale celor r\ma[i în ]ar\ [i recupera]i de curând. În 1969 apar La ]ig\nci [i alte povestiri, Maitreyi [i Nunt\ în cer. Publicul cititor, informat prin emisiunile Europei libere asupra carierei [tiin]ifice [i literare eclatante a autorului, reac]ioneaz\ extraordinar. Succesul unui personaj apar]inând dreptei interbelice [i care sus]ine teze autohtoniste [i ignor\ determinismul istoric irit\ vechile cadre staliniste, care îl deleg\ pe ideologul marxist-leninist Miron Constantinescu s\ ia atitudine. Revolu]ia cultural\ dâmbovi]ean\ [i reîndoctrinarea ideologic\ decretat\ de Ceau[escu întârzie pentru câ]iva ani tip\rirea operei lui Eliade. Sunt anii în care sentimentul frustrant al rat\rii momentului propice integr\rii depline a unui produs genial al na]iunii fortific\ mitul [i tensioneaz\ a[teptarea reîntoarcerii Zeului în Templu. 105

Eugen Negrici

În acest r\stimp, i se traduc în englez\ studiile publicate în Fran]a, este recompensat cu un num\r cople[itor de titluri [tiin]ifice [i devine doctor honoris causa al marilor universit\]i ale lumii. Puse în situa]ia de a pierde un atu propagandistic important pentru m\re]ia Epocii de aur, autorit\]ile ceau[iste permit, totu[i, publicarea de analize [i exegeze [i reiau editarea operelor (De la Zalmolxis la Genghis-han, 1980 ; În curte la Dionis, 1981 ; Istoria credin]elor [i ideilor religioase I, 1981). Adrian Marino tip\re[te studiul Hermeneutica lui Mircea Eliade (în 1980, în ]ar\ [i în Fran]a, la Payot). Câteva reviste îi reproduc studii mai vechi. Despre Eminescu [i Hasdeu apare (dup\ moartea autorului) în 1987, iar Romanul adolescentului miop în 1988 (edi]ie cenzurat\) [i în 1990 (edi]ie integral\ [i cu variante). Pân\ la dispari]ia lui Mircea Eliade (1986), numele lui va fi indexat, temporar, ori de câte ori acesta va lua distan]\ fa]\ de derapajele regimului. Cu toate acestea, c\r]ile scriitorului acela care „î[i iube[te ]ara [i care scrie literatur\ doar în române[te” au ocupat totdeauna primul raft în bibliotecile-expozi]ie din Comitetele Jude]ene de partid [i în cele de acas\, ale activi[tilor mai [coli]i. Dup\ 1989, opera lui Eliade intr\ cu depline drepturi în canonul [colar [i, al\turi de aceea a lui Eminescu, e tratat\ ca valoare na]ional\ suprem\. În vremea embargoului sporadic (favorabil consolid\rii mitului), ea stârnise interesul pentru eposul fantastic (care, în varianta Eliade, p\rea o noutate) printre tinerii prozatori ai anilor ’70 [i nu numai printre ei. Urmele se v\d în stilistica scrisului acestora. Acum opera a devenit obiectul unui num\r cople[itor de lucr\ri de licen]\, teze de masterat [i de doctorat, lucr\ri de gradul I, comunic\ri de tot felul. Sunt redescoperite, cu entuziasm, lucr\rile de tinere]e [i debutan]ii ultimului deceniu au constatat, cu oarecare surpriz\, similitudini între proza lor mizerabilist\ [i derapajele autenticiste ale textelor lui Mircea Eliade. A venit, apoi, valul contest\rii violente din Occident, care l-a transformat pe tân\rul Eliade într-un legionar activ, autor de articole antisemite. Pornind de la un denun] ap\rut în Taladot (Buletinul Institutului Dr. J. Niemirower, Jerusalim, 1972), Norman Manea (1991), Leon Volovici (1993), Daniel Dubuisson (1993) [i mai ales Alexandra Laigniel-Lavastine (2002) organizeaz\ un veritabil „Atac la baionet\”, ca s\ folosim titlul unui articol semnat de Mircea Handoca în Vatra (în 2000). Dar înmul]irea vocilor care, în str\in\tate, „dezv\luie” [i neag\ ([i neag\ îns\[i valoarea demersului s\u [tiin]ific) nu a determinat în ]ar\ o cât de mic\ schimbare de atitudine. Dimpotriv\, au intrat în ac]iune reflexele de ap\rare ale con[tiin]ei colective, iar miturile „cet\]ii asediate”, ale „complotului malefic”, ale „str\inului” s-au asociat rapid, fortificând imaginea charismaticului scriitor. 106

Iluziile literaturii române

Cu atât de pu]ine personalit\]i de acest calibru care au reu[it s\ se impun\ în lume, locul lui M. Eliade se va afla, se pare, mereu al\turi de Cantemir, Hasdeu, Iorga – în seria marilor figuri renascentiste ale istoriei noatre culturale. Readus cu atâta dificultate [i aflat acum, în pofida atâtor opreli[ti, în c\minul de unde fusese expulzat, Zeul e ap\rat cu str\[nicie. Despre sursele succesului lui Eliade, despre sentimentele pe care le-a stârnit revenirea operei sale în România [i, de fapt, despre locul lui în mentalul românesc, s\-l l\s\m s\ vorbeasc\ pe Marin Sorescu : „Autorul a umplut lumea cu bumeranguri, care îl caut\ la Bucure[ti, în r\stimpuri, pe vechea lui adres\ : Mircea Eliade are în România mai multe straturi de «eliadi[ti» : cititori dintre cele dou\ r\zboaie, genera]ia format\ imediat dup\ r\zboi [i, apoi, genera]iile mai noi, pân\ la cea mai tân\r\. Printr-o magie personal\, reu[e[te s\ le ]in\ în echilibru, precum muntele straturile de [isturi (care se v\d bine pe la Bu[teni, dac\ autorul î[i mai aduce aminte) ; [i nu numai în echilibru, ci [i într-o stare de perpetuu entuziasm, hr\nindu-le, pe categorii, cu produse spirituale deosebite. Pe unii, cei care au participat la lansarea romancierului excep]ional, i-a dedulcit la romane fantastice. Ace[tia mai vor Domni[oare Christine. Pe al]ii, [oareci de bibliotec\, îi turte[te blând cu vastitatea cuno[tin]elor [i bog\]ia subsolurilor paginilor sale. O alt\ categorie face, din ce în ce mai înviorat\, un fel de gimnastic\. În sfâr[it, mul]i, foarte mul]i deprind gustul filozofiei pe tratatele sale. Sunt curen]i mai calzi, mai reci, mai de adâncime, mai de suprafa]\ ; se întretaie, se încol\cesc [i fac opturi în cultura noastr\, ceea ce ne îndrept\]e[te s\ vorbim de un adev\rat fenomen Eliade [i de o prezen]\ vie [i fertil\, aici, pe sol românesc, a scriitorului [i gânditorului... american. Am dat lumii mul]i oameni de excep]ie. Unii, din p\cate, r\mân giuvaere în chichi]a l\zii de zestre a civiliza]iei române, nenoroace de toate felurile conlucrând la aceasta. Cei care au reu[it s\ sparg\ ghiocul nenorocului, unde nu p\trund decât ecourile unei m\ri inexistente, au demonstrat, pe toate meridianele, calit\]ile excep]ionale ale unui popor ager la minte [i frenetic spiritual, r\zbunând ne[ansa atâtor talente române[ti nerealizate plenar” (în U[or cu pianul pe sc\ri, Cartea Româneasc\, 1985, p. 20). Dic]ionarul general al literaturii române (editat de Academie) selecteaz\ în jur de 100 de titluri (grupate la sec]iunea „Repere bibliografice”) din num\rul impun\tor de „contribu]ii” la cunoa[terea operei lui Eliade. Cele mai multe contribuie, îns\, la cunoa[terea vie]ii acestuia, interpreteaz\ [i deslu[esc textele gânditorului, transcriu reflec]iile [i parafrazele recenzen]ilor [i se hr\nesc din magia personajului. O reluare a lecturii propriu-zis critice, începute, înainte de 107

Eugen Negrici

r\zboi, de {erban Cioculescu, G. C\linescu, E. Lovinescu, Vladimir Streinu, Pompiliu Constantinescu a fost mereu amânat\. Ea pare, pur [i simplu, inadecvat\ momentului. Lipsa de interes pentru separarea planurilor (la un scriitor care n\zuia la totalitate) [i credin]a, deja consolidat\, c\ opera literar\ a lui Eliade este, f\r\ doar [i poate, excep]ional\ [i punct, i-a f\cut pe interpre]i s\ persevereze în exerci]iul hermeneutic [i în efortul situ\rii ansamblului operei în universalitate. La lectura textelor, ai senza]ia c\, revenit în splendoarea gloriei, din lunga lui b\jenie, scriitorul Eliade a fost perceput de mult\ lume ca descins direct din Empireu, f\r\ istorie, f\r\ trecut, f\r\ început [ov\itor. Cei care ar fi avut obliga]ia s\-i reconstituie traiectoria ar fi fost istoricii literari. Dar [i cei câ]iva critici de întâmpinare care, prin experien]a [i contactul îndelungat cu c\r]ile [i prin suprafa]a lor intelectual\ recunoscut\, ar fi putut fi îndrept\]i]i s\ alc\tuiasc\ istorii, nu s-au gr\bit s\ le scrie. Caracterul opresiv al perioadei comuniste a bulversat îns\[i ideea de literatur\ care evolueaz\ de la sine, prin propriile resurse creatoare. Conceperea unei istorii literare care s\ cuprind\ [i literatura exilului [i s\ acopere [i aceast\ etap\ comunist\ e o întreprindere aproape imposibil\. Cum era de a[teptat, implicat, chiar de la sfâr[itul anilor ’60, în procesul anevoios al reconsider\rii scriitorului, Dumitru Micu face, în Scurt\ istorie a literaturii române (Editura Iriana, 1995), o prezentare generoas\, expozitiv\ [i explicativ\, operei lui Mircea Eliade. Expunerea – care nu deviaz\ de la traseul unui curs universitar util [i riguros – con]ine urm\toarea fraz\-cheie : „Izolând, din vasta [i eterogena (dar unitara, totu[i) bibliografie eliadesc\, proza de imagina]ie, e oportun a specifica de la început c\, în inten]ia autorului, ea nu e literatur\, crea]ie artistic\” (s.n.) (op. cit., vol. II, p. 191). {i nu este vorba de o fandoseal\ de june genial nesigur de biruin]a deplin\. Afirma]ii de genul : „De altfel, nu am scris niciodat\ literatur\” a f\cut [i mai târziu, în perioada câ[tig\rii notoriet\]ii într-un mediu [tiin]ific pedant, care nu trebuia s\ ia cuno[tin]\ de preocup\rile „frivole” [i dubioase politic ale începuturilor savantului. Acceptând perspectiva sugerat\ de autorul însu[i, orice tentativ\ de abordare a crea]iei lui Mircea Eliade cu mijloacele [i rigoarea actului critic ar deveni abuziv\. În consecin]\, c\r]ile de adolescen]\ [i prim\ tinere]e (Romanul adolescentului miop, {antier, Isabel [i apele diavolului), fiind doar confesiuni personale, „desc\rc\ri ale sufletului”, transcrieri de caiete f\r\ inten]ii de literatur\, dezv\luiri de experien]e (în linia Papini-Gide), ar trebui citite exclusiv în aceast\ cheie. Ca „documente interioare” ale activit\]ii unui spirit în formare, ele nu ar avea nevoie s\ fie salvate ca literatur\, prin decuparea unor 108

Iluziile literaturii române

p\r]i „mai autentic romane[ti” (cum procedeaz\, f\r\ simpatie, C\linescu) sau prin subterfugiul folosirii conceptului de „roman latent” în locul celui de jurnal intim (cum face Pompiliu Constantinescu). Orice obiec]ie în leg\tur\ cu neputin]a f\uririi de tipuri [i dezinteresul pentru caracterologie nu ar avea relevan]\ cât\ vreme eroii s\i, „spirite problematizante”, reprezentând „îns\[i nega]ia fixit\]ii caracteriologice”, nu sunt decât întrup\ri ale „spiritului de c\utare”. Istoricul literar probeaz\ faptul c\ [tie s\ citeasc\ în profit o oper\ [i s\ g\seasc\ unghiul prielnic unei interpret\ri simpatetice. În consecin]\, Dumitru Micu va sus]ine teza c\, de fapt, toat\ proza narativ\ a lui Mircea Eliade, „indiferent de con]inuturile ei (...), e o literatur\ a experien]ei” : „Isabel [i apele diavolului, Lumina ce se stinge sunt romane ale unor experien]e individuale, Întoarcerea din rai [i Huliganii, ale experien]elor unor genera]ii. În Maytreyi [i Nunt\ în cer sunt rememorate experien]e de cunoa[tere în sfera eroticului. Experien]e în plan fantastic sunt cele traversate de eroi în Domni[oara Christina, {arpele, Secretul doctorului Honigberger, Nop]i la Serampore. Nuvelele fantastice de dup\ al doilea r\zboi istorisesc tot «experien]e», îns\ experien]e ale «ruperii de nivelul ontologic». Asemeni ale[ilor din societ\]ile arhaice, care, traversând «moartea ini]iatic\», descinzând ad inferos, sufer\ muta]ii ontologice spre a deveni al]i oameni, prin «na[teri mistice», eroii unor nuvele transgreseaz\, pe diverse c\i, orizontul fenomenalit\]ii, intrând într-un «dincolo» numenal. Ai altora au doar revela]ia numenalului (absolutului). Gândit de Eliade, numenalul cap\t\ atributele «numinosului», altfel zis ale sacrului. Experien]ele «ruperii de nivel» sunt, în consecin]\, evenimente ale trecerii din «profan» în «sacru». Sau, în orice caz, ale intuirii sacrului” (idem, p. 196). Cu o impresionant\ informa]ie de istoric literar, Marian Popa este preocupat pân\ la obsesie, în Istoria literaturii române de azi pe mâine (vol. II, Funda]ia Luceaf\rul, Bucure[ti, 2001) de revelarea [i afirmarea contribu]iei geniului românesc creator [i, nu mai pu]in, de demascarea (cu exager\ri [ovine [i inflam\ri antievreie[ti) a tuturor acelora care i-au în\bu[it aspira]iile, sprijini]i pe o ideologie antina]ional\. Nici el nu va fi dispus, a[adar, s\ separe domeniile [i s\ urmeze linia depreciativ\ c\linescian\. Va miza pe „integritatea spiritual\” a scrisului lui Eliade, pe coexisten]a operei nonbeletristice cu cea beletristic\ – apt\ s\ reveleze „anumite în]elesuri teoretice” (în îns\[i formularea istoricului religiilor). Faptul, de pild\, c\ în proza „fantastic\”, Mircea Eliade „respect\ conven]iile genului pân\ la ostentativ” nu ar trebui s\ irite pe comentatori : „Conven]ionalismul e specific unui mod demonstrativ-intuitiv : prozatorul vrea s\ semnaleze valori ale transistoricului prin întâmpl\ri istorice (...). 109

Eugen Negrici

Eroii sunt aceea[i : b\rba]i, tineri intelectuali sau b\trâni, anacronici, ideali[ti, naivi [i mediocri cu care se poate crea contrastul necesar «rupturii» fantastice – cei ce caut\ Absolutul [i c\uta]i de Absolut” (op. cit., p. 842). Nu altfel vede [i Matei C\linescu lucrurile, pledând pentru specia „povestirii demonstrative” eliade[ti. Complet opus este punctul de vedere al lui Caraion, consemnat de Marian Popa : „În proza lui Mircea Eliade intereseaz\ – când intereseaz\ – ideile (ca într-un corp uman, ele ]in locul oaselor), pe care autorul a[az\ câ]iva mu[chi [i câteva pieli]e ; literatura – bun\ sau rea, locvace sau juc\u[\ – e neglijat\... Dai de acelea[i expresii, de acelea[i gesturi [i reac]ii pu]ine... Dai de acelea[i personaje din afara timpului, pe care suntem invita]i insistent s\ le consider\m fantastice, misterioase, ciudate [i al c\ror total de comportamente e ales ca s\ pledeze vreun gând pr\fuit, vreo obsesie, vreun principiu [tiin]ific... Spectacol de teorii, nu totdeauna nedesuete. Autorul are de spus ceva. Are de expus ceva [i atunci improvizeaz\ sumar o situa]ie de cele mai multe ori artificial\, intenabil\, pentru în]elegerea c\reia cititorului i se cere s\ i se par\. S\ i se par\ c\ cite[te basme sau mituri. Altminteri suportabilitatea lecturii e amenin]at\. Dac\ n-admi]i artificiul, iar odat\ cu el un supranatural adesea copil\ros, atunci totul ]i se poate p\rea anost, berc, plictisitor, f\r\ nerv, confec]ionat [i stors de sânge” („Ultimul vis\tor : Mircea Eliade”, în Dialog, Supliment, nr. 25-26, noiembrie 1986). Trecând în revist\ aceste opinii, realizezi c\ modul de interpretare a literaturii lui Eliade (]inând sau nu seama de definirea ei ca vehicul de idei) este determinat de atitudinea ocrotitoare sau nu a comentatorului fa]\ de mit. Instructiv\ cu adev\rat, pentru demersul studiului nostru, este izbucnirea pe care o are Marian Popa dup\ citarea rândurilor demolatoare ale lui Ion Caraion : „Ceea ce un Matei C\linescu elogiaz\ în spe]a povestirii demonstrative e pentru Caraion negativ : este punctul de vedere profan, al lui Dumitrescu, ofi]erul de securitate cu sarcini în zona hermeneuticii narativit\]ii în Pe strada Mântuleasa” (op. cit., p. 845). Opinia lui Caraion nu e diferit\, în esen]\, de aceea a unor critici interbelici „de vremuri normale” (a lui G. C\linescu în primul rând), dar este emis\ într-un moment de efervescen]\ mitic\ [i pe fondul entuziasmului stârnit de revenirea Zeului în Cetate. * Categoria aceasta a „larilor recupera]i” este bine reprezentat\ într-o literatur\ ca a noastr\, cu scriitori afla]i pe perioade mari de timp în exil intern sau extern, cu destule opere indexate [i readuse, 110

Iluziile literaturii române

dup\ o vreme, în circuit. Momentele de reg\sire [i de îmbr\]i[are patetic\ au fost numeroase. Dup\ consumarea etapei fundamentaliste a ocupa]iei sovieto-române, ne-am întâlnit cu destule opere ale scriitorilor din secolul al XIX-lea, cu o bun\ parte a textelor lui Eminescu, apoi cu cele ale lui Arghezi însu[i, ale simboli[tilor, ale lui Ion Barbu, Mateiu Caragiale, Octavian Goga, Lucian Blaga, Nicolae Iorga, Vasile Voiculescu, Constantin Noica, Mircea Eliade, Eugen Ionescu etc. Dac\ evacuarea lor din literatura român\ a fost o opera]ie rapid\, asem\n\toare „ridic\rilor” masive din anii ’50, revenirea lor „acas\” a avut un caracter întrucâtva aleatoriu. În func]ie de barometrul politic, de evolu]ia imprevizibil\ a evenimentelor interne [i externe, operele [i autorii s-au întors, pe rând, la intervale mai mari sau mai mici. Fiecare reapari]ie a devenit un prilej de s\rb\toare [i a mobilizat intens – [i adesea exclusiv – energiile criticii [i interesul extraordinar al cititorilor. Evolu]ia recept\rii a fost perturbat\ de astfel de evenimente care generau nevoia de gesturi reparatorii. Un formidabil arsenal canonic s-a pus mereu în slujba entuziasmului reg\sirii, iar scriitorilor cu pricina sau operelor acestora returnate li s-a oferit o consisten]\ de invidiat [i [ansa unei stabilit\]i istorice nefire[ti. Analogia cu obiceiul comemor\rii sfin]ilor din calendarul cre[tin nu e lipsit\ de sens, întrucât, începând cu 1954 (când ne-a fost înapoiat Arghezi), s\rb\torile, prilejurile de pomenire [i de sanctificare s-au ]inut lan] [i revistele culturale [i-au f\cut [edin]ele de sumar în func]ie de ele. Fabrica de sfin]i a lucrat din plin [i dup\ Revolu]ie [i, sub mun]ii de beteal\ [i de flori artificiale, spiritul critic s-a sim]it sufocat. Aceast\ atitudine fals ocrotitoare (cu manifest\ri, nu o dat\, agresive), prezent\ de câteva decenii în spa]iul literar românesc, a f\cut ca pân\ [i inteligen]ele rebele s\ p\[easc\ timid [i cu luare-aminte în ograda acestui cimitir poleit, unde nu se termin\ niciodat\ praznicele [i slujbele de iertare, c\ci avem multe [i grele p\cate. Dac\ litera]ilor recâ[tiga]i [i readu[i, cu greu, în spa]iul literaturii române le al\tur\m pe cei percepu]i ca ap\r\tori ai cet\]ii asediate (c\l\uze, legiuitori, p\rin]i întemeietori, oameni providen]iali, autorit\]i tutelare, directori de opinie etc.), vom avea imaginea unui baraj de statui îndelung [lefuite, care opre[te cursul istoriei recept\rii. Prin procesul de statuare canonic\, trecutul literar devine subiect tabu, iar spiritul public este deprins cu postura statornic admirativ\. Profund inhibitoare pentru un tân\r creator care-[i caut\ calea [i locul în literatur\, aceast\ tendin]\ de înghe]are a canonului stârne[te, din vreme în vreme, furii iconoclaste [i preg\te[te cutremurul cel mare al unei noi avangarde. 111

Eugen Negrici

c. Idealizarea unor perioade literare [i supralicitarea unor „genera]ii de crea]ie” Felul cum ne închipuim ast\zi perioada interbelic\ îl dator\m, fire[te, în primul rând supravie]uitorilor, martorilor oculari care nu au încetat s\ o evoce, de ani buni, ca pe un fragment de Paradis, asociind-o tinere]ii [i copil\riei lor încânt\toare. Pe de alt\ parte, ce s-a întâmplat în România dup\ 1948, când totul a devenit insuportabil pentru fiin]a uman\ înv\]at\ s\ respire în libertate, a f\cut ca orice r\stimp istoric anterior, mai pu]in ostil [i cu cât de pu]ine rudimente de democra]ie, s\ devin\ o vârst\ de aur ce îndeamn\ la reverie. În vremea stalinismului integral [i în etapele urm\toare (care îl atenueaz\, dar nu-i schimb\ esen]a), a prins contur mitul unei Arcadii culturale pe care tinerii de atunci o plasau fie mai departe în timp, în vremea lui Carol I [i a Junimei, fie în aceea a lui Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Ion Barbu, Camil Petrescu, Lucian Blaga [i a multor altora. În special intervalul dintre Marea Unire [i pierderea r\zboiului trezea nostalgii. Un Paradis pierdut p\rea acest trecut apropiat, pe m\sur\ ce regimul comunist devenea mai eficace în anihilarea valorilor [i a spiritualit\]ii române[ti. Când, dup\ 1965, cultura î[i revine încet din colaps, celor care î[i rec\p\taser\ dreptul de semn\tur\ [i celor care d\deau, atunci, primele lor dovezi de talent li s-a p\rut c\ nu pot n\zui la ceva mai mult decât la a egala performan]ele modelului interbelic. Nevoia de repere stabile [i spaima de vacuitate au împrosp\tat constant admira]ia noastr\ [i au amânat proba critic\. Aceast\ perioad\ suflat\ în aur, arhetip al reu[itei, nu e lipsit\ de limite [i umbre. Este un r\stimp, în fond, plin de contradic]ii [i sfâ[ieri [i în care, în circumstan]e tulburi, pe scurte perioade, [i toleran]a [i bunul-sim] [i libertatea îns\[i au fost evacuate din spa]iul public. Cu venituri modeste, tr\ind cel mai adesea în s\r\cie, scriitorul rareori nu a fost dezam\git de factorul politic, dar l-a [i servit atunci când avantajele au prisosit. Dac\ ne referim la kilometrul p\trat având la centru Cap[a [i Otetele[eanu, în care aveau loc mai toate legendarele evenimente [i înfrunt\ri culturale ale României, [i lu\m în calcul propor]ia [ocant\ de analfabe]i afla]i la baza piramidei, vom avea o imagine realist\ a poten]ialului intelectual al epocii. A fost, s-ar zice, un miracol apari]ia unei elite în mijlocul unei societ\]i neinstruite la baz\ [i înecate într-un s\m\n\torism agresiv la etajele de mai sus. Lichelismul, invidia, miticismul, vanitatea bolnav\ te întâmpinau de peste tot [i, într-o m\sur\ semnificativ\, lumea scriitoriceasc\ nu era altceva decât o variant\ mai pu]in vizibil\ a lumii politice 112

Iluziile literaturii române

degradate [i corupte. Societatea nu reu[ise s\-[i creeze un nucleu moral format din intelectuali d\rui]i cu adev\rat ideii de libertate [i de democra]ie. A[a se face c\ multe dintre figurile idealizatei Epoci de aur interbelice, personalit\]ile care ar fi putut simboliza demnitatea scriitorului [i con[tiin]a neamului, [i-au dat pe fa]\, dup\ numai un deceniu, oportunismul [i caracterul repugnant. Cu toate acestea, epoca r\mâne pentru noi, pân\ ast\zi, un timp de aur al istoriei literelor române. În toat\ aceast\ istorie, „mai pu]in r\ul” a devenit un ideal [i s-a preschimbat în Paradis terestru. Parafrazând o defini]ie patristic\ a R\ului (ca sl\biciune a Binelui), am zice c\, în evolu]ia culturii române, Binele nu a putut fi altceva decât sl\biciunea R\ului. Nu ne e u[or s\ supunem unei analize critice aceast\ perioad\ literar\ (care are numeroase virtu]i [i cuprinde indiscutabile valori) [i pentru c\ ea a fost blamat\, ani la rând, în istoriografia comunist\. Ar fi, îns\, o mare eroare ca ea s\ devin\ în con[tiin]a publicului un model absolut [i un ideal de neatins. În cartea de fa]\, în capitolul „Cazul modernismului”, plecând de la Antologia de poezie român\ modern\ editat\ de Nicolae Manolescu în 1968, am întocmit un repertoriu al formelor obosite ale poeziei interbelice [i am respins preten]ia de modernitate a celor mai multe texte. {i proza ar putea fi supus\ unei investiga]ii de acela[i fel. Fiindc\ supracodul ideologic conjunctural nu ne mai înrâure[te receptarea [i putem renun]a la „sentimentele cuvenite” unei epoci (totu[i) de libertate a crea]iei, a venit momentul unei mai drepte pre]uiri a prozei [i a poeziei produse dup\ 1965, cu nimic inferioare celor interbelice. Numeroase din prozele lui Marin Preda, Nicolae Breban, Eugen Barbu, I.D. Sârbu, {tefan B\nulescu, George B\l\i]\, Mircea Ciobanu, Mircea Horia Simionescu, Constantin }oiu, Augustin Buzura, Dumitru Radu Popescu, {tefan Agopian, Mircea C\rt\rescu [.a. pot concura produsele anilor de libertate. Iar poezia român\ – reprezentat\ de multe din volumele unor Marin Sorescu, Nichita St\nescu, Mircea Iv\nescu, Leonid Dimov, Ileana M\l\ncioiu, Virgil Mazilescu, Mircea Ciobanu, Emil Brumaru, Mircea C\rt\rescu etc. – a avut, am putea zice, momentul ei, imprevizibil, de mare str\lucire. Din nefericire, operele acestor scriitori [i ale altora poate la fel de valoro[i, introduse cu reticen]\ în manuale [i predate cu intermiten]\ în facult\]i, sunt, cu pu]ine excep]ii, aproape necunoscute elevilor, studen]ilor [i publicului larg. Programele [colare [i cele universitare n-au fost restructurate în func]ie de existen]a unei perioade de crea]ie – în mod paradoxal – fertile. Ele au p\strat, din iner]ie, capitolele întinse dedicate unor produse încep\tornice de o artisticitate incert\, 113

Eugen Negrici

ignorând, pur [i simplu, câteva decenii (cele de dup\ 1964), în care, în condi]ii eroice, s-a produs, totu[i, literatur\. Având atributele exemplarit\]ii, Arcadia interbelic\ ocup\, se în]elege, mai bine de jum\tate din scena literaturii române, transformându-se într-o prezen]\ demoralizant\. * O prezen]\ ap\s\toare pentru „genera]iile de crea]ie” ulterioare a reprezentat-o [i genera]ia ’60, mai bine-zis ceea ce s-a în]eles în epoc\ prin ea. Vom evoca aici, din nou, contextul istoric. De la jum\tatea anilor ’60, schimbarea politicii PMR, anun]at\ oficial prin Declara]ia din aprilie 1964, a creat un climat de crea]ie nou. A fost accelerat, de sus în jos, procesul de dezideologizare a culturii [i, pe nesim]ite, în mai pu]in de cinci ani, literatura scris\ în deceniul [ase a început s\ par\ ridicol\. Pentru c\ trebuia anihilat cultul predecesorului, noul conduc\tor, Nicolae Ceau[escu, a favorizat tendin]a de schimbare a mentalit\]ii artistice [i a codului estetic. Puterea criticilor de partid a sc\p\tat [i chiar din rândul lor se recruteaz\ acum câ]iva dintre adep]ii individualit\]ii creatoare, a variet\]ii formelor, a diversit\]ii tipologiilor romane[ti [i a l\rgirii sferei realismului. A fost, acesta, un r\stimp bizar în care, în România, s-au putut publica lucruri mai îndr\zne]e decât în oricare alt loc din Est. Proza s-a str\duit s\ se întremeze, fie adoptând [i adâncind, dup\ puteri, modelele interbelice, fie reluând [i adaptând, la repezeal\, inova]iile, deja perimate, ale „noului roman” francez, în spiritul tradi]iei noastre de „progres prin imita]ie”. Poezia, îns\, a f\cut atunci mari experien]e, profitând, ca niciodat\ în istoria ei, de acest r\gaz în care a fost înregistrat un num\r incredibil de debutan]i. O contribu]ie important\ la aceast\ efervescen]\ poetic\ au avut-o cenaclurile din epoc\, revistele Luceaf\rul [i Ramuri (cu suplimentul ei Povestea vorbei), colec]ia pentru debuturi Luceaf\rul. A ap\rut o nou\ promo]ie de critici (tineri cultiva]i, precum Matei C\linescu, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Valeriu Cristea) care [i-au ajustat concep]iile, str\duindu-se s\ ]in\ pasul cu inova]iile scriitorilor [i s\ le sus]in\. Acestor critici li s-au asociat câ]iva dintre veteranii realismului socialist (între care Paul Georgescu, Ov.S. Crohm\lniceanu), deveni]i acum spirite liberale, cooperante. Tinerii poe]i [i prozatori nu au fost singuri pe aceast\ nou\ baricad\. Lor li s-au al\turat scriitori de toate vârstele, cu biografii [i orient\ri artistice diverse (unii ie[i]i de curând din pu[c\riile comuniste), cu to]ii deci[i s\ dezideologizeze [i s\ normalizeze literatura. 114

Iluziile literaturii române

S-a ivit o grupare impresionant\ de for]e hot\râte s\ consolideze autonomia esteticului [i s\ modernizeze literatura român\. În spatele ei se aflau criticii cei mai influen]i [i partidul însu[i – interesat de efectul propagandistic al acestei liberaliz\ri. Niciodat\, în istoria ]\rii, unei grup\ri ideo-literare nu i-a suflat în pânze un astfel de vânt binevoitor. Aproape to]i factorii, inclusiv cel politic, voin]a îns\[i a na]iunii îndelung umilite de modelul literar impus de Moscova p\reau s\ contribuie la reu[ita ei. Trebuie spus c\, de[i era vorba mai curând de un curent puternic cu aspect aluvionar care antrena scriitori de toate vârstele implica]i în procesul reg\sirii literaturii ca literatur\, doar tinerii debuta]i la începutul deceniului s-au identificat sau au fost identifica]i cu el. Nu [tiu precis cine a vorbit prima oar\ de genera]ia ’60, dar în con[tiin]a publicului ea a fost legat\ de numele lui Marin Sorescu, Nichita St\nescu, Nicolae Breban, Dumitru Radu Popescu, Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Grigore Hagiu etc. Ei în[i[i s-au sim]it bine sub acest stindard [i n-au protestat când au fost indica]i ca singurii promotori ai primenirii vie]ii literare. De[i al\turi de ei, în b\t\lia pentru normalitate [i pentru literatur\, se aflau [i Augustin Doina[, Ion Caraion, Ion Negoi]escu, {erban Cioculescu, Marin Preda, A.E. Baconsky [i mul]i, mul]i al]ii (inclusiv Zaharia Stancu [i Geo Bogza, care sim]iser\ c\ vântul nu mai bate dinspre R\s\rit), întregul merit al biruin]ei spiritului estetizant le-a revenit tinerilor [aizeci[ti. Autorit\]ilor înse[i li se p\rea convenabil s\ mizeze pe aceast\ grupare de tineri forma]i, la urma urmelor, la [coli comuniste, educa]i în spirit de partid [i care se dovediser\, iat\, capabili s\ produc\ opere performante, comparabile cu ale celor educa]i în vechiul regim. Sprijini]i de revistele [i de editurile literare (unde mul]i erau angaja]i ca redactori), lua]i în seam\ de criticii vremii – colegi de redac]ie [i prieteni –, ei au fost desemna]i s\ împ\dureasc\ terenul sterp r\mas în urma defri[\rilor executate în primul deceniu „republican”. Golul l\sat de ac]iunea pustiitoare a regimului dejist a f\cut ca produsele epocii interbelice, pe de-o parte, [i cele ale etapei de liberalizare (relativ\) simbolizate de [aizeci[ti, pe de alt\ parte, s\ fie privite cu admira]ie nedezmin]it\. Procesul idealiz\rii a început relativ repede [i a continuat [i dup\ ce pe scena literaturii urcaser\ câ]iva noi actori redutabili [i alte grup\ri viguroase, inclusiv aceea optzecist\. Criticii literari care au pus um\rul la începuturile artistice ale genera]iei, au continuat s\-i sprijine tenace, izbutind s\ le fac\ loc în programa [colar\, manuale [i cursuri universitare. Nici o alt\ „genera]ie” din istoria literaturii române nu a p\truns atât de repede în canon [i nu a r\spândit cu lumina ei, un pic cam artificial\, atâta umbr\ în jur. Poe]i remarcabili, precum Ileana 115

Eugen Negrici

M\l\ncioiu, Emil Brumaru, Mircea Iv\nescu, Mircea Ciobanu, Virgil Mazilescu, Mircea Dinescu, Constantin Ab\lu]\, Leonid Dimov [i al]ii, prozatori ca George B\l\i]\, Constantin }oiu, Mircea Nedelciu, Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, {tefan Agopian au r\mas la... {i al]ii !

116

IMPULSUL COMPENSATOR Sentimentul vacuit\]ii [i al frustr\rii

Iluziile literaturii române

I. REPREZENTAREA TRECUTULUI LITERATURII. TENDIN}E GENERALE 1. Mimarea normalit\]ii (continuitate, procesualitate, organicitate)

a) Ignorarea obstinat\ a disfunc]iilor [i a evolu]iilor atipice Cazul flagrant al „literaturii vechi”

Fundamente [ubrede. Circula]ia textelor.

Nu-mi amintesc ca, în vreuna din istoriile literaturii române vechi ap\rute la noi, s\ se fi pus, cu seriozitate [i consecven]\, problema circula]iei textelor sau, mai limpede spus, a audien]ei lor reale. Pân\ [i autorii înc\ în via]\, care sunt la curent cu progresele socio-criticii [i cu modific\rile radicale de optic\ aduse de estetica recept\rii, nu par s\ fi avut vreodat\ în vedere publicul, raportul lui, în timp, cu c\r]ile, continuitatea fenomenului literar [i ceea ce decurge de aici : existen]a [i „func]ionarea” tradi]iei [i a con[tiin]ei artistice. Nu numai c\ nu au ]inut seama de ace[ti factori, dar inspira]i, poate, de falsul miraculos al lui C\linescu [i domina]i de dorin]a de normalitate, o normalitate oarb\ fa]\ de „situa]ia de pe teren”, [i-au alc\tuit tomurile de parc\ totul s-ar fi desf\[urat la noi firesc, ca în cutare sau cutare cultur\ occidental\, de parc\ ar fi avut de-a face cu un corpus evoluând organic, din sine [i pentru sine, cu texte editate, r\spândite, citite la vreme [i cât de cât cunoscute de c\tre un segment al societ\]ii receptiv la asemenea valori. Dac\ cineva ar avea curiozitatea s\ compun\ o list\ cu textele apar]inând, cu un oarecare coeficient de bun\voin]\, domeniului – ca s\ zic a[a – beletristic [i care, pe deasupra, s\ fi fost editate nu la un secol sau dou\ distan]\, ci chiar în vremea scrierii lor, ar constata, cu stupoare, c\ nu prea are cu ce s-o completeze. Destinul celor mai importante dou\ c\r]i ale primelor trei secole de literatur\ în limba român\ este revelator. 119

Eugen Negrici

Ispr\vit\ în 1705, Istoria ieroglific\ a v\zut lumina tiparului în 1883, dar numai edi]iile din vremea noastr\ au un veritabil statut filologic. Încheiat\, cum se [tie, într-o prim\ variant\, înainte de 1800, }iganiada va ap\rea în 1876/77 într-o revist\ (Buciumul român), pentru ca varianta a doua, cea din 1812, s\ fie tip\rit\ în volum abia în 1925. S\ nu mai spunem cum. Fenomenele de disgenezie din perioada veche nu vor fi, probabil, niciodat\ scrutate cu luciditate [i b\rb\]ie, c\ci confirm\ incompatibilitatea lor cu ideea de istorie literar\ [i chiar imposibilitatea unei istorii literare : trei secole de apari]ii întâmpl\toare, neorganice, izolate, ignorând, adesea, orice preceden]\, o circula]ie precar\ a unor manuscrise incomplete sau viciate (fiindc\ de editare rareori putea fi vorba în condi]iile unui monopol bisericesc), inexisten]a unui mediu propice recept\rii, a unui num\r rezonabil de [tiutori de slov\, suficient pentru ca reverbera]iile evenimentului extraordinar al na[terii c\r]ilor s\ nu se piard\ în neant, ci s\ închege o tradi]ie.

Num\rul [i interesul „cetitorilor”. Conceperea unei istorii literare nu poate ocoli problema existen]ei unui mediu cultural receptiv, a unei societ\]i cât de cât cultivate, a unui num\r relativ mare de destinatari care s\ fac\ posibil\ func]ionarea fenomenului artistic [i apari]ia semnelor organicit\]ii : influen]ele, delimit\rile, intertextualitatea, dialectica formelor. Or, din acest punct de vedere, de-abia de pe la 1840, când încep s\ se vad\ roadele emancip\rii }\rilor Române, ale occidentaliz\rii, ale schimb\rii mentalit\]ilor, apar condi]iile fiin]\rii literaturii ca organism în mi[care. Tiparul î[i diversific\ sim]itor func]iile, ziarele [i revistele pun în circula]ie [i beletristic\, se înmul]esc traducerile [i adapt\rile publicate. Reveni]i de la studii, din str\in\tate, sau educa]i, în ]ar\, de preceptori greci sau francezi, fiii de boieri mari [i mici (sfâr[itul epocii fanariote înmul]ise „boieriile”) constituie rudimentele unei societ\]i civile înl\untrul c\reia manifest\rile cu caracter artistic încep s\ fie cunoscute, recunoscute [i favorizate. Cercet\torii primelor trei secole de „literatur\” scris\ pe teritoriul locuit de români trec cu jen\ peste chestiunea num\rului [tiutorilor de carte. Cei câ]iva mari boieri [coli]i în Polonia, în Italia sau la Stambul, devenind, cu sau f\r\ voie, uneori prin chiar autoritatea lor intelectual\, personaje politice, au pierdut [ansa adâncirii [i valorific\rii depline a [tiin]ei lor. În afara acestora [i în afara acelor prea pu]ine (una-dou\ la o genera]ie) fe]e biserice[ti de rang înalt din ierarhia ortodox\ despre care putem zice c\ au fost c\rturari – dar c\rturari absorbi]i, întâi de toate, de misiunea lor –, cine mai avea cât de cât atingere cu lumea slovelor ? Pisarii [i logofe]ii – s-ar spune –, 120

Iluziile literaturii române

dar, pu]ini la num\r fiind, nu erau ei exceda]i de obliga]iile func]ion\re[ti cotidiene, de întocmirea actelor de vânzare-cump\rare, a foilor de zestre, a jalbelor de tot felul solicitate f\r\ încetare de ]\ranii pr\dui]i, de negustorii din isnafurile târgurilor mari [i mici, de boierna[ii strâmtora]i [i de mai cine [tie cine ? Date fiind faptele [i zicerile ilustre ale ipochimenilor pe care îi vedem cu ochii no[tri ast\zi, nu e prea greu de dedus cât de receptiv\, intelectualmente, putea fi acum câteva secole cea mai mare parte a preo]imii române, stingherite, adesea, de dificultatea citirii Scripturii. Ar fi ridicol s\ ne fabric\m în continuare iluzii despre m\re]ia trecutului nostru spiritual când [tim c\, pân\ foarte târziu, simpla cunoa[tere a Crezului [i a rug\ciunii Tat\l nostru era suficient\ pentru hirotonisire (o spune însu[i Iorga !). {i erau, oare, m\n\stirile noastre focarele de cultur\ despre care – cu gândul la ceea ce se întâmpla în comunit\]ile benedictine – ne-am obi[nuit s\ vorbim cu admira]ie, erau ele în m\sur\ s\ între]in\ [colile de copi[ti, scriptoriile bine luminate, bibliotecile cu manuscrise rarisime [i atmosfera aceea de reculegere [i harnic\ recluziune din alte p\r]i ale lumii ? Suntem cuprin[i de descurajare ori de câte ori ne amintim de invaziile agarenilor, de achingiii „slobozi]i în prad\”, de incursiunile „podgheazurilor” le[e[ti, ale hoardelor de t\tari [i de cazaci, de rechizi]iile musc\le[ti, de jefuirea sistematic\ a Olteniei [i a unei p\r]i a Munteniei de c\tre bandele de la Vidin ale pazvangiilor, care n-au l\sat întregi nici o mân\stire, nici o biseric\ sau cul\, nici un mormânt boieresc sau domnesc. Dup\ ce, în r\gazul ce ]i se pare c\ s-a ivit, te-ai hot\rât s\ readuci, de prin p\duri, odoarele m\n\stire[ti ascunse, dup\ ce ai acoperit cu ]\rân\ oasele amestecate ale ctitorilor, dup\ ce ai cur\]at de b\legar podelele, cât\ energie î]i mai trebuie pentru a umple cu spiritul acest soi de lini[te ?

Linia firav\ a tradi]iei. Oricât m-a[ str\dui s\-mi imaginez func]ionarea organic\ a fenomenului artistic românesc [i, chiar mai pu]in decât atât, s\-mi închipui linia firav\, dar neîntrerupt\ a tradi]iei culturale, nu izbutesc. Nu realizez ce argumente solide ar putea avea aceia care, constatând prezen]a unor fapte culturale (preponderent biserice[ti) din timpul unor domnii stabile (Alexandru cel Bun, {tefan cel Mare, Matei Basarab, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu), se gr\besc s\ proclame f\r\ ezitare o Rena[tere româneasc\, un Umanism [i o str\lucit\ Epoc\ baroc\ postrenascentist\. Sau cei care se las\ cuprin[i de un entuziasm hilar ori de câte ori în epoca veche a literaturii se petrece ceva ce aduce a produs artistic, amintind de un altul ap\rut cu zeci de ani înainte. 121

Eugen Negrici

Evidente în lumea scrisului vechi românesc sunt salturile recuperatoare (precedate [i urmate de falii), activ\rile tardive [i bizare ale unor voca]ii, reactiv\rile imprevizibile ale unor preocup\ri intelectuale uitate, maturiz\rile spectaculoase [i mai ales destinele compensatorii ale unor mari personalit\]i. Ca s\ fim corec]i, ar trebui s\ admitem c\ mai curând unele din scrierile în limba slavon\ de pe teritoriul nostru schi]eaz\ ceea ce s-ar putea numi, cu o anumit\ bun\voin]\, începutul unei tradi]ii (un fel de a spune o tradi]ie, întrucât era, în fond, vorba de prelungirea unei tradi]ii sud-dun\rene). Acest început a fost determinat, desigur, de refugierea din sudul Dun\rii, din cauza invaziei otomane, a unui num\r important de c\rturari care, sprijini]i de câ]iva domnitori, au f\cut [coal\ [i au reu[it s\ men]in\, o vreme, un tonus creator, s\ dea o anumit\ ]inut\ activit\]ii spirituale (dar una în medio-bulgar\). Iat\, de pild\, un domeniu în care se poate urm\ri firul sub]ire al unei continuit\]i : compunerea de imnuri. Imnul canonic – preluat în liturghie [i folosit pe parcursul slujbelor mari în acatiste [i paraclise – a servit de model unor crea]ii imnice autohtone în limba slavon\. Cât\ vreme slavona a reprezentat, la noi, limba culturii (mai precis a cultului), specia imnului a c\p\tat un anumit prestigiu [i a devenit autonom\ prin contribu]ia scriptic\ a câtorva slujitori ai literelor care par mâna]i de râvna continuit\]ii. Evident, privi]i dinspre prezent [i ignorând distan]a în timp dintre textele lor ! Astfel, pripealele din secolul al XV-lea întocmite de monahul Filothei sunt urmate de lauda în\l]at\ lui Mihail M\rturisitorul, episcopul Sinadelor, de c\tre vistiernicul Simion Dedulovici [i de imnurile puse pe note [i închinate lui Ioan cel Nou, în secolul al XVI-lea, de Eustratie, protopsaltul m\n\stirii Putna, ca [i de „cuvântul de laud\” dedicat aceluia[i sfânt, în 1534, de Teodosie, egumenul de Neam]. Dar, în chip straniu, odat\ cu „biruin]a” scrisului în limba român\, tradi]ia speciei lirice a imnului religios întemeiat pe ritm se stinge. {i nu numai ea. Activitatea cultural\ î[i pierde, parc\, ]inuta intelectual\, cota, rigoarea. Se intra, s-ar zice, într-o zodie a precarului, a întâmpl\torului. Cazul compunerii, în slavon\, a imnurilor (ca [i a istoriografiei [i hagiografiei în limba slavon\) este unul excep]ional. O astfel de continuitate – facilitat\ [i de circula]ia manuscriselor cerute în ]\rile slave vecine – nu se va mai repeta atunci când slavona î[i va pierde autoritatea, înlocuit\ fiind de o limb\ înc\ „brudie”. Privit\ cu antipatie de biserica ortodox\, româna nu avea, probabil, prestigiul unei limbi precum latina, greaca sau slavona, iar cei ce începuser\ s\ o foloseasc\ nu rivalizau nici prin num\r, nici prin calitate, cu monahii [i logofe]ii [tiutori de slavon\ de odinioar\. 122

Iluziile literaturii române

Au urmat, pentru fenomenul literar românesc, câteva secole inegale, pres\rate cu urcu[uri, coborâ[uri, discontinuit\]i, fulgura]ii [i lungi momente de t\cere. Pentru c\, a[a cum am ar\tat, în tot acest r\stimp nu am avut de-a face cu o circula]ie veritabil\ a valorilor, cu un num\r suficient de destinatari cultiva]i [i de cititori obi[nui]i ori cu acel num\r mare de manuscrise [i de c\r]i formând humusul din care se ivesc produsele memorabile, consider c\ nu era cazul ca, exagerând datele din teren, s\ concepem istorii literare numai de dragul de a le avea. Ar fi trebuit s\ încerc\m, în schimb, s\ sistematiz\m materialul, coborându-ne la cele mai simple nevoi spirituale ale omului medieval [i luând în considerare toate modalit\]ile prin care [i le putea el satisface. Ar fi fost, aceasta, o viziune marcat\ de modestie [i de dorin]a de a lua faptele a[a cum sunt : precare, instabile, nesigure [i pu]ine.

Defaz\ri, recuper\ri, întârzieri, activ\ri tardive.

Cu gândul la ceea ce se întâmplase în literaturile occidentale, numero[i cercet\tori ai fenomenului literar românesc [i, nu mai pu]in, autorii de istorii literare s-au gr\bit s\ anun]e intrarea într-o zodie nou\ a literaturii noastre la sfâr[itul secolului al XVIII-lea. S-a vorbit [i s-a scris, nu de pu]ine ori, [i f\r\ ezit\ri conceptuale, despre preromantism [i chiar despre începuturile etapei romantice, de[i „mediul” cultural, aria preocup\rilor intelectuale, felul însu[i cum era conceput [i perceput actul literar tr\dau altceva, [i anume semnele clare ale prezen]ei înc\ active a tiparului mental medieval. Cu pu]ine excep]ii, de-a lungul unei perioade întinse de timp, literatura scris\ [i pus\ în circula]ie pe teritoriul statelor române nu a dat probe c\ aspir\ cu intensitate la înnoire, c\ e mânat\ de ambi]ia primenirii repertoriului de teme [i modalit\]i stilistice, c\ vrea sau doar accept\ s\ se lase înrâurit\ de schimb\rile profunde de ton [i de viziune ivite în vremea Rena[terii ori ini]iate, mai târziu, de Contrareform\. Problema scrisului în limba român\ nu era alta decât aceea a supravie]uirii într-un climat potrivnic, în condi]ii culturale grele [i adesea tragice. El continua s\ navigheze prudent pe coordonatele [tiute [i în aria spiritual\ câ[tigat\ cu greu la jum\tatea secolului al XVI-lea. Atât de dificil\ a fost intrarea în lumea literelor, încât traseul [i datele prime ale acestei reu[ite au fost reluate iar [i iar, de parc\ aceast\ recapitulare, aceast\ stagnare ar fi fost în m\sur\ s\ dea sentimentul siguran]ei [i al d\inuirii într-un spa]iu abia ocupat. Cel ce a avut curiozitatea s\ parcurg\ atent actele, documentele [i, în genere, textele administrativ-juridice, cronicile, produsele artistice [i cele religioase redactate în limba român\ a putut constata 123

Eugen Negrici

c\, pân\ la începutul secolului al XIX-lea [i, în unele privin]e, pân\ mult mai târziu, ele ofer\ o imagine surprinz\tor de omogen\. Ea ne îndrept\]e[te s\ vorbim de o perioad\ distinct\ [i închegat\, de o lume a scrisului vechi românesc având ca principiu ordonator [i factor coagulant c\utarea obstinat\ a lui Dumnezeu [i a sensului moral al faptelor (atât în plan istoric, cât [i în cel practic, imediat). Ca [i cum s-ar fi cuvenit pl\tit\ o datorie a spiritului creator [i rezolvat\ o sarcin\ a istoriei lui, în primele trei secole de dup\ biruin]a scrisului în limba român\ au fost satisf\cute, cu prec\dere, dou\ voca]ii (func]ii spirituale) ale destinatarilor. Faptul c\ exact acela[i lucru se întâmplase, cu veacuri în urm\, în ambian]a cultural\ a Evului de Mijloc european probeaz\ caracterul medieval al „literaturii” acestor trei secole [i prevalen]a unei mentalit\]i medievale remanente, mai deloc tulburate de eclerajul Umanismului, de muta]iile renascentiste [i de inova]iile postrenascentiste baroce... Corespunzând unor func]ii spirituale precise (recognoscibile peste tot în aria medievalit\]ii occidentale), cele dou\ voca]ii nu se manifest\ independent, ci par a se afla într-un raport de compensare. Exist\, pe de o parte, o mul]ime de manuscrise, de tip\rituri, de prelucr\ri [i de traduceri care propun un model de conduit\ [i satisfac voca]ia des\vâr[irii (vie]ile sfin]ilor, c\r]ile cu tâlc moral de felul Sindipei [i Esopiei, apologurile, acele exempla din cazanii [i predici, textele isihastice de în]elepciune, florilegiile, literatura sapien]ial\, medita]ia moral\ versificat\). Altele (cum ar fi psalmii, rug\ciunile, imnurile, odele [i versurile la stem\, ca [i acele p\r]i ale predicilor care sl\vesc atotputernicia [i în]elepciunea divin\) glorific\ un model de conduit\, o fapt\ m\rea]\ sau un simbol statal în\l]\tor [i, astfel, satisfac voca]ia magnific\rii [i tendin]a de idealizare exacerbat\ în vremuri de restri[te. Pe de alt\ parte, ca o contrapondere a acestui efort de supunere la un ideal, de asimilare a unor norme [i precepte derivate din acela[i ideal, s-a manifestat puternic o dorin]\ de compensare a insatisfac]iilor de tot felul. Ea este detectabil\ în setea de mister, de ireal, de neobi[nuit, de insolit, de bizar pe care o tr\deaz\ circula]ia textelor parabiblice de fabula]ie mitic\, a prozelor de c\l\torii în „viitor” (legendele parabiblice din ciclul apocaliptic), a celor de c\l\torii în ]inuturi exotice (jitiile care evoc\ peripe]iile sfin]ilor misionari), a romanelor populare de dragoste [i aventur\ [i a celor cavaleresc-eroice, a textelor de prevestire care stimulau imagina]ia plebee. Voca]ia insolitului [i a peripe]iei, voca]ia euristic\ [i voca]ia evaziunii pe care le împlinesc aceste texte r\spundeau tenta]iei omului medieval de a ie[i de sub tirania banalit\]ii [i a constrângerilor de tot felul, d\deau curs credin]ei populare în minuni, iar setea aceasta de 124

Iluziile literaturii române

„minun\]ii” r\zbea pân\ [i gândul sacrilegiului. Ele fac parte din categoria voca]iilor derivate din neostenita curiozitate a speciei noastre imaginative, tr\itoare în orizontul misterului, ca [i din aceea datorat\ tendin]ei de intensificare a tr\irii prin evadare în fantastic [i miraculos. Stabilind cel\lalt termen al dihotomiei, vastul repertoriu al irealului a fost ignorat în bun\ m\sur\ de cercet\tori, întrucât se afla „ascuns” în t\râmul dispre]uit al c\r]ilor populare, care au fost, în genere, subestimate ca beletristic\ pe temeiul unor criterii ast\zi f\r\ nici o relevan]\. E de-ajuns s\ revedem cuprinsul principalelor codice române[ti cunoscute (Codex Sturdzanus, Codex Neagoeanus, Codicele Todorescu, Codicele Martian, Codicele de Cohalm) pentru a în]elege ce se citea cu pasiune [i ce e caracteristic mentalit\]ii noastre medievale, întrucât, pe atunci, circumstan]ele producerii nu erau cu mult diferite de cele ale recept\rii. Con]inutul acestor codice relev\ întâietatea credin]ei [i a preocup\rilor morale cre[tine motivate de iminen]a mor]ii [i a Judec\]ii de apoi, dar confirm\ [i opinia lui Jurgis Baltrušaitis c\ Evul Mediu nu a renun]at niciodat\ la fantastic, însufle]indu-i mereu, în cursul evolu]iei lui, formele primitive. {i mai revelatoare mi se par, îns\, cazurile frecvente de sintez\ a celor dou\ tendin]e. De[i silnice (din punctul de vedere al cititorului de ast\zi), comentariile pilduitoare, concluziile didactice înso]eau nu numai literatura de peripe]ii, povestirile istorice versificate, legendele apocrife, romanele de dragoste [i aventur\ ori cele cavaleresc-eroice, ci pân\ [i descrip]iile de animale fantastice din Fiziolog [i din Albinu[a. „Medievalitatea” literaturii în limba român\ reprezenta, chiar la începuturile acesteia (secolele al XVI-lea [i al XVII-lea), un fenomen de defazare [i de recuperare/activare târzie a unui tip de creativitate epuizat demult în Apusul Europei. Dezorientându-i pe istoricii literari, prezen]a – înc\ vizibil\ – a spiritualit\]ii [i mentalit\]ii medievale în }\rile Române în vremea Luminilor [i chiar la începutul – care ar fi trebuit s\ fie romantic – al secolului al XIX-lea, atrage aten]ia asupra erorilor care îi pândesc pe cei ce socotesc istoria literaturii române ca pe o succesiune fireasc\ de „vârste” literare.

Cazul literaturii din perioada comunist\ Cei ce au crezut c\ în noul climat al libert\]ii postdecembriste, lumii scriitorilor nu-i va mai fi dat s\ cunoasc\ starea de încrâncenare [i de partizanat agresiv din ultimele decenii comuniste s-au în[elat. Litera]ii marginaliza]i din motive strict artistice [i care pier125

Eugen Negrici

duser\ trenul literaturii, cei foarte tineri, care nu apucaser\ s\ urce în el, o parte din cei ce s-au sim]it boicota]i politic [i editorial, mul]i dintre aceia ce au aflat, reîntor[i din exil, c\ au ie[it de mult din c\r]ile criticii [i, în genere, to]i cei care sperau într-un nou început s-au repezit s\ acopere cu noroi întreaga produc]ie artistic\ anterioar\. Ei [i-au însu[it, cu o anume meschin\ satisfac]ie, eticheta de „Siberie a spiritului” pus\ României comuniste. În virtutea „adev\rului” acesteia, criticilor [i istoricilor literari le-ar fi r\mas doar misiunea de a a[eza patru decenii de literatur\ român\ între paranteze ori sub un sarcofag de plumb, ca s\ ne protejeze de miasmele [i radia]iile nocive. Replica nu a întârziat [i a avut o amplitudine plauzibil\. Curând, intelectualii care au contribuit la na[terea [i constituirea acestei literaturi au realizat c\ le dispare „obiectul muncii” [i sensul carierei. Aceia – nu pu]ini – care au f\cut compromisuri, mezalian]e [i sacrificii în numele literaturii au ripostat viguros [i prompt, dând propor]ii [i lumini exagerate trecutului, punându-se sub protec]ia celeilalte formule a anilor ’90, cea a „supravie]uirii prin cultur\”. Mult mai numero[i – [i flanca]i de oameni politici, având la rândul lor interesul continuit\]ii –, ace[tia din urm\ au impus în [coli [i în mediile universitare, pentru câ]iva ani buni, o atitudine mai curând complezent\ fa]\ de trecut. Nici pe departe nu s-ar putea spune c\ ierarhiile literare au fost schimbate radical. Manualele au fost cosmetizate pe ici, pe colo, au fost adu[i în prim-planul interesului [colii câ]iva scriitori care se aflau deja în gra]iile elitei criticii noastre. Programele universitare au uzat în continuare de titluri de cursuri [i masterate precum Literatura contemporan\ (aflat\ în continuarea Literaturii moderne interbelice) ori Literatura român\ postbelic\. În tematica examenelor de licen]\, de definitivare pe post [i a celor pentru ob]inerea gradelor didactice s-au operat câteva modific\ri neînsemnate [i care nici pe departe nu implicau o schimbare de optic\. Fire[te c\ aceast\ dorin]\ (colorat\ politic) de continuitate a fost ajutat\ s\ ia contur administrativ [i prin lenea vinovat\ a lumii profesorale, amatoare de opinii standardizate. Anun]at\ în toate revistele literare, campania de revizuiri de la începutul anilor ’90 amenin]a s\ fie un uragan primenitor. Ea a ajuns, uimitor de repede, un vânticel care frânge câteva biete crengi uscate demult. Nici o consecven]\ nu s-a întrev\zut, nici m\car în acest soi de renun]\ri inutile. Dar lu\rile de pozi]ie au fost haotic-viguroase : invers\ri de locuri, [icane tardive, pl\tiri de poli]e, b\garea în seam\ a ignora]ilor, provinciali sau nu (prieteni cu „oamenii de atitudine”). A[ezarea ierarhiilor pe criterii morale [i exilarea din istorie a „colabora]ioni[tilor” (care a func]ionat [i în Fran]a dup\ r\zboi, ca efect al „relei consecin]e” a unei na]iuni collabo) au e[uat. {i nu 126

Iluziile literaturii române

aveau cum s\ nu e[ueze într-o cultur\ cu trei disiden]i [i jum\tate [i cu o lung\ istorie de co]c\rii [i compromisuri oribile. Legea lui „scoal\-te tu s\ m\ a[ez eu” (care este a celor juni [i gr\bi]i, cum înc\ erau atunci optzeci[tii !) nu [i-a produs decât par]ial efectele. Tinerii scriitori pierduser\, într-o bun\ m\sur\, interesul pentru literatur\ [i pentru vizibilitatea pe care o oferea ea alt\dat\. Intraser\ într-o lume în schimbare, solicitant\, plin\ de oferte [i tenta]ii [i în care deveniser\ ei principalii actori [i ocupan]i de posturi. Nici nu aveau de ce s\ stârneasc\ mari conflicte cu predecesorii, întrucât locul lor în istoria literaturii fusese fixat [i pecetluit chiar înainte de Revolu]ie de c\tre principalii critici ai ]\rii, lega]i prin mii de fire de genera]iile anterioare, „compromise”. Astfel încât, mul]umindu-se cu ce câ[tigaser\ deja, au sl\bit presiunea, uitând de „revizuirea” radical\ promis\.

Setea de normalitate. Se poate înscrie literatura sub comunism într-o evolu]ie ? O literatur\ func]ionând prin plenare. E instructiv s\ consta]i c\ aceea[i tendin]\ de ignorare [i de [tergere din memorie a unui trecut literar terifiant s-a manifestat [i dup\ 1964, când m\surile de liberalizare ini]iate de partid au schimbat sim]itor climatul de crea]ie. Partidul însu[i, prin oamenii lui, a încurajat acest soi de uitare care ne apar]ine nou\, românilor. S-au auzit vocalize pe tema „s-au f\cut unele gre[eli, dar partidul a [tiut s\ le dep\[easc\ la vreme, instaurând o atmosfer\ propice crea]iei”. Care atmosfer\ chiar a putut s\ par\ nu satisf\c\toare, ci minunat\ în raport cu erorile vremurilor realismului socialist. Ea a fost capabil\ s\ inculce senza]ia firescului, o senza]ie în[el\toare, întrucât [i etapele ulterioare au oferit destule motive de spaim\ [i dezgust. Este atât de puternic\ aceast\ sete de normalitate încât uime[te încetineala cu care se accept\ teza (ce mi se pare de bun sim]) pe care am avansat-o în Literatura român\ sub comunism, aceea c\ anul 1948 e unul de hotar, care anun]\ începutul unei epoci perfect delimitate, cu legi de func]ionare proprii [i nu a unei etape într-o evolu]ie literar\ lin\. S-ar putea zice c\ mimarea normalit\]ii ca obiectiv politic important, vizând legitimarea partidului [i recâ[tigarea categoriilor sociale pierdute în primul deceniu comunist, a fost o izbând\ propagandistic\ [i a creat convingeri de durat\ (cum se spune în pedagogie). Alex {tef\nescu [i-a numit impun\toarea lucrare publicat\ în 2005 Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000. Chiar dac\ interiorul arat\ altceva, cartea are un titlu derutant, sugerând existen]a unei evolu]ii fire[ti, care nu a fost perturbat\ nici de intrarea în infern, nici de ie[irea din infern a literaturii române. Voi rezuma aici motivele pentru care consider c\ e imposibil s\ argumentezi teza continuit\]ii, a posibilit\]ii unor istorii literare postbelice care s\ le 127

Eugen Negrici

completeze pe cele dinainte, pe aceea a lui G. C\linescu, de pild\, cum i-a trecut admirabilului critic prin minte s\ fac\. Nici o istorie a literaturii scrise sub comunism nu va putea fi urzit\ din sforile l\sate libere de produse similare anterioare. „Nimic din ce se întâmpl\ în procesul unei literaturi dezvoltate sub guvernarea totalitar\ nu are o explica]ie natural\. Direct sau indirect, totul este replic\, reac]ie, ripost\, repliere defensiv\, disperat\ sau inventiv\, stratagem\ de supravie]uire.” Cu aceast\ fraz\ radical\ începea Literatura român\ sub comunism, o carte pe care nu a[ fi scris-o dac\ nu a[ fi avut impresia c\ mul]i dintre istoricii [i criticii îndrept\]i]i s\ se ocupe de perioada 1948-1989 sunt pe cale s\ o considere normal\, preg\tindu-se s\ se foloseasc\ de acelea[i ustensile, acelea[i principii de periodizare [i de acelea[i c\i de abordare ca autorii mai vechi de istorii literare. Mi se pare de ordinul eviden]ei faptul c\ nici m\car în perioada precomunist\ nu po]i decupa intervale prea mari de timp în care fiin]a literaturii s\ fi evoluat de la sine, f\r\ sincope, rupturi tragice [i distorsiuni produse de factori din afara ei. Cu atât mai pu]in ar putea fi vorba, în comunism, de o dezvoltare organic\ a literaturii. Anamneza nu are cum s\ fac\ abstrac]ie de faptul c\, dincolo de aparentele lui concesii [i de deschiderile operate din când în când, regimul, care, esen]ialmente, a fost unul dictatorial, a socotit mereu literatura [i pe scriitori ca pe instrumentele lui. În primii zece ani de comunism „terorist”, partidul a controlat întreaga produc]ie artistic\ [i nu a permis decât un singur fel de literatur\, cea pus\ în slujba propagandei. El a evacuat „resturile” [i „dejec]iile” culturii burghezo-mo[iere[ti (în fapt, argumentele identit\]ii noastre na]ionale) prin punerea în mi[care a ma[inii de epurat scriitori [i opere. În perioada urm\toare (1964-1971), care a fost una de liberalizare diversionist\ (mi[care subtil\, ini]iat\ tot de partid pentru l\rgirea bazei de mase [i pentru legitimarea lui istoric\), s-a declan[at un proces de recuperare frenetic\ a literaturii române [i de refacere (uneori, pân\ la pasti[\) a experien]elor interbelice. Dup\ abandonul [colar, fiin]a literaturii române se întorsese acum la ciclul gimnazial pentru completare de studii. Pentru câ]iva ani, spiritul critic s-a autosuspendat. Golul trebuia umplut [i a fost umplut cu gr\bire : modalit\]i [i formule poetice interbelice u[or de recunoscut (dar primite cu entuziasm de critic\, ale c\rei formul\ri erau [i ele u[or de recunoscut), structuri [i trucuri narative de nou roman francez, la mod\ cu un deceniu [i jum\tate în urm\, recuperate tardiv, adesea vizibil pasti[ate (întâmpinate, de asemenea, cu entuziasm). Modernismul însu[i va fi curând redescoperit cu entuziasm. 128

Iluziile literaturii române

Câteva personalit\]i excep]ionale refac, apoi, în salturi, etapele pierdute, izbutind uneori s\ prelungeasc\ [i s\ perfec]ioneze experimentele artistice începute cu dou\ decenii în urm\ (cazul Nichita St\nescu, aflat în prelungirea celui de-al doilea val avangardist, ale c\rui inova]ii vor fi însu[ite [i rafinate de el). A urmat a treia etap\, cea a reîndoctrin\rii ideologice [i a izola]ionismului ceau[ist, în care partidul a jucat cartea na]ionalismului, mobilizând din nou energiile scriitorice[ti spre mize din afara literaturii. Puterea a contat pe sunetul de siren\ al patriotismului vivificat prin [tiri nelini[titoare, alarme inutile [i repetate. {i, cum se [tie, patriotismul a fost mereu o momeal\ infailibil\, cu un succes sigur [i rapid pân\ târziu, în clipele de criz\ ale regimului. Propulsând false valori, gestionând glorii artificiale [i campanii nemeritate de denigrare [i minimalizare, culturnicii români (în spatele c\rora se afla Securitatea) au reu[it s\ istoveasc\, în cele din urm\, con[tiin]ele, s\ polarizeze cultura, s\ creeze un climat al confuziei axiologice, amalgamând valorile [i f\când s\ se compromit\, prin articole [i poezii omagiale, [i pe pu]inii scriitori influen]i. În aceste condi]ii psihice [i ca o consecin]\ a st\rii tulburi de con[tiin]\, a unei con[tiin]e confuze, pervertite de ac]iunea factorilor prohibitivi, a ap\rut un peisaj artistic bizar. L\sându-se deturna]i sau mistificându-se ei în[i[i, profitând de momentele politice favorabile, de complicitatea viclean\ a cenzurii, optând, involuntar sau cu deplin\ luciditate pentru anumite solu]ii salvatoare, scriitorii au f\cut s\ se iveasc\, în locul unei literaturi de sertar viguroase [i neiert\toare, o literatur\ neobi[nuit\, demn\ de un interes [tiin]ific, mai ales prin forma]iunile defensive adoptate pentru a fi tolerat\. S\ ad\ug\m [i faptul c\ oricine va studia literatura sub comunism va trebui s\ ]in\ seama de prezen]a neîntrerupt\, în via]a literar\, a unei literaturi oficiale, de uz propagandistic [i servit\ de un num\r important de condeieri. Ea a fost o povar\ constant\ [i a devenit un virus agresiv, împotriva c\ruia literatura adev\rat\ a fost obligat\ s\ fabrice mereu anticorpi, s\ furnizeze replici [i s\ se apere în felul ei, bâjbâind dup\ coridoarele libere. Este clar c\ pentru studierea produc]iei scriitorice[ti atipice, heteroclite, surprinz\toare, ie[ite din incubatorul comunist, sunt necesare alte ustensile [i alte c\i de abordare decât cele obi[nuite. Iar istoricii literari, sesizând procesualitatea precar\ a fenomenului, ar trebui s\ preconizeze o nou\ viziune, o situare realist\ în timpul istoric [i un operator adecvat. Nu are nici un rost s\ lu\m în calcul un presupus proces firesc al literaturii când aceasta a evoluat de la o plenar\ la alta [i de la un act politic la altul (acte politice interne ale P.M.R./P.C.R. sau externe, 129

Eugen Negrici

apar]inând P.C.U.S.). Pân\ [i romanul „obsedantului deceniu” (care se num\r\ ca literatur\ a „dezv\luirilor”, printre probele de „curaj” ale scriitorimii române) nu s-ar fi n\scut dac\ Nicolae Ceau[escu nu ar fi denun]at într-o plenar\ din 1965 abuzurile comise în regimul lui Dej. Pietrele de kilometraj ale literaturii scrise în comunism sunt : 30 decembrie 1947, 1953, 1956, 1964, 1971, 1989. Nu avem cum [i de ce s\ ne pozi]ion\m observa]ia asupra literaturii în sine când, cu adev\rat relevant\, este doar analiza fenomenologiei raporturilor dintre aceast\ literatur\ [i factorul politic (cu influen]a lui tenace în fiecare din cele trei etape mari ale comunismului românesc).

