Drept international public, vol. 2
 9786066478649, 9786066479264

  • Commentary
  • Scanned by SDR, OCR by Epistematic
Citation preview

Florica BRAŞOVEANU DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC II

Florica BRAŞOVEANU

DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC II

=

.,

111/!WUW!,\r!�®

BUCUREŞTI

Copyright© 2014, Editura Pro Universitaria Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin Editurii Pro Universitaria Nicio parte din acest volum nu poate fi copiată fără acordul scris al Editurii Pro Universitaria

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României BRAŞOVEANU, FLORICA Drept internaţional public / Florica Braşoveanu. - Bucureşti : Pro Universitaria, 2013-2014 2 voi. ISBN 978-606-647-864-9 Voi. 2. - 2014. - Bibliogr. - ISBN 978-606-647-926-4 341.1/.8

CUPRINS CUVÂNT ÎNAINTE ................................................................. 9 LISTA DE ABREVIERI......................................................... 11 I. DREPTUL TRATATELOR ................................................ 13 1.1. Definiţia şi elementele tratatului .................................. 13 1.2. Elementele esenţiale ale tratatului................................ 16 1.3. Clasificarea tratatelor internaţionale ............................ 17 1.4. Încheierea tratatelor...................................................... 18 1.4.1. Etapele încheierii unui tratat ................................. 19 1.4.1.1. Negocierea ..................................................... 21 1.4.1.2. Autentificarea textului.................................... 22 1.4.1.3. Exprimarea consimţământului de a deveni parte la tratat ................................................. 25 1.4.1.4. Intrarea în vigoare .......................................... 28 1.4.2. Prevederile legislaţiei române privind încheierea tratatelor......................................................... 32 1.5. Rezervele la tratate ....................................................... 33 1.5.1. Noţiune .................................................................. 33 1.5.2. Condiţii de valabilitate .......................................... 34 1.5.3. Tipuri de rezerve ...................... �............................ 35 1.5.4. Efectele rezervelor ................................................ 35 1.6. Aplicarea în spaţiu şi în timp a tratatelor . .................... 36 1.6.1. Aplicarea teritorială a tratatelor ............................ 36 1.6.2. Aplicarea în timp a tratatelor ................................ 36 1.7. Efectele tratatelor faţă de părţi şi faţă de terţi .............. 37 1. 7.1. Efectele tratatelor faţă de părţi .............................. 3 7 1. 7.2. Efectele tratatelor faţă de terţi ............................... 3 7 5

1.8. Aplicarea tratatelor în ordinea juridică internă a statelor .............................................................................. 39 1.8.1. Teoria monistă....................................................... 39 1.8.2. Teoria dualistă....................................................... 39 1.8.3. Teoria monistă şi dualistă în practica statelor....... 40 1.9. Suspendarea şi încetarea tratatelor............................... 41 1.9.1. Suspendarea sau încetarea aplicării unui ţratat ca urmare a voinţei părţilor ............................................. 42 1.9.2. Încetarea sau suspendarea tratatelor independent de voinţa părtilor......................................... 42 1.1 O. Nulitatea tratatelor...................................................... 43 1.10.1. Cauze care determină declararea nulităţii ........... 43 1.10.2. Încălcarea normelor imperative .......................... 43 1.10.3. Viciile de consimţământ.. .................................... 44 1.10.4. Tipuri de nulitate................................................. 45 1.11. Interpretarea tratatelor................................................ 46 1.11.1. Definiţie .............................................................. 46 1.11.2. Tipuri de interpretare .......................................... 47 1.11.3. Reguli de interpretare.......................................... 48 li. SOLUŢIONAREA PAŞNICĂ A DIFERENDELOR INTERNAŢIONALE.............................................................. 50 2.1. Noţiunea de diferend internaţional............................... 50 2.2. Principii aplicabile soluţionării diferendelor internaţionale....................................................................... 52 2.3. Clasificarea mijloacelor de soluţionare pe cale paşnică a diferendelor ......................................................... 52 2.3.1. Mijloace non-jurisdicţionale de soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale............................... 53 2.3.2. Mijloace jurisdicţionale de soluţionare a diferendelor internaţionale ............................................... 56 2.3.3. Procedurile de soluţionare a diferendelor din cadrul organismelor şi organizaţiilor internaţionale..... 64 6

2.3.3.1. Rolul O.N.U în soluţionarea diferendelor internaţionale............................................................... 64 2.3.3.2. Rolul organizaţiilor internaţionale regionale .... 65 2.4. Măsuri de constrângere ................................................ 66 III. PROTECŢIA MEDIULUI ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC ................................................. 69 3.1. Conferinţe internaţionale în domeniul protecţiei mediului .............................................................................. 69 3.1.1. Conferinţa de la Stockholm................................... 71 3.1.2. Conferinţa de la Rio de Janeiro............................. 80 3.1.3. Summit-ul mondial pentru dezvoltare durabilă .. 109 3.1.4. CONFERINTA DE LA COPENHAGA ............. 119 IV. RĂSPUNDEREA INTERNAŢIONALĂ A STATELOR ...................................................................... 125 4.1. Temeiul răspunderii internaţionale a statelor............. 126 4.2. Imputabilitatea faptului internaţional ilicit ................ 126 4.4. Cauze care înlătură caracterul ilicit al faptului .......... 138 4.5. Conţinutul răspunderii internaţionale a statelor......... 141 V. RĂSPUNDEREA INTERNAŢIONALĂ A INDIVIZILOR. DREPTUL INTERNAŢIONAL PENAL .................................................................................. 155 5.1. Ce este dreptul internaţional penaî? ........................... 155 5.2. Crimele de drept internaţional.................................... 159 5.3. Tribunalele penale internaţionale............................... 160 5.3.1. Tribunalele penale internaţionale pentru fosta Iugoslavie şi pentru Ruanda .......................................... 160 5.3.2. Curta Penală Internaţională permanentă ............. 161

7

VI. DREPT INTERNAŢIONAL UMANITAR.................... 162 6.1. Scurte consideraţii istorice ......................................... 162 6.2. Consideraţii generale. Izvoarele dreptului umanitar...... 164 6.3. Principiile dreptului umanitar .................................... 165 6.4. Aplicarea dreptului umanitar ..................................... 167 6.4.1. Aplicarea dreptului umanitar de către stat�......... 167 6.4.2. Comitetul Internaţional al Crucii Roşii ............... 167 ANEXA 1.............................................................................. 217 BIBLIOGRAFIE ................................................................... 220

8

CUVÂNT ÎNAINTE Cursul îşi propune, ca obiective, cunoaşterea de către studenţi a principiilor fundamentale, a normelor şi instituţiilor juridice de drept internaţional public; analiza principalelor instrumente juridice internaţionale, în contextul evoluţiei reglementărilor şi cerinţelor internaţionale în epoca contemporană; dezvoltarea gândirii juridice şi înţelegerea instituţiilor de drept internaţional în raport cu instituţiile juridice studiate în cadrul celorlalte discipline ale dreptului. Dreptul international public, tratează apariţia şi dezvoltarea acestei ştiinţe juridice; definiţia, caracteristicile şi obiectul său; izvoarele şi subiectele acestei ramuri de drept; principiile şi normele fundamentale; populaţia şi teritoriul în Dreptul Internaţional. Spre deosebire de dreptul intern, care reglementează raporturile sociale în cadrul statelor respective, obiectul dreptului internaţional îl formează relaţiile internaţionale, în cadrul cărora relaţiile dintre state reprezintă domeniul cel mai cuprinzător. Dreptul internaţional este un fenomen social care este legat de politica externă a statelor şi â suferit schimbări de la o epocă la alta, în funcţie de dezvoltările survenite pe arena mondială. Relaţiile internaţionale nu formează, însă, în totalitatea lor, obiectul de reglementare al dreptului internaţional, relaţiile internaţionale fiind deosebit de variate: politice, economice, juridice, culturale, etc. Dreptul internaţional are ca obiect de reglementare numai acele relaţii juridice internaţionale în care statul acţionează ca purtător de suveranitate.

9

Aceste considerente şi judecăţi de valoare trebuie să-l sprijin pe jurist în determinarea şi analiza normelor de drept, pe baza evoluţiei practicii statelor, a acelor elemente cu semnificaţie juridică pe care considerentele politice şi axiologice le-au indus în evoluţia raporturilor internaţionale. Lucrarea elaborată cu multă pasiune şi erudiţie de autoare depăşeşte cu mult intenţia de informare a studenţilor asupra societăţii internaţionale contemporane fiind destinată tuturor celor care doresc să dobândească, din cât mai multe surse, informaţii solide asupra acestei discipline, atât de actuale. Prof. univ. dr. Dumitru MAZILU, Membru al Academiei Diplomatice Intenţionale

o.

'tll

a�L

LISTA DE ABREVIERI ANM CED CIJ CIRC CSCE ECOSOC EUMESAT EUROCONTROL EURODAC FMI GATT IATA ICAO ICNUR INMARSAT OIR OSCE

Arme de Nimicire în Masă Comisia Europeană a Dunării Curtea Internaţională de Justiţie Comitetul Internaţional al Crucii Roşi Conferinţa pentru Securitate ş1 Cooperare în Europa Consiliul Economic şi Social al Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Europeană Organizaţia Exploatarea Sateliţilor Meteorologici pentru Europeană Organizaţia Siguranţa Navigaţiei Aeriene Sistemul European de Identificare a Amprentelor Fondul Monetar Internaţional Acordul General pentru Tarife ş1 Comerţ a Internaţională Asociaţia Transporturilor Aeriene Organizaţia Int�rnaţională a A viaţi ei Civile Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi Organizaţia Internaţională pentru Sateliţi Maritimi Organizaţia Internaţională pentru Refugiaţi Organizaţia pentru Securitate ş1 Cooperare în Europa 11

OUA UE UNCTAD UNRWA

12

Organizaţia Unităţii Africane Uniunea Europeană Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare Agenţia Naţiunilor Unite de Ajutor şi Lucrări pentru Refugiaţi

I. DREPTUL TRATATELOR 1.1. Definiţia şi elementele tratatului Tratatul reprezintă "actul juridic care exprimă acordul de voinţă între două sau mai multe state, sau alte subiecte de drept internaţional în scopul de a creea, modifica sau stinge drepturi şi obligaţii în raporturile dintre ele". Ansamblul normelor care reglementează încheierea, aplicarea, respectarea, interpretarea, modificarea, cazurile de nulitate şi de încetare a tratatelor constituie dreptul tratatelor. Termenul „tratat" este utilizat de cele mai multe ori generic, primind numeroase definiţii şi denumiri. Comisia de Drept Internaţional a arătat că: ,, La termenii de tratat, convenţie, protocol, se adaugă alţi termeni utilizaţi mai puţin frecvent, cum sunt declaraţie, cartă, convenant, pact, act, statut, înţelegere, concordat, în timp ce denumiri ca declaraţie, acord şi modus vivendi sunt utilizate pentru tipuri de înţelegeri mai mult sau mai puţin formale. În ceea ce le priveşte pe ultimele, nomenclatura lor este aproape nelimitată. Chiar dacă există câteva denumiri, precum acordr:tl, schimbul de note, schimbul de scrisori, memorandum of agreement, agreed minut, mai des întâlnite decât altele... nu există o folosinţă exclusivă sau sistematică pentru un anumit tip, particular, de tranzacţii". 1

1

A se vedea Cristian Baci, Adrian Pătraşcu. Florin Nan, Dreptul tratatelor. Noţiuni de teorie şi practică, Editura Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, Bucureşti, 2008, pag. 11.

13

Regimul juridic al tratatelor este reglementat în două documente internaţionale de referinţă - Convenţia privind dreptul tratatelor încheiate de către state2 şi Convenţia privind dreptul tratatelor încheiate de către state şi organizaţii internaţionale3. Convenţia de la Viena a fost deschisă pentru semnare la 23 aprilie 1969 şi a intrat în vigoare la 27 ianuarie 1980. Pentru elaborarea Convenţiei au fost cercetate reglementările existente în domeniu şi elaborate proiecte de către Comisia de Drept Internaţional cu mai mulţi ani înaintea adoptării. Dezbaterile efective s-au desfăşurat în cadrul a două Conferinţe ale Naţiunilor Unite (privind dreptul tratatelor), care au avut loc la Viena din 26 martie până în 24 mai 1968 şi din 9 aprilie până la 22 mai 1969. Convenţia care i-a urmat, cea de la Viena din 1986, privind dreptul tratatelor dintre state şi Organizaţii internaţionale ori dintre Organizaţii internaţionale, a adaptat regulile anterior edictate specificului materiei proprii şi, deşi nu este în vigoare, se consideră ca fiind aplicabilă precum dreptul. Convenţia de la Viena din 1978 privind succesiunea statelor la tratate internaţionale, este în vigoare. Totuşi, nu toate regulile sale sunt considerate ca exprimând dreptul cutumiar internaţional.4 Conform art.2. alin. 1, lit. a al primei Convenţii, tratatul reprezintă "un acord internaţional încheiat între state în formă scrisă şi guvernat de dreptul internaţional, fie că este consemnat într-un singur instrument sau în două, ori mai multe instrumente conexe şi oricare ar fi denumirea sa particulară". 2

Viena, 1969. Viena, 1986. 4 A se vedea Cristian Baci, Adrian Pătraşcu. Florin Nan, Dreptul tratatelor. Noţiuni de teorie şi practică, Editura Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, Bucureşti, 2008, pag. 41. 3

14

Potrivit Enciclopediei Britanice, prin tratat se înţelege un contract5 sau un alt instrument scris prin care două sau mai multe state se obligă în conformitate cu dreptul internaţional. Potrivit uzanţelor diplomatice modeme, termenul „tratat" este limitat la categoria celor mai importante înţelegeri internaţionale, în timp ce acele înţelegeri de o importanţă mai redusă sau inferioară au fost denumite convenţii, acorduri, înţelegeri, protocoale, acte6 etc. Un tratat este, în general, negociat între plenipotenţiari investiţi de guvernele lor cu „puteri depline" (ful! powers) pentru a încheia tratatul potrivit instrucţiunilor primite. „Semnătura, totuşi, este în prezent prezumată a fi obiect al ratificării de către guvern, mai puţin dacă s-a renunţat la aceasta". 7 Sigur că înţelesul acestei ratificări este de exprimare a consimţământului statului de a se lega prin tratat, ceea ce în dreptul românesc presupune ratificarea de către Parlamentul României a tratatului. Separat de aceste condiţii exprese, instrumentul nu leagă formal părţile până când ratificările (instrumentele) n-au fost schimbate (exchange). 8 Un tratat multilateral este în mod obişnuit negociat în cadrul unei conferinţe diplomatice ce se încheie cu semnarea tratatului. Denumirile atribuite tratatelor internaţionale în relaţiile internaţionale nu sunt utilizate consecvent de către state, chiar dacă este vorba de tratate cu a9elaşi caracter şi cu acelaşi conţinut. 9 5

Se are în vedere ideea de act internaţional constituit prin acordul de voinţă al unor părţi aflate pe poziţii de egalitate juridică. 6 The New Encyclopaedia Britannica, 11, Encyclopaedia Britannica Ltd., Chicago, 907 7 Idem 8 Idem 9 A se vedea Cristian Baci, Adrian Pătraşcu. Florin Nan, Dreptul tratatelor. Noţiuni de teorie şi practică, Editura Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, Bucureşti, 2008, pag. 14.

15

1.2. Elementele esenţiale ale tratatului Condiţiile de fond în funcţie de care un act internaţional este calificat ca tratat sunt: a. subiectele sau părţile tratatului, respectiv statele sau alte subiecte de drept internaţional; b. voinţa părţilor, liber exprimată, fără v1cn de consimţământ; c. obiectul tratatului să fie licit şi rezonabil; d. tratatul sa producă efecte juridice (stabilirea unor norme de conduită obligatorii cu caracter general şi permanent sau crearea, modificarea sau stingerea unor drepturi ori obligaţii anume între părţi. ) e. guvernarea tratatului de către normele de drept internaţional1 0 Statele pot să încheie între ele acte guvernate11 de dreptul lor intern, însă asemenea acte nu intră în categoria tratatelor12 • Elementele accesorii ale tratatului: a. termenul - un eveniment viitor şi sigur de care depinde intrarea în vigoare 13 sau ieşirea din vigoare a unm tratat. 14

10

A se vedea Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional public, Ediţia 6, Editura, C.H. Beck, Bucureşti, pag. 242. 11 Contractul de stat reprezintă o înţelegere încheiată de către statul sau Guvernul român, precum şi de ministere sau alte autorităţi ale administraţiei publice centrale cu alt stat, guvern, organizaţie internaţională, respectiv cu instituţii financiare sau alte entităţi ce nu au calitatea de subiect de drept internaţional în domeniul economic, comercial, financiar şi în alte domenii şi care nu este guvernată de dreptul internaţional public. 12 de exemplu, contractele. 13 termen suspensiv. 14 termen rezolutoriu.

16

b. condiţia - un eveniment viitor şi nesigur de care depinde începerea 1 5 sau încetarea 16 executării obligaţiilor. 1 7 Denumirea generală care se referă la orice tip de acord încheiat între state este cea de "tratat". Acordurile pot să fie încheiate şi sub alte denumiri, fără ca acest lucru să influenţeze natura juridică a actului: convenţie (Convenţia din 1982 privind dreptul mării), acord (înţelegere intervenită în domeniul economic, comercial, financiar), pact (Pactul Briand - Kellogg, 1928), protocol (poate fi un act accesoriu la un tratat preexistent, încheiat pentru a-l modifica, interpreta etc.), act final (desmnează lucrările conferinţelor diplomatice), statut (Statului Curţii Internaţionale de Justiţie) etc. 1.3. Clasificarea tratatelor internaţionale Clasificarea tratatelor internaţionale se poate face după mai multe criterii: a. după numărul părţilor contractante: tratate bilaterale şi multilaterale; b. după obiectul lor de reglementare: tratate politice, acorduri economice, culturale, politice sau juridice etc; c. după durata valabilităţii lor: tratate cu termen şi tratate pe durata nedeterminată 18; d. după posibilitatea de aderare la tratat: tratate deschise şi tratate închise; e. după calitatea părţilor contractante: tratate încheiate numai de state, tratate încheiate între alte subiecte de drept internaţional; 15

Condiţie suspensivă. Condiţie rezolutorie. 17 A se vedea Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional public, Ediţia 6, Editura, C.H. Beck, Bucureşti, pag. 242. 18 de exemplu, tratatele de pace. 16

17

f. după conţinutul material: tratate -contract (care urmăresc realizarea unei operaţii juridice, cum sunt tratatele de comerţ) şi tratate - lege (cele prin care se stabilesc reguli de drept, cum este Carta O.N.U.). 1.4. Încheierea tratatelor Reprezintă ansamblul de activităţi desfăşurate, proceduri care trebuie îndeplinite şi reguli care trebuie observate pentru ca tratatul să se formeze, să devină obligatoriu pentru părţi, să · · � mtre m vigoare. 19 Tratatele internaţionale ce se încheie în formă scrisă cuprind de regulă următoarele părţi şi elemente: titlul, prin care se desemnează generic obiectul tratatului şi, uneori, părţile atunci când numărul acestora este predeterminat; invocaţia liminară, întâlnită foarte rar în prezent (la statele islamice)2°; preambulul, ce cuprinde enumerarea părţilor contractante, expunerea de motive şi contextul politic în care părţile situează tratatul; dispozitivul, ce cuprinde prevederile reglementare ale materiei; clauzele finale, ce cuprind mecanismul de intrare în vigoare a tratatului, data şi locul semnării, semnăturile reprezentanţilor părţilor etc.; anexele21, ce formează de regulă o unitate cu tratatul (hărţi, declaraţii de interpretare, schimburi de scrisori etc.). 19

A se vedea Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional public, Ediţia 6, Editura, C.H. Beck, Bucureşti, pag. 243. 20 Prin invocaţia liminară se invocau anumite divinităţi ca garant al bunei credinţe a statelor semnatare ale tratatului, fiind o practică generalizată din antichitate până în Evul Mediu; a se vedea pentru detalii Ecobescu, N., Duculescu, V., Dreptul tratatelor, 32 21 Pentru ca acestea să fie privite ca parte organică a tratatului trebuie să existe referiri la ele în dispoziţiile de fond ale tratatului, cuprinse de regulă în dispozitiv

18

Tratatele internaţionale bilaterale pot fi redactate22 şi încheiate fie într-o singură limbă de circulaţie internaţională, fie în limbile celor două părţi sau în trei limbi, adăugându-se la cele două limbi ale părţilor o limbă de circulaţie internaţională. În fiecare caz, tratatele sunt redactate în două exemplare originale. Tratatele multilaterale sunt redactate şi încheiate în mai multe limbi de circulaţie internaţională, părţile stabilind prin consens în care anume. Tratatele elaborate în cadrul organizaţiilor internaţionale sunt formulate în limba oficială a organizaţiei respective23. Acestea se fac într-un singur exemplar original păstrat de · depoz1tar. 24 1.4.1. Etapele încheierii unui tratat Pe cale cutumiară s-a conturat un ansamblu de reguli procedurale, care sunt aplicabile etapelor procesului de încheiere a unui tratat internaţional2 5. Codificate prin Convenţia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor, acestea au o valoare supletivă, Convenţia propunând mai multe reguli alternative între care statele pot să opteze. Multe din dispoziţiile convenţionale referitoate la o etapă sau alta a procesului de încheiere a tratatelor cuprind menţiunea "în afara 22

În trecutul îndepărtat limba latină a fost limba diplomatică, iar ulterior limba franceză, fiind utilizată pentru redactarea tratatelor 23 Spre exemplu, în cadrul ONU se utilizează şase limbi: engleză, arabă, franceză, chineză, rusă şi spaniolă 24 A se vedea Cristian Baci, Adrian Pătraşcu. Florin Nan, Dreptul tratatelor. Noţiuni de teorie şi practică, Editura Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, Bucureşti, 2008, pag. 118. 25 Prin încheierea tratatelor se înţelege succesiunea de etape care trebuie urmate, ansamblul de activităţi care trebuie destâşurate, precum şi ansamblul de proceduri şi reguli care trebuie respectate astfel încât tratatul să intre în vigoare pentru România;

19

cazurilor în care părţile nu convin altfel". Prin urmare, procedura de încheiere a tratatelor este guvernată de regula "autonomiei depline de voinţă a părţilor". Potrivit Convenţiei „orice stat dispune de capacitatea de a contracta"26 . Procedurile ce vizează încheierea efectivă a tratatelor pot fi grupate în mai multe etape. O primă etapă o constituie, bineînţeles, stabilirea conţinutului şi obiectului tratatului de către părţi, activitate ce poartă denumirea de negociere. Aceasta este urmată de încheierea efectivă a tratatului, ceea ce presupune îndeplinirea unor proceduri ce conferă caracter obligatoriu acestuia, pentru a fi sigur că părţile şi-au întâlnit voinţele concordante de a se lega prin tratat. Pregătirile de negociere sunt coordonate de către părţi pe cale diplomatică, acestea stabilindu-şi pentru început domeniul de negociere. În această fază se stabilesc o serie de chestiuni preliminare foarte importante pentru reuşita şi evoluţia ulterioară a negocierilor2 7 . Procedura de încheiere prezintă deosebiri esenţiale în funcţie de categoria de tratat ce urmează să se încheie, respectiv dacă este un tratat bilateral sau multilateral, regional sau general, deschis sau închis etc. 28 În general, la încheierea unui tratat internaţional se parcurg trei etape: a. negocierea textului; b. semnarea tratatului; c. expnmarea consimţământului părţilor de a se obliga prin tratat. 26

Articolul 6 din Convenţia de la Viena (1969). Spre exemplu, părţile se informează chiar cu privire la componenţa delegaţiei ce va participa Ia negocieri 28 A se vedea Cristian Baci, Adrian Pătraşcu. Florin Nan, Dreptul tratatelor. Noţiuni de teorie şi practică, Editura Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, Bucureşti, 2008, pag. 119.

27

20

Aceste etape sunt urmate de intrarea în vigoare a tratatutului.