Genera]ii de crea]ie ? Din dorin]a de normalitate [i ignorând distorsiunile generate de ingerin]a politicului, criticii au dat credit ideii unei înl\n]uiri de genera]ii, între care prima [i cea mai important\ ar fi fost genera]ia ’60 – alc\tuit\ din tinerii, de atunci, Nichita St\nescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Nicolae Breban. Ea nu s-ar fi n\scut, îns\, dac\ nu ar fi avut loc schimbarea politicii P.M.R. (preg\tit\ discret, dar anun]at\ oficial prin Declara]ia din aprilie 1964) [i dac\ nu s-ar fi modificat ordinea priorit\]ilor propagandei. Schimbarea climatului de crea]ie a fost posibil\ numai pentru c\ împrejur\ri speciale [i evenimente politice majore au determinat partidul s\ deschid\ supapele [i s\ reduc\ presiunea nimicitoare a ideologiei. Nu uzarea modalit\]ilor [i schimbarea genera]iilor (în sens biologic) au determinat cursul literaturii, ci chiar evenimentele politice cu urm\ri în plan ideologic. Indiferent de vârsta lor sau de direc]ia pe care au considerat c\ o reprezint\, scriitorii au r\spuns, deliberat sau nu, provoc\rilor factorului politic într-un mod care le-a organizat destinul literar. Controversele teoretice (care nu au încetat niciodat\) în leg\tur\ cu existen]a [i succesiunea genera]iilor ori chiar a promo]iilor (în formula regretatului Lauren]iu Ulici) mi se par f\r\ sens în condi]iile în care un regim al terorii a provocat gruparea scriitorilor pe alte criterii decât cele strict estetice, de vremuri normale. Reformulând ([i r\sturnând) teoria leninist\ a celor dou\ culturi din sânul aceleia[i societ\]i, am zice c\ dup\ 1948 a ap\rut, cu ajutorul puterii, o grupare (de tineri [i mai pu]in tineri) care a sprijinit ideologizarea literaturii [i preschimbarea ei, prin „metoda” realismului socialist, în factor de propagand\. Iar ca reac]ie la aneantizarea literaturii s-a configurat, dup\ un timp, o tendin]\ timid\ (reprezentat\ de câ]iva scriitori de toate vârstele [i cu biografii diferite) de reg\sire [i afirmare – fie [i prin concesii – a specificit\]ii actului artistic. 130

Iluziile literaturii române

Fire[te, nu acest mic grup, tolerat tot din ra]iuni propagandistice, a marcat aceast\ epoc\ nefast\. Dar dup\ 1960 [i mai ales dup\ 1964, „gruparea” care a servit ideologiz\rii literaturii în vremea realismului socialist va fi din ce în ce mai puternic concurat\ de o grupare a normaliz\rii, alc\tuit\ cu prec\dere din scriitori tineri (dar nu numai din ei) deci[i s\ dezideologizeze literatura [i s\ afirme autonomia ei. Acestei „genera]ii” a normaliz\rii i s-au afiliat [i cei ce dobândiser\ – dup\ ie[irea din închisori – drept de semn\tur\, astfel încât pe aceea[i baricad\ se vor afla Ana Blandiana, Nichita St\nescu, dar [i Augustin Doina[ sau Ion Caraion. Gruparea aservit\ politicii partidului a continuat, îns\, [i ea s\ scrie o literatur\ agreat\ de autorit\]i, adic\ adaptat\ dorin]elor de moment ale acestora. Ea era alc\tuit\ dintr-o parte din veteranii realismului socialist (al]ii deveniser\, între timp, „spirite liberale”) [i din noile promo]ii de „activi[ti” de pe frontul literaturii gr\bite s\ intre în pâine. Tot astfel, tentativa lui Nicolae Ceau[escu de reîndoctrinare ideologic\ prin lansarea Tezelor din iunie (1971) va provoca apropierea [i regruparea scriitorilor de bun\credin]\, de orice op]iune stilistic\ [i de orice vârst\ (inclusiv cei debuta]i dup\ 1980), în jurul ideii de salvare a drepturilor câ[tigate, de consolidare a autonomiei esteticului [i de prelungire a procesului de modernizare a literaturii, indiferent ce ar fi dorit autorit\]ile. De cealalt\ parte, aservi]ii regimului, în rândul c\rora se disting figuri mai vechi [i figuri mai noi, s-au str\duit în chip ru[inos (c\ci nimeni nu-i mai obliga) s\ apere [i s\ ilustreze „principiile” obscurantiste ale minirevolu]iei culturale ceau[iste. Între aceste categorii de scriitori de vârste [i mentalit\]i artistice apropiate sau nu, situa]i în tabere opuse dup\ modul în care reac]ionau la presiunile [i dezideratele partidului, se g\seau, ca întotdeauna, oportuni[tii, eternii no[tri oportuni[ti, gata s\ migreze [i s\ schimbe orbitele. Factorul politic ([i un numai el) a grupat, a[adar, pe scriitori, indiferent de vârsta lor, într-un soi de perechi de „genera]ii de crea]ie” marcate ideologic. De fapt, aceste ideogenera]ii erau alc\tuite din scriitori aservi]i (din ra]iuni propagandistice) [i din scriitori tolera]i (tot din ra]iuni propagandistice). Din punctul de vedere ale partidului care era, în fond, st\pânul absolut al lumii noastre literare, independen]a deplin\ a actului artistic ar fi echivalat cu fuga de pe planta]ie. De altfel, pentru o clarificare a literaturii scrise în acest interval de timp, vom fi obliga]i s\ pornim de la felul în care scriitorii ar fi putut reac]iona în fa]a interdic]iilor [i stimulilor din cadrul „sistemului pedagogic” pus la punct de partid. Printre atâtea baraje, opreli[ti, oferte ipocrite, coridoare false [i libert\]i par]iale, ei trebuiau s\-[i g\seasc\ 131

Eugen Negrici

un culoar pe care s\ navigheze cu pierderi minime [i câ[tiguri mari. Pervertirea va fi mai mare sau mai mic\, dar niciodat\ absent\. Istoricilor literari care se vor ocupa de aceast\ perioad\ (1948-1989) le va fi, cred, imposibil s\ evite situa]ia real\ de pe teren [i caracterul atipic al unei literaturi produse sub presiunea politicului.

b) Ignorarea propor]iilor ac]iunii disturbative a factorilor extrinseci Curente, direc]ii, stiluri n\scute sub presiunea ideologiilor (în precomunism) Modul deplorabil în care a evoluat scrisul literar românesc sub presiunea ideologiei de partid ne oblig\ s\ reevalu\m capacitatea de înrâurire a factorilor extrinseci [i s\ medit\m la consecin]ele exercit\rii puterii lor modelatoare în absen]a unui control critic [i a unei alternative artistice. Practic, literatura n\scut\ sub influen]a ideologiei comuniste ne arat\ cum [i cât de repede au putut fi anulate toate câ[tigurile în ordinea crea]iei, ob]inute prin separarea/disjungerea – cu efort [i de-a lungul unor lungi decenii de înfrunt\ri – a esteticului de cultural, moral, etic [i politic. Am realizat, prin exemplul unicei „metode” de crea]ie a realismului socialist, unde ar fi ajuns literatura român\ ([i foarte devreme, chiar de la începutul secolului XX) dac\ [i al]i factori extrinseci ar fi izbutit s\-[i duc\ pân\ la cap\t misiunea de „primenire” a scrisului beletristic, a[a cum a f\cut – necontestat\, îns\, de nimeni [i de nimic – ideologia comunist\. S\ ne oprim pu]in la a[a-numitele curente literare de sorginte autohton\ din primele decenii ale secolului al XX-lea, produse ale unei st\ri de spirit specifice : s\m\n\torismul, poporanismului, gândirismul. Ele ilustreaz\ revenirea în for]\, în spa]iul literaturii, a unor factori de influen]\ extrinseci (purt\tori de ideologii), pe care spiritul critic maiorescian reu[ise s\-i exileze pentru un timp. Nu ne-am ocupa de ele dac\, din diverse pricini (ideologice [i politice la rândul lor), nu li s-ar fi acordat în istorii literare [i în manuale un num\r exagerat de pagini. Poporanismul, de pild\ – pe care E. Lovinescu îl îngloba, pur [i simplu, s\m\n\torismului –, nu s-ar fi bucurat de aten]ia cursurilor universitare [i a manualelor ap\rute dup\ 1948 dac\ nu ar fi avut, ca mi[care ideologic\ (declan[at\ în 1894 printr-un articol al lui C. Stere din Evenimentul literar), o orientare „democrat\” [i dac\ nu ar fi militat pentru slujirea intereselor poporului [i pentru ridicarea lui social\, politic\ [i cultural\ (idealuri umaniste îmbr\]i[ate, declarativ, [i de literatura propagandei comuniste). 132

Iluziile literaturii române

Revista Via]a Româneasc\ (ap\rut\ în 1906) va încerca, f\r\ mare succes, s\ împing\ poporanismul din zona politic\ în literatur\. Poporanismul însu[i, sub aspect politic, p\rea atunci, în 1906, divizat (poporanismul lui Garabet Ibr\ileanu, antifeudal, dar [i anticapitalist, poporanismul lui C. Stere, antisocialist [i narodnicist). Iar conducerea revistei a avut onestitatea de a nu impune colaboratorilor reguli estetice [i obliga]ii doctrinare. De altfel, când, dup\ r\zboi, reforma agrar\ s-a legiferat, mi[carea literar\ [i-a considerat misiunea încheiat\. Ceea ce probeaz\ faptul c\ a fost vorba de o ac]iune politic\ ce a sim]it nevoia unui sprijin propagandistic de aspect literar. Cu toate acestea, E. Lovinescu identific\ poten]ialul de nocivitate al mi[c\rii în plan artistic [i dorin]a ei de a îndrepta for]ele literare spre o anumit\ literatur\ ilustrând „specificul na]ional” [i de a cere acestora simpatie fa]\ de popor, de istoria [i realit\]ile lui. Mizând, cum de altfel au f\cut-o [i Kog\lniceanu sau Maiorescu, pe specificul na]ional, care, pentru Stere [i Ibr\ileanu, era reprezentat de ]\r\nime, poporani[tii au str\mutat problema din planul etnicului în cel al esteticului. Teoria „specificului na]ional” a fost folosit\ ca arm\ împotriva „poeziei noi”, legând, în plin\ revolu]ie burghez\, literatura român\ de „clasa cea mai înapoiat\ sub raportul civiliza]iei” (Istoria literaturii române contemporane, Editura Minerva, 1975, p. 26). Pentru Ibr\ileanu, „cei mai talenta]i scriitori coincid de cele mai multe ori cu cei mai na]ionali” [i scriitorii sunt mai valoro[i cu cât în opera lor „se va sim]i mai puternic sufletul poporului [i se vor oglindi mai bogat [i mai bine realit\]ile na]ionale” (apud E. Lovinescu, op. cit., p. 28). Mult mai combativ [i mai determinat în critica lui a fost H. Sanielevici care a exaltat literatura rural\ „s\n\toas\”, f\când o „adev\rat\ apologie a muncii, a vie]ii morale, a amorului conjugal”. Virulen]a atacurilor lui e determinat\, dup\ Lovinescu, de o grav\ nediferen]iere a esteticului de etic [i de etnic. Ea deriv\ mai cu seam\ dintr-o tenden]iozitate eticist\ [i dintr-o psihologie de misionar [i profet (care îl apropie de Iorga [i de Crainic) [i care, ad\ug\m noi, l-ar fi transformat în vremea comunismului într-un critic-procuror de temut. * {i „s\m\n\torismul” [i scriitorii revistelor lui s-au bucurat de interesul constant al [colii (un interes pe care doar Vlahu]\ l-a dep\[it, ca durat\). Între r\zboaie nu au lipsit din c\r]ile de lectur\ [i din manualele oficiale, [i asta în timp ce manualul propus de Al. Rosetti (care îi introdusese pe Tudor Arghezi [i pe Ion Barbu) era atacat violent ca antina]ional [i corup\tor al gustului tinerilor români. 133

Eugen Negrici

Chiar dac\, în existen]a de un deceniu a revistei S\m\n\torul (1901-1910), directoratul lui Iorga a fost de scurt\ durat\, el a fost animatorul [i principalul ei ideolog. {i tot el a împins treptat mi[carea de la un patriotism al faptelor eroice ale trecutului la un na]ionalism cu accente xenofobe. În numele unei literaturi române „s\n\toase” (atribut care a f\cut carier\ în critica de partid a anilor ’50), revista începe s\ combat\ inova]iile literare (care nu corespund „spiritului poporului”), dând prioritate moralei [i militantismului obscur, fire[te, tot în numele poporului. Cu prestigiul colosal pe care l-a avut mereu în lumea preo]ilor, a înv\]\torilor, a intelectualilor cu sentimente patriotice, Nicolae Iorga a impus un model de gândire [i modele literare [colii pentru cel pu]in o genera]ie. Din varii motive, o astfel de mi[care nu avea cum s\ nu aib\, de la început, un num\r impresionant de aderen]i în lumea intelectualit\]ii române. {i, de asemenea, s\ nu formeze un public (cu mentalitatea [i modelele lui literare). „Tragedia scrisului românesc – scria E. Lovinescu în „Prefa]a” Istoriei literaturii române contemporane – const\ în faptul c\ evolu]ia gustului literar al publicului n-a mers paralel cu evolu]ia literaturii îns\[i. Pe când literatura, prin scriitorii cei mai însemna]i (Tudor Arghezi, Hortensia Papadat-Bengescu, Liviu Rebreanu, Ion Barbu etc.) s-a încadrat printre valorile absolute, educa]ia estetic\ a publicului a r\mas mult înd\r\t. Format dup\ modelele de mult întrecute ale c\r]ilor de citire [i mai apoi de lectura unei literaturi primare [i cople[it\ de tenden]e în afar\ de arta propriu-zis\, literatura bun\ întâmpin\ rezisten]a sau indiferen]a lui.” (Srieri 6, Ed. Minerva, 1975, p. 6)). În 1937, criticul observa c\, de[i „ac]iunea directoare” a lui N. Iorga nu mai avea influen]a de la începutul veacului, „vântul de obscurantism literar” continua s\ se abat\ asupra oric\rei încerc\ri de a separa apele [i de a da la o parte „modelele de mult dep\[ite”. La apari]ia Istoriei... sale, Lovinescu era mul]umit s\ constate c\, în lumea criticilor care conteaz\, „confuzia elementelor eterogene” nu mai exista [i c\, în unanimitate, ace[tia st\teau „pe aceea[i linie a esteticii pure”, departe de Iorga sau Ibr\ileanu. Dar ea persist\ în „spiritul public” „format prin c\r]i de lectur\ mediocre, prin profesori forma]i ei în[i[i la aceste c\r]i ale trecutului, prin propagandi[ti culturali na]ionali[ti [i ortodoc[i [i prin atâ]i compatrio]i, bine inten]iona]i, ce confund\ etnicul, eticul sau culturalul cu esteticul, adic\ imensa majoritate a na]iunii neliterare” (idem, p. 7). A[adar, s\m\n\torismul a devenit nociv întâi prin puterea lui de a produce [i de a impune propagandistic un model literar [i o ideologie capabile s\ distorsioneze receptarea crea]iei scriitorice[ti pentru decenii, s\ imprime o „sensibilitate” artistic\ desuet\ [i s\ insinueze 134

Iluziile literaturii române

cititorului mediu o fals\ imagine asupra a ceea ce trebuie s\ fie literatura. Remanen]a acestei imagini este izbitoare [i ea nu s-ar putea explica f\r\ existen]a unui substrat mitic. S\m\n\torismul se trage, cum [tim, din misticismul ]\r\nesc eminescian care a alimentat ideologic mi[carea na]ionalist\ de la începutul veacului al XX-lea [i, în genere, toate mi[c\rile noastre na]ionaliste, fie ele ren\scute în comunismul ceau[ist. El se hr\ne[te [i din lumina d\t\toare de gir a cultului lui Eminescu, în cre[tere dup\ 1900. Lovinescu – pe care îl folosesc aici ca reper de gândire critic\ – intuie[te participarea psyché-ului colectiv la na[terea [i învigorarea curentului : „ideologic, s\m\n\torismul reprezint\ unul din aspectele rezisten]ei sufletului na]ional fa]\ de revolu]ia formelor sociale ; literar, el este expresia estetic\ a acestei atitudini reac]ionare cu cele dou\ caractere esen]iale : dragostea de trecut, de unde literatura eroic\ [i patriarhal\, [i dragostea de ]\rani, de unde idealizarea [i comp\timirea lor” (ibidem, p. 13). Cu alte cuvinte, sim]indu-se amenin]at\ de prefacerile extrem de rapide, fiin]a na]ional\ a reac]ionat, în felul ei, activându-[i miturile de protec]ie. Miturile respectabilit\]ii (exaltarea trecutului eroic), miturile paseiste (idealizarea trecutului claselor tradi]ionale, ]\ranii [i boierii tr\ind în armonie) [i miturile primejdiei (cultul „românilor de sânge”, urmat, mai târziu, de demonizarea du[manilor lor – evreii) alc\tuiesc o perdea de iluzii ocrotitoare. Dar miturile dau virulen]\ [i for]\ mai ales discursului animatorului curentului, celui ce a transformat principiile lui artistice în misiune cultural\ determinat\ [i sus]inut\ [i, pân\ la urm\, în mi[care social\ [i politic\. „Într-o literatur\ cu o larg\ baz\ moral\ – scrie Lovinescu – Nicolae Iorga a reu[it s\ fac\ din «na]ionalizarea» [i «ruralizarea» literaturii o formul\ nou\ [i militant\” (idem). Ea reîntoarce literatura român\ la epoca de dinaintea lui Maiorescu [i a criticismului junimist, reamestecând etnicul cu esteticul [i valorizând doar operele care fac educa]ie na]ional\. A fost una dintre primele mari ac]iuni de deturnare de energii literare din secolul al XX-lea [i îndeajuns de asem\n\toare cu ultima, aceea a literaturii militant-comuniste, care – formativ\ [i educativ\ [i ea, dar pe alte principii – a executat o reîntoarcere la confuzia primar\ pa[optist\ (ca s\ continu\m analogia). A existat chiar [i o tendin]\ de subordonare a presei, dar nu sub presiunea politicului atotputernic (ca în anii ’50). Numeroase reviste ap\rute în capital\ [i în ]ar\ au sprijinit cu entuziasm ini]iativele lui Iorga [i ac]iunea na]ionalist-eticist\ declan[at\ de S\m\n\torul s-a înst\pânit peste cea mai mare parte a plajei de publica]ii literare a epocii : Luceaf\rul la Budapesta [i Sibiu, F\t-Frumos la Bârlad, Ramuri la Craiova, 135

Eugen Negrici

Junimea literar\ la Cern\u]i, Convorbiri literare (sub directoratul lui S. Mehedin]i – 1907-1921) la Bucure[ti. Dup\ ce activitatea lui Iorga [i-a dovedit ineficacitatea în plan literar (unde b\t\lia împotriva estetismului a fost pierdut\), el [i-a continuat ac]iunea moralizatoare înc\ un sfert de veac dup\ dispari]ia S\m\n\torului, prin propriile publica]ii literare (Neamul românesc literar, Floarea darurilor, Linia dreapt\, Cuget clar) [i prin alte reviste de provincie vasale. Apogeul mi[c\rii [i momentul în care s-a dovedit c\ o ideologie literar\ se poate oricând transforma în fenomen social cu tent\ politic\ a fost binecunoscuta manifesta]ie din 13 martie 1906, împotriva unei reprezenta]ii în limba francez\ de pe scena Teatrului Na]ional. Ea a preschimbat – nu dup\ mult timp – „s\m\n\torismul” literar în na]ionalism cu obiective politice [i pe Iorga în tribunul propriului partid. Cu gândul la ce s-a întâmplat [i în anii stalinismului integral, deducem de aici c\ intruziunea factorilor extrinseci (ideologic, etic, etnic) produce fenomene de intoleran]\ [i dogmatism [i e totdeauna nociv\ sub raport artistic. E nociv\ chiar [i în vremuri de libertate a expresiei, întrucât sleie[te artisticitatea [i mortific\ literatura, împingând-o spre altceva. Mai sunt [i alte aspecte comune „curentelor” [i mi[c\rilor literare aflate sub înrâurirea factorilor extrinseci. Contribu]ia criticilor afilia]i curentelor de acest soi e mai vizibil\ decât cea a poe]ilor [i a prozatorilor desemna]i sau hot\râ]i s\ întruchipeze ideile lor. În loc s\-[i exercite talentul de interpre]i [i func]iile propriu-zis critice, ei sunt înc\ mai preocupa]i, perpetuu preocupa]i s\ indice du[manii literaturii pe care o promoveaz\, s\ protejeze curentul de idei estetice neavenite, delimitându-i ferm traseul. Începând cu Iorga, criticii s\m\n\tori[ti au, cu to]ii, o intransigen]\ doctrinar\ [i o severitate de ton ce treze[te sumbre amintiri celor ce au apucat vremurile realismului socialist. Arta, crede Iorga, trebuie luat\ în considerare numai din perspectiva atitudinii ei fa]\ de ideea na]ional\ [i numai dac\ se str\duie[te s\ înnobileze poporul sau s\-i reprezinte atributele specifice (p\strate mai ales de ]\r\nime). Ca atare, tot ce nu r\spunde acestor cerin]e e putred [i smintit [i cam tot ce ne vine din alt\ parte [i e produsul altei con[tiin]e na]ionale e tratat cu dispre] : simbolismul – „s\pun literar care nu cur\]\” ; „de[\n]are a min]ilor”. Ilarie Chendi a luptat [i el, o vreme, în siajul iorghist, pasional împotriva modernismului [i a literaturii citadine. Iar A.C. Cuza a ajuns s\ considere c\ nu exist\ decât o cultur\ „curat româneasc\”, prin contribu]ia „românilor de sânge”. Passons. 136

Iluziile literaturii române

Cum se vede, critica acestui curent e una inchizitorial\, ca [i aceea – de procurori – a realismului socialist. Interesant este felul în care a decurs istoria recept\rii curentului ideo-literar s\m\n\torist. Din motivele pe care le-a precizat E. Lovinescu (citat mai sus), un interes pentru produc]ia literar\ s\m\n\torist\ sau de tip s\m\n\torist a continuat s\ existe pân\ la r\zboi. Iar manualele [i istoriile literare – avide s\ înregistreze prezen]a unor curente române[ti, c\ci de la caracteristicile generale ale acestora se poate porni deductiv-didactic la autori – nu au ocolit-o. În schimb, i-au ignorat mult timp pe scriitorii importan]i interbelici, c\rora nu le-au acordat locul cuvenit în canonul [colar. Cu prestigiul imens pe care l-a c\p\tat în anii ’30, mi[carea „gândirist\” – care, prin vocea lui Nichifor Crainic, se reclama de la S\m\n\torul – a redat, pentru un timp, vizibilitatea curentului [i l-a a[ezat în linia de pedigree a tradi]ionalismului autohton. Smulgerea unei p\r]i importante din teritoriul na]ional [i intrarea României în r\zboi au creat un climat favorabil mi[c\rilor literare ideologizate na]ionalist. Imediat dup\ 1944, problemele sociale presante, mizeria, tulbur\rile politice [i m\surile legislative antifasciste au împins în uitare o literatur\ cu nostalgii boiere[ti [i fudulii patriotice. În anii de spaim\ ai stalinismului integral, nu numai literatura s\m\n\torist\, purt\toare de nedorite simboluri na]ionale, ci literatura român\ în cvasitotalitatea ei a disp\rut din biblioteci [i manuale. Îns\, în momentul în care PMR a executat o mi[care precaut\ de desp\r]ire de Moscova [i [i-a luat în sprijin puterea miturilor na]ionale, primele culegeri de texte [i primele manuale reap\rute, dup\ mult timp, au f\cut loc s\m\n\torismului (fire[te, flancat – din necesit\]i de echilibru politic – de poporanism [i cu Sadoveanu pus în prima banc\). Pe m\sur\ ce curentul estetizant sus]inut de critica de dup\ 1964 devine mai puternic, impunând valori [i supunând trecutul literar unei noi grile de lectur\ se sub]iaz\ paginile din manuale dedicate s\m\n\tori[tilor. * Mica istorie a recept\rii curentului ne înt\re[te ideea c\ destinul s\u (apari]ia, revigorarea lui la r\stimpuri, intr\rile [i ie[irile din canon) e dependent, într-o m\sur\ semnificativ\, de starea psyché-ului, de felul cum percepe fiin]a na]ional\ împrejur\rile istorice în care se afl\ sau, mai bine zis, de felul cum e ajutat\ s\ le perceap\ fie de c\tre personaje cu aur\ [i cu virtu]i oraculare, fie chiar de propaganda oficial\ a unui regim. 137

Eugen Negrici

* O parte din tezele autohtonist-etniciste ale s\m\n\tori[tilor au fost reanimate [i redimensionate de mi[carea ideologico-literar\ gândirist\. Nimeni nu mai pune ast\zi semnul de egalitate între gândirism [i Gândirea. Ap\rut\ la Cluj în 1921 ([i transferat\, dup\ un an, la Bucure[ti), revista a avut, pân\ în momentul dispari]iei (1944), colaboratori valoro[i de diverse orient\ri literare [i ideologice. Cu mentalitatea lui anexionist-totalitar\, Nichifor Crainic, cel ce a elaborat ideologia etnico-religioas\ gândirist\ (sprijinit doctrinar de Radu Dragnea, Petre Marcu-Bal[, Petru P. Ionescu, Pan M. Vizirescu [i Dumitru St\niloaie), ar fi vrut ca to]i litera]ii importan]i care semnau în Gândirea (unii dintre ei neutri [i al]ii chiar ostili, precum Lucian Blaga, demersului ortodoxizant) s\-i cau]ioneze mi[carea. Din ce în ce mai clar\ [i sporind de la un an la altul, ambi]ia echipei lui Crainic p\rea a fi aceea de a orienta [i controla nu numai fenomenul literar, ci întreaga cultur\ [i spiritualitate româneasc\ [i, nu mai pu]in, de a determina linia politic\ a ]\rii. Soarta de dup\ r\zboi a mentorului mi[c\rii [i, în genere, a gândiri[tilor, ca [i atitudinea represiv\ a regimului comunist fa]\ de ideologiile de dreapta ne-ar obliga la nuan]\ri [i la un limbaj conciliant. Dar tocmai experien]a comunist\ ne îndrept\]e[te s\ fim severi cu to]i cei care s-au folosit ori s-ar putea folosi de literatur\ [i de puterea de înrâurire a cuvântului în scopuri propagandistice, punându-le în serviciul unei idei politice. A[adar, cum a a[ezat Nichifor Crainic gândirismul „în oga[ele dogmatice ale ortodoxiei cre[tine” (ca s\ prelu\m formularea lui Blaga) ? Se cuvenea preg\tit, întâi, patul teoretic al necesit\]ii unui autohtonism întemeiat pe ideea religioas\ [i pentru asta trebuia demonizat Occidentul [i incriminat\ implantarea structurilor europene care au distrus tradi]ia, spiritualitatea cre[tin\ [i climatul de crea]ie specific românesc. Într-o serie de eseuri [i articole (v. Puncte cardinale în haos, Bucure[ti, 1936), el dezvolt\ într-un stil profetic pr\p\stios tezele la mod\, în epoc\, ale lui Oswald Spengler, Hermann Keyserling [i Nicolai Berdiaev, ca [i punctele mai vechi de vedere ale lui C. R\dulescu-Motru : civiliza]ia este b\trâne]ea [i moartea unei culturi ; Rena[terea a deviat cursul firesc al umanit\]ii ; europenizarea Principatelor Române (ca [i a Rusiei sub Petru) merit\ prohodit\ ca cedare în fa]a „materialismului desfrânat” [i a degrad\rii umane ; totul e fals în România dominat\ de liberalism, de scepticismul dizolvant [i de spiritul critic steril, produse ale unui Occident cu „str\luciri de putregai” [i alte asemenea prostioare cu silicon filozofic de mare 138

Iluziile literaturii române

efect. În consecin]\, Titu Maiorescu, I.L. Caragiale, E. Lovinescu, Paul Zarifopol, Mihai Ralea sunt nocivi [i neaveni]i într-o cultur\ român\ ce trebuie reconsiderat\ din perspectiv\ etnicist\ [i ortodox\, întrucât nu se poate crea cu adev\rat decât în spirit autohton [i în baza tradi]iei. Dar care tradi]ie ?, chestiune legitim\ la care interpre]ii fenomenului literar românesc pic\, de regul\, proba de sinceritate. Pe urmele lui Berdiaev ( Un nouveau Moyen Âge), Nichifor Crainic se întoarce la Evul Mediu. {i – pentru c\ noi nu am avut un Giotto [i un Dante care s\ probeze „adev\rata Rena[tere” – va primi sugestia lui Keyserling (în trecere prin Bucure[ti) de a conferi atributele Rena[terii artei [i culturii bizantine (recunoa[tem, aici, sursele protocroni[tilor de peste 50 de ani) [i de a ini]ia, prin mi[carea de la Gândirea, reînvierea spiritualit\]ii bizantine [i transformarea Bucure[tilor într-un nou Bizan]. Cu un trecut de glorie [i militantism cre[tin, Bucure[tiul trebuie s\ preia succesiunea celei de-a treia Rome [i s\ practice un imperialism ortodox în numele Evangheliei. De împlinirea unui astfel de vis expansionist s-ar fi dovedit capabil doar un regim totalitar, de mân\ forte [i înv\p\iat de o ideologie. În anii ’30 erau deja câteva în Europa (devenit\ un spa]iu al himerelor) [i destule for]e na]ionaliste care s\-l impun\ [i în România. Admirator al politicii lui Mussolini [i apoi a lui Hitler, Nichifor Crainic a aprobat [i sprijinit mi[carea legionar\ [i regimul Antonescu, tr\gând dup\ el în neantul politic mi[carea gândirist\ [i numele bun al revistei. Dar s\ vedem pe ce f\ga[ voia ideologul Gândirii s\ împing\ literatura pentru ca aceasta s\ devin\ util\ propagandistic demersului politic. „S\m\n\torismul”, dup\ N. Crainic (Sensul tradi]iei), s-a m\rginit s\ aib\ un ideal de ordin literar, cultivând ideea istoric\ [i ideea folcloric\, nu îns\ [i ideea religioas\ : „Noi voim s\-i d\m o amploare prin n\zuin]a de a îmbr\]i[a toate ramurile creatoare ale spiritului românesc”, totul „sub coviltirul de azur al bisericii ortodoxe”, a c\rei substan]\ e „amestecat\ pretutindeni cu substan]a etnic\”. Va fi astfel sprijinit\, pe temeiul unei estetici teologice, numai crea]ia literar\ orientat\ spre transcenden]\ (Dumnezeu fiind „frumuse]ea perfect\ [i absolut\”), c\ci orice oper\ adev\rat\ exprim\ „nostalgia paradisului”. Gândirismul miza pe literatur\ ([i asta tot pe considerente ortodoxe). Radu Dragnea – publicist tradi]ionalist (din preajma lui Crainic) citat în Istoria... sa de E. Lovinescu – sus]inea c\ „Arta popoarelor ortodoxe este literatura... Faptul c\ România, de un secol, face numai literatur\, trecând pe planul al doilea celelalte arte, nu este o întâmplare : e fenomenul artistic trecut prin sufletul poporului ortodox. Literatura este, la noi, ortodoc[ii, un reflex artistic al Logosului 139

Eugen Negrici

mistic, incarnarea verbului în art\, de pe urma practicei milenare a «Cuvântului» în cele religioase.” (op. cit., p. 48). Ca în toate cazurile în care curentele literare au o component\ ideologic\ puternic\ (s\m\n\torismul, poporanismul, realismul socialist) [i au nevoie de slujitori cu condeiul [i ilustratori de teze, exemplele concrete lipsesc. Radu Dragnea îl scoate în fa]\ pe Gala Galaction, care ar reprezenta expresia artistic\ a tradi]iei c\rtur\re[ti religioase. Cam pu]in, adaug\ Lovinescu, „pentru un popor ortodox, a c\rui art\ se reduce numai la literatur\”. .„Bucuro[i s\ admir\m aceast\ literatur\ ie[it\ din logosul mistic, îi constat\m inexisten]a”, comenteaz\ mordant criticul, în Istoria... sa (ed. cit., p. 48), reu[itele literare ale misticismului ortodox. Ca s\ fim corec]i, ar trebui s\-i remarc\m pe cei care s-au ab\tut, întrucâtva, de la „directive”, convertind motivele cre[tine în viziuni gra]ioase sau parodice (Paul Sterian), l\sându-se cuprin[i de un elan p\gân ce pare s\ sugereze ardoarea mistic\ (Lucian Blaga) sau anun]ând, mai curând retoric [i decorativ, prezen]a unei propensiuni ascetice religioase (Vasile Voiculescu). Ca [i în cazul literaturii comuniste ideologizate, ereticilor [i nu încolona]ilor le-a fost dat s\ reziste probei timpului.

For]a factorului politico-ideologic comunist S\ ne reîntoarcem la perioada comunist\ la care ne-am referit într-un capitol anterior, dedicat mim\rii continuit\]ii [i normalit\]ii. Amatorii de „normalitate”, cei ce se iluzioneaz\ c\ avem o literatur\ mare, cu evolu]ie fireasc\, ar trebui s\ revin\, de câte ori pot, asupra acestor decenii comuniste care acoper\ un sfert din istoria literaturii române (în sens modern). În acest r\stimp istoric, voin]a natural\ de afirmare [i de crea]ie a scriitorilor a fost contracarat\ [i moderat\ de ac]iunea prohibitiv\ a sistemului de control editorial ([i chiar posteditorial) [i a fost deturnat\, prin tot soiul de tertipuri [i tehnici diversioniste (toate puse în slujba ideologiei comuniste, care impunea un singur curs literaturii). Sub presiunea acestor câmpuri de for]e adverse, nu putea s\ se iveasc\ decât un peisaj bolnav, interesant doar din perspectiva unei posibile „estetici” totalitare. Dac\ se va fundamenta vreodat\ ca disciplin\, ea se va putea ocupa de caracterul contorsionat al crea]iilor acelor vremuri [i de evolu]ia nefireasc\ a fenomenului artistic. În primii ani ai regimului comunist, singura literatur\ acceptat\ oficial [i difuzat\ cu vigoare prin toate mijloacele imaginabile a fost cea de „propagand\ [i agita]ie” – adic\ întruparea concret\ a ideologiei. Ea avea un repertoriu unic, hot\rât la Moscova [i dictat de acolo. 140

Iluziile literaturii române

Scriitorii [i-au alc\tuit „crea]iile” respectând preceptele ideologice [i „estetica” nou\ întemeiat\ pe textele testamentare referitoare la art\ ale celor patru mari clasici (Marx, Engels, Lenin, Stalin) [i pe setul de indica]ii punctuale [i pe lu\rile de pozi]ie ale lui Andrei Jdanov, Maxim Gorki, G.M. Malenkov (din rapoartele lor la Congresele scriitorilor sovietici [i ale PC(b)US). Ideologia, iat\, a n\scut o nou\ „metod\ de crea]ie” (cum le pl\cea culturnicilor de la Moscova [i de la Bucure[ti s\ cread\), adic\ realismul socialist. Nu era socotit un curent literar, întrucât curentele sunt trec\toare, în timp ce realismul socialist reprezenta, ca [i orânduirea comunist\ în istorie, faza suprem\ [i ultim\ a evolu]iei artistice a umanit\]ii. Nu mai revenim aici la problematica realismului socialist, despre care am vorbit alt\ dat\. Vom încerca s\ recitim textele ie[ite din aplicarea „metodei” ca [i cum nu am [ti împrejur\rile în care au ap\rut. Ce va remarca, a[adar, cineva venit din afar\ sau dup\ o mare perioad\ de timp în care detaliile de conjunctur\ s-au [ters din memorie ? El va sim]i, imediat, c\ scrierile acelea se afl\ în afara evolu]iei de pân\ atunci a literaturii române [i a literaturii în genere (care are în centrul interesului ei individualitatea creatoare [i talentul). Simplist\, de o platitudine crispant\, proza realist-socialist\ func]ioneaz\ repetitiv, dezvolt\ stereotipii situa]ionale, tipuri de conflict [i rezolv\ri schematice. Ea nu p\r\se[te niciodat\ ]arcul unei tematici impuse de pe o list\ foarte scurt\. Dar bizareriile te întâmpin\ de peste tot. E uluitor cum principiile ideologice se transform\ în principii literare [i cum transferul acesta are loc direct, f\r\ mediatori stilistici. Odat\ decretat principiu al progresului istoric, conflictul de clas\ e preschimbat neîntârziat în conflict literar. Iar conflictul literar presupune, în aceste condi]ii de început ale comunismului românesc, opozi]ia clar\ dintre personajele/for]ele progresiste [i cele negative, contrarevolu]ionare. Apartenen]a la o clas\ progresist\ te transform\ automat în personaj pozitiv. Invers, chiaburii, burghezii, negustorii etc. nu pot fi decât personaje negative care, manifestându-se totdeauna f\]i[ [i du[m\nos fa]\ de statul oamenilor muncii, nu pot evolua în bine [i, ca atare, trebuie m\tura]i de pe scena istoriei. În aceast\ etap\ a literaturii române, s-a întâmplat un lucru f\r\ precedent. Proza nu a fost numai înrâurit\, cum s-a mai v\zut în istoria literaturii, în unele aspecte ale ei sau în mesajul s\u de c\tre ideologie, întrucât ideologia a devenit chiar estetica ei. Pentru un timp, s-a putut constata func]ionarea unei „ideo-estetici” impecabile în simplitatea ei. Orice nuan]are devenea incorect\ [i periculoas\. Scriitorii, ca [i reprezentan]ii politici ai proletariatului (paralelismul e evident !), nu trebuiau s\ admit\ o cât de modest\ ameliorare a 141

Eugen Negrici

contrarevolu]ionarului ori del\sarea, îmboln\virea fizic\, sl\biciunea moral\ a reprezentantului poporului muncitor, care, robust [i f\r\ tare, [i în familie [i la fabric\, nu poate fi decât un personaj f\r\ cusur, un model absolut. Problema „ideo-esteticii” prozei comunismului fundamentalist a fost interdic]ia doz\rii propor]iei de negru [i alb, pe care critica oficial\, ideo-critica – expresie a partinit\]ii (deci a partizanatului) – o respinge ca pe o jalnic\ manifestare a „obiectivismului” burghez. Ea atrage permanent aten]ia asupra pericolului transform\rii r\ului în element activ [i, sub raport artistic – de fapt ideo-artistic –, într-un ferment narativ gata s\ modeleze reac]iile binelui aflat în defensiv\. Ideo-critica din primii ani ai realismului socialist [i proza anex\ au fost atente ca personajele [i împrejur\rile s\ nu fie niciodat\ altfel decât tipice (deci previzibile). Iar tipicitatea decurge, cum spuneam, din apartenen]a la o clas\ [i din locul pe care îl ocup\ ea în focul luptei de clas\. Realitatea exist\ doar pentru a ilustra prezen]a acestei tipologii ideologizate. Iar dac\ nu izbute[te s\ o fac\, realitatea e dubioas\ [i scriitorul se afl\ în eroare. Numai lumea fic]ionalizat\ ideologic [i care exclude accidentalul [i particularul este veridic\ [i valid\ sub raport literar. Cititorul nu trebuie s\ se str\duiasc\ s\ urm\reasc\ evolu]ia unui personaj, fiindc\ apartenen]a social\ [i politic\ a acestuia îl face de la început tipic [i previzibil. Portretistica subtil\ e inutil\. Am\nuntul, accidentalul stric\ articula]ia întregului [i diminueaz\ accesibilitatea – principiu agitatoric de neignorat [i niciodat\ p\r\sit. S\ recunoa[tem c\ o asemenea uluitoare capacitate de reduc]ie care anuleaz\ îns\si posibilitatea existen]ei particularului, o atât de puternic\ tipizare politic\ a realit\]ii, o astfel de perseveren]\ în a crea realitatea dorit\ [i, pân\ la urm\, chiar a crea realitate dep\[esc cu mult tot ce s-a f\cut de-a lungul mileniilor în materie de mistificare ideologic\ a vie]ii. Nu am fi rememorat aici situa]ia prozei române[ti aflate sub unda de [oc a primului [i celui mai puternic impact ideologic comunist, dac\ în critica [i istoriografia noastr\ de dup\ 1964 nu s-ar fi subestimat [i tratat cu umor ac]iunea lui catastrofic disturbativ\, care a modificat specii [i peisaje literare. Întreaga evolu]ie ulterioar\ a literaturii române trebuie v\zut\ ca o desc\tu[are treptat\ din chingile trecutului realist-socialist [i o refacere lent\ a premiselor vie]ii literare (specii, atitudini, stiluri, tipuri de personaje etc.). Putem dovedi c\ traseele înse[i pe care vor p\[i, peste câ]iva ani, scriitorii erau, în aceste condi]ii speciale, previzibile. Vom reg\si cu u[urin]\, în ceea ce respingea cu indignare ideo-critica acelor primi ani, op]iunile [i motiva]iile evolu]iei ulterioare ale prozei, care nu 142

Iluziile literaturii române

avea cum s\ nu func]ioneze în regim de replic\. S\ ne imagin\m ce izbând\ de parcurs a reprezentat ignorarea fiec\reia din urm\toarele interdic]ii lansate curent de oficialit\]i : s\ nu faci loc vie]ii intime a eroilor, s\ nu dai frâu liber sentimentelor „impure” politic, milei, admira]iei, afectivit\]ii exercitate necondi]ionat [i în afara perspectivei luptei de clas\, s\ nu te ocupi de faptul divers, de am\nuntele interesante, pitore[ti, nesubordonate conflictului (întrucât o viziune doctrinar corect\ î[i alege din via]\ exact ce-i trebuie), s\ nu ad\poste[ti situa]ii grote[ti, limbaj licen]ios sau numai buruienos (r\m\[i]e ale mentalit\]ii burgheze) [i s\ te fere[ti de p\catul „strig\tor la cer” al gratuit\]ii, c\ci ea reprezint\ o neavenit\ form\ a insubordon\rii. Gloria unor prozatori ca Eugen Barbu, Marin Preda, F\nu[ Neagu, Titus Popovici a crescut [i prin sentimentul cititorilor c\ asist\, prin ei, la prima erezie antiideologic\. Într-o prim\ faz\, fugind de simplitatea imbecil\ a realismului socialist, scriitorii au ajuns s\ scrie, dup\ 1960, o proz\ de „cazuri” cu personaje cu tare [i „suceli”, comportându-se bizar [i imprevizibil. A fost vremea literaturii cu întâmpl\ri ciudate [i marginali decorativi care confirmau diversitatea spectaculoas\ a vie]ii (de neconceput în realismul socialist). Pu]in mai târziu, tot ca o reac]ie prelungit\ la pu]in\tatea [i previzibilitatea prozei anilor ’50, a ap\rut interesul pentru psihologic, pentru complexitatea uman\ (în scrierile lui Nicolae Breban, Dumitru Radu Popescu, Mircea Ciobanu [i al]ii). Sunt înclinat s\ cred c\ aceast\ aversiune rezidual\ fa]\ de monopolul de partid al drept\]ii, de unicitatea adev\rului, de unilateralitatea solu]iilor [i maniheismul viziunii etice, a continuat s\ se manifeste pân\ la Revolu]ie. {i c\, într-un fel sau altul, prozatorii au sim]it mereu nevoia s\ se îndep\rteze de omul „literaturii noi” – alc\tuit dintr-o schem\ de reac]ii instinctuale. Altfel nu ne explic\m de ce sesiz\m în c\r]ile lui D.R. Popescu, dar mai ales în cele ale lui George B\l\i]\, o repulsie evident\ [i constant\ fa]\ de orice tendin]\ de înghe]are într-o unic\ atitudine narativ\. {i consecin]ele ei sunt orgia varia]iilor, schimbarea imprevizibil\ a formulelor redact\rii, alergia la orice simptom de statornicie [i fixare. Sunt izbitoare, la ei, fuga de claritate survenit\ în plin elan al clarific\rii, evitarea oric\rei tenta]ii de simplificare a formulei umane sub presiunea gândului c\ textul, oricât de dens, nu e niciodat\ atât de dens încât s\ poat\ exprima cu adev\rat complexitatea fiin]ei omene[ti. Numai schematizarea, simplificarea meschin\ [i grosolan\ a lumii, proletarizarea însu[irilor ei sub imperiul ideologiei puteau s\ produc\ astfel de reac]ii orgolios superbe. Obezile realismului socialist au preg\tit o astfel de ie[ire euforizant\ din strânsoarea lor, ceea ce ne face s\ le privim cu o oarecare ironic\ simpatie. 143

Eugen Negrici

* În linii mari, lucrurile s-au întâmplat cam la fel cu poezia. Pervertirea ei din anii stalinismului integral a fost mai profund\ sau poate a[a ne pare din pricina faptului c\, prin tradi]ie, poezia a fost asociat\ purit\]ii [i noble]ei. În orice caz, în evolu]ia ei nu s-a bucurat de acel respiro pe care l-a cunoscut proza între 1953 [i 1957. În schimb, poe]ii au reac]ionat mai iute dup\ 1964, câ[tigând pentru poezie un grad de libertate neobi[nuit de mare. Diversificarea extraordinar\ a formulelor a putut s\ par\ o consecin]\ a eliber\rii resorturilor creatoare supuse prea mult timp presiunii staliniste. De altfel, pentru autorit\]i, „genurile”, speciile aveau o minim\ relevan]\. Tot ce mi[c\ trebuie s\ se supun\ aceluia[i comandament politic, aceleia[i finalit\]i ideologice. Ca argument al propagandei [i parte a teoriei luptei de clas\, poezia nu poate fi decât mobilizatoare [i encomiastic\. Din punct de vedere formal, ea solicit\ o structurare a enun]ului care exclude orice ambiguitate în receptare. Inteligibilitatea este pus\ în termenii luptei de clas\ : burghezia ur\[te claritatea ; directitatea, „sinceritatea”, simplitatea expresiei sunt atribute proletare [i tot ce nu e accesibil, simplu, natural [i pare livresc sau ermetic devine conspirativ. În primii ani ai comunismului, culturnicii solicit\ imposibilul : canal unic, mesaj unic, decodare integral\ cu informa]ia dorit\ de emi]\tor. Poezia de partid, adic\ ideo-poezia, trebuie s\ fie „pe în]elesul tuturor”, denotativ\, integral decodabil\, [i, ca urmare, idealul ei a generat, la început, o campanie bezmetic\ de epurare a exprim\rilor „necurate”, a tropilor îndr\zne]i, a tot ce produce pl\cere estetic\. Ea a durat un num\r mai mare de ani în URSS [i mai pu]in la noi. Produs uluitor al unei simplific\ri absolute, ideo-poezia a fost exclusiv o form\ de manipulare retoric\ [i numai din aceast\ perspectiv\ ea a putut, de la un moment dat, s\ aib\ acces la un grad infim de expresivitate (antiteze, epitete de recuzit\ clasic\, versifica]ie zglobie). În orice caz, niciodat\ în istoria ultimelor secole ini]iativa eului poetic în raport cu materia mundi n-a fost mai limitat\. Poetului îi r\m\seser\ doar dou\ posibilit\]i : s\ mobilizeze ori s\ prosl\veasc\. Totul devenea dependent de actualitatea imediat\ [i era supus comandamentelor partinice de moment. Pentru tovar\[ii poe]i, muncitori cu condeiul, prin[i într-o activitate planificat\, nu atât respectarea tematicii (de pe lista impus\ de partid) cât actualizarea ei permanent\, viteza angaj\rii contau. Ideo-poe]ii produceau publicistic\ versificat\ în pas cu Scînteia, cu lozincile [i campaniile ei mobilizatoare (de etap\ [i de durat\). S\ mai remarc\m [i alte câteva surprinz\toare modific\ri de structur\ genetic\ datorate înrâuririi devastatoare a factorului 144

Iluziile literaturii române

politico-ideologic. Excluzând individualismul [i intimismul, ideo-poezia (ferindu-se s\ foloseasc\ persoana întâi singular) stabile[te rela]ii standard cu erosul [i cu natura. Erosul func]ioneaz\ numai sub faldurile steagului ro[u, cuplul se încheag\ numai în colectivul de munc\ sub juste auspicii. Principiile de clas\ pozi]ioneaz\ natura ; ea este cântat\ atunci când e favorabil\ sub raport politic [i devine du[man ce merit\ a fi anatemizat [i înfrânt când se opune ambi]iei constructive. Se revine, în ideo-poezia primilor ani comuni[ti, la sincretismul artistico-religios originar. Ideal\, sub raport formal, este doar poezia care poate servi ca text cântecului de mase (similitudinile cu poezia legionar\ sunt, înc\ o dat\ – pentru a câta oar\ ! –, evidente). Fundamental\, sub raport stilistic, este construc]ia antitetic\. Întrupare, în general, a principiului ideologic al luptei de clas\, ea e clar\, rudimentar\ [i, ca orice exagerare reductiv\, e ostentativ [i viguros politic\. Imaginarul însu[i e de tip romantic (reciclat), cu motive a c\ror recuren]\ tr\deaz\ complexe de putere [i arhetipuri religioase (lumin\/întuneric). {i tot de un anumit aspect al romantismului ]ine [i narativitatea ideo-poeziei. Eposul ([i mitul) rezolv\ principiul accesibilit\]ii [i, în acela[i timp, satisface nevoia de mitologie eroic\ legitimatoare a oric\rui nou început. Amploarea epic\ sugereaz\ dorin]a cuprinderii vie]ii în totalitatea ei. Nu întâmpl\tor demimoazelele criticii literare de la sfâr[itul ciclului fundamentalist, cei ce voiau s\ arate c\ poezia de partid nu p\r\sise cu totul zona esteticului (ca [i ei), au folosit, pentru acest soi de „abandon” literar, formula „romantism revolu]ionar” (un eufemism, oricum, convenabil). Uitând, ca din întâmplare, atributul cu pricina, au început, mai apoi, s\ vad\, peste tot în jur, romantism. Simptomatic, se înregistreaz\ în epoc\ [i o recrudescen]\ a interesului istoricilor literari pentru romantism în general, ca [i o tendin]\ de echivalare a acestuia cu op]iunea artistic\ a oric\rei epoci revolu]ionare. Deschid o parantez\. În aceia[i ani ’60 – vreme în schimbare –, comentatorii fenomenului literar nu se mai gr\beau s\ vorbeasc\ despre o proz\ realist-socialist\, ci despre o proz\ realist\, proz\ care avea, nu-i a[a, o istorie a ei, un arbore genealogic de incontestabil prestigiu, apt s\ legitimeze orice. Dac\ poezia era romantic\, proza trebuia s\ fie realist\. Criticii au folosit o vreme, f\r\ rezerve [i cu un elan suspect, termenul de realism, completându-l cu atribute bune la orice, spre a putea acoperi toat\ suprafa]a imaginabil\ a prozei : realism liric, realism grotesc, realism mitic, realism critic, realism psihologic, realism comic, realism simbolic, realism clasicist etc. A fost epoca „realismului f\r\ ]\rmuri” inventat de Roger Garaudy (1964) parc\ pentru uzul „marxi[tilor lumina]i”. Nimeni nu se sfia, pe atunci, s\ identifice elemente 145

Eugen Negrici

realiste în produc]ia literar\ a secolului trecut (XIX) [i nu mai pu]in în lucr\rile pa[opti[tilor. Îns\, pe m\sur\ ce se cucereau, în numele autonomiei esteticului, libert\]i mai mari sau mai mici [i pe m\sur\ ce se consolida pozi]ia criticilor deci[i s\ le impun\ [i s\ le apere, interesul pentru realism intr\ în reflux. Atât de penibile au putut p\rea, de la un moment dat, excesele realist-socialiste [i atât de mare spaima de a nu c\dea în sociologismul vulgar al anilor „de trist\ amintire”, încât cuvântul a început s\ fie ocolit, iar raportarea prozei române[ti pa[optiste la realism – evitat\. Nu a contat nici m\car numele lui Tudor Vianu, care, într-o carte temeinic\ (Arta prozatorilor români), scris\ în vremuri normale sau, mai bine zis, în vremuri ferite de presiunea psihic\ a precedentului [i a unui trecut stânjenitor, punea ceea ce era valoros în proza pa[opti[tilor sub semnul „începuturilor realismului”. Exact ca în cazul prozei, întreaga evolu]ie a poeziei, dup\ 1964, trebuie în]eleas\ ca o desc\tu[are [i o reg\sire. De aceea ea era în bun\ m\sur\ previzibil\, urmând traseele recuper\rii. Ceea ce nu este în ordinea firescului [i i-ar obliga pe istoricii fenomenului artistic s\ recurg\ la alte instrumente de lucru decât cele curente în alte literaturi. R\stimpul în care presiunea factorului extrinsec al ideologiei de partid a fost resim]it\ ca înfrico[\toare a f\cut ca amintirea lui ei s\ produc\ replici, fenomene ciudate [i o regrupare a for]elor creatoare într-o genera]ie a recuper\rii (constituit\ pe ideea de replic\). A[adar, ce era de prev\zut ? Era de prev\zut ca lirismul s\-[i fac\, la început timid, apari]ia sub forma unor autobiografii lirice (de felul celor ale lui Labi[) care se preschimb\, dup\ o vreme, în m\rturii lirice (f\r\ tram\ autobiografic\, din ce în ce mai intime [i înso]ite de mici pasaje meditative, ca în poezia pa[opti[tilor). Se înmul]esc, apoi, contactele cu natura ca pretexte de medita]ie, tot ca la pa[opti[ti. Iubirea – redescoperire a acestor vremuri de tranzi]ie – devine o tem\ fundamental\ [i, reprezentând solidaritatea cuplului cu altceva decât cu „revolu]ia”, e perceput\ ca o cale de înfruntare a dogmatismului. {i, în sfâr[it, apar, dup\ 1956, [i primele elemente de specula]ie filozofic\, iar Blaga devine, în secret, un reper pentru poe]ii acestei genera]ii de recuperatori. Ca [i în cazul prozei, aspectele dezavuate la jum\tatea anilor ’50 de criticii de partid vigilen]i la fenomenele incipiente care puteau amenin]a `nr\d\cinarea literaturii noi, au prins via]\, în poezia tinerilor, tendin]a primejdioas\ spre „metafizic\”, înclina]iile „mistice”, tenta]ia alegorismului, nebulozitatea, n\zuin]a încifr\rii [i a evaziunii. Acestor n\zuin]e – care sunt, în fond, ale poeziei spre ea îns\[i – li s-a dat curs cu o [i mai mare determinare dup\ perioada (1956-1959) în care a avut loc revenirea în for]\ a realismului socialist. 146

Iluziile literaturii române

Tocmai pentru c\ s-a dovedit c\ dogmatismul este reversibil [i, la un semnal venit de sus, oricând se poate declan[a un proces de reîndoctrinare ideologic\, litera]ii s-au gr\bit s\ profite de orice relaxare a politicii regimului, tip\rind o poezie f\r\ anvergur\, dar diferit\ de aceea ideologizat\. S-au gr\bit [i criticii literari (cei mai tineri [i necompromi[i, ca [i cei recicla]i) s\ promoveze poezia nealiniat\ politic, chiar atunci când aceasta reprezenta o modest\ rescriere a celei interbelice. Dar s-au entuziasmat [i din pricin\ c\ le lipsea o experien]\ complex\ de lectur\ care s\ le u[ureze compara]ia. Entuziasmul a durat nepermis de mult, [i din princina rela]iilor [i prieteniilor care se leag\ în astfel de conjuncturi ce solicit\ solidaritatea de grup. Schimonosirea chipului nobil al poeziei, modificarea func]iilor [i motiva]iilor ei seculare nu sunt – cum se vede – singurele consecin]e ale înrâuririi factorului politico-ideologic. Îns\[i evolu]ia poeziei, istoria ei au devenit deductibile, într-un grad inadmisibil în vremuri normale. Dac\ influen]a direct\ a plodit astfel de mon[tri literari, evitarea acestei influen]e [i dorin]a scriitorilor de a publica ocolind cenzura [i interdic]iile au înlesnit apari]ia unor fenomene neobi[nuite. Voi aminti aici în treac\t ([i voi detalia în Literatura sub comunism. Poezia III) c\ excesul de poezie patriotic\ dospit\ propagandistic pe patul de drojdie al metaforelor, epitetelor [i hiperbolelor a determinat o spectaculoas\ basculare a limbajului poetic spre metonimie. Dezgustul pentru poleire, construc]ie [i argumenta]ie mincinoas\ de efect imediat (prezente în chip jenant în poezia patriotic\) a f\cut s\ creasc\ interesul pentru directitate [i naturale]e, astfel c\ poezia î[i asum\ [i func]ia jurnalistic\ (imposibil de împlinit în presa comunist\) a reportajului cu priz\ la real [i interesat de am\nuntul cotidian. Pe de alt\ parte, poe]ii st\pânesc bine, acum, extraordinarele resurse ale aluziei [i ale ambiguiz\rii. Tot fugind de platitudinile ideo-poeziei, redescoperindu-[i menirea, lirica [i-a modernizat proteic formulele, atingând un rafinament demn de standardele modernismului extrem (cel definit de Hugo Friedrich). Iat\, a[adar, câte efecte indirecte a produs prezen]a eroziv\ a factorului politico-ideologic [i cum s-a n\scut o liric\ a eschivei – fenomen bizar, dar, dintr-o perspectiv\ larg\, binevenit. * Asaltul ideologiilor ([i al principiilor) asupra spa]iului literar românesc [i tulbur\rile produse, dup\ 1880, aproape la fiecare genera]ie, de puterea coagulant\ a prezen]ei lor ne înt\resc scepticismul în leg\tur\ cu organicitatea [i procesualitatea literaturii noastre. 147

Eugen Negrici

Efectele ac]iunii mi[c\rilor literare n\scute sub presiunea factorilor extrinseci [i ini]iate în jurul unor idei politice, umaniste, social-democrate, narodniciste, na]ionaliste, comuniste sunt vizibile. Istoricii literari sunt obliga]i s\ nu le subestimeze nocivitatea [i consecin]ele, cele directe [i cele posibile. Realismul socialist – singura „mi[care” artistic\ din aceast\ serie care, neconcurat\ de nimic [i impus\ de sus, a putut s\ confi[te întreaga crea]ie cultural-artistic\, ne-a dovedit, cu asupra de m\sur\, unde poate duce abandonarea esteticului [i subordonarea artei unui factor din afara ei. De la jum\tatea secolului al XIX-lea, literatura român\ s-a zb\tut s\-[i impun\ autonomia [i, dup\ ie[irea din nebuloasa începutului pa[optist – eclectic [i ezitant –, s\-[i p\streze f\ga[ul. Abia a izbutit Maiorescu s\ despart\ apele [i s\ scoat\ scrisul românesc din confuzia culturalului cu esteticul, c\ noile mi[c\ri sociale [i politice (socialiste, narodnice, na]ionaliste), n\zuind s\-[i propulseze, prin literatur\, ideologia, au subordonat-o, reducând-o la condi]ia de instrument propagandistic. Programul acestor mi[c\ri p\rea sau era nobil [i democratic [i principiile (sus]inute de propagandi[ti de for]\ : Gherea, Iorga, Stere) folositoare poporului [i idealurilor lui morale, sociale [i religioase. Cum orizontul de a[teptare [i sensibilitatea literar\ ale acestuia r\m\seser\ la nivelul genera]iei pa[optiste, mi[c\rile ideo-literare au avut un succes popular, destabilizând din nou „conceptul” estetic de curând constituit, înlesnind invadarea lui de c\tre factori extrinseci [i refuzionarea lui cu eticul [i politicul. Cu toate acestea, în lupt\ cu ceea ce Lovinescu numea „spiritul public retardat” [i cu for]a de penetrare în spa]iul literar a unor idei ata[ante, curentul estetizant a reac]ionat la începutul secolului XX, dovedind, prin mi[carea simbolist\, c\ nu a pierdut r\zboiul. Tendin]a de emancipare a esteticului (de ideologiile sociale, politice, na]ionale) este men]inut\ cu efort pe cursul stabilit de Maiorescu prin ac]iunea lui M. Dragomirescu [i Ion Trivale (la Convorbiri critice), a lui E. Lovinescu (la Epoca [i Convorbiri critice) [i, par]ial, a criticilor sprijinitori ai simbolismului (Ovid Densusianu, N. Davidescu). Mi[carea de promovare a autonomiei estetice (care implica sincronizarea [i modernizarea, adic\ armonizarea literaturii cu spiritul timpului) a fost, dup\ primul r\zboi mondial, sprijinit\ de revista Sbur\torul (1919), de revistele modernismului (programatic) de avangard\ (în special de Contimporanul lui Ion Vinea, 1923) [i de criticii tineri din jurul lui E. Lovinescu. Ideile lui Gherea, Iorga, Stere, Ibr\ileanu nu mai agitau scena literaturii [i nici ideo-literatura promovat\ de ei nu se dovedise viabil\. 148

Iluziile literaturii române

Tendin]a de limpezire a confuziilor [i de înl\turare a înrâuririi elementelor extrinseci crea]iei artistice a continuat cu vigoare între cele dou\ r\zboaie mondiale. Mi[carea tradi]ionali[tilor ortodoxizan]i ini]iat\ de Nichifor Crainic a ar\tat, îns\, c\ resursele curentelor [i mi[c\rilor literare cu substrat ideologic sunt înc\ mari. Succesul curentului estetizant p\rea, totu[i, sigur [i E. Lovinescu se gr\bea s\ constate : „Biruin]a conceptului estetic, f\r\ alter\ri de elemente str\ine, oricât de interesante ar fi din alte puncte de vedere, este un bun incontestabil al genera]iei actuale.” (Scrieri, Editura Minerva, 1975, p. 57). Mai mult, criticul era bucuros s\ descopere c\ îns\[i poezia s\m\n\torist\, evoluat\ sub forma tradi]ionalismului, s-a sincronizat cu necesit\]ile estetice ale momentului – „dac\ nu cu sensibilitatea apusean\, cel pu]in cu procedeele ei stilistice” (idem, p. 83). Din dorin]a (de în]eles) de a da un sens ascendent [i biruitor curentului estetizant, Lovinescu comitea o eroare de pozi]ionare. El î[i deducea concluzia optimist\ din analiza stratului sub]ire al crea]iilor literare cu miz\ mare, pierzând din vedere straturile mâloase de dedesubt – cele care supravie]uiesc înnoirilor. Uita, de asemenea, s\ introduc\ în ecua]ie cititorul obi[nuit [i „spiritul public retardat” pe care le-a evocat de atâtea ori în trecut [i pe care le-a luat în calcul pentru a-[i fundamenta teoria sincronismului. {i, mai ales, nu ]inea seama de evolu]ia greu de prev\zut a evenimentelor politice [i de catastrofele istorice care au schimbat de atâtea ori, la noi, aria op]iunilor artistice [i rosturile scrisului. R\zboiul mondial, ocuparea teritoriului na]ional [i pierderea suveranit\]ii au activat miturile primejdiei, care, cum [tim, nu favorizeaz\ preocup\rile estetice, ci cu totul altceva. Conceptul estetic va fi din nou invadat de elementul extrinsec non-estetic, iar, odat\ cu implantarea realismului socialist, literatura va fi, pentru un num\r relativ mare de ani, deturnat\ de la rosturile ei. Ideologia comunist\ o va transforma în unealt\ politic\ [i, pân\ la începutul anilor ’60, spiritul estetizant, anihilat în mare m\sur\, va fi o amintire din vremuri normale. Dac\ ar fi tr\it, Lovinescu ar fi putut constata c\, la pu]in timp dup\ ce proclamase victoria spiritului estetic, acesta abia mai pâlpâia în organismul muribund al literaturii. {i îi vor trebui al]i ani aceluia[i spirit estetic s\-[i revin\ [i s\ ocupe spa]iul public al vie]ii literare, niciodat\ tot spa]iul. Deciziile partidului aflat într-o faz\ de liberalizare politic\, contribu]ia scriitorilor de prestigiu cu o educa]ie estetic\ dobândit\ anterior [i presta]ia unei noi genera]ii de critici (Matei C\linescu, Nicolae Manolescu, Eugen Simion etc.) au redat literaturii cursul pierdut spre idealul artistic, dar f\r\ garan]ii de continuitate. 149

Eugen Negrici

În anul tezelor din iulie (1971), curentul estetizant a primit o nou\ lovitur\ [i literatura s-a r\sucit, pentru scurt timp, cu fa]a spre trecut. Un alt eveniment politic major – Revolu]ia din 1989 – a dat speran]e pentru o biruin]\ definitiv\ a spiritului estetic care poate supravie]ui doar în libertate. Definitiv\... dar pentru cât timp ?

O sugestie Ce am putea sugera celor care încearc\ s\-[i imagineze felul cum a evoluat literatura român\ ? Ei ar trebui, mai întâi, s\ se întrebe dac\ exist\ fenomene repetabile [i care s\ poat\ fi grupate într-un fel anume, dac\ ar fi posibil de reperat o periodicitate [i o dialectic\ a vârstelor literare [i dac\ exist\ o procesualitate întemeiat\ pe opozi]ii [i pe succesiunea curentelor literare. De-a lungul acestei c\r]i, mi-am exprimat de câteva ori punctul de vedere asupra lipsei de organicitate a literaturii române, care num\r\ doar câteva decenii de continuitate cu motiva]ii estetice. Factorii extrinseci, cu putere de înrâurire [i de modificare a stratului molecular al operelor, au g\sit destule momente prielnice (livrate de o istorie nefericit\) de a interveni [i de a perturba. Timp de trei veacuri, crea]ia propriu-zis literar\ (cu cele patru-cinci texte care apar]in, s\ zicem, beletristicii) e ca [i inexistent\ [i istoricii literari sunt obliga]i la subterfugii, specula]ii [i exager\ri ca s\ sugereze existen]a unei literaturi române înainte de secolul al XIX. Începuturile literaturii noastre sunt eclectice ; coexist\ elemente de clasicism, realism empiric [i romantism insular. Nu se configureaz\ o opozi]ie ca început al unei înl\n]uiri de curente [i [coli literare. Romantismul se prelunge[te, prin Eminescu [i Macedonski (care îi dau, abia ei, consisten]\) [i prin s\m\n\tori[ti, pân\ la apari]ia primilor premoderni (simboli[tii, Arghezi, Blaga). În spirit premodern scriu cei mai mul]i poe]i interbelici (c\ci moderni – în în]elesul impus de Hugo Friedrich – ar putea fi socoti]i, cu rezerve, doar câ]iva avangardi[ti din cel de-al doilea val suprarealist). Opozi]ia pe care se str\duie[te s\ o impun\ E. Lovinescu : tradi]ionalism/modernism nu are pertinen]\ [i suport logic, întrucât termenii nu se afl\ în acela[i câmp semantic [i nu ]in nici numai de tematic\, nici numai de expresie. Criticul însu[i descoper\ o contiguitate de sfere [i, de la un moment dat, o modernizare vizibil\ a expresiei tradi]ionali[tilor. S\ nu mai spunem c\ istoria prozei e, întrucâtva, diferit\ de a poeziei [i ea solicit\ amendamente [i ajust\ri. Dup\ reculul produs de literatura stalinismului integral, primii autori c\rora li se permite s\ scrie poezie recurg la straturile mai vechi ale acesteia, la modelele interbelice (premoderne în genere), 150

Iluziile literaturii române

reluând experien]e dep\[ite. Vor trece câ]iva ani pân\ s\ apar\ primele semne ale unui modernism radical (Nichita St\nescu, Virgil Mazilescu) [i înc\ un deceniu pentru ca acesta s\ intre într-o faz\ crepuscular\ (gr\bit\ de ivirea optzeci[tilor). Este, mi se pare, limpede c\, în plan strict literar [i pe baza istoriei curentelor [i [colilor, nu avem motive s\ avans\m o imagine coerent\ întemeiat\ pe descoperirea unei legit\]i, a unei dialectici a opozi]iilor [i a progresului [i a unei evolu]ii organice „din propria sev\”. Singura solu]ie care ne r\mâne este aceea de a în]elege istoria literaturii române ca pe o lupt\ cu factorii extrinseci ei pentru impunerea autonomiei esteticului [i ca pe o înfruntare, de-a lungul timpului, a esteticului cu nonesteticul. Desele momente de hiatus [i de bulversare determinate de interven]ia factorului istorico-politic ori de virulen]a ac]iunii ideologiilor au f\cut din factorii disturbativi extrinseci o prezen]\ agresiv\ [i repetabil\ la fiecare genera]ie.

151

Eugen Negrici

2. Râvna sincroniz\rii cu orice pre]. Falsele paralelisme

a) Chestiunea „romantismului românesc” Situarea adecvat\ a problemei. Este impresionant efortul istoricilor literari români de a a[eza o bun\ parte a produc]iei artistice din secolul al XIX-lea sub semnul unui curent european de mare prestigiu : romantismul. Un romantism românesc apropiat în timp sau foarte pu]in decalat de variantele lui apusene ne-ar îng\dui s\ presupunem apari]ia, în epoc\, a unei tendin]e – con[tiente – de sincronizare, poate prima din istoria fenomenului nostru literar. De în]eles este [i dorin]a cercet\torilor de a vesti ie[irea din izolare [i intrarea în circuitul european, dar amploarea [i semnifica]iile date curentului mi s-au p\rut mereu exagerate. Manualele [colare au f\cut dintr-un articol-program de politic\ cultural\, f\r\ nici un argument de ordin strict estetic [i ap\rut în primul num\r din cele trei ale revistei numite Dacia literar\, un veritabil manifest al romantismului românesc, de care pa[optismul a fost apropiat pân\ la identificare. {i aceasta în pofida reticen]elor, a m\sur\torilor exacte, a disocierilor subtile operate de Paul Cornea în urm\ cu câteva decenii într-o carte fundamental\ (Originile romantismului românesc, Editura Minerva, 1972). Ea ne-a ar\tat cum trebuie s\ în]elegem prefacerea, în secolul pa[optist, a „spiritului public” [i evolu]ia mentalit\]ii sub presiunea cu prec\dere a evenimentelor politice [i sociale asupra c\rora se atrage ap\sat aten]ia. Reputa]ia exagerat\ a romantismului românesc se hr\ne[te, în bun\ m\sur\, din asocierea lui cu ideologia unei mi[c\ri politice viguroase, de rede[teptare na]ional\. S-a pus în circula]ie sintagma „romantismul nostru politic”, f\r\ a se ]ine seama de faptul c\ definitorie în toat\ istoria literaturii române e tocmai lipsa de sincronizare dintre ideologia dominant\ [i literatur\. La începutul aceluia[i secol, precump\nitoare era ideologia ra]ionalist\, a Luminilor, în timp ce poezia nu ie[ise înc\ din alcovul anacreontic. Oricât de multe concesii ar face spiritului vremii lor, scriitorii sunt, cum observa D. Popovici, profund ata[a]i mentalit\]ii secolului precedent. {i nepotrivirile de aceast\ natur\ nu sunt pu]ine în cultura român\. 152

Iluziile literaturii române

Absen]a (remarcat\ de {erban Cioculescu în partea redactat\ de el din Istoria literaturii române moderne) a sensibilit\]ii romantice, a experien]ei interioare a romantismului la scriitorii români de pân\ la Eminescu, prezen]a inconfundabil\ a elementelor esteticii clasiciste [i ponderea lor în mai toate operele socotite, de regul\, drept romantice, inexisten]a vreunui conflict între cele dou\ formule artistice – privite, în egal\ m\sur\, ca manifest\ri ale deschiderii [i ale emancip\rii spiritelor – au pus în dificultate, nu o dat\, [coala [i institu]iile literaturii. Iar rezolv\rile tr\deaz\, dac\ nu lipsa de reflec]ie, în cel mai bun caz, comoditatea. Neobi[nuit de repede s-au generalizat câteva cli[ee interpretative [i s-a instaurat, printr-un simplu [i mult frecventat artificiu logic, consensul [colar. Astfel, s-a insistat pe specificul romantismului românesc, care ar explica totul. În rezumat, acesta ar ar\ta ca un clasicism patriotic ( !) [i militant ( !), c\ruia sufletul romantic – dezm\rginit [i patetic cum îl [tim – i-ar prefera, vezi bine, din ra]iuni de temperament na]ional, calapoadele retoricii. * Nu încerc s\ repun în discu]ie situarea în timp [i statutul romantismului românesc, despre care s-au pronun]at – nu chiar demult – cercet\tori de incontestabil\ ]inut\, precum Paul Cornea, Mihai Zamfir, Virgil Nemoianu, Nicolae Manolescu. Nu fac decât s\ dezvolt, în continuare, teza caracterului atipic al culturii române, c\reia îi sunt specifice defaz\rile, mascarea func]iilor, concordan]ele întâmpl\toare, evolu]iile analoge, fenomenele de compensare [i de recuperare tardiv\, prin salturi, evolu]iile vertiginoase, compensatorii. S\ admitem, totu[i, ipoteza c\ nu ne-am sim]i obliga]i s\ ne raport\m la norma sau la normele vest-europene [i nu ne-am l\sa împin[i de frumoasa ambi]ie a adopt\rii unui model de succesiune literar\. Unul care ar presupune, ca o necesitate istoric\, dezvoltarea unei paradigme romantice în toat\ Europa, în ]\rile din estul ei nu mai pu]in (vezi [i varianta romantismului îmblânzit, pe care Virgil Nemoianu prefer\ s\-l numeasc\ – inadecvat\ sintagm\ – Biedermaier Romanticism). Dac\ n-am fi obseda]i, a[adar, de descoperirea cu orice pre] a temelor, a motivelor, a sentimentelor [i a sensibilit\]ii romantice, am vedea cu claritate ceea ce {erban Cioculescu v\zuse demult : la mijlocul veacului trecut ne aflam „înc\ în stadiul gramatical [i lingvistic al culturii” (Istoria literaturii române moderne, Bucure[ti, Editura Eminescu, 1985, p. 11 ). Nostalgia genuinului, cultul medievalit\]ii, defetismul, religiozitatea, titanismul, cosmicul, intensitatea pasional\, antiiluminismul [i 153

Eugen Negrici

anticlasicismul sunt note posibil de reperat ici-colo, dar ele reprezint\ infiltra]ii minore, chestiuni secundare, mofturi în raport cu marea [i adev\rata problem\ a vremii : dificultatea de a produce literatur\. Cine contest\ precaritatea crea]iilor epocii [i cine nu se îndoie[te de literaritatea lor, de caracterul lor beletristic înseamn\ c\ se las\ dus de valul vorbelor mari [i pioase ori c\ vrea s\ se lase dus. Litera]ii no[tri scriu, f\r\ s\ clipeasc\, despre „energia” modelului [i se dezl\n]uie în considera]ii inteligente, f\r\ s\ bage de seam\ confuziile [i contradic]iile în care se afund\ pentru a putea explica formula eclectic\, eterogenia, înclina]ia spre valorile domestice [i morale, militantismul, conservatorismul, tonusul sc\zut al „romantismului” românesc. {i asta dup\ ce au decis c\ toate aceste atribute îi apar]in. Or, prezen]a acestor tr\s\turi mai curând clasiciste, ca [i a altora de sorginte clar romantic\ [i nu mai pu]in a celorlalte, de aspect realist, nu s-ar putea explica altfel, adic\ mai simplu ? De pild\, prin apelul gândirii produc\toare, lipsite de experien]\ [i aflate în dificultatea de a inventa, la teme, tehnici [i mijloace cunoscute mai bine din lecturi, la adapt\ri, prelucr\ri sumare, traduceri ilicite sau localiz\ri, la roman]\ri de documente [i cronici, la modalit\]i lesnicioase, precum memorialistica [i jurnalul, la substitute –, precum informarea cu caracter documentar [i [tiin]ific ? Dac\ am fi realmente dispu[i s\ situ\m problema adecvat, ar trebui s\ remarc\m efortul de a face literatur\, literatur\ pur [i simplu, nu una anume, în pas cu timpul. Faimoasa fraz\ adresat\ de Heliade debutan]ilor („Scrie]i cât ve]i putea [i cum ve]i putea, dar nu cu r\utate...”), ce pare de o mare toleran]\ programatic\, reprezint\, în fond, o evaluare realist\ a posibilit\]ilor literaturii române de pân\ la Eminescu.

O literatur\ de ctitori gr\bi]i. Mimarea fic]iunii. Hibrizi [i înlocuitori. S\ mai st\ruim pu]in asupra chestiunii momentului literar pa[optist, pus cu gr\bire, de unii, sub semnul romantismului, de dragul analogiei m\gulitoare cu procesele artistice vest-europene. M\ voi sprijini pe mai vechile teze avansate de {erban Cioculescu [i, mai ales, de Paul Cornea, care nu par intimida]i de imperativul sincroniz\rii. În culegerea Istoria literaturii române. Studii (Bucure[ti, Editura Academiei, 1979), Paul Cornea îi consider\ pe pa[opti[ti „exponen]i ai unei perioade de construc]ie [i pionierat, în care peste tot trebuiau colonizate spa]ii virane ale culturii [i nu era timp de irosit în specula]ie, evaziune sau sterile explor\ri interioare. Mai mult pragmatici decât speculativi, ei lucreaz\ în cele mai diferite domenii, f\r\ putin]a de a se specializa” (p. 101). Psihologia lor de ctitori explic\ aproape 154

Iluziile literaturii române

totul : „Gata s\ r\spund\ tuturor cerin]elor, gr\bi]i s\ ard\ etapele [i s\ ini]ieze [antiere vaste, ei sunt, deopotriv\, scriitori, istorici, filozofi, savan]i [i oameni politici. Literatura o practic\ diletant, printre alte îndeletniciri presante, îns\ cu o r\spundere acut\ fa]\ de sensul ei educativ – atât în]elesul moral-politic, cât [i estetic”. Realit\]ile ne împing s\ admitem (ceea ce, din orgoliu na]ional, prea pu]ini sunt dispu[i s\ admit\) c\ mentalitatea medieval\, prezent\ pân\ foarte târziu la noi, a f\cut ca din literatur\ – în]eleas\, precum în vechime, în sens global, ca orice cap\t\ forma scrisului (istoriografie, filozofie, etic\, [tiin]\, religie etc.) – s\ se separe greu un domeniu al beletristicii. De altfel, [i celelalte domenii s-au desprins cu dificultate din „trunchiul” comun, el însu[i firav, al unei literaturi medievale dezvoltate în condi]ii precare – [i secolul al XIX-lea pare a fi unul al delimit\rilor anevoioase, al efortului de creare a unor limbaje specifice. Nu e greu de constatat c\ optica medieval\ este remanent\. Literatura beletristic\ [i con[tiin]a unei literaturi beletristice trebuiau, totu[i, s\-[i fac\ apari]ia [i s-au ivit prin str\dania unor autori, dar ace[tia n-au uitat s\ încredin]eze, în virtutea iner]iei, produselor lor, pu]ine [i fragile, [i un rol pragmatic. Tot astfel, când disciplinele pozitive, [tiin]ele au început s\-[i caute [i s\-[i defineasc\ teritoriile, întemeietorii lor (români) n-au uitat s\ confere textelor lor o ]inut\ aleas\ [i o aur\ artistic\, strecurând, ici-colo, ironii, impresii, evoc\ri, anecdote. Ceea ce va u[ura, mai târziu, demersul istoricilor no[tri literari preocupa]i s\ l\rgeasc\ ograda am\rât\ a textelor noastre strict beletristice. Dac\ ne gândim bine, epoca pa[optist\ este mai curând una a începuturilor pozitiviste, literatura jucând un rol de adjuvant. Pentru tendin]a precump\nitoare de popularizare a [tiin]elor, un caz reprezentativ este cel al lui Ion Ghica. El a e[uat în proiectele strict literare (ca [i Kog\lniceanu), dar a dus la cap\t lucr\ri f\r\ veleit\]i artistice, cel pu]in în inten]ie (Convorbirile economice [i Scrisorile c\tre V. Alecsandri). E, f\r\ îndoial\, înainte de orice, un om de [tiin]\ cu ambi]ii utilitare, care vrea s\ consemneze, cronic\re[te, evenimente [i obiceiuri pândite de uitare, s\ reconstituie medii, s\ documenteze ori s\ transmit\ elemente de doctrin\ economic\ într-un înveli[ acceptabil. Va proceda, în consecin]\, ca [i al]i c\rturari ai vremii (Heliade, B\lcescu, Hasdeu, Odobescu), care [i-au confec]ionat hibrizii lor [tiin]ifico-literari, îndulcind asperit\]ile noilor discipline (istoria modern\, filozofia, etnografia, arheologia, filologia), pigmentând artistic textele, asezonându-le cu portrete, discursuri, descrip]ii lirice, familiarit\]i umoristice, pasaje retorice aprinse, dialoguri. Tot înmul]ind 155

Eugen Negrici

ingredientele de acest fel, autorii puteau, mâna]i de kalitropism, s\ modifice foarte mult fizionomia textelor pân\ la aparen]a de literatur\. Nu [tii cu exactitate – dat\ fiind absen]a constant\ a inven]iei artistice [i neputin]a intr\rii în fic]iune – dac\ [i ceea ce e socotit, de regul\, de istoricii literari a fi avut o inten]ie literar\ nu ia na[tere tot astfel. Preocuparea pentru documentare istoric\ sau sociologic\, pentru informare [i educare se satisface cu ilustr\ri de cazuri. Luând propor]ii narative, aceste ilustr\ri înclin\ balan]a în favoarea literarit\]ii. Mâna]i de ambi]ia arderii etapelor [i a „coloniz\rii spa]iilor virane” (cum spune Paul Cornea), pa[opti[tii nu se sfiau s\ completeze aceast\ serie a produselor întemeiate pe consemnare (memorie) [i pe informare cu improviza]ii stângace, salvate doar de ironia etern salvatoare, cu traduceri, prelucr\ri [i adapt\ri sub care î[i puneau, ingenuu, semn\tura. Numai sentimentul c\ ne afl\m în fa]a unei uria[e opintiri [i c\ pân\ [i aceste semne ale neputin]ei sunt dovada candidei dorin]e de a face, de a face art\ cu orice pre] [i oricum, ne decide s\ privim cu simpatie aceast\ pepinier\ de hibrizi [i de înlocuitori. * Trebuie s\ recunoa[tem un fapt. Dispre]uitul roman popular din secolul al XIX-lea reprezint\, oricât de pu]in am dori-o, chiar proza noastr\ de fic]iune romantic\. Numai c\, înainte de a fi socotit\ romantic\, ea ar trebui privit\ a[a cum ar trebui privit\ întreaga produc]ie artistic\ a acelui secol, adic\ din perspectiva eforturilor litera]ilor no[tri de a crea ceva ce ar putea suporta numele de literatur\ na]ional\. Acest impresionant efort urm\rea – cum am mai spus – ocuparea locurilor goale, ie[irea din amorf, acoperirea petelor albe, împlinirea, în vreun fel oarecare, a voca]iilor fundamentale ale spiritului. Înainte de a repune în discu]ie statutul romanelor populare, suntem datori s\ amintim faptul c\ ele ilustreaz\ înclina]ia statornic\ a cititorilor dintotdeauna spre insolit, peripe]ie, straniu, miraculos [i fantastic. Câteva secole la rând, aceast\ voca]ie popular\ a fost satisf\cut\ de c\r]ile... populare, de legendele parabiblice, de vie]ile sfin]ilor, de romanele cavalere[ti-eroice (gen Alexandria), de romanele de dragoste [i de aventuri picare[ti în ]inuturi exotice (gen Etiopica [i Erotoclit). Ele erau, cum se [tie, traduceri, prelucr\ri [i adapt\ri, nu [i crea]ii propriu-zise, produse ale imagina]iei, texte originale. Literatura fic]ional\ a fost mereu adev\rata noastr\ problem\, punctul vulnerabil, sl\biciunea na]ional\ [i dator\m acestei neputin]e îndesarea complezentelor noastre istorii literare cu memorii, 156

Iluziile literaturii române

scrisori [i jurnale ori, în cazul fericit, cu produse ale memoriei mimând fic]iunea. Ei bine, acele dispre]uite romane populare din secolul al XIX-lea întruchipeaz\ îns\[i sfor]area spiritului na]ional de a produce literatur\ de imagina]ie. {i, tot a[a cum s-a întâmplat cu poe]ii laici din primele decenii ale aceluia[i secol, care au recurs, spre a-[i putea proba identitatea, la modelele la îndemân\ (grece[ti [i clasice, la început, fran]uze[ti, clasice [i romantice, mai apoi), [i autorii de romane au apelat la ceea ce li se p\rea a fi, atunci, modelele epocii (Fr. Soulié, Eugène Sue, Al. Dumas, Paul Féval, Ponson du Terrail, Émile Gaboriau [i al]i autori de romane-foileton de dup\ 1840). Nu marile modele de proz\, ci modelele în vog\ [i mai ales îmbietoare [i lesne de folosit. {i ce putea fi adoptat mai repede, mai cu spor [i chiar cu o anume pl\cere înso]itoare decât modul schematic de concepere a lumii, decât subiectele pregnante, cu schimb\ri brutale de destine [i care nu te oblig\ la nuan]e [i nu pretind verosimilitate. Era vorba de cheile seduc]iei, de atuurile – de atunci [i de mai târziu – ale romanului de succes imediat. În vremea lui Alexandru Pelimon, C. Boerescu, Pantazi Ghica, C.D. Aricescu, M. Bujoreanu, G. Baronzi (precum, de ce nu, [i a lui D. Bolintineanu, M. Kog\lniceanu [i N. Filimon), se întâmpla ca asemenea tr\s\turi ce ]in de strategia ademenirii cititorului s\ coincid\ cu cele ale formulei romantice. De altfel, formulele narative romantice [i înse[i cli[eele curentului par cum nu se poate mai potrivite psihologiei populare, corespund a[tept\rilor plebei de-a pururi însetate de misterios [i de senza]ional, amatoare de decupaje proeminente [i de desene în ap\ tare, iubitoare de redutabile personaje demonice cu trecut neguros, de schimb\ri continue de decor, de intrigi fierbin]i [i rezolv\ri „de suflet”, de conflicte împinse cu gr\bire spre un catharsis facil. În alt\ scenografie [i cu alte decoruri, romanul „de tarab\” de ast\zi (variant\ de tranzi]ie a speciei romanului popular) [i nu mai pu]in serialul [i filmul de succes, fie el desen animat, poart\ tot stigmatele seduc\toare ale romantismului. Nu vrem s\ spunem altceva decât c\ avem argumente pentru a nu mai dispre]ui aceste produse ale fanteziei. Romanele populare din secolul al XIX-lea – [i nu numai – sunt continuatoarele secularelor noastre „c\r]i populare” [i, din aceast\ pricin\, ele nu au statut de „corp str\in”. Sau, de l-au avut la început, [i l-au pierdut imediat. Num\rându-se printre pu]inele dovezi ale existen]ei, „la noi”, a unui romantism fic]ional, ele probeaz\, în acela[i timp, capacitatea de crea]ie, dar [i de sincronizare a litera]ilor no[tri. Aceste romane, de[i sincrone, datorit\ superficialit\]ii, nesiguran]ei, nevolniciei lor formale, se dovedesc a fi [i surprinz\tor de adecvate epocii care le-a ivit. O ilustreaz\ [i o personific\. 157

Eugen Negrici

Cu astfel de scrieri (poli]iste, de aventuri, fantastice, de mistere), istoricii literari ar trebui s\ fie amabili [i circumspec]i. Din masa lor aparent inform\ te a[tep]i ca oricând s\ r\sar\ ceva ce te poate pune pe gânduri. Viitoarele manuale alternative de liceu [i-ar proba utilitatea dac\, de pild\, ar pune în circula]ie, al\turi de Ciocoii vechi [i noi, [i romanul anonim cu dou\ titluri Catastihul amorului [i La gura sobei, descoperit de D. B\l\e] [i comentat cu pasiune de Nicolae Manolescu în Istoria sa critic\.

Complexul respectabilit\]ii [i ironia etern salvatoare. Câte – m\ întreb – din opiniile ferme ale istoricilor literari ar mai rezista dac\ ace[tia s-ar decide, la un moment dat, s\ reciteasc\ textele despre care au scris [i din perspectiva destinatarului pe care îl presupun ele ? Ar fi o experien]\ productiv\ [i plin\ de înv\]\minte, întrucât, dac\ e sigur c\ nici una dintre interpret\rile posibile nu poate avea preten]ia s\ ating\ Sensul [i s\ ajung\ la centrul de foc al operei, cea mai nuan]at\ [i mai pu]in în[el\toare dintre ele este aceea care nu uit\ s\ ia în considerare direc]ia adres\rii [i actul comunic\rii în ansamblul lui. S\ recitim, de pild\, [i din acest unghi, „proza” pa[opti[tilor, mai precis ebo[ele lor de roman, notele documentare, descrierile costumbriste – sociologice [i morale –, fiziologiile, amintirile, coresponden]a, jurnalele. Care ar fi cititorul ideal avut în vedere (con[tient sau nu) de scriitorul acesta încep\tor în fiecare moment al alc\tuirii textului s\u, de cine se simte el privit peste um\r în timp ce încearc\, împins de o nobil\ dorin]\, s\ încropeasc\ ceva ce aduce a literatur\ na]ional\ ? De fiecare dat\ când am parcurs feluritele încerc\ri, improviza]iile [i literaturiz\rile intelectualilor de la jum\tatea secolui al XIX-lea – toate purtând semnele grabei, diletantismului [i ale colocvialit\]ii de gazet\ –, am avut sentimentul c\, de[i impulsul de crea]ie pare puternic (fortificat, cum este, [i cu argumente patriotice), ceva anume ce ]ine de gustul unui om de gust gliseaz\ în intimitatea crea]iei, intimidând-o. Scrierile acestea de început de drum confirm\ exemplar teza lui Valéry care sus]inea c\ spiritul face, f\r\ încetare, drumul spre Altul [i modific\ ceea ce produce fiin]a, prin senza]ia judec\]ii destinatarului. Voin]a de expresie este, cum spuneam, viguroas\. Dar un presentiment al reac]iilor ulterioare [i senza]ia particular\ a verdictului posibil sunt insidios destabilizatoare, zdruncinând încrederea autorului, f\cându-l retractil, deturnându-i energia afirmativ\, de regul\, în ironie. Ironia îl scute[te de a persevera, construind, cum-necum, pân\ la cap\t. Ea asigur\ oricând o ie[ire onorabil\ din scen\. Mi[carea nesigur\ a gândirii produc\toare se las\ citit\ mai ales în punc158

Iluziile literaturii române

tele din text unde este brusc con[tientizat\ dificultatea scrisului într-o limb\ în]elenit\, unde dezn\dejdea, neputin]a [i abandonul devin evidente, iar ironia [i autoironia scuz\ [i salveaz\ ce se poate salva. Peste tot se v\d semnele respectului pentru inteligen]a [i luciditatea critic\ a cititorului ideal. Prezen]a neostentit înso]itoare a ironiei [i autoironiei în scrierile pa[opti[tilor este un fapt izbitor. Sursa ei este îndoiala care se insinueaz\, dar nu numai ea. Observa]iile sociale [i tipologice au, nu de pu]ine ori, adâncime [i privirea scriitorului pa[optist e adesea lucid scrut\toare. Lui nu-i scap\ ridicolul unor situa]ii, înapoierea feudal\, orientalismul remanent, aspecte pe care le înv\luie, îns\, în umor [i le înf\]i[eaz\ cu ironie îng\duitoare, ca pentru auzul unui interlocutor cultivat [i cu o superioar\ în]elegere a rosturilor lumii. Buc\]ile lor în proz\ pot fi socotite drept secven]e ilustrative ale unei conversa]ii agreabile cu o veche cuno[tin]\ parizian\ (întâlnit\, eventual, în aceea[i loj\) ori cu un coleg de studii înstr\inat ori r\t\cit de prea mult timp pe alte meleaguri. Unui asemenea colocutor, unui astfel de partener imaginar, c\ruia vrei s\-i fii ghid [i interpret îi po]i ar\ta c\ poporul t\u, cu obiceiurile lui pitore[ti [i cu istoria lui eroic\, merit\ cunoscut. Va asculta cu o luare-aminte politicoas\. Împreun\ cu el po]i observa cu simpatie bizareriile unei societ\]i arhaice, cu oameni [i obiceiuri interesante, demne de a fi [tiute de lumea bun\ (de unde [i mentalitatea costumbrist\ a multor texte). Dar, fiindc\ îi [tii mali]ia, spiritul înalt [i scepticismul civilizat, fiindc\ îi prevezi surâsul, e bine s\ te opre[ti la vreme [i s\-]i minimalizezi presta]ia. * Cazurile de defazare [i de activare tardiv\, de umplere gr\bit\ [i dezordonat\ a spa]iilor virane sporesc în perioadele posttraumatice, faste, în care sl\be[te presiunea factorilor ideologici (Biserica, ideologiile oficiale opresive) sau a factorilor politici (în situa]ii de r\zboi, de pierdere a suveranit\]ii ori pe parcursul cuceririi [i exercit\rii puterii totalitare). Fenomene de acest fel au avut loc – cum am v\zut – în vremea în care pa[opti[tii, profitând de climatul laic [i de libertate pe care ei în[i[i îl cuceriser\, s-au gr\bit s\ ocupe locurile libere ale literaturii române prin produc]ii încropite gazet\re[te, la repezeal\, dup\ modele artistice la îndemân\. Interesant de remarcat e c\ momentele inaugurale [i cele de rede[teptare na]ional\ (cum a fost, la noi, cel pa[optist) par s\ produc\ acelea[i fenomene, acelea[i tipuri de reac]ii [i acelea[i op]iuni în literaturile popoarelor care î[i caut\ sau î[i reg\sesc identitatea. 159

Eugen Negrici

Am avut, mai demult, prilejul s\ citesc teza de doctorat a domnului Jeong-O Park din Coreea de Sud. Redactat\ într-o limb\ român\ elegant\ [i precis\, ea se ocup\ de „problematica realismului la Marin Preda [i Man-Sik Ch’ae” [i relev\ asem\n\rile bizare dintre doi scriitori contemporani apar]inând unor culturi complet diferite [i care, din p\cate, s-au [i ignorat reciproc. Lucrarea cuprinde – cum e de în]eles – cuvenitele informa]ii de ordin istoric, sociologic [i cultural despre Coreea. Am avut, astfel, sub ochi, în linii m\surate [i clare, tabloul surprinz\tor al literaturii coreene [i mi-a atras aten]ia, înainte de orice, momentul rena[terii culturale [i politice preg\tit, în anii ’20, de mi[carea Samil, ale c\rei obiective au fost trezirea con[tiin]ei na]ionale, cucerirea independen]ei, înl\turarea st\pânirii coloniale japoneze [i a structurilor feudale. Era imposibil s\ nu profit spre a da curs analogiilor. Uzând de alte mijloace [i ap\rut\ la o distan]\ de câteva bune decenii, mi[carea Samil nu avea un program diferit, în esen]\, de cel al pa[optismului literar românesc. Dar [i mai interesant pentru noi este s\ constat\m c\, pân\ [i la nivelul preferin]elor, al atitudinilor artistice, al direc]iei op]iunilor [i, în genere, al mecanismelor [i al modului de func]ionare a fenomenului literar, apar similitudini tulbur\toare. La începutul – încordat [i nesigur – al unui nou ciclu istoric, înconjura]i de mentorii acestor viguroase mi[c\ri cultural-politice (Kog\lniceanu [i, respectiv, Kwang-Su Yi), orienta]i de programul a dou\ reviste (Dacia literar\ [i Ch’angch’o), intelectualii români [i coreeni se str\duiau s\ produc\ literatur\ în limba na]ional\ [i o f\ceau sub înrâurirea inevitabil\ a literaturilor prestigioase de care erau lega]i prin anii de forma]ie : cea francez\, aflat\ la r\scruce de curente, [i cea japonez\, puternic influen]at\ atunci de realismul rus [i de naturalismul european. Ca [i la noi la jum\tatea secolului al XIX-lea, în Coreea, la începutul anilor ’20, se înregistreaz\ fenomene de mixare a mai multor curente literare, între care este greu s\ se fac\ o delimitare strict\. De pild\, întemeietorul revistei Ch’angch’o, Tong-In Kim (1900-1951), se situeaz\, cu nuvelele lui, în sfera naturalismului, dar sunt lesne de identificat tr\s\turi romantice sau chiar formalist estetizante. De[i înclina]i spre relatarea obiectiv\, prozatorii coreeni aveau înc\ de înfruntat tenta]iile didacticiste [i pe cele melodramatice, care, dac\ ne gândim bine la ce s-a întâmplat [i la noi, par a fi prezente, în chip obligatoriu, în astfel de momente aurorale. Legat\, într-un fel, de aceast\ propensiune didactic\ [i educativ\ [i tot atât de puternic\ era atunci [i voca]ia inform\rii. Speciile care o ilustreaz\ (la noi – memorii, jurnale de c\l\to160

Iluziile literaturii române

rie, scrisori, genealogii, fiziologii ; la coreeni – nuvela) sunt preferate din pricina neputin]ei acestor scriitori neexperimenta]i, afla]i la început de drum, de a intra în lumea complex\ a crea]iei propriu-zise [i de a produce fic]iune. Realismul nord-coreean [i „costumbrismul” pa[opti[tilor (ata[at abuziv romantismului de c\tre unii istorici literari) se explic\, f\r\ doar [i poate, prin dorin]a unui grup de intelectuali emancipa]i de a face cunoscute realit\]ile sociale [i istorice ale popoarelor lor, obiceiurile ne[tiute ale acestora, dar [i prin apelul comod [i salvator la descrip]ie (pigmentat\ cu ironii, comentarii inteligente ori cu mici izbucniri lirice, umaniste – la noi ; rece sau încruntat-narodnic\ – la coreeni), la reproducerea de evenimente [i evocarea de medii [i personaje recognoscibile care te scutesc de efort imaginativ. Autorul acestei lucr\ri de doctorat confirm\ posibilitatea fiin]\rii unui comparatism literar întemeiat pe concordan]e, nu numai pe înrâuriri. Teza probeaz\ existen]a unor voca]ii fundamentale ale spiritului, a unor atitudini antropologice universale, a unor modele mentale in potentia care a[teapt\ s\ fie actualizate în circumstan]e istorice, politice, psihice [i sociale asem\n\toare.

b) Cazul modernismului. Cât de modern\ e „literatura român\ modern\” Nicolae Manolescu poveste[te, în România literar\, nr. 5/1997, istoria dramatic\ [i pilduitoare a Antologiei sale de poezie român\ modern\ din 1968, prima carte interzis\ în vremea lui Ceau[escu. Criticul recunoa[te c\, recitind-o ast\zi, îi g\se[te destule cusururi, iar selec]ia poeziilor îi displace profund. Gra]ie lipsei de prejudec\]i ideologice a autorului ei, spirit deschis înnoirii, Antologia... reprezint\, totu[i, cel mai însemnat indiciu asupra orizontului de a[tept\ri al epocii. Pentru cei ce o pot consulta dup\ mai bine de trei decenii – un adev\rat noroc. Momentul apari]iei ei era dominat de n\zuin]a recuper\rii galopante a valorilor interbelice, ignorate sau interzise în etapa agresiv\ a comunismului românesc. Este posibil ca spiritul critic s\ fi dezertat, în câteva situa]ii, sub presiunea factorului politic. Ni-l închipuim pe autor fericit c\ izbute[te s\ l\rgeasc\ bre[a ivit\ în sistemul de z\voare al cenzurii, urm\rit de gândul c\ nu trebuie pierdut\ [ansa de a salva, de a agonisi cât mai mult cu putin]\ din „mo[tenirea burghez\”. Pân\ [i micile concesii recomand\ antologia drept m\sur\ a spiritului epocii. O vom lua în seam\ ca m\rturie, chiar dac\ tot ea ne oblig\ s\ medit\m la câte s-ar fi schimbat în literatura noastr\ dac\ spiritul critic treaz, inconcesiv, ar fi fost în m\sur\ s\ aleag\. 161

Eugen Negrici

Poeziile nu-l mai satisfac pe Nicolae Manolescu nu numai pentru c\, ast\zi, el ar putea alege detensionat [i de pe un areal mult mai întins, ci [i fiindc\, prin trecerea timpului [i prin schimb\rile intervenite în poezie în ultimele decenii, s-a accentuat sentimentul perim\rii interbelicilor. Un proces, iat\, amânat mereu de o jum\tate de secol. Redescoperit\ cu fervoare în anii ’60, poezia interbelic\ a fost reanimat\ constant, între]inut\, ajutat\ indirect s\ supravie]uiasc\ în con[tiin]a cititorului prin ac]iunea factorului politic coercitiv. De[i, ca model, a fost exersat\ [i perfec]ionat\ îndelung, vreme de peste un deceniu, ea nu a produs nici pân\ ast\zi o declara]ie brutal\ de desp\r]ire, întrucât reprezenta un fel de sprijin moral pentru orice moment politic dificil, pentru orice „strângere de [urub”. Ideal ar fi fost ca fiecare „genera]ie de crea]ie” s\ aib\ la dispozi]ie, prin contribu]ia criticii, un repertoriu al redundan]elor, al formelor obosite ale literaturii, pentru a recunoa[te mai u[or fenomenele de conven]ie [i a se delimita de ele. Numai c\ nu în anii ’50 sau ’60, ci abia acum, când nu mai func]ioneaz\ supracodul ideologic conjunctural, suntem capabili [i dispu[i s\ vedem limpede, [i abia acum sim]im cum s-a materializat sentimentul de jen\. Ce nu mai e, de fapt, în gustul nostru ? Dac\ parcurgi, poezie de poezie, Antologia, f\r\ s\ iei în seam\ numele poe]ilor, e[ti, dup\ o vreme, frapat de câteva habitudini scriitorice[ti, de câteva tr\s\turi ale scriiturii care evoc\ un climat artistic [i o lume de care ne despart decenii de experien]e tragice. Vremuri umilitoare pentru poezie [i care i-au coborât coroana majest\]ii. V\dind un echilibru de invidiat, un soi de s\n\tate artistic\, textele acestea interbelice tr\deaz\, la fiecare izbând\ prozodic\ sau ideatic\, mul]umirea de sine. Este vizibil\ dorin]a poetului de a-[i sfâr[i apoteotic sau m\car inteligent lucrarea, de a etala iscusin]a lui incomparabil\. Deschiderea poemului – neobosit solemn\ – presupune netezirea ve[mântului [i pasul înainte obligatoriu. De altfel, fiecare vers configureaz\, în ]inut\ de zile mari, portretul celui biruitor în planul neîn[el\tor al spiritului, acolo unde numai poe]ii biruie. Pentru a-[i sublinia gravitatea [i unicitatea gestului s\u, el p\streaz\, cu efort, un recitativ înalt [i, în orice caz, acela[i ritm, indiferent de dinamica sentimentelor. Recitind aceast\ antologie, ne pune pe gânduri faptul c\ poe]ii interbelici, în majoritatea lor, nu posed\ vreo [tiin]\ a ambiguit\]ii [i nu par s\ aib\ cuno[tin]\ de avantajul „tensiunilor nerezolvate”. Ceea ce ne face s\ ne îndoim de modernitatea liricii lor, de apartenen]a lor la modelul poetic impus con[tiin]ei critice de Hugo Friedrich. Sedu[i de schematismul comod al oric\rei opozi]ii, numero[i comentatori ai fenomenului literar interbelic [i autori de manuale 162

Iluziile literaturii române

prefer\ s\-[i întemeieze demonstra]iile [i s\-[i organizeze materialul pe dihotomia tradi]ionalism/ modernism, care tinde s\ devin\ un loc comun al viziunii noastre despre literatura interbelic\. Cât de nesigur\ este aceast\ clasificare dihotomic\ ne-o dovedesc op]iunile criticilor care, pe câmpul de lupt\ al momentului, au v\zut pozi]iile combatan]ilor cu totul altfel decât noi. Pentru G. C\linescu, Ilarie Voronca era tradi]ionalist, ca [i B. Fundoianu, în timp ce Aron Cotru[ era modern. Pentru el, ca [i pentru al]ii, tradi]ionalismul este mai curând un stil, o manier\ decât întruparea unei anumite sensibilit\]i. S-a întâmplat, de fapt, ca dou\ orient\ri programatice (modernizarea lovinescian\ [i întoarcerea gândirist\ la tradi]ii) s\ par\ a fi expresia unor st\ri de spirit reale [i, cu timpul, s\ devin\ ceea ce p\reau. {i ce este, în fond, poezia modern\ în ochii interbelicilor [i, în bun\ m\sur\, în concep]ia criticii postbelice, care nu reu[e[te înc\ s\ scruteze analitic literatura dintre cele dou\ r\zboaie, din pricina mitului ei ocrotitor ? În 1927, Ion Barbu, visând s\ esen]ializeze poezia, respingea „confien]a, sinceritatea, disocia]ia, naivitatea”. E. Lovinescu solicita intelectualizarea poeziei, deplasarea ei dinspre epic spre liric [i de la tematica rural\ la cea urban\. Deziderate minime [i, am zice, de bun-sim]. Ele nu au în vedere întemeierea unei lirici de un anumit fel, ci, pur [i simplu, desprinderea lirismului de zgura anecdotei, a retoricii. Dar deretorizarea, densificarea liric\, reprimarea logicii [i a discursivit\]ii se num\rau [i printre exigen]ele premodernilor europeni care abandonau, spre sfâr[itul secolului al XIX-lea, tradi]iile clasice [i romantice declamatorii. N\zuin]ele de acest fel constituie doar simptome, semne îndep\rtate ale „modernit\]ii aspre”. Despre ele, Hugo Friedrich vorbe[te ca despre anticip\ri ale liricii moderne. Gaëtan Picon, citat de Nicolae Manolescu în Metamorfozele poeziei, sus]ine c\ simbolismul nu e continuat direct de poezia modern\ pentru c\ el, fiind „un început al poeziei moderne, o întreag\ poezie modern\ începe dup\ [i împotriva lui”. În schimb, interpre]ii fenomenului poetic românesc înclin\ s\ socoteasc\ poezia simbolist\ drept veritabilul început al modernismului, punctul de r\scruce de la care putem vorbi, la noi, de modernism. Ei sunt victima unui în[el\tor fenomen de sincronizare. Când, la 1900, simbolismul francez era epuizat ca formul\, cel românesc abia se n\[tea. Înflorirea lui cam în aceea[i vreme cu configurarea tipologic\ a poeziei moderne europene ne-a împins s\-i proclam\m modernitatea. Dar cazul de defazaj al poeziei simboliste române[ti nici nu trebuie s\ ne preocupe prea mult, întrucât nu numai poemele – care sunt – simboliste, ci [i cea mai mare parte a poeziei 163

Eugen Negrici

interbelice nu par a intra în zona liricii moderne, a[a cum o în]elegem ast\zi prin Hugo Friedrich. Recitind antologia din 1968 (Poezia român\ modern\) alc\tuit\ de Nicolae Manolescu, te po]i întreba cât de modern\ e literatura român\ modern\. Pân\ [i poemele celor mai îndr\zne]i „moderni[ti” pot fi descrise prin categorii pozitive. Ele sunt, în marea lor majoritate, model\ri idealizatoare de teme [i situa]ii curente. Citit\ ast\zi, „poezia român\ modern\” îmi pare, cu minime, rarisime excep]ii, desprins\ de pe fundalul secolului al XIX-lea european. Aflat\ în prelungirea – s\ zicem – a celei franceze de lumin\ medie de la sfâr[itul lui, aceast\ liric\ este înc\ uman\, personal\, tandr\, cuminte, sentimental\. F\r\ s\ fie scutit\ de determin\rile utilitare [i de inten]iile persuasive, ea nu anun]\ anormalitatea poetului [i nu seam\n\ nici pe departe cu acel „limbaj al unei suferin]e gravitând în sinea sa, care nu mai aspir\ la nici o vindecare, ci doar la cuvântul nuan]at” (H. Friedrich). În antologia de care ne folosim, ca [i în volumul din 1964 care i-a strâns versurile risipite prin publica]ii, Ion Vinea nu se arat\ a fi mai mult decât un elegiac minor. Ca mul]i al]ii înaintea lui, el înregistreaz\, discret sau blând ironic, melancolica alunecare a întâmpl\rilor sufletului. E[ti surprins, de asemenea, de distan]a enorm\ dintre vehemen]a superb\ a declara]iilor, a lu\rilor de pozi]ie [i unda liric\ înv\luitoare, vibra]ia afectiv\ a versurilor române[ti semnate de B. Fundoianu [i Ilarie Voronca. Prea limpedea prezen]\ a eului empiric identificat cu eul poetic le plaseaz\ în descenden]a unui stil liric multisecular întemeiat pe emo]ie [i sensibilitate. Te întrebi dac\ aceast\ cumin]enie – indus\ de regularitatea iritant\ a ritmului care bate elegant, indiferent la ce spune versul – este consecin]a unei defensive instinctive în fa]a reac]iei posibile a unei societ\]i conservatoare sau ea dovede[te neputin]a declan[\rii unei rupturi veritabile cu tradi]ia secolului al XIX-lea, atâta vreme cât aceasta nu-[i epuizase, la noi, toate posibilit\]ile. C\ci, sub umbra eminescian\, destule experien]e poetice [i-au amânat eflorescen]a. În orice caz, oriunde ai deschide antologia, mai nimic nu se potrive[te cu ceea ce [tim acum despre expresia modern\. Sunt de neg\sit reperele, atributele, indiciile evocate adeseori de Hugo Friedrich : spaimele, tulbur\rile, angoasele, domina]ia excep]iei [i a straniului, tenebrosul, atrac]ia neantului, fantezia scormonitoare, sfâ[ierea în extreme, dezorientarea, ordinea pierdut\, transcenden]a goal\, incoeren]a, fragmentarismul, reversibilitatea, fulgur\rile deconstructive, imaginile t\ioase, optica astigmatic\, disloc\rile, disonan]ele, anormalitatea. Este evident\ absen]a demonicului [i a categoriilor negative pân\ [i la un „poet al t\gadei” ca Arghezi. Totul în aceste poezii se afl\ sub 164

Iluziile literaturii române

m\sura legii. Plenitudinea, senin\tatea l\untric\ a celor mai multe îl presupun pe Dumnezeu, iar drumul sugerat de procesul poetic – care mizeaz\ pe înnobilarea comunului, pe în\l]area banalului, pe idealizarea materiei – duce tot la el. Alegerea cuvântului just, strunirea limbii, însemn\tatea îns\[i ce se d\ calit\]ii formale tr\deaz\, la to]i poe]ii antologa]i, aspira]ia la perfec]iune [i la ideal [i confirm\ faptul c\, pe atunci, condi]ia uman\ p\rea înc\ demn\ de a fi dorit\. S-ar zice c\ acum patru decenii, când poe]ii antologiei ni se p\reau moderni, modernitatea echivala, pur [i simplu, cu apartenen]a la o epoc\ fecund\ – cea interbelic\ –, la care visa întreaga suflare a intelectualit\]ii abia ie[ite din întunericul stalinist. Conceptul – în chip nefericit numit modernism –, vrând s\ fixeze în timp noul, nu are temei filozofic. Dar, pentru c\ tot a intrat în con[tiin]a [colii [i d\ numele unor capitole de istorie literar\, s-ar cuveni s\-l lu\m cum grano salis [i, dac\ îl mai folosim, s\ nu uit\m c\ toate conceptele î[i schimb\, în timp, con]inutul.

De unde ne vin inova]iile. Neomoderni[tii sunt chiar moPentru cine este con[tient de starea de provizorat a derni[tii ! literaturii române, care e lipsit\ pân\ ast\zi de actele ei de identitate (edi]ii critice, dic]ionare oneste, antologii), este realmente reconfortant s\ poat\ avea la îndemân\ o antologie a literaturii române de avangard\ precum aceea publicat\ în 1969 de Sa[a Pan\. Înfruntând dispre]ul avangardist pentru spiritul arhivistic [i pentru posteritate, acesta, cum se [tie, a colec]ionat grijuliu, de-a lungul anilor, documentele [i textele aproape uitate ale mi[c\rii. Într-un fel, Sa[a Pan\ a reinventat avangardismul românesc. I-a dat consisten]\ istoric\, dar l-a [i privat de avantajele mitice ale cunoa[terii aproximative. Aflate rareori într-un veritabil regim de libertate, de insubordonare oniric\, exersând pân\ la sa]ietate procedee urmuziene, prozele antologate dezam\gesc. S\ supunem, în consecin]\, numai poezia avangardei unei relecturi din direc]ia experien]elor poetice din anii ’70 [i ’80, ale c\ror umbre [i lumini p\trunz\toare sunt în m\sur\ s\ prefac\, sub ochii no[tri, priveli[tea trecutului. {i, ca de regul\ în astfel de situa]ii, culorile tari de odinioar\ p\lesc, relieful straniu devine familiar. De pild\, poezia lui Vinea, cea a lui Fundoianu [i chiar a lui Voronca din anii ’20 nu justific\ nici pe departe – cum am mai spus – denumirea de modernism extremist pe care au impus-o, cu câteva decenii în urm\, istoricii literari, ce veniser\ la întâlnire doar spre a confirma teoria general\ a avangardei. Exuberan]a metaforic\, focurile de artificii, luxuria imagistic\ gata s\ deturneze în halucina]ie nu mai [ocheaz\. Poezia patriotic\ de cenaclu din vremea ceau[ismului 165

Eugen Negrici

ne-a sporit antipatia pentru metafor\ [i pentru virtu]ile ei persuasive, deci ideologice. A fost un r\stimp al metonimiei [i al oximoronului care semnalau o stare de spirit. De asemenea, cu melanjul acela de lirism grav [i de badinaj, cu turnùrile prozaice, banale sau crude pe care le iau notele de carnet liric – ca pentru a zdruncina pu]in marmelada simbolist\ – am fost de mult obi[nui]i. Totu[i, acest prim val al avangardismului românesc, a c\rui poezie nu reu[ise s\-[i piard\ alura confesiv\, avanseaz\ o formul\ stilistic\ pe care doar prezen]a st\ruitoare în anii ’70 [i ’80 ne face s\ o remarc\m [i s\-i acord\m ast\zi importan]a pe care o merit\. Am întârziat s\ stabilim conexiunea [i din pricina teatralit\]ii repugnante, dar normale la un descendent al simboli[tilor ca Ion Vinea. Este vorba de înregistrarea constatativ\, telegrafic\ de fapte [i de nota]ii f\r\ aur\, de discontinuitatea cinematografic\ l\sând fragmentele, „cadrele”, f\r\ liaj [i, mai ales, de mersul abulic al versului nehot\rât s\ duc\ la cap\t un gând, toate acestea amintind de Virgil Mazilescu, de Vasile Vlad, Constantin Ab\lu]\ ori de Petre Stoica. Antologarea de gesturi, de gânduri, de presim]iri, de evenimente afective [i spirituale, ca [i enumerarea divergent\ fuseser\ folosite [i de c\tre Bacovia, fragmentar, în câteva poezii. Abia valul suprareali[tilor târzii (Gherasim Luca, D. Trost, Paul P\un, Virgil Teodorescu, Gellu Naum etc.) va îmbog\]i poezia cu formule [i atitudini stilistice noi, care îi dau pecetea modernit\]ii. Dup\ mai bine de patru – fr\mântate – decenii, ini]iativele lor vor trece drept descoperirile „anilor no[tri”. Multe dintre textele incluse de Sa[a Pan\ în Antologia literaturii române de avangard\ transmit o acut\ senza]ie de neputin]\, de silnicie formal\ [i de talent m\runt. În nu pu]ine poezii, se vars\ dizgra]ios tot felul de vizibile înrâuriri, se amestec\, alc\tuind mici mon[tri lingvistici, arhaisme, neologisme, „familiarisme” ; hibrizii ce iau na[tere induc o r\ceal\ de roc\ [i risipesc modestele începuturi lirice. Regimul „oniric” este mai curând o disponibilitate spre reverie, visul e simpl\ vis\torie, absurdul se ive[te, discontinuu, înlesnit de rim\ [i anulat tot de ea, versurile, prea scurte, cap\t\ un curs previzibil, s\lt\re], involuntar comic. Se cedeaz\ prea u[or tenta]iei calamburului [i surprizei gra]ioase de final. Inteligen]a iese, prea adesea, victorioas\, iar dorin]a epat\rii prin poze proletare, atee, anarhice, supraumane, hipervirile poate fi ast\zi privit\ cel mult cu condescenden]\. {i, totu[i, trebuie s\ fii orb sau s\ te la[i manipulat de opinia totdeauna minimalizatoare a majorit\]ii ca s\ nu observi, dincolo, uneori, de stâng\cie [i de ridicol, îndr\zneala solu]iilor, noutatea procedeelor, ]inuta neobi[nuit\, tonul, modul de producere nemaiîncercat în poezia noastr\, r\mas\ – cum ar\tam – prin marii ei reprezentan]i, într-o faz\ premodern\. Cu cel de-al doilea val suprarealist 166

Iluziile literaturii române

ne afl\m, în sfâr[it, în spa]iul modernit\]ii definite ca atare de Hugo Friedrich, autorul acelui „construct” care s-a impus, prin rigoare [i suport teoretic, în cercetarea literar\ de dup\ 1970. Avangardi[tii târzii au reu[it s\ împing\ poezia spre zona absurdului – ceea ce pare a fi, dar nu este la îndemân\ – [i au exersat delirul imaginativ voluntar, l\sând s\ se iveasc\ vedenii poematice înaintea celor ale lui Leonid Dimov [i Nichita St\nescu. În genere, au încercat s\ dea curs mi[c\rii capricioase a spiritului f\r\ s-o îngr\deasc\, mul]umi]i cu cristaliz\rile întâmpl\toare. Cum am mai spus, ei sunt inventatorii unor tipuri noi de producere, ini]iatorii unor texte poetice care, pân\ foarte târziu, sunt singurele, la noi, interpretabile prin categorii negative. Poezia lui Ion Barbu înc\ presupunea transcenden]a [i structurarea – o structurare cu semantism obscur, dar o structurare. Adic\ proba c\ eul produc\tor consider\ existentul valorizabil, c\ e dominat de râvna idealist\ a des\vâr[irii, c\ e mânat de gândul idealit\]ii pure [i de credin]a c\, supuse, prin limbaj, unei prelucr\ri, unei transform\ri, lucrurile pot permite esen]ei – totdeauna bune – s\ se reveleze, s\ se elibereze de realitatea limitatoare [i impur\. Câteva din textele semnate de F. Brunea-Fox, Filip Corsa, Dan Faur, Marius Lotar, Constantin Nisipeanu, Virgil Teodorescu sunt, îns\, la limita haosului, ilustrând, în mare m\sur\, tipul de poezie pe care, în Sistematica poeziei (Cartea Româneasc\, 1988), l-am numit transfigurare absurd\. Este vorba de o transfigurare radical\ care dilateaz\, dezmembreaz\, devasteaz\, sf\râm\ realul [i îl las\ de nerecunoscut. Poe]ii juxtapun, aparent spontan, într-o mare libertate asociativ\, reprezent\ri disparate, fragmente de gând, detalii, imagini fracturate, cuvinte întâmpl\toare. Rezultând din distrugerea coeren]ei existentului, aceste elemente sunt puse al\turi împotriva oric\rei logici. Judecat\ dup\ corelativul ei obiectiv (existentul distrus în limbaj), starea eului produc\tor este aceea a unei exasper\ri explozive gata s\ supun\ lumea unui act de violen]\. O exasperare ce pare a fi determinat\ de pierderea oric\rei certitudini (Dumnezeu, cultur\, umanitate). Fantezia creativ\ se mul]ume[te cu peisajul dezastrului provocat, pentru c\ acesta o reprezint\. Dar, recitind asemenea texte, ne d\m seama c\ arbitrarietatea total\ e imposibil de atins, a[a cum imposibil de atins este [i idealul spontaneit\]ii absurde. Poe]ii în[i[i au constatat, probabil, cât de dificil\ este men]inerea dezordinii [i a incoeren]ei formale, cât de u[or intr\ cuvintele [i sintagmele pe f\ga[ul lor logic [i cum î[i caut\, de la sine, regulile de asociere. În Antologia literaturii de avangard\ mai pot fi descoperite [i câteva texte în care se reface, într-o m\sur\ semnificativ\, din fragmente [i resturi, o nou\ ordine temporal\ [i spa]ial\. Acela[i factor – 167

Eugen Negrici

rima – care a dat curaj poe]ilor avangardi[ti spre a atinge, în poezie, un anumit grad de arbitrarietate prin zdruncinarea, din loc în loc, a coeren]ei formale [i logice, acela[i factor mecanic izbute[te, printr-o trac]iune de durat\, s\ favorizeze ivirea unei structuri noi, a unei irealit\]i existând în limbaj [i prin limbaj. Prin câteva pasaje din poemele semnate de Aurel Baranga, H. Bonciu, Dalocrin, George Magheru, este anun]at un tip de poezie care va fi practicat peste trei decenii de câ]iva poe]i importan]i, precum Nichita St\nescu [i Leonid Dimov. L-am numit, în Sistematica poeziei, metamorfozare deductiv\. El pretinde ca eul poetic s\-[i anuleze identitatea, s\ se depoten]eze [i s\ lase ini]iativa cuvintelor. Poetul trebuie s\-[i g\seasc\ sau s\-[i provoace starea de semiabandon, de autoanihilare care elibereaz\ „delira]ia” [i ofer\ condi]iile pentru ca aceasta s\ capete o dinamic\ autonom\. De regul\, acest lucru se întâmpl\ când este respectat\, cu orice pre], o minim\ constrângere formal\, care, men]inând un focar de excita]ie, îl ajut\ pe poet s\-[i paralizeze ra]iunea, s\-[i inhibe, în mare m\sur\, func]iile ei de control responsabile de coeren]a [i de mersul global al emisiei. Ocupate cu îndeplinirea acelei obliga]ii (autoimpuse), func]iile de supraveghere [i control las\ libertate „gândirii” produc\toare, întrucât poetul r\mâne, totu[i, în „emisie”. Func]ia locutorie continu\, deci, s\ fie activ\, în timp ce întregul interes [i toate precau]iile au în vedere un element secundar (de pild\, rima simpl\ care nu solicit\ excesiv, dar oblig\). Poetul atinge, s-ar zice, condi]iile specifice ale unui medium [i se face trasmi]\torul emisiei venite din straturile de profunzime, prepersonale. Imagina]ia î[i prelunge[te c\l\toria, ca sub puterea narcozei, târât\ de un factor mecanic (precum rima, dar [i ritmul sau chiar omofonia), capabil s\ desc\tu[eze for]ele alogice ale limbajului, s\ înlesneasc\ dinamica pur\, cvasiautonom\ a imaginilor, care r\mâne în mi[care, indiferent de semnifica]ia de ansamblu sau de posibilele incongruen]e. Nu e aici locul s\ exemplific\m felul cum, la ace[ti poe]i avangardi[ti, asociativitatea eliberat\ – [i eliberat\, în chip paradoxal, tocmai printr-o constrângere – func]ioneaz\ n\uc\, umplând cu fantasme [i scorneli spa]iul de pân\ la cuvântul din coada versului. Pe nesim]ite, se trece într-un teritoriu straniu, unde se instaleaz\ de la sine, pe unele por]iuni, o logic\ special\. {i nu e exclus ca însu[i poetul s\ fie, adesea, surprins de „coeren]a” ce se realizeaz\ de la sine, de meandrele neb\nuite pe care le figureaz\ gândirea produc\toare, astfel eliberat\ de grelele constrângeri ale legit\]ilor realului. Condi]ia reu[itei unui asemenea tip de poezie este ca poetul s\ nu înceteze s\ r\mân\ în emisie, s\ aib\ cutezan]a sau indiferen]a s\ continue hot\rât înl\n]uirea, împreunarea cuvintelor, ignorând orice 168

Iluziile literaturii române

posibile incongruen]e. {i, mai ales, s\ continue s\ scrie, cu o nep\sare suveran\, o astfel de poezie. Ceea ce s-a întâmplat doar peste câteva decenii, când Nichita St\nescu, datorit\ curajului de a realiza o „succesiune” – chiar dac\ aceasta era imprevizibil\ precum aceea din vis –, a impus, cu timpul (ajutat de o critic\ încrez\toare [i complezent\), „normalitatea” inexistentului s\u.

c. Cazul postmodernismului „S\ avem [i noi postmoderni[tii no[tri” Al. Mu[ina

Am ezitat mult\ vreme s\ mai redactez acest capitol, al c\rui loc fusese prev\zut în economia lucr\rii pe vremea în care postmodernismul devenise o formul\ care deschidea [i închidea sesamic orice discu]ie cultural\. {i acum 10 ani subiectul genera oarecare controverse [i semne discrete de întrebare, dar curentul de opinie era în favoarea lui, iar cei ce se îndoiau de claritatea [i viabilitatea teoretic\ a conceptului treceau drept învechi]i, înd\r\tnici sau sceptici de meserie. Am fost socotit printre ace[tia din urm\ dac\ ar fi s\ iau în seam\ felul cum a fost receptat\ partea dedicat\ optzeci[tilor din Literatura român\ sub comunism. Ast\zi, chiar sus]in\torii înfoca]i ai postmodernismului [i-au pierdut suflul. A ap\rut un anumit grad de reticen]\ în afirma]iile intelectualilor care l-au legitimat deun\zi, siguri pe ei [i b\t\io[i, iar termenul, folosit mai degrab\ ma[inal, [i-a p\strat avantajul de a fi comod [i trendy într-o conversa]ie monden\. Trei mi se par a fi pricinile acestui declin. Imprecizia ab initio a conceptului, proliferarea în]elesurilor lui, care l-a împins s\ devin\ totul [i nimic, [i pierderea motiva]iei politice care îl f\ceau binevenit în comunism [i necesar [i în primii ani postrevolu]ionari, ca prezen]\ obligatorie în fotografia de familie a membrilor comunit\]ii europene. Nu vreau s\ insist asupra confuziilor gnoseologice care alimenteaz\ extensiile semantice, [i înmul]irea neobi[nuit\ a accep]iilor care umfl\ nefiresc bibliografia temei. Postmodernismul este când un curent artistic cu o structur\ ce se vrea bine definit\ stilistic, când un concept filozofic care reflect\ situarea omului în postmodernitate ([i ea dificil de definit [i de datat), când un stil cultural, când un alt spirit al veacului, o condi]ie a civiliza]iei noastre. A denumit, la început, o anume faz\ a evolu]iei urbanisticii americane, a reprezentat, apoi, o întreag\ direc]ie a literaturii de peste ocean [i de dup\ 1960 (John Barth, Thomas Pynchon, Kurt Vonnegut etc.). Nu peste mult timp, termenul a desemnat tipuri de atitudini speculative [i creatoare, op]iuni de teorie literar\, direc]ii în plastic\ 169

Eugen Negrici

[i film [i, încet-încet, r\spândindu-se [i trecând de la un continent la altul [i de la o zon\ cultural\ la alta, s-a îmbog\]it cu semnifica]ii noi [i divergente, c\p\tând ornamente na]ionale adesea derutante. A ajuns [i la noi, în anii ‘80, pe valul modei înte]ite în Europa de cartea lui Jean-François L yotard din 1979 – La condition postmoderne. Rapport sur le savoir. Primii care s-au l\sat ademeni]i de noutatea curentului [i de perspectiva excitant\ a unei nea[teptate sincroniz\ri au fost studen]ii filologi, care profitau de microclimatul creat lor de cei mai importan]i critici ai ]\rii (întâmpl\tor [i profesori). Dar dac\ ar trebui s\ fix\m un început al opera]iei de transplant de postmodernism pe trupul unei literaturi tinere, dar bolnave de comunism, acesta ar coincide cu apari]ia num\rului 1-2, din 1986, al revistei Caiete critice, consacrat în întregime curentului numit ca atare pe copert\. Amatorii de analogii literare ar putea spune c\ ea are o semnifica]ie comparabil\ cu aceea a lans\rii unui manifest artistic cu un program bine deghizat în comentariile, în stil academic, ale unor puncte de vedere culturale occidentale. În chiar acest r\stimp (care era unul al închist\rii politice [i al unui izola]ionism sufocant), grupul de prozatori [i de poe]i filologi, instrui]i [i sprijini]i direct [i eficace de criticii universitari N. Manolescu, E. Simion, M. Martin [i Ov. S. Crohm\lniceau, intra în aten]ia publicului cititor. Emergen]a acestei „genera]ii de crea]ie” – prima la noi, cu lecturi [i modele americane – a înlesnit de la sine asocierea ei cu postmodernismul, un curent cu nume fascinant [i cu un renume globalist. Foarte repede, în mai pu]in de un deceniu, optzecismul a devenit sinonim cu postmodernismul. Când, la începutul anilor ‘90, cineva trebuia s\ defineasc\ postmodernismul, se ajuta de portretul canonic al optzecistului, ob]inut prin sinteza unor tr\s\turi specifice [i a unor dorin]e specifice. Setul de însu[iri recunoscute ca postmodern(ist)e [i invocate ca atare a fost astfel reajustat încât literatura român\ a avut, ca s\ spunem a[a, contribu]ia ei la amplificarea confuziilor [i anemierea conceptului. Procesul de autohtonizare a postmodernismului a sem\nat cu acela al româniz\rii romantismului, c\ruia unii exege]i [i [coala i-au atribuit [i acele tr\s\turi apte s\ fie recunoscute în produc]iile pa[opti[tilor. Aceea[i dorin]\ – emo]ionant\ [i, într-un fel, de în]eles – de sincronizare cu orice pre] i-a mobilizat pe interpre]i [i în anii no[tri postrevolu]ionari. Dar s\ ne întoarcem în epoc\. Exista, pe de-o parte, dorin]a puternic\ [i legitim\ a criticii novatoare [i a mediilor artistice prooccidentale de a opune ceva autarhismului [i protocronismului ceau[ist, de a sparge izolarea prin aderarea la idealurile unei mi[c\ri de 170

Iluziile literaturii române

mare prestigiu, care p\rea la fel de impun\toare ca [i aceea a romanticilor europeni din secolul anterior. {i exista, pe de alt\ parte, o grupare literar\ (cea optzecist\) care propunea un model artistic nou, întrucâtva diferit de al celor anterioare, ocupate cu replantarea zonelor defri[ate de comunismul fundamentalist [i cu modernizarea mijloacelor artei lor. De altfel, de ceva timp paradigma modernismului d\duse semne de surmenaj. În volumul I din Literatura român\ sub comunism, am încercat s\ explic împrejur\rile care au condus la „amurgul modernit\]ii”. Unele indicii ale sfâr[itului paradigmei neomodernismului apar în jurul anului 1970, când încep s\ fie tip\rite textele {colii de la Tîrgovi[te [i o nou\ promo]ie de prozatori [i poe]i î[i anun]\ prezen]a. Totu[i, nu „genera]iei de crea]ie” reprezentate de V. Mazilescu, C. Ab\lu]\, M.H. Simionescu, V. Vlad, {t. Agopian îi va reveni misiunea împingerii în desuetudine a viziunii scriitorice[ti moderniste, cu atâtea eforturi resuscitat\ de genera]ia lui Nichita St\nescu. Mircea C\rt\rescu semnaleaz\, în teza lui de doctorat Postmodernismul românesc, numeroasele anticip\ri autoreferen]iale, a[a-zicând „postmoderne”, prezente în literatura scriitorilor care debutau la sfâr[itul anilor ‘60 [i începutul anilor ‘70. De ce, totu[i, nu le-a fost dat acestor scriitori s\ fie ei groparii amintitei paradigme ? Treptele acumul\rii se produseser\, dar, cum ar fi spus marxi[tii, saltul calitativ nu a avut loc. S\ încerc\m o explica]ie. S\ lu\m întâi în considerare faptul c\ scriitorii care debutau în jurul anului 1970 se num\rau printre cei ce r\m\seser\ marca]i de miracolul (redescoperit nu prea de mult) al artei scutite de servitu]ile propagandei. Erau înc\ încrez\tori în posibilit\]ile ei evolutive, chiar în condi]iile date ale regimului, [i se considerau chema]i s\ încerce s\ ocupe numeroasele locuri goale din tabloul unei literaturi care nu [i-a f\cut nici pân\ ast\zi experien]ele minimale. {i aveau perfect\ dreptate. În scurta istorie de un veac [i jum\tate a acesteia, prozatorii no[tri rareori au reu[it s\ fac\ altceva decît s\ dea prioritate memoriei. Nicolae Manolescu acoper\, în Istoria critic\..., terenul s\rac al prozei secolului al XlX-lea cu memoriale de c\l\torie, parafraze dezvoltate ale unor nuclee cronic\re[ti, cu scrisori [i amintiri, cu texte în care literatura e doar implicit\. Dar [i mai târziu mimesis-ul prevaleaz\. Nu vorbim numai de proza autenticist\ a anilor ‘30. Ea d\ impresia fals\ c\ ar fi o replic\ la ceva ce prisose[te, când, în realitate, reprezint\ un fenomen mimetic, de sicronizare. O sincronizare care era mai la îndemân\ decât punerea în mi[care a imagina]iei creatoare [i pl\smuirea unei „umanit\]i” paralele [i plauzibile. 171

Eugen Negrici

Un num\r apreciabil dintre textele noastre canonice socotite fic]ionale au în spate experien]a personal\, prea pu]in prelucrat\ a autorilor, care nu fac mai mult decât s\ reproduc\ documentar împrejur\ri [i fapte, s\ evoce etnografic, s\ descrie personaje cunoscute [i s\ strecoare în figura eroului central datele abia mi[cate ale propriei biografii (v. G. Ibr\ileanu, Al. Br\tescu-Voine[ti, Ionel Teodoreanu, Gh. Br\escu, Damian St\noiu, G.M. Zamfirescu, Victor Papilian, Camil Petrescu, Anton Holban, Mihail Sebastian, Max Blecher [.a.). Proza fantastic\ [i de imagina]ie num\r\ câteva încerc\ri modeste (Gala Galaction, Vasile Voiculescu) [i pu]ine piese de rezisten]\ (I.L. Caragiale, Mircea Eliade, {tefan B\nulescu). Cu mari construc]ii narative [i-au încercat for]ele într-un secol [i jum\tate doar cinci-[ase scriitori (Duiliu Zamfirescu, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu, Ion Marin Sadoveanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Petru Dumitriu). În rest, doar izbânzi întâmpl\toare, fulgura]ii, focuri de artificii, promisiuni suspendate, abandonuri gr\bite sub povara gloriei premature (Mateiu Caragiale, Gib. Mih\escu, Camil Petrescu). Istoricii literari au sim]it instinctiv nevoia s\ sporeasc\ intensitatea recept\rii [i s\ multiplice c\ile abord\rii acestor pu]ine texte, pentru ca senza]ia de penurie narativ\ s\ nu fie resim]it\ ca atare, iar institu]ia mistificatoare a istoriei literare s\ func]ioneze lini[titor [i s\ protejeze complexul respectabilit\]ii. Cu excep]ia lui G. C\linescu, care a pledat cu vigoare pentru crea]ia monumental\, ceilal]i ignor\ problema [i deplaseaz\ interesul demersului lor asupra nout\]ilor tehnice [i de viziune, spre care au aspirat de timpuriu scriitorii no[tri. Ace[tia au crezut – [i sunt tenta]i s\ cread\ [i azi – c\ adoptarea rapid\ a unei noi modalit\]i artistice poate suplini tenacitatea [i chinul construc]iei. Sau poate avea cam acela[i pre] la târgul valorilor. Dup\ 1965, constat\m, îns\, apari]ia unei pleiade de prozatori care deprinseser\ me[te[ugul marilor alc\tuiri narative [i începuser\ s\ prind\ gustul analizei, al problematiz\rii, al alunec\rii în fantastic, al multiplic\rii planurilor [i al complexit\]ii stilistice. Prin Nicolae Breban, Eugen Barbu, Marin Preda, Alexandru Ivasiuc, Augustin Buzura, Constantin }oiu, Gabriela Adame[teanu, Mircea Ciobanu, {tefan B\nulescu, Sorin Titel, George B\l\i]\, {tefan Agopian etc., proza româneasc\ p\rea s\-[i întind\ abia acum aripile spre un nou mare început. Fire[te, în paralel cu lucrarea început\ de aceast\ viguroas\ ramur\ fic]ionalist\ a ei, literatura român\ practica, din când în când, printr-un num\r de scriitori sastisi]i de literatur\ [i con[tien]i de previzibilitatea mijloacelor ei, autoreflexivitatea, parodicul, ludicul, metalimbajul, autoironia. De multe ori, chiar constructorii de universuri verosimile se sim]eau împin[i s\ o fac\ sub presiunea 172

Iluziile literaturii române

precedentului artistic, în calitatea lor de cet\]eni ai lumii literelor [i nu de apar]in\tori ai unei literaturi na]ionale modeste. Nu altfel decât la Sterne, la experimentali[tii francezi din anii ’50 ori la sud-americani, în prozele lui N. Breban, M. Ciobanu, G. B\l\i]\ sau S. Titel pot fi decupate pasaje ironic-autoreflexive [i altele simulând jocuri intertextuale [i parodice. Dar ele se pierd din ochi în lectura care urm\re[te, de regul\, altceva, întrucât autorii în[i[i nu erau dispu[i s\ risipeasc\ vraja. * Din motive pe care vom încerca s\ le elucid\m aici, întreg acest curs recuperator al prozei române[ti a fost, dup\ 1980, deviat [i, pân\ la urm\, compromis, astfel încât, pentru înc\ o dat\, s-a ratat [ansa intr\rii în normalitate a literaturii noastre [i s-a pierdut interesul pentru împlinirea datoriilor ei neonorate. Abordarea în spirit radical a problematicii omului [i a degrad\rii lui, a modific\rilor tragice ale psihologiei sale în comunism, a dramei celui de-al Doilea R\zboi Mondial, a dispari]iei satului, a teribilelor procese sociale [i a consecin]elor lor (colectivizarea, urbanizarea, industrializarea), a istoriei noastre nu întotdeauna glorioase [i mai totdeauna mistificate, a r\mas o dorin]\ neîmplinit\, iar, pentru prozatorii care voiau s\ se vad\ cât mai grabnic publica]i, un deziderat inoportun [i greu, dac\ nu imposibil de înf\ptuit. {i ce am f\cut, de fapt, cum am acoperit acest imens loc gol al prozei române[ti ? Dintr-o team\ exagerat\ de represiune [i sub pretextul învior\tor al „salv\rii culturii”, scriitorii no[tri - noi to]i, de fapt - au sacrificat marile adev\ruri ale fiin]ei [i au practicat o art\ infantil\, lipsit\ de îndr\zneal\, „îng\duitoare” [i „onest\”, cum ar fi spus W. Gombrowicz. Prozatorii [i-au consumat energia fie într-o literatur\ a „[opîrlelor”, nu numai îng\duite, dar [i asumate cu bun\voin]\ de cenzur\, fie într-una, aparent curajoas\, care izbea în comunismul anilor lui Gheorghiu-Dej, în\l]ând, cu sau f\r\ voie, imaginea lui Ceau[escu [i a comunismului în general, amplificându-i puterea [i legitimând-o. Felul în care au fost „împlinite” aceste datorii fa]\ de istoria poporului român d\ m\sura degrad\rii noastre : înc\ o mâzg\litur\ cu aer de tem\ f\cut\ corect [i la vreme, o misiune vital\ eludat\ cu o viclenie dezonorant\, un pariu pierdut, înc\ unul. Ce s\ spunem, îns\, despre lucrurile care s-ar fi putut face [i r\mîneau înc\ nef\cute, de[i cenzura ar fi fost, în cazul lor, indiferent\ ? Fantasticul de grani]\ a r\mas, cum spuneam, reprezentat de un num\r neglijabil de texte. Realismul magic, care ar fi putut avea o mare carier\ într-o ]ar\ unde guverneaz\ supersti]ia [i eresul, abia 173

Eugen Negrici

dac\ fusese ilustrat, pân\ în anii ‘80, de câteva c\r]i, [i acelea servindu-se mai curând de bizarerii etnografice. Nici m\car proza „artist\”, adic\ de performan]\ stilistic\, nu-[i g\sise un num\r mare de amatori, de[i ea ar fi dat argumente lini[titoare tuturor la[it\]ilor politice. {i iat\ c\, la începutul anilor ‘80, într-o literatur\ ca a noastr\, care num\r\ abia câ]iva balzacieni, un singur mare realist [i nici un veritabil proustian, unde formele baroce [i cele manieriste sunt greu de g\sit, într-o astfel de literatur\ abia întremat\ [i tân\r\ în esen]a ei, dintr-o dat\ totul a început s\ put\ a ofilire [i ap\ st\tut\. Unei grup\ri de absolven]i ai filologiei bucure[tene (deveni]i, printr-un [ir de împrejur\ri favorabile, din ce în ce mai influen]i) i s-a p\rut c\, în plin comunism, în jurul anului 1980, dup\ 150 de ani de istorie a beletristicii în limba român\ [i la numai dou\ decenii dup\ teribila experien]\ realist-socialist\, tot ce trebuia spus a fost spus [i c\ pentru aceast\ literatur\ venise momentul acela de sfâr[it al cursei, când e[ti tentat s\-]i revezi cu ironie modul în care ai alergat [i s\ mai faci, în spirit cabotin, câ]iva pa[i. Dar, la drept vorbind, nu numai lor [i nu în primul rând lor le dator\m aceast\ viziune crepuscular\ care ar presupune, oricum, o ie[ire sau un ictus. Chiar dac\ terenul a fost din vreme preg\tit (târgovi[tenii [i nu numai), ea nu s-ar fi putut statornici în con[tiin]a cititorilor f\r\ ajutorul criticii [i f\r\ autoritatea acesteia - excep]ional\, chiar nem\surat\, am zice - din ultimele dou\ decenii de comunism. Ea a investit încredere în produsele literare ale celor ce frecventau cenaclurile studen]e[ti la începutul anilor ’80 [i a cau]ionat, ulterior, activismul literar [i viziunea lor artistic\. Ei [i nu al]ii fuseser\ desemna]i s\ reprezinte noul în preajma declan[\rii Revolu]iei. Iar situa]ia special\ a literaturii [i a culturii în general, de dup\ 1990, a f\cut ca acest chip al literaturii române s\ devin\ masca ei mortuar\. Prozatorii, poe]ii, esei[tii „optzeci[ti” au scris [i au ac]ionat creând, dup\ un timp, un puternic curent de opinie - ca [i cum ar fi sim]it semnele uz\rii paradigmei modernismului [i ar fi auzit marile zgomote ale unor mecanisme ruginite. Ca [i cum totul ar fi evoluat în literatura noastr\ (ca [i în societatea noastr\) cât se poate de firesc, iar ini]iativa lor ar corespunde unei dialectici interne bine conturate, cei care au fost numi]i, dup\ un r\stimp, „optzeci[ti” [i, dup\ un deceniu [i ceva, „postmoderni[ti” au întors pe dos formulele, ce le p\reau consumate, ale modernit\]ii. Optzeci[tii s-au remarcat mai cu seam\ în aria poeziei [i atitudinea lor avea acolo o oarecare îndrept\]ire. Produc]ia poetic\ de dup\ 1964 a fost prodigioas\ [i, întrucâtva ferit\ de ingerin]ele ideologiei, 174

Iluziile literaturii române

a putut s\ schi]eze o mi[care intern\ [i s\ arate semnele unei evolu]ii organice prin care au fost ilustrate mai toate modalit\]ile poetice cunoscute [i posibile. Postura parodic\ [i autoironic\ a tinerilor poe]i, apelul la metalimbaj, miza pe intertextualitate [i autoreflexivitate, anun]ând, s-ar fi putut spune, epuizarea resurselor unor moduri poetice îndelung frecventate între 1960 [i 1980, pot fi în]elese [i din aceast\ perspectiv\. Astfel de momente stilistice care ]in de categoria ludicului livresc apar în literaturile europene de tradi]ie de fiecare dat\ când un mare curent î[i încheie misiunea, pierzându-[i atractivitatea [i inocen]a. În cazul nostru special [i atipic, ele s-ar punea pune pe seama forma]iei filologice a poe]ilor [i a anilor lor petrecu]i pe o bizar\ insul\ de normalitate, unde se puteau mi[ca în voie, ocroti]i – cum spuneam – de criticii de autoritate ai ]\rii, care voiau o schimbare (fie [i stilistic\, dac\ nu politic\) [i o vedeau adus\ de ei. Bucurându-se de un acces neîngr\dit la numeroase surse noi de informare, familiariza]i cu mi[carea ideilor estetice [i cu starea general\ a poeziei lumii, junilor cenacli[ti le venea u[or s\ mimeze normalitatea [i s\ se socoteasc\ cet\]eni ai lumii. Î[i puteau, de pild\, îng\dui s\ se simt\ sincroni [i dezinhiba]i [i s\ se comporte ca atare. Ca absolven]i ai sec]iei de limb\ englez\, unii dintre ei intraser\ în contact cu poezia american\, despre care genera]iile anterioare – crescute în spiritul culturii franceze - aveau doar vagi cuno[tin]e. De la Bacovia, dar [i de la Constantin Ab\lu]\ sau Petre Stoica, au înv\]at s\ fac\ loc în poezie banalit\]ii gesturilor vie]ii, m\run]i[urilor intimit\]ii noastre, comportamentului nostru previzibil. Narativitatea [i realul minor exhibat [i oferit ironic f\ceau împreun\ un spectacol al anodinului. Micile fragmente de via]\ antrenate în fluxul poeziei, al unei poezii rostite cu patos burlesc, sarcasmul sau [armanta obr\znicie cu care ne era pus sub ochi cotidianul ve[nic ignorat au putut s\ induc\ ideea unui soi de curaj politic : citarea realului a reprezentat mereu o surs\ de iritare pentru oficialit\]i (prezen]a sâcâitoare a oglinzii în epocile totalitare). Nu era, îns\, vorba propriu-zis de un curaj politic, ci de o îndr\zneal\ estetic\, aceea de a aborda o zon\ de prea mult timp ignorat\ de poezie ([i chiar de proz\). {i, sub influen]a lecturilor amintite [i a poe]ilor americani, realul era redescoperit [i oferit ca replic\ estetic\. Mar[ul acesta de cucerire a noi teritorii poetice va continua, de altfel, [i dup\ Revolu]ie, prin proza „mizerabilist\” [i prin adjudecarea lumii intimit\]ii sexuale. Aceast\ luare în st\pânire de noi teritorii – pîn\ la urm\, de noi teme – era, în bun\ m\sur\, în spiritul literaturii noastre înc\ tinere. Criticii au v\zut, îns\, în acest fel de poezie ([i, cum vom ar\ta 175

Eugen Negrici

imediat, [i de proz\, o proz\ care revitalizeaz\ realul) ceea ce voiau s\ vad\. Li s-a p\rut c\ astfel de texte atrag aten]ia c\ am uitat de frigul umilitor din case, de înghesuiala autobuzelor [i a trenurilor de naveti[ti înecate în sudoare, de vitrinele chioare [i de tot ce ne oferea socialismul multilateral dezvoltat. C\ temele de acest fel ar fi expresia unei atitudini ostile fa]\ de politica oficial\ de poleire [i idealizare a vie]ii, fa]\ de obiceiul nenorocit al condeierilor de serviciu de stoarcere a simbolurilor în\l]\toare dintr-o realitate [i hidoas\ [i cenu[ie. Aceast\ eroare benefic\ de receptare a fost numai una din explica]iile prestigiului uluitor pe care îl va c\p\ta acest grup de scriitori la care s-au lipit, cu timpul, [i câ]iva de alt „leat” [i cu prea pu]ine leg\turi de sânge cu ei. Al]ii au fost racola]i spre a înt\ri flancurile (în special flancul s\r\cu], insuficient reprezentat, al prozei optzeciste). De altminteri, în general vorbind, este prima genera]ie de crea]ie din istoria noastr\ care a [tiut [i [tie s\-[i gestioneze succesul : nu [i-a risipit de la început energia încercând s\-[i despart\ vocile ; a profitat din plin de simpatia criticilor [i de puterea uria[\ a criticii în vremea regimului ceau[ist ; [i-a creat un curent de opinie favorabil în mediul care transmite [i perpetueaz\ valori – cel al studen]ilor [i al tinerilor absolven]i ; a l\sat s\ se în]eleag\ faptul c\ reprezint\ în chip exclusiv noul, iar, dup\ ce postmodernismul a devenit un fel de tem\ obligatorie a intelectualit\]ii române obsedate de mondializare, c\ este chiar întruparea lui. Nu e inutil s\ adaug c\ autorit\]ile comuniste au pus [i ele um\rul la buna reputa]ie (ante- [i postrevolu]ionar\) a acestor litera]i, transforma]i, prin mici [icane de pres\ [i întârzieri în editare, într-un fel de minidisiden]i. Literatura lor nu era, îns\, f\cut\ s\ înfrunte : era u[or de recuperat politic [i de integrat ideologic, fiind înc\ încrez\toare în Form\ [i în posibilitatea perfec]ion\rii ei (ceea ce îi f\cea incompatibili cu postmodernismul în accep]ia lui curent\) ; nu r\sfrângea tragismul st\rii noastre de con[tiin]\ ; fiindc\ discursul lor avea un aer ve[nic ironic [i autoironic, autorii nu riscau nimic sugerând, histrionic, omniprezen]a jocului. Dac\ au devenit indezirabili [i au iritat întrucâtva „organele” (care erau în]esate de veleitari [i de rata]i) este pentru c\ „se jucau” în grup, ceea ce, într-un regim totalitar, treze[te automat instinctul reprim\rii. Nu a[ vrea s\ se cread\ c\ rândurile de mai sus ascund cine [tie ce ranchiun\ [i c\ m-a[ opune unui nou curs al literaturii de pe pozi]iile canonului anilor ‘70. Veneam, în fond, din lumea lor [i împ\rt\[eam atunci aceea[i dorin]\ de schimbare [i aceea[i senza]ie de sastisire fa]\ de cli[eele [i sfor\riile literaturii. {i era greu s\ nu 176

Iluziile literaturii române

te mul]umeasc\, de pild\, binevenita – atunci – redescoperire a realului minor de c\tre Mircea C\rt\rescu, Al. Mu[ina, Mariana Marin, Ion Stratan, Traian T. Co[ovei, Florin Iaru, Bogdan Ghiu, dar [i de c\tre Mircea Nedelciu, Gheorghe Cr\ciun, Ioan Gro[an, Bedros Horasangian, Adriana Bittel, Daniel Vighi, Cristian Teodorescu, Nicolae Iliescu etc. {i, de asemenea, s\ nu te la[i încântat de non[alan]a cu care î[i dezv\luiau ei (tot în spirit realist) procesul facerii [i se foloseau de sursele parodiei. Era – s\ admitem – o promo]ie, o grupare literar\ care î[i anun]a atunci un punct de vedere, punctul ei de vedere asupra cursului literaturii române. Acesta a coexistat, o vreme, cu al celorlalte grup\ri ([aizeci[tii în plin\ maturitate [i înc\ st\pâni pe canon, [aptezeci[tii încercând timid s\-[i fac\ loc acolo). O astfel de optic\ î[i avea locul într-o literatur\ ca a noastr\, însetat\ de pluralitate, de diversitate [i care avea nevoie [i de rafinamente extreme, de experimente, de efecte ludice [i de o privire autoironic\. În fond, nu altfel decât poe]ii [i prozatorii care debutaser\ cu dou\ decenii înainte, optzeci[tii recuperau [i ei câte ceva din literatura precomunist\ : venise timpul s\ fie reciclate unele experien]e ale celui de-al doilea val avangardist [i ale „genera]iei pierdute”. Ca s\ nu vorbim decât de experien]ele literaturii române. Meritau, cu alte cuvinte, sprijinul criticii, dar nu unul cum a fost, adic\ în exces [i exclusivist. Problema e îns\ alta : mi[carea lor, venit\ prea devreme, identificat\ pu]in mai târziu cu postmodernismul, a strecurat (cu sau f\r\ voie) cititorilor [i scriitorilor îndoiala în s\n\tatea paradigmei moderniste [i a for]at astfel intrarea ei într-o nemeritat\ faz\ crepuscular\. Poe]ii [i prozatorii de alte orient\ri au fost din ce în ce mai pu]in motiva]i. Criticii de la marile reviste începuser\ s\ priveasc\ aproape numai spre mi[carea învior\toare a junilor optzeci[ti. Le-a putut trece prin cap acelor scriitori, poate, c\ lucrarea lor literar\ e u[or perimat\ (dac\ nu vetust\), c\ci starea îns\[i a societ\]ii ceau[iste nu f\cea decât s\ amplifice senza]ia de stagnare, de satura]ie, de învechire. De[i înc\ „în putere”, pl\smuitorii no[tri de lumi [i de psihologii romane[ti observau c\ doar dou\ tipuri de scriitori atr\geau, la sfâr[itul anilor ‘80, simpatia inductorilor de opinie : produc\torii de [opârle, de literatur\ aluziv\ (esopic\) [i cei de literatur\ parodic\ [i autoreflexiv\ (tot aluziv\, în fond, întrucât atr\gea aten]ia asupra simptomelor ve[tejirii, asupra a ceva ce e pe sfâr[ite). Statutul lor nu s-a schimbat nici dup\ Revolu]ie, de[i editurile s-au întrecut atunci în a tip\ri memorialistic\ [i traduceri de mâna a treia. Probabil c\ dac\ nu ar fi survenit evenimentele din ’89 [i cele consecutive lor, perimarea mijloacelor artistice ale grup\rii ar fi 177

Eugen Negrici

devenit flagrant\ [i am fi putut asista la o reac]ie [i, desigur, la un recul. Dup\ Revolu]ie, îns\, agonia spiritului critic din ultimele decenii s-a transformat în moartea lui. De fapt, a sc\zut dramatic interesul pentru fenomenul literar în general [i pentru critic\ în special (critica practicat\ [i în]eleas\ ca politic\ cultural\). Teribilele probleme financiare ale revistelor literare trezite f\r\ sprijin, descoperirea, pasionant\, de c\tre cititorul mediu (captivat alt\dat\ de lumea literar\) a atrac]iilor presei libere, a c\r]ilor, a revistelor [i a emisiunilor TV f\r\ perdea au demoralizat vechea lume literar\ [i au f\cut-o s\-[i caute alte refugii, alte preocup\ri [i alte ]inte. Nici m\car tinerii care ar fi trebuit s\-[i înceap\ impetuos o carier\ literar\ (de vremuri noi) nu mai aveau cine [tie ce motiva]ie. Ajutat de banii familiei sau de cei ai sponsorilor, oricine putea s\ publice orice. În vacarmul general, prea pu]ini erau auzi]i dintre cei ce ar fi trebuit auzi]i [i doar trei-patru nume noi de prozatori [i cam tot atâtea de poe]i au început s\ circule în mediile culturale. Singura capabil\ s\ r\mân\ în aceste condi]ii în picioare era tot falanga optzecist\. Înv\]a]i s\ lupte um\r la um\r [i s\ se sprijine la nevoie, componen]ii ei (de[i de mult desp\r]i]i prin preocup\ri [i prin evolu]ii individuale de optzecismul canonic) au [tiut s\ p\streze aureola grupului [i puterea lui mediatic\. Mul]i conduc ast\zi reviste literare [i edituri de succes, înv\]ând repede s\ ini]ieze campanii literare de promovare [i boicotare. Posesori ai unor cuno[tin]e teoretice de toat\ lauda (câ]iva fiind ast\zi universitari [i critici literari cunoscu]i), ei au ridicat în jurul textelor grupului o întreag\ arm\tur\ autoreferen]ial\ care se suprapune aceleia pe care textele înse[i o con]in. Acest soi de comentarii la autocomentarii a între]inut g\l\gios dar eficace mitul genera]iei postmoderniste, a timorat vocile minimalizatoare [i a amânat momentul firesc al închiderii capitolului experimentului optzecist. Cea mai mare izbând\ a partizanilor lui a fost aceea de a legitima existen]a unui postmodernism autohton (în plin na]ional-comunism ! ! !) [i de a-l asocia numai ini]iativelor artistice ale grupului. În disputele interminabile din jurul postmodernismului – termen, cum am v\zut, controversat, insuficient conceptualizat (mai curând de neconceptualizat) – s-au l\sat atra[i numero[i intelectuali din toate genera]iile. Avizi de problematizare [i de nou, ace[tia nu mai avuseser\, de la structuralismul anilor ’60, un subiect la fel de tentant. Cu sau f\r\ voie, [i cei mai riguro[i dintre ei, intrând în joc fie [i ca adversari ai postmodernismului, au purtat discu]ia în termenii impu[i de criticautorii optzeci[ti, f\r\ s\ mai examineze juste]ea unor no]iuni vehiculate de ace[tia. 178

Iluziile literaturii române

Între timp, [i în mediile universitare a prins jargonul optzeci[tilor, deveni]i unicii no[tri postmoderni prin efortul teoretic constructiv al membrilor grup\rii [i prin coinciden]a, în timp, a faptei lor cu voga amintitului „curent” mondialist, creat, la rândul lui, ca orice „construct”, ca orice „fic]iune necesar\”, prin efortul speculativ [i prin autoritatea teoreticienilor lui. Pe scurt iat\ ce cred despre postmodernism: Datorit\ conota]iei lui pozitive care decurge din faptul c\ a fost perceput ca o emana]ie a unei lumi libere [i civilizate “postmodernismului” i s-a c\utat o întrupare româneasc\ ce trebuia s\ existe ºi s\ poarte un nume. În pofida angajamentului s\u ontologic, a componentei lui realiste, autenticiste – care îl fac incompatibil cu un “postmodernism” al relativiz\rii absolute [i al asum\rii conven]iei ca joc – optzecismului în plin ceau[ism statutul de curent postmodernist. Experimentul optzecist nu a fost îns\ un fenomen de respingere, în spirit “postmodern”, a estetismului tiranic (ca manifestare a modernismului) ci chiar forma suprem\ [i ultim\ a estetismului. Iar modific\rile de mentalitate artistice [i tr\s\turile specifice sfîr[itului unei experien]e au fost puse în leg\turã cu fenomenele de con[tiin]\ invocate de teoreticienii a[a-zisului postmodernism. La rigoare, luînd în calcul teoria „formelor f\r\ fond” validat\ de evolu]ia culturii române (obi[nuit\ s\ ard\ etapele) am fi putut admite existen]a unui postmodernism românesc venit „peste rînd”. {i cu un oarecare efort de mistificare i-a[ fi putut accepta prezen]a dac\ doctrina curentului nu s-ar afla într-un necontenit proces de reelaborare [i dac\ tras din toate p\r]ile spre a putea acoperi aproape orice manifestare contemporan\ a spiritului – conceptul nu [i-ar fi pierdut coeren]a intern\ [i identitatea dac\ le-a avut vreodat\.