1 .4. 1 . 1 . Negocierea Elaborarea textului tratatelor internaţionale presupune existenţa negocierii efectuate de către reprezentanţii statelor interesate. Tratatul bilateral este rezultatul negocierilor dintre reprezentanţii a două state, în timp ce negocierea tratatelor multilaterale se face în cadrul unor conferinţe internaţionale convocate în acest scop de către statele interesate. Organizaţiile internaţionale, pentru negocierea tratatelor încheiate în cadrul lor, fie convoacă o conferinţă specială, fie desfăşoară negocierile în cadrul unui organ existent al organizaţiei internaţionale. Negocierile se poartă de reprezentanţii statelor investiţi cu atribuţii speciale în acest domeniu. Dreptul intern al fiecărui stat29 desemnează expres organul îndreptăţit să încheie un tratat internaţional în numele statului. 30 Este prima etapă, în cursul căreia se elaborează textul tratatului. Negocierile se desfăşoara între reprezentanţii statelor cu atribuţii speciale în acest domeniu. Împuternicirea unui reprezentant al statului trebuie să rezulte din documente care emană de la autorităţile competente ale fiecărui stat, în conformitate cu dispoziţiile constituţionale sau ale altor legi interne. Aceste documente poartă denumirea de "depline puteri", definite în Convenţia privind dreptul tratatelor, astfel: "documentul emanând de la autoritatea competentă a unui stat şi desemnând una sau mai multe persoane împuternicite să reprezinte statul pentru negocierea, adoptarea sau autentificarea textului unui tratat, pentru a exprima consimţământul statului 29

Constituţia sau legi speciale. A se vedea Cristian Baci, Adrian Pătraşcu. Florin Nan, Dreptul tratatelor. Noţiuni de teorie şi practică, Editura Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, Bucureşti, 2008, pag. 118.

30

21

de a fi legat printr-un tratat sau pentru a îndeplini oricare alt act cu privire la tratat" (art.1, c). Persoana împuternicită cu "deplinele puteri" se numeşte "plenipotenţiar". În ceea ce priveşte împuternicirea care rezultă din deplinele puteri, Convenţia manifestă o anumită supleţe, permiţând confirmarea ulterioară a împuternicirii unei persoane care a participat la un act legat de încheierea unui tratat fără a prezenta deplinele puteri. Pe lângă persoanele special împuternicite prin "deplinele puteri" există şi o categorie de persoane, care, în baza funcţiei pe care o îndeplinesc în stat nu au nevoie să prezinte deplinele puteri în vederea negocierii şi încheierii tratatului. Aceste persoane sunt: a. şeful statului, şeful guvernului şi ministrul de externe; b. şefii misiunilor diplomatice, dar numai pentru adoptarea tratatelor bilaterale, între statul acreditant3 1 şi statul . acred1tar32 ; c. reprezentanţii statelor participanţi la o conferinţă sau la lucrările unei organizaţii internaţionale, în vederea elaborării unui tratat. 1.4.1.2. Autentificarea textului Următoarea etapa în încheierea unui tratat internaţional este semnarea acestuia, act care poate să aibă o dublă semnificaţie: fie de autentificare (provizorie sau definitivă) a textului tratatului, fie de exprimare a consimţământului statului de a se obliga prin tratat. În primul caz, semnarea echivalează cu atestarea solemnă, de către statele care au participat la negocieri a faptului că negocierile s-au încheiat, iar textul semnat are o formă definitivă, fără să mai poată fi modificat unilateral de către 31 32

care îl trimite. statul gazdă.

22

vreunul dintre statele participante. Pentru a crea efecte juridice, semnarea va fi urmată de ratificarea tratatului. Etapa negocierii unui tratat nu este urmată în toate cazurile, imediat, de semnarea definitivă a textului. Există situaţii în care, după încheierea negocierilor, se procedează doar la semnarea "ad-referendum"33 sau la parafarea textului. Semnarea cu menţiunea "ad-referendum" semnifică autentificarea tratatului, dar numai cu caracter provizoriu. Parafarea, care constă în înscrierea iniţialelor numelui negociatorului împuternicit al fiecărui stat pe textul negociat, are de asemenea, efect provizoriu. Ambele proceduri prezentate trebuie să fie urmate de semnarea definitivă a tratatului, 34 condiţie obligatorie pentru declanşarea procedurilor etapei următoare. Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor stabileşte la articolul 1 O, în legătură cu autentificarea, următoarele: ,,Textul unui tratat este stabilit ca fiind autentic şi definitiv: a) respectându-se procedura prevăzută în acest text sau convenită de statele participante la elaborarea tratatului; sau, b) în lipsa unei atare proceduri, prin semnarea ad referendum sau parafarea, de către reprezentanţii acestor state, a textului tratatului sau a actului final al unei conferinţe în care textul a fost încorporat". Rolul autentificării este de a produce dovada textului asupra căruia negociatorii au căzut de acord. Din interpretarea prevederii de la articolul 1 O al Convenţiei de la Viena rezultă că rolul autentificării este de a 33

Prin semnare ad referendum se înţelege etapa facultativă a încheierii tratatelor, care constă în semnarea cu menţiunea ad referendum a unui tratat de către reprezentanţii părţilor prezente la negociere, în vederea fixării cu caracter provizoriu a textului convenit sau adoptat în urma negocierii; 34 A se vedea Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional public, Ediţia 6, Editura, C.H. Beck, Bucureşti, pag. 244.

23

evidenţia că textul unui tratat este stabilit ca fiind autentic şi definitiv. Efectul principal al autentificării este de a produce instrumentul juridic care consemnează voinţa părţilor cu privire la textul tratatului. De asemenea, urmare a autentificării, se produc efecte juridice pentru posibilele părţi la textul de tratat convenit, în sensul articolului 24(4) din CVDT potrivit căruia: ,,Dispoziţiile unui tratat, care reglementează autentificarea textelor, stabilirea consimţământului statelor de a fi legate prin tratat, modalităţile sau data intrării în vigoare, rezervele, funcţiunile depozitarului precum şi alte chestiuni care se pun în mod necesar înainte de intrarea în vigoare a tratatului, sunt aplicabile de îndată ce textul a fost adoptat. " În cuprinsul Legii nr. 590/2003 privind tratatele, definirea autentificării, ca operaţiune tehnico-legislativă, este realizată impropriu, în sensul că la articolul 1 al legii, unde sunt cuprinse definiţiile termenilor, potrivit scopurilor legii, nu este prevăzută şi definiţia autentificării, în timp ce la articolul 12 se reglementează când are loc autentificarea, fără însă să se utilizeze expresia autentificare. Articolul 12 din Legea nr. 590/2003 stabileşte următoarele: „ (I) În situaţia în care forma textului tratatului rezultată din negociere corespunde cu elementele de mandat aprobate, textul va fi convenit, în cazul tratatelor bilaterale, sau adoptat, fn cazul tratatelor multilaterale. (2) După convenire sau adoptare, textul poate fi parafat sau semnat ad referendum. (3) După convenire sau adoptare, parafare ori semnare ad referendum, procesul de negocieri poate fi reluat, dacă este necesar, cu respectarea procedurii prevăzute pentru iniţierea · ·1 „ negoczerz or 35 35

A se vedea Cristian Baci, Adrian Pătraşcu. Florin Nan, Dreptul tratatelor. Noţiuni de teorie şi practică, Editura Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, Bucureşti, 2008, pag. 120-121.

24

1.4.1.3. Exprimarea consimţământului de a deveni parte la tratat A treia etapă constă în exprimarea consimţământului statului de a deveni parte la tratat, acceptând obligaţiile care decurg din dispoziţiile acestuia. Legislaţia internă a statelor prevede mijloacele juridice prin care statul îşi exprimă voinţa de fi legat prin tratat. a) O modalitate de exprimare a consimţământului statului de a fi "legat" prin tratat este ratificarea36 . De regulă, prin simpla participare la negocierea şi semnarea unui tratat, statele nu se consideră obligate, din punct de vedere juridic, de dispoziţiile acestuia. Angajarea definitivă presupune intervenţia unui act intern, prin intermediul căruia organele special abilitate ale statului - de obicei parlamentele naţionale analizează dispoziţiile tratatatului şi decid asupra angajării statului. Acest act constituie ratificarea tratatului. Uneori, ratificarea tratatului impune elaborarea unei legislaţii interne pentru aplicarea dispoziţiilor acestuia. 37 36

Prin ratificare se înţelege modalitatea de exprimare a consimţământului de a deveni parte la un tratat care a fost semnat de partea română, prin adoptarea unei legi de ratificare de către Parlament sau, în condiţiile legii, prin ordonanţă de urgenţă a Guvernului; 37 Conform art. 1 9. - ( 1 ) din Legea nr. 590 din 2003 - Se supun Parlamentului spre ratificare prin lege următoarele categorii de tratate: a) tratatele la nivel de stat, oricare ar fi domeniul de reglementare al acestora; b) tratatele la nivel guvernamental care se referă la cooperarea politică sau care implică angajamente cu caracter politic; c) tratatele la nivel guvernamental care se referă la cooperarea cu caracter militar; d) tratatele la nivel guvernamental care se referă la teritoriul de stat, inclusiv regimul juridic al frontierei de stat, precum şi la zonele asupra cărora România exercită drepturi suverane şi jurisdicţie;

25

Ratificarea tratatelor de către parlament este în prezent, mijlocul principal prin care organul legislativ controlează exercitarea de către executiv a dreptului de a negocia tratatele internaţionale. Termenul de ratificare depinde în mare măsura de natura tratatului şi este prevăzut în clauzele finale ale acestuia. Ratificarea nu poate fi parţială sau condiţionată, ci numai acordată sau refuzată, iar dacă un stat încearcă să modifice un tratat în timpul ratificării, acest act echivalează cu un refuz al ratificării, însoţit de o nouă ofertă care poate să fie, sau nu acceptată. La tratatele multilaterale statele pot să formuleze, o dată cu ratificarea şi în anumite limite, rezerve. 38 b) O altă modalitate de exprimare a consimţământului statelor este aprobarea39 sau acceptarea40 . Această modalitate e) tratatele la nivel guvernamental care se referă la statutul persoanelor, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului; f) tratatele la nivel guvernamental care se referă la participarea în calitate de membru la organizaţii internaţionale interguvernamentale; g) tratatele la nivel guvernamental care se referă la asumarea unui angajament financiar care ar impune sarcini suplimentare la bugetul de stat; h) tratatele la nivel guvernamental ale căror dispoziţii fac necesară, pentru aplicare, adoptarea unor noi dispoziţii normative având forţă juridică de lege ori a unor legi noi sau amendarea legilor în vigoare şi cele care prevăd în mod expres cerinţa ratificării lor. 38 Prin rezervă se înţelege declaraţia unilaterală, oricare ar fi conţinutul sau denumirea sa, formulată cu ocazia semnării, ratificării, aprobării, aderării sau acceptării unui tratat multilateral, prin care se urmăreşte modificarea sau excluderea efectelor juridice ale anumitor prevederi ale acestuia pentru partea română, dacă tratatul nu interzice asemenea rezerve şi ele sunt conforme dreptului internaţional; pentru a produce efecte, rezervele formulate la semnare trebuie confirmate la ratificare sau la aprobare; 39 Prin aprobare se înţelege modalitatea de exprimare a consimţământului de a deveni parte la un tratat care a fost semnat de partea română, prin adoptarea unei hotărâri de aprobare de către Guvern; 40 Prin acceptare se înţelege modalitatea prin care se expnma consimţământul de a deveni parte la un tratat multilateral care nu a fost semnat de partea română şi care prevede expres această modalitate;

26

a apărut ca o alternativă mai simplă la ratificarea tratatelor, determinată de creşterea numărului acestora. Pe această cale se realizează o examinare rapidă a dispoziţiilor unor tratate şi se evită procedura mai lungă şi complicată a ratificării de către parlamentele naţionale. Procedura aprobării sau a acceptării este de competenţa guvernelor. În conformitate cu legile interne ale fiecărui stat sunt supuse aprobării sau acceptării de către guvern, tratatele care nu implică un angajament politic major sau care nu se referă la domenii esenţiale ale suveranităţii statelor. c) Aderarea41 la tratate este o modalitate de exprimare a consimţământului statelor, aplicabilă numai tratatelor multilaterale, care poate să intervină în cazul în care un stat nu a participat la negocierea şi semnarea tratatului, dar decide ulterior să devină parte la acesta. Un stat poate să adere la un tratat doar dacă această modalitate este prevăzută în mod expres în textul acestuia. d) Consimţământul poate fi exprimat şi prin semnare. De regulă, semnarea tratatului are ca efect autentificarea textului stabilit prin negocieri. În anumite cazuri, semnarea echivalează cu exprimarea consimţământului statului de a fi parte la tratat. Semnarea are acest efect dacă sunt întrunite, cumulativ, următoarele condiţii, prevăzute în Convenţia privind dreptul tratatelor (art.12): • tratatul să prevadă în mod expres această posibilitate sau, să se stabilească într-un alt mod voinţa statelor participante la negocieri de a acorda actului semnării valoare de consimţământ;

41

Prin aderare se înţelege modalitatea prin care se exprimă consimţământul de a deveni parte la un tratat multilateral care nu a fost semnat de partea română;

27



intenţia statului de a conferi actului de semnare acest efect să rezulte din "deplinele puteri',42 ale reprezentantului sau să fie exprimată în timpul negociem. Numeroase tratate internaţionale la care statele devin părţi prin semnare sunt cunoscute sub denumirea de acorduri în formă simplificată. Aceste acorduri constau, de obicei, în schimburi de note sau de scrisori, procese-verbale parafate, memorandumuri, declaraţii comune etc. Originea acestor acorduri se regăseşte în practica S.U.A, în care sunt cunoscute sub denumirea de "executive agreements" şi reprezintă acorduri semnate doar de preşedintele statului, evitând astfel aprobarea Senatului şi facilitând în acest mod participarea statului la tratatele internaţionale. Acestea sunt urmate de: - schimbul instrumentelor de ratificare, aprobare43 . - depunerea instrumentelor de ratificare, aderare, acceptare. 44 - Notificarea ratificării, aprobării, aderării, acceptării.45 1.4.1.4. Intrarea în vigoare În general, data intrării în vigoare a unui tratat este prevăzută expres în textul acestuia. Dacă tratatul nu o prevede, momentul intrării în vigoare este convenit ulterior de către 42

Prin depline puteri se înţelege documentul eliberat de Ministerul Afacerilor Externe, semnat de ministrul afacerilor externe şi învestit cu sigiliul de stat, potrivit reglementărilor şi practicii internaţionale, care consemnează aprobarea pentru participarea la negocieri, pentru semnarea tratatelor la nivel de stat sau de Guvern ori pentru participarea delegaţiilor române la reuniuni internaţionale; Cf. Legii tratatelor nr. 590 din 2003 43 În cazul tratatelor bilaterale. 44 ' In cazul tratatelor multilaterale. 45 A se vedea Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional public, Ediţia 6, Editura, C.H. Beck, Bucureşti, pag. 245.

28

părţi. Intrarea în vigoare a unui tratat coincide cu momentul de la care acel tratat produce efecte juridice faţă de statele părţi. În cazul tratatelor bilaterale, data intrării în vigoare o reprezintă momentul schimbării instrumentelor de ratificare sau al notificării actului de aprobare sau acceptare. Documentele prin care statele îşi comunică îndeplinirea procedurilor interne de exprimare a consimţământului sunt denumite instrumente de ratificare sau de aderare. În ceea ce priveste tratatele multilaterale, instrumentele de ratificare46 se depun pe lângă unul dintre guvernele statelor participante la negocierea şi semnarea tratatutului şi căruia i-a fost încredinţată funcţia de depozitar, sau pe lângă o organizaţie internaţională investită cu această funcţie. Data intrării în vigoare a tratatelor se stabileşte în funcţie de acumularea unui număr minim, prestabilit prin dispoziţiile tratatului, de instrumente de ratificare. Intrarea în vigoare a tratatului marchează data de la care statul, care şi-a asumat efectiv o obligaţie, este obligat să aplice în practică tratatul. Fiecare tratat intră în vigoare în modul şi la data convenită de statele contractante. De regulă modalităţile de intrare în vigoare a tratatului sunt consacrate în dispoziţiile finale ale acestuia. În general, data intrării în vigoare a unui tratat este prevăzută expres în textul acestuia. Dacă tratatul nu prevede, momentul intrării în vigoare este convenit ulterior de către părţile care au participat la negocieri. Dacă nu există asemenea dispoziţii sau un asemenea acord, tratatul intră în vigoare de îndată ce consimţământul de a fi legat prin tratat a fost stabilit pentru toate statele care au participat la negociere. Când consimţământul unui stat de a fi legat prin tratat este stabilit la 46

Prin instrument de ratificare, aderare, acceptare sau aprobare se înţelege documentul prin care se consemnează ratificarea, aderarea, acceptarea sau aprobarea tratatelor;

29

o dată posterioară intrării în vigoare a zisului tratat, acesta, dacă nu dispune altfel, intră în vigoare faţă de acest stat la acea dată. Intrarea în vigoare a unui tratat coincide cu momentul de la care acel tratat produce efecte juridice faţă de statele părţi. În cazul tratatelor bilaterale, data intrării în vigoare o reprezintă momentul schimbării instrumentelor de ratificare sau al notificării actului de aprobare sau acceptare. Documentele prin care statele îşi comunică îndeplinirea procedurilor interne de exprimare a consimţământului sunt denumite instrumente de ratificare sau de aderare. În ceea ce priveşte tratatele multilaterale, data intrării în vigoare a tratatelor se poate stabili în funcţie de acumularea unui număr minim, prestabilit prin dispoziţiile tratatului, de instrumente de ratificare sau aderare. În asemenea situaţii, practic statele condiţionează intrarea în vigoare de participarea unui anumit număr de state47 . În anumite cazuri tratatul condiţionează intrarea sa în vigoare de manifestarea consimţământului de a fi legate prin tratat a anumitor state determinate4 8 . În alte cazuri, momentul intrării în vigoare a tratatelor internaţionale poate să fie stabilit în funcţie de momentul depunerii instrumentelor de ratificare sau aderare la depozitar. Această regulă se întâlneşte îndeosebi în situaţia acordurilor multilaterale încheiate sub egida unei organizaţii internaţionale. Astfel, momentul intrării în vigoare internă nu coincide de cele mai multe ori cu momentul intrării în vigoare internaţională49 . 47

Spre exemplu, Convenţia privind relaţiile diplomatice din 1961 a intrat în vigoare în a 30-a zi de la depunerea celui de-al 22-lea document de ratificare sau aderare 48 De pildă, Actul constitutiv al ONU condiţiona intrarea în vigoare de ratificarea de către cinci membri permanenţi ai Consiliului de Securitate şi de majoritatea celorlalte state semnatare 49 Spre exemplu, România a semnat Convenţia europeană a drepturilor omului la data de 7 octombrie 1993, şi a ratificat-o prin Legea nr. 30/1994,

30

Despre data intrării în vigoare a tratatelor multilaterale depozitarul informează statele interesate. O ultimă etapă privind procedura de încheiere a tratatului o constituie înregistrarea lui la Secretariatul ONU 50 . Înregistrarea are ca scop asigurarea publicităţii tratatului. Potrivit Cartei ONU, statele membre au obligaţia ca după intrarea în vigoare a Cartei să înregistreze cât mai curând posibil orice tratat sau acord internaţional la Secretariatul ONU. Secretariatul este obligat să le publice. 5 1 În cazul omiterii obligaţiei de înregistrare a unui tratat statele părţi nu se pot referi la tratatul respectiv faţă de nici un organ al ONU. Ca urmare, neînregistrarea nu influenţează valabilitatea tratatului, dar de conţinutul acestor tratate ONU nu va ţine cont şi controversele juridice legate de acestea nu vor putea fi supuse spre soluţionare CIJ. Existenţa obligaţiei de înregistrare nu a dus la dispariţia diplomaţiei secrete, dar a permis accesul la cunoaşterea conţinutului unui mare număr de tratate intemaţionale. 52 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 135 din 31 mai 1994. Convenţia a intrat în vigoare în ordinea juridică internaţională abia la momentul la care au fost depuse instrumentele de ratificare (a Convenţiei şi a Protocoalelor adiţionale) la Secretarul general al Consiliului Europei, în conformitate cu articolul 66 paragraful 3 al Convenţiei 5 ° Conform art. 30. - (1) al Legii nr. 590/2003 - Ministerul Afacerilor Externe întreprinde demersurile necesare pentru înregistrarea la Secretariatul General al Organizaţiei Naţiunilor Unite a tratatelor la nivel de stat şi guvernamental care prevăd cerinţa înregistrării, precum şi a celor care, dată fiind importanţa lor, fac necesară înregistrarea. (2) Ministerul Afacerilor Externe trimite copiile certificate ale tratatelor multilaterale pentru care România are calitatea de depozitar, pentru a fi înregistrate la Secretariatul General al Organizaţiei Naţiunilor Unite. 51 A se vedea Cristian Baci, Adrian Pătraşcu. Florin Nan, Dreptul tratatelor. Noţiuni de teorie şi practică, Editura Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, Bucureşti, 2008, pag. 132-133. 52 Liga Naţiunilor şi ulterior ONU au publicat şi publică numeroase cărţi conţinând tratate internaţionale depuse lor spre înregistrare.

31

1.4.2. Prevederile legislaţiei române privind încheierea tratatelor Potrivit dispoziţiilor constituţionale53 şi ale Legii nr. 590 din 2003 privind tratatele54 încheierea tratatelor internaţionale în numele României este de competenţa Preşedintelui statului. Preşedintele poate să împuternicească în acest scop pe Primul ministru, pe ministrul afacerilor externe, pe alţi membri ai guvernului sau reprezentanţi diplomatici ai României. Pe baza acestei împuterniciri guvernul poate să ia măsuri în vederea iniţierii şi negocierii tratatelor internaţionale în numele statului. Tratatele negociate şi semnate în numele României se supun, fie ratificării prin lege, de către Parlament, fie aprobării prin hotărâre guvernamentală, în funcţie de domeniul în care intervin. Astfel, potrivit art.22 din Legii nr.590 din 2003 sunt supuse ratificării prin lege de către Parlament, tratatele care se referă la: colaborarea politică şi militară; cele care fac necesară adoptarea unor legi noi sau revizuirea legilor în vigoare; cele care implică un angajament politic sau financiar; cele care se referă la probleme privind regimul politic şi teritorial al statului, sau la statutul persoanelor, la drepturile şi libertăţile cetăţeneşti; cele referitoare la participarea statului la organizaţii internaţionale; tratatele care prevăd expres necesitatea ratificării de către Parlament. Guvernul îl informează pe Preşedintele ţării şi Parlamentul despre orice acord, convenţie sau alte înţelegeri internaţionale pe care le aprobă. Acordurile şi înţelegerile cunoscute sub denumirea de "acorduri în formă simplificată" se încheie de către ministrul 53

Constituţia României, revizuită, art. 11, art. 20, art. 91, alin. 1, art. 146-149. A intrat în vigoare la 11 februarie 2004, fiind publicată în M. Of. Nr. 23 din 12 ianuarie 2004. 54

32

afacerilor externe, prin schimburi de note sau scrisori55 . Acestea se pot încheia şi de către alte ministere sau organe centrale, cu atribuţii speciale în acest domeniu, în colaborare cu Ministerul Afacerilor Externe. Acordurile în forma simplificată nu impun - prin conţinutul lor - ratificarea de către Parlament sau aprobarea de către Guvern.