179

Eugen Negrici

3. Obsesii nobiliare a) Sugerarea bog\]iei. Înmul]irea artificial\ a curentelor, [colilor, direc]iilor, conceptelor [i atitudinilor literare Curente : Umanismul, Rena[terea, Barocul, Preromantismul, Onirismul E interesant de urm\rit felul cum a ap\rut [i cum s-a înst\pânit, în anii ’70 [i ’80, ideea prezen]ei unui „umanism românesc” în }\rile Române, la dou\ secole dup\ ce acest curent de gândire schimbase fa]a Europei. Un scurt istoric al problemei este, cred, util. Istoriografia anilor ’60 (ilustrat\ de Istoria literaturii române I, editat\ de Academia R.P.R., precum [i de Literatura român\ veche de Al. Piru) era reticent\ în privin]a chestiunii încheg\rii unei mentalit\]i renascentiste [i a unui curent umanist pe un teritoriu controlat de o biseric\ sever\, închis\, de veacuri, într-o lume a dogmelor [i deloc dispus\ la revizuiri [i deschideri. Erau înc\ în via]\ [i activi în cercetare savan]i de [coal\ veche de talia lui Al. Rosetti ori P.P. Panaitescu (ale c\ror nume se afl\ în caseta Istoriei Academiei). Ei nu [i-ar fi putut permite evalu\ri exorbitante care s\-i împing\ în ridicol. Mai mult, ai senza]ia, recitind paragrafele cu pricina (foarte pu]ine, de altfel), c\ folosirea conceptului de „umanism românesc” are, la acea dat\, mai curând o justificare ideo-politic\ de sorginte leninist\ (teoria celor dou\ culturi) [i corespunde viziunii laicizante impuse autorilor de c\tre oamenii din aparatul de partid. Trebuia, nu-i a[a, s\ se g\seasc\ o contrapondere caracterului dominant religios al literaturii române vechi, ceva ce ]ine de popor, eman\ de la el [i îi serve[te interesele : „Cealalt\ tr\s\tur\ important\ este umanismul românesc al cronicarilor, al lui Miron Costin, Milescu [i Cantemir. Umanismul a r\s\rit la noi cu r\d\cini din p\mântul nostru. Ideea principal\ a umani[tilor români este unitatea de origine a poporului român, înt\rit\ [i argumentat\ pe temeiul studiilor f\cute de boierii boga]i (care-[i puteau îng\dui luxul studiilor în str\in\tate) în Polonia, Italia [i la [coala patriarhiei din Constantinopol. Ideea s-a n\scut, îns\, în ]ar\, ca urmare a leg\turilor de tot felul (comerciale, politice etc.) dintre cele trei state române[ti [i prin lupta comun\ 180

Iluziile literaturii române

împotriva turcilor” (s.n.) (Academia R.S.R., Istoria literaturii române, I, ed. a II-a, Bucure[ti, 1970, p. 314). În chip evident, termenul era, la acea dat\, înc\rcat semantic dup\ voia ideologic\ a momentului [i avea neînsemnate atingeri cu ceea ce spun dic]ionarele [i lucr\rile de specialitate c\ ar reprezenta umanismul european. De altfel, la acest soi de extensie vor recurge, mai târziu, cei mai mul]i din aceia care vor abuza de concept, f\cându-l apt s\ acopere [i cea mai neînsemnat\ propensiune intelectual\ de la noi. Bizar e c\ autorii Istoriei... Academiei, care au bunul-sim] s\ nu exagereze nivelul cultural atins de }ara Româneasc\ [i Moldova, nu amintesc de Nicolaus Olahus, care nu apare nici m\car la Indicele de nume. Este de presupus c\ atmosfera politic\ schimbat\, interesul în cre[tere, dup\ 1965, fa]\ de tot ce înseamn\ argument identitar, ca [i intrarea [i reintrarea în circuit a unor studii de N. Iorga, {t. Bezdechi, I.S. Firu [i Corneliu Albu, Emil Domocos, Maria Holban, Octavian {chiau, G. Mih\il\ etc. s\ fi dat istoricilor literari ideea asimil\rii lui Olahus [i, prin el, a proclam\rii unui Umanism [i a unei Rena[teri române[ti. Un imbold a dat tuturor Istoria... lui G. Iva[cu, oper\ care a fost pl\mada tuturor gogo[ilor protocroniste din anii ’70 [i ’80 [i chiar de mai târziu. Despre semnatarul ei, toat\ lumea [tia c\ nu poate pretinde a avea anvergura unui ghid intelectual. De aceea, nu ne r\mâne decât s\ deducem c\ alega]iile lui G. Iva[cu, personaj cu rela]ii puternice în lumea politicii, corespundeau, pe de-o parte, unui fond obscur de n\zuin]e reprimate vreme de peste dou\ decenii [i, pe de alta, unei comenzi politice. De acest concept complezent (umanismul), care sun\ bine [i vibreaz\ propagandistic, partidul a avut nevoie [i în aceast\ nou\ etap\ ideologic\. Trebuia g\sit\ o formul\ care, succedând repudiatului „realism socialist”, s\ defineasc\ cultura epocii Ceau[escu, dându-i un sens în\l]\tor. Termenul ales tr\da abilit\]ile diversioniste ale partidului : „Umanismului” îi po]i ata[a alte epitete convenabile [i adaptabile momentului politic (revolu]ionar, de tip nou, militant, socialist, românesc) ; are o oarecare tradi]ie în câmpul doctrinar al stângii autohtone din faza ei idealist\ (îl folosesc Ralea [i P\tr\[canu) ; asociat „omeniei române[ti” (alt\ nerozie înduio[\toare), el poate defini un stil de gândire [i ac]iune politic\ în m\sur\ s\ dea na[tere omului nou, revolu]iei umaniste [i „civiliza]iei spirituale superioare”. Date fiind obiceiurile p\mântului, ar fi fost imposibil s\ nu se g\seasc\ „oameni de bine” care s\ nu caute acestui concept ceau[ist o origine nobil\ [i s\ imagineze sau s\ sugereze, numai, existen]a 181

Eugen Negrici

unui traseu suitor, dialectic, de la Umanismul [i Rena[terea epocilor vechi române[ti la Umanismul [i Rena[terea „epocii de aur”. Pe scurt, numita epoc\ avea nevoie de un trecut legitimator [i, în genere, de sentimentul consistent al unei continuit\]i. Iar istoria literaturii (ca [i, în general, istoria ca disciplin\) trebuia ref\cut\ [i acomodat\ fic]iunii unei evolu]ii ascendente care s\ justifice prezentul comunist [i s\ îndestuleze setea de reprezentativitate a clanului ceau[ist. Era aceasta o viziune finalist\ (de tip religios) care modeleaz\ [i remodeleaz\ trecutul dup\ nevoi. Ea nu era cu mult diferit\ de aceea ordonat\ de Stalin, dup\ 1934, [i care a generat studii istorice, filme, c\r]i, opere muzicale cu pronun]at caracter glorificator, patriotic [i cu numeroase elemente exaltatoare. Nici un scrupul intelectual sau logic nu poate fi invocat odat\ ce s-a hot\rât suflarea în aur a trecutului. Autorit\]ile au la dispozi]ie o list\ lung\ de intelectuali umani[ti maleabili, de istorici literari, filologi, istorici gata s\ umple cu fantasme viziunea gânditorului suprem în numele patriotismului [i, fire[te, al vizibilit\]ii personale. (Cei în vârst\ spre a se mai sim]i în treab\ ori pentru a-i domoli pe tineri ; cei tineri spre a arde etapele). Lista aceasta a fost mereu una deschis\ : constatând la un moment dat c\ regimul este indestructibil, pân\ [i intelectualii veritabili au început s\ fie indiferen]i la ce li se cere s\ spun\. Mizeria noastr\ spiritual\, degradarea moral\, declasarea, pierderea sim]ului penibilului erau roadele unei dictaturi de durat\ care vizase – pe urmele lui Lenin – zdruncinarea temeliilor veritabilului profesionism, promovarea intelectualilor încolonabili [i imbecilizarea treptat\ a na]iunii. Fiindc\ au r\mas în ]ar\ sau nu au reu[it s\ o p\r\seasc\ la vreme, mul]i dintre oamenii de cultur\ ce promiteau mult, î[i exersau acum inteligen]a în justificarea logic\ a bazaconiilor ideologice ceau[iste, în legitimarea subtil\ a falsurilor istorice, în explicarea derapajelor [i a zig-zagurilor conceptuale. Am amintit, în aceast\ carte, de agonia spiritului critic [i de instaurarea, în spa]iul cercet\rii, al criticii [i al istoriei literare, a unui climat viciat de compromisuri [i partizanat politic, în care albul putea deveni, într-o clipit\, negru [i în care cercet\torul (în sensul larg al termenului) pierduse calitatea definitorie a omului de [tiin]\ : reticen]a. Ei bine, pe fondul acestei indiferen]e fa]\ de rigoare, s-a putut avansa, f\r\ a primi imediat o ripost\ umilitoare, ideea fiin]\rii unui Umanism românesc cu puternice r\d\cini, a unei str\lucitoare Rena[teri [i a unui Baroc viabil. {i tot astfel s-a putut configura [i impune doctrina cvasioficial\ a protocronismului. Cei care (unii cu bune inten]ii) au promovat, [i, în mare m\sur\, au impus înv\]\mântului na]ional, prin manuale, aceste idei au fost 182

Iluziile literaturii române

intelectuali de o excep]ional\ preg\tire filologic\, bine informa]i (precum Mihai Berza, Alexandru Du]u, Virgil Cândea, Dan Zamfirescu, Dan Horia Mazilu). Ei s-au trezit cantona]i politic [i pe aceea[i baricad\ cu Al. T\nase, Mihai Dulea, Ion Jinga [i cu al]i culturnici ceau[i[ti. Propor]ia în care fiecare dintre aceste personalit\]i s-a sim]it încurajat\ de sus s\ cau]ioneze neverosimilul a fost diferit\. Foarte pu]ini au p\rut s-o fac\ din proprie ini]iativ\, fiind realmente convin[i de ceea ce afirm\. Mai degrab\ au fost victimele [i, în acela[i timp, beneficiarii fenomenului de „fals\ con[tiin]\”, pe care îl întâlnim în toate epocile de teroare sau de opresiune. Câteva lucruri îi apropie pe ace[ti distin[i intelectuali români. Latura c\rtur\reasc\ a personalit\]ii lor este tr\s\tura izbitoare. MIHAI BERZA (elev al lui G. Br\tianu, profesor universitar, director al Institutului de Istorie „Nicolae Iorga” [i al Institutului de Studii Sud-Est Europene) s-a ocupat de câteva personalit\]i ale literaturii vechi (Neagoe Basarab, Dimitrie Cantemir, Ion Neculce), de leg\turile culturale ale zonei sud-est europene cu restul continentului. Ca „vechist”, s-a sim]it atras de valorile române[ti în „hain\ slavon\”, insistând pe indiciile unei mentalit\]i colective. AL. DU}U (cercet\tor [tiin]ific la Institutului de Studii Sud-Est Europene, director la acela[i institut, profesor universitar, secretar al Comitetului Na]ional de Literatur\ Comparat\) s-a str\duit, în toate lucr\rile sale, s\ g\seasc\ literaturii române vechi un loc în literatura universal\ [i s\ o asocieze marilor curente europene ca „exemple roumain”. S-a angajat în demonstrarea propensiunii spiritului românesc spre sintetiza umanist\ [i titlurile celor mai importante lucr\ri ale sale sunt, sub aceast\ inciden]\, revelatoare : Umani[tii români [i cultura europen\ (1974), Cultura român\ în civiliza]ia european\ modern\ (1978), Humanisme, Baroque, Lumières. L’exemple roumain (1984). VIRGIL CÂNDEA a urmat [i absolvit, dup\ r\zboi, toate facult\]ile de profil umanist care i-ar fi putut preg\ti un destin de mare c\rturar : Dreptul, Filosofia, Filologia (sec]ia de studii clasice), Institutul Teologic Universitar. Sec]ia de documentare a Bibliotecii Academiei Române l-a avut [ef o vreme, iar la Institutul de Studii Sud-Est Europene a lucrat ca cercet\tor principal. Lumea c\r]ilor îl va fascina toat\ via]a : zeci de ani de investiga]ii fructuoase în biblioteci str\ine, descoperiri de manuscrise [i c\r]i din patrimoniul na]ional înstr\inat, semnal\ri de texte necunoscute etc. Preocupat de istoria culturii vechi române[ti, o va a[eza în context sud-est european [i va dezvolta o teorie a prepar\rii, prin „componenta bizantin\”, a unei recept\ri specifice a umanismului occidental (Ra]iunea dominant\. Contribu]ii la istoria umanismului românesc, Cluj-Napoca, 1979). 183

Eugen Negrici

Absolvent de teologie [i de filologie slav\, DAN ZAMFIRESCU a dobândit o bun\ preg\tire filologic\, util\ explor\rii [i edit\rii textelor vechi. Primele sale studii [i articole, contribu]iile la istoria literaturii române vechi (cu deosebire Neagoe Basarab [i înv\]\turile c\tre fiul s\u Teodosie, 1973) anun]au o însemnat\ carier\ de vechist. Cu un debut întârziat din cauza originii sociale [i cu o psihologie de marginalizat, Dan Zamfirescu a sim]it nevoia s\-[i pun\ sabia în serviciul cuiva, al oricui, s\ ias\ în fa]\ cu orice pre], recuperând cu frenezie jurnalistic\ anii pierdu]i. Când partidul a lansat, dup\ 1965, tema propagandistic\ a redescoperirii trecutului [i a afirm\rii demnit\]ii na]ionale, el [i-a asumat-o ca pe o cauz\ personal\, compensativ\, c\utând tot timpul prilejuri de proclamare, în stilul s\u hiperbolic, a contribu]iei române[ti originale, nepre]uite la istoria cultural\ a lumii. Spre deosebire de al]i cercet\tori sedu[i de idee, dar înc\ [ov\itori, pentru el este incontestabil\ existen]a unui curent „umanist românesc”, c\ruia îi g\se[te, pe un ton peremptoriu, tr\s\turi superioare, grandoare [i surse directe în Rena[terea [i Barocul european. Puse în leg\tur\ [i cu declararea, în func]ie de solicit\rile momentului [i de nevoi, a genialit\]ii unor Paul Georgescu, Zaharia Stancu, Paul Anghel, Nicolae Ceau[escu etc., astfel de proclama]ii fanteziste au împins în ridicol chestiunea. Cel care, dimpotriv\, sugerând rigoarea [i acribia document\rii, a adunat de peste tot argumente în favoarea prezen]ei viguroase a unui Umanism, a unei Rena[teri [i chiar a unui Baroc românesc a fost universitarul DAN HORIA MAZILU. {i el face parte din categoria, amintit\ mai sus, a litera]ilor c\rturari. Forma]ia de slavist i-a înlesnit cercetarea circula]iei manuscriselor în slavon\ din spa]iul românesc, precum [i rela]iile literaturii române medievale cu literaturile vecine. Se observ\ imediat c\ exist\, în profilul intelectual al acestor oameni d\rui]i cercet\rii literaturii noastre vechi, câteva tr\s\turi comune care îi fac s\ uite c\ obiectul lor este istoria literaturii, a unei literaturi în limba român\ (eventual), probate cu texte originale (nu cu inten]ii sau simple traduceri). Ei sunt mai curând – sau sunt înclina]i a fi – istorici ai ideilor, „culturali”, mentali[ti, bizantinologi, slavi[ti, imagologi, evocatori de personaje, destine, cutume, tipologii umane. În diverse grade, scriu [i gândesc în cod cultural, iar produsul literar propriu-zis (cu ponderea lui neînsemnat\) îi intereseaz\ doar în m\sura în care, „la pachet” cu altele, le servesc unei demonstra]ii. Anii în care to]i ace[ti oameni de carte au început s\ avanseze astfel de teze au fost domina]i de sentimentul rena[terii con[tiin]ei na]ionale, îndelung în\bu[ite de politica de sovietizare a României. Se revenea obsedant la argumentele d\inuirii noastre istorice [i 184

Iluziile literaturii române

miturile identitare ie[eau din adormire. Cam tot ce se scria atunci era colorat persuasiv [i în]elegi repede, revizitând peisajul, c\ foamea de argumente nu se putea îndestula numai cu fapte din planul strict artistic al medievalit\]ii noastre. În cazul lui Dan Horia Mazilu – care este principalul sus]in\tor [i cel mai consecvent reprezentant al tezelor cu pricina –, se poate urm\ri felul cum i-au crescut, de la o carte la alta, încrederea în valabilitatea teoriei [i curajul de a o sus]ine, de a o legitima [i de a o extinde. Pu]inii cunosc\tori ai literaturii vechi care i-ar fi putut modera elanul muriser\ sau erau de aceea[i parte a baricadei [i la fel de înv\p\ia]i de ideea unui trecut respectabil. Titlul lucr\rii sale de doctorat se referea la opera unui umanist român (Udri[te N\sturel) în contextul rela]iilor culturale româno-slave. Este vorba de traduc\torul câtorva texte (vie]i de sfin]i) din slavon\ în român\ [i a celebrei c\r]i medievale De imitatione Christi în slavon\ (era, de altfel, un conservator, ostil limbii române [i promotor al resurec]iei limbii slavone). Termenul de umanist cu care îl gratuleaz\ autorul are în vedere ]inuta, rarisim\ în epoc\, de slovesnic „slujitor devotat al c\r]ii” [i nu „reflec]ia umanist\” la care nu s-ar fi putut încumeta un om al Bisericii R\s\ritului cu rela]ii ca [i inexistente în lumea occidental\. Activitatea de traduc\tor în slavon\, precum [i redactarea (nu totdeauna sigur\) a câtorva versuri la stem\ în slavon\ (4), a 2-3 predoslovii [i a unor inscrip]ii nu îndrituiesc clasarea lui Udri[te N\sturel între figurile paradigmatice ale umanismului european. {i nici alc\tuirea, prin el [i prin al]i doi-trei c\rturari r\spândi]i de-a lungul unui secol [i jum\tate, a unei mi[c\ri culturale ca parte component\ a Rena[terii europene. Peste numai câ]iva ani, în Literatura român\ în Epoca Rena[terii (1984) nu ni se mai vorbe[te despre figuri de tip renascentist, despre atitudini umaniste, gesturi de aspect sau de sorginte renascentist\, ci pur [i simplu despre o literatur\ aflat\ în Epoca Rena[terii, parte component\ a Rena[terii europene orientale. Ni se livreaz\, acum, un veritabil „fenomen românesc”, ata[at „spa]iilor de omologare” adecvate din „aria cultural\ bizantino-slav\”. Astfel, „Rena[terea Româneasc\” ar fi, nici mai mult, nici mai pu]in decât o mi[care artistic\ [i de idei cu „]eluri specifice” [i „func]iile exercitate”, care debuteaz\ cu Înv\]\turile lui Neagoe Basarab (cu autor incert !) [i se încheie cu „tratatul” ( !) Despre generozitate, de fapt câteva pagini dintr-o prefa]\ la un Triod Penticostar din 1649, atribuit lui N\sturel. Adic\ aproape un secol [i jum\tate de produc]ii culturale pu]ine, de manuscrise dezmembrate, de còpii, transcrieri în slavon\, declarate „fond generos de cultur\ umanist\” din care se storc, în beneficiul teoriei, 185

Eugen Negrici

semnifica]ii înlesnitoare, mici urme de originalitate, atitudini selective, deduc]ii intermediate de fapte nesigure... De notat c\ într-un articol din 1969 (România Literar\, nr. 11), Virgil Cândea, inspiratorul lui D.H. Mazilu, îl a[eza, reticent, pe Udri[te N\sturel la începuturile umanismului românesc. Pentru Mazilu, cele câteva informa]ii despre asem\narea dintre latin\ [i român\ [i citarea într-un loc a câtorva gânditori apar]inând Antichit\]ii p\gâne, al\turi de obi[nuitele trimiteri la Sf. Scriptur\ sunt, totu[i, suficiente pentru a-l face s\ anun]e ritos „descoperirea Antichit\]ii” [i „reîntoarcerea culturii române la Europa latin\, spa]iul unde s-a n\scut [i c\ruia i-a apar]inut totdeauna”. {i pentru c\ am declarat [i omologat un Umanism românesc [i o Epoc\ a Rena[terii – component\ a Rena[terii europene, ce ne-ar putea opri s\ avem [i un Baroc ? Nu este, oare, acesta rezultatul unei crize a valorilor umaniste, valori care ne-am decis, nu-i a[a, c\ exist\ ? De remarcat c\ [i în privin]a acestei noi anexiuni a fost vorba, în prima faz\, de o pozi]ionare mai prudent\. Prima lui carte despre baroc (Barocul în literatura român\ din secolul al XVII-lea, 1976) avea un titlu din care se putea deduce prezen]a unor elemente de stilistic\ baroc\ prelinse din izvoarele folosite de scriitorii români în cine [tie ce împrejur\ri specifice, împrejur\ri care, de altfel, ar fi fost în m\sur\ s\ activeze accidental un model mental in potentia. La începutul anilor ’70, se ivise, la noi, o adev\rat\ mod\ a barocului [i cine consult\ lista apari]iilor editoriale [i revistele din epoc\ se l\mure[te ce poate na[te privilegierea unei grile de lectur\. Într-o carte ap\rut\ în 1971, Antim. Logos [i personalitate, am folosit eu însumi termenul care exercita atunci o atât de mare atrac]ie – îns\ în combina]ii sintactice atenuante (efecte de baroc, superfeta]ie formal\ de tip baroc etc.). Nu voiam s\ spun mai mult decât c\ euforia noviciatului artistic îl împingea pe mitropolit s\ exerseze în exces orice nou efect stilistic descoperit de el pe parcursul redact\rii didahiilor. Prinzând acest trend barochizant, cartea lui Dan Horia Mazilu vorbea de-a dreptul despre o sincronizare cu fenomenul european prin viziune, idei, motive, forme [i procedee compozi]ionale. O a doua edi]ie a ei, cea din 1996, va primi f\r\ ezitare un titlu cu mult mai precis : Literatura român\ baroc\ în context european. A[adar, exist\ o literatur\ român\ baroc\ [i ea se dezvolt\ într-un context european. Faza micilor îndoieli asumate [i a taton\rilor trecuse, iar lumea literar\, obi[nuit\ acum cu termenul „baroc”, folosit frecvent în sens de forma mentis, nu p\rea s\ mai fie dispus\ s\ reac]ioneze critic în fa]a unei chestiuni inactuale. 186

Iluziile literaturii române

Singurul istoric literar care, în spirit lovinescian, a înfruntat provocarea, reluând discu]ia de la cap\t, a fost Nicolae Manolescu în Istoria critic\ a literaturii române (Editura Minerva, 1990). Pentru a r\spunde la întrebarea dac\ „a existat un baroc românesc ?”, criticul trece rapid în revist\ toate lu\rile de pozi]ie în chestiune : un articol de Al. Elian din 1967, ale c\rui teze au fost preluate [i socotite definitive de G. Iva[cu în patetica sa Istorie... din 1969, în fine, studiul lui D.H. Mazilu, care adun\ toate ecourile posibile, pentru a impune ideea. Invocarea prezen]ei misionarilor italieni în }\rile române [i a Unirii cu Roma este un argument neînsemnat, întrucât – cum observa G. C\linescu – urm\rile „cu miez” pentru literatur\ a unor asemenea contacte au nevoie de ceva timp ca s\ se vad\. În Italia îns\[i, barocul nu avea, în acel moment, for]a [i consisten]a din ]\rile iberice (v. Edgar Papu), iar secolul al XVIII-lea are mai curând „o puternic\ întip\rire de clasicism decadent” (G. C\linescu). Cât prive[te oamenii de cultur\ ai secolului al XVII-lea românesc, ei sunt, de fapt, foarte departe de spiritul apusean. Împrejurarea c\ Miron Costin a primit educa]ia nobilimii polone care ar fi fost în contact cu literatura baroc\ din Apus nu are nici o relevan]\. Cronicarul (dup\ cum observase demult Iorga) tr\ise nu la Var[ovia, ci la Bar, adic\ într-un târg din înapoiata Podolie. Nu rezist\ nici argumentele ce ]in de stilul [i viziunea poemului Via]a lumii de Miron Costin, unde D.H. Mazilu descoper\ semnele angoasei baroce [i ale în]elegerii mecanismului de corsi e ricorsi care ar guverna lumea. Nu exist\, în realitate, nici o angoas\ [i nici de o natur\ individual\ a sentimentului mor]ii nu poate fi vorba. Dup\ cum au demonstrat atâ]ia, absolut toate motivele poemului provin din Eclesiast, din literatura religioas\ medieval\ [i din vechii poe]i latini, iar spiritul lui este unul eminamente cre[tin, f\r\ vreun accent individualist. Nu e de g\sit altceva în poem decât o lung\ lamenta]ie pe tema universalit\]ii mor]ii, cu o concluzie firesc cre[tin\, aceea c\ singura consolare a omului este de a ajunge, fericit, în ceruri. Despre cel de-al doilea text luat în calcul pentru demostrarea prezen]ei spiritului baroc (Psaltirea în versuri de Dosoftei) se va exprima [i Edgar Papu, care nu se d\ în l\turi s\ sus]in\ c\ mitropolitul „este primul care f\ure[te o sintez\ original\ dintre un fenomen str\in, în spe]\ barocul, [i spiritul liricii populare” (Din clasicii no[tri, Editura Eminescu, 1977, p. 294). Probele, îns\, sunt ridicole [i tr\deaz\ o cunoa[tere aproximativ\ a specificit\]ii literaturii noastre vechi. Un contrast baroc între „tenebre” [i „str\lucire” i se pare a fi dezv\luit în dou\ versuri din psalmul al XVII-lea („Lumina scripea[te supt svinte-]i picioare / Cu negur\ groas\ de grea str\lucoare”). 187

Eugen Negrici

Mai mult, Dosoftei (care este, în fond, ad\ug\m noi, un traduc\tor [i un versificator care înfrunt\ „tenebrele” limbii române [i neputin]ele prozodice) ar exersa, dup\ E. Papu, în textele sale, acele faimoase meraviglia recomandate de Giambattista Marino pentru provocarea uimirii cititorilor. Nicoale Manolescu prime[te, pe bun\ dreptate, cu ironie astfel de afirma]ii riscante în leg\tur\ cu un deschiz\tor de drumuri poetice care, luptându-se cu buruienile limbii, nu are vreme s\ se lase sfâ[iat de spiritul tragic al barocului [i s\ r\spândeasc\ în jur uimitoare artificii poetice pentru cei câ]iva cunosc\tori de slov\ existen]i. S\ mai ad\ug\m [i noi câteva observa]ii. Studiul lui Dan Horia Mazilu – care pretinde a fi o cercetare comparatist\ de stabilire a raporturilor barocului literar românesc (deja adjudecat) cu barocul european – face caz de un „gen literar” bine reprezentat la noi, care ar fi specific baroc [i pe care îl nume[te, preten]ios, emblemata. Este vorba de specia binecunoscut\ a epigrafului (numit\ uneori [i „medita]ie la stem\”) [i care reprezint\ o cale de omagiere a sponsorului prin glorificarea blazonului acestuia. Dintre pu]inele, bietele noastre bâiguiri poetice[ti, c\rora, mistificându-ne pios, le d\m statut de crea]ie artistic\, „medita]ia la stem\” e cea mai bine ilustrat\. Ca specie, a fost încercat\ de o mul]ime de condeieri de diverse calibre, dar de-abia în secolul al XVIII-lea apar primele firave dovezi de ingeniozitate encomiastic\. Fecunditatea ei (ca specie) este aparent\ – chiar fals\, dac\ ne gândim în ce condi]ii ap\reau c\r]ile în acele secole de rare [i scumpe edit\ri. Rândurile îndatoritoare adresate proteguitorului sau mecenatului (întruni]i la noi, de cele mai multe ori, în persoana domnitorului) au fost echivalate cu un topos european numai pentru c\ gestul scrierii lor, care ]ine de bun\cuviin]a unui editor, se repeta – cum era [i firesc – mai peste tot în Europa, ca [i în întreaga lume civilizat\. Stihuri inaugurale au fost scrise la început în slavon\, când c\r]ile erau editate în slavon\ (vezi Udri[te N\sturel) [i mai apoi în român\. Autorii nu s-au str\duit s\ modifice schema compozi]ional\ [i s\ primeneasc\ mijloacele stilistice (eventual cu câte o „meraviglia” !). Ele au r\mas acelea[i decenii la rând [i de la un secol la altul : luminarea etimologic\ a numelui ]\rii, decodarea simbolului heraldic al stemei sau al blazonului mitropolitan, provocarea unor analogii sugerând autoritatea [i for]a, specularea unor elemente figurative, împinse hiperbolic spre o apoteoz\ încununat\ cu ur\ri de tr\inicie [i rug\ciuni înt\ritoare. Stereotipia [i repetabilitatea sunt dominante. Este de neîn]eles cum epigraful, adic\ actul elogierii indirecte a celui care catadicsea s\ protejeze un autor, s\ autorizeze o tip\rire [i s\ o finan]eze, poate fi socotit un produs al mentalit\]ii baroce. 188

Iluziile literaturii române

Rezultat\, aceasta, dintr-o criz\ a valorilor umaniste. Ne vine greu s\ nu întreb\m : care valori, care umanism, care criz\ ? Cu tot respectul pe care îl am pentru [tiin]a de carte [i anvergura intelectual\ a sus]in\torilor fiin]\rii unui Umanism, a unei Rena[teri [i a unui Baroc la noi (adic\ într-un spa]iu de cugetare religios ortodox, cu minime [i irelevante manifest\ri laice), teza lor mi se pare fals\, dac\ nu aberant\, inconsistent\ [i de nesus]inut. Cu toate acestea, ea a avut partizani – [i nu pu]ini – întrucât nu sunt numero[i cei capabili s\ priveasc\ spre trecutul cultural al propriului popor sine studio ori care pot s\ admit\ c\ mai avem ce înf\ptui, [i nu în trecut, ci în viitor. Flata]i de ideea de-a sluji unei culturi cu un trecut respectabil, mul]i dintre intelectualii no[tri au încetat s\-[i exercite facultatea critic\. Foarte repede, autorii de manuale [colare au cedat tenta]iei de a avea capitole cu titluri impozante. Manualul de Limba [i literatura român\. Clasa a IX-a din 1966 (ap\rut într-un climat de efervescen]\ patriotic\ excitat\ propagandistic) titreaz\ la pagina 213 : „Alte lucr\ri în limba de cancelarie a timpului. Începuturile umanismului pe p\mânt românesc”. „Umanismul” este ilustrat de c\l\toritul transilvan Nicolaus Olahus, filozof, istoric [i poet, care vorbe[te de originea roman\ a valahilor [i moldovenilor [i cere reorganizarea înv\]\mântului în spirit laic, umanist. „Umanismul” „începe s\ p\trund\ [i în Moldova, unde în timpul domniei lui Despot-vod\ se deschid [coli ( !) în limba latin\”. Este limpede c\, pentru autorii manualului (Maria Fanache, Emil Giurgiu), umanismul reprezint\ un concept expandabil, o no]iune eteroclit\ care poate include orice reprezint\ un pas înainte spre progres. Peste un deceniu, manualul de clasa a IX-a î[i asum\ nu doar un umanism perfect conturat, ci [i, ca parte a acestuia, o „Rena[tere româneasc\” str\lucitoare. Elaborat în 1977 [i revizuit în 1980, manualul coordonat de Constantin Otobâcu ([i redactat de Vladimir Gheorghiu, Nicolae Manolescu, Nicolae I. Nicolae [i Constantin Otobâcu) are deja un ton triumf\tor în revelarea amplorii Rena[terii române[ti. {i din nou ai senza]ia c\ autorii în]eleg altceva prin Rena[tere [i prin Umanism decât teoreticienii europeni ai acestor fenomene culturale. Din felul cum e redactat\, pentru uzul elevilor, defini]ia Rena[terii, r\zbat ecouri ale limbajului de lemn al epocii – al epocii de „Rena[tere na]ional\” –, o epoc\ în care „se promova” o concep]ie nou\ [i „se milita” pentru umanismul socialist : „Rena[terea a promovat o concep]ie social\ [i filozofic\ umanist\, adic\ a pus în centrul preocup\rilor omul, ideea încrederii în valoarea [i în posibilit\]ile lui de perfec]ionare, a militat pentru egalitatea în drepturi a oamenilor. Din aceast\ cauz\ s-a vorbit despre Rena[tere ca despre un curent 189

Eugen Negrici

umanist”. Suntem în plin ceau[ism, în mijlocul campaniei de f\urire a „omului nou” [i de celebrare a „omeniei” române[ti. No]iunea e, de altfel, prezent\ [i în versurile lui Nicolae Ceau[escu de pe prima pagin\ a variantei de manual din 1985 : „S\ strig\m cu to]ii iar\, / Cei ce vor r\zboi s\ piar\, / S\ fie flori pe câmpie / {i-o lume de omenie !”. Pe de alt\ parte, Umanismul [i Rena[terea – care se plasau într-un spa]iu laic [i puneau la centru omul „pentru a afirma facult\]ile sale autonome de creator” – puteau fi evocate cu satisfac]ie de culturnicii no[tri, care, în vremea minirevolu]iei culturale [i a reîndoctrin\rii ideologice de dup\ 1971 „promovau” o politic\ militant ateist\. Neavând pe ce conta în argumenta]ie, autorii manualului recurg la ceea ce recurg [i c\rturarii „vechi[ti” : defazeaz\ (cu dou\ secole mai târziu) pe scara timpului, momentul Rena[terii, exagereaz\ f\r\ limite nivelul cultural al }\rilor române [i contactele cu civiliza]ia apusean\, fac din actul în sine al tip\ririi unor c\r]i [i din fire[tile ctitorii – m\re]e acte culturale tipice Rena[terii [i mai ales avanseaz\ teoria (bun\ la toate) a unui „umanism românesc” care cuprinde „[i însu[iri caracteristice, cum ar fi elogiul luptei }\rilor române împotriva expansionismului otoman”. O inep]ie, aceasta din urm\, greu de dep\[it, dar pe care continu\ s\ o cultive manualele [i dup\ 1989. Ca semn al faptului c\ a intrat în con[tiin]a public\, manualul ap\rut într-un climat de deplin\ libertate – [i la [ase ani de la Revolu]ie – va oferi elevilor acela[i tip de „ra]ionament” [i exact acelea[i fraze din manualele prerevolu]ionare. Lipse[te doar poezioara Cârmaciului de pe prima pagin\. Obsesia europenismului literaturii române vechi str\bate [i paginile cursurilor universitare [i ale sintezelor (ap\rute dup\ Revolu]ie) adresate unui public mai cultivat. Peste cinci sute de pagini, practic întregul prim volum al c\r]ii profesorului universitar Dan Horia Mazilu, Recitind literatura român\ veche (Editura Universit\]ii Bucure[ti, 1994) sunt dedicate „mi[c\rii renascentiste din }\rile Române” [i mai cu seam\ „impactului baroc” ( !). A[adar, o mi[care, adic\ un fenomen de mas\ [i un impact, adic\ o ciocnire violent\, apt\ s\ schimbe formele reliefului. De ast\ dat\, tema atât de plin\ de capcane a existen]ei unei Rena[teri, a unui Umanism [i a unui Baroc în literatura român\ veche nu mai suscit\ nici o propozi]ie deliberativ\. Totul pare adjudecat demult, a[ezat firesc în câteva rame istorice unanim acceptate. Tonul sf\tos, formularea degajat\, detensionat\, pierdut\ în paranteze, cârjele verbale folosite ici-colo spre îmb\rb\tare [i autosugestionare, tipul colocvial de adresare ne evoc\ o poveste spus\ [i respus\, la r\stimpuri, despre lucruri arhicunoscute [i despre adev\ruri de la sine în]elese. 190

Iluziile literaturii române

Pentru c\ i-am citit studiile, nu cred c\ acest specialist de înalt\ competen]\ nu realizeaz\ situa]ia : s\ ai sub ochi un num\r atât de mic de manuscrise [i tip\rituri demne de a fi luate în seam\ (câteva texte istoriografice f\r\ circula]ie în epoc\, câteva prefe]e, f\r\ mare relevan]\ ideatic\, ale unor tomuri biserice[ti, câteva c\r]i populare traduse sau adaptate [i patru-cinci „opere” c\rora le po]i atribui, la rigoare, [i o inten]ie literar\) [i s\ vorbe[ti, totu[i, cu însufle]ire, pe sute de pagini, despre „impactul baroc”, despre „mentalit\]i, sensibilit\]i [i gusturi literare baroce” [i chiar s\ vezi limpede drumul c\tre o poetic\ baroc\. Orice semnalare a unei c\l\torii spre [i dinspre Occident, orice minuscul\ referin]\ la stima vreunui domnitor pentru pagina scris\, orice [tire despre inten]ia cuiva de a traduce un text apusean se transform\ în argument uimitor. Nicolae Iorga – cu erudi]ia lui de[\n]at\ [i umilitoare [i narativitatea lui destr\mat\ în paranteze interminabile – este nu numai modelul stilistic al autorului, ci [i modelul mental al tipului s\u de argumenta]ie. Într-o m\sur\ cople[itoare, informa]ia este extras\ chiar din Iorga. Cititorul se las\ intimidat de erudi]ia inutil\, livrat\ lent ori v\rsat\ în vrac, [i, purtat de ron-ron-ul pove[tii, abdic\ – uitând, adic\, s\ mai verifice acurate]ea argumentelor. Epatat de câteva titluri colosale, care nu au decât o vag\ leg\tur\ cu ce urmeaz\, dar care fixeaz\ mnemonic [i sugestioneaz\, el renun]\ s\ mai interogheze. PREROMANTISMUL În studiul de fa]\ mi-am exprimat îndoiala în privin]a îndrept\]irii pe care o au istoricii literari de a delimita un romantism românesc într-o epoc\ în care prevalau str\dania facerii [i acoperirea grabnic\ a terenului viran al literaturii române cu tot ce era la îndemân\. Cu atât mai greu, s-ar zice, ar fi trebuit s\ m\ las convins de existen]a unui curent preromantic (de altfel, pentru termenul „préromantisme”, Laffont-Bompiani retrimite la romantisme). În terminologia literar\ francez\, conceptul a ap\rut relativ târziu [i a devenit opera]ional prin contribu]ia lui Paul van Thiegem (Le Préromantisme, I-III, 1924-1947). Dic]ionarul Academiei Române (P/R) îl citeaz\ pe van Tieghem, care în]elege prin preromantism „ansamblul st\rilor de spirit sau de sensibilitate, al tendin]elor, sentimentelor, ideilor, operelor care, la sfâr[itul perioadei clasice, con]in tr\s\turi ce anun]\ romantismul secolului al XIX-lea”. Unii istorici literari îl consider\ curent de sine st\t\tor, desprins din clasicismul muribund, iar al]ii vorbesc despre preromantism ca despre o faz\ de tranzi]ie între clasicism [i romantism, curente care se opun în toate privin]ele. 191

Eugen Negrici

În ambele accep]ii, îns\, nu lipse[te raportarea la clasicism (ca termen necesar delimit\rii), la un clasicism ce se g\sea în situa]ia de a fi zdruncinat prin interesul – în cre[tere, spre sfâr[itul secolului al XVIII-lea – pentru sentimente, st\ri suflete[ti genuine, predispozi]ii melancolice, pitoresc, decoruri naturale (ca refugiu) etc. Apari]ia lui târzie în Fran]a (Chenier, Rousseau, Volney, Chateaubriand) se [i pune pe seama „disciplinelor clasice”, care s-au men]inut acolo mult mai mult decât oriunde altundeva [i care au f\cut ca romantismul însu[i s\ apar\ sensibil mai târziu decât cel din Anglia [i Germania (v. Dictionnaire universel des Lettres). Numai pentru c\ au avut un clasicism autoritar, bine conturat [i longeviv [i un ideal spiritual tutelat de ra]iune, literatura german\, cea englez\ [i, într-un sfâr[it, cea francez\ pot invoca prezen]a unei propensiuni anticlasice – c\reia s\ i se poat\ da, eventual, un statut de curent sau de etap\ de tranzi]ie. Eventual, întrucât preromantismul – cum se [tie – nu e autonom sub raport estetic [i nu poate fi disociat decât abuziv de romantism. El se define[te, mai degrab\, prin câteva ipostaze [i atitudini recurente, prin predispozi]ii [i prefigur\ri stilistice romantice (de tip soft). Cei ce i-au hot\rât, cu destule [i vizibile rezerve, statutul de curent s-au ferit s\ insiste asupra esteticii explicite a acestuia. Dac\ termenul a intrat în repertoriul istoriilor literare [i, într-o anume privin]\, s-a impus, este pentru c\ nici unei literaturi na]ionale nu-i stric\ un curent în plus, pe o panoplie, care s\ sugereze diversitatea. De astfel de argumente (din specia celor care deriv\ din complexul respectabilit\]ii) au fost înseta]i [i litera]ii no[tri. Numai c\ ei nu pot invoca nici fiin]area unui clasicism cu un prestigiu despotic [i nici nu sunt prea îndrept\]i]i s\-[i adjudece un romantism de sine st\t\tor. De altminteri, cam acelea[i pu]ine texte care ar ilustra romantismul lui Heliade-R\dulescu, Grigore Alexandrescu, Cezar Bolliac, Vasile Cârlova sunt chemate în sprijinul tezei preromantice. {i, tot astfel, poeziile lui Alecu V\c\rescu, Iancu V\c\rescu, Costache Conachi, Gh. Asachi – ce par modelate de clasicism – sunt citate adesea ca purt\toare de infiltra]ii preromantice. Aceast\ inconsecven]\ a interpre]ilor începuturilor fenomenului literar românesc ne arat\ cât de inventiv te poate face s\r\cia mo[tenirii. Sub aceast\ inciden]\, s-ar putea spune c\ Dic]ionarul de termeni literari, editat sub coordonarea lui Mircea Anghelescu la Garamond, în 1995, ne pune la dispozi]ie o defini]ie oarecum diferit\ [i nou\ a preromantismului, de care putem profita. Mircea Anghelescu, autorul celei mai importante c\r]i dedicate, la noi, curentului (Preromantismul românesc, Editura Minerva, 1971), ne informeaz\ c\, în studiile de specialitate str\ine, preromantismul este socotit, în ultimul timp, drept „expresia tensiunii existente în 192

Iluziile literaturii române

autori, care nu g\sesc, înc\, modalitatea de a o v\rsa într-o oper\ menit\ s\-i reprezinte”. Operele lor sunt, tocmai din acest motiv, imperfecte, prea lungi, dezlânate, „insuficient de con[tiente în c\ut\rile de sine, ca [i de posibilit\]i”. Preromantismul ar fi, astfel, „nu un romantism insuficent, ci un romantism care înc\ se caut\, o form\ care înc\-[i caut\ fondul, ceea ce ar explica [i lipsa marilor opere preromantice”. Acest unghi de abordare mi se pare plauzibil [i cum nu se poate mai potrivit literaturii noastre care, fiind la începuturile ei, d\ – oricum [i în orice text – senza]ia c\ut\rii, tensionate, de sine. O literatur\ care, pân\ la Eminescu, num\r\ destui autori care dibuie dup\ o form\ apt\ s\-i reprezinte. Astfel privite lucrurile, ar fi poate mai corect s\ nu decret\m existen]a, pân\ la marele poet, a unei prime etape a romantismului, ci s\ vorbim de un preromantism românesc de durat\. {i asta în cazul în care ne-am hot\rât s\ avem, totu[i, un curent de prestigiu european, m\car unul într-un secol. ONIRISMUL Extravagant\ mi se pare [i preten]ia lui Dumitru }epeneag [i a unor istorici literari persuada]i de acesta de a promova ideea fiin]\rii unui curent „onirist” în România socialist\ (oricât de permisiv\ ar fi fost politica ei cultural\ de dup\ 1964). C\r]ii din 1997, în care a adunat texte teoretice strecurate, în revistele epocii, de c\tre membrii grupului oniricilor, Corin Braga îi pune un titlu pe cât de impun\tor, pe atât de derutant pentru cititorii tineri de ast\zi : Momentul oniric. Un titlu care sugereaz\ o activitate prodigioas\, succese r\sun\toare, adeziuni entuziaste, o vizibilitate notabil\. Din p\cate, nu a fost a[a sau nu a fost s\ fie. Mi-a[ fi dorit s\ putem confirma, ast\zi, existen]a unui curent oniric, c\ci el ar fi reprezentat, înainte de orice altceva, o veritabil\ dovad\ a transform\rii funciare a socialismului românesc. A fost vorba, la început, de o formul\ de crea]ie, de o modalitate de producere a literaturii care împrumut\ mecanismele visului. Au teoretizat-o LEONID DIMOV [i DUMITRU }EPENEAG [i au comunicat-o câtorva prieteni agapio]i. Au lipsit, fire[te, manifestele zgomotoase [i declara]iile teribile de „desp\r]ire” în spiritul avangardei sau al neoavangardei de la care considerau c\ se revendic\. {i apoi, desp\r]ire de ce ? – de realismul socialist care, practic, nu fusese îngropat [i nu a fost niciodat\ dezavuat oficial de partid ? Sprijini]i, pe moment, de Miron Radu Paraschivescu (aflat în etapa sp\l\rii p\catelor tinere]ii) [i urma]i de înc\ nedebuta]ii Virgil Mazilescu, Vintil\ Iv\nceanu, Iulian Neac[u, teoreticienii metodei 193

Eugen Negrici

anun]\, în 1965, în cadrul cenaclului Luceaf\rul (infiltrat de informatori, ca toate cenaclurile), constituirea grupului oniric. Eroare tactic\, întrucât constituirea unui grup e menit\ s\ trezeasc\, în orice regim totalitar, vigilen]a autorit\]ilor (care prefer\ „rezolvarea” individual\ a dolean]elor). Între timp, lui Dimov [i lui }epeneag li se public\, spre a fi „lini[ti]i”, primele volume, iar celorlal]i oniri[ti, respin[i pân\ atunci, li se face favoarea s\ debuteze în Povestea vorbei (suplimentul revistei Ramuri, redactat de M. R. Paraschivescu). Profitând de liberalizarea regimului, grupul se manifest\ din ce în ce mai curajos (fire[te, la [edin]ele Uniunii Scriitorilor) [i, pe fondul entuziasmului provocat de relaxarea din 1968, prime[te noi aderen]i, mai mult sau mai pu]in convin[i de cauza estetic\ pus\ în joc : Virgil T\nase, Sorin Titel, Emil Brumaru, Daniel Turcea, Florin Gabrea. Sunt am\gi]i, o vreme, cu promisiuni de înfiin]are de reviste, li se organizeaz\ mese rotunde. Apoi, brusc, jocul de-a toleran]a ia sfâr[it : cuvântul „onirism” este interzis, criticii de serviciu le desfiin]eaz\, cu argumente din anii ’50, demersul teoretic, li se interzice, într-un sfâr[it, s\ publice [i sunt denigra]i prin zvonuri fabricate de sec]ia de legende a Securit\]ii. Vintil\ Iv\nceanu, Virgil T\nase emigreaz\, lui Dumitru }epeneag i se retrage cet\]enia (dup\ ce îl critic\ pe Ceau[escu în Le Monde), c\r]ile lor dispar din libr\rii [i, cum se întâmpl\ la noi, [i din con[tiin]a publicului cititor. Ceilal]i fo[ti „onirici” î[i caut\ drumul pe cont propriu [i practic\ o literatur\ ce nu are leg\tur\ cu estetica oniric\, pe care, de altfel, numai poezia lui Leonid Dimov ar fi fost îndrituit\ s\ o reprezinte. Poemele lui Virgil Mazilescu [i cele ale lui Leonid Dimov sunt, de pild\, rezultatul unor moduri diferite de producere, iar prozele excelente ale lui Sorin Titel [i Dumitru }epeneag nu dau corp literar teoriei onirice decât fragmentar (}epeneag, în Frig), reperabile fiind doar notele de discurs autoreflexiv. A[a stând lucrurile, „activitatea” oniri[tilor neavând anvergura unui curent literar [i nici o minim\ coeren]\ care s\ decurg\ din n\zuin]a membrilor de a respecta o doctrin\, ar putea fi socotit\, mai curând, una din spe]a ereziilor politice : sub faldul idealului estetic, câ]iva tineri ai anilor ’60, interpretând fantasmatic semnele liberaliz\rii, au vrut s\ for]eze ritmul acesteia, impus [i controlat strict de partid. Aceast\ ]â[nire anarhic\ – salt în gol f\r\ para[ut\ – este demn\ de toat\ admira]ia noastr\. Cât prive[te doctrina oniricilor – ea rezum\ [i generalizeaz\, pur [i simplu, poietica extraordinarului poet Dimov, din care se [i inspir\. Este vorba, în esen]\, s\ produci visul, nu s\-l reproduci, punct de vedere care îi separ\ pe „oniricii” no[tri, propriu-zis pe Dimov, de 194

Iluziile literaturii române

suprareali[ti, de romantici, de naturali[ti, de prozatorii care recurg la lan]ul cauzalit\]ii [i de liricii care prelucreaz\ materia mundi spre a-i da un sens. Am definit acest model de producere în Sistematica poeziei (1988), unde l-am numit metamorfozare deductiv\, ilustrându-l cu fragmente [i cu texte pu]in cunoscute din Nichita St\nescu, Nichita Danilov, Ileana M\l\ncioiu, Mircea Ciobanu. Acest „fabulos voluntar” este condi]ionat de capacitatea unui poet de a împinge, din aproape în aproape, deductiv, cu închipuirea, primele reprezent\ri favorizate de preluarea unui unghi nou, diferit de cel obi[nuit. De[i pare multora o delira]ie, poezia de acest fel e guvernat\ de o surprinz\toare ordine intern\, de sistem închis. E o coeren]\ care duce, de regul\, la viziuni cu caracter narativ (la întâmpl\ri [i evenimente stranii), dar [i descriptiv (obiecte bizare, locuri cu reverbera]ii întunecate). Este exact ce se întâmpl\ în textele lui Leonid Dimov, de departe cel mai important poet din aceast\ specie de autori de viziuni, specie care a mai fost ilustrat\ [i de c\tre al]i scriitori români, neintegra]i „grup\rii onirice” în discu]ie. Nu po]i, cu alte cuvinte, s\ transformi în nucleu al unei doctrine de grup un mod de produc]ie cunoscut [i ilustrat (în diverse grade) de câ]iva poe]i – str\ini [i români, mai vechi sau mai noi. Cu toate acestea, obsesia lui Dumitru }epeneag de a promova ideea existen]ei, în comunism, a unui curent oniric [i de a-i spori importan]a nu are cum s\ nu emo]ioneze, întrucât vorbe[te despre aspira]ia noastr\ la normalitate. Îns\[i dorin]a de a crea în spirit oniric are un tâlc. Cutezan]a de a alc\tui, prin combina]ii libere, [i a impune un inexistent, un imperiu al libert\]ii neorganizate [i necolectivizate, tr\deaz\ râvna libert\]ii absolute. {i, legat\ de ea, n\zuin]a omului de a-[i onora dimensiunea uman\ a crea]iei [i de a se dezlega de mecanismele, normele [i legile alienante ale lumii noastre, care „sufer\ – cum ar fi spus Novalis – de prea mult\ claritate”.

Balcanismul – un concept confuz, deci atractiv Etape istorice precum aceasta, a noastr\, de „tranzi]ie” reactiveaz\ carierele unor, hai s\ le spunem, concepte. Unul dintre ele este balcanismul – component\ caracterologic\ pe care noi, românii, ne-am apropriat-o cu vremea, f\r\ motiv [i cam f\r\ rost, împin[i de resortul masochist al destinului nostru. Dic]ionarul Marcu-Maneca de neologisme noteaz\ clar în dreptul cuvântului : „fenomen specific mentalit\]ii [i moravurilor din zona Peninsulei Balcanice”. Cuvântul acesta, ca [i cele înrudite (balcanic, balcaniza etc.), are, cum se [tie, conota]ii mai curând negative [i la originea lor b\nuim a fi confuzia, jignitoarea aproxima]ie, odioasa nesiguran]\ a cuno[tin]elor 195

Eugen Negrici

geografice, istorice [i etnografice ale occidentalului care nu a încetat, probabil, s\ cread\ c\ de aici se ridic\, f\r\ istov, miasmele Orientului, c\ pe aici, pe la noi, trece înc\ hotarul Turciei. {i care rumeg\ înc\, f\r\ încetare, de peste un secol, la formula [col\reasc\ a „butoiului de pulbere al Europei”. În tot acest timp, ca într-un soi de exorcism transna]ional, Occidentul a înghesuit, în chip statornic, în Balcani toate bolile lui, la care le-a ad\ugat [i pe acelea ale Orientului, izvorul tuturor primejdiilor. Din frazele-[ablon pe care le auzim la tot pasul („Ce s\-i faci, domnule, suntem balcanici !”) deducem c\ ne-am asimilat perspectiva [i socotim balcanismul un fel de dat fatal al na]iei. Termenul a început s\ ]in\ locul la aproape orice ni se pare a fi o povar\ istoric\ ap\s\toare, gata s\ întârzie progresul, s\ ne îngreuneze drumul magic spre civiliza]ie : lichelismul, promiscuitatea, mahalagismul, ]ig\nia, pigritia orientalis foetida. Pân\ [i tr\s\turile binecunoscute ale meridionalului dintotdeauna (sentimentalismul, familiaritatea, intemperan]a plebee, volubilitatea, spiritul împ\ciuitor etc.) sunt trecute în contul spiritului balcanic. Ele accentueaz\ confuzia, sporesc complexitatea, deci vitalitatea unei no]iuni gre[ite chiar în temeiul ei. {i, pentru ca pup\za s\ aib\ [i un colac peste ea, ne-am procopsit, de mai demult, [i cu varianta „cult\” a balcanismului, cu a[a-numitul „balcanism literar” care, penetrând în manuale ca no]iune artistic\ potrivit\ [i util\ în analiza unor mari scriitori, a fortificat – în chip insidios – credin]a noastr\ în caracterul funciar al acestei presupuse componente a unui presupus specific na]ional. Neîndoielnic c\ balcanismul în general, ca pseudo-no]iune etnoetic\, î[i trage nu pu]ine date de la varianta literar\ care i-a [i dat [taiful de rigoare. Chiar dac\, st\ruind asupra ciclului balcanic al poeziei lui Ion Barbu, Tudor Vianu a reperat „aceast\ regiune a peisajului nostru spiritual”, îi dator\m, mai probabil, Istoriei... lui G. C\linescu impunerea conceptului de balcanism literar. {i tot ei [i colportarea sensului difuz al „conceptului”. Din nebuloasa lui s-au n\scut numero[i glosatori. Numai un spirit ludic, cum era G. C\linescu, putea, ajutat de o fascinant\ facultate asociativ\ [i plastic\, s\ creeze, din no]iuni contradictorii, mici incongruen]e, denatur\ri insesizabile [i improviza]ii seduc\toare, un concept precum acela al balcanismului literar [i s\-i dea, pe deasupra, [i luciul credibilit\]ii. Trei scriitori mari (I.L. Caragiale, Ion Barbu, Mateiu Caragiale) devin terenul fanteziei sale teoretice. „Caragiale este, dup\ Anton Pann [i Nicolae Filimon – scrie criticul –, un mare promotor al balcanismului în sens larg ( ?), al unui spirit la punctul longitudinal ( ? !) real ( ? !) ocupat pe continent. Balcanismul lui începe ( ? !) cu un etnicism provincial 196

Iluziile literaturii române

bizuit pe specificul muntean [i, înc\ mai exact, bucure[tean. Eroul reprezentat este Mitic\. Atunci când notele caracterologice sunt estompate, r\mân suficiente « miticisme » care s\ dea eroului o culoare local\ ( !)” (Istoria literaturii române de la origini pân\ în prezent, Editura Minerva, 1982, p. 501). Afl\m, deci, chiar de la cel care, în capitolul „Specificul na]ional”, ironizeaz\ pe occidentalul care consider\ România în Balcani, c\, folosindu-ne de longitudine ( !), putem localiza balcanismul în nordul Dun\rii, în Bucure[ti, acolo unde Mitic\ este personajul reprezentativ. C\ci – decreteaz\ G. C\linescu – „miticismul se încadreaz\ în balcanism” (idem, p. 502). Gra]ie acestui artificiu, toate tr\s\turile miticismului (ca stare de spirit derivat\, de fapt, dintr-o situa]ie social\ [i istoric\ specific\ [i dintr-o anume dispozi]ie temperamental\) pot fi trecute în seama balcanismului, care, iat\, acumuleaz\ tr\s\turi. Mitic\ – balcanicul, a[adar – este „un cet\]ean volubil, deloc singuratic”, „patriot peripatetic [i incoerent”, cu spirit critic excesiv („nimic nu-i bun, totu-i moft”), „generos [i z\p\cit, acceptând s\ fac\ servicii f\r\ a avea t\ria s\ le duc\ la bun sfâr[it”, comod, împ\ciuitor, g\l\gios, „bârfitor, lichea [i intrigant mai mult din limbu]ie” (ibidem). {i ce sunt acestea dac\ nu datele, cunoscute din alte, numeroase literaturi, ale unui temperament volubil ? Ale unui meridional de o anumit\ extrac]ie social\, cu gesturi, habitudini, limbaj [i dorin]e motivate istoric [i social. De regul\, la Caragiale, el reprezint\ o p\tur\ social\ aflat\ în expansiune [i într-o vizibil\ dificultate de adaptare la formele [i exigen]ele unei noi st\ri. Iar temperamentul lui nu face decât s\ poten]eze comicul de care va fi totdeauna înso]it un asemenea proces. Astfel de Mitici, dar mai glazura]i, au fost semnala]i departe de Balcani, cum remarca însu[i C\linescu, în proza lui H. Monnier – creatorul lui Monsieur Prudhomme (Mémoires de Monsieur Joseph Prudhomme, 1857) sau în proza [i teatrul lui G. Courteline – autorul lui Boubouroche. Dar ce-are a face, teoria [i personajul, o dat\ pl\smuite, par din ce în ce mai seduc\toare [i criticul simte, dus de pl\cerea fantaz\rii, c\ poate s\ pluseze. {i tot învârtindu-l pe Mitic\, situându-l geografic când mai sus [i când mai jos, c\p\tuindu-l cu ceva tr\s\turi orientale, g\sindu-i alte justific\ri [i noi incarn\ri, hot\rât s\-l procopseasc\ [i cu o metafizic\ voioas\, el e gata s\-l fac\ exponentul virtu]ilor na]iei : Eminescu e [i el „un Mitic\ sumbru, corect gramatical”, Vlahu]\ – un Mitic\ tragic. Dac\ marele iluzionist voie[te, lui Creang\ însu[i îi poate g\si o linie de înrudire : „Prin sublimarea fondului s\u munteano-balcanic, Caragiale scoate un nastratinism înrudit, de[i pe alt\ linie geografic\, cu acela al lui Creang\...” (p. 503). 197

Eugen Negrici

În capitolul „Specificul na]ional”, ocupat fiind, printre altele, cu analiza gradului de puritate a sângelui, G. C\linescu avea ca premis\ de lucru n\ucitoarea propozi]ie : „Singura condi]ie pentru a fi specific e de a fi român etnic” (p. 974). Cum CARAGIALE nu este scriitorul de care te po]i dispensa într-o demonstra]ie ca aceasta (fie [i numai pentru c\ ai în spate doar un secol de literatur\ beletristic\), trebuia, cu orice pre], s\ i se g\seasc\ un loc între cei ce reprezint\ specificul na]ional, chiar deformând pu]in modelul ini]ial întemeiat pe conceptul „românului de ras\”, n\scut în centrul geografic al ]\rii : „În jurul unui factor etnic stabil, legat de centrul geografic, se desf\[oar\ în cercuri degradante câteva zone de specificitate” (ibidem). Din pricina lui Caragiale [i a altor câtorva mari scriitori cu „tintur\ greceasc\” în sânge, doctrina aceasta – bazat\, cum e, nu pe un factor, ci pe doi (puritatea etnic\ [i pozi]ia geografic\) – devine foarte greu de sus]inut. Dar, dac\ stai pu]in s\ te gânde[ti, undeva în Peninsula Balcanic\, tracii se învecinau cu grecii. În consecin]\, I.L. Caragiale ar putea fi, ba chiar este cu siguran]\ „un trac, care nu ne reprezint\ total, ci îngroa[\ numai una din notele noastre meridionale”. Mai precis, el e „de la marginea de jos a rasei ( !) noastre, el e un balcanic traco-elin”. {i mai [i : „Caragiale ne-a îngro[at o not\ pe care noi o avem de pe vremea întrep\trunderii prin Scitia Minor [i Tracia cu sufletul elin”. E ciudat c\ bazaconia aceasta nu numai c\ nu ne deranjeaz\, dar ne [i d\ o suspect\ satisfac]ie estetic\, chiar în clipa explod\rii verdictului : „Probabil c\ Mitic\ getic exista la Tomis” (p. 976). Este amuzant s\ consta]i cum pezevenghiul acela de Caragiale, spaima rromânilor verzi [i a rromânilor ro[ii, cel care a stricat, de-a lungul timpului, multe socoteli, multe torturi oficiale, care a stat în coasta ideologilor [i a ie[it tiptil din schemele odihnitoare, a izbutit, prin simpla lui incomparabil\ prezen]\, s\ dilueze pân\ la ridicol apa tare a teoriei c\linesciene : „Asta e un fel de a spune c\ exist\ o specificitate total\ [i alta par]ial\, [i c\ un alogen chiar poate s\ ne îmbog\]easc\ sufletul, deplasând pu]in punctul de echilibru (dar nu în sens cosmopolit ( ? !), ci numai al adiacen]elor ( ? !) geografice)” (p. 974). Perseveren]a pe care o v\de[te C\linescu în g\sirea unui erou cum e Mitic\ – reprezentativ pentru a[a-zisul „balcanism” – nu ne surprinde. Este un simplu exerci]iu tipologic demn de un romancier. Ne stupefiaz\, îns\, insisten]a cu care, sedus, poate, de teoriile antropologilor vremii, pune totul în seama gradului de puritate rasial\. Cu pu]in\ aten]ie, descoperim c\ pân\ [i stilul unui scriitor este, în viziunea lui, „organic legat de sânge”. 198

Iluziile literaturii române

Referirile la balcanismul literar sunt, în Istoria... lui, cum am v\zut, confuze [i extravagante. Au aceea[i alur\ speculativ\ [i fantasmagoric\ [i deraiaz\ la fel de spectaculos ca [i tezele specificului na]ional. Când se încheag\ câte ceva ce seam\n\ a no]iune teoretic\, atunci, în pledoaria str\lucitului critic, apare [i se repet\ semnificativ cuvântul amestec. Evocând, în povestirile sale, „pestri]\tura epocii fanariote” [i coloritul mahalalei bucure[tene, I.L. Caragiale ar încerca, dup\ G. C\linescu, un „balcanism artistic de limbaj [i atmosfer\”. Nu rezult\ ce e el, dar ni se spune c\ era diferit de cel al lui Ion Ghica, acesta fiind „balcanic în materie” ( ? !) : „Amestecul acesta de mizerie pr\foas\ oriental\ [i nume sonore boiere[ti rede[teapt\ lumea lui I. Ghica. Decât ( ?) Ghica era balcanic în materie, Caragiale încearc\ un balcanism artistic, de limbaj [i atmosfer\” (p. 502). MATEIU CARAGIALE, c\ruia criticul îi g\sea – nu vom [ti niciodat\ prin ce ra]ionamente – un loc „în grupa suprareali[tilor”, al\turi de „poe]ii fondului obscur”, las\ s\ se vad\, în romanul s\u, „strania amestec\tur\ de Orient [i Occident”. Dar întrep\trunderea de elemente contrarii nu e un fenomen insolit [i nici specific. Este, de fapt, consecin]a unor prefaceri sociale posibile oricând [i oriunde, nu numai în Balcani sau pe acolo pe unde ne plaseaz\ închipuirea unora. Când prefacerile sunt majore [i spectaculoase, ca acum, de pild\, în ]\rile din Est, „amestecul” devine [ocant. Amestecul e v\zut, îns\, de C\linescu într-o perspectiv\ cuprinz\toare, aproape antropologic\, ca o stare care tulbur\, contamineaz\ limbajul, fiziologia, procesele con[tiin]ei [i chiar pe cele ale subcon[tientului : „Mateiu Caragiale este [i el promotor ([i poate cel dintâi) al balcanismului literar, acel amestec gras de expresii m\sc\roase, de impulsiuni lascive, de con[tiin]\ a unei eredit\]i aventuroase [i tulburi, totul purificat [i v\zut mai de sus de o inteligen]\ superioar\. Citatul enigmat din Biblia latin\ st\ al\turi de «era dat în Pa[te» într-un amestec fastuos ca o curte turceasc\” (p. 900). Toate aceste tr\s\turi stilistice sau, cum s\ le spunem, aceste însu[iri complexe nu sunt privite drept ceea ce sunt. Nu sunt puse pe seama dorin]ei, fire[ti, la un prozator, de a crea personaje fascinante – deci sfâ[iate de tendin]e contrare – [i de a le oferi un univers pe m\sur\. Lui C\linescu i se pare a descoperi cauza amestecului stilistic – botezat balcanism – în amestecul sângelui str\in. El socote[te c\ merit\ invocat\ una din insinu\rile cu tâlc ale prozatorului : „Pornirile tulburi, expresia murdar\ ar deriva la aceast\ lume, dup\ insinuarea autorului, din amestecul sângelui de baz\ cu sânge ]ig\nesc“ (ibidem). Reflexele stilistice ale imixtiunii sângelui ]ig\nesc în arterele neao[e fuseser\ puse în eviden]\, în Istorie..., [i în leg\tur\ cu 199

Eugen Negrici

imagina]ia oriental\ a lui Ion Ghica : „Ghica e din stirpe de domni, dar are fa]a neagr\ ca a robilor de pe mo[ia tat\lui s\u [i imagina]iunea sa indian\ e bine figurat\ fisiognomic”. Ciudatul interes pentru chestiunea balcanismului literar [i felul avântat în care istoricii literari, esei[tii, anali[tii specificului na]ional s-au prevalat de ea în te miri ce împrejur\ri î[i au explica]ia [i în prestigiul unui poet ca ION BARBU, citit cu luare-aminte [i ca teoretician al poeziei mai ales pentru t\ioasele, teribilele lui verdicte. Verdictul – etern\ fascina]ie a speciei noastre. Pentru mul]i dintre noi, Barbu a devenit poet al balcanismului [i pentru c\ Vianu [i mai apoi C\linescu [i mai apoi numero[ii glosatori ai acestora i-au luat în serios formula cu care se deschidea poemul Isarlâk („Pentru o mai dreapt\ cinstire a lumii lui Anton Pann”), ca [i binecunoscuta invoca]ie : „Raiul meu, r\mâi a[a/ Fii un târg temut, hilar / {i balcan-peninsular”. Tudor Vianu considera c\ Barbu chiar î[i luase misiunea de valorificare a ignoratei componente balcanice a sufletului românesc, vorbind despre „acea dispozi]ie a inimei f\cut\ din modestie, împ\care cu lucrurile [i humor”. Criticul sesizeaz\ c\ acea Cetate cu nume turcesc este închipuit\ ca un „cadru simbolic al unei lumi mai drepte”, care st\ „la mijloc de R\u [i Bun, departe, deopotriv\, de josniciile, dar [i de rigorile unei civiliza]ii preten]ioase”. El nu insist\, îns\, asupra faptului c\ avem de-a face cu o proiec]ie ideal\, mitic\, anistoric\, alc\tuit\ din elementele Orientului conven]ional, cel din imagina]ia noastr\, care amestec\ apatia, mizeria vesel\, a]ipeala dup\-amiezelor, forfota bazarelor – pentru a alc\tui un univers f\r\ concrete]e geografic\ precis\, dar apt s\ ne potoleasc\ înclinatia spre fabulos. {i, mai ales, c\ aceast\ Cetate cu nume anatolian se na[te [i din nevoia de replic\. Ea contrapune rapidei noastre dorin]e de occidentalizare un model moral [i social întemeiat pe simplitate, naivitate [i bonomie [i, ca orice utopie, reprezint\ un vis sau o reac]ie, o ipotez\ sau o nostalgie. Numai for]a, expresivitatea versurilor barbiene, puterea lor de concretizare ne-au f\cut s\ privim cu simpatie spre aceast\ himer\, s\ d\m credit teoretic [i psihologic Raiului s\u hilar [i s\-l leg\m, într-un fel sau altul, ajuta]i de vocile unor autorit\]i critice, de universul balcanic [i de „sufletul românesc”. Cu alte cuvinte, un r\spuns neîndoios polemic, inten]ia tipic barbian\ de a fi în r\sp\r, o replic\, dar o replic\ într-o str\lucit\ întrupare dat\ Europei igienizate [i infecunde au izbutit s\ înrâureasc\ imaginea pe care noi în[ine o avem despre noi. Farmecul Raiului hilar al Isarlâkului a exaltat spiritele criticilor. {i nu numai ale lor. Cum critica noastr\ se întemeiaz\ într-o 200

Iluziile literaturii române

propor]ie îngrijor\toare pe parafraz\ [i pe dezvoltarea unor sugestii anterioare, acest „univers balcanic” descris în detalii din ce în ce mai subtile, a fost atribuit unui num\r mare de prozatori [i poe]i, chiar [i acolo unde era vorba doar de un exotism de inten]ie comercial\. LITERATURA FEMININ| – alt concept confuz, deci comod [i util Analiza pe care o face, în Istoria literaturii române de la origini pân\ în prezent, prozei Hortensiei Papadat-Bengescu i-a oferit lui G. C\linescu prilejul de a pune în circula]ie conceptul de „literatur\ feminin\”. Nu era primul critic care se servea, în interpretare, de conven]ia opozi]iei literare masculin/feminin, dar la el avem de-a face cu un construct ob]inut prin condensarea categorial\ a unor caracteristici ce par fixate în timp. Multe dau impresia a fi desprinse din savurosul s\u breviar de teme posibile [i de istorii-reper. Rezultate din aplicarea consecvent\ a unui procedeu de reducere de tip structuralist (un reduc]ionism mizantropic, de fapt), atitudinile umane codificate în acel breviar ilustrau, în fond, celebrul adagio c\linescian : „Toat\ pl\cerea unui spirit clasic e de a nu întâlni niciodat\ ineditul, de a r\mâne mereu în tipic”. S\ ne amintim care era, în formularea laconic\ a criticului, perimetrul previzibil – [i de nedep\[it – rezervat femeii, cum ar\ta lista atitudinilor ei poten]iale [i repertoriul rolurilor menite personajului feminin pe scena vie]ii : „O femeie caut\ un b\rbat, îl g\se[te [i-i e fric\ s\ nu-l piard\ sau nu-l g\se[te [i cade în roman]iozit\]i. Face copii în care î[i pune toat\ energia sufleteasc\ sau întârziaz\ în mod anormal în c\utarea erotic\, intrând în conflict cu propria ei progenitur\. O femeie se bucur\ de înrâurirea ei asupra b\rba]ilor în tinere]e, jucându-i dup\ temperamentul ei, sau se nelini[te[te de îmb\trânire. Ca mam\, ea poate iubi excesiv orice copil sau dimpotriv\, poate urî cu frenezie pe unii, însu[indu-[i gre[it interesele copiilor ei”. „Asta e lista temelor pentru femeie”, conchide, cu o acreal\ misogin\, marele critic, anticipând o sistematic\ a prozei [i o posibil\ teorie a model\rii. S\ revenim. C\linescu ia ca punct de plecare, a[adar, proza HORTENSIEI PAPADAT-BENGESCU, dar se îndep\rteaz\ îndeajuns de mult de ea prin mi[carea de extrapolare pe care o execut\. Consultând mai întâi buletinul de analiz\ al pacientei, c\ci a[a ne apare scriitoarea din textul capitolului, autorul constat\ c\ acolo se afl\ înregistrat indiciul semiologic al unor posibile afec]iuni artistice : gândirea practic\, inapt\ s\ scape din cercul condi]iei sexuale [i dominat\ de chestiunea raporturilor cu b\rbatul [i cu progenitura. Din acest aspect (notat în fi[a pacientei) deriv\ câteva simptome în marginea patologicului : enorma intensitate a vie]ii fiziologice, sentimentul acut al trupului, 201

Eugen Negrici

senzualitatea p\gân\, teroarea „virilit\]ii care pânde[te”, aten]ia acordat\ m\run]i[urilor existen]ei, „lipsa de interes pentru ideile generale [i finalit\]ile îndep\rtate ale universului, pentru simboluri [i pentru problemele mor]ii cosmice”. În consecin]\, continu\ s\-[i dezvolte dezinvolt teza criticul, în scrisul Hortensiei [i, fire[te, nu numai al ei, nu exist\ „tipuri, caractere, oameni buni [i oameni r\i, ci indivizi bine sau r\u conforma]i, s\n\to[i sau bolnavi... Dramele din toate romanele se învârtesc în jurul unei boale descrise cu total\ sau uneori brutal\ lips\ de repulsie, cu o aten]ie calm\, de infirmier\”. Prin urmare, „cam toat\ opera nu tr\ie[te din ac]iune, ci, ca o adev\rat\ oper\ de femeie (s.n.), din colportaj. Eroinele se viziteaz\ [i bârfesc, n\scând literatura tainelor de alcov, a clevetirilor [i a insinu\rilor calomnioase”. Str\duindu-se, apoi, s\-[i organizeze mai clar insectarul, criticul hot\r\[te c\ dou\ ar fi speciile posibile de autoare : „de tip moral, care cânt\ iubirea de copii, virtu]ile casnice [i civice [i dragostea ca o institu]ie, [i de tip curat fiziologic, cum era Contesa de Noailles, care cânt\ f\r\ acoper\mânt dorin]a de împreunare, aspira]ia de a fi iubit\ de b\rbat [i bucuria de a tr\i trupe[te”. La drept vorbind, prezidând un cenaclu asaltat de aspirante la glorie, E. Lovinescu s-a aflat într-o postur\ mult mai avantajoas\ pentru a desprinde ceea ce i se pare [i lui a fi constantele literaturii feminine. Deducem din comentariile sale c\ textele semnate de Cella Serghi, Ioana Postelnicu, Sorana }opa, Lucia Demetrius ori Hortensia Papadat-Bengescu ar trimite la un inefabil „mister feminin” [i s-ar caracteriza, în vrac, prin „sentimentalism”, „pudoare”, „instinctualitate”, „senzualitate”, „lirism”, „fragilitate” [i, mai cu seam\, printr-o subliniat\ subiectivitate. Dar ce sunt, în fond, toate aceste a[a-zise tr\s\turi ale feminit\]ii literare – vehiculate de criticul de la Sbur\torul [i nu numai de el – dac\ nu consecin]ele unui banal transfer psihologic, ale proiect\rii în plan artistic al portretului standard al femeii ? Al femeii cu umorile incontrolabile [i pasionalitatea imprevizibil\, a[a cum s\l\sluie[te ea în concep]ia b\rbatului care, fire[te, s-a v\zut [i se vede mereu, printr-o conven]ie de neclintit, fortificat\ milenar : cerebral, lucid, obiectiv, ferm, organizat, eficace, m\re] etc. De mirare la un intelectual de anvergura lui Lovinescu aceast\ neglijen]\ logic\, aceast\ grab\ cu care cedeaz\ reflexului unei mentalit\]i tradi]ionale despre femeie. El, promotorul modernit\]ii, tr\deaz\ o suficien]\ de tip macho, o lips\ de sensibilitate, o simpatie malonest\, indulgent\ [i uneori o abia re]inut\ mefien]\ fa]\ de produsele doamnelor literaturii române. Teza subiectivit\]ii care ar guverna r\u aceste produse feminine modeste a intrat, de altfel, într-o dubl\ contradic]ie cu faptele reali202

Iluziile literaturii române

t\]ii literare imediate. Nu tot ce e subiectiv s-a dovedit a fi minor în proz\ (vezi c\r]ile lui M. Blecher, Mircea Eliade [i Anton Holban) [i nu toat\ proza feminin\ e subiectiv\ (vezi câ[tigarea, de c\tre Hortensia Papadat-Bengescu, a atributelor masculinit\]ii literare prin abordarea „crea]iei obiective” – celebrat\ [i receptat\ triumfal de c\tre critic). De asemenea, în pofida aparen]elor, pot fi oricând alese din galeria prozatoarelor câteva la care solu]iile artistice nu provin de la sim]uri [i pe care nu le define[te un sacrificium intellectus. Alice Botez, Georgeta Mircea Cancicov, Cella Delavrancea, Henriette Yvonne Stahl sunt senzitive [i cerebrale în aceea[i m\sur\, iar textele lor abund\ în simboluri [i deschid coridoare ce duc în metafizic [i spiritual. Multe din romanele [i nuvelele ap\rute dup\ 1920 au fost a[ezate de istoricii literari într-o „tradi]ie a scrisului feminin” [i s-a vorbit obositor de mult despre o veritabil\ familie de spirite. Comentatorii cu tenta]ii comparatiste s-au sim]it soma]i s\ proclame similitudini cu literatura feminin\ englez\ (Women’s Writing), structurali[tii din anii ’60-’70 s-au c\znit s\ identifice în textura scrisului m\rcile specifice feminit\]ii creatoare [i, tot a[a, con]inutul c\r]ilor semnate de femei a fost trecut, în anii ’80 ([i dup\), prin infailibila ma[in\ de tocat a psihanalizei. {i, astfel, s-ar zice c\ norocul a surâs [i surâde scriitoarelor, privite prin cli[eul feminit\]ii lor. Chiar atunci când nu e nimic de v\zut. Paginile lor au fost citite, din orgoliu, de femei [i, ca „documente ale sufletului feminin”, din curiozitate, de b\rba]i. Sunt scriitoare – ipoteza nu poate fi exclus\ – care, mul]umite [i con[tiente de avantajele portretului-robot al feminit\]ii literare, s-au [i str\duit s\-l ilustreze, insistând ap\sat pe tot ce l-ar confirma [i contribuind, astfel, la închegarea „spiritului de echip\” de care vorbea [i Pompiliu Constantinescu. Încadrate, acum, într-o familie care avea un ghid [i un centru de emula]ie în personalitatea Hortensiei Papadat-Bengescu, nu pu]ine prozatoare s-au sim]it chemate s\ se împ\rt\[easc\ din darurile acesteia. I-au împrumutat vremelnic aura [i rochia de „concert” [i au descoperit curând avantajele passe-partout-ului feminit\]ii, care a b\t\torit, la noi, calea binecunoscutei specii (de lung\ tradi]ie [i ea) a cronicii de complezen]\. {i, astfel, în b\taia cu flori generalizat\, au fost considerate plauzibile atâtea c\r]i aride, inegale, descurajante, superficiale. {erban Cioculescu observa c\ tinerele scriitoare „fac din afectivitate [i aproxima]ie psihologic\ o vag\ profesie”. Dar una profitabil\, din moment ce formula fatal\ „literatur\ feminin\” a f\cut s\ fie luate în seam\ : romanul bengescian Soarele negru de Ticu Arhip, romanele fastidios erotice ale Luciei Demetrius, prozele neînsemnate ale San203

Eugen Negrici

dei Movil\ (Desfigura]ii), ale Sidoniei Dr\gu[anu (Într-o gar\ mic\), ale Ioanei Postelnicu (Bogdana), ale Olimpiei Otetele[anu (nuvela La marginea câmpiei). Devenit\ un loc comun al criticii obligate s\ percuteze la orice nou\ apari]ie, formula cu pricina st\ la îndemâna tuturor celor care trebuie s\ înceap\ un articol despre produsul gra]ios al unei fiin]e gra]ioase... * Admitem, totu[i, c\, în privin]a scriitoarelor interbelice ([i poate numai a acestora), se poate invoca o anume conjunc]ie fericit\ a astrelor care a f\cut atractiv\ lumea literaturii lor. Dup\ r\zboiul de reîntregire, s-au îndeplinit, într-un r\stimp dat, acele condi]ii socio-istorice [i psihologice care favorizeaz\ schimbarea orizontului de a[teptare [i cre[terea brusc\ a interesului pentru un anume fenomen artistic. Dup\ experien]a „restituirii” obiectivate (gen Rebreanu) a realului exterior, proza noastr\ [i cititorii ei au sim]it nevoia unei alte perspective. Foarte rar frecventat\ înainte, o arie întins\, de mari posibilit\]i, se cerea acoperit\ de scrisul prozatorilor români care, ajun[i târziu în procesul cultural european, au avut mereu în fa]\ voca]ii de împlinit sau de suplinit. Existau, f\r\ îndoial\, în revan[\ fa]\ de ruralismul tematic [i de simplismul tipologic (curent în proza noastr\ mai veche), o nevoie de sondare a interiorit\]ii, de investigare a cutelor sufletului [i a nelini[tilor intelectuale, un jind al introspec]iei [i confes\rii, o curiozitate pentru st\rile de con[tiin]\ netipice [i pentru intimitatea greu revelabil\. Cine a mizat atunci pe analiz\, pe scormonirea nemiloas\ a cotloanelor sufletului, cine a [tiut [i a putut s\ ]in\ piept (cu sau f\r\ ajutorul îndemnurilor lovinesciene) imboldului de idealizare a lumii, adesea sesizabil la scriitorii no[tri, a avut [ansa s\ trezeasc\ interesul unui num\r important – [i în cre[tere – de cititori cultiva]i, ca [i al unor inductori de opinie. S-a întâmplat ca aceast\ aspira]ie a prozei noastre – a unei proze neîmplinite sub aspect analitic [i cu destule prejudec\]i, inclusiv prejudecata frumosului artistic – s\ fie sincron\ cu debutul unui proces de emancipare a femeii, de dezlegare de constrângerile societ\]ii patriarhale [i chiar de tirania falocrat\. Acest proces a presupus la început, în faza lui exhibitorie, o bravare a eliber\rii de complexe [i o înfruntare, în forme specifice, a pudibonderiei. Putem emite ipoteza c\ tot ce a dus, în literatura noastr\, la aprofundarea umanului prin abordarea fiziologiei [i a distorsiunilor [i devierilor comportamentale, prin preluarea, în spa]iul literarului, a cazurilor patologice, a afec]iunilor trupe[ti sau mentale, prin 204

Iluziile literaturii române

descrierea impudic\ a monstruosului [i a degrad\rii, prin revelarea obsesiilor sexului, tot ce a dus, realmente, la un progres al cunoa[terii complexe s\ fi avut la origine ner\bdarea, impulsul de a contraria. Printre cei care au prins ocazia sau au sim]it nevoia s\ o fac\ s-au num\rat [i câteva scriitoare mânate de graba de a stârni interesul. Or, îndr\zneala tematic\ [i stilistic\, ca [i cruzimea resentimentar\, pozele dezinhib\rii, întâietatea în ocuparea locului viran, sim]ul spa]iului de închiriat, nu o dat\, în literatura noastr\, au ]inut loc de talent. (Dup\ 1989, câ]iva pretenden]i la glorie vor realiza, la rândul lor, care sunt locurile libere l\sate în tabelul tematic de ateismul militant al regimului comunist [i de pudibonderia lui.) Chiar în cazul excep]ional al Hortensiei, cam tot ce s-a spus despre psihologic, introspec]ie, adâncimea analizelor [i sondarea sufletului se datoreaz\, în bun\ m\sur\, efectului remarcabil pe care îl vor provoca totdeauna sinceritatea nud\ a consemn\rii [i excesul de am\nunte, de detalii brutale extrase prin explorarea nemiloas\ a unor regiuni noi [i nea[teptate. Nu pu]ine doamne ale literaturii române au demonstrat, în timp, c\ posed\ senzorul fin al oportunit\]ilor de tot soiul. Lucia Demetrius, Sanda Movil\, {tefana Velisar Teodoreanu, Ioana Postelnicu, Cella Serghi s-au str\duit s\-l probeze [i dup\ 23 august 1944, confec]ionând la repezeal\ literatur\ „pe linie” [i bucurându-se, de ast\ dat\, [i de un „noroc” oficial. De care noroc, bine stipendiat, s-au bucurat îns\, a[ijderea, [i scriitorii de cel\lalt sex, cu senzori ai „necesit\]ii momentului” la fel de fini. Nici stilul, nici viziunea artistic\ [i nici planul moralei actului creator nu furnizeaz\ destule argumente viabile pentru a ata[a un sex anume literaturii. Lesniciosul, avantajosul concept al „literaturii feminine” a perturbat [i perturb\ – ca orice fals\ problem\ – percep]ia criticilor români, dar o face într-o m\sur\ care ne treze[te antipatia.

b) Obsesia vechimii, a m\re]iei [i a întâiet\]ii Ticuri nobiliare. Inventarea miturilor fondatoare. Legitimarea Tribului Dup\ reeditarea (oficial\) a Istoriei... lui C\linescu (1982), nimic nu a mai putut st\vili procesul – început, de altfel, demult – al adopt\rii de c\tre [coal\ a tezelor, ierarhiilor [i viziunii situative [i interpretative c\linesciene. Setul de informa]ii de care se slujiser\ discret atâ]ia critici literari în anii ’60 (la începutul etapei reedit\rilor) pentru a-[i înjgheba carierele, asistate în doxa a devinit bun comun [i a impus un canon de o excep]ional\ longevitate. 205

Eugen Negrici

Pân\ la apari]ia manualelor alternative (adic\ mai mult de un deceniu), elevilor li s-a livrat teoria c\linescian\ a celor patru mituri fundamentale : Traian [i Dochia, Miori]a, Me[terul Manole [i Sbur\torul. Dac\ revedem locul pe care îl ocup\ ea în Istorie... – între capitolul despre „Epoca veche” [i cel intitulat „Descoperirea Occidentului” (dedicat începutului literaturii române în sens modern) –, deducem importan]a [i semnifica]ia special\ pe care i-o atribuia criticul. Ea nu are a face decât tangen]ial cu aria culturii populare, cum se am\gesc autorii manualelor, care o plaseaz\ la capitolul despre „Literatura popular\”. Punctul de vedere al autorului e de altfel, expus cu claritate la începutul Istoriei... sale. De[i con]ine momente de „mare poezie”, folclorului nu trebuia s\ i se mai dea „o exagerat\ importan]\” cât\ vreme „avem o literatur\ îndestul\tor de bogat\”. Dac\ „istoricul literar român, ca [i cel rus de altfel”, a dat întâietate literaturii populare, a f\cut-o din dorin]a „de a astupa golurile [i de a stabili o tradi]ie”. Pe de alt\ parte, folclori[tilor de pe vremuri [i etnologilor de azi selec]ia celor patru a[a-zise „mituri” na]ionale [i mai ales a textelor care le întruchipeaz\ le va fi trezit neîncrederea. Ea seam\n\ mai mult cu o decizie doctrinar\, din specia acelora care se impun prin autoritatea cople[itoare, izgonitoare de dubii a emitentului, un emitent apt s\ descurajeze spiritul critic [i s\ încurajeze consim]irea. Întâiul mit, Traian [i Dochia, care ar simboliza „constituirea îns\[i a poporului român”, este, cum se [tie, produsul cult al lui Asachi. El nu „a luat consisten]\” [i nu „st\pâne[te con[tiin]ele”, cum se gr\be[te s\ afirme criticul – con[tient, totu[i, de caracterul lui mai degrab\ „apocrif”. Miori]a – prezentat\ în manuale ca o „capodoper\ absolut\ a literaturii noastre populare” – ar con]ine „mitul fuziunii omului cu natura” (în formularea stupid\ a autorilor care tr\deaz\ [i o cunoa[tere aproximativ\ a conceptului de mit). Balada este, poate, un produs artistic surprinz\tor, dar numai în versiunea prelucrat\ cu m\sur\ [i inteligen]\ estetic\ a lui Alecsandri. Sute de alte variante nu dep\[esc nivelul binecunoscut al speciei „cântecului b\trânesc”, care comunic\ auditoriului o întâmplare dramatic\ [i înduio[\toare. În mediul pastoral, ea e adesea crima care înlesne[te raptul de oi. Perfect avizat, dar pref\cându-se c\ împ\rt\[e[te entuziasmul celor ce v\d în mit „momentul ini]ial al oric\rei culturi autohtone”, C\linescu nu se ab]ine s\ pluseze în acela[i spirit doctrinar : „Aici e simbolizat\ existen]a pastoral\ a poporului român [i chiar unitatea lui în mijlocul real al ]\rii, reprezentat de lan]ul carpatin” (op. cit., p. 58). De care unitate poate fi vorba când doi in[i (reprezentând, chipurile, dou\ provincii istorice) se sf\tuiesc s\-l omoare pe al treilea, pu]ini se mai întreab\ sub hipnoza verbului c\linescian. 206

Iluziile literaturii române

{i tot a[a, pentru oricine ar fi fost dificil – dar pentru marele critic, nu – s\ sus]in\ c\ legenda Me[terul Manole (care are o extraordinar\ circula]ie, întrucât e varianta mitului universal al sacrificiului pentru d\inuire) închide „concep]ia noastr\ despre crea]ie care e rod al suferin]ei” (s.n.) (v. [i Istoria literaturii române. Compendiu, 1985). Nu are importan]\ c\ legenda se reg\se[te la multe alte popoare. Ea „n-a devenit mit decât la noi, [i prin mit se în]elege o fic]iune ermetic\, un simbol al unei idei generale”. „O astfel de ridicare la valoarea de mit este proprie literaturii române”, conchide autorul, care se afl\ [i aici – ca [i în oricare punct al Istoriei... sale – în plin\ pledoarie identitar\. Proiec]ia lui legitimatoare, neistovit [i obsesiv analogic\, transpare în astfel de formul\ri riscante, dar pl\cute auzului nostru : „versiunea român\ este original\ [i autohtonizat\, întrucât se leag\ de vestita biseric\ de la Curtea de Arge[ a lui Neagoe, devenit\ astfel pentru literatura noastr\ un fel de mic Notre Dame de Paris” (op. cit., p. 59). Nu e greu de închipuit cât j\ratec n\zdr\van ofereau, în anii ’80, astfel de sugestii c\linesciene protocronice autorilor manualului unic, oficial : „Privit\ în semnifica]ia ei cea mai profund\, balada Me[terului Manole este expresia artistic\ popular\ cea mai izbutit\ a laudei spiritului creator, h\rniciei oamenilor acestor meleaguri, înzestra]i cu toate talentele [i cu o nestins\ dragoste de frumos” (s.n.). „Mitul elanului creator” – cum îl nume[te, cu limba lui de lemn, manualul – este completat cu „mitul iubirii” întruchipat în balada Sbur\torul, care ar reprezenta cel de-al patrulea [i ultimul mit fundamental. Aici, precau]i [i pudibonzi, autorii manualului î[i permit o licen]\, modificând, ca pentru uzul [colii, formularea frust\ a criticului care vorbe[te strict de sexualitate [i de „mitul invaziunii instinctului erotic la fete”. La drept vorbind, cu puterea ei de a absorbi simboluri [i situa]ii literare, iubirea ar fi avut mai multe atuuri s\ dea numele unui mit fundamental. Oricum, mai multe decât mitul cu arie de acoperire mic\, al ivirii instinctului erotic. Acesta se refer\ la o situa]ie strict particular\ [i la un moment primar : tulbur\rile [i tânjirile puberale ale tinerelor fete. E, de asemenea, imposibil s\ nu te întrebi cât de românesc este acest „mit”, care e circula]ia lui real\ în folclorul nostru, cât datoreaz\ Heliade R\dulescu surselor romantice ori dac\ literatura noastr\ (care nu a dezvoltat nici pân\ azi un limbaj adecvat circumstan]elor erotice) a dovedit o apeten]\ real\ pentru analiza dragostei. Date fiind terenul friabil, zona alunecoas\ în care opereaz\ specula]ia c\linescian\, de ce totu[i insist\ criticul s\ deschid\ istoria literaturii române, în sens modern, cu cele patru mituri [i s\ le dea 207

Eugen Negrici

un rol str\juitor ? Mitocritica ar trebui s\ vorbeasc\ aici de o obsesie nobiliar\ [i de inventarea unor mituri fondatoare din aceea[i familie cu cele care legitimeaz\ tribul [i-i valorizeaz\ originile. Cu astfel de mituri [i evenimente legendare, asociate unor episoade istorice [i unor tr\s\turi de caracter intrate în imaginarul popular, încep nu pu]ine opere istoriografice (istorii, precum Ad Urbe condita, [i istorii literare). Formarea statelor na]ionale [i întemeierea unor istorii literare par s\ fac\ necesar\ prezen]a lor întrem\toare. În a doua jum\tate a secolului al XIX-lea, dup\ formarea statului federal elve]ian, au fost puse în circula]ie câteva episoade legendare fortifiante, prezentate apoi ca evenimente istorice în [coli. Printre ele, mitul victoriei de la Divica, unde helve]ii ar fi for]at pe romani s\ treac\ pe sub un jug pentru a-[i recunoa[tere înfrângerea. O victorie militar\ împotriva unui du[man impun\tor e totdeauna solemn\ [i nobil\ în ochii locuitorilor unui stat care se na[te. Pentru C\linescu [i pentru to]i cei care i-au preluat viziunea, cele patru mituri sunt acolo pentru c\ au un rol de jucat, acela al emblemelor de pe scuturile heraldice. A[a cum armoariile con]in semnele distinctive ale unei familii nobile sau ale unei comunit\]i (civile sau religioase), tot astfel miturile fondatoare anun]\ mândria apartenen]ei la o stirpe aleas\, capabil\ de fapte mari. Ele sunt patru pentru c\ în patru p\r]i se împarte, cel mai adesea, un câmp heraldic [i pentru c\, în simbolic\, patru este num\rul tr\iniciei.

Scormonind dup\ str\mo[i de vaz\ S\ admitem c\, în cazul celor patru mituri „fundamentale” (ca patru clopo]ei de atelaj), avem de-a face cu încercarea romantic\ a unui scriitor de a atrage aten]ia asupra vitalit\]ii [i puterii de crea]ie a unui popor însemnat. {i, concepându-[i Istoria..., nu e exclus ca marele critic s\ se fi sim]it asemeni unui Tit Liviu care, cople[it de solemnitatea întreprinderii sale, se înt\rea în credin]a c\ poporului roman zeii i-au h\r\zit un mare destin, un destin divin prefigurat prin întâmpl\rile eroice [i prin figurile m\re]e ale unei epoci de umbre glorioase (Coriolan, Cincinnatus). Evocându-le, în Ad Urbe condita, f\r\ s\ arate c\ se îndoie[te de veracitatea lor, istoricul le acord\, cu sau f\r\ inten]ie, o func]ie identitar\, legitimatoare. Este, aceasta, o viziune mai curând poetic\, ce nu are consecin]e directe asupra propor]iilor Istoriei... c\linesciene, nu o îngroa[\ abuziv, nu denatureaz\ trecutul [i originile [i nu o împinge în hiperbola care flateaz\. Nu e [i pozi]ia altor cercet\tori ai trecutului nostru literar. Nu pu]ini dintre ei au fost tenta]i s\ prelungeasc\ liniile genealogice ale literaturii române, s\-i inventeze câteva verigi lips\ 208

Iluziile literaturii române

pentru ca leg\tura cu un str\mo[ glorios s\ devin\ posibil\. Dup\ apari]ia, în 1969 (în plin\ efervescen]\ patriotic\ ceau[ist\), a Istoriei literare a lui G. Iva[cu s-au înmul]it studiile care invoc\ apartenen]a [i contribu]ia literaturii noastre la aria cultural\ bizantin\. O reformulare a tezei ne ofer\ Dan Zamfirescu. Dup\ el, locul culturii române este în „Europa bizantin\”, adic\ în „acea Europ\ care-[i are r\d\cinile spirituale în Ortodoxie [i în civiliza]ia bizantin\, dominant\ în Europa din secolul al V-lea [i pân\ la Rena[tere”. Un întreg grup de popoare apar]ine acestei arii culturale, începând cu grecii [i românii, primii mo[tenitori direc]i ai elenilor antici, iar secunzii – ai lumii trace [i ai romanit\]ii orientale. {i unii [i ceilal]i, participan]i, prin str\mo[ii lor, la configurarea civiliza]iei bizantine, al c\rei moment de deplin\ cristalizare este socotit\ domnia împ\ratului Flavius Petrus Sabbatius Justinianus, ridicat, ca [i unchiul s\u, împ\ratul Justin, din popula]ia rural\ sud-dun\rean\ [i socotit de contemporani „trac din Bederiana”. El însu[i indica drept patrie „Dacia Mediteranea” (v. Dan Zamfirescu, Locul [i rolul culturii române în Europa [i în lume, Bucure[ti, Editura Roza Vânturilor, 2006). S\ ne prefacem c\ nu lu\m în seam\ fanfaronada [i derapajele populiste ale discursului de mai sus, pentru ca privirea s\ poat\ urm\ri direc]ia pledoariei. O pledoarie care are, mai mult ca sigur, ca punct de plecare celebra defini]ie-sentin]\ a lui Nicolae Iorga – „Bizan] dup\ Bizan]”, devenit\, prin citarea ei neostenit\, inanalizabil\ [i sacrosanct\. Dar, ca s\-l cit\m chiar pe unul dintre istoricii literari (Dan Horia Mazilu) ce descind din Iorga : „Dar dup\ care Bizan] ?”. Când apar primele semne firave ale unei activit\]i, hai s\ zicem culturale, pe teritorul nord-dun\rean (hrisoave domne[ti [i biserice[ti în slavon\, Tetraevanghelul copiat de Nicodim de la Tismana, în 1405), Bizan]ul era un stat aflat în preajma stingerii depline. E adev\rat c\, în plin\ agonie politic\, el cunoa[te o scurt\ ([i disperat\) înflorire a artelor, [tiin]elor [i literelor pe care istoria o va numi „Rena[terea Paleolog\”. Sub protec]ia împ\ra]ilor c\rturari (Mihail al VIII-lea Paleolog, Andronic al II-lea „cel B\trân” Paleolog, Manoil al II-lea Paleolog, Ioan al VI-lea Cantacuzin), istoricii, scriitorii, filozofii, filologii, matematicienii, astronomii, medicii, juri[tii se bucur\ de un climat excep]ional (aproape italic) de crea]ie, pe care doar interven]iile p\guboase ale unei biserici atotputernice [i zguduite de neîntrerupte dispute îl tulbur\. Socotit\, de regul\, o construc]ie spiritual\ de tip prerenascentist, Rena[terea Paleolog\ ar fi putut cunoa[te o evolu]ie miraculoas\ dac\ dimensiunea ei laic\ nu ar fi provocat reac]ii teribile în lumea bisericii ortodoxe, ostile oric\rei leg\turi cu Occidentul, [i dac\ însu[i edificiul imperial nu s-ar fi pr\bu[it curând sub t\v\lugul otoman. 209

Eugen Negrici

De la jum\tatea secolului al XIV-lea (din vremea bazileului Ioan Cantacuzin), întregul amurg al imperiului a stat sub semnul nefericit (oricât s-ar str\dui s\-i dea unii o anume eleva]ie spiritual\) al isihasmului, o mi[care religioas\ de inspira]ie athonit\, cu ambi]ii politice ofensive. Sub înrâurirea lui Grigorie Palamas (1296-1359), arhiepiscop de Salonic, isihasmul, care reprezenta, în fond, ortodoxia rigorist\ [i intolerant\ a c\lug\rilor („zilo]i”, ostili clerului secular), se radicalizeaz\ doctrinar. El cap\t\ propor]iile unui val mistic, reac]ionând violent împotriva rena[terii ra]ionalismului „neotomist” [i a oric\rei tendin]e de apropiere de Occidentul latin. Zadarnic încearc\ unii istorici literari (printre al]ii, Dan Horia Mazilu, pe urmele lui A.A. Vasiliev [i ale cercet\toarei bulgare Liliana Graseva), s\ invoce posibile atingeri [i similitudini cu unele fenomene spirituale ale Rena[terii italiene (A.A. Vasiliev) sau ale prerena[terii bizantine. Ele nu exist\. Inventarul isihasmului nu con]ine veritabile tr\s\turi renascentiste [i nici prerenascentiste. Îndemnul la contempla]ie [i evocarea unor atitudini neoplatoniciene sunt simple specula]ii folosite de cei ce s-au sim]it mereu împin[i s\ dea autoritate [i noble]e literaturii Estului european. Nu întâmpl\tor, acelea[i tendin]e de poleire prin denaturare se manifest\ [i în cercetarea istoriografic\ bulgar\, unde complexele respectabilit\]ii mitizeaz\ la fel. Chiar [i acribia extrem\ a travaliului c\lug\resc de transcriere a textului originar [i de t\lm\cire a lui riguroas\ are prea pu]in sau deloc de-a face cu umanismul filologic (invocat, la noi, de D.H. Mazilu). Ea deriv\ din idiosincrazia tuturor fundamentali[tilor, mai vechi sau mai noi, fa]\ de orice îndep\rtare de slova originar\, sacrosanct\ [i definitiv\. Dar [i din st\ruin]a [i încrâncenarea lor de a zidi temeinic. Din p\cate pentru întreaga arie cultural\ sud-est european\, în secolul al XIV-lea [i într-o bun\ parte a secolului al XV-lea, majoritatea ini]iativelor intelectuale „scriitorice[ti” sunt datorate mi[c\rii isihaste, care agrea numai un anumit tip de „literatur\”, traduceri din texte polemice proisihastice, hagiografii, panegirice, indexând tot ce ]inea de propensiunea prerenascentist\ a Bizan]ului muribund. Mai mult, românilor din nordul Dun\rii chiar [i aceast\ literatur\ bizantin\ împu]inat\ [i cenzurat\ le-a parvenit prin filier\ slav\ sud-dun\rean\, din câteva centre de cultur\ care au selectat [i cenzurat la rândul lor. Ideile isihaste au fost propagate în slavona medio-bulgar\ din centrele bulg\re[ti de la Kelifarevo (întemeiate de Theodosie al Târnovei), de la Târnovo (în vremea patriarhului Eftimie, discipolul lui Theodosie) [i de la Vidin. Ele se reg\sesc în textele angajate ideologic, alese [i controlate de Grigorie Palamas, care se dovedise un inamic neînduplecat al tuturor scrierilor eretice, adic\ ale celor ce con]ineau alte puncte de vedere decât cele isihaste. 210

Iluziile literaturii române

Despre traducerea unor produse ale liricii religioase sau ale literaturii laice bizantine, înfloritoare în secolele al XIII-lea [i al XIV-lea, nici nu putea fi vorba. Din oferta „literar\” a centrelor culturale bulg\re[ti strict ideologizate nu s-ar putea re]ine, pentru o istorie a literaturii, decât câteva vie]i de sfin]i (din colec]ia Mineelor de lectur\ elaborate, probabil, la Târnovo), câteva imnuri religioase dintr-un Stihirar t\lm\cit din grece[te, câteva scrisori [i scurte istorii biserice[ti (mai curând cronografe). Dac\ nu am fi înrâuri]i de mituri compensatorii (n\scute din sentimentul vacuit\]ii [i al frustr\rii) [i nu am fi marca]i de prejudec\]ile vechilor istorii literare, am putea deduce c\, de fapt, literaturile din Sud-Estul [i Estul Europei nu sunt mo[tenitoarele literaturii bizantine, ci ale unei literaturi de cult, limitate ca orizont, colportate în spirit sectant [i strangulate ideologic. O literatur\ minor\, de traduceri draconic selectate [i care propag\ o viziune religioas\, periferic\, nu î[i poate aroga titlul de mo[tenitoare a Bizan]ului. Ne vine la îndemân\ o compara]ie. Oare ceea ce autorit\]ile deciseser\ c\ poate fi predat în [coli în primii cinci ani de comunism [i ceea ce cuprindea „manualul” editat atunci (în care întreaga produc]ie literar\ româneasc\ era redus\ la operele lui D. Th. Neculu]\, P\un Pincio, Mihai Beniuc) reprezentau, în esen]a ei, literatura român\ ? {i dac\ textele susmen]ionate, c\rora li s-a dat exclusivitate de tip\rire [i monopol de circula]ie, ar fi fost traduse [i folosite ca unic fundament cultural într-o ]ar\ vecin\, f\r\ tradi]ia scrisului, ar fi oare îndrept\]ite s\ joace rolul mo[tenirii culturale române[ti ? Catalogul pu]inelor manuscrise redactate în mân\stirile din }ara Româneasc\ [i Moldova în secolul al XV-lea nu confirm\ teza lui Emil Turdeanu (reluat\ de Gh. Mih\il\, Ion Iufu, Dan Zamfirescu) c\ aici, la noi, ar fi ap\rut o arie cultural\ nou\, un centru intelectual românesc cu ac]iuni culturale puternice, în care (deocamdat\) se folosea slavona ca limb\ universal\ de cultur\ a R\s\ritului. Nu avem de-a face cu na[terea unei literaturi române de expresie slav\ (suflet românesc în ve[mânt slavon – v. N. Cartojan, D.H. Mazilu), ci cu o emana]ie a mi[c\rii bulgare isihaste care migreaz\ [i supravie]uie[te în nordul Dun\rii. Aria cultural\ nord-dun\rean\ este una de transfer, de ad\postire [i de între]inere. În cea mai mare parte a secolului al XV-lea s-au copiat minee (Mineele de lectur\ de la Târnovo ale patriarhului Eftimie, transcrise în forma originar\ mediobulgar\ de Gavriil de la Neam]u [i Iacob de la Putna), un Panegiric al Patriarhului Eftimie redactat în mediobulgar\ de bulgarul Grigore }amblac (egumen al mân\stirii Neam] [i apoi mitropolit al Kievului în 1415) [i poate alte dou\-trei vie]i de interes local [i câteva scrisori ale unor înal]i prela]i, cu o prezen]\ doar b\nuit\. 211

Eugen Negrici

Un c\rturar, caligraf [i miniaturist remarcabil, Gavriil Uric a copiat în mediobulgar\ un num\r imens de manuscrise sud-dun\rene. Toate sunt întreprinderi ce ]in de mentalitatea [i de spiritul isihasmului. Doar spre sfâr[itul secolului, pomelnicele mân\stire[ti tind, prin amplificare, s\ se autonomizeze ca exerci]iu istoriografic. A[adar, originea figurilor biserice[ti importante, „genurile” abordate [i limba de redac]ie folosit\ probeaz\ faptul c\ la nordul Dun\rii doar s-a difuzat [i s-a gestionat o literatur\ isihast\ mediobulgar\. Slavona îns\[i nu e, deocamdat\, pentru noi, decât o limb\ de cult, nu [i o limb\ de cultur\. Ea a fost cunoscut\ [i utilizat\ doar de oamenii în sutan\ ai epocii, fie veni]i din sudul Dun\rii, fie ucenicind, ca moldoveni [i munteni, pe lâng\ ei. Nu ar trebui s\ ne mai crispeze astfel de constat\ri p\r\site de fior patriotic. Niciodat\ în istorie o limb\ de cult pus\ în slujba propag\rii unei credin]e sau a unei secte, a unor interese canonice, nu a ]inut seama de praguri statale [i de componente demografice. Focarul curentului isihast sud-dun\rean a iradiat întâi ariile ortodoxe nord-dun\rene, apoi, primejduit [i în declin, s-a mutat cu totul acolo unde s-a sim]it protejat. Punct. În secolul al XV-lea, locul culturii române nu era pe harta „Europei bizantine” (cum se gr\besc unii s\ proclame) [i înc\ nu se configura identitatea unei noi civiliza]ii. De altfel, chestiunea trebuie scoas\ din spa]iul culturii, c\ci la mijloc e o împrejurare ce ]ine de istoria difuz\rii [i multiplic\rii unor instrumente de cult, cu caracter strict canonic. Cei ce se am\gesc la gândul c\, magnificând meritele manuscriselor în slavona medio-bulgar\ din secolul al XV-lea, descoperite la noi, vor conecta începuturile culturii române la Bizan]ul prerenascentist se în[al\. Ele apar]in direct [i indirect centrelor bulgare isihaste [i nu vestesc începutul literaturii române, ci supravie]uirea literaturii bulgare canonice. Mai mult, nu e exclus ca tocmai ele, aceste texte, [i spiritul militant-fanatic care le-a pus în mi[care, s\ fi întâziat cu un secol apari]ia scrisului în limba român\. *

Vechi, din ce în ce mai vechi.

Problema originilor fenomenului literar românesc a fost un subiect de disput\ înc\ de la începuturile cercet\rii istoriografice. Este constant prezent\, îns\, o tendin]\ u[or de detectat [i în studiile mai vechi, dar care se contureaz\ viguros [i ia un avânt vizibil mai ales în ultimele decenii comuniste. Începuturile sunt împinse mereu mai departe, literatura devine din ce în ce mai veche. Nu îns\ orice fel de vechime, ci una care s\ 212

Iluziile literaturii române

incumbe atributul noble]ii, fiindc\, scormonind în trecut dup\ str\mo[i de vaz\, nu [tii totdeauna peste ce dai. Protocronismul (ca politic\ cultural\ cvasioficial\ în ceau[ism) a dat avânt ([i justificare ideologic\) acestei propensiuni naturale, exploatând confuzia – greu de evitat la noi – a esteticului cu culturalul. Postprotocroni[tii de azi profit\ de voga mentalismului (al celui francez, în spe]\), despre care cred c\ le-ar putea cau]iona ignorarea literaturii ca literatur\ [i scalda prelungit\ nefiresc în supa primordial\ a indetermin\rii domeniilor. În n\zuin]a aproape general\ de a coborî limita inferioar\ a na[terii literaturii, limba în care sunt scrise textele convocate în sprijin va pierde orice importan]\. Decisive sunt teritoriul pe care au fost redactate (sau uneori pur [i simplu transferate), originea (adesea doar b\nuit\) a autorilor [i nu mai pu]in a copi[tilor în[i[i, subiectul românesc sau întrucâtva local al textului. Am v\zut cum, din dorin]a de a ad\uga literaturii române veriga aurit\ de leg\tur\ care s\ o apropie de aria cultural\ bizantin\, George Iva[cu [i urma[ii lui (Dan Zamfirescu, Gh. Mih\il\, D.H. Mazilu) au f\cut din Grigore }amblac (care a stat doar cinci ani în Moldova, ca trimis al Patriarhiei) primul „autor cunoscut al literaturii române”, împingând începuturile acesteia în perioada slavon\. Argumentul invocat de ei pentru care cel dintâi text al literaturii române a fost socotit un panegiric al Sf. Ioan cel Nou, scris în 1402, în medio-bulgar\, de un bulgar trec\tor prin Moldova [i ucenic al c\rturarului bulgar Eftimie de Târnovo, este c\ slavona ar fi fost limba de cultur\ a R\s\ritului, cu un prestigiu recunoscut [i printre popula]iile neslave. Ori c\ nim\nui în aceast\ parte a Europei nu i-ar fi trecut prin cap, în acel timp, s\ scrie în alt\ limb\ decât în slavon\ (excep]ional în greac\ sau latin\, cum o va face Nicolaus Olahus peste un secol). Deocamdat\, îns\, pentru românii secolului al XV-lea, slavona medio-bulgar\ era, cum am constatat mai sus, întru totul o limb\ de cult [i cei ce o foloseau la acea dat\ nici nu se gândeau s\ îi dea alt\ întrebuin]are. Nu aveau sentimentul c\ are alt destin, unul cultural, pentru c\ nici nu îi interesa acest lucru. Ca mijloc de comunicare, apar]inea, la origini, unei popula]ii slave bulgaro-macedonene care a fost câ[tigat\ la cre[tinism de c\tre misionarii bizantini Kiril [i Metodiu, între altele, [i prin traducerea, în secolul al IX-lea, a textelor sacre în limba acelei popula]ii. Odat\ legitimat\ în plan canonic, a continuat, cu ajust\ri, s\ fie utilizat\ iner]ial în bisericile ortodoxe ale R\s\ritului (chiar [i atunci când nu a mai fost în]eleas\), tabuizându-[i tradi]ia [i marcând, implicit, separarea tenace de lumea occidental\ a cre[tinismului latin. 213

Eugen Negrici

Slavona nu a avut niciodat\ anvergura unei limbi de cultur\. S-ar zice c\, dimpotriv\, la toate popoarele care au preluat-o ca limb\ bisericeasc\, a r\mas un privilegiu al câtorva c\lug\ri (vezi Laffont Bompiani), întârziind înflorirea culturii. În Rusia, pân\ la sfâr[itul secolului al XVII-lea, ea a favorizat divor]ul complet între popor [i literatura lui scris\ pe care nu o putea în]elege. Identificându-se în chip abuziv cu ortodoxia îns\[i, prevalându-se a fi o marc\ a ei, slavona mai curând a întârziat ivirea literaturii na]ionale, [i lucrul e cu atât mai vizibil la un popor latin c\ruia i-a fost reprimat\ (prin autoritatea bisericii) n\zuin]a de a scrie în limba lui. Întârziatele traduceri ale lui Coresi, care au fost posibile numai într-o arie geografic\ necontrolat\ strict de ortodoxie (în slavon\), au fost interzise oficial de c\tre Biseric\, mai bine de un secol, lucru care se trece, de regul\, cu vederea în istoriile [i manualele noastre. Nicolae Manolescu, în Istoria critic\ a literaturii române I, observ\, pe bun\ dreptate, c\ ata[area la literatura român\ a unor texte slavone scrise pe teritoriul nostru „denot\ un complex de inferioritate mascat de proclamarea unuia de superioritate, ca [i în cazul protocronismului” (p. 7). Dac\, îns\, protocroni[tii (de toate soiurile [i nuan]ele, vehemen]i, timizi [i confuzi, ditirambici, farda]i în oameni de [tiin]\, aten]i la nuan]e [i mai mult sau mai pu]in one[ti) s-ar fi limitat la anexarea literaturii religioase în slavon\, ar fi fost înc\ suportabil. Pentru c\ nici secolul al XV-lea [i nici un Bizan] în deriv\ nu spun, la urma urmelor, mare lucru în privin]a vechimii [i m\re]iei unei literaturi, trebuia coborât mai departe în straturile timpurilor spre alte însemne nobiliare atinse de patin\. Odat\ acceptat\ ideea c\ limba nu conteaz\ [i c\ literatura religioas\ – canonic\ [i transna]ional\ – e îndrituit\ s\ reprezinte literatura unui popor [i nu a unor popoare trecute la credin]\, putea fi luat\ în calcul, într-o Istorie a literaturii române, toat\ literatura teologic\ a episcopilor misionari sau reziden]i pe aceste meleaguri. Despre poporul român ca popor de sine st\t\tor, izvoarele bizantine încep s\ vorbeasc\ abia de la sfâr[itul primului mileniu. Dar el nu s-a format, nu-i a[a, dintr-o dat\ [i din nimic. Astfel încât daco-romanii ce populau Dacia [i Scythia Minor puteau avea mânuitori de condei [i au avut. Ca demersul s\ devin\ plauzibil [i soneriile de alarm\ ale bunului-sim] s\ nu sune, pe daco-romani îi vom numi protoromâni sau str\români. {i iat\ c\ falanga scriitorilor „str\români” e gata, acum, s\ împing\ apari]ia literaturii române cu câteva veacuri bune înapoi. Se poate porni chiar de la Scrisoarea bisericii din Gotia c\tre biserica din Capadocia (conservat\ în dou\ manuscrise grece[ti din 214

Iluziile literaturii române

secolul X sau XI), care poveste[te martiriul Sf. Sava „Gotul”, înecat în Buz\u de regele Athanaric la 372. Pentru c\ moa[tele, în drum spre Capadocia, fac un popas la Tomis, nu e dificil s\ presupui c\ redactarea s-a petrecut acolo, deci... la noi. Nicetas de Remesiana, episcop sud-dun\rean [i autor de scrisori catehetice în latin\, [i un anume Lauren]iu (ce pare a fi fost una [i aceea[i persoan\ cu Lauren]iu de Novae – sec. IV-V –, misionar cu reziden]a aproape de Nicopolis) ar fi fost în m\sur\ s\ propov\duiasc\ în latin\ [i în nordul Dun\rii, în p\r\sita Dacie Traian\. Îi putem trece, a[adar, în catalogul românesc al scriitorilor, [i repede, pân\ nu se trezesc bulgarii (dac\ nu au [i f\cut-o deja). Francezii, care au o veche [coal\ a practicilor anexioniste, l-au [i preluat în istoriile lor literare pe Sfântul Ioan Cassian (zis [i „Scitul” sau „Romanul”), n\scut în jurul anului 360 în Scythia Minor. Pentru c\ [i-a sfâr[it cariera la Marsilia, sfântul, rebotezat Jean Cassien, ilustreaz\ faza latinofon\ a literaturii franceze. Dar sfântul are [i un loc al na[terii, care îl recomand\ – în aceea[i m\sur\ – ca scriitor str\român, apar]in\tor al „fazei latinofone” a literaturii române. Pe calea aceasta, deschis\ de I.G. Coman (în Scriitori biserice[ti în epoca str\român\, 1979), anexarea n\valnic-patriotic\ de texte [i de nume a luat avânt [i propor]ii grote[ti prin contribu]iile nepre]uite ale acad. dr. Nestor Vornicescu (Scrieri patristice în biserica ortodox\ român\ pân\ în secolul XVII, Craiova, 1983). To]i cei ce au scris sau au p\storit la Tomis ori s-au n\scut în Scythia Minor, sunt decreta]i scriitori str\români : Teotim I (sec IV-V), „scit” de origine, dup\ istoricul bisericesc Sozomen – adic\ un posibil daco-roman (dup\ istoricul bisericesc Nestor Vornicescu) ; Ioan, p\stor de suflete la Tomis (sec. V), autorul unor fragmente incluse în textele lui Marius Mercator ; Teotim al II-lea (cca 458), autorul unei epistole de r\spuns la o circular\ a împ\ratului Leon I expediat\ în provinciile bizantine (aici ar fi un nesperat avantaj pentru noi – Bizan]ul nu [i-l mai poate disputa) ; un episcop tomitan Valentinian (sec. VI), despre care se [tie c\ a scris în latine[te o epistol\ Papei Vigilius ; Dionisie Exiguul, n\scut în Scythia Minor prin 470 [i ajuns profesor de dialectic\ la Roma, unde va t\lm\ci în latine[te scrieri patristice orientale [i câteva vie]i de sfin]i. Cum felul acesta de a în]elege istoria literaturii române a trezit un soi de entuziasm romantic tardiv, nu ne îndoim c\ lista va putea fi completat\, pe viitor, cu alte nume (sau semnal\ri de nume) din Scythia Minor ori, de ce nu, cu to]i cei care au trecut ori s-au oprit la Tomis. M\ întreb de ce nu ne hot\râm odat\ s\-l adopt\m pe Ovidiu, c\ci dup\ el ar putea urma întreaga literatur\ latin\. 215

Eugen Negrici

Origini tulburi, ascenden]e nem\rturisite. La limpieza de sangre Istoriile noastre literare – [i manualele cu atât mai mult – men]in o atitudine complezent\ fa]\ de num\rul foarte mare, în secolul al XIX-lea, de localiz\ri de texte str\ine [i de adapt\ri [i nu mai pu]in una ambigu\ fa]\ de traducerile nem\rturisite. Pentru literatura Evului Mediu românesc, problema nu se pune [i nu se invoc\, întrucât con[tiin]a paternit\]ii a ap\rut, cum se [tie, foarte târziu la noi, ca peste tot în Europa. Biserica încuraja umilin]a [i anonimatul ; timpul scurt [i vremurile tulburi nu îng\duiau cronicarilor prefirarea atent\ a surselor, topirea [i asimilarea lor creatoare ; tradi]ia – ca [i inexistent\ – nu supraveghea fapta literar\, nu-l obliga la precau]ii pe autor [i nu-i strecura senza]ia stânjenitoare a preceden]ei. Într-un anume fel, situa]ia s-a prelungit în secolul al XIX-lea, mult dincolo de limita de timp acceptabil\ [i ca o prob\ (involuntar\) a perpetu\rii nefire[ti a mentalit\]ii medievale. Pe de alt\ parte, primii no[tri scriitori în sens modern erau mâna]i de dorin]a de a acoperi iute un spa]iu viran, de a pune temelia [i de a da via]\ unei literaturi na]ionale. Sentimentul pionieratului d\ curaj [i un dram de incon[tien]\, una tolerabil\. Când zore[ti s\ ridici incinte noi, se întâmpl\ s\ folose[ti funda]iile altora, s\ împrumu]i sau s\ furi cu nep\sare c\r\mizi [i orice neglijen]\ devine, ca în orice caz de for]\ major\, scuzabil\. {i, de altfel, cine în epoc\ ]i-ar fi putut amenda gestul ? S\ ne imagin\m sim]\mintele pe care le încerca, la 1840, VASILE ALECSANDRI când, numit la conducerea Teatrului Na]ional din Ia[i (al\turi de Mihail Kog\lniceanu, Costache Negruzzi [i P.M. Câmpeanu), constata starea precar\ a dramaturgiei autohtone [i realiza neputin]a de a propune un repertoriu. În 1816, Asachi tradusese [i pusese în scen\ pastorala Mirtil [i Hloe (o prelucrare de Florian dup\ S. Gessner). Ca s\ alc\tuiasc\, la vremea lui, un repertoriu pentru elevii proasp\t înfiin]atului (în 1836) Conservator filarmonic-dramatic, Asachi apeleaz\ la traduceri din Voltaire (Alzira), Goldoni (Camarierul de doi st\pâni), V. Alfieri (Saul), la câteva librete de oper\ (Norma, Attila) [i mai ales la câteva prelucr\ri dup\ Aug. von Kotzebue (comedii, vodeviluri, melodrame în gustul publicului). De dragul aceluia[i public, care trebuia ini]iat [i sedus, piesele sunt prev\zute cu prologuri [i „cânticele” [i suport\ modific\ri, adapt\ri [i localiz\ri. În 1834, tot el debutase în literatura dramatic\ original\ cu Serbarea p\storilor moldoveni [i Drago[, întâiul domn suveran al Moldovei, simple scenete ocazionale, f\r\ mari preten]ii. Traduceri fragmentare din piesele lui Voltaire avea (în manuscris) Conachi. Tot el semnase (singur sau în colaborare) câteva amuzante comedioare culte – printre 216

Iluziile literaturii române

primele la noi –, cu replici în limbaj neao[ (între acestea, Giudecata femeilor, datat\ 1 decembrie 1806). Din p\cate, neexistând actori [i nici teatru, aceste scenete „s-au giucat la p\pu[\rii” [i au fost uitate. Era cam tot ce ar fi putut avea la îndemân\ Alecsandri la 1840. În eventualitatea c\ ar fi apelat – s\ zicem – la „repertoriul” teatral muntenesc, el ar fi avut la dispozi]ie câteva texte de Iordache Golescu, destinate, probabil, tot teatrului de p\pu[i (Giudecata femeilor, Comedia banului Constantin Canta, Amoriul [i toate harurile, precum [i Comedia ce s\ nume[te Barbu V\c\rescu, vânz\torul ]\rii, care are acte [i preciz\ri de regie). Mai exista [i piesa antibonjuristului Costache Faca, Comodia vremei (1835), înrâurit\ de Pre]ioasele ridicole [i adaptat\ pentru elevii „{colii de declama]ie”, din cadrul Societ\]ii Filarmonice). Lui Vasile Alecsandri, ace[ti înainta[i îi sugeraser\, prin unele aspecte ale demersului lor, o cale de ie[ire din situa]ie : a l\sa de-o parte orice scrupule – cele ale paternit\]ii în primul rând – [i a face repede ce trebuie f\cut pentru a inventa un public [i un repertoriu. De la debutul s\u ca autor dramatic (din chiar acela[i an 1840), s-a v\zut c\ se deprinsese iute s\ lucreze într-un regim al urgen]elor [i al rechizi]iilor de r\zboi. Farmazonul din Hârl\u [i Iorgu de la Sadagura sunt, cum se [tie, comedioare satirice, localiz\ri facile mizând pe mi[carea vodevilistic\ [i pe comicul de situa]ie. Acestea erau singurele modalit\]i [i procedee care puteau s\ creeze rapid un public [i ele fuseser\ puse la punct de câ]iva comediografi francezi inventivi [i cu sim] practic, precum Eugène Labiche, Eugène Scribe, Charles Bataille, Émile Augier, Edouard Brisebarre etc. Nu trebuie s\ ne întreb\m de ce a apelat Alecsandri, [i dup\ el mul]i al]ii, pân\ târziu, la acelea[i modele de serie mare, la elementele comediei bufe, la mi[carea excesiv\ din scen\ [i la tipologii [i situa]ii lesne recognoscibile, cât\ vreme cei din fa]a actorilor aveau o instruc]ie precar\ [i o prea vag\ idee despre ce ar trebui s\ fie teatrul. La urma urmelor, el însu[i nu avea, la 22 de ani, nici o experien]\ în compunerea unei piese [i nici o inventivitate teatral\ înn\scut\. Dar frecventase passionnément lumea teatrului bulevardier, în cei cinci ani cât a h\l\duit la Paris, pe banii medelnicerului Vasile Alecsandri, schimbând facult\]i [i dame de consuma]ie [i trecându-[i doar bacalaureatul în Litere. {i asta va l\sa urme. Cât va tr\i, va r\mâne – în via]a privat\ [i în cea public\ – un degust\tor de replici agreabile [i de situa]ii amuzante. Iar, ca autor dramatic, va apela la frânturi de amintiri, l\sând s\ vin\ spre el, din cotloanele memoriei, sugestii de atmosfer\, siluete de personaje, atitudini, tipologii, schi]e de conflict, calambururi, 217

Eugen Negrici

bufonerii, solu]ii dramaturgice de moment. Va fi lucrat la piesele sale sub asaltul flash-urilor memoriei [i – s-ar fi putut zice – într-un regim de intertextualitate (involuntar\), dac\... dac\ nu ar fi avut la dispozi]ie [i textele înse[i ale comediografilor, procurate de la teatrul francez din Ia[i. Spectatorii acestui teatru, veni]i [i la teatrul românesc, ar fi putut avea senza]ia, uneori, c\ asist\ la aceea[i pies\ c\reia nu i s-au schimbat decât decorul [i numele eroilor. S\ mai spunem c\, în acela[i an – 1840 –, al grabnicei veniri pe lume a unei literaturi care bâjbâia dup\ solu]ii, anul faptelor literare ivite din ra]iuni educative [i din impuls patriotic, V. Alecsandri, spre a face s\ func]ioneze [i revista Dacia literar\ (care avansase un program, dar în absen]a textelor de sprijin), va pasti[a La Bouquetière des Champs Elisées de Paul de Kock [i Valory. Cazul Alecsandri este unul simptomatic pentru psihologia literatului într-o epoc\ de pionierat [i într-o ]ar\ „nelumit\”. Maniera aceasta de a încropi un prânz în mare vitez\ – prin apel la m\tu[i din lumea bun\ de la care po]i împrumuta argint\ria [i meniurile – a fost foarte r\spândit\. Pân\ la apari]ia Junimii [i chiar pân\ mai târziu, aceasta era ceea ce s-ar putea numi mentalitatea „creatoare” a epocii pa[optiste [i chiar postpa[optiste – caracterizat\ printr-o voioas\ indiferen]\ fa]\ de ideea de paternitate literar\. Absen]a spiritului critic [i a rigorii este vizibil\ [i de partea cealalt\, a cititorilor. E semnificativ c\ o prim\ acuza]ie ferm\ de plagiat vine de-abia la patruzeci de ani dup\ aceste momente inaugurale, în 1881, prin interven]ia din Contemporanul a lui Ion N\dejde (explicabil\ mai curând prin nonconformism [i insurgen]\). Cu mult mai interesant este, îns\, modul în care trateaz\ critica [i istoria literar\ mai nou\ aceste am\nunte incomode din trecutul, ce se cuvine a fi onorabil, al familiei literaturii române. De la apari]ia studiului lui Charles Drouhet Vasile Alecsandri [i scriitorii francezi (Bucure[ti, 1924), care a fixat jaloanele abord\rii comparatiste a operei poetului român, au trecut mai bine de optzeci de ani, vreme suficient\ pentru ca informa]ia s\ se acumuleze [i s\ fac\ necesar\ alt\ sintez\. Ea nu a venit [i, mai mult, îns\[i întreprinderea lui, socotit\ drept excesiv\, a fost subestimat\, întrucât autorul a dat impresia a fi mânat de o tenacitate oarb\. A produs o vizibil\ iritare concluzia acestuia, c\ absolut totul în teatrul lui Alecsandri („scheme de conflict, sugestii de personaje, detalii de atmosfer\, modalit\]i de mi[care scenic\”) este croit din amintiri livre[ti. Când vine vorba de asemenea adev\ruri stânjenitoare, to]i comentatorii operei lui Alecsandri procedeaz\ precum membrii unui clan nobiliar când li se relateaz\ c\ unul dintre ei a comis o abatere flagrant\ de la etichet\ : schimb\ vorba, folosesc formule evazive sau 218

Iluziile literaturii române

eufemisme, umanizeaz\ [i generalizeaz\ cazul, subestimeaz\ informa]ia [i pe aduc\torul ei. Re]eta tuturor interven]iilor de acest fel o ofer\ însu[i G. C\linescu în aceast\ mostr\ de inteligen]\ avoc\]easc\ : „Într-o bun\ m\sur\ a localizat, a imitat [i lucrul a putut s\ par\, pentru cercet\torul de mai târziu, o mare descoperire. În realitate, publicul lui Alecsandri, familiar cu teatrul francez de la Ia[i, cuno[tea prea bine modelele [i dramaturgul le-a indicat însu[i uneori. {i apoi, în teatru, intriga este o chestiune cu totul secundar\ [i Alecsandri proceda asemenea clasicilor. Molière aproape localiza, iar vodevili[tii de la începutul secolului al XIX-lea reiau pân\ la obsesie toate combina]iile scenice ale secolelor precedente. Observa]ia strict tipologic\ a comediei oblig\ la un num\r de situa]ii m\rginit. Toat\ problema în teatrul lui Alecsandri r\mâne, dar, de a constata puterea comic\, proprie autorului, calitatea inefabil\ a dialogului s\u, separat de orice idee de con]inut. Acest punct de vedere e valabil în orice comedie, în care inven]ia nu cap\t\ o importan]\ prea mare” (G. C\linescu, Vasile Alecsandri, Editura Tineretului, 1965, p. 82). Peste doar un paragraf, criticul sugereaz\ o solu]ie în]eleapt\, potrivit\ nu numai comediilor u[oare ale bardului, ci unei importante p\r]i din literatura epocii : „Aici ne-am putea scuti de a mai descoperi izvoarele”. S-au g\sit, îns\, destule formule complezente pentru multiplele situa]ii delicate ale literaturii române : cutare text, „întocmit în felul lui” ; autorul practic\ un „romantism de împrumut”, adapteaz\, prelucreaz\, localizeaz\, autohtonizeaz\, e tutelat de..., s-a inspirat, probabil, din... . Lui Nicolae Manolescu însu[i, spirit neconcesiv [i neiubitor de idoli, îi este peste putin]\ s\ pun\ degetul pe ran\ în privin]a istoricului martir B\lcescu [i a similitudinilor v\dite dintre Românii supt Mihai-voievod Viteazul [i studiul lui Florian Aaron intitulat Idee repede (1837). „Exemplul [i tonul acestui encomion – scrie cru]\tor N. Manolescu în Istoria sa critic\ la p. 258 – i le oferea lui B\lcescu profesorul lui de la Sf. Sava, ardeleanul Florian Aaron, care încheia astfel capitolul despre Mihai din Idee repede (vol. 2, 1837, p. 318-319)”. Va reproduce, apoi, un pasaj revelator, dup\ care, în[iruind contribu]iile ardelenilor în introducerea cultului lui Mihai în }ara Româneasc\, criticul îl remarc\ din nou pe Aaron, ad\ugând în sottovoce : „de la care B\lcescu a împrumutat în afara atitudinii globale [i câteva pasaje întregi” (p. 259). De altfel, trebuie s\ precizez c\ B\lcescu nu [i-a încheiat opera în timpul vie]ii, fapt ce îi acord\ circumstan]e atenuante. A[a s-a scris nu numai despre pa[opti[ti, ci despre mai to]i scriitorii importan]i ai secolului al XIX-lea, secol care s-a desprins greu de modele. Când le-a venit rândul scriitorilor reprezentativi ai na]iunii 219

Eugen Negrici

(Eminescu, Caragiale), s-a pus în mi[care un întreg arsenal de eufemisme [i formule ocolitoare, prevenitoare. În unele cazuri ni se par inutile, c\ci motiva]iile pot fi de alt ordin. Eminescu este, f\r\ îndoial\, un mare poet [i r\mâne un mare poet, chiar dac\ – am\nunt observat de pu]ini critici [i pe care ar fi trebuit s\-l ia în seam\ poieticienii – gândirea lui produc\toare are aproape totdeauna nevoie de un punct de sprijin pentru demaraj.

Tenta]ii protocroniste. Obsesia întâiet\]ii Cum am mai spus nu o dat\ în aceast\ carte [i cum e u[or de dovedit, o tendin]\ de aureolare s-a manifestat în istoriografia noastr\ chiar de la începuturile ei. Un asemenea fenomen de „compensare” era de a[teptat s\ apar\ în literatura tân\r\ a unei na]iuni intrate de pu]in timp în rândul na]iunilor europene civilizate. Dar nu avem cum desp\r]i aceast\ „pasiune na]ionalist\” idealizatoare de traumele – mai cu seam\ de traumele – na]iunii [i de acele împrejur\ri politice în care procesul definirii [i contur\rii identit\]ii na]ionale a fost perturbat. Anul 1940 a fost începutul unui lung [ir de evenimente care au agresat fiin]a na]ional\. Cea mai înfrico[\toare etap\ a fost aceea a ocupa]iei sovietice (dar [i a „ocupa]iei interne” de c\tre comuni[tii români) [i a acultura]iei care a înso]it-o. Prin compensare a ap\rut, ori de câte ori a devenit posibil, tenta]ia afi[\rii, chiar cu justific\ri discutabile, a unui tablou consolator al literaturii române. De altfel, de-a lungul istoriei statului român, con[tiin]a identit\]ii noastre culturale rareori a fost l\sat\ s\ se închege în chip natural [i s\-[i formeze anticorpi critici. Adesea a fost ajutat\ s\ prind\ aripi prin flatarea orgoliului creator na]ional (cum a procedat C\linescu) sau, în cazul extrem, a fost exacerbat\ diversionist, prin manevre propagandistice ignobile (protocronismul ca politic\ cultural\ ceau[ist\). În condi]iile permanentiz\rii unei tendin]e idealiste compensatorii, ar fi fost imposibil s\ nu se formeze, printre interpre]ii [i istoricii literaturii române, o grupare autohtonist-tradi]ionalist\, împrosp\tat\ cu fiecare genera]ie, dispus\ s\ vad\ în trecut valori române[ti cel pu]in de nivelul celor europene [i care s\ fac\ inutil\ orice form\ de „ploconire”. S\ cau]i înrâuriri [i surse e superfluu : predecesorii se pot afla [i se afl\ chiar la noi [i nu e nevoie s\ apel\m la alte literaturi spre a-i descoperi acolo. Cel pu]in una din cele trei misiuni ale comparatismului literar poate s\ dispar\. Pentru aceast\ specie de autohtoni[ti, c\utarea influen]elor nu are sens. Mul]ume[te întrucâtva confirmarea paralelismelor [i afinit\]ilor [i d\ cu adev\rat satisfac]ii 220

Iluziile literaturii române

doar descoperirea anticip\rilor române[ti de idei, solu]ii artistice, teme, motive literare, viziuni etc. Câteva anticip\ri ale unor modalit\]i artistice mai noi a identificat [i G. C\linescu citind literatura român\ dinspre prezent spre trecut, dar s-a ab]inut s\ le proclame întâietate absolut\. {tia bine c\ era vorba de efecte de lectur\ derivate din analogie, fiindc\ o bun\ parte din puterea lui de seduc]ie [i înnoire se întemeia pe declan[area nea[teptat\ a unor procese analogice surprinz\toare. În genere, toate curentele noi [i-au c\utat sau inventat anticip\ri [i postmoderni[tii în[i[i au f\cut-o de curând (cf. Mircea C\rt\rescu). „Anticip\rile interne” avuseser\ rostul lor, mai ales în etapa valorific\rii mo[tenirii literare [i a redescoperirii literaturii române : atr\geau aten]ia asupra unor valori ignorate sau respinse [i înlesneau apropierea de arii literare socotite, de regul\, neinteresante sub raport artistic (literatura veche sau cea pa[optist\). Etapa aceasta va fi dep\[it\ curând. Mai ales curentele literare foarte noi [i în vog\ au excitat imagina]ia criticilor cu obsesia priorit\]ii. Dou\ c\r]i semnate de B. Elvin (Modernitatea clasicului I.L. Caragiale, 1967) [i de Ion Constantinescu (Caragiale [i începuturile teatrului european modern, 1974) îl v\d pe Caragiale ca pe un înainta[ al literaturii absurdului (descoperite târziu, dup\ 1965, dar cu entuziasm, [i în România). Dat\ fiind [i contribu]ia notorie a românilor la gloria avangardei, Urmuz va fi împins în rândul precursorilor (Nicolae Balot\). Anticip\ri ale poeziei tranzitive, constatative moderne [i postmoderne vor fi semnalate la Bacovia sau la Luca I. Caragiale (v. E. Negrici), iar Camil Petrescu va deveni, pentru mul]i, un existen]ialist avant la lettre [i un prim practicant (în Patul lui Procust) al schimb\rilor de perspectiv\ narativ\. Toate aceste remarci apte s\ ne mângâie orgoliul ar fi r\mas la nivelul unor impresii de lectur\ [i ar fi continuat s\ ne fie, din timp în timp, livrate ca descoperiri de curiozit\]i literare, de coinciden]e [i de afinit\]i interesante. Ar fi r\mas la acest nivel înc\ acceptabil dac\ îns\[i politica regimului ceau[ist nu ar fi executat o a doua manevr\ diversionist\, provocând, dup\ 1970, o escalad\ na]ionalist\, primitiv\ [i grosolan\. Expus\ în câteva discursuri, teza lui Ceau[escu cu privire la superioritatea civiliza]iei autohtone (dacice, apoi române[ti) asupra celor ale ocupan]ilor cap\t\ statut oficial [i e inclus\ în documente. Sesizând disponibilit\]ile criticilor [i a istoricilor literari români [i tendin]a lor oarecum constant\ de idealizare, responsabilii cu propaganda din P.C.R. i-au încurajat pe aceia care aveau obsesia superiorit\]ii crea]iilor noastre în raport cu cele ale str\inilor. În Istoria... sa, Marian Popa ne comunic\ informa]ia c\ înaintemerg\torul – 221

Eugen Negrici

eternul protocronist – Dan Zamfirescu avanseaz\ înc\ din 1973 (într-o comunicare ]inut\ în fa]a unor studen]i germani veni]i la Bucure[ti) teza caracterului sintetic [i anticipator al culturii române[ti („Cultura român\ – sintez\ european\”). Neavând anvergur\, nu era omul a[teptat de culturnici. Cel care a fost cu adev\rat binevenit a fost eminentul istoric literar [i comparatist Edgar Papu. El se va afla la originea unui concept literar – protocronismul – exploatat în sensul dorit de culturnicii [i de litera]ii pu[i în slujba regimului, care vor [i evoca adesea în sprijin autoritatea cunoscutului om de cultur\. Protocronismul (cel de bun\credin]\, pornit din studiile lui E. Papu) a mo[tenit confuzia, obsesiile [i tenta]ia idealiz\rii prezente în demersurile multor istorici literari români. Edgar Papu nu a f\cut decât s\ confere un soi de penibil\ coeren]\ acestor vechi [i stabile credin]e.