1 .5. Rezervele la tratate 1.5.1. Noţiune Conform normelor dreptului internaţional, statele-părţi la un tratat multilateral pot recurge la mecanismul tradi'ţional în dreptul internaţional al tratatelor privind delimitarea apriorica a câmpului obligaţiilor internaţionale asumate, prin intermediul rezervei. Instituţia rezervei permite o aderare largă a statelor la un tratat internaţional multilateral. În cadrul unui tratat bilateral, formularea unei rezerve echivalează cu o revenire asupra textului tratatului iniţial şi deci cu o iniţiativă implicită de a relua negocierile. Prin urmare, nu sunt admise rezervele la tratate bilaterale. Rezerva este definită în Convenţia privind dreptului tratatelor56 ca fiind o declaraţie unilaterală a unui stat independent de textul tratatului şi având un caracter facultativ 55

Conform art. 29. - (1) din Legea nr. 590 /2003 - Tratatele în forma simplificată a schimbului de note verbale se încheie numai de către Ministerul Afacerilor Externe şi intră în vigoare la data efectuării schimbului sau la alt moment prevăzut de acestea, fără a mai fi supuse ratificării sau aprobării ulterioare. (2) Tratatele în forma simplificată a schimbului de scrisori se încheie de către Ministerul Afacerilor Externe şi intră în vigoare la data efectuării schimbului de scrisori sau la alt moment prevăzut de acestea, fără a mai fi supuse ratificării sau aprobării ulterioare. 56 Viena, 1969.

33

emisă cu ocazia semnării, ratificării, acceptării, aprobării sau aderării la un tratat, prin care statul urmăreşte să excludă sau să modifice efectul juridic al unor dispoziţii ale tratatului, în ceea ce priveşte aplicarea lor faţă de acel stat5 7 . 1.5.2. Condifii de valabilitate Pentru ca o rezervă formulată de un stat să fie admisibilă, aceasta trebuie să îndeplinească anumite condiţii58 : a) rezervele să fie exprimate în formă scrisă şi să fie notificate celorlalte state - părţi la tratat, care pot să formuleze obiecţiuni sau să le accepte în mod expres sau tacit; b) formularea rezervelor să nu fie în mod expres interzisă prin textul tratatului sau să nu se refere la anumite articole din tratat faţă de care nu e permisă rezerva59 ; c) rezervele să nu fie incompatibile cu obiectul şi scopul tratatului. Mecanismul rezervelor a înregistrat o evoluţie faţă de dreptul internaţional clasic în care rezervele nu erau admise dacă afectau dispoziţiile de fond ale tratatului şi, trebuiau, totodată, să fie acceptate de toate celelalte state-părţi. În dreptul internaţional modem condiţia unanimităţii pentru acceptarea rezervelor nu mai este cerută. În practica statelor, formularea unei rezerve este determinată, de regulă, de existenţa unei legi interne, în vigoare, care nu este conformă cu dispoziţiile tratatului la care statul doreşte să adere. Convenţia Europeană a Drepturilor 57

art.2, lit. d din Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor din 1969. art.19 din Convenţia de la Viena, 1969. 59 de exemplu, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului exclude posibilitatea formulării de rezerve faţă de dispoziţiile care prevăd drepturi absolute - dreptul la viaţă, interzicerea sclaviei, interzicerea torturii, legalitatea incriminării şi a pedepsei 58

34

Omului (1950), prevede, de exemplu, că emiterea unei rezerve la tratat trebuie să fie însoţită de o scurtă expunere a legii neconforme cu dispoziţiile convenţionale. O altă regulă prevăzută de o serie de tratate internaţionale este ca rezerva să nu aibă un caracter general, ci să vizeze o dispoziţie precisă a tratatului. 1.5.3. Tipuri de rezerve Un stat poate emite următoarele tipuri de rezerve: - rezerve ratione temporis6 0 , rezerve ratione loci6 1 , rezerve privind dispoziţii pe care statul le respinge, le contestă sau le defineşte într-o manieră proprie, conform legilor interne. 1.5.4. Efectele rezervelor Formularea de rezerve de către un stat determină raporturi diferenţiate între statul _rezervatar şi celelalte state-părţi la tratat6 2 . Între statele care au acceptat rezervele şi statul rezervatar tratatul se aplică în formă modificată prin conţinutul rezervelor. Statele care au formulat obiecţiuni la rezerve au două posibilităţi: a. fie să accepte că dispoziţiile tratatului care nu sunt afectate de rezerve să se aplice între ele şi statul rezervatar; b. fie să refuze, prin obiecţiunile formulate, aplicarea între ele şi statul rezervatar a întregului tratat. În majoritatea cazurilor, rezervele au un caracter tranzitoriu, statele renunţând la acestea pe măsură ce îşi acordează legislaţia naţională la normele internaţionale. 60

prin care delimitează aplicarea temporală a tratatului. privind aplicarea teritorială a tratatului. 62 art.21 din Convenţie.

61

35

1.6. Aplicarea în spaţiu şi în timp a tratatelor 1. 6.1. Aplicarea teritorială a tratatelor În principiu, tratatele se aplică ansamblului teritoriului naţional al statelor63 . În anumite situaţii statele pot să deroge de la această regulă, stabilind anumite părţi din teritoriul naţional unde tratatul nu se aplică. De exemplu, un stat federal poate să excludă, prin "clauza federală", teritoriul unor părţi componente ale federaţiei de la aplicarea unui tratat, dacă dispoziţiile constituţionale permit aceasta. În mod similar, puterile coloniale, aveau posibilitatea să recurgă la "clauza colonială" în care stabileau dacă prevederile unor tratate ale metropolei se aplicau sau nu teritoriilor coloniale. 1. 6.2. Aplicarea în timp a tratatelor Convenţia de la Viena (1969) prevede regula generală a neretroactivităţii tratatelor. (art.28). Dispoziţiile unui tratat obligă un stat-parte doar în ceea ce priveşte actele sau faptele petrecute după momentul intrării în vigoare a tratatului. Statele pot să deroge de la regula neretroactivităţii, cu condiţia ca această posibilitate să fie prevăzută în textul tratatului. Tratatele se aplică din momentul intrării lor în vigoare, care este stabilit în dispoziţiile tratatului. În cazul tratatelor multilaterale, intrarea în vigoare are loc, de obicei, după depunerea unui număr de instrumente de ratificare din partea statelor -părţi. Durata de aplicare a unui tratat poate fi prevăzută în textul tratatului sau poate să fie nedeterminată. Aplicarea tratatului poate să fie suspendată sau poate să înceteze ca urmare a intervenirii anumitor cauze. 63

art.29 din Convenţia privind dreptul tratatelor.

36

1.7. Efectele tratatelor faţă de părţi şi faţă de terţi

1. 7. 1. Efectele tratatelorfaţă de părţi Conform principiului fundamental din dreptul internaţional pacta sunt servanda64 - un tratat creează obligaţii juridice numai pentru părţile sale, care trebuie să îndeplinească cu bună-credinţă şi întocmai angajamentele pe care şi le-au asumat. Prin urmare, tratatele nu pot avea efecte directe faţă de terţi, întrucât doar acordul statului, liber exprimat, poate constitui baza legală a unei obligaţii sau a unui drept internaţional. Convenţia privind dreptul tratatelor (1969) stipulează că un tratat nu creează nici drepturi, nici obligaţii pentru un stat terţ, fără consimţământul sau.

1. 7.2. Efectele tratatelor faţă de terţi Conform dispoziţiilor Convenţiei, statele pot dobândi drepturi în baza unor tratate la care nu sunt părţi în următoarele condiţii (art.36): a. dacă părţile unui tratat înţeleg să confere un drept unui stat terţ sau unui grup de state, sau tuturor statelor; b. dacă statul terţ consimte, fie în mod expres, fie tacit. Carta ONU, de exemplu, conferă prin prevederile sale anumite drepturi statelor nemembre: dreptul de a sesiza Consiliul de Securitate sau Adunarea Generală în legătură cu un diferend la care sunt părţi, cu condiţia să accepte obligaţiile de soluţionare pasnică a diferendelor, prevăzute în Carta; dreptul de a deveni părţi la Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie. 64

Tratatele trebuie aplicate cu bună credinţă.

37

În anumite condiţii pot rezulta obligaţii, în sarcina statelor, în baza unor tratate la care nu sunt părţi. Convenţia de la Viena prevede două asemenea condiţii (art.35): a. dacă părţile unui tratat înţeleg să creeze o obligaţie în sarcina unui stat terţ; b. dacă statul terţ consimte, în mod expres şi în scris la această obligaţie. Prin îndeplinirea acestor condiţii se realizează de fapt un acord distinct între statele- părţi la tratat şi statul terţ, acordul dintre părţi reprezentând unicul fundament juridic al forţei obligatorii a unui tratat. În practica internaţională există o categorie de tratate6 5 care stabilesc regimuri juridice obiective, aplicabile ansamblului comunităţii internaţionale. Asemenea tratate, întrucât reglementează domenii de interes general, pot să creeze drepturi şi obligaţii opozabile tuturor statelor66 , chiar şi în lipsa consimţământului lor. Din această categorie fac parte: a. tratatele multilaterale care stabilesc anumite regimuri teritoriale6 7 ' b. tratatele care stabilesc anumite regimuri pentru căi de comunicaţie internaţională68; c. tratatele multilaterale prin care se creează o organizaţie internaţională, ca subiect nou de drept internaţional, personalitatea juridică a organizaţiei fiind opozabilă tuturor statelor comunităţii internaţionale.

65

denumite tratate obiective. erga omnes. 67 cele referitoare la statutul de neutralitate al unei ţări, la regimul Antarcticii etc 68 regimul de navigaţie pe fluvii sau pe canale internaţionale. 66

38

1.8. Aplicarea tratatelor în ordinea juridică internă a statelor

Aplicarea tratatelor în ordinea juridică internă a unui stat pune problema raportului dintre dreptul internaţional şi dreptul intern al statelor. 1.8.1. Teoria monistă

Conform teoriei moniste - cu primatul dreptului internaţional asupra dreptului intern - din momentul intrării în vigoare a tratatului, acesta se va aplica imediat şi direct, rară intervenţia organelor legislative, chiar dacă s-ar afla în contradicţie cu o lege interna, situaţie în care, actul normativ intern ar înceta să mai producă efecte. Această teorie a fost criticată, ea minimalizând �rolul statului ca subiect de drept internaţional. În cazul teoriei moniste - cu primatul dreptului intern asupra dreptului internaţional, tratatul dobândeşte forţă juridică în măsura în care aceasta ar fi prevăzută de legea internă, iar în caz de conflict între norma internă ş1 cea internaţionala, se dă prioritate actului normativ intern. 1.8.2. Teoria dualistă

Teoria dualistă, care susţine distincţia netă între cele două sisteme de drept - intern şi internaţional - afirmă că este necesară emiterea unui act normativ prin care se face transferul tratatului din ordinea internaţională în ordinea internă, acesta dobândind caracterul actului în care a fost transpus (lege internă). În prezent tendinţa este de a da prioritate normelor internaţionale faţă de normele interne, însă cele doua teorii subzistă. Prin urmare, aplicarea dispoziţiilor unui tratat în ordinea internă a statelor-părţi nu se realizează uniform, fiind determinată de modalitatea de receptare de către fiecare stat a normelor dreptului internaţional. 39

1.8.3. Teoria monistă şi dualistă în practica statelor În unele state, cum sunt Regatul Unit al Marii Britanii, Irlanda sau ţările scandinave, pentru ca normele dreptului internaţional să aibă efect în ordinea juridica internă se procedează la "transformarea" normelor internaţionale cuprinse în tratate - în norme interne, printr-un act normativ intern. Tratatele internaţionale pot deveni parte a dreptului intern numai după ce o lege specială de aplicare este adoptată de legiuitor (sistem dualist). Majoritatea statelor europene au prevăzut în Constituţiile lor, recunoaşterea normelor internaţionale ca fiind parte a sistemului lor intern. Un asemenea sistem de receptare se regăseşte în Austria, în Italia, Franţa şi Germania. Constituţia Olandei prevede în plus, ca tratatele internaţionale la care statul este parte prevalează asupra legilor interne care conţin dispoziţii contrare69 . Cadrul constituţional român privind raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern este oferit de articolele 11 şi 20. Conform prevederilor art. 11, tratatele ratificate de către Parlamentul României devin parte a dreptului intern.Textul art.11 nu face nici o menţiune în legătura cu prioritatea normelor internaţionale faţă de cele interne, precizând doar, că statul român "se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte." În Convenţia asupra dreptului tratatelor (1969) se stipulează faptul că "un stat nu poate invoca prevederile dreptului său intern pentru a justifica eşecul său în executarea unui tratat", eliminând astfel posibilitatea ca statele să se prevaleze de legislaţia lor internă pentru a nu respecta obligaţiile internaţionale.

69

sistem monist cu primatul dreptului internaţional.

40

Art.20 din Constituţia României se referă la incidenţa tratatelor în domeniul drepturilor omului asupra legislaţiei naţionale. În articolului menţionat se afirmă obligaţia autorităţilor competente de a interpreta dispoziţiile constituţionale ce reglementează drepturile şi libertăţile cetăţenilor în concordanţă cu documentele internaţionale adoptate în acest domeniu: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactele O.N.U. şi celelalte tratate în domeniul drepturilor omului la care România este parte. Singurul domeniu în care se prevede, în mod expres, prioritatea reglementărilor internaţionale faţă de cele interne este cel al drepturilor omului. Art. 20 stabileşte preeminenţa tratatelor referitoare la drepturile omului, la care ţara noastră este parte, faţă de legile interne care conţin dispoziţii contrare. În practica Curţii Constituţionale s-a susţinut, în mod repetat, că "respectarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în România nu este condiţionată de revizuirea legislaţiei naţionale, fiind direct aplicabilă, (n.n. "self-executing") conform art.11 din Constituţie, privind receptarea imediată a tratatelor ratificate, prin care a fost înlăturată soluţia necesităţii emiterii unei legi de modificare a legislaţiei interne în vederea acordării acesteia cu obligaţiile internaţionale asumate."

.

1.9. Suspendarea şi încetarea tratatelor Conveţia privind dreptul tratatelor prevede cazurile şi condiţiile în care un tratat poate să fie suspendat sau în care înceteaza aplicarea lui. Suspendarea are caracter temporar şi poate să se refere numai la anumite clauze ale tratatului, în timp ce încetarea aplicării unui tratat este definitivă şi vizează întregul tratat. Ambele modalităţi pot să implice, fie toate părţile la tratat sau numai una (unele) dintre ele.

41

Suspendarea sau încetarea tratatului poate să fie consecinţa voinţei părţilor sau poate să intervină independent de voinţa acestora. 1.9.1. Suspendarea sau încetarea aplicării unui tratat ca urmare a voinţei părţilor Încetarea unui tratat poate să intervină ca efect al următoarelor cauze: a. dacă a fost încheiat pe durată determinată; b. în mod tacit, ca urmare a încheierii între acelaşi părţi a unui nou tratat având acelaşi obiect şi care este incompatibil cu tratatul anterior. Încetarea sau suspendarea tratatului poate să intervină ca efect al următoarelor cauze: c. ca urmare a manifestării unilaterale de voinţă a uneia din părţi, prin denunţare sau retragere, dacă aceste modalităţi sunt expres prevăzute în textul tratatului sau sunt acceptate de către toate celelalte state-părţi; a. ca urmare a încălcării substanţiale a tratatului de către una din părţi; b. ca urmare a imposibilităţii de a îndeplini obligaţiile asumate de către un stat datorită intervenirii unor condiţii excepţionale. 1.9.2. Încetarea sau suspendarea tratatelor independent de voinţa părtilor Intervine în situaţii care fac imposibilă executarea lor: a. ca urmare a dispariţiei totale şi permanente obiectului sau a părţilor tratatului, ca subiecte de drept intemaţional7°; 70

caducitatea tratatului.

42

b. ca efect al schimbării fundamentale a împrejurărilor, care au determinat încheierea tratatului, dacă aceasta afectează în mod esenţial baza consimţământului statului exprimat la data încheierii tratatului (încetarea tratatului); c. ruperea relaţiilor diplomatice şi consulare şi războiul (încetare sau suspendare); d. constatarea nulităţii unui tratat (încetarea tratatelor). 1.10. Nulitatea tratatelor 1.10.1. Cauze care determină declararea nulităJii Nulitatea tratatelor reprezintă una dintre cauzele de încetare a efectelor unui tratat. Nulitatea tratatelor intervine: a. în cazul în care tratatul contravine unei norme imperative7 1 aflată în vigoare în momentul încheierii sale, sau apăruta ulterior; b. în cazul în care se constată un viciu de consimţământ care a afectat acordul de voinţă al părţilor în momentul încheierii tratatului. 72 1.1 0.2. Încălcarea normelor imperative Din regula stabilită de Convenţia privind dreptul tratatelor, potrivit căreia "este nul orice tratat care;în momentul încheierii sale este în conflict cu o normă imperativă a dreptului internaţional general " (art.53), rezultă că statele nu pot să încalce sau să modifice printr-un tratat o normă internaţională de jus cogens. Normele de jus cogens constituie un nucleu normativ care fundamentează existenţa unei ordini legale a 71

de jus cogens. A se vedea Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional public, Ediţia 6, Editura, C.H. Beck, Bucureşti, pag. 285. 72

43

societăţii internaţionale, impunându-se cu obligativitate tuturor membrilor acesteia. Un tratat încheiat cu încălcarea unei norme imperative se consideră nul din momentul încheierii sale. În cazul apariţiei unei noi norme de jus cogens orice tratat existent care este în conflict cu norma imperativă devine nul pentru viitor (ex nune) (art.64). 1. 10.3. Viciile de consimţământ Conform dispoziţiilor Convenţiei privind dreptul tratatelor, dacă un stat nu a fost în măsură să-şi exprime liber consimţământul sau de a se obliga în baza unui tratat, acesta poate să invoce nulitatea tratatului. Viciile de consimţământ care determină anularea unui tratat pot să constea în: a. încălcarea dispoziţiilor dreptului intern al statului privind competenţa de a încheia tratate; b. eroare; c. dol; d. coruperea reprezentantului unui stat; e. constrângerea unui stat sau a reprezentantului sau. a) Pentru a determina nulitatea tratatului trebuie să fie vorba de o încălcare a unor dispoziţii interne ale statului, de regulă constituţionale, privind ratificarea sau aprobarea tratatelor73 . Pentru a evita invocarea abuzivă a acestei cauze de nulitate a tratatului, Convenţia o restrânge la cazurile în care "violarea a fost vădită şi priveşte o regulă de importanţă fundamentală a dreptului său intern" (art.46). b) Invocarea erorii poate conduce la nulitatea tratatului dacă este vorba de o eroare de fapt şi nu de drept, care a afectat în mod esenţial consimţământul statului, iar statul care o invocă 73

organele competente, procedura de urmat, "deplinele puteri".

44

nu a contribuit prin comportamentul său la producerea sa (art.48). În practică, eroarea a fost invocată în special în probleme de delimitare a frontierelor. 74 c) Un stat poate invoca nulitatea tratatului dacă consimţământul său a fost obţinut "în urma conduitei frauduloase a unui alt stat care a participat la negocieri"(art. 49). 7 5 d) Un stat poate invoca coruperea reprezentantului sau ca viciu de consimţământ atunci când actele de corupere au fost evidente şi în măsura să exercite o influenţă considerabilă asupra acestui reprezentant. (art. 50). e) Constrângerea exercitată asupra reprezentantului statului, în cazul în care este constatată, lipseşte tratatul de orice efect juridic (art.51 ). Constrângerea se referă la "acte sau ameninţări" îndreptate împotriva reprezentantului statului, ca individ şi nu în calitatea sa de organ al statului. Convenţia de la Viena a codificat ca un viciu distinct constrângerea exercitată asupra unui stat prin ameninţarea cu forţa sau prin folosirea forţei (art.52). În dreptul internaţional clasic, războiul a fost considerat un mijloc licit de rezolvare a diferendelor între state. Pactul Societăţii Naţiunilor a instituit pentru prima dată limitări ale dreptului statelor de a recurge la forţă, iar Pactul Briand -Kellogg din 1928 a scos războiul în afara legii. Carta O.N.U. consacră principiul neagresiunii ca principiu fundamental al dreptului internaţional. 1.10.4. Tipuri de nulitate Convenţia de la Viena prevede două tipuri de nulitate absolută şi relativă - având regimuri juridice distincte. a) Nulitatea relativă poate fi invocată numai de statul al cărui consimţământ a fost viciat şi poate fi acoperită ulterior 74

A se vedea Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional public, Ediţia 6, Editura, C.H. Beck, Bucureşti, pag. 285. 75 Idem.

45

prin confirmare de către acelaşi stat7 6 . Se sancţioneză cu nulitate relativă viciile de consimţământ rezultând din: încălcarea dispoziţiilor dreptului intern al statului privind competenţa de a încheia tratate, din eroare, dol, sau coruperea reprezentantului statului. b) Nulitatea absolută sancţionează viciile de consimţământ rezultând din constrângerea exercitată asupra statului sau a reprezentantului său şi tratatele contrare unei norme imperative. Nulitatea absolută poate fi invocată de către orice stat parte la tratat şi chiar din oficiu, de către o instanţă internaţională. Nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare. 1.11. Interpretarea tratatelor 1.1 1.1. Defini/ie Prin interpretarea tratatului internaţional se întelege operaţiunea prin care se urmăreşte stabilirea sensului şi a conţinutului unei reguli de drept dintr-un tratat în cursul aplicării acestuia. Obiectul interpretării îl reprezintă textul tratatului. Scopul interpretării este clarificarea clauzelor ambigue şi determinarea intenţiei reale a părţilor în vederea unei aplicări corecte a tratatului. 77 76

art.45. Articolul 3 I al Convenţiei de la Viena Regula generală de interpretare I . Un tratat trebuie să fie interpretat cu buna credinţa potrivit sensului obişnuit ce urmează a fi atribuit termenilor tratatului în contextul lor şi în lumina obiectului şi scopului său. 2. În vederea interpretării unui tratat, contextul cuprinde, în afara de text, prealabil şi anexe: 77

46

1.1 1.2. Tipuri de interpretare

Entităţile competente să interpreteze un tratat internaţional sunt: pe plan internaţional - statele părţi la tratat, instanţele jurisdicţionale sau arbitrare şi organizaţiile internaţionale, iar pe plan intern - organele executivului, de regulă ministerele afacerilor externe. 78 a) Interpretarea realizată de părţile unui tratat are o forţă superioară faţă de alte interpretări, şi poartă numele de interpretare autentică. Părţile pot să includă în textul tratatului clauze interpretative prin care se definesc conţinutul unor a) orice acord în legătura cu tratatul şi care a intervenit între toate părţile cu prilejul încheierii tratatului; b) orice instrument stabilit de către una sau mai multe părţi cu prilejul încheierii tratatului şi acceptat de celelalte părţi ca instrument avînd legătura cu tratatul. 3. Se va ţine seama, odată cu contextul: a) de orice acord ulterior intervenit intre părţi cu privire la interpretarea tratatului sau la aplicarea dispoziţiilor sale ; b) de orice practica urmată ulterior în aplicarea tratatului prin care este stabilit acordul părţilor în privinţa interpretării tratatului; c) de orice regulă pertinenţa de drept internaţional aplicabilă relaţiilor dintre părţi. 4. Un termen va fi înţeles intr-un sens special dacă este stabilit că aceasta a fost intenţia părţilor. Articolul 32 Mijloace complementare de interpretare Se poate recurge la mijloace complementare de interpretare, îndeosebi la lucrările pregătitoare şi la împrejurările în care a fost încheiat tratatul, fie pentru a se confirma sensul rezultînd din aplicarea articolului 31, fie pentru a se determina sensul atunci cînd interpretarea dată conform articolului 31: a) lasă sensul ambiguu sau obscur; sau b) duce la un rezultat vădit absurd sau neraţional. 78 A se vedea Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional public, Ediţia 6, Editura, C.H. Beck, Bucureşti, pag. 257.