222

Iluziile literaturii române

II. REPREZENTAREA TRECUTULUI LITERAR ÎN CERCET|RILE ISTORIOGRAFICE Istoria literaturii române ca liber nobilitatis [i argument identitar Dorin]a subcon[tient\ de normalitate [i necesitatea legitim\rii istorice inventeaz\ în spa]iul literaturii noastre complexit\]i, armonii [i fantasme. Produsele speculative intrate în rândul institu]iilor na]ionale sub numele de „istorii ale literaturii” îmi inspir\, oricum a[ privi lucrurile, prea pu]in\ încredere. Cu gândul la „aporiile” lui Wellek, nu întrev\d posibilitatea fundament\rii lor teoretice pe ideea de valoare. Fiind determinat\ de un raport [i fiind produsul unei schimb\ri de perspectiv\ [i consecin]a unei atribuiri (de c\tre un destinatar), ea, valoarea, nu posed\ atributul permanen]ei [i nu exist\ decât poten]ial într-un text. În încercarea lui de a atenua relativismul estetic prin invocarea prezen]ei unor imperative estetice similare kantienelor imperative morale, Wellek s-a trezit captivul unui p\ienjeni[ de contradic]ii. „Universalele” în care mai credea C\linescu [i pe care le invoca mai cu seam\ pentru a combate teoria lui Lovinescu a „muta]iei valorilor” sunt, din perspectiva teoriei recept\rii, simple specula]ii. Nici o istorie a literaturii nu ar fi posibil\ f\r\ concesii de ordin axiologic [i numai acest soi de complezen]\ sau indiferen]\ binevoitoare îi permite s\ fie „istorie”. Mai mult, chiar [i a[a, îns\[i alegerea faptelor trecutului nu poate face abstrac]ie de prezent, de prezentul care selecteaz\ [i recupereaz\, [i s-a dovedit c\ evaluarea unei opere în termenii contextului ei istoric contemporan este practic imposibil\. {i, pentru c\ nu pot fi altceva, istoriile literare trebuie considerate, f\r\ excep]ie, drept colec]ii de fapte literare dispuse cronologic. În ceea ce prive[te tentativele române[ti din domeniu, ele întristeaz\ de-a binelea, nu atât din pricina melanjului de criterii [i a inconsecven]ei axiologice (pe care nu le-au putut evita nici reputatele 223

Eugen Negrici

modele europene ale genului), cât datorit\ mim\rii acestora, a prelu\rii, f\r\ examen critic, a marilor [i micilor lor cli[ee, a omolog\rii for]ate a elementelor lor constitutive. În loc s\ cre\m un instrument nou, adaptat unei literaturi interesante tocmai prin netipicitate, ne-am gr\bit [i ne-am str\duit s\-i invent\m acesteia o procesualitate artistic\ f\r\ sincope, pe potriva schemelor perceptive [i a dialecticii evolutive a celor patru-cinci istorii literare europene familiare elitei intelectuale autohtone. Cum imaginea impus\ de istoriile noastre literare a fost propagat\ [i de manualele [colare, putem spune c\ ea se afl\ la originea unui proces de autosugestie na]ional\. Nu trebuie s\ c\ut\m prea mult dup\ explica]ii. În alte domenii, ele se v\d mai u[or. E de-ajuns, de pild\, s\ remarc\m cum cap\t\ concrete]e oficial\ visurile timide ale protocroni[tilor de acum câteva decenii, cum devin românii, pe zi ce trece, cei mai buni, exemplarii, veritabilii, singurii cre[tini. Iscusin]a cu care se caut\ noi [i noi prilejuri obscure de s\rb\torire, de aniversare, de inaugurare, de sanctificare, de târnosire, de pom\duire pune pe gânduri. Ce poate stârni aceast\ sete de m\re]ie, de glorie, dac\ nu sentimentul acut al marginaliz\rii noastre istorice nedrepte ? În teritoriul specific al istoriilor literare, prezen]a coroziv\ a unui asemenea sentiment na[te enormit\]i (cum ar fi proclamarea a[a-zisului „umanism” [i a a[a-zisului „baroc” al literaturii vechi), favorizeaz\ un procustian sui-generis (vizibil în delimitarea unui curent preromantic [i a unui romantism românesc în chiar etapa istoric\ a dibuirilor, când proza abia î[i c\uta identitatea literar\, iar poezia – calea de ie[ire din nara]iune). Ea spore[te num\rul de curente, de atitudini, de direc]ii sincrone – se în]elege – cu cele europene [i întemeiate pe doar câteva note întâmpl\toare sau pe declara]iile corifeilor, inventeaz\ alte câteva spre a sugera bog\]ia stilistic\ (onirism, balcanism, feminism etc.) [i face din postmodernismul invocat la nesfâr[it, pân\ la grea]\, în orice context, cheia intr\rii noastre în lume. Aceea[i ran\ veche explic\ transformarea istoriilor literare în pâlnii de absorb]ie care acumuleaz\ gr\bit, ca pentru a da un chip onorabil s\r\ciei : scrieri în alte limbi, traduceri, adapt\ri [i prelucr\ri asimilate unor produse originale, texte f\r\ preten]ii literare, dar luate ca atare. Primind drept cadru epic o curgere narativ\ grandioas\, asezonat\ cu descrip]ii [i portrete extraordinare, beneficiind de titluri de capitole inadecvate, dar formulate fascinant, textele de acest fel, precum [i cele originale, cu care sunt îmbinate ingenios, pot da cititorului impresia de m\re]ie. Dac\ mai sunt urmate [i de un capitol concluziv care s\ formuleze peremptoriu tezele specificului na]ional, ele alc\tuiesc o istorie apt\ s\ trezeasc\ în noi un soi de exaltare. 224

Iluziile literaturii române

Cazul ilustrativ este, desigur, cel al Istoriei... lui C\linescu, dar, într-o m\sur\ sau alta, [i celelalte întreprinderi de acest fel (dedicate unei perioade anume sau întregii literaturi române) relev\ acela[i mod de reprezentare a trecutului, cu acelea[i amnezii [i exalt\ri p\guboase.

225

Eugen Negrici

1. Începuturile Obsesia umplerii golului. Horror vacui Pentru primii cercet\tori (filologi, lingvi[ti, istorici) ai literaturii vechi a fost de importan]\ vital\ constituirea unui corpus de texte concludent. Adic\ într-atât de cuprinz\tor încât s\ poat\ fi organizat [i s\ lase la vedere semnele unei evolu]ii. TIMOTEI CIPARIU tip\re[te în 1858, la Blaj, cea dintâi crestoma]ie a scrierilor române[ti vechi, ata[ându-i o schi]\ de istorie literar\ – o prim\ tentativ\ de organizare a unui material în mi[care. Aron Pumnul, Al. Lambrior, Moses Gaster alc\tuiesc [i ei culegeri de texte, îmb\rb\ta]i de editarea în condi]ii bune, de c\tre B.P. Hasdeu, Ion Bianu [i I.G. Sbiera, a unor opere capitale ale literaturii vechi. În Arhiva istoric\ a României [i în Cuvente den b\trâni, Hasdeu adun\ energic, de peste tot, texte [i informa]ii pertinente, stabile[te filia]ii [i nenum\rate conexiuni, ca spre a dovedi – în spiritul secolului s\u romantic – for]a creatoare a unui popor ignorat. Cu noi metode de cercetare, Moses Gaster, Ion Bianu, Ioan Bogdan completeaz\ tezaurul na]ional al scrierilor vechi române[ti. În ce-i prive[te pe ace[ti pionieri, totul sau aproape totul e de în]eles. Absorbi]i de descoperirea, clasificarea [i descifrarea cât mai multor manuscrise [i tip\rituri [i, cel mult, de în]elegerea circumstan]elor producerii acestora, ei nu erau îngrijora]i de literaritatea lor precar\ sau pur [i simplu inexistent\. Aceasta nu i-a preocupat nici m\car atunci când s-au sim]it obliga]i, din ra]iuni educative, s\ schi]eze, cu ajutorul acestor texte, istorii literare. Primele încerc\ri de acest fel au avut caracter bilan]ier [i, fiind legate de nevoile înv\]\mântului, au luat forma unor cursuri. Primul consemnat este acela al lui V.A. URECHIA. Început la 1858 la Ia[i, cursul lui de istoria literaturii române va fi continuat, dup\ 1864, la Bucure[ti. Tip\rit abia în 1885 [i destinat [colilor secundare, el marcheaz\ desprinderea de istoria general\, nu [i de istoria limbii. O Istorie a limbii [i literaturii române ap\rea la Ia[i în acela[i an, sub semn\tura profesorului universitar ARON DENSUSIANU, reprezentant al curentului latinist, ale c\rui idei le aplic\ istoriei literare, respingând cu dispre] cultura în ve[mânt slavon [i tot ce a precedat rede[teptarea na]ional\ prin {coala Ardelean\. Oricât de amendabil\ 226

Iluziile literaturii române

ar p\rea ast\zi viziunea autorului, era prima dat\ când se întâmpla ca un punct de vedere ideologic s\ structureze corpusul scrierilor vechi române[ti. {i când cineva lua în calcul restrângerea lui la produsele redactate în limba român\. E posibil ca acesta s\ fie punctul de plecare al unei direc]ii de cercetare care se apleac\ numai asupra crea]iilor în limba român\, singurele care ar legitima o literatur\ na]ional\. Ea nu a fost îmbr\]i[at\ de prea mul]i istorici literari „vechi[ti” (ast\zi ei sunt, cum vom vedea, minoritari), dar tocmai ei sunt aceia care au încercat s\ valorifice valen]ele expresive ale textelor vechi, refuzând s\-[i consume energia în comentariul cultural. M\sura în care cercet\torul scrierilor vechi reu[e[te s\ se desprind\ de aria considera]iilor general culturale, dând un sens estetic interpret\rilor, e, în fond, condi]ionat\ de voin]a decup\rii, în spirit european modern, a unui domeniu de cercetare autonom, în centrul c\ruia s\ se afle valorile propriu-zis literare ale textelor redactate în limba român\. Surprinz\tor este faptul c\ autorii unor manuale [colare – Vasile Gr. Popu (Bucure[ti, 1875), Ion L\z\riciu (Sibiu, 1884), Ioan N\dejde (Ia[i, 1886) – s-au ar\tat a fi mai receptivi fa]\ de artisticitatea scrisului românesc decât cercet\torii de calibru din epoc\. Pân\ la sfâr[itul secolului ([i chiar o vreme dup\ aceea), dominant\ a r\mas tendin]a lucrului în dev\lm\[ie [i a acumul\rii de cuno[tin]e bibliografice de date, texte [i informa]ii (istorice, filologice, lingvistice, literare). Sistematic\ [i precis\ în informa]ii, dar f\r\ minime preocup\ri literare este Introducerea în istoria limbii [i literaturii române publicat\ de Alexandru Philippide în 1888. Cu merite filologice, dar f\r\ organ pentru literatura ca literatur\, Ioan G. Sbiera scoate, în 1897, o sintez\ de literatur\ român\ intitulat\ Mi[c\ri culturale [i literare la românii din stânga Dun\rii în restimpul de la 1504-1714. Marea problem\ a acestor c\rturari demni de toat\ pre]uirea a fost absen]a instrumentelor abord\rii, a unei metodologii care s\ faciliteze recunoa[terea literarit\]ii, a expresivit\]ii textului vechi, rodit dintr-o mentalitate redac]ional\ greu de evaluat [i chiar de aproximat. Le lipsea, pur [i simplu, imagina]ia critic\ [i, cum se întâmpl\ de regul\, acesteia îi ]ine locul abunden]a informa]iilor. Nici Istoria literaturii române (Bucure[ti, 1913) de GH. ADAMESCU nu a fost altceva decât o crestoma]ie de texte ilustrative escortate de informa]ii bibliografice îndestul\toare. Comentariile „artistice” sunt pu]ine, timide [i didactice, ca pentru uzul „[coalelor normale”, c\rora savantul le [i dedicase, cu trei ani mai devreme, prima variant\ a Istoriei... Interesul acesta st\ruitor, epuizant, pentru aspectele 227

Eugen Negrici

bibliografice îl va conduce pe Gh. Adamescu la alc\tuirea primului [i, pân\ foarte târziu, a singurului instrument de lucru utilizabil : Contribu]iuni la bibliografia româneasc\ (I-III, 1921-1928). Nemaiavând puterea s\ întocmeasc\ [i s\ publice o istorie a literaturii vechi (de[i editase câteva din scrierile ei capitale [i litografiase un curs în 1925), un alt pionier al domeniului, Ion Bianu, î[i va consuma pân\ la cap\t energia în completarea inventarelor de c\r]i [i manuscrise române[ti : Bibliografia româneasc\ veche, 1508-1830 (I-IV, 1903-1944, în colaborare cu Nerva Hodo[ [i Dan Simonescu) ; Catalogul manuscriselor române[ti (I-III, 1907-1931, în colaborare cu Remus Caraca[ [i G. Nicolaisa). Cel ce a reu[it s\ aplice cercet\rii un criteriu literar [i s\ administreze în spirit artistic plaja unei document\ri savante a fost profesorul cu o forma]ie de critic modern, OVID DENSUSIANU, în cursul s\u universitar început în 1898 [i încheiat în 1901. Dac\ partea despre literatura veche a fost imediat litografiat\ (dup\ noti]ele unui student), continuarea, adic\ Literatura român\ modern\, va fi tip\rit\ târziu [i dup\ stenogram\, în trei volume (1920, 1921, 1933). Când materialul a fost adunat într-un singur volum (în 1942), era greu s\ mai concureze construc]ia monumental\ a lui G. C\linescu, acesta fiind [i beneficiarul progresului metodologic [i al schimb\rilor de viziune interpretativ\ operate de Ovid Densusianu. Nu întâmpl\tor, ignorarea de c\tre acesta din urm\ a textelor scrise în slavon\ (la sfâr[itul secolului al XV-lea [i începutul secolului al XVI-lea) a devenit o op]iune semnificativ\, chiar definitorie pentru litera]ii deci[i s\ supun\ unui examen estetic literatura veche, cu alte cuvinte, pentru spiritele estetizante (atunci când acestea se ocupau [i de începuturile literaturii noastre [i nu le întorceau spatele, precum E. Lovinescu). Nu trebuie s\ uit\m c\ textele redactate în alte limbi decât româna, în special cele în slavon\, au intrat [i au ie[it din aten]ia istoricilor literari în func]ie de forma]ia lor [tiin]ific\, dar [i de o anume presiune a factorilor extrinseci (a factorului ideologic, cu deosebire) în conjuncturi istorice specifice (de pild\, în vremea sovietiz\rii României sau a megalomaniei culturale ceau[iste). Cercetarea filologic\ (Demostene Russo, Ilie B\rbulescu, P.P. Panaitescu, N. Dr\ganu etc.) nu a încetat niciodat\ s\ releve aspecte ne[tiute ale rela]iilor culturii noastre cu alte culturi (maghiar\, sârb\, greac\, bulgar\, rus\, polonez\), dar progresele ei nu au fost asimilate automat de istoricii literari, mai ales când ace[tia erau mâna]i de dorin]a de a demonstra puterea de crea]ie a poporului român. Sau invers, au fost asimilate într-un sens foarte concret, iar textele descoperite sau alc\tuite în alte limbi pe t\râm românesc au fost trecute f\r\ preget în patrimoniul na]ional, a[a cum s-a întâmplat 228

Iluziile literaturii române

[i în alte p\r]i ale Europei, c\ci expansionismul cultural l-a dublat sau l-a înlocuit adesea pe cel teritorial. Spre „epoca slavon\”, nu numai Aron Densu[ianu, Ovid Densusianu sau G. C\linescu privesc f\r\ mare pasiune, ci însu[i NICOLAE IORGA, ale c\rui câteva volume dedicate literaturii române alc\tuiesc, în timp, prin adaosuri succesive, o istorie a literaturii care urm\re[te [i acoper\, pentru prima dat\ la noi, întreaga evolu]ie a scrisului literar de pân\ la 1934. Istoria literaturii române din secolul al XVIII-lea (1901), completat\ cu Istoria literaturii religioase a românilor pân\ la 1688 (1904), va fi împins\ mai departe prin cele trei volume ale Istoriei literaturii române[ti în veacul al XIX-lea (1907-1909) [i va fi adus\ la zi prin Istoria literaturii române[ti contemporane (1934). Cu erudi]ia lui fabuloas\ [i cu ambi]ia îmbr\]i[\rii totalit\]ii faptelor spiritului, Iorga va a[eza literatura pe fundalul existen]ei milenare a popula]iei din toate provinciile române[ti [i o va privi în rela]ia ei organic\ cu istoria, arta, cultura pentru a deduce marile ei coordonate, tendin]ele fundamentale, curentele majore care o st\pânesc [i-i dau un sens ascendent. Literatura este doar una din corzile care vibreaz\, e parte a unui corp orchestral [i argument al unei demonstra]ii. Tonul patetic, accentele polemice, ]â[nirile vizionare tr\deaz\ prezen]a unei voin]e persuasive [i a unei transfigur\ri ideologice. Istoriile lui (mai ales cele care trateaz\ vremurile de demult) sunt o îngr\m\dire ame]itoare de date rezultate din scotocirea arhivelor, a bibliotecilor din ]ar\ [i din str\in\tate, peste care pare s\ fi trecut dogoarea unei sufl\ri de uria[. Citindu-le, nu ai niciodat\ sentimentul c\ literatura român\ este ]inta. Dar prime[ti [i, pân\ la urm\, accep]i sugestia c\ aceasta e m\rea]\. Nimeni înaintea lui Iorga nu a izbutit s\ ofere o priveli[te a ei mai demn\ de interes pentru str\ini [i mai întrem\toare pentru români. Dar s\ revenim. Cazul primilor cercet\tori filologi ai scrierilor de pe teritoriul românesc e unul special [i nu se cuvine s\ punem ingenua lor dorin]\ de agonisire în seama „pioasei confuzii între cultur\ [i literatur\” despre care vorbea C\linescu în prefa]a la Istoria... sa. Nu reu[esc s\ percep în lucrarea lor, în chiverniseala lor de început de drum, o inten]ie persuasiv\ bine disimulat\, reflex al constat\rii unei penurii deprimante. V\dit demonstrativ\ [i chiar de o tenden]iozitate iritant\ este atitudinea lui Nicolae Iorga fa]\ de textele vechi [i, în genere, fa]\ de statutul literaturii primelor secole. Pentru a-l contrapune, eminescian, nimicniciei prezentului preocupat de farafastâcuri estetice, trecutul literar este dilatat f\r\ jen\. Renun]ând la orice minim\ 229

Eugen Negrici

precau]ie, faptele culturale [i cele literare sunt confundate deliberat, pentru ca „monumentele neamului”, care nu pot apar]ine decât trecutului eroic, s\ sporeasc\ în chip elocvent. Cu autoritatea pe care o avea ([i care îi [i înlesnea acest soi de nep\sare seniorial\ fa]\ de progresele metodologice ale disciplinelor istorice [i de procesul ireversibil al autonomiz\rii domeniilor), Iorga a fost urmat, pe un drum c\ruia nu i se mai v\d laturile, de nu pu]ini cercet\tori de prestigiu. De la o etap\ la alta a istoriei dramatice a secolului al XX-lea [i adesea chiar din pricina acestui dramatism, nu s-au împu]inat adep]ii acestei viziuni istoriografice generoase, care d\dea satisfac]ie complexelor noastre identitare. Reputatul filolog SEXTIL PU{CARIU (lingvist cu impulsuri literare nereprimate) va izbuti, plecând de la Nicolae Iorga (pe care îl rezum\ [i-l face lizibil) [i de la un num\r de prelegeri universitare ]inute la Cern\u]i, s\ compun\ o istorie, Istoria literaturii române. Epoca veche (Sibiu, 1920). Miza estetic\ este modest\, iar intui]iile critice [i nout\]ile interpretative firave. Prea multe chestiuni lingvistice [i filologice importante r\m\seser\ la acea dat\ în suspensie pentru ca frumuse]ea scrierilor vechi – [i a[a greu de sesizat – s\-l poat\ însufle]i pe savant. În schimb, ilustra]ia impozant\ [i deschiderea pe care o arat\ Sextil Pu[cariu (pe urmele aceluia[i Iorga) pentru celelalte forme de art\ veche (arhitectur\, pictur\, broderie, miniaturi etc.) au consecin]e. Aceast\ vecin\tate bogat\ [i pestri]\ devine cutia de rezonan]\ pentru sunetul greu perceptibil al literaturii propriu-zise. Ne putem am\gi c\ aceasta are for]\ [i consisten]\. Un alt discipol – nu al lui Iorga, ci al lui Al. Philippide – a fost, în epoc\, [i Giorge Pascu. Publicate între 1921 [i 1927, având caracter didactic, istoriile lui literare dedicate secolelor al XVI-lea, al XVII-lea [i al XVIII-lea sunt contribu]ii importante în multe domenii filologice, dar nu arat\ interes pentru valorile artistice. Opera lui confirm\ faptul c\ preeminen]a spiritului filologic al abord\rii literaturii vechi [i confundarea istoriei literaturii cu filologia sunt dominante pân\ la G. C\linescu. Un caz special îl reprezint\ marele c\rturar NICOLAE CARTOJAN, cel care a dat „c\r]ilor populare” [i cet\]enie român\. El impresioneaz\, întâi de toate, prin acribie [i prin pasiunea pe care o pune în c\utarea adev\rului filologic. Scormonind dup\ surse documentare în locuri nea[teptate, urm\rind tenace izvoarele, circula]ia [i filia]ia manuscriselor (pe atunci necatalogate [i neclasificate), niciodat\ dispus s\ încheie un studiu numai pentru a-l tip\ri, el a scos foarte târziu Istoria literaturii române vechi (vol. I-III, 1940-1945). Excep]ionala sa erudi]ie [i forma]ia de autentic [i d\ruit filolog l-au stimulat, ca [i pe al]ii, s\ acorde o importan]\ dispropor]ionat\ 230

Iluziile literaturii române

împrejur\rilor istorice [i culturale care explic\ apari]ia scrierilor, amânând, astfel, mult prea mult momentul abord\rii lor ca literatur\. Tot astfel [i din acelea[i motive, va prefera, cu o anume consecven]\, zonele de întâlnire cu alte culturi, ca [i punctele de jonc]iune ale domeniilor lingvistic, istoric, filologic [i literar. {i, fiindc\ rareori au statut beletristic, scrierile vechi sunt privite de el ca pecete a unei epoci, ca expresie a unei mentalit\]i disp\rute. În consecin]\, despre aceast\ mentalitate trebuie s\ vorbeasc\ nu numai o categorie (beletristica), ci trei categorii de scrieri : religioase, istorice [i „poporane scrise”. Cu cât mai numeroase [i mai diverse acestea, cu atât mai utile pentru întocmirea unei istorii complexe a mentalit\]ilor. Nu trebuie l\sat nimic de-o parte [i nu po]i fi niciodat\ sigur de ceva, „fiindc\ – precizeaz\ el cu am\r\ciune – nu este în Europa o literatur\ mai zbuciumat\ în dezvoltare [i mai n\p\stuit\ în soarta ei decât literatura româneasc\” (Istoria literaturii române vechi, Bucure[ti, Minerva, 1980, p. 48). Fraza aceasta l\muritoare se g\se[te – nu f\r\ noim\ – la începutul capitolului Istoriografia slavon\ în Moldova [i ea e urmat\ de alte câteva atinse de obid\ : „Nu [tiu s\ mai fie multe popoare care s\-[i fi pierdut atâtea monumente de cultur\ ale trecutului lor de cum am pierdut noi. Originalele primelor traduceri române[ti s-au pierdut ; prototipul primelor noastre legende religioase apocrife nu se cunoa[te ; primele traduceri ale romanelor populare au disp\rut ; Înv\]\turile lui Neagoe nu le cunoa[tem decât în còpii târzii [i defectuoase ; cronica scris\ pe timpul [i la curtea lui Mihai Viteazul nu ni s-a p\strat decât într-o traducere latin\ ; cronica lui Grigore Ureche n-a ajuns la noi decât în compila]ia lui Simion Dasc\lul ; De neamul moldovenilor [i cronica lui Miron Costin le avem în còpii posterioare, dintre care cea mai veche copie a cronicii dateaz\ din 1720. {i atâtea [i atâtea altele ! În marile fr\mânt\ri petrecute pe p\mântul românesc, cu incursiuni de armate ungure[ti [i polone, cu numeroase invazii de o[tiri turce[ti [i t\t\re[ti, cu atâtea vechi m\n\stiri [i cet\]i de scaun arse din temelie [i apoi reconstruite ca s\ fie din nou arse, atâtea din monumentele literaturii noastre vechi au fost distruse sau r\pite, pentru a fi apoi aruncate în cine [tie ce col] de bibliotec\. Numai norocul ne ajut\ s\ mai d\m peste ele.” (op. cit., p. 49). Am extins citatul pentru c\ aceast\ r\bufnire, neobi[nuit\ la el, ne las\ s\ intuim starea de spirit a savantului onest aflat în fa]a unui peisaj derutant : o plaj\ de urme [i resturi de naufragii, de texte pu]ine [i nesigure, din care nu-]i po]i permite s\ le selectezi pe cele propriu-zis beletristice [i redactate în român\ spre a alc\tui o istorie literar\ coerent\ [i consecvent estetic\. 231

Eugen Negrici

E greu de crezut c\ cel\lalt mare explorator al trecutului nostru literar – Nicolae Iorga – nu era în m\sur\ s\-i evalueze corect pauperitatea. Dar dac\ acesta se sim]ea împins s\ sporeasc\, cum am mai spus, m\re]ia monumentelor trecutului literar, precum [i calitatea vie]ii culturale din ra]iuni ideologice de contrast, Cartojan, con[tient de propor]ia s\r\ciei, nu s-a gândit s\-i dea lustru. Dar a socotit c\ e potrivit s\ nu lase de-o parte nimic din ceea ce ar putea însemna ceva [i ar fi în m\sur\ s\ ne dezv\luie o lume [i s\ ne ajute s\ o în]elegem. El a deplasat, astfel, interesul lecturii de pe relevarea efectelor artistice pe puterea lor de a da seam\ despre un model de via]\ [i o mentalitate. Surprinz\tor c\ ast\zi, dup\ mai mult de [ase decenii, în majoritatea lor, medievali[tii no[tri fac cam acela[i lucru. Viziunea c\linescian\ asupra trecutului literar nu mai reprezint\ modelul lor de lectur\. Stimula]i [i de voga cercet\rilor mentaliste, au l\sat în plan secund sau pur [i simplu au abandonat chestiunea artisticit\]ii (sau a expresivit\]ii) textelor vechi. Printr-un bizar „salt înapoi”, mascat sub eticheta sincroniz\rii [i printr-un lapsus metodologic consternant, istoriile literare au fost reînlocuite cu istorii ale civiliza]iei române[ti, nu mult diferite de cele concepute de Iorga acum un secol. Dar f\r\ patosul lor impresionant. În rezumat, dou\ au fost ini]iativele lui Cartojan motivate prin acel horror vacui care a f\cut ca istoricii literari s\ adauge zestrei modeste a literaturii noastre tot ce a avut, într-un fel sau altul, atingere cu ea. Întâi de toate, a alc\tuit [i impus un vast [i nou capitol de istorie literar\ prin ata[area c\r]ilor populare domeniului beletristicii române[ti. Au mai încercat, înaintea lui, s-o fac\ B.P. Hasdeu [i Moses Gaster, dar, la vremea lor, nu aveau la dispozi]ie decât Codex Sturdzanus, cu pu]inele lui texte. Descifrând un num\r semnificativ de noi manuscrise, descoperindu-le izvoarele [i clasificându-le pentru prima oar\ dup\ con]inut, Cartojan a fost în m\sur\ s\ repereze transform\rile numeroase operate de traduc\tori [i de copi[ti. {i astfel a devenit posibil\ compararea literaturii noastre atât cu literaturile romanice, cât [i cu fondul de cultur\ bizantino-slav. Acumulându-se, paginile de erudi]ie în care sunt urm\rite filia]iile [i se identific\ modific\rile de pe teren românesc s-au constituit ca un fel de argument per se [i i-au dat curajul s\ le includ\ literaturii noastre ca pe un fapt de la sine înteles. Gestul anex\rii unor scrieri literare cu autori str\ini cunoscu]i [i devenite „populare” doar prin r\spândirea lor extraordinar\ este surprinz\tor la un savant cu probitate filologic\. Iar invocarea, în sprijin, a contribu]iei lor la formarea gustului literar, a urmelor l\sate de ele în universul artistic al unor mari scriitori români 232

Iluziile literaturii române

(precum Ion Heliade R\dulescu, Mihail Sadoveanu, Al. Macedonski sau Ion Pillat) este emo]ionant\ prin candoare. Discutabil\ r\mâne [i cea de-a doua ini]iativ\ de tip anexionist a istoricului [i la fel de naiv\ justificarea ei : literatura în limba slavon\ descoperit\ pe teritoriul }\rilor române (tradus\ sau redactat\ de români, de presupu[i români sau chiar de str\ini) ne apar]ine întrucât ea constituie „un alt adaos al sufletului românesc”, este „suflet românesc în limb\ slav\” (Istoria literaturii române vechi, Bucure[ti, Minerva, 1980, p. 46). „Un alt adaos” al sufletului românesc îl reprezint\, se în]elege, [i manuscrisele [i tip\riturile (cu sau f\r\ inten]ie literar\) scrise în ]\rile noastre în neogreac\ (care nu e, totu[i, o limb\ de cultur\), în bulgar\, sârb\, rus\ etc. Nu î]i trebuie mult\ imagina]ie s\ în]elegi de ce – fie [i redactate de români (sau poate socoti]i români) – acelea[i texte [i aceia[i autori se reg\sesc în istoriile literare grece[ti, bulgare, sârbe, ruse[ti sau ucrainiene, func]ionând, la rându-le [i din acelea[i motive, ca pâlnii de absorb]ie pentru tot ceea ce ar putea îmbog\]i tezaurele literare na]ionale. Formula sesamic\ ori mai degrab\ complezent\ a „sufletului românesc în alt\ limb\” mai ofer\ un avantaj Ea legitimeaz\ nu numai „expansionismul” istoriilor literare (visând la o literatur\ român\ avut\” [i ar\toas\), ci [i ambi]ia lor de a-i atesta acesteia vechimea (care conteaz\ într-o liber nobilitatis). A[adar, literatura român\ începe în vremea lui Mircea cel B\trân [i a lui Alexandru cel Bun, [i nu pe la jum\tatea secolului al XVI-lea (de când dateaz\, cu mare aproxima]ie, cele câteva còpii fragmentare ale unor texte sacre traduse în graiul maramure[an. Polieleul compus în slavon\ de monahul Filotheiu (care ar fi fost „logof\t mare al lui Mircea cel Mare”, cum se precizeaz\ în copiile manuscrise târzii, din secolul al XV-lea, p\strate în }ara Româneasc\, Moldova [i Rusia) d\ înapoi cu un secol [i jum\tate momentul na[terii poeziei române. Tot astfel, prin Via]a [i slujba Sfântului Ioan cel Nou (compus\ la cererea lui Alexandru cel Bun, în medio-bulgar\, pe la 1402), bulgarul Grigore }amblac (egumen la Neam], apoi mitropolit în Rusia [i, se în]elege, revendicat de ru[i [i de bulgari) ne ajut\ s\ avem o „proz\ literar\” de o vechime respectabil\. Trebuie s\ precizez c\ toate aceste afirma]ii sunt f\cute de c\tre Cartojan cu surdin\ [i nu se constituie într-o viziune ferm\ [i atotcuprinz\toare întemeiat\ pe ideea inept\ c\ limba român\ nu joac\ nici un rol în întemeierea literaturii române, a c\rei capacitate de expresie s-ar fi constituit în perioada slavon\. Acest lucru se va întâmpla mult mai târziu, în timpul comunismului ceau[ist [i al preeminen]ei ideologice protocroniste, când operele în slavon\, greac\ [i, pân\ la urm\, [i cele în latina primelor secole de dup\ 233

Eugen Negrici

Hristos au fost luate în sprijin ca argumente pentru proclamarea venerabilei vechimi a fenomenului literar românesc. Totu[i, sâmburele teoriilor protocroniste sau de tip protocronist, primele lor semne [i începutul mar[ului triumfal spre cucerirea unui trecut din ce în ce mai îndep\rtat [i mai seme] se afl\ în istoriile literare mai vechi (cele ale lui Iorga [i Cartojan).

234

Iluziile literaturii române

2. Momentul C\linescu

Inducerea senza]iei de avu]ie. Tehnici de iluzionare [i seduc]ie. Procedee de înnobilare Cum vom vedea imediat, cele mai ingenioase procedee de înnobilare a literaturii române [i cele mai subtile tehnici de iluzionare au fost puse la punct de G. C|LINESCU în Istoria... sa, construit\ ca o uria[\ [i eclatant\ pledoarie. Ca s\ întelegem perspectiva, inten]iile Istoriei... [i ]inta asaltului demonstrativ este instructiv s\ ne întoarcem la momentul cristaliz\rii ei. Despre etapa [ov\itoare a începutului redact\rii acestei c\r]i (a c\rei monumentalitate alung\ îns\[i ideea de genez\ în etape) ne vorbesc scrisorile autorului c\tre Al. Rosetti, directorul Editurii Funda]iilor Regale (scrisori comentate avizat de Al. Piru în prefa]a edi]iei a II-a, din 1982). În toamna anului 1936, nelini[tit de lipsa monografiilor de scriitor, C\linescu c\uta, înc\, un mod de expunere a istoriei literaturii române [i un criteriu diferit de cel preponderent cultural al lui N. Iorga [i Gh. Adamescu (Istoria... lui Cartojan nu ap\ruse). Pentru literatura modern\ se putea sprijini pe Ovid Densusianu, iar pentru cea contemporan\ (1900-1928) pe E. Lovinescu, singurul care folosise un criteriu strict estetic (care anula, de altfel, ideea de istoricitate). În decembrie 1936, îi cere lui Rosetti c\r]i pentru perioada veche „spre a se scuti de filologie” [i îl anun]\ c\ va renun]a la erudi]ie [i va evita eroarea lui Iorga „de a trata despre scripturi [i alte evanghelii, despre istoria tiparului” : „M\ ocup numai de ceea ce dezv\luie procesul creator (idea]ie [i limb\), iar restul îl dau, m\surat, cu petit, ca ligament” (Istoria..., edi]ia a II-a, Bucure[ti, Editura Minerva, 1982, p. V). Modele îi sunt De Sanctis, Thibaudet [i Papini, cu portretele lor vii [i cu formulele lor sintetice. Editorul este informat c\ nu e cu putin]\ ca trecutul îndep\rtat, Miron Costin, de pild\, s\ fie ignorat, întrucât nici francezii sau italienii nu au f\cut-o cu Joinville sau Dino Compagni. Numai c\ e nevoie un alt fel de lectur\. Totul trebuie „v\zut din nou din punctul de vedere actual estetic, cu studierea limbii ca instrument de expresie” (ibidem). „Voi vorbi despre Varlaam în stil Thibaudet”, scap\ o indiscre]ie criticul în ianuarie 1940, divulgându-[i, 235

Eugen Negrici

în fond, metoda, o metod\ de relectur\/reinventare a literaturii vechi care va face prozeli]i abia dup\ mai bine de trei decenii. Interesant e c\ în scrisorile c\tre editor (care trebuia, se în]elege, sedus) apar [i devin din ce în ce mai conturate ambi]ia demonstrativ\, n\zuin]a edific\rii unei teze [i a unei noi viziuni : „Greutatea cea mare a fost de a pip\i materia din toate p\r]ile [i de sus, ca s\ determin capitole, s\ fac diviziuni noi, s\ intuiesc mi[carea de tradi]ie : s\ fac o singur\ literatur\ de la Alpha la Omega, acolo unde de obicei se sus]ine c\ e discontinuitate” (s.n.) (iunie, 1940). C\ îi st\tea în puteri s-o fac\, s\ stabileasc\ istoriei literaturii române diviziunile lui [i, mai mult, s\ impun\, în pofida eviden]ei, imaginea unui râu care curge f\r\ istov, f\r\ discontinuit\]i [i sincope – marele critic nu se mai îndoia de mult. Ap\rut\ chiar în timpul elabor\rii Istoriei..., cartea sa Principii de estetic\ (1939) exprima, s\ ne amintim, convingerea c\ orice interpretare este „în chip necesar subiectiv\” [i c\ „în afar\ de autenticitate [i onestitate, no]iunea obiectivit\]ii n-are nici un sens”. În istoria literaturii – crede el – nu exist\ decât viziuni personale. Ele sunt impuse [i instaurate ca atare în con[tiin]a public\ numai prin talentul [i for]a interpretului, ale acelui interpret capabil s\ atribuie faptelor cercetate coeren]\ [i sens. Numai for]a [i capacitatea de crea]ie ale lui Burckhardt [i ale Doamnei de Staël au determinat existen]a Rena[terii [i a Romantismului. Ingenios [i insinuant (cum îl socotea Pompiliu Constantinescu), scriitor de colosale resurse, iubit ca nimeni altul de cuvinte, C\linescu se num\r\ printre pu]inii istorici literari care are darul s\ te seduc\, s\-]i clinteasc\ op]iunile, s\ te fac\ s\-i adop]i cu entuziasm punctele de vedere, oricât de extravagante. Pe un ins ca el, temperamentul [i pasionalitatea nu îl las\, îns\, s\ zac\ în zona searb\d\ a ideilor oneste [i cumin]i care se atest\ singure. Mizele lui sunt ame]itoare. El nu refer\ pur [i simplu asupra unei literaturi, recunoscându-i cu senin\tate sl\biciunile [i clamându-i pu]inele momente de glorie [i continuitate, ci vrea s\ traseze un destin, s\ insufle un sentiment [i s\ impun\ un model imaginar, ajustând, fasonând, prelucrând materia spre a-i da str\lucire [i sens urc\tor. Iat\ ce îi comunic\, în august 1940, editorului : „Oprindu-m\ la nota esen]ial\ a fiec\rui scriitor [i f\când la fiecare o biografie-portret, uneori exauriente, am ]inut s\ stabilesc tradi]ia [i s\ fac posibil\, de aci înainte, compararea poetului de azi cu Bolintineanu etc., a[a cum se face în orice adev\rat\ literatur\. Am introdus [i multe citate caracteristice cu petit, adev\rat\ antologie, fiindc\ lumea, altfel, nu cite[te pe scriitori. Citatele au [i scopul de a scoate în eviden]\ trecerea textelor. Bineîn]eles, textul formeaz\ o nara]iune 236

Iluziile literaturii române

unic\, pe o idee ce se va vedea mai târziu. Am renun]at la t\ierea scriitorilor în dou\, trei buc\]i, pe decenii sau pe genuri, respectând no]iunea de personalitate. Fiecare articol e o monografie critic\... Se cade s\ dovedim c\ avem o literatur\ superioar\, care a consemnat toate motivele literare. Am dat o mare importan]\ provinciilor [i ideea mea e c\ centrul literaturii noastre e Ardealul. Un capitol final încearc\ s\ determine, aposteriori, specificul na]ional.” (s.n.). A[adar, autorul se gr\be[te s\ încheie grinzile unei construc]ii ce întrupeaz\ o inten]ie [i d\ form\ unei viziuni. Rândurile acestea febrile, scrise sub presiunea pred\rii la termen [i a unei posibile sau închipuite concuren]e (Mur\ra[u), dezv\luie ceea ce se poate pierde din ochi în vegeta]ia luxuriant\ de date biografice, evoc\ri, portrete, analogii, analize critice [i verdicte spectaculoase a acestei opere de 948 de pagini in quarto, excep]ionale prin grafic\, iconografie, varietate [i prin virtu]ile ei stilistice incomparabile. „Se cade s\ dovedim c\ avem o literatur\ superioar\...”. Iat\ fraza-cheie pentru în]elegerea operei lui C\linescu. {i, într-adev\r, cea mai întins\, mai documentat\ istorie, singura (la data apari]iei) redactat\ în spirit estetic, a izbutit s\ insinueze imaginea grandioas\ de fluviu înspumat a literaturii române. Dar a reu[it [i pentru c\ autorul ei a calculat efectul spre a da satisfac]ie complexelor noastre identitare, ocolind sl\biciunile, îngro[ând biruin]ele, ignorând tulbur\rile de cre[tere [i dezvoltare, ca într-o demonstra]ie care renun]\ la am\nunte [i arunc\ la co[ fi[ele potrivnice ideii. Mai mult, pe m\sur\ ce se apropie de sfâr[itul lucrului, inten]iile cap\t\ o stranie consisten]\ ideologic\. Ini]iativele care p\reau s\ dea satisfac]ie doar complexelor respectabilit\]ii sunt dublate de altele, ce tr\deaz\ reac]ia la n\z\rirea unei primejdii. „De nu vor fi evenimente turbur\toare”, e gândul care îl bântuie, îi anuleaz\ ezit\rile [i-l gone[te din urm\. Ardealul de Nord fusese, între timp, smuls teritoriului na]ional prin Dictatul de la Viena [i ecoul acestei mâr[\vii r\zbate în scrisoarea din 23 septembrie 1940, unde C\linescu reitereaz\, cu o anume explicabil\ [i copil\reasc\ înver[unare, ideea c\ Ardealul este centrul literaturii noastre. Îi trece prin minte s\ comande o hart\ a României cu distribu]ia regional\ a scriitorilor. Ea ar fi trebuit desenat\ de un pictor „cu valuri stilizate la mare, burguri proiectate, mun]i în proiec]ie [i nume proprii de înalt\ caligrafie pictural\”. Criticul p\rea hot\rât s\ reîntregeasc\, mentalmente m\car, patria spiritual\. Dac\ editorul Rosetti ar fi fost câ[tigat de idee – [i nu a fost pentru c\ îl cenzurau un infailibil fler boieresc [i oroarea fa]\ de excesele plebee –, ei bine, harta nu ar fi fost cu mult diferit\ de 237

Eugen Negrici

aceea închipuit\ de istoricul literar în capitolul „Specificul na]ional”, conceput ca final maiestuos de oper\ [i fle[\ a catedralei neamului : „Determinarea specificului e în func]ie dar de g\sirea modului de compensa]ie. În jurul unui factor etnic stabil, legat de centrul geografic, se desf\[oar\ în cercuri degradante câteva zone de specificitate (...). A[adar, departe de orice [ovinism, în scopuri curat instructive, datul primordial îl vom c\uta la românii din centru, indiferent de p\rerea lor despre specific. (Specifi[tii adesea nu sunt cei mai specifici, ascunzând sub o teorie complexul lor de inferioritate etnic\.) Eminescu, Titu Maiorescu, Creang\, Co[buc, Goga, Rebreanu, Sadoveanu, Blaga etc., ca români puri f\r\ discu]ie (ardelenii mai cu seam\ [i subcarpatinii au aceast\ calitate), sunt consultabili pentru nota specific\ primordial\” (op. cit., p. 974). Din aceast\ „hart\” care a[az\ la centru pe „românii din centru”, „ca români puri f\r\ discu]ie” [i dispune, mai apoi, în jurul acestui „factor etnic stabil” câteva „cercuri degradante” de specificitate, deducem c\ autorul vrea s\ ne inculce convingerea c\ literatura noastr\ nu e numai excelent\ (cu nimic inferioar\ marilor literaturi europene), ci [i armonic constituit\. Setea subcon[tient\ de normalitate [i obsesia legitimit\]ii inventeaz\ complexit\]i, armonii [i secreteaz\ fantasme. Greu s\ g\se[ti un exemplu mai ilustrativ pentru felul cum complexul respectabilit\]ii devine creator, stimulând imagina]ia critic\ [i dând turnúri subtile [i avânt inten]iilor persuasive. În concep]ia pe deplin constituit\ a criticului, istoria literar\ nu e menit\ s\ informeze cu claritate [i s\ ofere o imagine corect\ a produc]iei literare de-a lungul câtorva secole. Ea „nu poate fi decât o demonstra]ie a puterii de crea]ie române, cu notele ei specifice, ar\tarea contribu]iei na]ionale la literatura universal\” (ibidem). Inflamat de viziunea unei literaturi m\re]e apar]inând unui popor vechi cu tr\s\turi extraordinare, dar ignorat sau dispre]uit de str\ini, capitolul final al Istoriei... a dat multora dintre noi mari satisfac]ii din specia trist\ a r\zbun\rii morale. Ani la rând – [i n-au fost ani u[ori pentru na]iunea român\, pândit\ de pericolul major al pierderii identit\]ii – au r\sunat în urechile noastre, ispititor, m\gulitor, consolator, crâmpeie din frazele c\linesciene, scrise, totu[i, înaintea unui r\zboi pierdut [i a unui regim devastator, care au contrazis brutal teoria sim]ului nostru politic miraculos : „Istorice[te suntem prin substratul nostru traco-getic, care e esen]ial, dintre vechile popoare ale Europei. Suntem ni[te adev\ra]i autohtoni de o impresionant\ vechime” (p. 974) ; „Noi nu suntem primitivi, ci b\trâni. (...) Popoarele mai noi sunt agitate de dorin]i, a c\ror realizare e greu s\ dureze, în vreme ce românii cultiv\ un s\n\tos scepticism fa]\ de 238

Iluziile literaturii române

orice întreprindere nefolositoare. Na]iile noi sunt optimiste [i la înfrângere inamicale în chip clamoros. Românii sunt discre]i, r\bd\tori. (...) Rasa noastr\ a c\p\tat prin marea ei vârst\, ca una care a v\zut m\rirea [i decaden]a împ\ra]ilor (cel]i, romani, barbari, turci, imperiali), o filosofie de sus. (...) De altfel, aceast\ filozofie e unit\ cu un sim] politic miraculos. Când privim cu oarecare perspectiv\, ne d\m seama c\ instinctul nostru a lucrat totdeauna sigur. (...) În fiecare român e ascuns un Vlaicu Vod\.” (p. 975) ; „Spiritului galic [i brit trebuie s\-i corespund\ aici, prin sporire, spiritul getic. C\ci s\ nu uit\m c\ pe columna lui Traian, noi, dacii suntem în lan]uri” (p. 976). Cititori apar]inând a dou\ genera]ii (care au avut, în comunism, un acces limitat la Istorie... [i au citit-o ca pe un manifest) s-au sim]it flata]i [i preg\ti]i pentru a savura momentul grandios al prelu\rii mo[tenirii culturale europene, a[a cum le prorocise – molipsit de revan[ismul vremii lui – G. C\linescu : „Na]iile care vorbesc prea mult de trecutul lor (asemeni senililor) sunt în decaden]\ [i noi ne preg\tim a le lua mo[tenirea cultural\” (p. 974). C\linescu intuie[te c\ idealizarea de acest fel are nevoie, spre a fi eficace, de o compara]ie, o compara]ie defavorabil\ celorlal]i, celor care nu pot fi „ca noi”. Mizând pe antitez\, pe opozi]ia fa]\ de ceva sau cineva, ea devine, în fond, o form\ de ap\rare (prin compensa]ie) a destinului istoric ce pare amenin]at sau chiar e amenin]at de Str\in. Str\inul care trebuie intimidat, descurajat de for]a acestui destin. Cum am v\zut, o tendin]\ de compensare prin idealizare a existat de la începuturile ei în istoriografia literar\ româneasc\. Inutil, îns\, s\ adaug c\ o istorie de prestigiul aceleia semnate de G. C\linescu a f\cut adep]i, imitatori [i a creat, f\r\ doar [i poate, mentalitate.

{i o replic\ în spirit european, o viziune scutit\ de ifose Elaborat\ în vreme de r\zboi [i ap\rut\ într-un ceas de r\scruce al istoriei na]ionale (1944), Istoria literaturii române moderne (de {erban Cioculescu, VLADIMIR STREINU [i TUDOR VIANU) urm\re[te, în primul ei volum ([i, din p\cate, ultimul), evolu]ia literaturii noastre din secolul al XIX-lea. Abia ultimul capitol din sec]iunea Estetismul (apar]inând lui Vladimir Streinu) se refer\ la „Primii poe]i moderni : Nevroticii”. Ceea ce ne îndrept\]e[te s\ consider\m volumul ca pe unul ce ne preg\te[te pentru în]elegerea circumstan]elor apari]iei literaturii moderne. Doar ne preg\te[te. Nu conteaz\, îns\, cât au putut acoperi din parcursul literaturii na]ionale cei trei autori ori dac\ au reu[it, prin talentul lor, s\ ne fac\ s\ trecem cu vederea denivel\rile unei opere colective. Mult mai important este spiritul european în care e redactat\ aceasta [i 239

Eugen Negrici

sentimentul pe care ]i-l d\ c\ autorii nu ]in s\ spun\ mai mult decât se poate spune despre o literatur\ foarte tân\r\. Exemplar în acest sens este capitolul „Începuturile literaturii artistice” (redactat de {erban Cioculescu) care, citit cu aten]ie de autorii de mai târziu de istorii literare [i de manuale, le-ar fi temperat exalt\rile, i-ar fi ferit de câteva mari erori de situare. Literatura noastr\ din secolul al XIX-lea este ceea ce este [i cine ar putea contesta valabilitatea acestor remarci ce par minimalizatoare [i nu sunt decât exacte ? ! : „Noi nu am cunoscut, ca alte literaturi vecine, atingerea direct\ cu problematica romantic\. Experien]a interioar\ a romantismului ne-a r\mas str\in\. Scriitorii no[tri nu au trecut printr-o «criz\ moral\», de esen]\ faustic\, demoniac\ sau egotist\, ca urma[ii spirituali ai lui Goethe, Byron sau Chateaubriand, din alte ]\ri. Boala veacului a p\truns prin unele stângace traduceri, care denot\ c\ «s-a luat act de ea», de bun\ seam\, c\ fenomenul n-a fost ignorat cu des\vâr[ire ; dar ea n-a operat pustiitor, prin variante morale. Înainte de Eminescu, a[adar, noi n-am avut un adev\rat exemplar de poet romantic, în sensul plenar al cuvântului” (Istoria literaturii române moderne, Bucure[ti, Editura Eminescu, 1985, p. 9) ; „Pu[i înaintea unor modele felurite [i multiple, scriitorii se arat\ receptivi fa]\ de toate, ceea ce denot\ orientarea [ov\itoare în afar\ [i chiar în direc]ia propriei structuri subiective, pentru surprinderea afinit\]ilor literare. Un larg eclectism domin\ a[adar începuturile literaturii noastre din secolul trecut. Îndreptarele artistice de care s-a f\cut atâta caz, ca acelea ale lui I. Heliade R\dulescu sunt prea spa]iate ca s\ produc\ un efect generator de frumos [i, mai ales, prea pu]in competente.” (idem, p. 11) Aceast\ prefa]\ excep]ional\ contest\ punctual verdictele supraestimative intrate adânc în con[tiin]a public\ [i în recuzita [colar\ interbelic\. Pe alocuri, ea d\ impresia c\ preîntâmpin\ hiperbolele reluate cam în aceia[i termeni – în vremea în care (dup\ 1964) istoricilor literari supraînc\lzi]i de o lung\ a[teptare li s-a permis s\ redescopere valorile na]ionale : „Printr-un fel de acord unanim, de la G. Ibr\ileanu încoace, se recunoa[te, în programul revistei Dacia literar\, cea dintâi orientare literar\ precis\. Ea se reduce îns\ la respingerea traducerilor, în ordinea negativ\, [i la recomandarea izvoarelor proprii de inspira]ie, ca norm\ pozitiv\ ; atât [i nimic mai mult ; programul î[i accentueaz\ o directiv\ na]ional\, f\r\ s\-[i precizeze îns\ un ideal de frumos, prin mijloace artistice determinate. Suntem, la mijlocul veacului, înc\ în stadiul gramatical [i lingvistic al culturii noastre...” (ibidem). Sunt precis diagnosticate pân\ [i bolile, obsesiile de totdeauna ale istoricilor no[tri literari, care, mimând procesualitatea [i ignorând 240

Iluziile literaturii române

defaz\rile [i situa]iile atipice ale evolu]iei literaturii române, se gr\besc s\ adopte, din lips\ de material ilustrativ, figuri de dimensiuni preponderent culturale, privindu-le cu „instrumente m\ritoare” : „Cantonate într-un mediu literar în devenire, ca acela dintre 1830 [i 1867, istoriile noastre literare z\bovesc de obicei asupra figurilor de dimensiuni mai curând culturale, care [i-au asumat rolul de îndrum\tori, f\când ocazional [i literatur\ ; scrierile lor embrionar teoretice, din domenii auxiliare, sunt îndeaproape cercetate, cu instrumente m\ritoare ; opera lor de imagina]ie, cât\ este, e privit\ în func]ie de evolu]ia literar\ a genurilor, considerate brunetièristic, într-un fel de perspectiv\ realist-scolastic\ ; scriitori adev\ra]i, în schimb, sunt mai pu]in pre]ui]i [i repede trecu]i în revist\, dac\ s-au p\strat întregi artei lor [i n-au f\cut carier\ oficial\ de dirigen]i ; alte numeroase chipuri, de amatori literari, împiedic\ circula]ia pe aleile istorice, aglomerate cu cât mai multe nume proprii.” (op. cit., p. 12). Din rândurile acestei prefe]e se desprinde o viziune ferit\ de ifose, pilduitor de cump\tat\ asupra devenirii literaturii române. Istoriile noastre literare, defectuos alc\tuite [i r\u concepute, sunt failibile nu atât prin lacunele [i inexactit\]ile lor, cât prin surplusul de date culturale, de nume proprii [i de figuran]i care induc senza]ia am\gitoare de opulen]\. {i totu[i, [i totu[i. E greu s\ r\mâi impasibil ori s\ ac]ionezi nemilos în fa]a pauperit\]ii crispante [i a nivelului estetic dezolant ale literaturii române dintr-un secol în care predomin\ litera]ii amatori [i figurile culturale. Criticii trebuie, nu-i a[a, s\ se exerseze pe un material [i dac\ acesta e inconsistent, le r\mân la îndemân\ artificii, acelea[i artificii c\linesciene : s\ dilate biografiile (mi[care nu atât de u[or de îndeplinit într-un secol f\r\ acte [i la un popor f\r\ tradi]ia consemn\rii), s\ comenteze cu umor texte imbecile, dar s\ le comenteze, chiar dac\ nu ar avea ce c\uta, de pild\, într-un capitol intitulat „Estetismul” ([i semnat de Vladimir Streinu), s\ adauge celor câtorva scriitori importan]i grupa]i în jurul Junimii un lot de filozofi, politicieni [i oameni de [tiin]\ precum A.D. Xenopol, Alexandru Lambrior, Vasile Conta ori P.P. Carp, c\rora le acord\ pagini Tudor Vianu în capitolul cel mai întins („Junimea”). La mai mult de [ase decenii de la apari]ia Istoriei literaturii române moderne, ea ne apare ca o replic\ echilibrat\ [i onest\ dat\ exalt\rilor vizionare c\linesciene închegate într-o fascinant\ construc]ie istoriografic\ f\r\ funda]ie. Des\vâr[irea acestei opere colective ar fi putut deschide o linie înnoitoare în interpretarea trecutului literaturii noastre. Era chiar începutul onest, mereu amânat, al unei veritabile istoriografii literare române[ti. {i, ca de atâtea ori în acela[i trecut, ini]iativa a murit în fa[\. 241

Eugen Negrici

Ocuparea României de c\tre bol[evici [i [irul de dezastre care i-au urmat au scos cu totul din circuit cartea, i-au sec]ionat receptarea, anulându-i destinul. Ceea ce nu s-a întâmplat cu Istoria... lui C\linescu din 1941 care, pân\ în momentul în care a fost indexat\, a avut câ]iva ani la dispozi]ie spre a putea fecunda cu puterea mitului con[tiin]e [i a produce admiratori statornici. Pe toat\ durata marginaliz\rii acestei opere, mai ales în intervalul de timp cât s-a încercat f\r\ succes reeditarea, aceasta a câ[tigat un nemaiîntâlnit prestigiu care a înce]o[at privirea critic\ [i a amânat nefiresc de mult momentul „revizuirii”.

242

Iluziile literaturii române

3. Reprezentarea trecutului literaturii în comunism

a) Faza fundamentalist\. Marele pogrom al c\r]ii române[ti [i consecin]ele lui : distrugerea fundamentelor unei istorii literare Editat\ în vremea r\zboiului, Istoria literaturii române moderne de {erban Cioculescu, Vladimir Str\inu [i Tudor Vianu nu va mai fi urmat\, mult\ vreme, de o alta fundamentat\ estetic. Monitoriza]i de Moscova, reprezentan]ii culturali ai noii puteri comuniste nu erau interesa]i de consemnarea [i evocarea unor fapte literare ale trecutului literaturii române, pe care nu aveau de ce s\ le pre]uiasc\ ori, [i mai r\u, s\ le iubeasc\. }inta lor era nimicirea temeiurilor d\inuirii, suprimarea argumentelor identit\]ii na]ionale. {i dac\ Roller [i-a permis s\ ard\ documente medievale din piele de vi]el numai pentru c\ nu erau utile tezelor istoriei partinice promoscovite, atunci nu vedem de ce ar fi fost respectat un trecut literar prea pu]in revolu]ionar [i cu o contribu]ie neglijabil\ a scriitorilor proletari. S-a început nu cu operele, ci cu persoanele fizice, cu scriitorii, criticii [i istoricii literari înc\ în via]\, c\rora nu a fost greu s\ li se g\seasc\ în biografie atitudini reac]ionare, cosmopolite [i idealiste de dreapta. Constitui]i într-o echip\ redutabil\ prin consecin]a verdictelor ei, criticilor de partid li s-a încredin]at misiunea criminal\ a nimicirii probelor creativit\]ii române[ti. Oricum, literatura, vechea istoriografie literar\ [i critica în întregul ei, din punctul de vedere al partidului, erau nule, din moment ce nu fuseser\ fecundate de materialismul dialectic [i istoric. Epur\rile, sanc]iunile, interdic]iile de tot felul, def\imarea prin articole [i ridicarea dreptului de profesare au început imediat dup\ „eliberare”, dar anii 1948 [i 1949 au fost hot\râtori. Sufocarea moral\ lent\ prin ignorare [i înfierare a fost adesea des\vâr[it\ fizic, întrucât scriitorii au intrat [i ei în programul de stârpire a d\un\torilor politici. Pe scurt, critica [i istoria literar\, ca [i proza [i poezia, aveau dreptul s\ fiin]eze numai cu condi]ia adopt\rii materialismului dialectic [i istoric ca unic\ doctrin\. Lor nu li se permite s\ existe [i s\ func]ioneze în afara „cauzei generale a proletariatului”. Iar analiza [i 243

Eugen Negrici

judecata de valoare a unei opere nu pot fi f\cute decât din perspectiva contribu]iei acesteia la construirea socialismului în R.P.R. Odat\ pus\ în mi[care, ma[ina de epurat scriitori [i opere p\rea a nu mai putea fi oprit\. Eliminarea din literatur\ a celor lega]i de evenimentele [i de mi[c\rile politice interbelice de dreapta s-a extins la tot ce nu era, la noi sau aiurea, „progresist”, adic\ la tot ce nu era comunist. Dup\ 1947, pentru diriguitorii culturii [i pentru criticii echipei de [oc (N. Moraru, I. Vitner, M. Novicov, N. Ignat, J. Popper, E. Campus [.a.) nu mai existau erori mai mari [i mai mici în trecutul [i prezentul literaturii, ci doar erori ce nu pot fi trecute cu vederea. Inutili, ba chiar indezirabili, devin Octav Dessila, Ionel Teodoreanu, {erban Cioculescu, Constant Tonegaru, Ion Barbu, George Bacovia, N. Davidescu, Mircea Eliade, Radu Gyr, Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu, Radu Tudoran, D. Stelaru, Gib Mih\escu, Hortensia Papadat-Bengescu [.a. Din ianuarie 1948, numele lui Tudor Arghezi însu[i este scos din literatur\, iar volumul Una sut\ poeme – retras [i confiscat. Se u[ureaz\ sensibil munca de cercetare a trecutului, fie el românesc sau nu, întrucât mai toate mi[c\rile [i doctrinele literare din secolele XIX [i XX au servit, în fond, claselor exploatatoare. {i nu era vorba numai de „gândirism” [i de toate manifest\rile tradi]ionaliste [i mistice legate de curent ori de cei care au publicat, fie [i întâmpl\tor la Gândirea, ci de orice manifestare ie[it\ din normele de evaluare jdanoviste. Adic\ de tot ceea ce nu poate fi în]eles imediat sau de tot ceea ce deformeaz\ realul, demoralizând [i contrariind pe „omul simplu de la ora[e [i sate”. Nu altfel decât criticii literari [i istoricii artelor plastice care serviser\ propagandei hitleriste [i mussoliniene în ]\rile lor, cei afla]i în România în misiune stalinist\ militau pentru accesibilitate [i, deloc surprinz\tor, uzau cam de acela[i set de etichete infamante atunci când se refereau la produsele artistice ale capitalismului cosmopolit. Snoabe, mistice, descompuse, dezumanizate, degenerate, morbide, ira]ionale, retrograde, putrede [i mai ales decadente sunt toate crea]iile simboliste, ermetice, suprarealiste, naturaliste, expresioniste, dadaiste etc. Demn de a fi azvârlit la lada cu gunoi a istoriei este tot ce ]ine de estetism, formalism, purism, experimentalism. Însu[i locul în literatur\ al lui Eminescu e pus sub semnul întreb\rii, c\ci poetul nu numai c\ a împ\rt\[it [i propagat o filozofie idealist\ [i un pesimism contagios, dar a [i compus versuri ce poart\ semnele periculoase ale formalismului decadent. Care formalism era chiar „reflectarea” în art\ a monstruosului compromis istoric realizat de mo[ierime [i de burghezia care [i-a tr\dat idealurile. 244

Iluziile literaturii române

Cine nu scrie într-un limbaj popular accesibil, nu are o concep]ie înalt\, materialist-dialectic\ asupra vie]ii, cine arat\ o cât de mic\ simpatie pentru intimit\]i poetice, pentru naturalism, pentru erotism [i divertisment, pentru proza analitic\ psihologizant\ [i pentru aceea poli]ist\ sau de aventuri se descalific\ în ochii partidului ca scriitor. De fapt, tot ceea ce venea dinspre Apus [i amenin]a s\ influen]eze literatura, artele plastice, filmul, muzica, modul de via]\, limba, stilul vestimentar era taxat drept decadent [i demascat ca o diversiune organizat\ de du[manii lag\rului socialist. {i tot astfel, tot ce venea dinspre propriul trecut literar [i amenin]a s\ pun\ în pericol na[terea literaturii socialiste prin simplul fapt c\ ar fi putut constitui un termen de compara]ie umilitor era privit cu ostilitate [i supus index\rii. Pentru serviciile de propagand\ ale regimului era extrem de important s\ întrerup\ orice leg\tur\ a cititorilor cu c\r]ile primejdioase care îngreuneaz\, prin simpla lor prezen]\, procesul sp\l\rii creierelor. Activitatea de indexare a cople[it pe cea de recuperare [i valorificare a acelor texte din trecut acceptabile [i necesare politicii întemeiate pe teoria leninist\ a celor dou\ culturi (a claselor exploatatoare [i a claselor exploatate). În numai cinci ani, s-a eliberat terenul edific\rii literaturii socialiste prin evacuarea „resturilor” [i a „dejec]iilor” culturii burghezo-mo[iere[ti. Imediat dup\ 23 august 1944, fuseser\ eliminate rapid [i haotic din circuit c\r]ile [i publica]iile ce con]ineau propagand\ fascist\ sau, mai bine zis, antisovietic\, întrucât, dup\ o regul\ binecunoscut\ [i în Occident, tot ce era antisovietic devenea, automat, fascist. În mai 1945, se publica în Monitorul oficial o prim\ lege de retragere a unor publica]ii, filme, însemne, reproduceri etc., iar în 1946 Ministerul Informa]iilor tip\rea, în bro[ur\, o prim\ list\ oficial\ cu titlurile a dou\ mii de c\r]i interzise. Prin activitatea laborioas\ a comisiei de func]ionari de partid (condu[i de Iosif Ardeleanu [i Al.I. {tef\nescu), în numai doi ani lista num\r\ opt mii de titluri. O list\, fire[te, deschis\, care cre[te terifiant cu câte o mie de titluri pe an prin sesiz\ri [i ini]iative personale l\udabile. Dispar, astfel, din libr\rii, din biblioteci publice [i chiar din case c\r]i semnate de Vasile Alecsandri, Grigore Alexandrescu, Ion Agârbiceanu, Dimitrie Anghel, Nicolae B\lcescu, Constantin Bacalba[a, I.A. Bassarabescu, Lucian Blaga, Gh. Br\escu, Al. Br\tescu-Voine[ti, Dimitrie Bolintineanu, Dimitrie Cantemir, Otilia Cazimir, {erban Cioculescu, George Co[buc, Anghel Demetriescu, Victor Eftimiu, Mihai Eminescu, Nicolae Filimon, Ion Ghica, Octavian Goga, B.P. Hasdeu, Garabet Ibr\ileanu, Nicolae Iorga, {t. O. Iosif, Petre Ispirescu, Panait Istrati, Mihail Kog\lniceanu, Titu Maiorescu, Gib I. Mih\escu, Costache Negruzzi, Al. Odobescu, Dimitrie Onciul, Petre Pandrea, Anton 245

Eugen Negrici

Pann, Cezar Petrescu, Liviu Rebreanu, Ion Eliade R\dulescu, Alecu Russo, C. Sandu Aldea, Mihail Sebastian, Damian St\noiu, Vladimir Streinu, D.I. Suchianu, Gh. {incai, Ionel Teodoreanu, George Topârceanu, Radu Tudoran, Alexandru Vlahu]\, Vasile Voiculescu, Paul Zarifopol [i mul]i, mul]i al]ii. Am ales doar numele celor despre care ]i-e greu s\ crezi c\ se afl\ printre proscri[i. Am l\sat deoparte periodicele, volumele filozofilor, istoricilor, geografilor etc. [i cele ale unor mari scriitori occidentali contemporani. Nu de justific\rile oficiale [i nici de motiva]iile ascunse ale unei epur\ri de asemenea propor]ii apocaliptice e cazul s\ ne ocup\m aici, ci de consecin]ele impactului acesteia asupra st\rii de spirit a intelectualit\]ii române. Pornit ca o m\sur\ înc\ acceptabil\ de izgonire a literaturii [ovine [i de pream\rire a fascismului, legionarismului [i antonescianismului, procesul de epurare ini]iat de autorit\]ile comuniste ia amploare [i devine un tsunami nimicitor ce pustie[te literatura român\ [i, prin vibra]ie, face s\ se sf\râme [i ceilal]i piloni ai culturii na]ionale. Pe scurt, se triaz\ [i se elimin\, într-un crescendo aiuritor, tot ce nu convine ocupantului sovietic (servit de agentura de spionaj cu nume de partid). Datele de pe buletinul de identitate al poporului român sunt sp\late cu grij\ de câteva ori, ca s\ nu se mai vad\ nimic din ce i-ar mai da acestuia sentimentul siguran]ei [i statorniciei. Vân\toarea de c\r]i este asociat\ celei de oameni, întrucât popula]ia e a]â]at\ s\-i depisteze pe proprietarii bibliotecilor reac]ionare. În [coli [i universit\]i, nimeni nu mai consult\, f\r\ spaima de a fi denun]at, volume tip\rite înainte de 1948. Cei mai curajo[i ascund [i împrumut\, în tain\, apropia]ilor c\r]i care încep s\ câ[tige valoarea fructului oprit. Atmosfera aducea, prin conspirativitate, cu aceea din Fahrenheit 451 de Ray Bradbury, fiindc\, în comunism, fic]iunii îi e adesea imposibil s\ mai anticipeze realitatea. Printre acuza]iile aduse în procesele politice ale vremii au fost [i acelea referitoare la furnizarea sau ascunderea de c\r]i indexate [i nu pu]ini oameni ai muncii s-au sim]it mobiliza]i s\ depisteze du[manii de clas\ de pe rafturile bibliotecilor. Mai mult, oamenii de cultur\ au realizat îndeajuns de repede c\, în afara listelor de index\ri publicate în Monitorul oficial, exist\ [i altele secrete, actualizate în func]ie de schimbarea de atitudine a partidului [i de conjunctura politic\ interna]ional\. De nimic nu mai puteai fi sigur, a[a cum, în planul vie]ii, nu mai erai sigur c\ nu po]i fi oricând arestat. Au fost de ajuns doi ani (1948 [i 1949) pentru ca printre slujitorii literelor române[ti s\ se instaureze o stare de disperare [i de nelini[te acut\ în leg\tur\ cu soarta na]iunii înse[i, care nu mai are instrumente de legitimare, c\reia i se r\pesc cultura [i con[tiin]a istoric\. 246

Iluziile literaturii române

Pe fondul acestei st\ri, s-au activat miturile ocrotitoare ale memoriei na]ionale, cultul c\r]ii [i tendin]a de idealizare a faptelor [i a produselor spirituale ale na]iunii. Ele au func]ionat, o vreme, subteran, pentru ca din clipa în care regimul va ini]ia, tot el, ac]iunea de recuperare „critic\” a trecutului, de valorificare a mo[tenirii culturale, s\ se manifeste direct [i pregnant în toate sectoarele cercet\rii istoriografice. Distorsiunile interpretative din etapa restabilirii leg\turilor cu trecutul precomunist, estomparea spiritului critic ierarhizant, exager\rile [i mitiz\rile de opere [i scriitori – frecvente din anii ’60, ’70 [i chiar ’80 –, reprezentarea îns\[i a trecutului nostru literar se explic\, în bun\ m\sur\, prin prezen]a înc\ tulbur\toare, în memoria colectiv\, a anilor de cump\n\ în care fiin]a na]ional\ a fost mai grav amenin]at\ ca niciodat\ în istorie. Dar acest lucru se va întâmpla mai târziu. Atunci, în primii ani ai puterii comuniste, în vremea epur\rilor [i a arest\rilor în mas\, situa]ia cercet\rii istoriografice era de-a dreptul disperat\. Cum nu se mai puteau face trimiteri [i exemplific\ri [i cum ideea de bibliografie a textelor canonice era pulverizat\, disp\rea fundamentul însu[i al unei istorii literare. De altfel, autorit\]ile comuniste amân\ sau ignor\ chestiunea, întrucât o vreme sunt interesate exclusiv de primenirea ideologic\ a manualelor [colare de literatur\ român\ [i a programelor didactice. În 1948, reforma sovietizant\ a înv\]\mântului schimb\ radical compozi]ia de clas\ a personalului didactic, înfiin]ând facult\]i muncitore[ti care produc pe band\, în câteva luni, „speciali[ti” cu origine s\n\toas\, ap]i s\-i înlocuiasc\ pe cei disponibiliza]i, concedia]i ori trimi[i în pu[c\rie. Tinerii studiaz\ dup\ materiale de propagand\ cu aspect vag didactic, încropite la repezeal\, pe m\sur\ ce se public\ scrieri cu mesaj comunist [i se impun nume noi. În 1950, apar Tezele provizorii de istoria literaturii române (substitut de manual de clasa a X-a [i a XI-a). Literatura român\ era ilustrat\ de Ion P\un-Pincio, D.Th. Neculu]\, Raicu Ionescu-Rion, Al. Sahia (pentru trecut) [i de A. Toma, Dan De[liu, Maria Banu[, Mihai Beniuc (pentru prezent). Prin aceast\ serie de infamii, literatura român\ era îndep\rtat\ din [coal\ [i evacuat\ din con[tiin]a tinerilor. Se atinsese un nivel al îndobitocirii [i al declas\rii greu de dep\[it.

b) În faza falsei destaliniz\ri De la acest punct, a început o curs\ la fel de lung\ a reomolog\rilor succesive de scriitori [i de c\r]i. Procesul de reconsiderare a literaturii române a dat o stranie satisfac]ie oamenilor no[tri de litere oripila]i de împu]inarea mo[te247

Eugen Negrici

nirii culturale. Din corectarea unor erori grave pe care tot el le comisese, partidul [i-a f\cut, cu timpul, un titlu de glorie, de[i aceste „ced\ri”, aceste semne de destindere (care încep s\ fie remarcate dup\ 1953) erau secondate de replici r\spicate g\zduite de Scînteia. În ele se atr\gea aten]ia asupra pericolului extinderii iresponsabile a „valorific\rilor”. Euforizant\ [i d\t\toare de speran]e pentru intelectualii români, înv\]a]i atunci s\ se bucure cu pu]inul ce li se da, reconsiderarea mo[tenirii literare devine o tem\ a agitpropului dejist, con[tient, acum, de stabilitatea regimului pe care îl sus]ine, dar [i de necesitatea legitim\rii lui în ochii unei popula]ii v\duvite de valori [i care î[i reprimase prea mult timp instinctul patriotic. Radierea din manuale, pe parcursul a cinci ani, a operelor esen]iale ale literaturii române va fi urmat\ de o denaturare deliberat\ a semnifica]iei lor de ansamblu. Ceea ce ne face s\ privim cu mefien]\ acest proces de reconsiderare. De pild\, dac\ pozi]ia ideologic\ a scriitorului în epoca lui se arat\ a fi neconform\ cu viziunea marxist\ asupra lumii, ea este trecut\ cu vederea sau pur si simplu abolit\, prin suprimarea editorial\ a textelor sau a fragmentelor susceptibile a fi incriminate. Partea „pozitiv\” a operei lui va fi dilatat\ [i elogiat\ f\r\ jen\. Se va pune în lumin\, insistent, valoarea artistic\ excep]ional\ care, în situa]ia special\ a unui „reac]ionar” notoriu, devine o formul\ salvatoare. R\st\lm\cite, înse[i textele clasicilor marxism-leninismului pot oferi argumentele curajului. Operele scriitorilor vor fi, la rândul lor, înghesuite în grila marxist\ [i for]ate s\ rezoneze corect ideologic, chiar dac\ ini]iativa frizeaz\ ridicolul. {i, astfel, se transform\ în obi[nuin]\ h\cuirea textelor, excizarea p\r]ilor lor „negative”, deta[area lor de carcas\, deplina ignorare a organicit\]ii [i unicit\]ii operei. Specia criticii valorizatoare – care lua, astfel, na[tere – [i-a alc\tuit un set de trucuri [i de procedee de prelucrare, actualizare [i recuperare a operelor trecutului în scopul configur\rii unei tradi]ii progresiste legitimatoare : desprinderea scriitorilor din „angrenajul literar al epocii” [i din cadrul curentelor pentru a li se putea atribui, f\r\ reticen]e [i scrupule istoriste, calit\]i convenabile, extinderea stânjenitoare a romantismului (ata[at Revolu]iei) [i a realismului (dezv\luitor de racile burgheze) – curente literare atotcuprinz\toare [i deja omologate, deprimarea atitudinilor sociologist-vulgare prin invocarea ideii de specific artistic [i de conven]ie literar\, deprinderea autorit\]ilor cu posibilitatea adopt\rii [i reutiliz\rii stilului unei opere dup\ lep\darea con]inutului ei ideologic nemul]umitor. A contraface, a deforma sensul unui destin artistic [i semnifica]ia unei opere au devenit opera]iuni convenabile în numele „r\u248

Iluziile literaturii române

lui-mai-mic”. Convenabile întâi, apoi curente [i „de în]eles”, [i, pân\ la urm\, fire[ti, adic\ intrinseci actului critic ([i el mul]umit c\ poate fiin]a). Acceptabil\ o vreme, supravie]uirea prin m\sluire [i denaturare s-a preschimbat în deprindere. În anii aceia teribili s-a pierdut capacitatea de reac]ie la gândul c\ cineva poate maltrata fiin]a operei, c\ poate p\trunde brutal în intimitatea ei, c\ poate dispune de ea cum dore[te. Sl\biciunile spiritului critic românesc, sesizabile [i dup\ 1960, se datoreaz\ [i practic\rii acestor procedee de „valorificare a mo[tenirii literare” puse la punct de partid. Dar mai presus de ele se afla mentalitatea care le n\scuse [i care a izbutit s\ acrediteze ideea c\ orice e posibil ([i asta nu numai în politic\, ci [i în lumea literaturii [i a exegezelor ei), c\ operele sunt buc\]i de plastilin\ divers modelabile, c\ nimeni nu trebuie s\ se îngrijoreze de imprecizii, neconcordan]e, deplas\ri anapoda de accente, de îngro[\ri [i de amplific\ri. Nefiind l\sate de partid în seama oricui, „reconsider\rile” au consolidat [i categoria criticului privilegiat (Crohm\lniceanu este cel mai vizibil dintre ei). Prestigiul acestui tip de critic cre[te, în timp, pe m\sura contribu]iei la repunerea în circula]ie, cu voie de foarte sus, a unor opere puse la zid cu numai câ]iva ani înainte, adesea tot de el. Se vor uita, încet-încet, vechile [i nu prea vechile puseuri dogmatice, statura criticului se va profila m\re] [i salvator pe un fundal de acum estetic, verdictele lui vor fi ascultate cu interes [i de oamenii de calitate. Nu-i pu]in lucru s\ fii aclamat de pe ambele p\r]i ale baricadei, s\ cape]i încrederea tuturor, iar normalitatea gesturilor tale s\ fie luat\ drept independen]\ de opinie [i împotrivire fa]\ de regim. A te ar\ta mai liberal decât al]ii [i decât tine, dând mici dovezi de „îndr\zneal\”, este, de altfel, de la un moment dat al istoriei comunismului românesc, o cale sigur\ spre prestigiu. Prestigiul intelectual trage dup\ el autoritatea, iar autoritatea te împinge, în anumite condi]ii, spre un loc pe care, de la Maiorescu încoace, l-au tot râvnit criticii – cât de neînsemnat\ ar fi fost înzestrarea lor. Este vorba de autoritatea criticului de direc]ie, pe care o ivesc doar împrejur\ri specifice : adolescen]a n\uc\ [i nedeslu[it\ a unei literaturi sau momentele ei de trezire din le[in. Biografiile unor asemenea personaje au fost discret sp\late prin cele câteva index\ri secrete ordonate de partid [i dup\ 1957. Acestea au complicat [i mai mult lucrurile, f\când inutil pân\ [i acest tip de autoritate de conjunctur\. De data aceasta era vorba de retragerea din circuit a unor opere comuniste, chiar manifest-comuniste, ca urmare a reformul\rii politicii PMR (care insista acum pe particularit\]ile na]ionale [i mima destalinizarea) [i a schimb\rilor din plan extern. 249

Eugen Negrici

Nu [tim cum au reac]ionat atunci – constatând propria lor indexare – oamenii care au servit direct [i viguros, în stil bol[evic, partidul (precum Nestor Ignat, Mihai Beniuc, G. Macovescu, N. Moraru, Sorin Toma, I. Vitner, M. Novicov, Traian {elmaru, Sorin Bratu, J. Popper etc.). Deliberat sau nu, m\sura avea darul de a-i proteja în noua situa]ie f\cându-i credibili [i ap]i pentru alte viitoare ac]iuni. Pe de alt\ parte, ea a însemnat o lec]ie pentru to]i cei care au respectat comanda social\ [i au pledat cu sinceritate pentru ea în literatur\. Opera lor de molestare a vechii literaturi [i de promovare [i sus]inere a unei literaturi noi s-a v\zut anulat\ chiar de c\tre partidul care le [terge cu buretele „contribu]ia” [i îi oblig\, acum, s\ se priveasc\ cu jen\. Problema alc\tuirii unei istorii literare nu se poate pune nici în aceast\ faz\ confuz\ a evolu]iei regimului comunist care, dup\ ce a mimat dezghe]ul [i destalinizarea, s-a repliat pe vechile pozi]ii staliniste dup\ revolu]ia din Ungaria. Noile index\ri poststaliniste (care se fac acum în stil conspirativ) fac tabula rasa din „literatura vremurilor noi” care apucase s\ se configureze [i s\ impun\ câteva nume. Acela al cunoscutului scriitor Petru Dumitriu – produsul glorios al comunismului – dispare pur [i simplu din via]a literar\ dup\ fuga lui din ]ar\. Epoca e golit\ de opere realist-socialiste reprezentative [i se dovede[te a fi confuz\ sub raport ideologic. Devota]ii regimului sunt timora]i de schimb\ri, dezam\gi]i de inutilitatea eforturilor [i de îns\[i intensitatea angaj\rii lor politice. Timora]i erau, fire[te, [i cei care supravie]uiser\ terorii ro[ii. Asupra primelor index\ri nu s-a revenit prin vreun ordin oficial niciodat\, a[a încât, în fa]a unei literaturi noi de care nu po]i fi sigur c\ nu dispare mâine din libr\rii, din biblioteci [i din bibliografii [i în fa]a unei literaturi mai vechi cu un statut incert [i aflate într-un proces de receptare fluctuant\, cine s\ aib\ curajul s\ gândeasc\ o nou\ istorie a literaturii ?

c) În etapa confuz\ a noii glacia]iuni (1957-1964) Început, cum am v\zut, dup\ moartea lui Stalin, ca o m\sur\ de mimare a dezghe]ului, procesul de „valorificare a mo[tenirii culturale” cunoa[te un recul dup\ reprimarea în sânge a revolu]iei din Ungaria. Mai pu]in întins\ decât prima, început\ în 1948, cea de-a dou\ „glacia]iune” a avut apogeul în 1958, dup\ plenara CC al PMR din prim\var\, diminuându-[i treptat virulen]a pe m\sur\ ce se apropia anul declara]iei din aprilie (1964). Supravie]uitorilor acestor perioade le va fi dat s\ descopere în 1971, la începutul celei de-a treia „glacia]iuni”, c\ partidul se va 250

Iluziile literaturii române

folosi de acelea[i tehnici de intimidare, de acelea[i m\suri represive [i de aceia[i indivizi. Au loc întâi discu]ii „principiale” în cadrul conducerii Uniunii Scriitorilor, urmate de articole (publicate în reviste literare) în care se solicit\ mai mult discern\mânt în „ac]iunea de valorificare”. Faza aceasta – teoretic\ [i mai curând aluziv\ – este curmat\ de Scînteia (prin nelipsitul comisar de pres\ Nestor Ignat) [i de Lupta de clas\ (prin primejdioasa Ileana Vrancea), publica]ii care nu au reticen]e în a exemplifica [i a pune în mi[care mecanismul denun]\rii „cazurilor” de preluare necritic\ : cele mai recente erau acela al lui Mateiu Caragiale, abia tip\rit, transformat, din „incon[tien]\”, în mare scriitor de cel care începuse s\ irite autorit\]ile prin libertatea opiniilor (A.E. Baconsky) [i cel al lui Dimitrie Stelaru (retip\rit în 1957). Este înfierat\ citarea, fie [i întâmpl\toare, a unor nume ca Ion Barbu, Lucian Blaga, Octavian Goga, Panait Istrati, Nicolae Iorga. Retip\rirea acestora poate da satisfac]ii doar spiritelor elitar-reac]ionare, nu [i poporului muncitor. Pentru ca nimeni s\ nu se îndoiasc\ de gravitatea chestiunii, în numele aceluia[i popor muncitor este oprit\ de la difuzare o edi]ie Goga (deja preg\tit\), este retras manualul de clasa a X-a editat în 1957, se înghea]\ în [palt c\r]ile unor scriitori deja „valorifica]i” [i, exact ca mai târziu, în 1971, piesele unor dramaturgi interbelici sunt scoase din repertoriul deja aprobat. Ceva, îns\, nu mai func]iona la nivelul dorit de unii activi[ti în sistemul inchizitorial. Poate c\, viu înc\ în memoria tuturor, pogromul c\r]ii ce avusese loc la începuturile puterii comuniste, zdruncinând temeliile fiin]ei noastre na]ionale, era o amintire tulbur\toare, un ghimpe în piele, care f\cea ca ini]iativele de acest fel s\-[i piard\ repede suflul. Dup\ numai doi ani, totul se consum\ în planul teoretiz\rilor, unde mai ales universitarii vremii se str\duiesc s\ caute în textele marxist-leniniste acele argumente care s\ fac\ posibil\ continuarea procesului de completare a patrimoniului artistic. Sau care m\car s\ duc\ la o cât mai nesemnificativ\ p\gubire a lui. Îns\[i conducerea politic\ (în frunte cu Gheorghiu-Dej), f\r\ s\ înceteze r\zboiul ideologic cu liberalismul [i revizionismul, începe s\ separe, spre sfâr[itul acestei perioade (1962), planul teoretic de practica vân\rii cazurilor concrete. De[i împotmolit\ în mici compromisuri [i în pertract\ri de durat\, aceast\ ofensiv\ ideologic\ târzie a complicat, totu[i, enorm procedura repunerii în circuit a unui scriitor. Dac\ avea ghinionul s\ mai fie înc\ în via]\ (cazul Blaga [i, diferit, cazul Nichifor Crainic), acesta devenea ceva asem\n\tor „obiectivului” din jargonul Securit\]ii. El trebuia asaltat cu promisiuni, amenin]\ri, „influen]at pozitiv” de rude [i prieteni, convocat la discu]ii discrete cu „binevoitori” simpatici [i 251

Eugen Negrici

de treab\, liberi în cuget (nu ca „tâmpi]ii \ia de sus”) pentru ca, în func]ie de t\ria de caracter sau de dorin]a de revenire în literatur\, s\ accepte compromisuri mai mari sau mai mici, modific\ri în textele vechi, articole confuze încurcate în asigur\ri [i delimit\ri, [i chiar declara]ii viguroase de adeziune la politica partidului [i la principiile realismului socialist. Dar, cum se [tie, pentru coruperea scriitorilor no[tri nu a fost niciodat\ nevoie de prea mult\ viclenie. A[a încât, anul de gra]ie ([i de gra]iere) 1964 g\se[te literatura român\ într-un proces de refacere din mers a corpusului operelor ei. E inutil s\ adaug c\ [i în aceast\ perioad\ ar fi fost de neconceput apari]ia unor istorii literare oficiale. Nu numai trecutul îndep\rtat, ci [i trecutul apropiat reprezentat de unele produse ale realismului socialist incipient [i ale tendin]elor de deschidere de dup\ 1953 erau permanent supuse revizuirii, primind, de la o zi la alta, alte propor]ii, alte nume de prim-plan [i alte interdic]ii. N\zuin]ele liberaliste coexist\ cu tendin]ele dogmatice, producând r\sturn\ri de situa]ii [i tensiuni greu de în]eles ast\zi. Plenarele CC al PMR din 1958 [i articolele consecutive din Scînteia taie elanul celor ce profitaser\ prea repede de trendul liberaliz\rii (I. Negoi]escu, Al. Piru, Ov.S. Crohm\lniceanu, Dumitru Micu, Lucian Raicu, G. M\rg\rit etc.). Nu numai ace[tia erau, fire[te, viza]i, ci to]i scriitorii [i criticii men]iona]i, l\uda]i sau pu[i de ei atunci în circula]ie (Titu Maiorescu, E. Lovinescu, Pompiliu Constantinescu, Dan Botta, Lucian Blaga, Panait Istrati etc.). Punctul nodal al chestiunii [i direc]ia concertat\ a atacurilor se dovede[te a fi tot Titu Maiorescu. Din felul cum e denigrat el ca exponent ideologic al regimului burghezo-mo[ieresc [i cum e incriminat\, exact ca în 1948, viziunea lui estetic\, se poate deduce credin]a grupului de vechi condeieri de partid (C. Ionescu Gulian, Paul Georgescu, Savin Bratu, N. Tertulian, Silvian Iosifescu etc.) c\ de lichidarea „fantomei lui Maiorescu” (cum se exprima Savin Bratu în titlul unui serial de articole din Gazeta literar\) depinde îns\n\to[irea literaturii române, desprinderea ei de erorile trecutului [i chiar înfrângerea tendin]elor liberaliste, „revizioniste [i împ\ciuitoriste” recente. Privit\ dinspre prezent, aceast\ înfruntare a mitului marelui critic (care se întâmpla s\ fie român) seam\n\ cu b\t\liile medievale pentru capturarea steagului. {i ceea ce e cu adev\rat interesant e faptul c\ momentul în care i s-a permis lui Liviu Rusu s\-l reconsidere pe Maiorescu într-un articol din Via]a Româneasc\ (din mai 1963) poate fi v\zut ca început al detension\rii [i ca semnal al sfâr[itului contraofensivei ideologice. 252

Iluziile literaturii române

d) În etapa micii liberaliz\ri (1964-1971). Ocuparea grabnic\ a golurilor Un semn al schimb\rii atitudinii partidului fa]\ de trecutul cultural românesc a fost [i reluarea marilor ini]iative istoriografice. De ce acum [i nu mai devreme e u[or de dedus. Doar sentimentul reconfortant al biruin]ei politice [i al stabilit\]ii în plan social e apt s\ explice imboldul redact\rii unor asemenea opere legitimatoare care, prin propor]ii [i prin autoritatea semnatarilor, s\ sugereze m\re]ia [i definitivul. Regimul Dej rezistase presiunilor reformatoare hru[cioviste [i chiar ie[ise înt\rit dup\ „evenimentele” din Ungaria, care d\duser\ fiori conduc\torilor lag\rului socialist. Colectivizarea agriculturii se sfâr[ise [i ea „cu bine”, nu mai existau clase sau p\turi sociale [i nici grup\ri în partid capabile de împotrivire. Toate pârghiile puterii (Securitatea, Mili]ia, activi[tii de partid) func]ionau de-acum coerent [i cu o impresionant\ eficacitate. (Când Nicolae Ceau[escu, peste un deceniu, se va sim]i la fel de bine în edificiul puterii, va ordona [i el ridicarea – prin for]e colective – a unor mari opere glorificatoare apte s\ alc\tuiasc\ o Epopee na]ional\.) În 1964, se publica primul volum al Istoriei literaturii române, „lucrare colectiv\ de interes na]ional, întocmit\ sub auspiciile Academiei RPR [i sub conducerea acad. George C\linescu, directorul Institutului de istorie literar\ [i folclor”. În Prefa]a decorat\ protector cu un citat din Gheorghe Gheorghiu-Dej, recuno[ti, nu f\r\ efort, stilul lui C\linescu, al unui C\linescu completat, pe ici pe colo, de o mân\ necunoscut\ [i obligat la executarea unor piruete ideologice. Enun]ul care ar fi trebuit s\ dea o justificare marxist\, demersului istoriografic nu izbute[te s\-[i men]in\ coeren]a marxist\ întrucât autorul principal înc\ mai e bântuit de nostalgii estetice. Nu po]i s\ nu remarci – trist surâs – setul de subterfugii teoretice [i de viclenii situative la care trebuie s\ recurg\ str\lucitul intelectual, a c\rui proprie istorie avea statut de oper\ ocult\. Pentru a-l explica pe Eminescu, idealistul cu atitudini retrograde, el face mica teorie a geniului care – precum Tolstoi în viziunea lui Lenin (citarea acestuia legitima orice) – chiar atunci când e „tras de prejudec\]i” – „vede pân\ în adâncuri”. Ca s\ lase loc artei [i, într-un col] discret, recept\rii estetice, el invoc\ pe „adev\ratul marxist-leninist”, punându-i în seam\ toate calit\]ile unui literat burghez, cultivat [i liber, care evit\ sociologismul pueril [i „interpretarea obiectivist\” [i pentru care „a reconsidera este bineîn]eles departe de a anula, de a face tabula rasa de valorile trecutului, ignorând tradi]ia [i punând-o în afara culturii”. 253

Eugen Negrici

Dar mai bine s\ vedem cum era, de fapt, conceput\ istoria literar\ în anul de cump\n\ 1964 [i cum era reprezentat\ evolu]ia literaturii române. Volumul I, corespunzând epocii feudale, trebuia urmat de alte trei dedicate etapelor din istoria poporului român, în care : 1) burghezia a jucat un rol progresist în epoca iluminismului [i romantismului ; 2) burghezia [i-a încheiat rolul revolu]ionar [i s-a maturizat con[tiin]a revolu]ionar\ a proletariatului (epoca marilor clasici [i a realismului critic) ; 3) s-a intrat în faza imperialist\ a dezvolt\rii capitalismului, când literatura suport\ atât „influen]a binef\c\toare a luptei muncitore[ti”, cât [i „influen]a ideologiei burgheze în plin\ agresiune” (epoc\ literar\ „foarte contradictorie în care ne-am ferit a mic[ora contribu]ia scriitorilor considera]i de unii „complica]i”, dar [i de absolvirea unor autori vizibil reac]ionari, f\r\ scuza de a surprinde prin geniul lor legea intern\ a istoriei”). E de ajuns s\ recite[ti atent componentele ultimei fraze (citate în parantez\) pentru a deduce, în încâlceala ei, zbaterea dramatic\ a geniului speculativ c\linescian, devenit inept [i confuz în încercarea de a acomoda contrariile. Ca s\-[i asigure o intrare comod\ în materie, autorii acestei istorii oficiale dedic\ folclorului prima parte a primului volum. Adic\ unor crea]ii populare nedatabile, înregistrate târziu [i socotite drept literare (de[i, în realitate, sunt produse sincretice). Avantajele acestei manevre sunt lesne de dedus [i de în]eles : se începea cu ceva ce ]ine de vocea niciodat\ fals\ [i totdeauna „progresist\” a poporului muncitor, care nu e expus gre[elilor ideologice pentru c\ nu are reprezentan]i reac]ionari provenind din clasele exploatatoare. Prezen]a „literaturii populare” în toate cele cinci tomuri proiectate de comitetul de redac]ie (care promite ca, în ultimul din ele, s\ se dea importan]a cuvenit\ folclorului nou de dup\ 23 august 1944) era, a[adar, simbolic proteguitoare, îndep\rtând grea]a ideologic\ [i amânând momentul trezirii vigilen]ei autorit\]ilor. Care autorit\]i puteau s\ reac]ioneze prost chiar de la început, întrucât „literatura” român\ din perioada feudal\ este preponderent religioas\ [i mai deloc beletristic\. De aceea, ca principal autor al prefe]ei, G. C\linescu a recurs la o nou\ manevr\ argumentativ\. Astfel, ca s\ poat\ lua în calcul ceea ce aducea cât de cât a „literatur\”, [i anume textele istoriografice ori acelea (nu u[or de admis) scrise sub auspiciile bisericii, criticul afirma c\ pentru perioada începuturilor, delimitarea fenomenului literar de cel cultural nu e „uneori pe deplin îndrept\]it\” [i c\ va da „importan]a cuvenit\ tuturor institu]iilor [i formelor de cultur\ care determin\ literatura sau o vehiculeaz\” (un determinism marxist familiar culturnicilor, care uzau adeseori de raportul baz\-suprastructur\). 254

Iluziile literaturii române

{i, în sfâr[it, ca s\ dea iluzia unei literaturi vechi mai pu]in s\race în texte [i valori artistice decât este, C\linescu, reproducându-[i interven]ia dintr-o [edin]\ a Academiei RPR, ofer\ o solu]ie de salvare bazat\ pe un tip de lectur\ care va face, peste ani, carier\. Este vorba de a „privi totul din perspectiva artei”, „din prezent spre origini” [i de „a descifra prezen]a virtual\ în acea materie simpl\ a înc\ nen\scu]ilor Eminescu, Creang\, Caragiale [i Sadoveanu. Este ceea ce se va întâmpla mai târziu, în anii ’70, când tinerii critici de atunci, incomoda]i de absen]a inten]iei artistice [i deci a artei, au ini]iat un mod de lectur\ ce sem\na cu ceea ce considera C\linescu a fi „marea misiune a unui adev\rat istoric literar”. Drapat sub faldurile unei misiuni patriotice [i de îmbog\]ire a semnifica]iilor, se punea astfel în mi[care, pentru a acoperi golurile literaturii române, un mecanism de multiplicare a valorilor. Câ]iva ani mai târziu, el se va numi intertextualitate ori lectur\ à rebours [i va da argumente procesului iluzion\rii noastre. Istoria redactat\ de Academie începe cu crea]ia folcloric\. Aici, în capitolul „Arta literar\ în folclor”, C\linescu (care e autorul lui) d\ la o parte, cu un gest de dispre] regal, tot ce au scris speciali[tii despre caracterul func]ional [i sincretic al actului folcloric. „Execu]ia melodic\ apare superflu\ [i fastidioas\” în raport cu extraordinara valoare a textului poetic. Întrucâtva asem\n\tor vor fi judecate textele religioase [i cele istorice (redactate de-a lungul a trei secole în slavon\ [i în român\). Autorii vor ignora specificul [i func]ionalitatea lor spre a le absorbi în spa]iul beletristic [i a le citi ca literatur\. A[a procedase, în Istoria... sa, G. C\linescu însu[i [i, tot astfel, dup\ dou\ decenii de la apari]ia acesteia, discipolul s\u Al. Piru, unul din membrii colectivului de redac]ie a volumului din 1964. Asistent, pe vremuri, al profesorului, reabilitat dup\ 1956 [i devenit lector la Facultatea de limb\ [i literatur\ român\ din Bucure[ti, Al. Piru [i-a publicat în 1961, sub titlul Literatura român\ veche, un curs predat studen]ilor filologi, începând cu 1959. Mânat de ambi]ia exhaustivit\]ii, profesorul Piru a încercat s\ compatibilizeze rigoarea factual\ a lui Cartojan cu impresionismul c\linescian. Carte de c\p\tâi în universit\]i (în absen]a monumentului c\linescian), Istoria... sa desprinde din cronici, scrieri religioase, c\r]i populare, jitii etc. un num\r mare de episoade anecdotice pitore[ti, de detalii expresive [i de formul\ri memorabile. Comentate cu o ironie re]inut\, aceste fragmente savuroase au înmul]it num\rul cititorilor de texte vechi, deruta]i pân\ atunci de prejudecata aridit\]ii lor. Pe urmele lui C\linescu, paraliteratura [i literatura nebeletristic\ în inten]ie sunt astfel atrase în zona noastr\ de interes artistic. 255

Eugen Negrici

Un act abuziv, în fond, de literarizare (prin exploatarea efectelor de expresivitate involuntar\) devine, prin repetare (c\ci toate istoriile literare ulterioare vor proceda la fel), plauzibil. Nimeni nu-[i mai pune ast\zi întrebarea (totu[i legitim\) dac\ toate aceste texte pragmatice, având o alt\ func]ionalitate decât cea „beletristic\”, au ce c\uta într-o istorie literar\, oricât de colorate [i secven]ial expresive ar fi ele. În 1970, Academia R.S.R. a scos, f\r\ modific\ri importante, a doua edi]ie a Istoriei... Conceput\ la sfâr[itul deceniului ’50-’60 – [i asta se vedea –, ea nu a produs nici un ecou. În cei [ase ani scur[i, disp\ruse G. C\linescu, cel ce a d\ruit cu autoritatea sa primul volum [i i-a impus o viziune contestabil\ (dar atunci, [i prin îns\[i prezen]a lui, de necontestat). În lumea literelor se produseser\ modific\ri importante de optic\. Vigoarea evalu\rilor sociologist-vulgare sl\bise sim]itor. Reintraser\ în circuit, aducând cu ei spiritul estetizant precomunist, personalit\]i precum Vladimir Streinu, {erban Cioculescu, Adrian Marino, Ion Negoi]escu, care puteau acoperi suprafe]e mari de istorie literar\ cu contribu]iile lor mai vechi sau mai noi. Întrucât reprezentau punctul de vedere oficial, dar oficial cu un deceniu în urm\, volumul al doilea [i al treilea vor purta înc\ semnele r\nilor necicatrizate ale epocii realismului socialist. Aveau o alc\tuire eteroclit\ [i colaboratori de toat\ mâna (Tudor Vianu al\turi de George Iva[cu, Ion Roman etc.), grijulii s\ dea greutate [i mode[tilor litera]i români cu vederi de stânga [i vise socialiste (Vlahu]\, Dobrogeanu-Gherea, scriitorii de la Contemporanul etc.). Dorin]a autorilor de a echilibra tendin]ele [i de a compensa, prin supralicitare, îndr\zneala de a ierarhiza pe alocuri corect, a f\cut ca volumele acestea s\ par\ vetuste sau, în orice caz, inoportune. Erau ab initio organizate tenden]ios, alc\tuite gre[it [i concepute în spirit partinic. S-au dovedit caduce [i proiectul a fost abandonat în t\cere (ca [i realismul socialist). Un puternic [i ireversibil curent estetizant luase na[tere sau, mai bine zis, ren\scuse dup\ 1965 [i fructele lui nu au întârziat s\ apar\. Îndr\znesc s\ afirm c\ el a fost mai viguros decât cel „dezvoltat” în condi]iile aproape fire[ti ale literaturii interbelice. Atunci cînd litera]ii au sc\pat din strânsoarea ideologic\ stalinist-dejist\, fapta lor a câ[tigat o motiva]ie entuziast-compensatorie. Pe culoarele libere cî[tigate, totul s-a f\cut în mare vitez\ [i cu o d\ruire exemplar\. Dup\ 15 ani de distorsion\ri ideologice flagrante care au schimonosit istoria literaturii române, începea o etap\ de recuper\ri vertiginoase, pe parcursul c\reia spiritul critic s-a l\sat adesea anesteziat. 256

Iluziile literaturii române

Golul l\sat de dispari]ia fizic\ în închisori sau de pierderea dreptului la semn\tur\ a unui num\r mare de profesioni[ti a început s\ se umple cu absolven]ii facult\]ilor umaniste, unde s-a creat un spa]iu privilegiat de libert\]i excep]ionale. Având acces la texte fundamentale de teorie [i critic\ literar\, ace[tia au profitat de programul de traduceri al editurilor noastre, aflate [i ele într-un proces curajos (ce ar fi meritat a fi elogiat dup\ Revolu]ie) de multiplicare galopant\ a posibilit\]ilor de informare. Editura Pentru Literatur\ Universal\ editase, înc\ din 1965, Istoria literaturii italiene de Francesco de Sanctis. În scurt timp ap\reau studii [i istorii literare semnate de A. Thibaudet, R.M. Albérès, P. De Boisdeffre etc., Esteticile lui Hegel, Lukács ori Hartmann. Dar traducerile care au provocat emula]ie în literatur\ au fost cele tip\rite de profesorul Romul Munteanu la Editura Univers, întrucât, într-un deceniu, tot ce era mai reprezentativ [i mai modern în domeniul teoriilor [i metodelor de interpretare a textului a devenit accesibil. Prin libertatea lor de ac]iune neverosimil\, înv\]\mântul universitar umanist [i Editura Univers au schimbat soarta cercet\rii literare române[ti, a[ezând-o în avangarda celor din lag\rul socialist [i, în orice caz, în Europa. Pe mas\ cu c\r]ile lui Bahtin, Barthes, Curtius, Eco, H. Friedrich, Frye, Hocke, Jauss, Huizinga, Ingarden, Lotman, Propp, Ricardou, Booth, Wellek, tinerii intelectuali români erau îndrept\]i]i s\ conceap\ actul critic cu totul diferit decât o f\cuse haita inchizitorilor de partid [i chiar genera]ia de critici [i istorici interbelici, ale c\ror texte v\zuser\ [i ele, între timp, lumina tiparului (f\r\ s\ produc\ entuziasm). Num\rul sporit de c\r]i editate a f\cut ca îndeletnicirea recenziei literare [i a cronicii s\ scape de sub controlul unui grup restrâns de oameni de partid cu autoritate critic\ absolut\. Pe m\sura înmul]irii criticilor, a revistelor, a grup\rilor literare, a speciali[tilor de domeniu, se relativizeaz\, prin descentralizare, dezinstitu]ionalizare [i liberalizarea punctelor de vedere, actul interpretativ [i cel situativ. Adev\ratul impuls, [i înc\ unul excep]ional, l-a primit cercetarea literaturii din partea studiilor de stilistic\, de poetic\ [i naratologie, întreprinse cu deosebire în cadrul catedrelor de limba român\. Acestea se aflau sub fascina]ia tezelor structuraliste (în care tinerii vedeau o alternativ\ la domina]ia materialismului dialectic [i istoric). Interesul – greu de conceput alt\dat\ – pentru latura formal\ a actului creator a încetat s\ mai fie obiect de suspiciune. Pân\ [i criticii marxi[ti preocupa]i de sociologia literaturii (Ileana Vrancea, Zigu Ornea) se modernizeaz\ (cu aten]ia îndreptat\ spre ce se întâmpl\ în universit\]i), iar criticii de direc]ie ai realismului socialist 257

Eugen Negrici

(Paul Georgescu, Ov.S. Crohm\lniceanu) încep s\ admit\ primenirea metodologic\, s\ tolereze noul [i chiar s\-l sprijine. Critica [i istoriografia literar\ româneasc\ au fost scoase (dar nu u[or) din categoria activit\]ilor ideologice. Autorit\]ile p\reau, îns\, mai dispuse s\ umple libr\riile cu traduceri de aceast\ factur\ ([i de ultim\ mod\), s\ favorizeze performan]a stilistic\ [i tehnicist metodologic\ decât s\ readuc\ în con[tiin]a publicului vechile reprezent\ri ale trecutului literar românesc. Cu destule întârzieri sunt publicate, totu[i, studii de istorie literar\, critic\ [i teorie literar\ semnate de Titu Maiorescu (înghi]it cu greu), Dimitrie Popovici (a c\rui viziune istoriografic\ pare a fi printre cele preferate, la un moment dat, [i în universit\]i), G. C\linescu (evident, aproape tot, minus Istoria...), Mihai Ralea, Pompiliu Constantinescu, Eugen Lovinescu (nici pe departe la timp [i la ritmul dorit), Dimitrie Caracostea [i Nicolae Iorga (abia când politica partidului s-a colorat na]ionalist). Venite în valuri, traducerile de care aminteam mai sus – având aura nout\]ii [i bucurându-se de prestigiul culturilor libere de unde proveneau autorii – au mic[orat vizibilitatea autohtonilor reedita]i cu atâta vinovat\ întârziere. Printre pu]inele produse precomuniste care au continuat s\ înrâureasc\ direct sau indirect cercetarea literar\ în tot acest r\stimp a fost Istoria... lui G. C\linescu. Nereeditat\ timp de patru decenii, dar folosit\ discret, trecut\ din mân\ în mân\ ca un produs halucinogen, aceasta a iradiat cu autoritatea ei (care era [i a fructului oprit) con[tiin]ele literare. În siajul scrisului c\linescian [i-au început cariera Nicolae Manolescu, Eugen Simion [i al]i remarcabili critici români. Au debutat parafrazând [i au r\mas pân\ târziu mentalmente modela]i de marele critic. Prin activitatea lor prodigioas\ de câteva decenii, prin audien]a pe care au câ[tigat-o, între timp, ei în[i[i în lumea literelor, ace[tia au lucrat la consolidarea canonului, ierarhiilor, modalit\]ii de abordare [i a viziunii istoriografice c\linesciene. Ceea ce nu s-ar fi putut întâmpla într-o literatur\ cu evolu]ie normal\, unde se confrunt\ individualit\]i puternice [i în care schimbarea orizontului de a[teptare produce consecin]e axiologice. S\ te ba]i pentru o cauz\ interbelic\ p\rea, în deceniul [apte, cea mai de bun sim] atitudine cu putin]\. Cu scânteietoarele lui formule, C\linescu era luat drept scut împotriva tuturor încerc\rilor repetate de resurec]ie ideologic\ [i de contraofensiv\ ale rumeg\torilor de re]ete de partid. Ceea ce se petrecea în poezia noastr\ – care, prin tinerii debutan]i din anii ’60, reînnoda, adesea prin imita]ie, leg\tura cu produc]ia interbelic\ – avea loc [i în aria criticii [i a istoriei literare. Cine 258

Iluziile literaturii române

parcurge, ast\zi, articolele publicate în revistele literare din deceniul [apte e izbit nu numai de mediocritatea lor, ci [i de ata[amentul evident al autorilor fa]\ de demersul recenziei curente interbelice. Pasti[area (v\dit\) a stilisticii speciilor jurnaliere ale criticii de întâmpinare merge pân\ la preluarea de formule introductive [i conclusive, de cârje adverbiale [i de ticuri interjectivale de parcurs. Uneori ai senza]ia c\ pia]a literar\ în reformare (unde, foarte repede, dup\ 1964, s-au configurat câteva tabere) competitorii mai importan]i, dota]i cu rubrici fixe, î[i închipuie c\ sunt continuatorii marilor direc]ii ale criticii precomuniste, c\ sunt ale[i s\ întruchipeze destinul neîncheiat al unui G. C\linescu (Nicolae Manolescu), Tudor Vianu (Matei C\linescu), E. Lovinescu (Eugen Simion), Garabet Ibr\ileanu (Mihai Ungheanu) sau Titu Maiorescu (vis general). Interesul conducerii de partid (în c\utarea legitimit\]ii) pentru problematica na]ional\ [i reorientarea ideologic\ de dup\ 1964 au precipitat definirea unei grup\ri ce p\rea preocupat\ de reînvierea tradi]ionalismului interbelic. Ea s-a închegat pu]in cam prea devreme [i pe contrasens, c\ci venise vremea ca literatura [i critica ei s\ încerce s\-[i modernizeze demersul [i s\ se europenizeze. Nu s\ descopere subit – dup\ ororile realismului socialist – tenta]ia p\[unismului [i avantajele adopt\rii unor noi accente ideologice (de data aceasta, etico-etnice). Nu ne mai întreb\m dac\ aceast\ „evolu]ie” bizar\ ar fi putut avea loc în condi]iile în care nu s-ar fi încercat, în anii ’50, nimicirea spiritului na]ional [i rusificarea culturii. Totu[i, aceast\ dispunere prematur\ a for]elor pe pozi]ii de lupt\ solicit\ unele explica]ii suplimentare. Pe de o parte, ea a fost consecin]a invidiei literare (prestigiul lui N. Manolescu [i autoritatea echipei de la România literar\ putea s\ par\ unora – lui Mihai Ungheanu [i Eugen Barbu, de pild\ – enervante). Pe de alt\ parte, nu e exclus\ intuirea de c\tre foruri a [anselor de întemeiere a unei strategii de control [i dominare. În plin proces de incriminare a criticii dogmatice din anii ’50 [i, implicit, a criticii de direc]ie, î[i afirma din ce în ce mai clar prezen]a o critic\ de „orientare” tradi]ionalist\ în inten]ie, care ar fi putut deveni oricând, cu sprijin de sus, una de direc]ie. În anii ’80, ea chiar a ajuns s\ fie nociv\ [i s\ izbeasc\ cu violen]\ (cu argumente „patriotice”, fire[te) în tot ce reprezenta o gândire artistic\ de tip european. * A[adar, în perioada „micii liberaliz\ri” (1964-1971) se constat\ evolu]ii [i fenomene surprinz\toare, care amintesc faptul c\ se tr\ia printre ruinele unei literaturi, într-un climat nefiresc, tulburat de 259

Eugen Negrici

amintirea atrocit\]ilor literare din anii ’50 [i a încerc\rii autorit\]ilor comuniste de a evacua cultura unei na]iuni. S-a întâmplat, atunci, ceea ce s-a întâmplat ori de câte ori fiin]a na]ional\ s-a aflat în preajma unei primejdii sau în zona de efecte ale acesteia : miturile compensatorii s-au activat brusc, bulversând evolu]iile, maturizând în grab\ tendin]ele, dând un impuls idealizator reprezent\rii trecutului. În mare vitez\, în anii ’60, institu]ia literaturii î[i recl\dea compartimentele, î[i fortifica temeliile [ubrezite, î[i completa [i î[i sporea „personalul” [i ini]iativele. Ca în toate epocile faste ale istoriei literare, care la noi sunt cele inaugurale [i cele consecutive unor de[ertific\ri, conta cantitatea [i nu spiritul critic. Cum am v\zut, golurile de informare încep s\ fie acoperite într-un ritm uimitor (prin edit\ri, reedit\ri, traduceri) [i un num\r mare, nefiresc de mare, de articlieri, critici, recenzen]i, autori de studii î[i semnaleaz\ prezen]a rareori justificat\ prin originalitate [i rigoare. Adoptate pe diverse c\i, metodele noi de abordare a textului sunt îmbr\]i[ate cu frenezie [i, chiar asimilate precar cum sunt, primenesc receptarea. Avantajul lor este c\ nu implic\ atitudinea critic\ [i sunt indiferente la axiologie. Ochii sunt îndrepta]i, îns\, ca de regul\, mai ales spre trecutul literar (cu predilec]ie cel interbelic), care, idealizat, ofer\ adev\ratul model, modelul obsesiv. El era privit atunci (ca [i ast\zi, de altfel) ca un Paradis pierdut, ca o Vârst\ de aur a literaturii, la ale c\rei mirifice înf\ptuiri merit\ s\ râvne[ti [i de a c\rei scar\ de valori se cuvine s\ ]ii seam\. Perceput în lumin\ –, trecutul ne livreaz\ exclusiv scriitori mari [i capodopere. Ini]iat [i sus]inut de câteva edituri (Minerva [i colec]ia Universitas, cu deosebire), s-a ivit un puternic curent de studiere, prezentare [i popularizare a „clasicilor”, a scriitorilor ignora]i pe parcursul deceniului [ase, a unor specii, genuri [i etape literare. Cele mai multe contribu]ii de acest gen au aspectul unor monografii [i par (prin tr\s\turile lor didactice) a se adresa unui cititor de nivel mediu, care vrea s\ afle datele esen]iale ale unui curent sau ale vie]ii [i operei scriitorului. Se compileaz\ vechi informa]ii t\lm\cite [i parafrazate cu talent, asezonate cu citate [i comunicate cu aplomb, ca [i cum ar fi vorba de revela]ii entuziasmante. Chestiunile controversate [i cele spinoase, cu implica]ii politice, sunt evitate. Aparatul teoretic este, de regul\, hipertrofiat [i digresiunile, schimbarea rapid\ a grilelor [i alunec\rile eseistice sunt la mare c\utare. Mai ales ele pun în eviden]\ ambi]iile interpretului – singurul lucru ce pare s\ conteze. Acesta î[i face intrarea în lumea „bun\” a criticii ([i într-un fel [i a politicii culturale) fie practicând, pe urmele lui C\linescu, un impresionism de ]inut\ (cu numere de 260

Iluziile literaturii române

imagina]ie asociativ\ [i de prestidigita]ie stilistic\), fie f\când dovada înnoirii metodologice [i a lecturilor la zi din bibliografia occidental\. De altfel, în graba heirupist\ cu care se ocup\ locurile virane, se reface schel\ria [i se rea[az\ c\r\mizile întreprinderii destinate coment\rii obiectului artistic, nu se prea respect\ genul [i diferen]a specific\. Ne e imposibil s\ nu stabilim analogia cu felul cum procedau intelectualii (boierii) pa[opti[ti, care f\ceau de toate [i puneau de toate în „productele” lor. Pe temelii bibliografice precare sau dep\[ite, înecat în aluzii intelectuale minore, eseul e dezvoltat în felul foiletonului. Articolul (compromis ca specie, în anii ’50) este evitat [i înlocuit cu cronica literar\, care, la rândul ei, ia aspect de eseu [i, în cazul fericit, de studiu literar. Dar s\ ne întoarcem la ceea ce ne intereseaz\ direct, [i anume la reprezentarea specific\ a trecutului literar. Spre sfâr[itul acestei perioade de relaxare politic\ apare Istoria literaturii române (I, 1969) de George Iva[cu, lucrare preocupat\ mai curând de ideologia cultural\ decât de crea]ia artistic\ individual\. Cuprins\ între secolul al X-lea ( !) [i vremea Junimii, epoca la care se refer\ volumul ridic\ numeroase probleme de situare [i de contextualizare. Ea solicit\ o abordare nuan]at\, ceea ce scap\ din vedere unei opere de acest fel, inflamate ideologic. Pe urmele lui C\linescu, mentorul [i modelul s\u, G. Iva[cu n\zuie[te s\ ilustreze puterea de crea]ie a unui popor ignorat de mai marii lumii [i s\ impun\ o viziune flatant\. Unitar\, veche [i dezvoltat\ organic, literatura românilor (în orice limb\ s-ar fi exprimat ei începând cu secolul al X-lea) ar fi de nivel european, reprezentând o cale de afirmare na]ional\. Spiritualitatea autohton\, superioar\ în confruntarea cu cea european\, a supravie]uit întâmpl\rilor istoriei, probându-[i vigoarea. Din Ovid Densu[ianu, Nicolae Cartojan, {t. Ciobanu, Nicolae Iorga, Dumitru Popovici [i mai ales din C\linescu sunt extrase, reformulate jurnalistic, actualizate arbitrar [i fortificate retoric toate acele teze [i argumente care, în ]es\tura de unde proveneau, sus]ineau ideea na]ional\, dar f\r\ striden]\ propagandistic\. Bizar\ [i discutabil\ e aten]ia acordat\ secolelor X-XVI în capitolul cu titlul pompos : „Epoca genezelor” [i de-a dreptul eronat\ deplasarea accentului de pe textele religioase [i de pe c\r]ile populare medievale pe a[a-zisa literatur\ laic\ a cur]ilor domne[ti (reflex ateist oficial !). Istoria scris\ sau poate doar semnat\ de G. Iva[cu e interesant\, îns\, ca document de epoc\. Ea pare a fi consecin]a, în plan istoriografic, a exalt\rii ce cuprinsese societatea româneasc\ dup\ 1964 [i reprezint\, cum nu se poate mai bine, reac]ia unei con[tiin]e colective ce î[i reg\se[te brusc identitatea. Pare scris\ spre a face 261

Eugen Negrici

pl\cere autorit\]ilor ceau[iste, aflate în plin proces de reorientare propagandistic\, dar [i spre a da satisfac]ie tuturor celor ce s-au sim]it îngrozi]i de spectacolul macabru al lichid\rii culturii române de c\tre ocupantul sovietic, ajutat de comuni[tii români. Distan]area de viziunea istoriografic\ marcat\ de dogmatism [i de românofobie a anilor ’50 produce astfel de derapaje situative. În perioada ce va urma minirevolu]iei culturale ceau[iste, aceste distorsiuni interpretative, impulsionate de reactivarea miturilor identitare, vor c\p\ta amploare pe fondul anemierii spiritului critic [i al pierderii cultului rigorii [tiin]ifice.

e) În perioada comunismului na]ional-ceau[ist Reîndoctrinarea ideologic\ ini]iat\ de partid dup\ 1971 nu a schimbat fundamental [i rapid (cum ar fi dorit Ceau[escu) direc]ia pe care evoluase cercetarea literar\ de dup\ 1964. Definitorii au r\mas, o vreme, ocuparea locurilor virane [i recuperarea rapid\ [i precar\ a tot ceea ce ignoraser\ cu totul sau acoperiser\ cu noroi culturnicii anilor ’50. Erau, acestea, activit\]i stimabile, dar cam atât. Rareori se dep\[ea, în c\r]i [i articole (adunate, de regul\, în volume) nivelul actului generos-popularizator. Din parafraz\ri [i din simple glos\ri mediocre în marginea unor texte se constituie cele mai multe „reu[ite” critice, iar asimilarea metodologiilor structuraliste [i poststructuraliste d\dea doar un lustru banalit\]ilor. Prin senza]ia de putere (o putere limitat\ la politici culturale) pe care ]i-o ofer\, îndeletnicirea de cronicar literar devine una râvnit\. Criticii au, în orice caz, o vizibilitate de invidiat, poate mai mare decât alt\dat\, de[i prestan]a lor a fost mereu excep]ional\ într-o ]ar\ cu pu]ine momente de stabilitate [i cu o produc]ie literar\ care rareori a fost scutit\ de proptele ideologice [i de jocuri de culise. Ideea c\ literatura român\ sub comunism a fost critico-centric\ nu e lipsit\ de noim\. Spre deosebire de ce se întâmpla în vremea teribililor ani ’50, criticii nu-[i mai confec]ioneaz\, în anii ’80, din spaime politice nimbul. Mul]i dintre ei, mai ales cei tineri [i f\r\ trecut compromi]\tor (mult mai îndr\zne]i decât criticii reabilita]i de curând) sunt privi]i cu admira]ie de noile genera]ii de cititori. Iar verdictul lor – ce pare a veni, acum, din zona op]iunilor estetice – este a[teptat cu emo]ie [i nelini[te. Fire[te, nu e acela[i soi de nelini[te din epoca stalinismului integral. Dar r\stimpul, în care, dup\ 1964, energiile criticilor [i istoricilor literari p\reau unite [i dirijate consecvent spre refacerea climatului de crea]ie [i reconstituirea datelor fundamentale ale istoriei 262

Iluziile literaturii române

literaturii române, era pe sfâr[ite. Grup\rile literare care se înfiripaser\ în jurul unor reviste literare încep s\ aib\ op]iuni estetice [i doctrinare diferite. În spatele acestora se afl\, abia dosite, atitudini [i op]iuni politice divergente. Ciclonul Tezelor din iulie 1971, bulversând via]a cultural\, a gr\bit închegarea [i radicalizarea a dou\ „partide” literare, încurajate din umbr\ de oameni influen]i din aparatul de partid. Este mai simplu ast\zi s\ d\m o explica]ie faptelor decât la începutul anilor ’90. Cu mari precau]ii tactice [i compromisuri de parcurs, litera]ii din jurul revistei România literar\ (înconjura]i de câ]iva activi[ti cu atitudini liberale sau doar aparent liberale, precum [i de influentul post de radio „Europa liber\”) au încercat [i, în parte, au izbutit s\ men]in\ literatura român\ pe acel curs al deschiderii ini]iat de partid (din ra]iuni politice [i de putere) dup\ 1965. E bine s\ ne reamintim c\ Tezele Congresului al IX-lea au fost adesea invocate în sprijin, ca argument de autoritate, de c\tre to]i cei care au perceput nes\buita torsiune ideologic\ din 1971 ca pe o tentativ\ regretabil\ de revenire la principiile [i climatul realismului socialist. Determinarea cu care autorit\]ile ceau[iste au dorit s\ impun\ noul curs na]ionalist [i restaurarea ideologic\ neostalinist\ a solicitat mobilizarea unui num\r conving\tor de condeieri din vasta categorie a „oamenilor de serviciu”. Din vechi activi[ti de pe „frontul cultural” al anilor ’50, din veleitari obraznici, din scriitori [i critici de mâna a doua neîmp\ca]i cu gândul c\ r\mân în afara gloriei [i nemul]umi]i de spiritul de corp al elitei literare estetizante, s-a alc\tuit o grupare proceau[ist\ g\l\gioas\ [i agresiv\. Ea era monitorizat\ de Securitate [i de cele dou\ reviste pe care le controla aceasta : S\pt\mîna (condus\ de E. Barbu) [i, de la un anumit moment, Luceaf\rul. {i, cum era de a[teptat [i cum s-a întâmplat adesea în istoria noastr\, veleitarismul, invidia [i setea de autoritate [i-au g\sit [i un alibi patriotic : noi [i numai noi ne iubim ]ara [i pe conduc\torul ei care ne-a redat mândria apartenen]ei la un destin plenar ; ceilal]i sunt doar agen]ii de influen]\ ai unor oficine de spionaj ori spirite cosmopolite, indiferente la soarta culturii române [i a ]\rii. Evoc aceste detalii pentru c\ f\r\ ele ne va fi greu s\ evalu\m postura în care s-a aflat, aproape dou\ decenii, institu]ia criticii de întâmpinare ; ele ne ajut\ s\ l\murim [i s\ motiv\m distorsiunile din domeniul cercet\rii trecutului literaturii. Polarizarea criticii [i prevalarea atitudinii partizane sunt factorii care explic\ vicierea pe scar\ mare a diagnosticelor critice, cu consecin]a de rigoare : instalarea sentimentului c\ nimic nu e de nesus]inut, c\ totul se poate argumenta. Cu toate c\ a fost servit\ de câteva min]i str\lucite, critica de întâmpinare a devenit, în bun\ m\sur\, o meserie clientelar\ care a 263

Eugen Negrici

promovat politica de grup a notelor bune [i a notelor rele [i a solidarit\]ilor de moment. Ea a dat gir unor valori discutabile [i a deschis, pentru mult timp, o er\ a ierarhiilor fluide [i incerte. Fa]\ de cei amenin]a]i de regim [i ataca]i în revistele Securit\]ii de c\tre condeierii acesteia ori fa]\ de cei ce strecurau [opârle – animându-[i, astfel, textele lor terne – cei mai valoro[i critici români au ar\tat o atitudine binevoitoare [i o uimitoare lips\ de prejudec\]i în a-i urca pe treptele de sus ale ierarhiei. Într-atât de puternice au fost resentimentele, încât regula primatului operei în fa]a persoanei autorului a fost nu o dat\ uitat\. Oricât de izbutite ar fi fost produsele intelectuale ale celui ce se afla în tab\ra advers\, ele erau supuse denigr\rii sau, în cel mai bun caz, ignorate. De la jum\tatea anilor ’70, se poate spune c\ spiritul critic a intrat într-o lung\ agonie. Politizarea actului critic a avut, îns\, o consecin]\ nea[teptat\. Din repulsie fa]\ de simulacrul criticii de întâmpinare [i de frecventele [i brutalele interven]ii politice oficiale în procesul recept\rii, nu pu]ini din cei care s-au ocupat sau s-ar fi putut ocupa cu comentarea obiectului literar au dezertat în eseistic\, în medita]ie filozofic\, estetic\, stilistic\, poetic\ (în genere, în tehnicismul analitic de mare fine]e). Câ]iva s-au sim]it atra[i de rezerva]ia textelor primitive sau foarte vechi, paraliterare, neliterare în inten]ie – unde nimeni nu te împiedic\ s\ te bucuri de cutreierarea liber\ printre forma]iuni geologice stranii. Din pricina acestei „la[it\]i” sau numai a acestei „renun]\ri” la avantajele ori dezavantajele criticii de întâmpinare s-au putut ivi în România anilor ’80 o pleiad\ de esei[ti, o puternic\ [coal\ interpretativ\ modern\, cu stilisticieni, poeticieni, structurali[ti, naratologi, hermeneu]i, semioticieni, textuali[ti de ]inut\ european\. * Trebuie, îns\, s\ precizez c\, în tot acest r\stimp, în cercetarea etapelor mai vechi ale literaturii române continu\ s\ apar\ acela[i tip de distorsiuni interpretative cauzate atât de complexele noastre identitare, cât [i de ingerin]a politicului. Întreaga atmosfer\ cultural\ din vremea na]ionalismului ceau[ist îmbia la idealizarea trecutului. Aceasta nu ar fi avut amploarea pe care a avut-o [i nu ar fi produs doctrine (cum ar fi protocronismul), modific\ri în câmpul hermeneuticii, viziuni situative (care au [i fost asimilate în manuale, c\p\tând gir pedagogic) dac\ nu ar fi avut loc, cu numai dou\ decenii în urm\, pogromul c\r]ii române[ti [i atentatul la fiin]a noastr\ na]ional\. Pu]ine fapte literare nu au „beneficiat”, de atunci încolo, de un impuls compensativ [i nu voi înceta s\ repet acest lucru. 264

Iluziile literaturii române

Începând cu Congresul al IX-lea al P.C.R., în limbajul propagandei apar din ce în ce mai des conceptele, alt\ dat\ evitate, de na]ional [i na]iune (nu [i acela de na]ionalism, care va fi înlocuit, în documente, cu termenul de „patriotism socialist”). De la an la an, viziunea politic\ se radicalizeaz\ : redescoperirea na]iunii devine, dup\ nu mult timp, un autohtonism sui-generis cu accente izola]ioniste. Dup\ 1974, aproape c\ nu exist\ plenar\, congres [i aniversare organizat\ în ]ar\ (cele mai multe f\r\ leg\tur\ cu cultura) în care Ceau[escu s\ nu resping\ imita]ia [i s\ nu cear\ o crea]ie „original\, patriotic\ [i umanist\”. E citat\ în chip repetat o fraz\ apar]inând lui Leonardo („Acela care poate s\ mearg\ la izvor, nu trebuie s\ mearg\ la ulcior”), c\reia i se d\ o interpretare xenofob\. În „ulcioarele cu ap\ st\tut\” ale str\inilor „se toarn\ [i pic\turi din otrava conceptelor retrograde [i cosmopolite prin care se urm\re[te s\ se adoarm\ con[tiin]a patriotic\, revolu]ionar\, a maselor populare [i a poporului” (Plenara C.C. al P.C.R. din iunie 1982). Consecin]ele pozitive ale acestei reorient\ri ideologice [i propagandistice au fost reconsiderarea [i redescoperirea unui mare num\r de valori locale [i revizuirea unor pasaje ale istoriei na]ionale. Ceea ce a obliterat, întrucâtva, excesele ulterioare [i le-a îndulcit. Din p\cate, partidul a sim]it nevoia – ca de regul\ în istoria lui – s\-[i legitimeze [i s\-[i fardeze, în lumina noilor principii, trecutul antina]ional [i terorist. Se decreteaz\ absurditatea existen]ei a dou\ istorii, una a partidului [i alta a poporului. Toate momentele trecutului sunt selectate, anexate, expurgate de p\cate [i reinterpretate retrospectiv ca argumente [i fapte ale unei finalit\]i istorice imuabile : venirea la putere a comuni[tilor [i, prin ei, a conduc\torului suprem Ceau[escu. F\r\ nici un scrupul logic, istoria e revizuit\ dup\ voia partidului spre a servi cultului Conduc\torului. Prin str\dania unui grup de istorici, scriitori, ziari[ti, activi[ti pe „frontul culturii”, se lucreaz\ la imaginea unui mare conduc\tor, succesor al lui Burebista, Mihai Viteazu, Marx etc., întruchipând o str\lucit\ epoc\ de cultur\. Care epoc\ n-ar fi putut s\ se iveasc\ din neant. Ea e o însumare, în timp, de opere [i de înf\ptuiri m\re]e de care numai un popor mândru [i demn, cu o istorie glorioas\ ar fi fost capabil. Trecutul istoric [i cultural trebuia s\ devin\ pedigree-ul cizmarului. Direct sau indirect, Ceau[escu încurajeaz\ aceste ini]iative slugarnice. Dar s-au g\sit destule spirite înfierbântate care s\ ia de bune fantasmele propagandei [i, de asemenea, intelectuali pragmatici care au g\sit cu cale c\ se poate profita de acest nou curs politic [i de fondurile de sus]inere ale partidului pentru l\rgirea bazei de cercetare [i favorizarea studierii unor subiecte ocolite alt\dat\. 265

Eugen Negrici

Textele de escort\ în care se omagiau rolul „conduc\torului” [i clarviziunea lui patriotic\ au înlesnit, astfel, retip\rirea istoricilor considera]i burghezi [i reac]ionari (Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, A.D. Xenopol, Gh. Br\tianu, N. Densu[ianu, Victor Papacostea). Constantin C. Giurescu, pu[c\ria[ul politic din anii ’50, semneaz\ (singur sau împreun\ cu Dinu C. Giurescu) studii [i tratate istorice. Mircea Eliade însu[i reapare în libr\rii cu De la Zalmoxis la Genghis-Han. Mai vechea eseistic\ na]ionalist\ cu accente filozofice [i studiile de filozofia culturii (în linia trilogiei lui Lucian Blaga) cunosc, reeditate, un mare succes, oferind citate articolelor festive, editorialelor [i chiar cuvânt\rilor „tovar\[ului”. Se insist\ acum pe originalitatea culturii române, pe capacitatea ei de a asimila doctrine [i curente, [i de a le oferi un puternic specific na]ional (v. studiile de istorie literar\ semnate de profesorii de la Facultatea de Filologie din Bucure[ti). O carte redactat\ de Al. Dima (Aspecte na]ionale ale curentelor literare interna]ionale, 1973) are un titlu ilustrativ pentru aceast\ direc]ie de cercetare, care a profitat de patriotismul pierdut [i reg\sit din interes de partid. Curând, îns\, echilibrul se va frânge. Partidul nu vrea doar o repunere în discu]ie a problematicii specificului na]ional, [i nici studii oneste despre „fenomenul” românesc [i despre „personalitatea” culturii noastre. El ]ine ca specificul nostru na]ional s\ fie respectabil [i f\r\ pete, ca totul s\ str\luceasc\ în templu, pentru ca splendoarea lui s\ se r\sfrâng\ asupra statuii zeului. Ca de regul\ în lunga istorie a raporturilor dintre partid [i intelectuali, primii amatori de poleire s-au g\sit printre scriitorii fascina]i de putere [i care nu-[i refuzau pl\cerea ie[irilor în pres\ sau în public (Eugen Barbu, Adrian P\unescu) [i printre ziari[tii cu veleit\]i scriitorice[ti, din spe]a lui Paul Anghel, Corneliu Vadim Tudor, Ilie Purcaru etc. Atractiv [i pentru c\ a fost recâ[tigat cu dificultate, subiectul na]ional era o ofert\ comod\ ([i, la început, onorant\) [i pentru poe]i de un cinism elegant, ca Nichita St\nescu (Un p\mânt numit România). A reînsufle]it pe poe]ii cu simpatii legionare ie[i]i din închisori [i a însufle]it pe cei fantasmatici (precum Ion Gheorghe), dându-le prilejul celor mai n\stru[nic-fermec\toare incursiuni asociative. S-a v\zut, acum, c\ aceast\ specie a fantasmaticilor este, de altfel, mult mai bine reprezentat\ la noi decât s-ar fi crezut [i c\ Nicolae Densu[ianu are, printre intelectuali, nenum\ra]i urma[i. Aproape nu a r\mas domeniu în care s\ nu apar\ exalta]i gata s\ sus]in\ priorit\]ile române[ti absolute [i s\ preschimbe sl\biciunile, adesea stingheritoare, ale civiliza]iei noastre în tot atâtea avantaje [i prilejuri de mândre taifasuri. De exager\ri mai mici [i mai degrab\ strunite sunt capabili [i oameni de mai mare suprafa]\ intelectual\, 266

Iluziile literaturii române

încânta]i la gândul c\, dup\ zeci de ani de ignorare [i mistificare a trecutului, li se permite s\ rezoneze patriotic. Constantin Ciopraga, în Personalitatea literaturii române (1973), compune, din date [i argumente luminoase, selectate din trecutul ei, un tablou încânt\tor al literaturii noastre, f\r\ apari]ii întunecate, erori estetico-ideologice, neputin]e [i stâng\cii. Traian Herseni, socio-psiholog de prestigiu înainte de r\zboi (lucrând la negru pentru al]ii dup\ ie[irea din închisoare), se str\duie[te, urm\rit de vechi spaime, s\ arate bine în ochii autorit\]ilor comuniste, oferind o perspectiv\ sociologic\ – asaltat\ de cli[ee marxiste – literaturii române (Sociologia literaturii. Câteva puncte de reper, 1973, Literatur\ [i civiliza]ie, 1977). Interesat de arhaic [i de formele vechii culturi populare (Forme str\vechi de cultur\ poporan\ româneasc\, 1977), el va sus]ine teza c\ civiliza]ia român\, de[i ]\r\neasc\ [i oral\, nu e inferioar\ civiliza]iilor scripturale cultivate în cet\]i [i ora[e. Este nevoie de defini]ii [i abord\ri noi ale culturii [i civiliza]iei pentru a putea da un luciu s\r\ciei noastre. {i ele apar sau, mai bine zis, reapar aduse din rezervele neconsumate ale dreptei interbelice. Cultura – socotit\ de Noica mod de via]\ [i temei al existen]ei individuale [i colective – nu e dependent\ de o mare civiliza]ie, ci este mijloc de supravie]uire a comunit\]ilor primejduite istoric [i politic. Astfel, toate sl\biciunile, neputin]ele, erorile „localului” românesc sunt pozitivate [i fiin]a colectiv\ e definit\ în plin\ lumin\. Pe aceast\ cale, condi]ia tragic\ a „românit\]ii” e împins\ în sublim. Constantin Noica va face un impresionant efort speculativ pentru a da str\lucire spiritului creator românesc, care a izbutit s\ supravie]uiasc\ dincolo de concretul istoric. Pe urmele lui Heidegger, va practica o arheologie a cuvântului, c\utând „gândirea infuz\” în limba român\ veche [i popular\ [i decupând în paradigma morfologic\ un „sentiment românesc al fiin]ei”. Eminescu însu[i e convocat în demonstra]ie, nu pentru resturile sesizabile de gândire teoretic\ german\, ci pentru geniul s\u filozofic etnic, care intuia filozofia imanent\ a limbii române. Dac\ lucrurile ar fi r\mas la acest nivel speculativ, cu extinderi paradoxale [i jocuri de cuvinte, ar fi fost înc\ bine. Dar Noica, nefiind românul cump\tat [i senin-resemnat pe care-l propov\duie[te, nu-[i poate reprima, îmb\trânind, dispozi]ia perpetuu polemic\. Ajuns parc\ din urm\ de vechile, demodatele teze autohtoniste interbelice, filozoful afirm\ c\ românii, mul]umi]i c\ „transcendentul a coborât aici”, nu ar mai trebui s\ ia în seam\, slugarnici, culturile de tip occidental – o lume obosit\, ocupat\ cu statistici, incongruent\ cu propria ei paradigm\ cultural\. Ceea ce nu avea de ce s\ nu plac\ autorit\]ilor ceau[iste, care practicau, în anii ’80, o politic\ autarhic\ [i antioccidental\. 267

Eugen Negrici

Deraierile speculative ale filozofului cap\t\, de la un punct, accente pamfletare grote[ti. Din perspectiva unor „marginali” superiori cum suntem, intelectualitatea vestic\ nu poate fi decât cinic\ [i nihilist\. Tr\s\turile pozitive ale paradigmei culturale vestice (pu]ine, câte sunt) sunt cre[tine [i deriv\ din tradi]ia bizantin\ a atitudinii fa]\ de icoan\ ( ! ?) etc. etc. Astfel de exager\ri simpatice, naivit\]i savante, extrapol\ri confuze, incitante [i str\lucitoare, nu au r\mas, din p\cate, în zona interesant\ în sine a gândirii estetic-speculative. Ele au fost luate foarte în serios de nu pu]ini tineri [i au servit, f\r\ voie, autorit\]ilor în dorin]a lor de a avea un popor de dezertori politici [i de a produce, prin orbire ideologic\, chipul unei civiliza]ii române[ti demne de un mare conduc\tor. Cu toate acestea nu putem ignora rolul excep]ional pe care l-a avut filozoful `n descoperirea unor tineri de talent, dintre care câ]iva fac ast\zi cinste culturii române ({coala de la P\ltini[). Prin echipa sa propagandistic\ (sprijinit\ indirect de intelectuali atra[i de misiunea legitim\rii na]ionale), Ceau[escu voia s\ impun\ ideea unui nou [i ultim desc\lecat, început al unei epoci de lumin\ în care idealurile comuniste [i cele na]ionale se împletesc fericit. Viziunea era triumfalist\. Fiecare art\, fiecare domeniu de cercetare se cuvenea s\ aduc\ o contribu]ie epopeic\ la „epopeea na]ional\”. Nici o clip\ nu trebuia uitat trecutul aduc\tor de neîntrerupte prilejuri de mândrie. În cadrul acestui proces grandios de poleire, istoricilor literari [i cercet\torilor trecutului literaturii române li se atribuise deja un rol. Îl define[te cel mai bine curentul „protocronismului românesc”, ini]iat prin articolul lui Edgar Papu „Protocronismul românesc. Înv\]\turile lui Neagoe Basarab [i sinteza Orient-Occident în vechea civiliza]ie româneasc\”. Publicat în 1974 în revista Secolul XX, el va fi reluat în Din clasicii no[tri. Contribu]ii la ideea unui protocronism românesc (1977). Exist\, îns\, numeroase tendin]e [i atitudini protocronice anterioare apari]iei termenului [i chiar o tentativ\ de impunere a ideii unui spirit românesc funciarmente anticipator (e de luat în seam\ o comunicare a lui Dan Zamfirescu din 1973, ]inut\ în fa]a unor studen]i germani). {i mai existau tezele oficiale ale lui Ceau[escu referitoare la superioritatea civiliza]iei locale fa]\ de cele str\ine. Reanalizând trecutul literar [i valorificând ceea ce ar fi putut produce impresia unor priorit\]i române[ti (dar f\r\ violen]\ contestatar\), Edgar Papu d\, de fapt, o anume coeren]\ unor mai vechi tendin]e. Dar forurile propagandei au dat o adev\rat\ b\t\lie pentru ca, reducând la t\cere spiritul critic, s\ fac\ din protocronism o direc]ie prioritar\ a criticii [i istoriei literare, una care s\ serveasc\ – în felul ei – politica izola]ionist\ [i triumfalismul na]ional-comunismului ceau[ist. 268

Iluziile literaturii române

Cum proceda, în fond, un protocronist (f\r\ voie sau cu imbold de la partid) ? Dac\, de pild\, G. C\linescu, în Istoria... sa literar\, remarca în cronicile noastre versificate din secolul al XVIII-lea „stâng\cii savante, ritmuri inegale [i o mare m\sc\rie popular\, prevestind pseudofolclorul suprarealist de dicteu automat” (s.n.), el punea în eviden]\ un efect, o analogie [i se oprea aici. Omul nostru, protocronistul, mergea, îns\, mai departe [i nu se d\dea în l\turi s\ proclame descoperirea, s\ zicem, a unui suprarealism românesc anterior celui francez (accentul trebuia pus pe anterioritate). {i asta f\r\ s\ mai ]in\ seama de faptul, binecunoscut, c\ orice apari]ie, orice curent nou lumineaz\ altfel trecutul, inventându-[i anticiparea. Ori de faptul c\ omologul lui, protocronistul francez – disons – ar avea unde, în trecutul unei literaturi atât de bogate, realmente bogate, ca a lui, s\ „descopere” prefigur\ri suprarealiste dac\ ar fi mânat de trista ambi]ie a afirm\rii superiorit\]ii artistice [i, prin ea, a „suveranit\]ii estetice”. Eroarea protocroni[tilor este una gnoseologic\. Procesul de semioz\ deschis\ e oprit într-un punct avantajos [i o voce „curajoas\” ia de bun un simplu efect, anun]ând cu aplomb preexisten]a unui fenomen artistic. Preexisten]a devine preeminen]\ [i, prin extrapolare, literatura român\ – care are destule [i importante merite – se transform\ în argument propagandist. Ea este m\rea]\ [i, mai ales, î[i este suficient\, ca [i economia de tip ciu ce, promovat\ [i de comunismul nostru na]ional. N\scut din ceau[ism, protocronismul n\[tea, la rândul lui, ceau[ism. Din drojdia orgoliului na]ional au crescut [i vor mai cre[te astfel de n\zbâtii protocroniste. Protocronismul a constituit, îns\, o miz\ important\, se pare, a propagandei din clipa în care s-a v\zut limpede c\ poezia [i proza nu mai pot fi controlate [i nici m\car deturnate prin diversiuni de tot felul. Katherine Verdery considera, în cartea Compromis [i rezisten]\ (Humanitas, 1994), c\ defini]ia valorii s-a aflat la originea tuturor luptelor din spa]iul politic cultural din vremea lui Ceau[escu. Protocronismul, ca fenomen, a eviden]iat – ne reaminte[te autoarea – chiar lupta pentru controlul definirii valorii literare. Dac\-l analiz\m din direc]ia ]elurilor propagandei, care vor fi legate mereu de consolidarea puterii politice, suntem în m\sur\ s\ observ\m c\ el a fost o încercare de alterare, de anemiere, de escamotare [i de dezorientare a spiritului critic, acesta constituind un pericol, veritabilul mare pericol pentru orice regim totalitar. Protocronismul a n\scut controverse [i i-a obligat pe oamenii de litere, care nu-[i pierduser\ cu totul sim]ul m\surii, s\ riposteze [i s\-[i consume energiile pentru a respinge delicat – spre a nu trezi furia idolatrilor români de toate nuan]ele – acest tip de abera]ii. Abera]iile 269

Eugen Negrici

continuau s\ fie rostite [i dup\ ce stârniser\ hohote de râs printre intelectualii de bun-sim], care nu puteau pricepe ra]ionamentul prin care Eminescu devine precursor al marxismului [i al celor mai noi teoreme matematice, iar Paul Anghel un prozator universal superior lui Tolstoi. De aceea, consider\m c\ teza protocronist\, ca [i tendin]ele naiv-protocroniste, au fost adoptate atât de aparatul diversionist al puterii, cât [i de cel propriu-zis propagandistic, interesat de izolarea României prin crearea sentimentului c\ nu avem nevoie de nimeni [i de nimic în afara zidurilor Cet\]ii asediate, pentru c\, oricum, tr\im în glorie [i m\re]ie. Ca idee literar\ cu miz\ politic\, protocronismul a împ\r]it repede [i clar lumea literelor sau, mai bine zis, a rea[ezat fa]\ în fa]\, pe pozi]ii ostile, grup\rile literare aflate deja în avanposturi [i pe comandan]ii lor. Nicolae Manolescu, Gheorghe Grigurcu, Eugen Simion, Mircea Zaciu, f\r\ a nega farmecul analizelor c\r]ii lui Papu [i subtilitatea exager\rilor, resping direc]ia ei ideologic\, contest\ importan]a îns\[i a ideii de întâietate, ca [i posibilitatea demonstr\rii ei. De partea cealalt\, autohtoni[tii de partid, dar [i cei obseda]i de „con[tiin]a de sine a literaturii române” (Paul Anghel, F\nu[ B\ile[teanu, Mihai Ungheanu, Ion Constantinescu, Alexandru Du]u, Vasile Marian, Dan Zamfirescu etc.) nu se mul]umesc s\ elogieze cartea. Ei atac\ pe cei ce minimalizeaz\ mesajul protocronist, fie declarându-i membri ai unei conspira]ii antina]ionale (Dan Zamfirescu), fie identificând, în reac]ia lor, frica partizanilor sincronismului lovinescian (sincronism ce pare a fi, în mentalitatea lui Mihai Ungheanu, un fel de boal\ ru[inoas\ care se cuvine s\ trezeasc\ vigilen]a partidului). Încetul cu încetul, discu]ia (foarte înfierbântat\ [i revelând mediocritatea teoretic\ a celor mai mul]i combatan]i) se va deplasa spre zona de unde se observ\ limpede substratul ei mitico-ideologic [i resursele puternic reactive ale mândriei na]ionale îndelung umilite. Adev\rata problem\ este con[tiin]a de sine a literaturii române (formulat\ ca atare de Marin Mincu, „În jurul unui protocronism românesc. Pentru o nou\ con[tiin]\ de sine a literaturii române” (în Via]a studen]easc\, nr. 31-32/1977). {i la mijloc e acela[i vechi complex al unei literaturi tinere [i ignorate, care provoac\ reac]ia orgolioas\ a slujitorilor ei. Ace[tia fie anuleaz\ silnic decalajele, fie inverseaz\ raportul, totul fiind, la urma urmelor, o chestiune de optic\. Istoricii no[tri literari [i interpre]ii fenomenului artistic românesc au dat rareori la o parte perdeaua de iluzii [i mituri de peste literatura român\ [i e de presupus c\ aceasta va mai r\mâne mult timp acoperit\ de voaluri.