47

termeni cu scopul de a evita interpretarea şi aplicarea diferită a tratatului. Dacă în cursul aplicării tratatului interpretările devin divergente, părţile pot să încheie acorduri interpretative separate de textul tratatului, asigurând uniformitatea aplicării dispoziţiilor acestuia. Organizaţiile internaţionale sunt competente să interpreteze dispoziţiile statutelor lor şi ale tratatelor la care sunt parte. b) Interpretarea jurisdicţională dată de arbitrajul internaţional şi de Curtea Internaţională de Justiţie reprezintă o interpretare neautentică şi are forţă obligatorie numai pentru părţile care au supus un diferend legat de interpretarea unei norme, instanţei internaţionale. 1. 11 .3. Reguli de interpretare Convenţia privind dreptul tratatelor a codificat principalele reguli de interpretare a tratatului, stabilind o regulă generală de interpretare7 9, mijloace complementare de interpretare80, precum şi regulile aplicabile tratatelor autentificate în mai multe limbi8 1 . Regula generală constă în obligativitatea interpretării unui tratat cu bună-credinţă, potrivit sensului obişnuit ce urmează a fi atribuit termenilor tratatului, în contextul lor şi în lumina obiectului şi a scopului tratatului. a) Regula interpretării tratatelor cu bună-credinţă rezultă din principiul general al aplicării cu bună-credinţă a tratatelor internaţionale82 . 79

art.31 al Convenţiei de la Viena. art.32 al Convenţiei de la Viena. 81 art.33 al Convenţiei de la Viena. 82 Principiul pacta sunt servanda este consacrat de articolul 26 al Convenţiei de la Viena, potrivit căruia, ,, orice tratat în vigoare este obligatoriu (leagă părţile - n. a.) pentru părţile sale şi trebuie executat de acestea cu bună 80

48

b) Interpretarea termenilor tratatului în contextul lor, presupune analiza acestora în contextul întregului tratat, care cuprinde preambulul, dispozitivul, clauzele finale şi anexele, precum şi luarea în considerare a oricăror acorduri, instrumente sau practici în legătura cu tratatul, intervenite între părţi cu prilejul încheierii acestuia sau ulterior. c) Termenii tratatului se interpretează potrivit sensului lor curent, uzual; un termen va fi înţeles într-un sens special numai dacă se stabileşte că aceasta a fost intenţia părţilor. Alături de aceste reguli generale, în interpretarea unui tratat se poate recurge - dacă este necesar - şi la mijloace complementare, îndeosebi la lucrările pregătitoare şi la împrejurările în care a fost încheiat tratatut Dacă un tratat a fost autentificat în două sau mai multe limbi, textul are aceeaşi valoare în fiecare dintre aceste limbi, în afara de cazul în care părţile au convenit să acorde prioritate unuia dintre texte, în caz de divergenţă. În situaţia în care din comparaţia textelor autentice rezultă o deosebire de sens al termenilor se va adopta sensul care corespunde în cea mai mare măsura obiectului şi scopului tratatului.83 credinţă ". Buna credinţă este ea însăşi un principiu juridic şi face parte integrantă din principiul pacta sunt servanda. Importanţa deosebită, fundamentală a principiului pacta sunt servanda a fost confirmată de Curtea Internaţională de Justiţie. În 1997, în cauza Gabcikovo - Nagymaros, Curtea Internaţională de Justiţie a urmărit respectarea strictă a principiului. Cauza a privit implementarea tratatului din 1977 ce prevedea construirea unei centrale hidro-electrice de-a lungul întinderii Dunării în Ungaria şi Slovacia. Ungaria a argumentat că, toată conduita ambelor părţi indică faptul că ele au repudiat acest tratat bilateral şi care, pentru aceste motive, a încetat. Opinia Curţii a fost că acea conduită reciprocă nepotrivită a ambelor părţi „ nu a determinat încetarea tratatului şi nici nu justifică această încetare ". 83 Art. 35 al Legii nr. 590 din 2003 - La solicitarea autorităţilor statului sau din oficiu, în vederea asigurării aplicării întocmai în România a prevederilor tratatelor, Ministerul Afacerilor Externe, împreună cu alte instituţii competente, elaborează avize conforme cu privire la problemele juridice legate de interpretarea sau aplicarea acestora.

49

II. SOLUŢIONAREA PAŞNICĂ A DIFERENDELOR INTERNAŢIONALE 2.1. Noţiunea de diferend internaţional Noţiunea de diferend internaţional a fost definită, în jurisprudenţa Curţii Permanente de Justiţie Internaţională, ca fiind "un dezacord asupra unei chestiuni de drept sau de fapt, un conflict de opinii juridice sau de interese între state". În Carta Onu şi în alte documente internaţionale, alături de noţiunea de diferend întâlnim şi noţiunea de situaţie. Situaţia reprezintă o stare de fapt care ar putea duce la fricţiuni internaţionale sau ar putea da naştere unui diferend, conform art. 34 din Carta ONU.84 Principiul soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale şi procedurile de drept internaţional pentru realizarea lui au cunoscut o lungă evoluţie istorică. În conţinutul acestui principiu se reunesc aspecte juridice85 , de morală şi de politică internaţională. Primele încercări de reglementare a soluţionării prin mijloace paşnice a diferendelor internaţionale au avut loc în cadrul Convenţiilor de la Haga, din 1899 şi 1907. Statutul Societăţii Naţiunilor (1919), stabilea pentru statele membre obligaţia de a încerca să soluţioneze prin mijloace paşnice diferendele dintre ele, fără a exclude însă posibilitatea recurgerii la război. 84

A se vedea Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional public, Ediţia 6, Editura, C.H. Beck, Bucureşti, pag. 297. 85 de drept internaţional.

50

Soluţionarea diferendelor internaţionale pe cale paşmca constituie un principiu al dreptului internaţional public din anul 1928, când a fost semnat „Pactul Briand-Kellogg". Pe lângă condamnarea războiului şi renunţarea la folosirea războiului ca instrument al politicii naţionale, Pactul consemnează şi angajamentul statelor de a soluţiona conflictele internaţionale numai prin mijloace paşnice. În dispozîţiile Pactului nu este specificată nici o procedură de constrângere colectivă aplicabilă în cazul încălcării sale. Carta O.N. U (1945) consacră principiul soluţionării diferendelor internaţionale prin mijloace paşnice, ca o obligaţie internaţională a statelor şi un principiu fundamental al dreptului internaţional public.86 La nivel regional, principiul a fost consacrat în „Convenţia europeană pentru soluţionarea paşnică a diferendelor" (1957) adoptată în cadrul Consiliului Europei. În sens larg, noţiunea de diferend cuprinde contestaţiile, litigiile, divergenţele sau conflictele dintre două subiecte de drept internaţional. Diferendele internaţionale pot să aibă o natură juridică sau politică.87 a) Diferendele juridice sunt cele în care se opun pretenţii de drept între state şi care au ca obiect interpretarea unui tratat, o problemă de drept internaţional, existenţa unui fapt care, dacă ar fi stabilit, ar constitui încălcarea unei obligaţii internaţionale precum şi stabilirea naturii sau întinderii reparaţiei datorată pentru încălcarea unei obligaţii internaţionale. b) Diferendele politice sunt diferendele în care pretenţiile contradictorii ale părţilor nu pot fi formulate juridic.

86

A se vedea Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional public, Ediţia 6, Editura, C.H. Beck, Bucureşti, pag. 298. 87 Idem, pag. 297.

51

2.2.

Principii aplicabile internaţionale

soluţionării

diferendelor

Principiul fundamental aplicabil în materia diferendelor internaţionale este principiul soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale. Principiul nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa, cu caracter de normă imperativă a dreptului internaţional.88 Declaraţia privind relaţiile prieteneşti dintre state (1970) enumeră şi alte principii aplicabile în materia soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale: - principiul bunei credinţe în relaţiile internaţionale; - principiul non-intervenţiei în afacerile interne ale unui alt stat; - principiul egalităţii suverane a statelor; - principiul drepturilor egale şi al auto-determinării popoarelor; - principiul suveranităţii, independenţei şi integrităţii teritoriale a statelor. 2.3. Clasificarea mijloacelor de soluţionare pe cale paşnică a diferendelor O regulă importantă a dreptului internaţional contemporan este regula caracterului facultativ al mijloacelor paşnice, conform căreia, statele îşi aleg în mod liber şi pe baza acordului dintre ele, mijlocul paşnic la care să recurgă pentru soluţionarea unui diferend apărut între ele. Art. 33 al Chartei O.N.U. menţionează mijloacele de soluţionare paşnică a diferendelor: 88

Bianca Selejan-Guţan, Drept internaţional public, Editura Universităţii ,,Lucian Blaga" din Sibiu, 2003.

52

- mijloacele non-jurisdicţionale sau diplomatice: negocieri, anchetă, mediere, conciliere; - mijloace jurisdicţionale: arbitrajul internaţional şi jurisdicţiile internaţionale propriu-zise. Acestor mijloace li se adaugă procedurile de soluţionare a diferendelor prin organizaţii internaţionale cu caracter universal sau regional89. 2.3.1. Mijloace non-jurisdicţionale de soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale Mijloacele paşnice de drept internaţional politico­ diplomatice sunt reglementate prin convenţii internaţionale universale sau regionale. În general, soluţiile adoptate ca urmare a folosirii acestor mijloace paşnice au un caracter de recomandare faţă de părţile diferendului, cu excepţia hotărârilor adoptate de Consiliul de Securitate al O.N.U. Din această categorie fac parte: - negocierile directe între statele aflate în diferend; - bunele oficii; - medierea; - ancheta internaţională; - concilierea internaţională. Negocierea sau tratativele este cel ·mai popular mijloc de soluţionare a diferendelor între state. Negocierile90 directe sunt mijlocul diplomatic cel mai important de soluţionare a diferendelor internaţionale. Negocierile diplomatice directe între statele aflate într-un diferend sunt purtate de către ministerele afacerilor externe ale 89

A se vedea Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional public, Ediţia 6, Editura, C.H. Beck, Bucureşti, pag. 298. 90 Tratativele, consultările.

53

statelor, de către şefii guvernelor sau, în unele cazuri, chiar de către şefii statelor. În cazul organizaţiilor internaţionale, negocierile se poartă de către cei mai înalţi funcţionari ai acestora9 1 . Bunele oficii sunt acel mijloc de soluţionare paşnică a diferendelor care presupune implicarea unui terţ: persoană sau stat. Bunele oficii reprezintă demersul întreprins pe lângă statele-părţi la un litigiu, de către un terţ - stat sau organizaţie internaţională - din proprie iniţiativă sau la cererea părţilor, cu scopul de a convinge statele litigante să îl rezolve pe calea negocierilor diplomatice. Obiectul bunelor oficii îl constituie prevenirea apariţiei unui diferend dintre state sau soluţionarea unui diferend produs deja. În cazul bunelor oficii, rolul terţului încetează în momentul începerii negocierilor directe între părţile aflate în diferend. Terţul nu participă la negocieri şi nici nu face propuneri referitoare la modul de soluţionare a diferendului, ci doar facilitează începerea tratativelor. 92 Medierea este o variantă mai complexă a bunelor oficii. Dacă în cazul bunelor oficii, implicarea terţului este minimă şi la nivelul stabilirii de contacte între părţi, în cadrul medierii, acesta joacă un rol mai mare, prin implicarea sa în soluţionarea pe fond a diferendului. Mediatorul poate fi un stat, o organizaţie internaţională sau o persoană fizică. Terţul, de această dată, participă la negocieri şi face propuneri referitoare la felul în care se poate soluţiona conflictul. Propunerile terţului nu sunt însă obligatorii pentru părţile aflate în diferend.

91

secretari generali, directori sau preşedinţi. A se vedea Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional public, Ediţia 6, Editura, C.H. Beck, Bucureşti, pag. 299.

92

54

Ancheta internaţională presupune şi ea implicarea unui terţ în soluţionarea unui conflict, dar cu scopul de a verifica starea de fapt care stă la baza acestuia. Ancheta internaţională93 se poate utiliza în cazul diferendelor internaţionale generate de aprecieri diferite asupra unor situaţii de fapt. Părţile aflate în diferend pot să constituie o comisie internaţională de anchetă, pe baza acordului dintre ele, în care se precizează faptele pe care Comisia trebuie să le elucideze, modul de alcătuire al acesteia şi întinderea împuternicirilor membrilor săi. Comisia nu se pronunţă asupra răspunderii părţilor în diferend. Deliberările Comisiei internaţionale de anchetă au loc cu uşile închise şi rămân confidenţiale. Comisia îşi încheie lucrările printr-un raport, care se limitează doar la stabilirea faptelor şi nu are caracterul obligatoriu al unei sentinţe judecătoreşti. Concilierea interna/ionată presupune de asemenea implicarea unui terţ, numit şi conciliator. Acesta se implică în investigarea cauzelor disputei dintre părţi şi prezintă propuneri de soluţionare. Concilierea intemaţională94 constă din examinarea unui diferend de către un organ prestabilit95 sau instituit ad-hoc după apariţia diferendului, cu scopul soluţionării aspectelor litigioase dintre părţile în diferend care să conducă la împăcarea lor. Comisia internaţională de conciliere cercetează nu numai faptele care au generat diferendul respectiv, dar face şi recomandări asupra modului de soluţionare a lui. Recomandările sau avizele Comisiei de conciliere nu sunt obligatorii pentru părţile aflate în diferend.

93

Comisia internaţională de anchetă. Comisia internaţională de conciliere. 95 Permanent. 94

55

2. 3. 2. Mijloace jurisdicţionale de soluţionare a diferendelor internaţionale

Mijloacele jurisdicţionale de soluţionare a diferendelor internaţionale cuprind procedurile desfăşurate în faţa unor organe jurisdicţionale permanente sau temporare, create fie prin tratate internaţionale, fie prin acordul părţilor la litigiu, la nivel universal sau regional, organe ce sunt abilitate să rezolve litigiile cu caracter internaţional. Unele instanţe au o competenţă generală, altele sunt specializate într-un anumit domeniu. Astfel de instanţe sunt: - instanţele arbitrale ad-hoc; - Curtea Internaţională de Justiţie; - Curtea Europeană de Justiţie; - Curtea Europeană a Drepturilor Omului; - Curtea Inter-americană a Drepturilor Omului; - Tribunalul Internaţional pentru Dreptul Mării. Arbitrajul internaţional Arbitrajul are un caracter jurisdicţional, deoarece implică o procedură cu caracter contradictoriu96 care se finalizează printr-o hotărâre pronunţată de un organ independent faţă de părţi, hotărâre obligatorie pentru acestea din urmă. Potrivit art. 3 7 al Convenţiei de la Haga din 1907, recurgerea la arbitraj implică angajamentul de a se supune sentinţei cu bună . ~ eredmţa. 9 7 Arbitrajul internaţional este judecata pe plan internaţional a unui diferend de către o instanţă ad-hoc, constituită de părţile în diferend. 96

procedură contencioasă. Bianca Selejan-Guţan, Drept internaţional public, Editura Universităţii ,,Lucian Blaga" din Sibiu, 2003.

97

56

Arbitrajul a fost reglementat pentru prima oara m Convenţia de la Haga din 1907, privind aplanarea conflictelor internaţionale, care prevede obligaţia părţilor de a se supune cu bună-credinţă hotărârii arbitrale. Sentinţele arbitrale au efect obligatoriu doar pentru părţile diferendului şi sunt limitate la cauza în care au fost pronunţate. Potrivit doctrinei, singura diferenţă dintre arbitraj şi soluţionarea judiciară provine din modul de selectare a membrilor organelor jurisdicţionale: "în timp ce în procedura arbitrală aceasta are loc prin acordul părţilor, soluţionarea judiciară presupune existenţa unui tribunal stabil cu proprii judecători şi propriile reguli de procedură, pe care părţile trebuie să le accepte. " Recurgerea la arbitraj este facultativă, fiind condiţionată de acordul părţilor într-un diferend. Acordul părţilor poate să îmbrace următoarele forme: a) Compromisul, care reprezintă un tratat internaţional prin care părţile consimt să supună diferendul dintre ele unei instanţe arbitrale, constituită fie dintr-un arbitru unic, fie dintr­ un organ colegial ad-hoc, fie dintr-un tribunal prestabilit. b) Clauza compromisorie, care este o clauză (generală sau specială) inclusă într-un tratat încheiat de părţi prin care acestea înţeleg să supună eventualele diferende dintre ele unei instanţe arbitrale. În competenţa a unei instanţe arbitrale intră soluţionarea diferendelor de ordin juridic şi politic dintre state sau alte subiecte ale dreptului internaţional public. Tribunalul arbitral decide asupra competenţei sale, pe baza compromisului arbitral şi a altor tratate în legătură cu cauza, precum şi prin aplicarea principiilor de drept. În soluţionarea cauzei, tribunalul aplică regulile determinate prin compromisul părţilor98 . 98

dreptul internaţional sau echitatea.

57

Sentinţa pronunţată este motivată, are caracter obligatoriu ş1 definitiv. Se admit, în mod excepţional, anumite căi de recurs: - recursul în interpretare, dacă între părţile diferendului a apărut un dezacord asupra sensului hotărârii; - recursul în corectare, dacă tribunalul a săvârşit o eroare de drept sau de fapt sau a manifestat exces de putere; - recursul în revizuire, dacă se descoperă un fapt nou, cu caracter esenţial care nu a fost cunoscut la data pronunţării sentinţei. Curtea Internaţională de Justiţie Curtea Internaţională de Justiţie a fost creată în 1920, sub forma Curţii Permanente de Justiţie Internaţională, care a primit, în 1946, denumirea actuală. Ideea unei jurisdicţii internaţionale permanente datează însă de la Conferinţa de la Haga din 1907, când s-a propus crearea unui astfel de tribunal pentru judecarea problemelor internaţionale. Propunerea nu s-a materializat imediat, dar în 1920, în baza art. 14 al Pactului Ligii Naţiunilor, Consiliul Ligii a numit un comitet consultativ de jurişti pentru elaborarea unui proiect de statut al unei Curţi Permanente de Justiţie Internaţională. Proiectul, inspirat şi din propunerile formulate la Haga în 1907, prevedea o jurisdicţie obligatorie a Curţii, dar opoziţia statelor a dus la formula de compromis a clauzei opţionale privind jurisdicţia. Statutul a intrat în vigoare în 1921, iar Curtea a început să funcţionaze în 1922. După cel de-al doilea război mondial, revizuirea statutului Curţii a devenit necesară, mai ales din perspectiva relaţiei acesteia cu Naţiunile Unite. Potrivit art. 92 al Chartei ONU, Curtea Internaţională de Justiţie a devenit unul din organele principale ale ONU şi toţi membrii acesteia sunt ipso facto şi părţi la Statutul Curţii. Dincolo de aceste modificări de formă, inclusiv a denumirii instanţei, noua Curte este continuatoarea

58

celei vechi: sub aspectul prevederilor Statutului, al jurisdicţiei şi al jurisprudenţei. C.I.J. a fost instituită prin Carta O.N.U. şi reprezintă nu numai organul judiciar al organizaţiei, ci şi al întregii comunităţi internaţionale. Jurisdicţia sa a înlocuit pe cea a Curţii Internaţionale Permanente de Justiţie, dizolvată o dată cu Societatea Naţiunilor. Membrii O.N.U. sunt, din oficiu, părţi la Statutul C.I.J. Statele nemembre O.N.U. pot deveni părţi la Statutul Curţii în condiţii determinate de Adunarea Generală a O.N.U., la recomandarea Consiliului de Securitate. Statutul prevede posibilitatea sesizării Curţii de către orice stat al comunităţii internaţionale, chiar dacă nu este membru O.N.U sau parte la Statut, în condiţiile stabilite de Consiliul de Securitate. Sediul C.I.J. este la Haga. Jurisdicţia C.I.J. are caracter permanent şi este facultativă, fiind determinată de consimţământul statelor -părţi la litigiul cu care a fost sesizată. Structura Curţii Curtea este compusă din judecători permanenţi, judecători ad-hoc şi camere. Curtea are ca membrii permanenţi 15 judecători, care funcţionează cu titlu individual, fiind aleşi de către Consiliul de Securitate şi Adunarea Generală O.N.U., pe o perioadă de 9 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului. 99 Compunerea corpului de magistraţi permanenţi reflectă structura Consiliului de Securitate al O.N.U., sub aspectul statelor care sunt reprezentate la nivelul Curţii. Calitatea de judecător al Curţii este incompatibilă cu exercitarea altor funcţii judiciare într-o cauză anterioara 1 00 . Magistraţii Curţii beneficiază de privilegiile şi imunităţile necesare desfăşurării activităţii lor. 99

A se vedea Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional public, Ediţia 6, Editura, C.H. Beck, Bucureşti, pag. 308. 1 00 reprezentant, consilier, avocet.

59

Judecătorii ad-hoc sunt special numiţi de către un stat pentru soluţionarea unui anumit diferend, în cazul în care nici unul dintre cei 15 judecători ai Curţii nu are calitatea de cetăţean al său. Mandatul lor este limitat la cauza pentru care au fost desemnaţi. Camerele Curţii sunt constituite din 3 sau mai mulţi judecători, numiţi în vederea examinării unor cauze determinate sau care se pot soluţiona în cadrul unei proceduri sumare, în litigii de mai mică importanţă. Competenţa Curţii Curtea Internaţională de Justiţie are două categorii de competenţe: competenţa contencioasă şi competenţa consultativă. Procedura în faţa Curţii Hotărârile CIJ sunt definitive şi obligatorii pentru părţile în litigiu. Ele se bucură de autoritatea lucrului judecat. În cazul în care una din părţi nu-şi execută obligaţiile prevăzute de o hotărâre a Curţii, cealaltă parte poate sesiza Consiliul de Securitate al ONU, care poate face recomandări sau să decidă asupra măsurile necesare pentru aducerea la îndeplinire a hotărârii 1 0 1 (art. 94 al Chartei ONU). Competenta Curtii Competenţa Curţii poate fi analizată sub două aspecte: a) al subiectelor de drept internaţional care apar în faţa sa - competenta personală b) al litigiilor care i se supun - competenta materială. a) Conform Statutului, numai statele pot să fie părţi în cauzele supuse Curţii. Interesele persoanelor fizice şi juridice sunt reprezentate de state prin intermediul protecţiei diplomatice. Organizaţiile internaţionale nu pot să apară ca părţi într-un litigiu, dar pot să fie autorizate de Adunarea 101

A se vedea Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional public, Ediţia 6, Editura, C.H. Beck, Bucureşti, pag. 309.

60

Generală a O.N.U., să solicite Curţii avize consultative sau să ofere informaţii în legătură cu problemele puse în discuţie. b) În Statutul Curţii se prevăd două categorii de cauze care intră în sfera competenţei sale materiale: cauzele pe care i le supun părţile, precum şi toate chestiunile reglementate în mod special în Carta O.N.U. sau în tratatele şi convenţiile în vigoare. Curtea poate să examineze doar diferende de ordin juridic dintre state, care au ca obiect: interpretarea unui tratat; orice problemă de drept internaţional; existenţa unui fapt care, dacă ar fi stabilit, ar constitui o încălcare a unei obligaţii internaţionale; natura şi întinderea reparaţiei datorate pentru încălcarea unei obligaţii internaţionale. D. Consimţământul statelor Exercitarea jurisdicţiei Curţii este condiţionată de acceptarea ei de către statele părţi. Statele pot să-şi exprime consimţământul fie anterior unui diferend, fie ulterior producerii lui. a) Acceptarea anterioară a � urisdicţiei Curţii se poate face printr-o declaraţie unilaterală 02 care se depune Secretarului General al O.N.U. şi cuprinde obligaţia asumată de stat de a accepta jurisdicţia Curţii pentru orice diferend care s-ar produce în cadrul raporturilor cu alt stat. De asemenea, acceptarea anticipată a jurisdicţiei Curţii poate să rezulte din tratatele dintre state, care reglementea4ă soluţionarea pasnică a diferendelor, sau poate să fie prevăzută într-o clauză compromisorie, inclusă în cuprinsul unui tratat încheiat între state. b) Acceptarea jurisdicţiei Curţii ulterior producerii unui diferend se realizează printr-un acord special între state, denumit compromis, în care părţile stabilesc obiectul diferendului supus Curţii. 1 02

clauza facultativă.

61

Dreptul aplicabil C.I.J. aglică în soluţionarea litigiilor dreptul internaţional în vigoare1 3 sau principiile echităţii, dacă există acordul părţilor. Procedura Statutul Curţii prevede procedura de soluţionare a litigiilor, respectând principiul contradictorialităţii şi al publicităţii dezbaterilor. Procedura cuprinde o fază scrisă 1 04 şi o fază orală 1 os. În prima etapă a procedurii părţile pot să ridice excepţia de necompetenţă a Curţii în soluţionarea cauzei, obiecţiune la care Curtea trebuie să răspundă înaintea judecăţii pe fond. Curtea poate să dispună - pe cale de ordonanţă - măsuri conservatorii cu titlu provizoriu, la cererea părţilor sau din oficiu, dacă există pericolul producerii unui prejudiciu iremediabil în cauză. 1 06 Neprezentarea uneia dintre părţi la procedura în faţa Curţii nu împiedică continuarea examinării cauzei. Hotărârile Curţii Curtea adoptă hotărârile cu votul majorităţii judecătorilor prezenţi. În caz de paritate, votul Preşedintelui Curţii prevalează. Hotărârea Curţii se motivează, iar dacă există opinii separate 1 0 7 sau individuale 1 08 ale unor judecători, acestea se anexează hotărârii. Hotărârile sunt definitive şi obligatorii pentru părţile din litigiu, dar numai pentru cauza pe care o soluţionează. tratatele, cutuma, principiile generale de drept, precedentul judiciar, doctrina. 1 04 depunerea de memorii. 1 05 audierea părţilor, dezbateri. 1 06 Bianca Selejan-Guţan, Drept internaţional public, Editura Universităţii ,,Lucian Blaga" din Sibiu, 2003. 1 07 cele care diferă de hotărârea Curţii. 1 08 cele care coincid cu hotărârea Curţii dar se bazează pe argumente proprii. 1 03

62

Hotărârile Curţii beneficiază de autoritatea lucrului judecat. Carta O.N.U. posibilitatea sesizam Consiliului de Securitate al O.N.U. de către un stat, dacă cealaltă parte a litigiului nu execută obligaţiile ce-i revin în temeiul unei hotărâri a Curţii. Statutul Curţii prevede, de asemenea, dreptul unei părţi de a solicita interpretarea hotărârii pronunţate, în cazul în care se contestă înţelesul sau întinderea dispoziţiilor hotărârii. Se admite şi posibilitatea revizuirii unei hotărâri, dacă ulterior pronunţării s-a descoperit un fapt nou, de natură a influenţa în mod decisiv procesul decizional şi care nu a fost cunoscut de către Curte sau de parte la acea dată. Termenul în care poate fi solicitată revizuirea este de 6 luni de la data descoperirii faptului necunoscut şi nu mai târziu de 1 O ani de la pronunţarea hotărârii. Competenţa consultativă a C.I.J Curtea este competentă să emită avize consultative la solicitarea Adunării Generale şi a Consiliului de Securitate al O.N.U, în legătură cu orice problemă juridică. Cu autorizarea Adunării Generale mai pot solicita avize şi alte organe ale O.N.U., precum şi instituţiile specializate. 1 09 Rămâne la latitudinea Curţii să accepte sau nu emiterea unui aviz consultativ. Statele nu pot solicita avize consultative, dar pot să prezinte expuneri proprii, după ·ce le-a fost notificată de către grefierul Curţii existenţa unei cereri de aviz. Procedura este mai simplă decât cea contencioasă, dar este în mare măsură asimilată acesteia. Avizele consultative nu au caracter obligatoriu, decât dacă organismul care le-a solicitat a acceptat în prealabil aceasta. 1 09

A se vedea Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional public, Ediţia 6, Editura, C.H. Beck, Bucureşti, pag. 31 O.

63

2.3.3. Procedurile de soluţionare a diferendelor din cadrul organismelor şi organizaţiilor internaţionale Organizaţiile internaţionale, în special cele apărute după cel de-al doilea război mondial, au un rol important în acţiunea de soluţionare paşnică a diferendelor apărute între statele membre. Organizaţiile internaţionale, în special O.N.U, sunt competente să acţioneze în mod direct pentru soluţionarea diferendelor internaţionale, fie la cererea părţilor diferendului, fie din propria lor initiaţivă. 2.3.3.1. Rolul O.N.U în soluţionarea diferendelor internaţionale Carta O.N.U instituie un sistem de rezolvare paşmca a diferendelor internaţionale care prezintă o anumită gravitate şi a căror prelungire în timp pune în pericol pacea şi securitatea internaţională. Dintre organele principale ale O.N.U sunt competente să acţioneze pentru soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale: Consiliul de Securitate, Adunarea Generală şi, în anumite condiţii, Secretariatul General al · · · 1 10 orgamzaţ1e1. a) Consiliul de Securitate al O.N.U. poate acţiona pentru soluţionarea unui diferend inernaţional care ameninţă pacea şi securitatea internaţională, din proprie iniţiativă sau la cererea oricărui stat membru al organizaţiei. Consiliul de Securitate este principalul organ al O.N.U. răspunzător pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Carta O.N.U. prevede obligaţia părţilor într-un diferend ca, în situaţia în care nu reuşesc să îl soluţioneze, să îl supună Consiliului de Securitate, care, fie le recomandă să recurgă la un anumit mijloc paşnic de soluţionare, fie propune o soluţie de fond în vederea 1 10

A se vedea Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional public, Ediţia 6, Editura, C.H. Beck, Bucureşti, pag. 321.

64

soluţionării diferendului. Consiliul de Securitate are dreptul, potrivit Cartei O.N.U., să adopte decizii (rezoluţii) privind măsurile aplicabile statului vinovat. Aceste măsuri pot să nu implice folosirea forţei 1 1 1 sau, în cazurile excepţionale, pot fi aplicate măsuri de constrângere, bazate pe forţă. b) Adunarea Generală a O.N.U. este competentă doar să pună în discuţie şi să facă recomandări cu privire la soluţionarea unui diferend internaţional şi numai cu privire la procedurile de aplanare paşnica a diferendului. c) Secretariatul General al O.N.U. este competent să atragă atenţia Consiliului de Securitate asupra oricărei probleme legată de apariţia unui diferend. De asemenea, el poate îndeplini misiuni de "bune oficii" sau de mediere. Cum unul dintre scopurile majore ale O.N.U., prevăzut de art. 1 al Chartei, este de a înfăptui, prin mijloace paşnice şi în conformitate cu principiile justiţiei şi dreptului internaţional, aplanarea ori soluţionarea diferendelor internaţionale sau situaţiilor care ar putea duce la o încălcare a păcii, organizaţia este datoare să se implice în procesul de soluţionare paşnică a diferendelor dintre membrii săi. Charta O.N.U. prevede, de altfel, atât mijloacele de soluţionare paşnică a acestor diferende (Capitolul VI), cât şi pe cele bazate pe constrângere, mult mai restrictiv reglementate (Capitolul VII). ONU poate interveni atât în soluţionarea unor diferende între membrii săi, cât şi între aceştia şi alte state, cu condiţia acceptării de către acestea din urmă. 2.3.3.2. Rolul organizaţiilor internaţionale regionale Organizaţiile internaţionale regionale sunt încurajate prin Carta O.N.U. să contribuie la soluţionarea paşnică a conflictelor locale, cu obligaţia de a informa Consiliul de 111

întreruperea totală sau parţială a relaţiilor economice ale statelor membre cu statul vinovat, ruperea relaţiilor diplomatice cu statul vinovat etc.

65

Securitate asupra acţiunilor întreprinse în acest sens. În general, organizaţiile regionale cu competenţă generală exercită funcţii în domeniul apărării păcii şi securităţii internaţionale şi a soluţionării paşnice a diferendelor locale. Astfel de funcţii intră în competenţa următoarelor organizaţii internaţionale regionale: Organizaţia Statelor Americane (O. S.A.), Organizaţia Unităţii Africane (O.U.A) şi Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa (în prezent,O. S.C.E). Mai recent, activitatea Consiliului Europei a fost orientată în sensul asigurării păcii şi securităţii pe continentul european, prin mijloace politice proprii ale organizaţiei, vizând asigurarea protecţiei drepturilor omului. 2.4. Măsuri de constrângere În cazul în care un stat comite acţiuni inamicale faţă de un alt stat sau încalcă normele dreptului internaţional, lezând în acest mod drepturile sau interesele altui stat, statul lezat, dacă nu reuşeşte să rezolve diferendul prin mijloace diplomatice, poate să recurgă la folosirea unor mijloacele paşnice bazate pe constrângere. Aceste mijloace nu trebuie să implice folosirea forţei sau ameninţarea cu forţa, pentru a nu încălca principiul fundamental al dreptului internaţional - principiul neagresiunii. Dreptul internaţional admite recurgerea la retorsiune, represalii sau ruperea relaţiilor diplomatice, ca mijloace paşnice bazate pe constrangere. 1 1 2 Retorsiunea Constă în măsurile de răspuns ale unui stat faţă de actele inamicale, contrare curtoaziei internaţionale ale altui stat îndreptate împotriva lui. Actul de retorsiune, ca şi actele la care se răspunde, nu sunt acte ilegale. Actele inamicale, care A

1 12

A se vedea Aurel Preda-Mătăsaru, Tratat de drept internaţional public, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007, pag. 285.

66

determină retorsiunea, pot fi acte legislative, administrative sau judecătoreşti. Represaliile Constă într-un act sau mai multe acte ale unui stat, contrare dreptului internaţional, prin care acesta răspunde la actele ilegale ale altui stat îndreptate împotriva lui. Prin aplicarea represaliilor se urmăreşte determinarea statului vinovat să înceteze actele ilegale şi să repare daunele provocate de ele. Represaliile pot fi aplicate numai ca răspuns la acţiuni ilegale ale unui stat faţă de alt stat şi doar dacă, înainte de a recurge la ele statul lezat a cerut statului vinovat să repare daunele provocate prin acţiunile ilegale şi nu o obţinut vreun rezultat, şi doar cu respectarea principiului proporţionalităţii între actele ilicite şi daunele provocate prin acestea şi represaliile care se aplică. Exemple de represalii sunt: sechestrarea bunurilor aparţinând cetăţenilor statului vinovat, întreruperea relaţiilor postale, a comunicaţiilor cu statul vinovat etc. Formele speciale ale represaliilor sunt embargoul şi boicotul. Embargoul reprezintă acţiunea unui stat de a interzice importurile, exporturile sau ieşirea navelor comerciale ale altui stat din porturile sale sau din marea sa teritorială, până când statul vinovat nu încetează acţiunile sale ilegale şi nu îl despăgubeşte pentu daunele provocate. Tot o măsură de embargo o reprezintă şi reţinerea bunurilor, de orice fel, aparţinând statului vinovat. Boicotul constă în măsurile de constrângere executate de un stat sau de o organizaţie internaţională împotriva altui stat, care s-a făcut vinovat de încălcarea dreptului internaţional 1 1 3 . Ruperea relaţiilor diplomatice Este actul unilateral al unui stat, prin care acesta îşi recheamă misiunea diplomatică dintr-un stat şi cere statului 1 13

întreruperea relaţiilor economice, ştiinţifice, culturale şi de altă natură.

67

respectiv să îşi recheme misiunea diplomatică de pe teritoriul său. Prin acest act, statul pune capăt relaţiilor oficiale cu statul vizat prin acţiunea sa.

68

III. PROTECŢIA MEDIULUI ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC Această etapă este plasată în timp între anii 1 960, o dată cu declanşarea crizei ecologice, şi momentul actual. Caracterul global şi universal al problematicii protecţiei mediului a impus intervenţia organizaţiilor internaţionale, care şi-au înscris preocupări în domeniu şi în cadrul cărora aveau să se adopte numeroase documente în materie.114 3.1. Conferinţe internaţionale în domeniul protecţiei mediului

Anul 1 968 constituie, din punctul de vedere al formării Dreptului internaţional al mediului şi cooperării internaţionale în materie, un moment hotărâtor; în acel an, Organizaţia Naţiunilor Unite şi două organizaţii internaţionale regionale, respectiv Consiliul Europei şi Organizaţia Unităţii Africane, au declanşat activităţi în domeniul protecţiei mediului. Astfel, Consiliul Europei a adoptat, la începutul lui 1 968, primele două texte în timp proclamate de către o organizaţie internaţională în materie de protecţie a mediului: Declaraţia asupra luptei contra poluării aerului 1 1 5 şi Carta europeană a apei I I 6 _ În acelaşi an, organizaţia de la Strasbourg a adoptat şi primul dintre tratatele europene în domeniul mediului, 1 14

A se vedea Florica Braşoveanu, Dreptul european al mediului, Editura, Pro Universitaria, Bucureşti, 2013, pag. 17 - 69. 1 15 Adoptată în data de 8 martie 1968, Rezoluţia nr. (68) 4 a Comitetului Miniştrilor. 1 16 proclamată la 6 mai 1968.

69

respectiv Acordul european privind limitarea folosirii unor detergenţi în produsele de spălare şi curăţire 1 1 7 . În ce priveşte Organizaţia Unităţii Africane, la 15 septembrie 1968, şefii de state şi guverne ai ţărilor membre au semnat Convenţia africană asupra conservării naturii şi resurselor naturale 1 1 8 . Documentul se remarcă prin caracterul său global, referindu-se la conservarea şi utilizarea solului, apei, florei şi resurselor faunei, practic la ansamblul factorilor de mediu. În acelaşi timp, această generalitate are drept consecinţă faptul că unele părţi ale convenţiei nu fac decât să enunţe mari principii. Totuşi, au fost adoptate reglementări precise în ce priveşte conservarea florei şi resurselor faunei, prevăzându-se crearea de rezervaţii, reglementarea vânătorii, capturării şi pescuitului, protecţia particulară a unor specii. Referitor la această din urmă problemă, Convenţia africană stabileşte două principii de conservare care au influenţat dezvoltarea ulterioară a dreptului mediului: a) protecţia nu numai a indivizilor, speciilor ameninţate, ci şi a habitatului lor şi b) proclamarea responsabilităţii speciale a statului al cărui teritoriu este singurul care adăposteşte o specie rară (art. VIII, al. 1). În sfârşit, tot în anul 1968, Adunarea Generală a ONU a adoptat Rezoluţia nr. 2398 (XXIII), prin care se prevedea convocarea unei conferinţe mondiale asupra „mediului uman", care a stat la baza pregătirii 1 1 9 a primei conferinţe mondiale privind mediul (Stockholm, iunie 1972). 117

semnat la 16 septembrie 1968. care a succedat Convenţiei de la Londra din 1933, intervenită în principal între ţările colonizatoare şi a fost radical amendată prin convenţia cu acelaşi obiect din 2003. 119 de către organizaţiile interguvernamentale, statele membre etc. 118

70

În paralel cu lucrările preparatorii pentru reuniunea convocată de ONU, sub impulsul unor catastrofe ecologice 1 20 sau al consecinţelor tot mai evidente ale continuării procesului de degradare a mediului, statele şi-au amplificat cooperarea multilaterală, în special în domeniul luptei împotriva poluării mediului marin prin hidrocarburi 1 2 1 , Convenţia de la Bruxelles, din 29 noiembrie 1962, privind responsabilitatea civilă pentru pagubele produse prin poluarea cu hidrocarburi şi Convenţia, de la aceeaşi dată, asupra intervenţiei în marea liberă împotriva navelor care arborează un pavilion străin, în caz de accident care antrenează sau ar putea antrena o poluare prin hidrocarburi, Acordul de la Copenhaga din 16 septembrie 1971 privind cooperarea între statele scandinave pentru combaterea poluării mării prin hidrocarburi, Convenţia de la Bruxelles din 18 decembrie 1971 privind crearea unui fond de indemnizare pentru pagubele provocate de poluarea prin hidrocarburi) sau în cel al conservării faunei sălbatice 1 22 . 3.1.1. Conferinţa de la Stockholm În urma pregătirilor coordonate de un comitet special compus din reprezentanţii a 28 de state, între 5 şi 16 iunie 1972 s-a desfăşurat în capitala Suediei, Stockholm, prima Conferinţă ONU privind mediul. Aceasta a reunit cel mai mare număr de participanţi de până atunci la o - conferinţă consacrată problemelor mediului, respectiv 6.000 de persoane, care au inclus delegaţii din 113 state, reprezentanţi, practic, ai tuturor 120

precum „mareea neagră" cauzată în 1967 de petrolierul „Torrey-Canyon" asupra coastelor franceze, engleze şi belgiene. 12 1 Convenţia de la Bonn, din 9 iunie 1969, asupra luptei împotriva poluării apelor Mării Nordului prin hidrocarburi. 1 22 Convenţia de la Ramsar din 2 februarie 1971 privind conservarea zonelor umede de importanţă internaţională şi Convenţia de la Londra din 1 iunie 1972 pentru protecţia focilor din Antarctica.

71

marilor organizaţii guvernamentale, 700 de observatori trimişi de 400 de organizaţii neguvernamentale, personalităţi invitate cu titlu individual şi circa 1.500 de ziarişti. În cadrul conferinţei a fost aprobat un mare număr de texte, printre care o declaraţie generală, adoptată prin aclamaţii, 109 recomandări care au constituit un „Plan de acţiune" şi o rezoluţie privind dispoziţiile instituţionale şi financiare recomandate organizaţiei mondiale. Declaraţia Conferinţei Naţiunilor Unite privind Mediul (Declaraţia de la Stockholm) cuprinde un preambul în şapte puncte, urmat de 26 de principii. Preambulul constituie o introducere generală în problematica mediului şi cuprinde idei precum: omul este, deopotrivă, creaţia şi creatorul mediului său: elementul natural şi cel pe care omul l-a creat el însuşi sunt indispensabile bunăstării şi exercitării depline a drepturilor şi libertăţilor sale fundamentale, inclusiv dreptul la viaţă; protecţia şi ameliorarea mediului au o importanţă majoră pentru bunăstarea populaţiei şi dezvoltarea ei etc. Reflectând concepţia exprimată în preambul, principiile reprezintă un amalgam de cerinţe de natură politico-juridică. Sub raportul conţinutului lor, acestea exprimă multiple semnificaţii. Primul principiu afirmă dreptul fundamental al omului la libertate, egalitate şi condiţii de viaţă satisfăcătoare, într-un mediu a cărui calitate să-i permită să trăiască în demnitate şi bunăstare. El are meritul de a fi promovat o concepţie având în centrul său apropierea şi apoi unitatea dintre protecţia mediului şi drepturile omului. Principiile 2-7 ale declaraţiei cuprind conţinutul propriu­ zis al documentului; ele proclamă că resursele naturale ale Globului nu sunt numai petrolul şi mineralele, ci şi aerul, apa, solul, fauna şi flora, precum şi eşantioanele reprezentative ale ecosistemelor naturale şi trebuie prezervate în interesul generaţiilor prezente şi viitoare; omul are o responsabilitate 72

specială în salvarea patrimoniului constituit de flora şi fauna sălbatice şi habitatul lor; resursele renovabile trebuie să poată salvgarda capacitatea lor de a se reconstitui şi resursele nerenovabile nu trebuie să fie epuizate; necesitatea unei gestiuni raţionale etc. Principiile 8-20 ale documentului se referă la realizarea protecţiei mediului. Sub raportul conţinutului prevederilor acestora, se remarcă stabilirea unor legături interdependente între dezvoltarea economică şi socială şi protecţia mediului, implicaţiile subdezvoltării şi căile lichidării sale, necesitatea unei concepţii integrate şi coordonate a planificării etc. Ultima grupă de principii (21-26) este consacrată cooperării internaţionale şi stabileşte, printre altele: dreptul suveran al statelor de a exploata propriile lor resurse potrivit politicii lor ecologice şi îndatorirea de a face astfel încât activităţile exercitate în limitele jurisdicţiei lor naţionale ori sub controlul lor să nu cauzeze pagube mediului altor state ori celui din regiuni nesupuse vreunei jurisdicţii naţionale (principiul 21), obligaţia statelor de a coopera pentru dezvoltarea dreptului internaţional în ce priveşte responsabilitatea şi indemnizarea victimelor poluării şi altor daune ecologice produse în afara frontierelor lor, cooperarea pentru protejarea şi ameliorarea mediului etc. Al doilea rezultat important al Conferinţei de la Stockholm îl reprezintă „Planul de acţiune pent&u mediu". Prevederile sale se referă în principal la trei categorii de probleme: evaluarea calităţii mediului (analiza, cercetarea, supravegherea şi schimbul de informaţii privind mediul, în cadrul „Planului Vigie" (Ecarthwatch), gestiunea mediului 123 şi măsurile de susţinere 1 24 . 12 3

priveşte atât aşezările umane, cât şi resursele naturale şi dispoziţiile respective ce se referă la poluări în general. 124 informarea şi educarea publicului, formarea specialiştilor în materie de mediu, însoţite de aspecte instituţionale.

73

Urmările Conferinţei de la Stockholm S-a considerat, pe drept cuvânt, că Conferinţa de la Stockholm a avut imensul merit de a fi abordat problema protecţiei mediului şi a metodelor pentru a o asigura de o manieră globală, şi aceasta în toate sensurile termenului. Globalitate în sensul unei concepţii planetare asupra mediului, dar şi în ceea ce priveşte structurile instituţionale ale lumii. În sfârşit, globalitate întrucât toate temele au fost abordate şi au făcut obiectul reflecţiilor mai mult sau mai puţin aprofundate. Această viziune şi metodele promovate au influenţat şi caracterizat evoluţiile care au urmat. Sub raport instituţional, organismele create în sânul ONU, respectiv PNUM şi Fondul pentru Mediu, menit să alimenteze financiar acţiunile pertinente, au jucat rolul coordonator pentru alte organizaţii internaţionale, atât pentru cele din sistemul Naţiunilor Unite, cât şi pentru cele regionale. Sub egida organizaţiei mondiale s-au elaborat şi s-au adoptat documente internaţionale care au reglementat cooperarea internaţională în diferite sectoare ale protecţiei mediului. Astfel, Conferinţa ONU privind dreptul mării, prin adoptarea Convenţiei de la Montego Bay din 1 O decembrie 1982, a consacrat cadrul juridic general al protecţiei mediului marin împotriva poluării. Alte reguli cu caracter general au fost cuprinse în alte instrumente internaţionale elaborate şi adoptate sub egida organizaţiei mondiale. Aşa de exemplu, prin Convenţia de la Geneva din 18 mai 1977 s-a interzis utilizarea tehnicilor de modificare a mediului în scopuri militare ori în oricare alte scopuri ostile. Totodată, este vizată orice tehnică având ca obiect modificarea, datorită unei manipulări deliberate a proceselor naturale, a dinamicii, compoziţiei ori structurii Pământului, inclusiv biotopurile sale, litosfera, biosfera, atmosfera ori spaţiul extraatmosferic. 74

La rândul său, primul Protocol adiţional la convenţiile de la Geneva din 12 august 1949, semnat la 1 O iunie 1977, interzice utilizarea de metode ori mijloace de război concepute pentru a cauza ori putând determina pagube întinse, durabile şi grave mediului natural. În acelaşi timp, aspectele protecţiei mediului au fost incluse în diverse documente privind cooperarea internaţională. Menţionăm, în acest sens, art. 30 din Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor, adoptată de către Adunarea Generală a ONU la 12 decembrie 1974 1 25 , care proclamă că protecţia, prezervarea şi valorificarea mediului pentru generaţiile prezente şi viitoare sunt responsabilităţi ale tuturor statelor. În cazul unei faze pregătitoare a adoptării Cartei mondiale a naturii, care avea să marcheze deschiderea unei noi faze în istoria Dreptului internaţional al mediului, la 30 decembrie 1980 , Adunarea Generală a ONU a proclamat responsabilitatea istorică a statelor pentru prezervarea naturii în interesul generaţiilor prezente şi viitoare. Anumite principii de drept cutumiar s-au sedimentat în această perioadă, mai ales în cadrul OCDE şi PNUE, ca „Principiile de conduită în domeniul mediului, în materie de conservare şi utilizare armonioasă a resurselor partajate între două sau mai multe state" 1 26 . Printre aceste principii se numără: dreptul suveran al statelor de a exploata propriile lor resurse şi îndatorirea de a face astfel încât activităţile exercitate în Îimitele jurisdicţiei ori sub controlul lor să nu cauzeze daune mediului în alte state, îndatorirea de a informa şi, la nevoie, de a intra în consultări cu acestea, informarea şi cooperarea în caz de situaţii ner revăzute, când se pot produce efecte dăunătoare mediului etc. 1 2 125

Rezoluţia nr. 3281-XXIX. adoptate de către consiliul de administraţie al PNUE, la 19 mai 1978. 127 Marilena Marin, ,,Materializarea principiului contradictorialităţii în faţa instanţelor de judecată europene şi naţionale", la Conferinţa internaţională 126

75

În domeniul conservării naturii au fost adoptate convenţii cu vocaţie mondială, precum: Convenţia de la Ramsar, din 2 februarie 1971, asupra zonelor umede de importanţă internaţională, în special ca habitat al păsărilor acvatice, Convenţia din 16 noiembrie 1972, asupra protecţiei patrimoniului mondial, cultural şi natural, ambele elaborate sub egida UNESCO, Convenţia de la Bonn, din 23 iunie 1979, asupra conservării speciilor migratoare aparţinând faunei sălbatice etc. 1 28 În acelaşi timp, în deceniile care au urmat Conferinţei de la Stockholm s-au afirmat noi probleme, cu caracter global, precum poluarea atmosferică la lungă distanţă, diminuarea stratului de ozon, efectul de seră etc., care au reclamat adoptarea de reglementări juridice adecvate. Rezultatul principal al acestor preocupări a constat în documente precum: Convenţia asupra poluării atmosferice transfrontaliere pe distanţe lungi, încheiată la Geneva la 13 noiembrie 1979, Convenţia-cadru de la Viena din 22 martie 1985 şi Protocolul de la Montreal din 1989, privind stratul de ozon etc. În sfârşit, accidentul de la Cemobâl din 26 aprilie 1986 a determinat adoptarea, în cadrul AIEA, a două convenţii: una privind notificarea rapidă a unui accident nuclear şi o alta cu privire la asistenţa în caz de accident nuclear sau urgenţă radiologică. Importante evoluţii au avut loc şi pe plan regional. La nivel european, Actul final al Conferinţei de la Helsinki din 1 august 1975 a consacrat un întreg capitol problemelor cooperării continentale în materie de mediu. Un rol important F.D.S.A. cu tema „European Law and National Law", Constanţa, 4 iulie 2008 1 28 A se vedea Constantin Anechitoae, Introducere in dreptul proprietatii intelectuale, Editia a 7-a, Editura bren, Bucuresti, 2012, pag. 348.