270

Iluziile literaturii române

III. CÂTEVA REFLEC}II ASUPRA LITERATURII ROMÂNE, PORNIND DE LA LOVINESCU Lovinescu despre natura literaturii române [i sl\biciunile ei de fond Cum se [tie, în epoca interbelic\, semnifica]ia [i valoarea Istoriei civiliza]iei române moderne a lui E. Lovinescu au fost subestimate pe motiv de diletantism. Ca multe alte opere, lucrarea a fost indexat\ [i condamnat\ la uitare în vremea stalinismului integral, pentru ca, mai apoi, s\ fie atacat\ de pretorienii regimului ceau[ist pentru europenismul viziunii ei. Reeditat\ de Zigu Ornea în 1972 (cenzurat\) [i în 1997 (complet\), ea î[i dovede[te deplina actualitate [i capacitatea de a oferi sugestii [i piste de cercetare. E posibil ca „legile” desprinse [i câteva din datele istorice [i economice s\ suporte azi corecturi, iar unele din verdictele ei drastice (ie[ite din pana unui extraordinar polemist) s\ par\ [ocante. Din perspectiva economiei politice, fenomenul genezei capitalismului românesc [i consecin]ele lui au fost [i vor mai putea fi abordate cu mijloace de investigare superioare. Din perspectiva sociologiei culturii, lucrarea a trasat, îns\, câteva linii fundamentale de cercetare. Pe urmele lui Mihail Kog\lniceanu, Titu Maiorescu, A.D. Xenopol, E. Lovinescu (ca [i G. Ibr\ileanu, adversarul s\u din epoc\) s-a str\duit s\ în]eleag\ natura culturii române moderne, cauzele apari]iei ei, rolul factorului ideologic. Mul]i comentatori socotesc, f\r\ prea multe argumente, c\ Istoria... e o replic\ dat\ studiului lui Ibr\ileanu, publicat cu cincisprezece ani înainte, Spiritul critic în cultura româneasc\ (1909). Dar autorul acestuia, de[i avansase câteva observa]ii de fine]e, a abandonat, pe parcurs, viziunea sociologic\ apt\ s\ dea coeren]\ [i soliditate construc]iei teoretice, pentru a aluneca în considera]ii psihologice hazardate, stabilind grade de „românism”, superiorit\]i [i inferiorit\]i în spa]iul nostru cultural. F\r\ a avea consisten]a unei replici, exist\, în demonstra]ia lui Lovinescu, pasaje aluzive [i trimiteri la contribu]iile române[ti. Un 271

Eugen Negrici

paragraf pare s\ vizeze exager\rile fostului s\u discipol, B. Fundoianu, care, în Imagini [i c\r]i din Fran]a (1922), d\duse culturii române rolul de „colonie a culturii franceze”. Mai târziu, la condi]ia literaturii române se va referi, în trecere, [i Eugen Ionescu în Nu (1934). Tocmai el, nonconformistul, î[i arat\ mai curând neîncrederea în spiritul modern [i în demersul avangardist, recomandând o atitudine relaxat\ în raport cu „înv\]\mintele Occidentului”, pe care românii sunt datori s\ le primeasc\ f\r\ entuziasm, dar [i f\r\ spaima c\ [i-ar putea pierde „autenticitatea”, întrucât maturizarea [i modernizarea vin de la sine. Literatura român\ e privit\ cu scepticism, dar nu despre ea este vorba, de fapt, ci despre literatur\ în general [i despre valoarea spiritual\ a actului scriitoricesc. Decenii la rând, nimeni nu a mai conceput (sau nu a mai putut concepe) ceva asem\n\tor Istoriei... lui Lovinescu. Cu toate acestea, chiar în vremea în care propaganda ceau[ist\ încuraja obsesiile protocroniste [i promova imaginea unei culturi m\re]e [i vechi, în Prologul remarcabilei lui c\r]i G. C\linescu [i „complexele” literaturii române (Bucure[ti, Editura Albatros, 1981), Mircea Martin s-a încumetat s\ examineze, în spirit lovinescian, maladiile literaturii române [i s\ identifice câteva din complexele ei nu totdeauna infecunde : problemele de sincronizare, retardarea, discontinuit\]ile, imita]iile, ve[nicele începuturi, acceler\rile, ruralitatea etc. Cartea vorbe[te, îns\, [i despre tentativa lui C\linescu de a converti în calit\]i aceste sl\biciuni ce ]in de condi]ia literaturii române [i de a-i oferi acesteia, prin câteva procedee de iluzionare [i seduc]ie, o tradi]ie impun\toare. Se în]elege c\, în 1981 [i în conjunctura socio-politic\ dat\, unei asemenea abord\ri a literaturii române nu i s-a oferit [ansa s\ deschid\ o direc]ie nou\ de cercetare. Studiile lui Lucian Boia, de dup\ 1990, au reînnodat firul, introducând în ecua]ie problemele imaginarului mitic [i consecin]ele prezen]ei lui neîntrerupte asupra constituirii ideologiilor [i asupra viziunii istorice. Prin for]a lucrurilor, interesul studiilor lui Boia a r\mas în aria istoriografic\, ideologic\ [i doctrinar\, iar referin]ele la literatur\, de altfel competente, au servit direc]iei demersului s\u. * În volumul publicat în 1925 [i intitulat For]ele reac]ionare (devenit capitolul II al Istoriei civiliza]iei române moderne, Bucure[ti, Editura Minerva, 1997), E. Lovinescu completeaz\ cu observa]ii de ordin cultural analiza pe care o f\cuse for]elor „ce au rezistat, în chip activ sau numai prin iner]ie, revolu]iei dezl\n]uite în toate domeniile vie]ii noastre na]ionale” (p. 123). Aici este locul în care vorbe[te despre 272

Iluziile literaturii române

„caracterul reac]ionar [i paseist” al literaturii române, formulare care a stârnit furia a dou\ genera]ii de str\jeri ai valorilor na]ionale. {i tot aici, c\utând o explica]ie pentru felul cum litera]ii români au devenit adoratori ai fantasmelor trecutului, î[i lanseaz\ teza desincroniz\rii celor dou\ procese : formele sociale se prefac revolu]ionar, iar sufletele se transform\ evolutiv. În secolul al XIX-lea, s-au introdus forme politice noi, au avut loc schimb\ri rapide în plan social [i economic. Sufletul nostru rural, în „structura” c\ruia intr\ „colabora]ia multor veacuri de via]\ moral\”, s-a dovedit îns\ rezistent fa]\ de noile condi]ii de via]\. „Reprezentând o milenar\ for]\ de iner]ie – scrie E. Lovinescu –, reac]iunea acestui suflet a fost, a[adar, mai tenace decât cea a formelor sociale [i economice” (op. cit., p. 184). Pornit\ din straturile [i mai adânci ale „incon[tientului afectiv”, rezisten]a literaturii române fa]\ de schimb\rile tulbur\toare din jur s-a ad\ugat rezisten]ei politice directe – întemeiate pe interesul de clas\ – a partidului conservator, precum [i celei ideologice. Aceasta din urm\ a fost ilustrat\ de atitudinile critice limitative (luate de scriitori ca Negruzzi, Russo, Alecsandri, Ghica, Eliade), de organicismul antiliberal (întrupat în lu\rile de pozi]ie junimiste [i în teoria „formelor f\r\ fond”), de misticismul ]\r\nesc eminescian, de teoriile iorghiste, s\m\n\toriste, de neo-organicismul lui C. R\dulescu-Motru [.a.m.d. Capitolele XVIII, XIX [i XX din aceast\ parte, a II-a, a Istoriei civiliza]iei... includ câteva din observa]iile de care se poate servi cel care urm\re[te consecin]ele înrâuririi miturilor asupra spa]iului literar românesc. Caracterizat printr-o anume „continuitate sufleteasc\”, fondul psihic stabil al poporului este asimilat de critic fondului literaturii române. Nefiind o expresie pur\ a fondului, forma acestei literaturi a avut, în schimb, o evolu]ie [i o istorie a ei, intrând adesea sub înrâurirea literaturilor apusene. Faptul acesta a dus, pe cei ce nu fac distic]ia între form\ [i fond, la concluzia eronat\ c\ literatura noastr\ ar fi o anex\ a celei franceze. În planul expresiei, caracterul de contemporaneitate este v\dit [i „nu este manifestare de art\ occidental\ care s\ nu fi avut repercusiuni [i la noi” (p. 221). Ca [i alte popoare, românii s-au pus, „dintr-o dat\, în planul actualit\]ii”, nemaia[teptând refacerea evolu]iilor – cum se iluzionau c\ e posibil „criticii evolu]ioni[ti”. „Ritmul mi[c\rilor noastre literare se înscrie, imitativ, în ritmul mi[c\rilor apusene”, a[a încât, de pild\, „înainte de a fi avut un clasicism, am avut, deci, un romantism românesc” (p. 222). Sub acest strat al expresiei (care se rezum\, dup\ Lovinescu, la acele atitudini [i procedee tehnice ce stau la baza [colilor [i modelor literare prezente, simultan, în toate literaturile europene), se 273

Eugen Negrici

conserv\, îns\, „fondul etnic [i spiritual tradi]ional legat de vechile forme de gândire [i neîncrez\tor fa]\ de noul aspect al civiliza]iei noastre burgheze” (ibidem). Lovinescu î[i închipuie acest substrat ca pe o for]\ static\, o prezen]\ infuz\. F\r\ s\ identifice miturile din spatele lor, el intuie[te felul cum se activeaz\ anumite atitudini literare, în vremuri percepute ca destabilizatoare : „O societate dislocat\ din vechea sa a[ezare [i aruncat\ pe povârni[ul prefacerilor vertiginoase este fatal dezarmonic\ ; oamenii sunt zvârli]i în situa]ii nepotrivite ; între form\ [i fond se sap\ un contrast din care literatura î[i scoate elementele pre]ioase de observa]ie” (ibidem). * E. Lovinescu ne-a pus la dispozi]ie [i o imagine de ansamblu a spa]iului literar românesc, zguduit de „r\sturnarea brusc\ a formelor [i valorilor sociale” [i de „invaziunea gr\bit\ a ideologiei apusene în suflete cu totul nepreg\tite” (op. cit., p. 222). Ce remarc\ el, întâi de toate, este o înflorire a satirei la adresa civiliza]iei hibride [i a formelor caricaturale n\scute din altoirea civiliza]iei occidentale pe „fondul oriental”. De[i începuse prin a combate regimul regulamentar al „rugini]ilor” [i al „simandico[ilor”, Alecsandri va caricaturiza excesele liberalismului de îndat\ ce acesta va impune oameni [i dizarmonii noi. Reprezentând „expresia cea mai pur\ a junimismului”, Caragiale a f\cut din contrastul dintre form\ [i fond „piatra unghiular\ a întregii lui opere”. Nefiind „nici un romantic al trecutului (ca Eminescu, n.n.), nici un vizionar al viitorului”, el a fost un realist care „de pe obrazul burgheziei biruitoare smulge masca apusean\, pentru a-i ar\ta sufletul oriental” (idem, p. 224). Lovinescu intuie[te c\ inadaptarea fondului la form\ [i starea de fapt a întregii civiliza]ii embrionare române[ti ofer\ [anse literaturii [i observa]iei corozive. Judecat\ nu estetic, ci istoric, opera lui Caragiale „a mers, îns\, împotriva sensului istoric al forma]iei civiliza]iei noastre” [i „e expresia cea mai violent\ a reac]iunii” (ibidem). De asemenea, el constat\ c\ literatura român\ prive[te cu verv\ satiric\ [i clasa nou\ de îmbog\]i]i, ridica]i cu „energii plebee” pe ruinele marii propriet\]i rurale (ciocoiul lui Filimon, vechilul lui Duiliu Zamfirescu). Sub un impuls de aceea[i sorginte [i de aceea[i for]\, îns\, ea idealizeaz\ boierimea aflat\ în proces de dizolvare [i, în general vorbind, trecutul. Al\turi de o literatur\ a „ruinurilor”, s-a ivit o literatur\ a regretului fa]\ de dispari]ia lumii boiere[ti [i a aristocra]iei morale c\reia îi dator\m, totu[i, progresul. Ea [i-a g\sit în persoana lui Duiliu Zamfirescu (autorul Ciclului Com\ne[tenilor) [i un teoretician pe m\sur\, fapt care-l scuz\, într-un fel, în ochii lui 274

Iluziile literaturii române

Lovinescu. Dezam\gitori i se par acestuia scritorii care, f\r\ nici o ideologie, s-au f\cut „l\utarii vechii boierimi” numai din „sentimentalismul pe care-l inspir\ lucrurile ce pier” (op. cit., p. 229). Emil Gârleanu, Mihail Sadoveanu, I.Al. Br\tescu-Voine[ti sunt „poe]ii acestei lumi în descompunere, poe]i – pentru c\ au pornit din nevoia idealiz\rii trecutului [i nu din considera]ii sociale sau din simpla observa]ie a realit\]ii” (ibidem). Peisajul prozei române[ti s-a umplut cu inadaptabili frumo[i, cu boierna[i contemplativi [i inutili izola]i în obiceiuri patriarhale, discre]i [i distin[i suflete[te, cu numero[i „cuconi” [i „cucoane” cu tabieturi provinciale, lipsi]i de via]\ cerebral\ [i, mai ales, de „activitate practic\”. Idealizarea insului inadaptabil se încadreaz\ în idealizarea mult mai larg\ a trecutului, care, la noi, „întunec\ adesea sim]ul contemporaneit\]ii”. Ea este vizibil\ în întreaga literatur\ român\, începând cu ceea ce au însemnat romantismul [i „poezia ruinurilor” (Heliade, Cârlova, Alexandrescu), care exalta gloria str\bun\ spre a se putea mâhni de prezent. Lovinescu î[i lua, totu[i, precau]ia de a recunoa[te faptul c\ „solidaritatea cu trecutul este, într-adev\r, una din tr\s\turile cele mai generale ale tuturor literaturilor” (ibidem). Dar, dincolo de acest aspect universal, el lua, în aceea[i m\sur\, în calcul situa]ia specific\, starea de fapt a con[tiin]ei noastre na]ionale oprimate sub obscurantismul rusesc [i care î[i g\sea un reazem în vestigiile trecutului, în „glorificarea epocii voievodale”. Trecutul este, realmente, un element necesar de solidaritate na]ional\, de consolidare a prezentului. Romantismul l-a pref\cut în „refugiul sensibilit\]ilor dezechilibrate”, iar Eminescu, cuprins de delirium historicum, l-a glorificat cu o disperare fanatic\, contrapunându-l f\r\ istov prezentului întâmpinat cu ur\ [i cu o nefireasc\ obtuzitate. Cu aceast\ aversiune fa]\ de un prezent care nu e întru totul dezam\gitor dac\ ne gândim la extraordinarul progres al ]\rii, nu se poate împ\ca Lovinescu. Nu poate fi de acord pentru c\ mediteaz\ la consecin]ele acestei atitudini (prelungirea nefireasc\ a fazei lirice, a unei literaturi embrionare), de[i, ca scriitor, o explic\ [i prin dificult\]ile intrinseci ale procesului creator : „e mult mai u[or s\ idealizezi un trecut conven]ional decât s\ te inspiri, cu elemente veridice, dintr-un prezent care pare totdeauna prozaic” (op. cit., p. 231). * Lovinescu nu pierde, îns\, din vedere nici literatura secolului în care tr\ie[te. În capitolul XX, el va vorbi despre caracterul rural al acesteia [i despre ideologiile care vor s\-i acorde pe vecie exclusivitatea. Dac\ boierimea sl\bit\ [i nimicit\ „nu putea oferi literaturii 275

Eugen Negrici

decât un motiv sentimental [i un prilej de melancolie romantic\”, ]\r\nimea reprezenta „cea mai important\ realitate prezent\”. Cei mai mul]i scriitori fiind de origine rural\, era firesc „s\ descrie sau s\ cânte” ceea ce cuno[teau mai bine. Nu aceast\ literatur\ legitim\ îi repugn\ criticului, ci capacitatea ideologiilor literare (s\m\n\torismul, poporanismul etc.) de a face din ]\r\nime [i din literatura ]\r\nist\ singura realitate prezent\ [i viitoare. Ceea ce îl mir\ este c\ apelul ideologilor a fost ascultat [i c\, nici în secolul XX, literatura nu a mers în sensul dezvolt\rii istorice a formelor sociale, ci i s-a împotrivit cu îndârjire. Noile clase or\[ene[ti care au schimbat aspectul politic [i juridic al ]\rii au fost ignorate [i trecutul a fost, în continuare, l\udat cu fanatism de c\tre arti[ti, c\ci ace[tia sunt (chiar mai vizibil decât ideologii) „prizonierii instinctului [i ai propriei lor sensibilit\]i” (op.cit., p. 233). „Sufletul rural al poporului – scrie el – s-a realizat des\vâr[it în Creang\ [i Co[buc ; literatura lui nu se poate fixa îns\ într-o formul\ par]ial\ [i insuficient\ prin idealitate”. {i adaug\ : „Nu exist\ popor îm Europa care s\ fi r\mas la aceast\ literatur\ rural\, oricum inferioar\. {i pentru a nu ne îndrepta spre ]\ri de cultur\ milenar\, exemplul Rusiei este instructiv”. Tot astfel, era de a[teptat ca idealizarea vie]ii de la ]ar\ [i a ]\ranului s\ stârneasc\, pân\ la urm\, „reac]ii” ; ea a favorizat apari]ia unor texte naturaliste, incisive, pesimiste, combative – deci tot par]iale [i false sub raportul viziunii. Nici în privin]a vehiculului lingvistic utilizat de scriitori nu se pot spune lucruri m\gulitoare. Necesitatea moderniz\rii limbii române a fost întâmpinat\ cu antipatie de scriitorii [i ideologii tradi]ionali[ti, care au fixat idealul limbii tot în trecut. În spatele acestor sl\biciuni care au condus la atitudini lirice iner]iale [i la întârzierea apari]iei prozei realiste de observa]ie profund\ [i cu o veritabil\ problematic\ intelectual\ se afl\ – nu se sfie[te s\ repete criticul – „for]a de iner]ie a spiritului omenesc”.

Câteva obiec]ii [i o pledoarie pentru „Paradisul pierdut”. For]a [i capacitatea de regenerare a miturilor matriciale Exist\ o anume încrâncenare în atitudinea lui Lovinescu fa]\ de paseismul literaturii române [i, la urma urmelor, fa]\ de neputin]ele unei literaturi gr\bite s\ recupereze. Ceva din tonul expunerii, preschimbate în câteva locuri în diatrib\, tr\deaz\ un punct de vedere constituit pe buza unei baricade, aceea a promov\rii unei literaturi moderne, citadine, scuturate de lirismul poetizant al unui început ce se prelungea nefiresc. 276

Iluziile literaturii române

În concluzie, lui Lovinescu i se pare c\ paseismul literaturii române e o boal\ de tinere]e care are tendin]a s\ se cronicizeze, lungindu-se mai mult decât ar fi nevoie. Aceast\ perpetu\ idealizare a trecutului (dublat\, din p\cate, [i de o perpetu\ iritare fa]\ de tot ce înseamn\ civiliza]ie burghez\ în plin progres) ar fi dat na[tere unei literaturi false, preponderent lirice [i poetizante, lipsite de for]a dezv\luirii, „par]ial\, anacronic\, provincial\, f\r\ orizonturi intelectuale” (op. cit., p. 234). Grele vorbe [i, dup\ cum voi încerca, s\ ar\t amendabile... pe alocuri. Întâi de toate, cel pu]in pentru secolul al XIX-lea, toate acestea pot fi puse în seama lipsei de experien]\ artistic\ [i a dorin]ei scriitorilor de a acoperi spa]iile virane cu ceea ce era mai lesne de produs : satir\ [i duio[ie. {i nu e vorba numai de atât. O mare parte a literaturii înse[i este legat\, într-un fel sau altul, de prezen]a impulsului protector [i de declan[area mecanismului psihologic al compens\rii-idealiz\rii. Ea se nutre[te din mirajul lui altcândva, altundeva, altcumva, altceva. Sub aceast\ inciden]\, este cazul, cred, s\ nu ignor\m cele câteva împrejur\ri [i explica]ii de ordin general (surprinse, în trecere, [i de Lovinescu) ce ]in de psihologia crea]iei, de mentalitate [i de vârst\. Literatura ([i mai ales poezia) apeleaz\ la trecut pentru c\ acesta reprezint\ acel altceva de care avem nevoie spre a visa. Trecutul este cea mai la îndemân\ cale de evaziune. Îndestulând setea noastr\ de reverie (voca]ie etern\ a spiritului nemul]umit de real [i de prezent), el emo]ioneaz\ [i transport\, oferind un lesnicios termen de contrast (alt\dat\/azi) [i favorizând nu numai puternica retoric\ a antitezei generatoare de tipologii stilistice romantice, ci multe alte forme de expresie. Identificându-se cu copil\ria îns\[i, trecutul este întotdeauna neprih\nit [i plin de calit\]i, amintind de un alt ritm de via]\ [i de alte bucurii [i oferind, astfel, un model prezentului, dar [i viitorului. Sunt [i argumente ce ]in de psihologie în general, de mecanismele gândirii [i memoriei, în special. Raoul Girardet (Mituri [i mitologii politice) recurge, pentru a explica extraordinara stabilitate a constela]iei mitice a „Paradisului pierdut”, la observa]ii de tip psihanalitic. Admira]ia pentru trecut este consecin]a unei „pulsiuni de întoarcere” spre „lini[tea vie]ii fetale”, spre „spa]iul securizant al primei copil\rii”, al inocen]ei [i fericirii absolute (tot fetale), spre un „mai înainte” abstract [i nonistoric, dezlegat de orice dependen]\ de timp. Sau, în aceea[i m\sur\, ar putea fi consecin]a unui tipic (pentru memorie) proces de „selec]ie luminoas\”, confuzie [i „transmuta]ie”. Este bine s\ ne amintim de „creativitatea legendar\” a b\trânilor (noi avem un exemplu faimos, pe Ion Ghica), care omit, uit\ [i transform\ totul în basm [i legend\. Prin extrapolare, cam tot ce se 277

Eugen Negrici

înveche[te cap\t\ noble]e. Ruinele, r\m\[i]ele trecutului capteaz\ un fior emo]ional, transfigurator. În ce-i prive[te pe b\trâni ([i b\trânii scriitori nu fac excep]ie), vârsta le devine „surs\ de frustrare”. La ei are loc, de regul\, confuzia celor dou\ nostalgii (a trecutului individual [i a timpului revolut), sporindu-le tendin]a de poleire. Pân\ [i tinerii intr\ în acest joc al magnific\rii trecutului, întrucât „necunoscutul” confer\ exemplaritate [i idealizezi mai ales ceea ce nu ai cunoscut de aproape. Este de la sine în]eles c\ paseismul acesta (care, dup\ Lovinescu, a f\cut ca literatura român\ s\ fie p\rtinitoare sub raportul viziunii) ar trebui în]eles într-un sens larg – ca o cale de refugiu. În consecin]\, [i natura joac\ – nu altfel decât trecutul – rolul acelui altceva care ne alin\ setea de evaziune. Asociat\ [i ea neprih\nirii [i fericirii edenice, natura nu produce, în literatura român\, exalt\ri. Favorizând întoarcerea la puritatea originilor, ea reprezint\ un soi de refugiu religios, oferindu-ne starea propice recluziunii. Este o tem\ de neevitat (ca [i trecutul). Au frecventat-o, dându-i substan]\ liric\ [i reflexe melancolice, romanticii exila]i, Eminescu [i eminescienii (înfiora]i apocaliptic de înmul]irea „drumurilor de fier” [i de pieirea p\s\rilor cânt\toare), s\m\n\tori[tii bucolici, gândiri[tii, pasteli[tii din Basarabia sovietic\ [i din România ceau[ist\ etc. Pentru c\ nu avea nevoie de eroi melancolici, muia]i în peisaj, numai literatura realist-socialist\ (din primii ei ani) a smuls naturii masca neprih\nirii [i ne-a confiscat pa[aportul spre un alt paradis decât cel construit aici, pe p\mânt, de comuni[ti. Natura exista spre a fi biruit\ [i rolul ei era doar unul de obstacol vremelnic [i de prob\ în verificarea ardorii muncitore[ti Pentru prima oar\ în literatura noastr\ [i pentru foarte scurt timp, natura nu a mai fost idealizat\ [i nu a mai furnizat alternativ\. O victorie de scurt\ durat\, dar notabil\, a mitului progresului asupra miturilor matriciale. Cu complicitatea cenzurii, acestea au revenit, îns\, puternic [i, nu întâmpl\tor, odat\ cu primele semne ale rena[terii poeziei lirice : pastelurile poe]ilor de la Steaua [i lungile pasaje descriptive din poeziile lui Labi[. Pentru a completa [irul acestor predispozi]ii [i al acelor tr\s\turi intrinseci firii omene[ti, s\ lu\m în calcul [i neputin]a noastr\ de a gândi altfel decât prin compara]ii, prin proiec]ii imaginative, prin analogii [i opozi]ii, acelea[i care nasc chipuri în\l]\toare de sfin]i, fantasme, speran]e, utopii, modele, mituri, nostalgii, ideologii. Dac\ am reu[i vreodat\ s\ înfrunt\m inconfortul lucidit\]ii, renun]ând la idola tribus [i la orice form\ de iluzionare, dac\ am reu[i s\ ne 278

Iluziile literaturii române

însu[im privirea zen, exact\ [i calm\, scutit\ de trecut [i de viitor, am putea fi, poate, liberi, dar liberi [i de literatur\. Aceasta nu ar putea exista f\r\ întreaga bog\]ie a sufletului omenesc, iar aceast\ bog\]ie e condi]ionat\ de consim]irea în fantasm\, în minciun\ [i în mit. Dac\ poe]ii vor s\ tulbure [i s\ emo]ioneze ([i în lunga istorie a poeziei rareori s-a întâmplat altfel), atunci cum ar putea-o face mai conving\tor decât desf\[urând mari retroproiec]ii imaginative, sorbind din izvorul tuturor nostalgiilor [i recurgând la for]a expresiv\ pe care o posed\ gândirea opozitiv\ ? În fond, opozi]ii implicite [i evoc\ri – indirecte sau directe – de spa]ii [i de vremuri matriciale exist\ mai peste tot în literatur\, chiar [i acolo unde nu sar în ochi (ca în poezia romanticilor), ci î[i anun]\ prezen]a metonimic. Pentru un profesionist al scrisului nu conteaz\ decât ceea ce are poten]ial artistic. El se va afla, totdeauna, în c\utarea de oportunit\]i, a[ezându-[i aparatul de proiectat umbre mi[c\toare în pozi]ii cât mai bune. Cazul lui Eminescu este l\muritor. Modul cum func]ioneaz\ gândirea lui produc\toare e acela[i [i când scrie proz\ [i când compune poezie [i când dezvolt\ [i argumenteaz\ teze politice, filozofice ori [tiin]ifice. E de mirare cum aceia care au judecat aspru ideologia [i atitudinile politice eminesciene, ar\tându-se oripila]i de violen]a [ovin\ [i de delirul „protolegionar”, nu au observat c\ totul, absolut totul la cel care r\mâne peste tot Poetul, se explic\ prin întâietatea interesului expresiv. Sunt binevenite [i derapajele pamfletare, în plin demers teoretic, [i deraierile logice [i alunec\rile hiperbolice ale analizelor [i plutirea în reveria paseist\, dac\ ele îi înlesnesc întemeierea unui viguros [i elocvent contrast expresiv. Trecutul se cuvenea s\ ia aspecte perpetuu mirobolante [i s\ devin\ raiul pierdut [i visat al românilor, iar prezentul (care era, în fapt, unul al avântului economic [i al moderniz\rii) trebuia s\ fie descris cu patim\ himeric\ [i `ncrâncenare, ca un t\râm terifiant, infestat de vermina purulent\ politicianist\ [i de str\inii stric\tori de obiceiuri [i românofagi. Nevoia de reverie paseist\ (care ive[te un t\râm paradisiac [i furnizeaz\ un termen de contrast pentru prezent) se transform\ în ideologie politic\ (mistica ]\r\neasc\ eminescian\), iar [ovinismul poetului reprezint\, într-un fel, ultima consecin]\ a preeminen]ei mitului „Paradisului pierdut”. C\utarea de oportunit\]i expresive explic\ multe [i sugereaz\ posibilitatea abord\rii întregii opere din acest unghi. Manuscrisele ne demonstreaz\, de pild\, c\ aproape tot ce alege, din domeniile [tiin]ei, s\ studieze (astronomie, fizic\, matematic\, chimie, filozofie), tot ce î[i apropie ca obiect de medita]ie [i aprofundare de]ine un poten]ial poetic. El selecteaz\ exact acele teme de interes [tiin]ific, acele informa]ii care con]in disponibilit\]i expresive [i deschid coridoare spre art\ prin analogiile pe care le înlesnesc. 279

Eugen Negrici

Radiografia literaturii române executat\ de Lovinescu nu ]ine seama, din p\cate, de acest principiu al oportunit\]ii [i de faptul c\ un scriitor adev\rat simte ce poate s\ fac\ [i ce nu [i cât de condi]ionat este de oferta subiectului. Sunt nenum\rate exemple de scriitori care au scris literatur\ mare, de[i în contracurentului istoric, [i care, ca purt\tori ai unei viziuni învechite [i ai unui „mesaj reac]ionar”, au dat pagini memorabile. Dac\ ne gândim bine, ei sunt majoritari sau, în orice caz, mai numero[i decât „progresi[tii”(deturna]i de la arta lor de prioritatea mesajului ideologic progresist). Marea literatur\ a fost [i va fi esen]ialmente reac]ionar\. * Revenind la atitudinea critic\ a lui Lovinescu în leg\tur\ cu sl\biciunile de fond ale literaturii române, e cazul s\ ne întreb\m pe ce se bazeaz\ ea. Cei mai mul]i scriitori români ar fi „expresia cea mai violent\ a reac]iunii” pentru c\ merg „împotriva sensului istoric al forma]iei civiliza]iei noastre” [i privesc cu verv\ satiric\ clasele noi în expansiune. {i ce – ne întreb\m – ar fi trebuit s\ fac\, s\ idealizeze noile clase, înfierându-le pe cele vechi ? S\ nu trag\ perdeaua melancoliei peste o lume ce se stinge, magnificând pe aceea care urc\ în lumin\ ? Ori s\ nu valorifice oportunitatea pe care o ofer\ poezia unui univers în destr\mare pentru a se bucura de farmecul liric al consoartelor de cherestegii ? În]eleg c\ un critic de direc]ie sau care ar fi dorit s\ impun\ o direc]ie, f\când sugestii ap\sate [i a[ezându-le sub flamura verbului trebuie, nu se putea împ\ca cu ceea ce credea a fi „aversiunea” fa]\ de prezent a scriitorilor. Dar [i „excesele liberalismului [i ale oamenilor noi”, caricaturiza]i de Caragiale, reprezentau tot „prezent” [i însu[i trecutul vizat de pasei[ti era înc\ prezent. Pentru scriitorii d\rui]i artei lor [i nu claselor progresiste [i schimb\rilor în bine ale ]\rii, prezentul inexpresiv [i prozaic nu treze[te interesul artistic pentru c\ e prezent, ci pentru c\ le pare inexpresiv [i prozaic, adic\ în afara puterii de p\trundere a propriului instrument artistic. Când scria despre discriminarea de c\tre scriitori a noului [i a clasei care îl reprezint\, Lovinescu se gândea, de fapt, la ignorarea problemelor [i a psihologiilor complexe favorizate de apari]ia mediului or\[enesc [i a lumii intelectuale. În momentul de speran]\ al anului 1925, aceasta era cu adev\rat chestiunea nevralgic\ a literaturii române. Dep\[irea ei nu s-ar fi putut face prin înfrângerea tenta]iilor paseiste (greu, poate imposibil de reprimat), ci prin înnoirea instrumentelor stilistice [i câ[tigarea unui nou nivel profesional. 280

Iluziile literaturii române

Literatura secolului al XIX-lea fusese paseist\, poetizant\, poate chiar provincial\ pentru c\ nu putea fi altfel în vremuri de schimbare. Într-un segment al ei, mai mare sau mai mic, [i literatura secolului XX va continua s\ fie paseist\. {i fiecare victorie a for]elor progresului va a[terne patul miturilor matriciale. For]a acestora o dep\[e[te pe aceea a convingerilor ideo-politice ale scriitorilor. ~n evaluarea literaturii române nu ar trebui s\ ignor\m faptul c\, pentru evolu]ia ei, istoria evenimen]ial\ conteaz\ doar în m\sura în care determin\ st\ri de frustrare [i mi[c\ri în zonele adânci ale sufletului colectiv. Oricât de ra]ional i s-ar fi p\rut criticului ca procesul de modernizare a ]\rii din secolul al XIX-lea s\ iveasc\ un „curent cultural cu caracter revolu]ionar” [i s\ fie întâmpinat cu simpatie de scriitorii care contribuiau direct, prin ac]iunile publice, la el, aceasta nu s-a prea întâmplat. De[i adep]i ai progresului, autorii de evoc\ri literare (pa[opti[tii Ion Ghica [i Vasile Alecsandri) uzau de virtu]ile melancoliei, de trimiteri repetate [i nostalgice la o lume apus\, pe care, politice[te, nu o iubeau. O lume laudat\ în aceea[i m\sur\ de antibonjuri[ti, precum Faca sau L\custeanu, denigratori ai noului [i ai schimb\rii. De-a lungul vremii, liberali, conservatori, bonjuri[ti [i antibonjuri[ti, cosmopoli]i europeni, iorghi[ti, s\m\n\tori[ti, gândiri[ti, ceau[i[ti patriotarzi [i anticeau[i[ti prooccidentali au privit cam la fel spre trecut când au f\cut literatur\. S-a dovedit, mai mult, c\ puterea doctrinelor [i a ideologiilor literare a depins mai ales de întâlnirea lor cu mitul „Paradisului pierdut”. Aceast\ întâlnire a dat na[tere dacismului romantic [i nostalgic eminescian, iorghismului na]ionalist, s\m\n\torismului, gândirismului mioritic [i gândirismului ortodoxizant [i chiar autohtonismului [i protocronismului ceau[ist [i postceau[ist. Toate ]in de ceea ce s-a numit orientarea tradi]ionalist\ a literaturii române. Miturile paseiste s-au dovedit cuceritoare [i fecunde. Asociindu-[i un aparat de promovare important (critici entuzia[ti, reviste, ideologi de partid, autori de programe [colare etc.), ele au profitat [i de congruen]a lor cu miturile respectabilit\]ii, ale Cet\]ii asediate [i ale Complotului malefic. C\l\uzind [i închegând iluminismul, pa[optismul cosmopolit, junimismul, modernismul lovinescian (prelungit în prooccidentalismul tolerat, din ra]iuni politice conjuncturale, în regimul ceau[ist), mitul progresului [i al prop\[irii nu a avut nici pe departe acelea[i virtu]i fortifiante. Prestigiul acestor ideologii culturale elitiste – cât a fost – a venit mai curând din afara societ\]ii române[ti, ca efect al presiunii contextului istoric [i al puterii de absorb]ie pe care o are „cursul lumii” – sensul general de evolu]ie al societ\]ilor civilizate. 281

Eugen Negrici

Cum a reac]ionat literatura român\ la [ocul „prefacerilor revolu]ionare”. Consecin]ele transplantului de modele : paseism [i acceler\ri de ritm Întrucât, în evolu]ia ulterioar\ a literaturii române, câteva dintre fenomenele remarcate de Lovinescu au avut tendin]a s\ recidiveze, este cazul s\ nuan]\m [i teoria „evolu]iei lente a sufletelor noastre, în contrast cu prefacerea revolu]ionar\ a formelor sociale”. Când criticul invoc\ „rezisten]a fa]\ de nou a fondului nostru etno-psihic”, acesta îi apare ca un fel de mas\ iner]ial\, stânjenitoare, care progreseaz\ imperceptibil, dar continuu, spre o sincronizare îndep\rtat\. Felul cum a evoluat literatura român\ demonstreaz\, îns\, faptul c\ „fondul etno-psihic” se manifest\ discontinuu, prin impulsuri compensatorii [i prin brusca activare a miturilor sub înrâurirea unor st\ri de con[tiin]\ specifice. Astfel, formele solidarit\]ii cu trecutul (prozele de pitoresc etnic [i de reconsiderare a „localului”, romanele cu subiect rural [i chiar cele cu naveti[ti [i dezr\d\cina]i de mai târziu, poezia pe teme patriotice [i cu figuri istorice legendare, lirica autohtonist\, religioas\, htonic\), pe care le consideram, în linii mari, epuizate, au cunoscut, pe nea[teptate, o revigorare dup\ o jum\tate de veac de la editarea c\r]ii lui Lovinescu. Împrejurarea merit\ analizat\, întrucât ne ajut\ s\ în]elegem fenomenul activ\rii miturilor. Uimitoare a fost mai ales apari]ia celui de-al doilea val s\m\n\torist în poezie. Într-un moment în care proprietatea ]\r\neasc\ [i modul de via]\ tradi]ional erau pe cale sa dispar\ cu totul, apar în chip surprinz\tor (sau aparent surprinz\tor) volume de versuri [i chiar de proz\ în care se disting tonalit\]i pillatiene [i în care reînvie o lume f\r\ nici o leg\tur\ cu realitatea. Mitul „Paradisului pierdut” se desprinsese din nou din arierplanul imaginarului colectiv spre a bântui visele poe]ilor [i a deturna energia lor creatoare. A[adar, în chiar vremea celei mai cumplite degrad\ri a satului prins în robia faraonic\ ceau[ist\, [i-au semnalat prezen]a câteva grupuri de pasteli[ti, de evocatori senini ai unui t\râm disp\rut. Nimic nu ni s-a p\rut, atunci, în anii ’80, mai dezgust\tor decât acel virginialism socialist, decât sentimentalismul câmpenesc, vaporos, al celui de-al doilea val s\m\n\torist din literatura român\. Ani la rîndul, reprezentan]ii lui, mul]i dintre ei tineri, nu au încetat s\ compun\ gua[e într-un stil neoclasic, cu blânde alunec\ri în inefabilul simbolist sau în feeric [i protocolar. Nici urm\ de nevrozele sau triste]ile uciga[e ale literaturii înstr\in\rii. Ei nu se ar\tau a fi mistui]i de himera locului p\r\sit, nu sufereau de „ neagra melancolie” 282

Iluziile literaturii române

[i nu regretau bucuriile societ\]ii naive a satului. Pur [i simplu, se pref\ceau a-l vedea ca atare, ca [i cum satul acela ar fi existat aievea, în toat\ m\re]ia lui patriarhal\. Comentând priveli[ti inexistente – ca [i autorii de poezii patriotice, care porneau de la o mirific\ imagine conven]ional\, spre a se putea autosugestiona –, tinerii poe]i de atunci (nu at`t de importan]i pentru a fi cita]i) s-au dedat unui decorativism sui-generis [i au practicat un estetism al satului înv\luit într-un miraj muzical [i înc\rcat de miresme edenice. {i asta în timp ce, lihni]i de foame, în întuneric [i frig, h\itui]i de activi[ti cu c\tu[e la [old, p\rin]ii lor îi a[teptau s\ mai treac\ pe acas\, s\ le aduc\ pachetul de biscui]i. Mai mult, satul era atunci [i a continuat s\ fie, pân\ azi, subiectul predilect al manualelor, al [colii, al deliber\rilor intelectuale de toat\ mâna, reperul rareori ignorat [i un punct de referin]\ în mai toate analogiile deschise de interpre]i [i de interlocutori. {i nu se vorbea – cum nici azi nu se vorbe[te – despre satul cât mai era [i cum mai ar\ta el, ci, mereu [i mereu, despre universul rural tradi]ional închipuit în toat\ m\re]ia [i vitalitatea lui, transformat, printr-un soi de autosugestie, din ceva abia acoperit de zdren]ele supravie]uirii într-o realitate ve[nic\, imuabil\, lini[titoare. Deschid o parantez\. Dup\ deceniile tragice ale economiei comuniste de r\zboi, care a practicat jefuirea sistematic\ [i demolarea elementului ]\r\nesc în vederea cre\rii [i subven]ion\rii unei clase muncitoare, o clas\ care s\ legitimeze un partid al ei, te-ai fi a[teptat ca o propozi]ie precum aceea a lui Blaga : „Eu cred c\ ve[nicia s-a n\scut la sat” s\ provoace, în cel mai cuminte caz, un surâs amar. Ei bine, nu a fost a[a [i nu e a[a ! Aceast\ propozi]ie poetic\ – [i nu filozofic\ – a f\cut [i face în continuare o mare carier\ [i pare a fi luat\ în serios pân\ ast\zi, cum de altfel sunt privite cu sfin]enie [i alte câteva aser]iuni, prea pu]in fundamentate (precum cele referitoare la apriorismul culturilor, la spa]iul mioritic, la plai etc.). Acest vers preschimbat, printr-un bizar consens, într-un fel de tez\ filozofic\, dac\ nu chiar în doctrin\, dovede[te cât\ autoritate [i ce putere de paralizare a spiritului critic, ce for]\ poate c\p\ta o formul\, formula cuceritoare a unei mari personalit\]i, odat\ lansat\ în circuitul [colii [i devenit\ cli[eu. Dar mai dovede[te [i altceva, [i anume c\ ea corespundea – mai ales în anii agoniei satului – unei n\dejdi nem\rturisite [i unei dorin]e de iluzionare. E adev\rat c\ poe]ii din toate timpurile au fost mereu dispu[i s\ se lase însp\imânta]i de perspectiva catastrofic\ a istoriei [i s\ se refugieze în zona „permanen]elor anistorice”. Îns\ n\zuin]a poe]ilor din anii ’70 [i ’80 de a n\scoci o realitate fictiv\, dar alin\toare, de a idealiza izolarea, arhaicitatea, primitivitatea, avea o justificare presant\. 283

Eugen Negrici

În vremea în care î[i scria c\r]ile Blaga, chiar dac\ nu era posibil\ ve[nicia, mai exista totu[i satul. {i viziunea lui asupra ]\ranului [i asupra satului derivau dintr-o simpl\ tem\ cultural\. Era un reflex al tendin]ei, la mod\ în Europa vremii lui, de a pune sub semnul întreb\rii valorile civiliza]iei moderne citadine. S\ ne amintim c\, în pu]ine ]\ri, au avut un r\sunet mai mare ca la noi profe]iile lui Spengler, specula]iile lui Klages [i Frobenius [i, în genere, toate teoriile întemeiate pe opozi]ia dintre cultur\ [i civiliza]ie. Închei paranteza despre reapari]ia literaturii p\[uniste pentru a face loc problemei teoretice a activ\rii miturilor în perioadele de acultura]ie. A[adar, s\ ne întreb\m ce apropie etapa occidentaliz\rii [i a impunerii rela]iilor de produc]ie capitaliste (înso]ite de zdruncinarea vechiului sistem de valori) – intrat\ sub aten]ia lui Lovinescu –, de aceea a sovietiz\rii [i a consolid\rii puterii comuniste, urmate de distrugerea structurilor capitaliste [i a sistemului burghez de valori ? R\spunsul mi se pare la îndemân\. Este vorba de prezen]a aceluia[i sentiment al primejdiei, a acelei st\ri de nelini[te identitar\ pe care au creat-o bulversantele schimb\ri sociale [i politice din spa]iul românesc (dou\ schimb\ri majore, la câteva decenii distan]\). Este vorba de anxietatea care activeaz\ miturile matriciale („timpul securizant” [i „spa]iul securizant”) [i declan[eaz\ impulsurile compensatorii de care se ocup\, de fapt, [i studiul de fa]\. „Fondul nostru etno-psihic” nu evolueaz\, cu alte cuvinte, lent, f\când – cum credea Lovinescu – s\ treneze procesul moderniz\rii. El tresare, se tulbur\, se cutremur\ ori de câte ori fiin]a na]ional\ [i sistemul ei de valori se simt amenin]ate, într-un fel sau altul, de mi[carea nelini[titoare din straturile de sus. Miturile primejdiei, impulsul compensator au fost – cum spuneam – activate pentru întâia oar\ la începutul procesului de occidentalizare (modernizare) care a dus la destr\marea rela]iilor feudale, la schimbarea moravurilor, la primul, la noi (cel pu]in pentru istoria modern\) fenomen de acultura]ie. În sânul elitei clasei boiere[ti (c\ci burghezia era ca [i inexistent\, iar p\turile „de mijloc” s-au dovedit opace) a fost împ\mântenit un model (social, cultural, comportamental) care a fost, apoi, asimilat treptat [i de sus în jos (f\r\ entuziasm de b\trâni, cu entuziasm de femei [i de tineri). În numai câ]iva ani (practic, într-un deceniu : 1860-1870) au fost implantate mai toate formele de organizare [i institu]iile unui stat modern european (Constitu]ia din 1866, Universitatea, Academia, sistemul financiar etc.). Odat\ cu ele ([i tot de import) au fost adoptate [i formele culturii occidentale, temele, motivele, speciile literaturii laice, mai deloc frecventate în secolele anterioare. 284

Iluziile literaturii române

A început, astfel, o lung\ tranzi]ie, o prim\ perioad\ de tranzi]ie (din cele trei pe care le cunoa[te România în secolele XIX [i XX, pe timpul c\reia „fondul” a încercat, cu anevoie, s\ dea con]inut „formelor”. Nedus la cap\t, procesul acesta de adaptare va fi întrerupt de transplantarea unor noi forme sociale [i a unui nou model de via]\. Dureroas\, cu accente tragice, va fi aceast\ a doua tranzi]ie, de la capitalism la socialism, dup\ impunerea prin for]\ [i teroare a modelului sovietic. Apar]inând ocupantului, modelul a fost implementat tot de sus în jos [i tot din afar\, dar cum ? ! Primul transplant (cel al modelului occidental) fusese perceput doar ca îngrijor\tor. El generase neîncredere [i o tensiune rezonabil\, distribuit\ pe genera]ii [i sexe. P\r\sirea vechilor reguli de via]\ a provocat reac]ii, fr\mânt\ri [i opozi]ii mai curând sentimentale. Literatura a constituit o cale de defulare a acestor blânde nelini[ti acceptabile. Cel de-al doilea val, îns\, a stârnit groaz\ [i a fost perceput nu numai ca o schimbare de orânduire [i de macaz istoric, ci [i ca o tentativ\ de nimicire a fiin]ei na]ionale [i de destr\mare a statului român. Siluit\, ca toate celelalte manifest\ri artistice, culturale [i spirituale, obligat\ s\ se transforme în instrument de propagand\ [i s\ contribuie direct la procesul de anihilare a identit\]ii na]ionale, de impunere a unei mentalit\]i cu totul noi [i a unui mod de gândire necunoscut, literatura a fost frustrat\, cel pu]in în primii ani ai stalinismului integral, pân\ [i de posibilitatea de a reac]iona, compensativ, de a atenua impactul, dezvoltând solu]ii de defulare. Ca întregul sistem politic, economic [i institu]ional, ea a fost complet „înnoit\” [i sub raport formal, constrâns\, adic\, s\ adopte direct o „form\” nou\ (realismul socialist) [i un „fond” nou (socialist). Abia dup\ domolirea terorii [i dup\ ce, din ra]iuni politice [i propagandistice (pentru l\rgirea bazei de mase a partidului), guvernan]ii comuni[ti au decretat întoarcerea la valorile na]ionale [i au tolerat valorile estetice, literatura a putut s\ reac]ioneze, nu în deplin\ libertate, dar mai firesc, dând curs [i impulsurilor etno-psihice din adâncuri, pân\ atunci gâtuite. Aceste tenta]ii paseiste idealizante nu numai c\ fuseser\ în\bu[ite un deceniu [i jum\tate, dar se preconizase o direc]ionare a impulsului satiric spre trecut, spre zona evocat\ alt\dat\ cu melancolie. Situa]ia în sine, din toate punctele de vedere, intra în zona absurdului. Când scriitorii au c\p\tat un anume grad de libertate (dup\ 1964), având acces la un num\r mai mare de teme, de subiecte [i de atitudini stilistice, ei s-au sim]it atra[i de altceva decât li se impusese, s-au putut l\sa inspira]i de trecut (care adesea era [i trecutul familiei lor de ]\rani), [i-au putut permite s\ reg\seasc\ tradi]ia, s\ 285

Eugen Negrici

caute protec]ia iluzorie a unui alt timp [i a unui alt spa]iu. Timpul tranzi]iei abia atunci a început s\ curg\, l\sând s\ se iveasc\ atitudini literare, op]iuni artistice [i chiar forme mascate de ideologie literar\ asem\n\toare cu cele de la jum\tatea secolului al XIX-lea [i de mai târziu. Este instructiv s\ compari reac]iile litera]ilor români (pe care îi separ\ un secol) în fa]a schimb\rii brutale [i a instaur\rii, sub ochii lor, a unor modele noi de via]\ [i a unor tipare comportamentale neobi[nuite. Ei se întorc – când devine posibil acest lucru – cu fa]a spre trecut sau spre altceva, unde î[i caut\ idealul de via]\, recuzând „derivele istoriei”. În fa]a tenacit\]ii factorului politic, mobilizat s\ creeze o mentalitate nou\, un om nou, un stil de via]\ [i o cultur\ comuniste cu care s\ dea substan]\ (fond) formei impuse de sus [i din afar\, ei reac]ionau prin nesupunere [i prin evaziune, deviind de la setul de teme impuse. Începând din anii ’60, pentru mul]i scriitori, „Paradisul pierdut” era perioada interbelic\, lumea satului patriarhal cu spiritualitatea lui cu tot [i, în genere, cam tot ce nu avea atingere cu comunismul [i ]inea de tradi]ie, de vremurile normale la care se credeau îndrept\]i]i s\ viseze. În fa]a invaziei noului [i a occidentaliz\rii vie]ii, scriitorii din secolul al XIX-lea reac]ionaser\ la fel, idealizând trecutul, ca „Paradis pierdut”. Izvorul mitului „Paradisului pierdut” s-a desfundat din nou, dovedind c\ nimic nu poate opri sentimentul difuz al primejdiei de la a secreta mitul [i c\ acesta reu[e[te s\ fiin]eze [i acolo unde nu ar fi trebuit c\utat (într-un regim al fericirii pe p\mânt, care a decretat drept inutile nostalgiile). De[i lumea literelor aspira mai curând la o rapid\ modernizare a poeziei, în jurul anului 1964 nu i s-a p\rut nim\nui neavenit\ tendin]a unor poe]i importan]i de a idealiza patria, istoria [i trecutul ori tenta]ia altor câtorva de a se întoarce la un tradi]ionalism de fond. Era o reac]ie natural\. Când, îns\, pu]in mai târziu, partidul a confiscat aria tematic\ [i a favorizat tendin]a prin ac]iuni propagandistice sus]inute, au ap\rut efecte nedorite [i situa]ia s-a schimbat radical, evoluând într-o direc]ie grotesc\. Poate tocmai aceast\ grab\ a propagandei de a da o întrebuin]are viclean\ n\zuin]ei naturale a poe]ilor i-a împins pe cei mai talenta]i dintre ei s\-[i revizuiasc\ op]iunile [i s\ l\rgeasc\, în numai câ]iva ani, hotarele poeticit\]ii. Handicapul culturii comuniste a fost acela c\ trecutul era înc\ prezent (în lumea liber\) [i c\ orice rezisten]\ la „noul” impus de ea se f\cea prin întoarcerea la un trecut-prezent. {i fondul (în sens lovinescian) [i forma aspirau, mai degrab\, la un trecut-prezent, 286

Iluziile literaturii române

întâmplare bizar\, care explic\ o parte din anomaliile literaturii de dup\ 1948. S\ st\ruim pu]in asupra acestora. * Evident este faptul c\ pu]ine tendin]e apar]inând imaginarului mitic s-au putut manifesta natural, ca la jum\tatea secolului al XIX-lea, ori nu au fost deturnate abil de propaganda de partid – devenind, astfel, [i contraproductive [i, pentru mul]i, antipatice. Literatura nu a fost l\sat\, în primii ani, s\ dea curs impulsurilor venite din straturile adânci ale fondului etnopsihic. Ea nu a mai putut juca un rol protector, întrucât toate formele evad\rii [i toate miturile compensatorii au fost, pur [i simplu, reprimate. Orice manifestare de esen]\ tradi]ionalist\, cum am v\zut, a fost interzis\ [i, mai mult, scriitorilor li s-a ordonat s\ aib\ în tot ce scriu o atitudine antipaseist\ – s\-[i renege, cu alte cuvinte, trecutul [i istoria. Ceea ce era diferit fa]\ de tot ce se întâmplase în istoria fenomenului artistic era faptul c\ situa]ia literaturii înse[i a devenit o surs\ de nelini[te [i a transmis un suprasemnal de primejdie. Nu numai cetatea na]iunii, ci [i cetatea literelor era amenin]at\ prin impunerea unor reguli noi [i aberante de crea]ie (realismul socialist), capabile s\ anuleze chiar ideea de literatur\. Literatura nu putea s\ ocroteasc\, pentru c\ ea îns\[i se cerea ocrotit\. Ea a cunoscut, atunci, nu una, ci dou\ st\ri de con[tiin]\ generatoare de mit : sentimentul primejdiei, dar [i sentimentul vacuit\]ii [i al frustr\rii. Din momentul în care s-a sim]it slobozit\ din strânsoarea ideologic\, a intrat într-o perioad\ de efervescen]\ mitogenetic\, în care mecanismul psihologic al compens\rii-idealiz\rii s-a manifestat din plin (atât în planul „formei” – prin reconstituirea temeliilor artei [i prin recuperarea întârzierilor, cât [i în planul „fondului” – prin mitizarea trecutului literaturii, a scriitorilor [i a faptei artistice ca atare). Îns\[i recuperarea excep]ional de rapid\ a pierderilor pricinuite de nivelul artistic rudimentar legiferat de realismul socialist a fost consecin]a reac]iei la sentimentul prezen]ei pericolului (al pericolului în care se aflase [i s-ar mai fi putut afla literatura [i, prin ea, [i fiin]a na]ional\). Impulsul compensator a jucat [i rolul impulsului protector, încercând s\ furnizeze o necesar\ senza]ie de siguran]\. Nu avem cum s\ ignor\m faptul c\ literatura unei ]\ri ca România reprezint\ un argument identitar. Nivelul performan]elor, vizibilitatea ei în Europa [i în lume [i, nu mai pu]in, fiecare izbând\ literar\ – când a avut loc sau chiar când ni s-a p\rut c\ a avut loc – ne-a consolidat încrederea în capacitatea na]iunii de a prop\[i. {i tot astfel, constrângerile [i 287

Eugen Negrici

amenin]\rile la care a fost supus\ literatura în regimul comunist au accentuat sentimentul de insecuritate resim]it de na]iune în ansamblul ei. Reac]ia literaturii a fost pe m\sura acestei duble condi]ion\ri. Pentru a acoperi golul pe care îl produsese transformarea ei în simplu factor propagandistic, literatura s-a mobilizat intens (evident, atunci când a fost posibil). {i, exact ca la jum\tatea secolului al XIX-lea, ocuparea ariilor pustiite [i reconstituirea [i cultivarea în grab\ a parcelelor au fost, la început (imediat dup\ 1964), socotite ca mai importante decât valoarea îns\[i a recoltei. Îndemnul lui Heliade („scrie]i cât ve]i putea [i cum ve]i putea...”) p\rea s\ capete o stranie actualitate, indicând simetria momentelor. Împrumutând modele sau repetând formule interbelice, scriitorii s-au precipitat s\ s\deasc\ ceva pe ogorul incendiat, s\ publice, cu orice pre] – fie [i respectând tabuuri oficiale –, l\sându-se manipula]i de propria con[tiin]\, alterat\ [i [ov\itoare. Cei mai noroco[i au nimerit câteva modalit\]i [i formule stilistice care le asigurau, prin neimplicare [i evaziune, o „libertate” artistic\ mai mare. Dar foarte mul]i, mai ales prozatorii ([i ei dau sensul unei epoci !) au f\cut concesii [i, de coniven]\ cu „organele”, au scos în lume produse neviabile, bizare, rodite din dorin]a de a respecta [i solicit\rile cenzurii, [i dorin]ele publicului, [i propriile exigen]e. Poe]ilor le-a fost mai u[or s\ apropie distan]ele [i s\ fac\ performan]\. Istoria poeziei din ultimele trei decenii comuniste este una diferit\ de aceea a prozei, gra]ie ambiguit\]ii limbajului poetic, care poate preschimba defectele în calit\]i. Trecutul apropiat (cel al domniei realismului socialist, asimilat mentalmente întron\rii R\ului în „Cetatea Literelor”) a impulsionat îndep\rtarea de orice ar aduce cu el. Tipologiile s-au diversificat, s-a aprofundat, întrucâtva, psihologia personajelor, stilul s-a [lefuit (chiar excesiv), iar, prin oroarea de primitivitate [i simplism, epicul s-a densificat [i a reflectat mai adecvat realul. Dar... nu îndeajuns. Din pricina ideologiei, componenta satiric\ – socotit\ de autorul Istoriei civiliza]iei române moderne ca specific\ secolului al XIX-lea – a r\mas firav\, de[i inadecvarea fondului la form\, v\dit\ [i în vremea comunismului crepuscular, ar fi dat comicului o mare [ans\. Adev\ratele, neiert\toarele revela]ii psihologice, descrierile veridice [i aprofund\rile realistice au fost din nou l\sate în grija altor genera]ii, cu un mai acut sim] al contemporaneit\]ii [i un mai mare curaj al abord\rii adev\rului incomod [i al coborârii în pr\p\stiile sufletului. Cursa recuper\rii întârzierilor, timpul consumat pentru bifarea unor modalit\]i, atitudini, genuri [i specii [i pentru extinderea pe orizontal\, interdic]ia sau neputin]a de a aborda marile probleme ale 288

Iluziile literaturii române

omului, cele legate de libertate [i de situarea lui în lume, urmele sensibilit\]ii paseiste [i absorbirea, într-o m\sur\, a energiilor creatoare de c\tre problematica rural\ au avut consecin]e. Cu câteva excep]ii, au dat na[tere unei proze pe care Lovinescu ar fi etichetat-o drept „lipsit\ de for]a dezv\luirii” [i, într-o trist\ propor]ie, „fals\” (prin evitare [i denaturare), „f\r\ orizonturi intelectuale”, tot „anacronic\” [i tot „provincial\”, fie [i prin dorin]a ei, v\dit\ [i azi, ca [i cu un secol în urm\, de a fi în rândul „lumii bune”. Nici unuia dintre criticii [i istoricii literari care au cunoscut opresiunea comunist\ [i au pus um\rul la prop\[irea acestei literaturi amenin]ate nu i-ar fi u[or s\ admit\ asemenea adev\ruri, pe care, de altfel, nu le-ar respinge în cercul intimilor. În 1989, cea de-a doua perioad\ de tranzi]ie a fost [i ea întrerupt\ brutal, l\sând în urm\ detritusurile unui „fond” comunist adaptat precar la „form\”. Prin aceast\ t\iere a cursului unei evolu]ii (începute în for]\ [i continuate ezitant) spre un comunism de fond [i cu o form\ pe m\sur\, am ajuns în situa]ia de a apar]ine unei societ\]i care nu a cunoscut decât pentru scurte perioade avantajele unei evolu]ii fire[ti [i nu a împins pân\ la cap\t nici o experien]\ socio-economic\ [i politic\, aflându-se – cu formele ei culturale cu tot – într-o perpetu\ tranzi]ie, marcat\ de consecin]ele reactiv\rii aproape neîntrerupte a miturilor primejdiei, a complexelor respectabilit\]ii [i a impulsurilor compensatorii. * De[i privit\ ca o desc\tu[are, Revolu]ia din 1989 a produs un nou cutremur [i schimb\ri radicale, percepute de nu pu]ini scriitori (adapta]i cu efort regulilor – totu[i suportabile – ale unui regim comunist letargic) ca prea brutale. Atitudinile nostalgice nu au lipsit, dar miturile matriciale [i paseiste nu s-au putut activa în m\sura b\nuit\, dat fiind caracterul profund nepopular al regimului ceau[ist [i retragerea lui sângeroas\ din istorie. În schimb, complexele respectabilit\]ii [i impulsul compensator, avivate de sentimentul frustrant al unei prea lungi izol\ri istorice, au accelerat procesul recuper\rii [i al moderniz\rii. În câ]iva ani, au fost vizitate superficial parcelele r\mase neacoperite în vremea comunismului pudibond [i ateu [i care ne lipseau din panoplia fuduliei na]ionale, spre a ne sim]i pe de-a-ntregul europeni.

289

Eugen Negrici

{i câteva concluzii Dup\ cum am constatat, câmpul literaturii propriu-zise [i, nu mai pu]in, aria hermeneutic\ [i doctrinar\ iau înf\]i[\ri oarecum asem\n\toare dup\ fiecare nou\ schimbare politico-social\ major\, întrucât impulsul protector [i cel compensator, precum [i miturile activate, de fiecare dat\, de ele, distorsioneaz\ demersul interpretativ [i tind s\ structureze similar procesul creator. Sentimentul difuz al primejdiei [i sentimentul vacuit\]ii [i al frustr\rii domin\, simultan sau u[or decalat, mentalul românesc, generând mituri [i complexe. În general, impulsul protector pare a ac]iona la nivelul „fondului” (obsesii tematice, motive, atitudini tradi]ionaliste) [i al ideologiilor literare, în timp ce efectele impulsului compensator le reg\sim mai ales în lumea „formelor”, unde literatura român\ manifest\ pulsiuni stilistice novatoare [i un evident apetit modernist [i avangardist (explicabil prin sentimentul constant al retard\rii). Atitudinile paseiste sunt normale [i ciclice într-o literatur\ ca a noastr\, care ofer\ solu]ii de evadare psihismului colectiv. Ele nu merit\ vituper\rile lui Lovinescu. {i tot – ca s\ spunem a[a – fire[ti, în condi]iile date, sunt [i acceler\rile de ritm, moderniz\rile rapide, bine inten]ionate, dar precare, recuper\rile viforoase, imita]iile superficiale, dar cool, fi]ele de tot soiul ce se repet\, tot simetric, în anumite faze ale tranzi]iilor în care se activeaz\ impulsul compensator. Ele dau, la noi, un prestigiu nemeritat încropelii [i noului, amânând efortul de aprofundare. În vremea recuper\rii, grabnice, a întârzierilor, spiritul critic se afl\ sub anestezie, contribuind la atenuarea sentimentului vacuit\]ii [i al frustr\rii. * Chiar dac\ nu simt nici o pl\cere, trebuie s\ admit c\ mi[c\rile ideo-literare de tip s\m\n\torist [i protocronist par durabile, fiind motivate strict de împrejur\rile evolu]iei societ\]ii române[ti. Ele întrupeaz\ atât impulsul ocrotitor, cât [i pe cel compensator. Viziuni s\m\n\toriste [i protocroniste au fost semnalate cu mult înaintea 290

Iluziile literaturii române

protocronismului din anii ’70-’80(care a avut „ghinionul” s\ fie confiscat de partid). Le vom g\si [i `n viitor, dac\ literatura român\ va suporta traume [i va avea complexe. Dac\ demersul istoriografic [i discursul ideo-politic românesc sunt structurate [i distorsionate, într-o m\sur\ semnificativ\, de mitul „Cet\]ii asediate”, s-ar putea spune c\ pandantul [i omologul acestuia în literatur\ este „Paradisul pierdut”. Amândou\ apar]in constela]iei de mituri ale primejdiei care au reu[it s\ produc\ mentalitate. Dar viitoarele studii despre imaginarul colectiv, despre miturile istoriei [i ale politicii române[ti ar trebui, poate, prefa]ate de unul care s\ plece de la miturile literaturii, întrucât acestea au modelat într-o propor]ie neb\nuit\, direct sau mijlocit, mentalul românesc. Ele au înrâurit, întâi, discursul politicienilor, care, la noi, ca [i în multe alte ]\ri latine, apeleaz\ la literatur\, la figurile, gesturile [i simbolurile ei, pentru a da lustru demagogiei [i populismului. Cum, în ansamblul ei [i într-o notabil\ m\sur\, literatura român\ arat\ spre trecut [i e înclinat\ s\-l vad\ într-o perpetu\ lumin\ [i m\re]ie, s-a creat, prin puterea de iradiere a mitului „Paradisului pierdut” (cu impact modelator asupra intelectualilor majoritari cu origini rurale), un teren favorabil consolid\rii predispozi]iilor noastre idealizatoare. * Mituri [i atitudini de sorginte mitic\ vor exista mereu în arierplanul [i în infrastructura oric\rei manifest\ri culturale. Din analiza felului în care au ap\rut, în spa]iul românesc, st\rile de con[tiin]\ generatoare de mit [i s-a declan[at, la fiecare mare perturbare politico-social\ [i cultural\, mecanismul psihologic al mitiz\rii-idealiz\rii, rezult\ c\ se în[al\ cei care, mizând pe siguran]a logicii evolutive ([i înfruptându-se, în fond, din mitul progresului) cred c\ asist\m, ast\zi, la un proces de desacralizare [i demitizare treptat\. {i, mai mult, c\ omul actual ar fi o fiin]\ desacralizat\ [i pe punctul de a deveni radical desacralizat\. Opinia aceasta (care reflect\ starea de bine a unei stabilit\]i politice promi]\toare [i aparent de durat\) se va sf\râma la urm\torul derapaj al istoriei. La primul semnal al unei primejdii majore, ne va fi dat s\ auzim vuietul magmatic al miturilor ce urc\ din nou din adâncuri [i vom dori s\ ni se par\ c\ z\rim lumina încurajatoare a rugului reaprins.

291

Cuprins Argument ...................................................................................... 5 INTRODUCERE .............................................................................. 7 Un spa]iu al efervescen]ei mitogenetice .......................................... 7 Câteva considera]ii despre mitogenez\ ......................................... 15 Toxine [i stimulen]i specifici ........................................................ 23

IMPULSUL PROTECTOR Sentimentul difuz al primejdiei ...................................... 25 I. VIZIUNEA ASUPRA STATUTULUI LITERATURII {I AL LITERA}ILOR .......................................................... 27 Nevoia de repere stabile. Pio[enia global\. Postura statornic admirativ\ ........................................................ 27

a. Tabuizarea patrimoniului literar ..................................... 27 Literatura român\ – bun na]ional fragil .............................. 27 Cultul c\r]ii în comunism [i consecin]ele lui. O evocare ..... 28 Cultul „capodoperelor” [i al „clasicilor” .............................. 36 Credin]a în perenitate [i stabilitate. Mistica definitivului .... 42 Rezisten]a la tenta]ia „revizuirii”. Reprimarea atitudinilor critice [i a ini]iativelor de primenire a canonului ................ 46 b) Fabrica de sfin]i. Canoniz\ri. Supralicitarea litera]ilor percepu]i ca „ap\r\tori ai cet\]ii” ......................... 52 Eroi civilizatori, c\l\uze, legiuitori, p\rin]i întemeietori, oameni providen]iali, directori de con[tiin]\ ....................... 52 Prin]i geniali, purt\tori de tor]e, f\clii na]ionale .................. 70 St\pâni de clan [i protectori .............................................. 81 Larii recupera]i. Zeificarea celor cu anevoie readu[i în cetate ............................................................................ 97 c. Idealizarea unor perioade literare [i supralicitarea unor „genera]ii de crea]ie” ................................................. 112

IMPULSUL COMPENSATOR Sentimentul vacuit\]ii [i al frustr\rii........................... 117

I. REPREZENTAREA TRECUTULUI LITERATURII. TENDIN}E GENERALE ................................................. 119 1. Mimarea normalit\]ii (continuitate, procesualitate, organicitate) ....................................................... 119

a) Ignorarea obstinat\ a disfunc]iilor [i a evolu]iilor atipice ........................................................ 119 Cazul flagrant al „literaturii vechi” ................................... 119 Cazul literaturii din perioada comunist\ .......................... 125 b) Ignorarea propor]iilor ac]iunii disturbative a factorilor extrinseci ........................................................ 132 Curente, direc]ii, stiluri n\scute sub presiunea ideologiilor (în precomunism) ........................................... 132 For]a factorului politico-ideologic comunist ...................... 140 2. Râvna sincroniz\rii cu orice pre]. Falsele paralelisme ............. 152

a) Chestiunea „romantismului românesc” ......................... 152 b) Cazul modernismului. Cât de modern\ e „literatura român\ modern\” ............................................ 161 c. Cazul postmodernismului ............................................. 169 3. Obsesii nobiliare .................................................................... 180 a) Sugerarea bog\]iei. Înmul]irea artificial\ a curentelor, [colilor, direc]iilor, conceptelor [i atitudinilor literare ......... 180 Curente : Umanismul, Rena[terea, Barocul, Preromantismul, Onirismul ............................................. 180 Balcanismul – un concept confuz, deci atractiv ................ 195 LITERATURA FEMININ| – alt concept confuz, deci comod [i util ............................................................ 201 b) Obsesia vechimii, a m\re]iei [i a întâiet\]ii .................... 205 Ticuri nobiliare. Inventarea miturilor fondatoare. Legitimarea Tribului ....................................................... 205 Scormonind dup\ str\mo[i de vaz\ ................................. 208 Origini tulburi, ascenden]e nem\rturisite. La limpieza de sangre ...................................................... 216 Tenta]ii protocroniste. Obsesia întâiet\]ii ......................... 220

II. REPREZENTAREA TRECUTULUI LITERAR ÎN CERCET|RILE ISTORIOGRAFICE ........................... 223 Istoria literaturii române ca liber nobilitatis [i argument identitar ................................................................. 223 1. Începuturile ........................................................................... 226

Obsesia umplerii golului. Horror vacui .............................. 226

2. Momentul C\linescu .............................................................. 235

Inducerea senza]iei de avu]ie. Tehnici de iluzionare [i seduc]ie. Procedee de înnobilare .................................... 235 {i o replic\ în spirit european, o viziune scutit\ de ifose .... 239 3. Reprezentarea trecutului literaturii în comunism ................... 243 a) Faza fundamentalist\. Marele pogrom al c\r]ii române[ti [i consecin]ele lui : distrugerea fundamentelor unei istorii literare ..................................... 243 b) În faza falsei destaliniz\ri .............................................. 247 c) În etapa confuz\ a noii glacia]iuni (1957-1964) ............. 250 d) În etapa micii liberaliz\ri (1964-1971). Ocuparea grabnic\ a golurilor ........................................... 253 e) În perioada comunismului na]ional-ceau[ist ................. 262

III. CÂTEVA REFLEC}II ASUPRA LITERATURII ROMÂNE, PORNIND DE LA LOVINESCU .................... 271 Lovinescu despre natura literaturii române [i sl\biciunile ei de fond .................................................... 271 Câteva obiec]ii [i o pledoarie pentru „Paradisul pierdut”. For]a [i capacitatea de regenerare a miturilor matriciale .... 276 Cum a reac]ionat literatura român\ la [ocul „prefacerilor revolu]ionare”. Consecin]ele transplantului de modele : paseism [i acceler\ri de ritm ............................................. 282 {i câteva concluzii ..................................................................... 290

www.polirom.ro Redactor : M\d\lina Ghiu Tehnoredactor : Ioan Conea Coperta : Radu Rãileanu

Bun de tipar : mai 2008. Ap\rut : 2008 Editura Polirom, B-dul Carol I nr. 4 • P.O. Box 266 700506, Ia[i, Tel. & Fax (0232) 21.41.00 ; (0232) 21.41.11 ; (0232) 21.74.40 (difuzare) ; E-mail : [email protected] Bucure[ti, B-dul I.C. Br\tianu nr. 6, et. 7, ap. 33, O.P. 37 • P.O. Box 1-728, 030174 Tel. : (021) 313.89.78 ; E-mail : [email protected] Tipografia S.C. MEDIAPRINT S.R.L. str. Bucure[ti, nr. 254-256, C\l\ra[i, 9100058 tel. (0242)31.12.95, fax. (0242)31.12.95

Contravaloarea timbrului literar se depune în contul nr. 2511.1-171.1/ROL al Uniunii Scriitorilor din România