76

în domeniu au jucat şi alte instituţii regionale, precum: Consiliul Europei, Consiliul Nordic 1 29 etc. Totodată, acţiunea privind regiuni determinate ale lumii se poate situa şi la nivel mondial. Astfel, PNUM, în colaborare cu ale instituţii specializate ale ONU, a iniţiat adoptarea unei serii de convenţii privind „mările regionale". Este vorba cel mai frecvent despre un ansamblu de instrumente cuprinzând planuri de cooperare şi dezvoltare, o convenţie generală şi protocoale adiţionale. Un rol important în amplificarea preocupărilor vizând cooperarea în domeniul protecţiei mediului a revenit şi organizaţiilor neguvernamentale, în frunte cu Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii şi Resurselor (UICN), Greenpeace etc. De exemplu, unul dintre rezultatele cele mai semnificative ale UICN este elaborarea Cartei mondiale a naturii, adoptată de către Adunarea Generală a ONU la 28 octombrie 1982. Concepte şi principii de Dezvoltare Durabilă şi de drept internaţional al mediului Evaluările periodice ale Conferinţei de la Rio (+5, +10, +20) Teoria dezvoltării durabile este relativ nouă şi se află în curs de formare. Conceptul de dezvoltare durabilă s-a conturat într-un moment în care subiectul mediului se afla în prim planul dezbaterilor politice. Comunitatea internaţională a decis- să trateze problemele mediului prin măsuri colective la nivel global, pe care a căutat să le definească şi să le aplice prin intermediul unui cadru internaţional adecvat. Acest cadru de acţiune la nivel internaţional s-a format în timp şi se află într-o evoluţie dinamică, cuprinzând măsuri 129

Convenţia nordică privind protecţia mediului, din 19 februarie 1974, a fost considerată mult timp un model pentru cooperarea privind ocrotirea mediului

77

legale cu caracter obligatoriu în forma tratatelor sau convenţiilor sau cu caracter neobligatoriu, în forma declaraţiilor, rezoluţiilor sau seturilor de linii directoare şi orientări politice, măsuri instituţionale şi mecanisme de finanţare viabile. Comunitatea internaţională s-a reunit pentru prima dată în 1972 la Conferinţa de la Stockholm privind Mediul Uman (Stockholm Conference on Human Environment) pentru a dezbate problema mediului global şi a necesităţilor de dezvoltare. În urma conferinţei au rezultat: • Declaraţia de la Stockholm, conţinând 26 de principii; • Planul de Acţiune pentru Mediul Uman, cu trei componente: • programul pentru evaluarea mediului global (Earthwatch); • activităţile pentru managementul mediului; • măsurile de sprijin. • Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu (United Nations Environment Programme - UNEP) al cărui Consiliu de Conducere şi Secretariat au fost înfiinţate în decembrie 1972 de Adunarea Generală ONU • Fondul voluntar pentru Mediu (Voluntary Environment Fund) înfiinţat în ianuarie 1973, în conformitate cu procedurile financiare ONU. Toate acestea sunt considerate a fi piatra de temelie a primului cadru internaţional pentru tratarea problemelor mediului. Conferinţa a recunoscut că problemele de mediu ale ţărilor industrializate, cum sunt degradarea habitatelor, toxicitatea şi ploile acide nu reprezintă probleme neapărat importante pentru toate ţările, adică strategiile de dezvoltare nu îndeplinesc

78

necesităţile şi priorităţile ţărilor şi comunităţilor celor mai sărace. Conferinţa a fost însă dominată în principal de problemele de mediu şi a condus la creşterea conştientizării publice în acest domeniu. De la înfiinţarea sa, în baza recomandărilor Conferinţei de la Stockholm, UNEP a desfăşurat o serie de activităţi pentru a­ şi manifesta, în cadrul sistemului ONU, rolul său de catalizator şi coordonator în domeniul mediului. Activităţile programului pot fi clasificate în două mari grupe: • orientate pe probleme sectoriale ale factorilor de mediu: poluarea apelor, a aerului şi a solurilor 1 30 ; • orientate pe probleme globale: ploi acide, epuizarea stratului de ozon, schimbările climatice, defrişarea şi deşertificarea, conservarea biodiversităţii, traficul internaţional de produse şi deşeuri toxice şi periculoase, protejarea mediului în perioadele de conflict armat. Problemele globale ale mediului au început să devină predominante şi au creat necesitatea iniţierii unor acţiuni suplimentare pentru creşterea conştientizării publice, care să determine comunitatea internaţională să ia în timp util măsuri funcţionale, atât pe plan internaţional cât şi naţional. Evaluarea efectelor acestor "noi" probleme ale mediului a condus la recunoaşterea faptului că s-â realizat un progres prea redus în integrarea protecţiei mediului în politicile şi activităţile de dezvoltare, respectiv obiectivul consacrat prin principiul 13 al declaraţiei de la Rio nu a fost realizat. Declaraţia de la Stockholm, Principiul 13 Pentru a realiza un management mai raţional al resurselor, care să conducă astfel la îmbunătăţirea mediului, 1 3 1 Statele 130

în special degradarea terenurilor.

79

trebuie să adopte o abordare integrată şi coordonată a planurilor lor de dezvoltare, pentru a asigura că dezvoltarea lor este compatibilă cu necesitatea de a proteja şi îmbunătăţi mediul în beneficiul propriei populaţii. Necesitatea reorientării eforturilor pentru realizarea obiectivului de integrare s-a concretizat după unsprezece ani de la Conferinţa de la Stockholm, respectiv în 1983, când Naţiunile Unite au înfiinţat Comisia Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare 132 cunoscută sub denumirea de Comisia Brundtland. Această comisie a elaborat şi publicat în 1987 documentul " Viitorul nostru comun" 1 33, prin care s-a formulat cadrul care avea să stea la baza celor 40 de capitole ale Agendei 21 şi a celor 27 de principii ale Declaraţiei de la Rio şi care a definit dezvoltarea durabilă ca fiind "dezvoltarea care îndeplineşte necesităţile generaţiei prezente, fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi îndeplini propriile necesităţi". 3.1.2. Conferinţa de la Rio de Janeiro În ciuda acestor rezultate înregistrate în planul colaborării internaţionale, mediul planetei a continuat să se deterioreze într-o manieră generală. În această situaţie s-a căutat o nouă abordare, mai eficientă, care avea să se reflecte într-o concepţie diferită asupra problematicii generale a protecţiei şi conservării factorilor naturali. Aceasta şi-a găsit expresia în două 131

Marilena Marin, ,,Contradictorialitatea în procesele civile la instanţele române şi garantarea drepturilor omului", la Conferinţa internaţională cu tema „Protecţia socio-juridică a drepturilor omului", Conferinţă internaţională F.D.S.A., Constanţa, 19-20 mai 2009 132 World Commission on Environment and Development - WCED. 1 33 Raportul Brundtland.

80

documente publicate ş1 examinate în anul 1 987 de către Adunarea Generală a ONU, respectiv studiul PNUM „Perspective în materia mediului până în anul 2000 şi în continuare" şi raportul Comisiei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare (CMED), aşa-numitul „Raport Brundtland", intitulat „Viitorul nostru comun". Astfel, după ce denunţă eroarea de a concepe mediul şi dezvoltarea ca două obiective distincte şi adverse, documentul CMED promovează pentru politicile şi proiectele de dezvoltare o abordare integrată, potrivit căreia, dacă acestea sunt raţionale din punct de vedere ecologic, trebuie să determine o dezvoltare durabilă atât în ţările în curs de dezvoltare, cât şi în cele dezvoltate. În această viziune, rolul prioritar revine măsurilor preventive şi anticipative, fără a neglija însă măsurile corective imediate. Potrivit termenilor proprii raportului CMED, dezvoltarea durabilă este aceea care „răspunde nevoilor actuale, fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a răspunde nevoilor proprii". Raportul recomandă, de asemenea, realizarea de reuniuni regionale şi mondiale pentru a promova integrarea mediului şi a dezvoltării economice. Pe linia unor asemenea evoluţii generale, la 22 decembrie 1 989, Adunarea Generală a ONU a adoptat Rezoluţia nr. 44/228 , prin care s-a convocat o reuniune mondială pe tema dezvoltării şi mediului. Potrivit documentului, conferinţa urma să elaboreze strategii şi măsuri destinate să oprească şi să înlăture co'nsecinţele deteriorării mediului, în contextul unor mari eforturi naţionale şi internaţionale pentru a promova în toate statele o dezvoltare susţinută şi sănătoasă din punct de vedere ecologic. În intenţia organizatorilor, Conferinţa de la Rio trebuia să realizeze un nou consens internaţional asupra unor teme de transcendenţă mondială, precum: protecţia atmosferei 1 34, 1 34

folosirea energiei, schimbările climatice, diminuarea stratului de ozon, contaminarea atmosferică transfrontalieră

81

protecţia resurselor terestre, conservarea diversităţii biologice, protecţia resurselor de apă dulce, protecţia oceanelor, mărilor şi zonelor de coastă, gestiunea raţională, din punct de vedere ecologic, a biotehnologiilor, deşeurilor de produse şi deşeurilor toxice, creşterea calităţii vieţii şi a sănătăţii umane, ameliorarea condiţiilor de viaţă şi muncă ale săracilor, eradicarea sărăciei şi oprirea degradării mediului. 1 35 Pentru pregătirea acestei ambiţioase agende şi a celorlalte aspecte necesare desfăşurării conferinţei s-a creat un comitet pregătitor format din reprezentanţi ai statelor şi organizaţiilor internaţionale. După o reuniune organizatorică preparatorie desfăşurată la New York, în martie 1990, au urmat cele de la Geneva, din martie-aprilie şi august-septembrie 1991, şi New York, din martie-aprilie 1992, în cadrul cărora, în trei grupe de lucru şi în plenară, s-au analizat problemele şi s-au propus măsurile de adoptat în vederea soluţionării lor. Desfăşurată între 3 şi 14 iunie 1992, Conferinţa Naţiunilor Unite privind Mediul şi Dezvoltarea a reunit 145 de preşedinţi, prim-miniştri şi vicepreşedinţi, fiind socotită cea mai amplă reuniune la nivel înalt din secolul al XX-lea. Referitor la rezultatele concrete ale reuniunii, acestea s-au exprimat în adoptarea unor documente precum: Declaraţia de la Rio asupra mediului şi dezvoltării, supranumită Carta Terrei, Agenda 21, Convenţia asupra biodiversităţii, Convenţia-cadru privind schimbările climatice, Declaraţia privind pădurile şi Declaraţia privind deşertificarea. Declaraţia de la Rio privind mediul şi dezvoltarea Deşi, în mod evident, nu are forţă juridică obligatorie, ea reprezintă rezultatul unei soluţii de compromis între ţările industrializate şi Grupul celor 7i 36 de ţări în curs de dezvoltare. Sub raportul structurii şi obiectivelor sale, 1 35

A se vedea Constantin Anechitoae, Introducere in drept portuar, Editura Bren, Bucuresti, 2009, pag. 26 .. 1 36 care cuprinde astăzi 128 de membri.

82

Declaraţia de la Rio de Janeiro este, în mare parte, asemănătoare cu cea de la Stockholm, consacrând drepturile şi responsabilităţile ce revin statelor în raport cu protecţia mediului. Ea reflectă şi preocupările apărute în cei 20 de ani care despărţeau în timp cele două reuniuni tutelate de ONU: deteriorarea mediului şi a capacităţii sale de a susţine viaţa, şi conştientizarea mai profundă a faptului că progresul economic pe termen lung şi protecţia ecologică sunt fenomene interdependente. Cea mai importantă inovaţie a documentului constă în conjugarea celor doi termeni, de acum înainte protecţia mediului şi dezvoltarea fiind strâns legate. Aşa cum remarca Al. Kiss, textul reflectă o puternică influenţă tiermondistă în problematica conservării mediului. Astfel, una dintre tezele care se degajă este aceea că nu vom putea proteja mediul planetei contra ori chiar fără marea majoritate a populaţiei mondiale care, în stare de sărăcie fiind, deţine o importantă proporţie a unor resurse naturale. După un preambul mult mai redus decât cel al documentului din 1972, prin care se stabileşte ca obiectiv instituirea unei alianţe mondiale „noi şi echitabile, prin crearea de noi niveluri de cooperare între state, sectoarele-cheie ale societăţii şi persoane", se proclamă 27 de principii 1 37 . Stabilind că fiinţele umane constituie centrul preocupărilor privind dezvoltarea durabilă, documentul proclamă dreptul fundamental al omului la o viaţă săn�toasă şi productivă în armonie cu natura (principiul l ). Este o formulare mult mai perfecţionată şi mai exactă a noului drept uman fundamental, care îşi dobândeşte tot mai evident un statut propriu în rândul drepturilor omului. În completarea semnificaţiilor sale, principiul 3 imprimă o relevantă dimensiune dreptului la dezvoltare, care trebuie să se exercite într-o manieră care să 1 37

faţă de 26, cât cuprindea Declaraţia de la Stockholm.

83

răspundă în mod echitabil nevoilor de dezvoltare şi celor ecologice ale generaţiilor prezente şi viitoare. Preluând principiul 21 al Declaraţiei de la Stockholm, principiul 2 al documentului de la Rio recunoaşte statelor „dreptul suveran de a-şi exploata resursele potrivit propriilor lor politici din domeniul mediului şi de dezvoltare şi responsabilitatea de a se asigura că activităţile exercitate în limitele jurisdicţiei lor nu provoacă daune mediului în alte state sau în regiuni care sunt în afara limitelor jurisdicţiei naţionale". Consacrat deja ca regulă de drept internaţional cutumiar, principiul 1 38 cuprinde două elemente constructive. În primul rând, este reafirmat dreptul suveran asupra resurselor naturale (recunoscut prin numeroase declaraţii ale Adunării Generale a ONU, începând cu Rezoluţia nr. 1803- XVII din 14 decembrie 1962 până la altele recente, precum şi de instrumentele internaţionale privind drepturile omului), iar precizarea exercitării sale conform „politicilor din domeniul mediului şi de dezvoltare" 1 39 face să i se confere semnificaţii mai precise şi o legătură mai directă între mediu şi dezvoltare. În al doilea rând, este reafirmată datoria statelor de a asigura că activităţile desfăşurate sub jurisdicţia lor nu cauzează daune mediului altor state sau regiunilor aflate în afara jurisdicţiilor naţionale ale statelor. În acest sens, se impun câteva precizări. Mai întâi, că statele sunt responsabile nu numai pentru propriile activităţi, dar şi pentru cele aflate sub autoritatea lor, indiferent că sunt publice sau private. Aşa cum se aprecia în sentinţa din afacerea Trail, statele au o obligaţie de diligenţă în acest sens. Ca o consecinţă, ele trebuie să instituie un fel de regim de supraveghere permanentă a activităţilor care pot prejudicia mediul situat în afara 1 38

aplicat cu precădere în domeniul poluărilor transfrontiere. Declaraţia de la Stockholm prevedea numai conformarea cu prima categorie de politici. 1 39

84

jurisdicţiei naţionale a statelor. În sfârşit, statul trebuie să aplice această regulă nu numai asupra elementelor supuse jurisdicţiei naţionale 1 40 , ci şi asupra celor faţă de care exercită un control, ca de exemplu nave, avioane, obiecte cosmice etc. Comparaţie între Declaraţia de la Stockholm (1972) şi Declaraţia de la Rio de Janeiro (1992) Deşi între cele două documente există o distanţă în timp de două decenii, prin tematică şi experienţele pe care le consacră, ele se sprijină şi se completează reciproc. Într-adevăr, prima constatare este aceea că declaraţiile se completează în anumite privinţe. Faptul se explică mai ales prin aceea că tematica fundamentală a celor două conferinţe care le-au adoptat a fost diferită. Astfel, la Stockholm, în 1972, pentru prima dată în lume, a fost abordată într-un asemenea context problematica mediului uman. Douăzeci de ani mai târziu, în 1992, Conferinţa de la Rio de Janeiro se axa pe studiul raportului dintre mediu şi dezvoltare din perspectiva „dezvoltării durabile". Dacă în urma Conferinţei de la Stockholm se presupunea că mediul nu poate fi conceput rară dezvoltare, la Rio s-a ajuns la concluzia că dezvoltarea durabilă nu poate fi concepută rară un mediu de calitate. Datorită acestui lucru, Declaraţia de la Rio face loc mai puţin naturii; nu întâlnim decât o referinţă generală la biosferă şi nu sunt prevăzute principii consacrate poluării mărilor şi oceanelor ori conservării naturii, chiar în legătură cu dezvoltarea, cum afirmă art. 4 al Declaraţiei de la Stockholm: ,,Conservarea naturii şi în special a florei şi faunei sălbatice trebuie astfel să ocupe un loc important în planificarea pentru dezvoltarea economică." Redactorii Declaraţiei de la Rio au decis să nu reia textele vechi, ci să facă referiri la principiile de la Stockholm, care sunt citate în bloc în primul articol al scurtului preambul al textului. Ca atare „dezvoltarea durabilă" ocupă în documentul 1 40

sol, aer, mare teritorială, platou continental, zonă economică exclusivă.

85

de la Rio un loc privilegiat, fiindu-i consacrate nu mai puţin de şapte articole. Compararea celor două texte, de la Stockholm şi de la Rio, relevă apariţia anumitor nuanţe ori schimbări de limbaj, datorate în principal celor 20 de ani care s-au scurs între cele două reuniuni mondiale. Se poate remarca, de exemplu, că, după catastrofe ecologice141 , riscurile majore şi responsabilitatea statelor unul faţă de altul în caz de accident nu ar putea să nu aibă un loc mai important decât cel avut în urmă cu două decenii. Notăm, de asemenea, că, după numeroşi ani de discuţii asupra gazelor cu efect de seră ori stratului de ozon, referirea la starea ştiinţei şi aportului acesteia, marjele sale de incertitudine sunt luate în calcul prin recunoaşterea „principiului precauţiei" (principiul 15). Putem constata, totodată, că la Rio se consacră un principiu care la Stockholm era în curs de formulare în cadrul OCDE: ,,poluatorul plăteşte". O altă diferenţă notabilă: referirea la planificare. Prezentă la Stockholm, ea este absentă la Rio, unde îi este preferată referirea la integrarea politicilor, care ia mai bine în calcul, fără îndoială, diferiţii actori ai societăţii civile. 1 42 Ca alte diferenţe între cele două declaraţii pot fi menţionate: ■ referirea la situaţia ţărilor în curs de dezvoltare şi la priorităţile acestora este mult mai explicită în documentul de la Stockholm, datorită, mai ales, 141

precum cele de la Bhopal ori Cemobîl Marilena Marin, Gabriela-Liliana Vulpoiu, ,,Operaţiuni de carte funciară în procedura execuţională civilă. Aspecte comparative între legislaţia naţională şi cea europeană", lucrare înscrisă la simpozionul internaţional cu tema "Procedura civilă - procedura execuţională civilă. Fundamente ale procesului civil în Uniunea Europeană" organizat la Constanţa în 5-9 septembrie 2012 - publicată în volumul conferinţei (Revista Romana de Executare Silita, nr. 2/2013, Editura Universul Juridic, Bucureşti, pp. 40-48); 1 42

86

accentului pus cu precădere pe dezvoltare decât pe mediu; ■ atenţia acordată ţărilor în curs de dezvoltare se caracterizează prin locul pe care îl consacră declaraţia şi Agenda 21 vectorilor foarte importanţi pentru acestea, în frunte cu transferul de tehnologie; ■ referirea la resurse, la Stockholm, a permis deja a ralia mediul la dezvoltare. De altfel, să nu uităm că toate principiile de la prima Conferinţă ONU privind Mediul au fost reluate în Declaraţia de la Rio; ■ un singur principiu se regăseşte neschimbat la Rio şi la Stockholm, cel al suveranităţii asupra resurselor. În sfârşit, ca o noutate importantă, declaraţia din iunie 1992 acordă o importanţă deosebită participării „grupurilor majore" din cadrul societăţilor civile - femeile, tinerii, persoanele indigene - ori rolului cetăţenilor în general. Agenda 21 Unul dintre documentele majore adoptate în cadrul reuniunii de la Rio de Janeiro este planul de acţiune intitulat „Agenda 21" format din 40 de capitole, care acoperă diverse probleme şi menit să ducă la aplicarea principiilor „Cartei Pământului", pe o perioadă care se întinde dincolo de anul 2000. Calificat drept documentul „cel mai politic şi cel mai complex din punct de vedere tehnic realizat vreodată de ONU în domeniul ecologic" 1 43, planul stabileşte perioadele, obiectivele, costurile estimative, modalităţile de acţiune şi responsabilităţile ce revin statelor şi organismelor internaţionale în această privinţă. Totodată, Planul de acţiune aduce ca inovaţie instituirea unei responsabilităţi globale pentru ONU şi organismele din sistemul său faţă de abordarea şi soluţionarea problemelor mediului. Aceasta se exprimă mai ales în sensul că, dacă până 1 43

Boutros Ghali

87

atunci fiecare structură sau conferinţă a ONU aborda sectoare specifice - protecţia apei, problemele populaţiei, habitatului, ştiinţei şi tehnologiei etc. -, în viitor, instituţiile Naţiunilor Unite sunt plasate în faţa unei responsabilităţi globale. O asemenea situaţie necesită fără îndoială mecanisme noi de funcţionare şi perfecţionarea celor existente. El consacră o nouă concepţie asupra aplicării unei dezvoltări compatibile cu prezervarea mediului şi recunoaşte mai explicit decât planul de acţiune de la Stockholm interdependenţa dintre problemele mediului, dezvoltării şi sărăciei. Referitor la conţinut, prevederile documentului sunt cuprinse în 115 programe specifice, grupate în jurul a patru axe tematice: ■ dimensiunea social-economică; 1 44 ■ conservarea şi managementul resurselor umane ŞI naturale 1 45 ; ■ rolul organizaţiilor neguvernamentale ŞI grupurilor sociale; ■ mijloacele de implementare a măsurilor stabilite (finanţare, instituţii etc.). Planul promovează concepţia unei dezvoltări durabile, adică cea care semnifică maximul şi cea mai bună valorificare a biosferei de către actualele generaţii, care să ofere cele mai mari beneficii, în condiţiile prezervării potenţialului său, pentru a oferi aceleaşi beneficii generaţiilor viitoare. Din punct de vedere juridic, unul dintre capitolele cele mai importante rămâne cel referitor la aranjamentele instituţionale (nr. 33). Astfel, prevederile sale stabilesc că procesul interguvernamental de urmat după conferinţă se va înscrie în cadrul rolului jucat de către organismele ONU, mergând în 1 44 1 45

88

habitat, sănătate, demografie, consum, producţie etc. atmosferă, păduri, apă, sol etc.

sensul restructurării şi revitalizării activităţii organizaţiei mondiale. Altfel spus, nu s-a preconizat crearea unei autorităţi mondiale exterioare Naţiunilor Unite. Acesteia din urmă i-ar fi revenit sarcina de a găsi structurile cele mai adecvate, probabil cele de sub autoritatea Consiliului Economic şi Social, putându-se inspira din situaţia existentă în materia drepturilor omului. În anul 1992, la Summitul Mondial de la Rio de Janeiro Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare - s-a prezentat conceptul de dezvoltare durabilă la nivel de preşedinţi de state şi guverne (120 de ţări) şi un plan concret pentru punerea în aplicare, numit "Agenda 21" care să permită administraţiilor locale din întreaga lume să-şi definească dezvoltarea durabilă pe termen mediu şi lung. Agenda 21 este un program de acţiune pentru secolul 21 orientat către dezvoltarea durabilă. A fost adoptat de către statele semnatare ale Declaraţiei de la Rio din iunie 1992. Principalele linii de acţiune sunt lupta împotriva sărăciei şi a exluderii sociale, producţia de bunuri şi servicii durabile, protecţia mediului. Summitul de la Rio a generat de asemenea o serie întreagă de reacţii pozitive, incluzând demararea a numeroase iniţiative pentru implementarea Agendei 21 la nivel local şi a reorientării politicii de protecţie a mediului. În acelaşi an, în multe state s-au înfiinţat comisii naţionale pentru dezvoltarea durabilă şi s-au întocmit strategii pentru dezvoltarea durabilă. În ciuda acestor consecinţe pozitive, obiectivul global al Agendei 21, care a tăcut apel la o schimbare radicală a sistemelor de valori convenţionale dominante existente şi a proceselor instituţionale, nu a putut fi atins.

89

Convenţiile-cadru Două importante convenţii internaţionale au fost semnate la forumul ecologic de la Rio: Convenţia-cadru asupra schimbărilor climatice şi Convenţia privind diversitatea biologică. 1. Convenţia-cadru asupra schimbărilor climatice Încă din anul 1988, prin Rezoluţia nr. 43/53, Adunarea Generală a ONU a recunoscut faptul că schimbările climatice constituie o preocupare comună a întregii umanităţi, şi pornind de aici, în decembrie 1990 s-a constituit un comitet interguvernamental pentru elaborarea unei convenţii generale asupra schimbărilor climatice. Adoptat în iunie 1992, documentul are ca obiectiv stabilizarea concentraţiilor de gaze termoactive din atmosferă la un nivel care să împiedice interferenţa antropogenă periculoasă pentru climă, într-o perioadă suficientă pentru ca ecosistemele să se poată adapta în mod natural la aceste schimbări, astfel încât să nu fie ameninţată producţia de alimente, iar activităţile economice să se deruleze într-o manieră durabilă şi curată din punct de vedere ecologic. Recunoscându-se dreptul suveran al fiecărui stat de a-şi exploata propriile resurse potrivit politicilor sale ecologice, se prevede obligaţia ca această folosire să se realizeze în consens cu cerinţele unei dezvoltări durabile şi fără a se aduce atingeri mediului altor ţări. Angajamentele statelor privesc în mod esenţial adoptarea unor măsuri în limitele competenţei lor teritoriale. 1 46 1 46

Marilena Marin, ,,Afirmarea şi dezvoltarea ideii de obligativitate juridică, de garantare şi de protejare a drepturilor omului între graniţele Uniunii Europene", lucrare înscrisă la Conferinta internaţionala cu titlul „Probleme actuale ale economiei globale", editia a IX-a, organizată de Facultatea de Ştiinţe Economice a Universităţii Ovidius Constanţa, 31.05.2012;

90

Concepţiile fundamentale ale Convenţiei sunt puţin obişnuite în raport cu Dreptul internaţional tradiţional. Astfel, în primul rând, proclamând responsabilitatea comună, dar diferenţiată a părţilor contractante, textul documentului contravine exigenţelor principiilor egalităţii şi reciprocităţii între state. Ţările dezvoltate enumerate într-o anexă 1 47 va trebui în realitate să-şi asume toate cheltuielile ocazionate de aplicarea convenţiei şi să înceapă să depună eforturi de reducere a emisiilor nocive. Ţările în tranziţie, printre care şi România, desemnate în anexa I ca fiind „în tranziţie către o economie de piaţă", au o anumită latitudine în aplicarea angajamentelor lor. Concret, aceasta înseamnă că măsurile decise în comun vor putea fi adaptate la situaţiile lor particulare şi că acestea nu sunt obligate să contribuie la finanţarea acţiunii în ţările sărace. 1 48 Se instituie, de asemenea, obligaţia statelor de a conserva şi de a reduce toate emisiile sau concentraţiile de gaze care produc efectul de seră şi în special emanaţiile de anhidrid carbonic, de a diminua şi de a înlătura cauzele şi efectele schimbărilor climatice, precum şi o serie de drepturi şi responsabilităţi specifice pentru ţările în curs de dezvoltare şi cele industrializate. Din punct de vedere instituţional, periodic se va reuni o conferinţă a părţilor pentru a examina aplicarea şi completarea convenţiei, precum şi un comitet consultativ care, la anumite intervale, va analiza datele tehnico-ştiinţifice ale evoluţiilor climatice şi va avansa propuneri corespunzătoare. Conferinţei îi este conferit un rol important nu numai în aplicarea ei şi în dezvoltarea regulilor internaţionale decurgând 147

practic, cele 24 de state membre ale OCDE. Cătălina Mititelu, The Human Rights and the Social Protection of Vulnerable Individuals, in Journal of Danubius Studies and Reseaech, voi. II, nr. 1/2012, p. 70-77. 1 48

91

din principiile convenţiei, aceasta putând lua decizii şi adopta instrumente juridice conexe. În afara funcţiilor obişnuite de gestiune a convenţiei şi de supraveghere a aplicării ei - în special prin examenul, adoptarea şi publicarea de rapoarte periodice -, aceasta trebuie să se preocupe şi de mobilizarea resurselor financiare necesare, creând un mecanism special în acest sens. Aplicarea convenţiei trebuie asigurată, de asemenea, prin alte mijloace, în special printr-un sistem de rapoarte, a cărui funcţionare este stabilită cu precizie de document (art. 12). Convenţia a intrat în vigoare la 22 martie 1994, numeroase ţări mari producătoare de gaze cu efect de seră fiind primele care au ratificat-o. Prima conferinţă a părţilor a avut loc în aprilie 1995 la Berlin, stabilind importante şi ambiţioase obiective pe termen lung. O a doua conferinţă a părţilor s-a desfăşurat la Kyoto (Japonia) între 1 şi 13 decembrie 1997. Cu această ocazie, reprezentanţii a 161 de state semnatare ale convenţiei au reuşit să ajungă la un acord privind etapele de diminuare a emisiilor de gaze cu efect de seră, astfel încât echilibrul dinamic să nu fie perturbat în mod semnificativ într-o perspectivă pe termen mediu şi cu aplicarea principiului „discriminării pozitive". Rezultatele conferinţei au fost exprimate în Protocolul de la Kyoto, ce preconizează ca, până în anul 2012, volumul mediu de gaze cu efect de seră149 să fie redus cu 5,2 la sută în raport cu nivelul din 1990. Ca expresie a unui compromis între, pe de o parte, ţările dezvoltate (din Nord) şi ţările în curs de dezvoltare (aparţinând Sudului) şi, pe de altă parte, SUA şi aliaţii săi tradiţionali şi Uniunea Europeană, în frunte cu Germania şi Franţa, documentul a prevăzut grade diferenţiate pentru diminuarea emisiilor poluante, în funcţie şi de angajamentele asumate unilateral: 8 la sută pentru ţările 149

92

în principal CO 2 _

Europei Occidentale 1 50, 5 la sută pentru SUA, Australia etc., O la sută pentru Federaţia Rusă sau Ucraina. Printre exigenţele fixate de document se numără: ■ industria să devină mult mai eficientă din punctul de vedere al consumului de energie şi va trebui să treacă de la utilizarea combustibililor fosili bogaţi în carbon (cărbune, petrol) la combustibili săraci în carbon (gaze naturale) sau la combustibili alternativi; ■ conducătorii auto să opteze pentru modele mult mai eficiente, cu emisii reduse de C0 2, care să funcţioneze, măcar parţial, pe baterii sau alte surse nepoluante de energie; ■ proprietarii de locuinţe să folosească surse nepoluante de energie (ţigle cu baterii solare încorporate, pentru acoperişul caselor, de exemplu); ■ aparatele electrice va trebui să se bazeze din ce în ce mai mult pe surse de energie regenerabile, precum cele eoliene, solare, hidroelectrice etc.; ■ consumatorii să înceapă să cumpere produse care consumă mai puţină energie, precum: becurile fluorescente compacte, aparatură casnică reproiectată pentru a folosi minimum de electricitate. La nivelul ţărilor ce vor ratifica tratatul, se cere: ■ ţările dezvoltate să-şi reducă emisiile de C02 şi alte gaze generatoare ale efectului ·de seră, în medie cu 5,2 la sută până în anul 2012; ■ ţărilor în curs de dezvoltare li se recomandă să adopte reduceri asemănătoare, dacă acestea nu vor fi propria lor opţiune; ■ ,,schimburile de emisii" vor permite ţărilor cu reduceri substanţiale de C0 2 să-şi „vândă" surplusul de reducere celor cu rezultate mai slabe. 1 50

nivel asumat şi pentru România.

93

Refuzul SUA (martie 2001) de a ratifica protocolul a pus sub semnul întrebării şansele aplicării importantelor măsuri preconizate. 2. Convenţia privind diversitatea biologică (biodiversitatea) Ideea elaborării unui instrument internaţional vizând conservarea şi utilizarea raţională a diversităţii biologice a fost lansată în anul 1987 în cadrul PNUE. Pe baza hotărârii acestui organism a fost elaborat un text, adoptat de către Conferinţa de la Rio de Janeiro. Este vorba despre un document care a generat unele controverse, mai ales în ce priveşte condiţiile în care ţările industrializate vor avea acces la materialele genetice şi alte resurse biologice existente în pădurile tropicale şi în statele în curs de dezvoltare ori cele în care acestea din urmă vor accede la tehnoloRia „curată" din punct de vedere ecologic sau la biotehnologie. 5 1 Aşa se face că, deşi anumite state au aderat la convenţie, SUA nu au semnat-o, pe motiv că prevederile sale ar afecta negativ industria biotehnologiilor şi că bugetul financiar al acesteia ar fi nerealist. Documentul semnat la Rio nu a reuşit să realizeze totuşi progrese deosebite, generând unele decepţii. Prima ar fi aceea a neinsistenţei deosebite asupra suveranităţii statelor deţinătoare de specii ameninţate cu dispariţia, fixându-se totodată ca obiectiv utilizarea durabilă a elementelor diversităţii biologice şi partajarea echitabilă a avantajelor care decurg din exploatarea resurselor genetice (art. 1). Echilibrul dintre aceşti 151

Marilena Marin, ,,Trading Partners in Conflict. Mediation, Arbitration, Court - the Current Settlement Possibilities", lucrare publicata în Ovidius University Annals Economic Sciences Series, Volume X, 20 I O dedicat Conferintei intemationale a Facultatii de Stiinte Economice, Universitatea „Ovidius: Constanta, cu titlul „Probleme actuale ale economiei globale/Present Issues of Global Economy'', Constanta, 21-22 mai 2010, pp. 387-391;

94

doi poli este stabilit în art. 15 şi 16 ale convenţiei. Astfel, statele deţinătoare de resurse biologice au, în virtutea dreptului lor la suveranitate, puterea de a determina accesul la resursele genetice care se găsesc în limitele competenţei lor teritoriale. Totuşi, ele trebuie să se străduiască să creeze condiţii proprii de a facilita accesul la resursele genetice în scopul utilizării lor raţionale din punct de vedere ecologic de către alte state semnatare (art. 15, alin. 2). În urma acordării, accesul este guvernat de condiţiile convenite de comun acord. Desigur, contrapartidele pot fi înainte de toate financiare, dar documentul consacră o însemnată parte accesului la tehnologie şi transferului acesteia (art. 16, alin. 3). Obligaţiile principale ale statelor-părţi se referă la: cooperare (art. 5), identificarea şi supravegherea diversităţii biologice (art. 7), elaborarea de strategii de conservare (art. 6), de preferinţă in situ, în special prin stabilirea de zone protejate (art. 8), dar, de asemenea, şi conservarea ex situ cu titlu complementar (art. 9), integrarea considerentelor privind biodiversitatea prin utilizarea durabilă a resurselor vii (art. 1 O) şi pregătirea de studii de impact (art. 14). Ţările industrializate va trebui să fumizeze resurse financiare noi şi suplimentare pentru a permite statelor în curs de dezvoltare să facă faţă tuturor surplusurilor impuse de aplicarea unor atare măsuri. În acelaşi timp, ţărilor aflate „într-o fază ele tranziţie la economia de piaţă" nu li se cer decât contribuţii voluntare. Elaborarea listei ţărilor repartizate în cele două categorii 1 52 a căzut în sarcina primei conferinţe a părţilor, desfăşurată în noiembrie 1994. O prevedere importantă este cea care subordonează îndeplinirea obligaţiilor ce le revin ţărilor în curs de dezvoltare 152

identică cu cea aflată în anexa Convenţiei-cadru privind schimbările climatice.

95

de ajutorul pe care-l primesc. Aşa cum remarca Al. Kiss, aceasta poate fi considerată expresia întregii filozofii a Conferinţei de la Rio. Ca de altfel aproape toate tratatele recente în materie de mediu, şi acesta stabileşte o conferinţă a părţilor, căreia îi conferă funcţiile obişnuite pentru acest tip de organisme. În acest sens, ei îi revin sarcinile de a elabora strategia şi priorităţile programului de conservare a biodiversităţii (art. 22), de a fixa sumele necesare pentru executarea convenţiei, de a repartiza contribuţiile diferitelor state, precum şi de a defini condiţiile de atribuire şi de utilizare a resurselor financiare astfel acumulate (art. 21, alin. 1 şi 2). Periodic, conferinţa părţilor va primi de la statele semnatare rapoarte asupra măsurilor adoptate pentru aplicarea convenţiei. Totodată, se prevede că se pot elabora protocoale adiţionale. Convenţia a intrat oficial în vigoare la 30 decembrie 1993 1 53. 3. Declaraţia de principii asupra pădurilor Acest document nu a putut să se transforme într-un document cu caracter juridic (obligatoriu) din cauza divergenţelor apărute între Nord şi Sud, constând, în special, în aceea că ţările dezvoltate au propus un acord referitor la pădurile tropicale, în timp ce statele în curs de dezvoltare au cerut ca documentul să se refere şi la pădurile din regiunile temperate şi boreale. Comitetul pregătitor a elaborat textul unei declaraţii care cuprindea 17 principii privind toate tipurile de păduri, ce va constitui totuşi o etapă semnificativă a procesului de realizare a unui acord internaţional adecvat în materie.

153

96

fiind ratificată de România prin Legea nr. 58 din 13 iulie 1994

Textul insistă asupra suveranităţi statelor, temperată totuşi prin principii de gestiune, acestea fiind enunţate mai ales sub formă de recomandări. Nu lipseşte apelul la o cooperare internaţională crescândă, principiul 7 prevăzând că resurse financiare speciale va trebui să fie fumizate ţărilor în curs de dezvoltare deţinătoare ale unor importante suprafeţe forestiere, care stabilesc programe de conservare a pădurilor naturale. Aceste resurse va trebui să stimuleze activităţile economice şi sociale de substituţie. Se acordă un rol şi un loc deosebit populaţiilor autohtone. După Rio, problematica acestui document a fost preluată de către Comisia Dezvoltării Durabile, dar fără a se ajunge până în prezent la adoptarea unui document angajant în materie. 4. Declaraţia asupra deşertificării În faza pregătitoare a Conferinţei de la Rio, acţiunea mondială asupra deşertificării nu a fost avută iniţial în vedere. Decizia finală a reuniunii în această privinţă a fost inclusă în capitolul 12 al „Agendei 21 ", intitulat „Gestiunea ecosistemelor fragile; lupta contra deşertificării şi a secetei". Textul prevedea necesitatea intensificării cooperării internaţionale împotriva deşertificării şi însărcina Adunarea Generală a ONU să creeze un comitet interguvernamental care să elaboreze proiectul unei convenţii în materie. Ca urmare, în cea de-a 37-a sesiune a sa (1992), adunarea a decis declanşarea urnii proces în acest sens, astfel că, la 17 iunie 1994, 11 O state au semnat, la Paris, Convenţia Naţiunilor Unite pentru combaterea deşertificării în ţările afectate grav de secetă şi/sau deşertificate, în special din Africa 1 54. Este prima convenţie mondială încheiată după Rio şi, din acest punct de vedere, are valoarea unui test, mai ales în 1 54

deschisă spre semnare la 14 octombrie 1994 şi la care România a aderat prin Legea nr. 111/1998.

97

privinţa capacităţii cooperării internaţionale de a da un conţinut concret noţiunii de dezvoltare durabilă. Originalitatea convenţiei se manifestă sub un dublu aspect. În primul rând, ea afirmă o prioritate africană, zonă unde se găseşte majoritatea statelor ameninţate de fenomenul deşertificării, dar şi a altor regiuni precum Asia, America Latină, Caraibe şi Europa. În al doilea rând, structura sa cuprinde aspecte novatoare, articulându-se în jurul programelor de acţiune desfăşurate la nivel naţional, regional şi subregional, a căror aplicare condiţionează executarea obligaţiilor părţilor. Sub raport instituţional s-a prevăzut o conferinţă a părţilor ca „organ suprem al convenţiei", care adoptă deciziile necesare pentru aplicarea eficientă a documentului. Prima conferinţă a părţilor (COP) a avut loc la sediul FAO din Roma, între 29 septembrie şi 10 octombrie 1997. Cu această ocazie, sediul secretariatului permanent al convenţiei s-a stabilit la Bonn, iar FIDA a fost desemnată să adăpostească mecanismul mondial destinat să mobilizeze finanţele necesare pentru lupta contra deşertificării. De asemenea, au fost adoptate: primul buget, componenţa secretariatului permanent şi lista experţilor care să participe la lucrările Comitetului pentru ştiinţă şi tehnologie. Problema cea mai importantă a acestor documente o va constitui, în următorii ani, cea a finanţării măsurilor de aplicare. Aşa de exemplu, s-a calculat că numai costul Planului de acţiune „Agenda 21" se va ridica la 600 miliarde de dolari anual, din care 125 de miliarde ar trebui să fie considerate ca un aport suplimentar la ajutorul pentru dezvoltare pe care ţările dezvoltate îl acordă în prezent. Din păcate însă, aşa cum a rezultat din dezbaterile care au avut loc în marea metropolă braziliană, în ciuda cererilor ţărilor din partea defavorizată a lumii, puţine state industrializate sunt dispuse să facă acest lucru.

98

Aranjamentele instituţionale Comisia Dezvoltării Durabile Singura instituţie creată de către Summit-ul ecologic de la Rio din 1992 este Comisia Dezvoltării Durabile (CDD). Constituirea sa este prevăzută în capitolul 38 al Agendei 21, „Aranjamente instituţionale internaţionale", şi se înscrie, după reiterarea rolului Adunării Generale a ONU, în cadrul acţiunii Consiliului Economic şi Social. Pentru a sprijini activitatea comisiei au fost instituite două elemente principale: structuri de coordonare a agenţiilor, organismelor şi programelor Naţiunilor Unite şi „un organ consultativ de înalt nivel". 1 5 5 După adoptarea textelor constitutive de către Conferinţa de la Rio şi confirmarea lor de către Adunarea Generală a ONU, CDD s-a reunit de mai multe ori, ocazii cu care s-a adoptat un program de lucru plurianual, conceput ca un cadru de evaluare a progreselor realizate în aplicarea Agendei 21, s-a realizat un schimb de informaţii asupra modului de implementare a acestui document la nivel naţional şi au fost discutate o serie de probleme financiare. După Reuniunea din mai 1994, CDD şi-a propus o concentrare mai intensă asupra modului de coordonare, în special în cadrul sistemului ONU, a preocupărilor în materie, acordarea unei priorităţi chestiunilor „transversale", ca de exemplu relaţiilor dintre comerţ şi mediu ori cu schimbările modului de producţie sau de consum. Rolul său în aplicarea Agendei 21 a fost reafirmat în cadrul Conferinţei de la Johannesburg.

155

Nicolae V. Dură, Cătălina Mititelu, lntemational Covenant on Economic, Social and Cultural Rights, in 8th Edition of Intemational Conference The European Integration - Realities and Perspectives Proceedings, Danubius University Press, Galati, 2013, p. 130-136.

99

Contribuţia Conferinţei de la Rio de Janeiro la dezvoltarea Dreptului internaţional al mediului Este uşor de constatat că, prin natura lor, documentele Conferinţei de la Rio nu se înscriu toate în rândul dreptului pozitiv. Totuşi, şi excepţiile contribuie la consolidarea Dreptului internaţional cutumiar. 1 56 După cum este cunoscut, datorită „tinereţii" şi rapidei sale dezvoltări, în domeniul Dreptului internaţional al mediului crearea regulilor cutumiare nu se face după schema tradiţională, care reclamă o practică relativ îndelungată. Organizaţiile internaţionale au jucat în acest sens un rol deosebit de important; în documentele acestora s-au formulat principii şi reguli generale, preluate de alte instrumente uneori obligatorii. Cerinţa unei practici internaţionale a fost astfel îndeplinită mai ales prin repetarea anumitor reguli în diferite texte, mai curând sub forma rezoluţiilor emanând de la organizaţii şi conferinţe interguvernamentale, decât sub cea a tratatelor. Documentele neconvenţionale de la Rio prezintă astfel şi importante semnificaţii juridice, fiind adoptate în cadrul unei conferinţe la care au participat toate statele lumii şi numeroase organizaţii internaţionale. Din punctul de vedere al conţinutului, ele au reluat şi au consacrat o serie de reguli enunţate deja la Conferinţa de la Stockholm din 1 972 şi au confirmat altele, rezultate din practica internaţională de după 1 970.

156

Marilena Marin, coordonator/coautor al unor lucrari la sesiunea intemationala de comunicari stiintifice studentesti cu tema: ,,Aspecte referitoare la armonizarea legislatiei romanesti cu cea comunitara", organizata de catre Universitatea „1 Decembrie 1918" din Alba Iulia si Asociatia Jus Alba, la Alba Iulia, in data de 15-16 mai 2009, volum publicat la Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2010, ISBN 978-973-127-313-6

1 00

Consacrarea unor reguli proclamate în cadrul Conferinţei O.N.U. de la Stockholm Face parte din această categorie mai întâi îndatorirea statului de a veghea ca activităţile desfăşurate pe teritoriul ori sub controlul său să nu cauzeze daune mediului în afara limitelor competenţei sale teritoriale 1 5 7 . Principiul potrivit căruia statele trebuie să coopereze pentru protejarea mediului îşi găseşte, la rândul său, consacrarea în toate documentele conferinţei 1 58. În ce priveşte dreptul generaţiilor viitoare de a avea nevoile satisfăcute în mod echitabil şi responsabilitatea care decurge în acest sens pentru generaţiile actuale, acesta îşi găseşte o consacrare corespunzătoare 1 59. Îndatorirea statelor de a elabora reguli privind responsabilitatea pentru daunele cauzate mediului şi pentru indemnizarea victimelor este preluată de asemenea (principiul 13 din declaraţie, art. 14, alin. 2 din Convenţia asupra biodiversităţii). Dacă „dreptul fundamental la mediu" (contrar Declaraţiei de la Stockholm) nu a fost consacrat expres în documentele de la Rio (cu excepţia unei aluzii cuprinse în primul articol al declaraţiei), este subliniat unul dintre elementele sale esenţiale, participarea tuturor indivizilor la luarea deciziilor referitoare la mediu care îi pot afecta (principiul 1 O al Declaraţiei privind pădurile, capitolele 8, 11 şi 25-32 din Agenda 21 ).

.

157

principiul 2 al Declaraţiei privind mediul şi dezvoltarea, art. 3 din Convenţia privind diversitatea biologică, preambulul Convenţiei asupra schimbărilor climatice, art. I al Declaraţiei asupra pădurilor 158 principiile 7, 14, 27 ale declaraţiei, preambulul, art. 3, alin. I , art. 4 din Convenţia asupra climatului, art. 5 al Convenţiei asupra biodiversităţii, art. 1 b şi 3 b din Declaraţia asupra pădurilor etc. 159 declaraţie, principiul 3, Convenţia asupra climatului, art. 3, alin. 1

101

Confirmarea unor reguli rezultate din practica internaţională Este vorba despre o serie de reguli formulate progresiv de­ a lungul celor două decenii care au urmat Conferinţei de la Stockholm. Astfel, îndatorirea oricărui stat de a notifica imediat celorlalte state orice catastrofă şi orice situaţie de urgenţă care riscă să aibă efecte nefaste, neprevăzute asupra mediului este consacrată de declaraţie (principiul 18) ori de Convenţia asupra biodiversităţii (art. 14, alin. 1 d şi e). Principiul 19 al declaraţiei confirmă, de asemenea, regula după care statele trebuie să informeze în avans statele care ar putea fi afectate şi să le comunice toate informaţiile pertinente asupra activităţilor care pot avea efecte transfrontaliere serios prejudiciabile pentru mediu, precum şi să aibă consultări cu aceste state, rapid şi cu bună-credinţă (în acelaşi sens prevede art. 14, alin. 1 c din Convenţia asupra biodiversităţii). Această regulă este strâns legată de cea cuprinsă în principiul 17 al Declaraţiei de la Rio, potrivit căruia un studiu de impact trebuie să fie realizat în cazul activităţilor care sunt apreciate că riscă să aibă efecte nocive importante asupra mediului şi sunt dependente de decizia unei autorităţi naţionale competente 1 60 • La rândul său, principiul soluţionării prin mijloace paşnice a diferendelor dintre state în materie de mediu este confirmat de mai multe texte 1 6 1 • Principiul „poluatorul plăteşte", formulat prin principiul 16 al declaraţiei şi aplicat, prin cap. 20 al Agendei 21, la cazul concret al deşeurilor, dobândeşte treptat însemnate semnificaţii juridice, inclusiv prin inserţia lui în diverse documente 160

reluată în Convenţia asupra biodiversităţii, art. 14, Declaraţia asupra pădurilor, art. 8 b, Agenda 21, cap. 22. 161 principiul 24 al declaraţiei, art. 14 din Convenţia asupra climatului, art. 27 din Convenţia privind biodiversitatea.

102

adoptate la Rio de Janeiro. De asemenea, principiul precauţiei, de dată relativ recentă, este preluat şi afirmat prin principiul 15 al declaraţiei ori prin art. 3, alin. 3 din Convenţia asupra climei. În sfârşit, printre realizările documentelor de la Rio se înscrie prefigurarea unui nou principiu de drept internaţional, cel al responsabilităţii comune, dar diferenţiate a statelor. Acestea sunt principalele semnificaţii ale documentelor adoptate în cadrul Conferinţei ONU de la Rio de Janeiro, din iunie 1992, privind mediul şi dezvoltarea. Dezvoltarea Dreptului internaţional al mediului, între Rio de Janeiro şi Johannesburg Prin documentele şi hotărârile adoptate, Conferinţa de la Rio a relansat la nivel internaţional preocupările vizând protecţia mediului şi a declanşat un proces de afirmare a conceptului de dezvoltare durabilă. Patru sunt direcţiile principale ale evoluţiilor post-Rio la nivelul reglementărilor juridice: a) recunoaşterea importanţei protecţiei mediului; b) influenţa directă a instrumentelor adoptate; c) dezvoltarea reglementărilor internaţionale în principalele sectoare ale mediului. d) creşterea rolului actorilor nestatali. Generalizarea recunoaşterii juridice a importanţei protecţiei mediului Ultimul deceniu al secolului al XX-lea se caracterizează şi prin exprimarea exigenţelor ecologice în toate marile instrumente internaţionale şi mai ales în tratatele referitoare la diferitele forme de cooperare economică. Aşa de exemplu, Acordul de la Marrakech, adoptat la 15 aprilie 1994, prin care s-a instituit Organizaţia Mondială a Comerţului, precum şi practic toate noile convenţii prin care s-au stabilit zone de liber-schimb conţin clauze vizând protecţia mediului.

103

Impactul documentelor adoptate la Rio Prin noutatea conţinutului lor, documentele din 1992 au influenţat major evoluţia dreptului internaţional al mediului, indiferent că este vorba despre tratate universale sau regionale, sectoriale ori transversale, şi au contribuit semnificativ la formarea de reguli cutumiare sau la cristalizarea celor existente. Dintre progresele evidente remarcăm domeniul răspunderii civile ori penale pentru pagube ecologice 1 62 . Progresul reglementărilor juridice internaţionale în principalele sectoare ale mediului În ciuda afirmării tot mai evidente a tendinţei reglementării integrate ş1 transversale, metoda vizând protejarea unor sectoare de mediu determinate este încă larg utilizată la nivel internaţional. Reglementări privind mediul marin Principalele dezvoltări în domeniu au vizat problemele pescuitului. Se remarcă în acest sens adoptarea a două importante convenţii cu vocaţie universală: acordul vizând să favorizeze respectarea de către navele de pescuit în marea largă a măsurilor internaţionale şi de gestiune 1 63 (29 noiembrie 1993) şi Acordul de la New York din 4 august 1995 asupra stocurilor migratoare. 1 64 În privinţa reglementărilor referitoare la protecţia mediului marin, cele ale „mărilor regionale" tind să completeze sistemele convenţionale existente pentru a acoperi toate 162

Convenţia de la Lugano din 21 iunie 1994 şi Convenţia de la Strasbourg din 4 noiembrie 1998, privind protecţia mediului prin dreptul penal 1 63 Adina !aura PANDELE, Maritime insurance, în Analele Universitatii Ovidius, Seria: Stiinte economice, Voi. XI, nr. 1/2011, p. 1592-1595 revistă cotată CNCSIS, categoria B+ şi indexată în bazele de date internaţionale REPEC şi DOAJ, Ovidius University Press, Constanta 2011, ISSN 1582-9383; 164 Popa George Dorei "Legal protection system of navigation in Romania", Constanta Maritime University's Annals, year XIV, voi. 19, June 20 1 3.

104

problemele de mediu care se pun. 1 65 Aşa, de exemplu, Convenţia de la Barcelona privind Marea Mediterană, din 1976, a fost completată la 14 octombrie 1994 prin Protocolul privind protecţia Mediteranei contra poluării rezultate din explorarea şi exploatarea platoului continental, a fundului mării şi a subsolului său, la 10 iunie 1995, prin Protocolul privind zonele special protejate şi diversitatea biologică din Mediterana, iar la 1 octombrie 1996 prin Protocolul privind prevenirea poluării Mării Mediterane prin mişcările transfrontiere de deşeuri periculoase şi eliminarea lor. 1 66 Regimul juridic al protecţiei apelor continentale Progresele înregistrate se referă în primul rând la adoptarea Convenţiei ONU asupra dreptului privind utilizarea cursurilor internaţionale de apă 1 6 7 în alte scopuri decât navigaţia 1 68 . Totodată, Convenţia de la Helsinki (1992), ca tratat-cadru european, a fost concretizată prin Convenţia de la Sofia (29 iunie 1994) privind Dunărea şi Convenţia de la Berna (12 aprilie 1999) privind Rinul. 1 69 Protecţia atmosferei şi a climatului Cele trei sisteme convenţionale existente privind protecţia atmosferei s-au dezvoltat fie prin modificări succesive (într-un caz), fie prin adoptarea unor protocoale adiţionale (în două 165

Adina Laura PANDELE, Transportul maritim şi pe căile navigabile interioare. Ultimele modificări legislative, în Cercetarea academică la început de secol XXI, mai 2008, p. 709-715, Editura Europolis, Constanţa, 2008, ISBN 978-973-676-306-9; 166 Constantin Anechitoae, Introducere în drept portuar, Editura Bren, Bucuresti, 2009, pag. 27. 167 Constantin Anechitoae, Introducere in dreptul international maritim, Editura Bren, Bucuresti, 2011. 168 New York, 21 mai 1977. 169 Popa George Dorei "European Maritime Safety Agency", Constanta Maritime University's Annals, year XIV, voi. 19, June 2013.

105

situaţii). Astfel, Convenţia de la Viena din 1987 şi Protocolul de la Montreal vizând protecţia stratului de ozon au fost modificate de mai multe ori pentru sporirea eficacităţii şi actualizarea conţinutului unor dispoziţii cu caractere tehnic. 1 7 0 Sistemul stabilit prin Convenţia de la Geneva din 13 noiembrie 1979 asupra poluării atmosferice transfrontaliere la distanţe lungi a fost completat cu alte protocoale adiţionale vizând reducerea emisiilor de sulf (Oslo, 14 iunie 1994) şi de poluanţi organici persistenţi (Aarhus, 24 iunie 1998). În sfârşit, sistemul instituit prin Convenţia-cadru privind schimbările climatice ( 5 iunie 1992) a fost dezvoltat prin Protocolul de la Kyoto (1997). Reglementarea naturii şi a vieţii sălbatice Convenţia privind biodiversitatea (1992) a stimulat reglementările internaţionale în materie prin asimilarea şi afirmarea conceptelor pe care le cuprinde. De asemenea, sistemele convenţionale existente 1 7 1 au cunoscut dezvoltări semnificative. Protecţia solurilor Realizarea cea mai importantă în domeniu o constituie adoptarea la Paris, la 17 iunie 1994, a Convenţiei ONU privind deşertificarea, document preconizat în cap. 12 al Agendei 21. Întărirea rolului actorilor nestatali În perioada post-Rio, rolul şi contribuţia opiniei publice mondiale şi a ONG la stimularea procesului de reglementare şi la aplicarea dreptului internaţional al mediului au sporit 1 70

Adina !aura PANDELE, Some Considerations on the Liberalization of Maritime Cabotage within the Context of EU Integration, în Analele Universitatii Ovidius, Seria: Stiinte economice, Voi. XI, nr. 1/2011, p. 1588-1591 - revistă cotată CNCSIS, categoria B+ şi indexată în bazele de date internaţionale REPEC şi DOAJ, Ovidius University Press, Constanta 2011, ISSN 1582-9383. 171 precum cel al Convenţiei de la Bonn din 23 iunie 1979.

106

considerabil. Cele două conferinţe mondiale anterioare, la care se adaugă cea de la Johannesburg, s-au derulat în prezenţa reprezentanţilor deosebit de activi ai societăţii civile. Organisme special constituite de către marile convenţii internaţionale, conferinţele părţilor admit, în primul rând, observatori ai organizaţiilor neguvernamentale ecologiste. Un progres remarcabil s-a înregistrat în privinţa dreptului la informare, participării publicului la procesul decizional şi accesului la justiţie în materie de mediu prin adoptarea Convenţiei de la Aarhus din 25 iunie 1998. Proiectul IUCN al Convenţiei internaţionale privind mediul (2000) Urmărind îndeplinirea recomandărilor cuprinse în Agenda 21 privind integrarea problemelor mediului şi ale dezvoltării (durabile), IUCN, în colaborare cu alte organizaţii interesate, a elaborat proiectul unei convenţii internaţionale asupra mediului. Documentul cuprinde 72 de articole, care stabilesc 1 O principii fundamentale, obligaţii generale şi obligaţii specifice (art.11-15 şi, respectiv, 16-22). Acestea din urmă includ obligaţii vizând sistemele şi resursele naturale (art. 20), diversitatea biologică (art. 21) şi moştenirea culturală şi naturală, incluzând şi Antarctica (art. 22). Prevederile referitoare la procese şi activităţi acoperă poluarea, deşeurile şi introducerea de organisme străine ori modificate genetic. Articolele privind problemele globale (27-33) pun accentul pe aspectele dezvoltării comerţului şi mediului. Trei dintre ele privesc problemele ecologice transfrontaliere, dintre care unul pe cea a resurselor naturale (art. 34). Sunt vizate, de asemenea, domeniile implementării şi cooperării (art. 36-46), răspunderii şi reparării prejudiciului (art. 47-55), aplicării şi îndeplinirii (art. 56-63) şi încheind cu concluziile finale (art. 64-72). Textul se bazează pe tratatele existente, rezoluţiile ONU şi alte documente internaţionale, legislaţii interne şi constituţii 107

naţionale, regulamentele şi directivele UE, precum şi pe concluziile jurisprudenţei ori alte materiale relevante, reprezentând din această perspectivă un important efort şi veritabil instrument de (pre)codificare. Articolele sale sunt redactate în termeni foarte generali. Cele asupra resurselor naturale, biodiversităţii şi moştenirii (patrimoniului) naturale sunt foarte scurte şi adaugă foarte puţin la documentele existente. Obiectivul principal al proiectului, aşa cum rezultă din preambulul său, îl constituie recunoaşterea unităţii biosferei, ca ecosistem unic şi indivizibil şi a interdependenţei componentelor sale. 1 7 2 Este greu de precizat rolul şi statutul unui asemenea document; dacă IUCN îl vede ca un posibil tratat tip „umbrelă" care să realizeze integrarea cerinţelor de protecţie a mediului în procesul de dezvoltare economico-socială la nivel mondial, statele manifestă evidente reticenţe în acest sens. Chiar şi acceptarea ideii negocierii unui asemenea acord are nevoie de un anumit consens din partea statelor, greu de realizat mai ales în condiţiile în care însuşi conceptul de dezvoltare durabilă a suferit o vizibilă demonetizare şi o pervertire a scopurilor sale iniţiale. Totuşi, rolul de model este în plină afirmare, legislaţiile şi strategiile naţionale de dezvoltare durabilă inspirându-se din proiectul UICN pentru formularea dimensiunilor lor juridice. Lansat în 1995, el rămâne însă un obiectiv în derulare, înscriindu-se printre urmările Conferinţei de la Rio şi a viziunii acreditate de aceasta, alături de documente precum Convenţia asupra deşertificării, Acordul ONU privind resursele piscicole sau Convenţia de la Aarhus.

1 72

Dudu Nicolae, Olteanu Eugen, Drept maritim si legislatie navala, Editura Nautica, 2003, pag. 28.

108

3. 1.3. Summit-ul mondial pentru dezvoltare durabilă1 73 Reuniunea „Rio + 10", organizată tot sub egida ONU, a cuprins două etape: una între 26 august şi 1 septembrie, care s­ a desfăşurat la nivel ministerial şi în care s-a organizat un forum al organizaţiilor neguvernamentale şi diferitelor grupuri ad-hoc, şi o a doua, în care s-a desfăşurat reuniunea la vârf cu participarea şefilor de state şi guverne din peste 120 de ţări. Obiectivul principal l-a constituit continuarea ş1 amplificarea eforturilor internaţionale de implementare a documentelor adoptate la Rio - Declaraţia de principii şi mai ales Agenda 21 - referitoare la dezvoltarea durabilă. Au fost adoptate două documente cu caracter declarativ: Declaraţia de la Johannesburg privind dezvoltarea durabilă şi Planul de implementare. Rezultatele principale ale summit-ului, rezultate din documentele adoptate şi punctele de vedere exprimate, au fost următoarele: ■ confirmarea dezvoltării durabile ca element central al agendei internaţionale şi încurajarea acţiunii globale de luptă împotriva sărăciei şi de protejare a mediului; ■ lărgirea şi consolidarea semnificaţiei dezvoltării durabile prin relevarea legăturilor existente între sărăcie, mediu şi utilizarea resurselor naturale; ■ s-a reconfirmat o rază largă de angajamente concrete şi ţinte de acţiune pentru realizare mai efectivă a obiectivelor de dezvoltare durabilă; ■ elementele critice ale negocierilor au fost reprezentate de problemele energiei şi sănătăţii; ■ s-a făcut un pas înainte în acceptarea ideii de stabilire a unui fond mondial de solidaritate pentru eradicarea sărăciei; 1 73

Johannesburg, 26 august - 4 septembrie 2002.

109

Africii şi Noului Parteneriat pentru Dezvoltarea Africii (NEPAL) li s-au acordat o atenţie specială şi sprijin din partea comunităţii internaţionale, pentru o concentrare mai bună a eforturilor în scopul satisfacerii nevoilor de dezvoltare; ■ viziunile societăţii civile au fost evidenţiate prin recunoaşterea rolului său esenţial în implementarea rezoluţiilor şi promovarea iniţiativelor de parteneriat. Peste 8.000 de membri ai societăţii civile au participat la summit, dinamizând dezbaterile; ■ conceptul de parteneriat între guverne, oameni de afaceri şi societatea civilă a fost încurajat la reuniune şi în privinţa Planului de implementare; peste 220 de parteneriate (cu resurse de circa 235 de milioane USD) au fost identificate înainte de summit şi altele în jur de 60 au fost anunţate în timpul reuniunii, în mai multe ţări. Declaraţia de la Johannesburg privind dezvoltarea durabilă Deşi este un document cu o valoare declaratorie, rămâne şi singurul cu caracter general, previzional, adoptat de ultima reuniune mondială privind mediul. Cele 37 de puncte ale sale sunt grupate în şase capitole. Primul, intitulat „De la originile noastre spre viitor" (punctele 1-7), cuprinde un complex de angajamente în favoarea dezvoltării durabile: de a constitui o societate globală şi atentă, cunoscătoare a nevoilor pentru demnitatea umană a tuturor (pct. 2); asumarea responsabilităţii colective pentru avansarea şi consolidarea interdependenţei şi întărirea mutuală a pilonilor dezvoltării durabile - dezvoltarea economică, dezvoltarea socială şi protecţia mediului la nivel local, naţional, regional şi global (pct. 5); afirmarea responsabilităţii „unora



110

pentru alţii" 1 74, pentru comunitatea mai mare a vieţii „şi pentru copiii noştri" 1 7 5 . Capitolul „De la Stockholm la Rio de Janeiro şi la Johannesburg" (punctele 8-1 O) rememorează „drumul comun către o lume care respectă şi implementează viziunea dezvoltării durabile", parcurs între cele trei „summit-uri verzi" organizate sub egida ONU: la Stockholm s-a realizat acordul „asupra necesităţii urgente de a răspunde la problema deteriorării mediului", la Rio de Janeiro s-a considerat că protecţia mediului şi dezvoltarea socială şi economică sunt fundamente pentru dezvoltarea durabilă; pentru realizarea acestui obiectiv s-au adoptat Agenda 21 şi Declaraţia de la Rio, iar la Johannesburg „a fost făcut un progres semnificativ spre realizarea unui consens şi a unui parteneriat global între toţi oamenii planetei noastre". Cea de-a treia categorie de „puncte" se referă la „Provocările pe care le înfruntăm" (punctele 11-15) şi recunoaşte marile sfidări: necesitatea eradicării sărăciei, a schimbării modelelor nedurabile de consum şi producţie, ,,linia adânc greşită" care împarte societatea umană în bogaţi şi săraci, suferinţele grave ale mediului global, impactul lor asupra globalizării. Angajamentul pentru dezvoltarea durabilă (pct. 16-30) cuprinde ansamblul măsurilor proclamate în vederea continuării procesului declanşat la Rio de Janeiro. Se numără în această categorie: stabilirea de parteneriate constructive pentru schimbarea şi pentru realizarea ţelului comun de dezvoltare durabilă (pct. 16), promovarea dialogului şi cooperării între civilizaţii şi popoarele lumii (pct. 17), asigurarea accesului la cerinţele de bază: apă curată, igienă, locuinţă ş.a. (pct. 18), 1 74 1 75

solidaritate intra generaţie. solidaritate între generaţii.

111

eradicarea problemelor mondiale care ridică ameninţări severe asupra dezvoltării durabile (pct. 19), acordarea unei atenţii speciale necesităţilor de dezvoltare a micilor state insulare în curs de dezvoltare şi ţărilor celor mai puţin dezvoltare (pct. 24), antrenarea sectorului privat în parteneriatul pentru dezvoltare durabilă (pct. 24). Capitolul „Multilateralitatea este viitorul" (pct. 31-33) declară instituţiile multilaterale şi internaţionale „mai eficace, mai democratice şi mai responsabile" drept instrument de promovare la nivel internaţional a dezvoltării durabile şi recunoaşte rolul conducător al ONU în acest context. În sfârşit, ultimul capitol, ,,Să facem ca lucrurile să se întâmple" (pct. 34-37), cuprinde angajamentele participanţilor de a înfăptui obiectivele declarate prin: acţiuni comune pentru a salva planeta, a promova dezvoltarea umană şi a realiza prosperitatea şi pacea universală; realizarea Planului de implementare de la Johannesburg şi grăbirea realizării termenelor, a ţintelor socioeconomice şi de mediu conţinute aici. Din punct de vedere juridic, declaraţia nu reprezintă decât un document incipient, de inventariere a unor obiective şi mijloace de realizare referitoare la dezvoltarea durabilă, lipsind o coerenţă şi o structurare juridică adecvată. Planul de implementare Documentul cuprinde un ansamblu de măsuri administrative, juridice, strategice - vizând continuarea ş1 întărirea procesului de implementare a principiilor ş1 obiectivelor dezvoltării durabile stabilite prin Declaraţia şi Agenda 21 adoptate la Rio (1992). El valorifică experienţa dobândită în acest sens în ultimul deceniu şi adaugă ţelurile cuprinse în Declaraţia mileniului (2000) şi în rezultatele noilor conferinţe şi acorduri internaţionale încheiate sub egida ONU în ultimul deceniu. 112

Sunt astfel prevăzute măsuri concrete la toate nivelurile pentru încurajarea cooperării internaţionale pe baza principiilor stabilite la Rio, reafirmându-se printre altele principiul responsabilităţii comune, dar diferenţiate a statelor. Un obiectiv prioritar îl constituie integrarea celor trei componente ale dezvoltării durabile: dezvoltarea economică, dezvoltarea socială şi protecţia mediului, ca elemente definitorii. La baza promovării noului tip de dezvoltare sunt plasate eradicarea sărăciei, schimbarea parametrilor productivismului şi comportamentelor consumiste şi mai buna gospodărire a resurselor naturale. Implementarea este concepută astfel încât să se facă în beneficiul tuturor, în special în favoarea femeilor, tinerilor, copiilor, altor grupuri vulnerabile; ea trebuie să-i implice pe toţi actorii parteneriatului, şi mai ales grupurile din Nord şi Sud, pe de o parte, şi guvernele şi grupurile majoritare, pe de altă parte; tipurile de parteneriat sunt considerate drept „cheia" atingerii ţelurilor dezvoltării durabile într-o lume globalizată; buna guvernanţă la nivel naţional şi internaţional este şi ea esenţială pentru procesul de aplicare a strategiei de dezvoltare durabilă. Acţiunile şi măsurile preconizate se concentrează în jurul următoarelor teme (obiective): eradicare.a sărăciei, schimbarea parametrilor necorespunzători ai consumului şi ai producţiei, protejarea şi gestionarea resurselor ca bază a dezvoltării economice şi sociale, dezvoltarea durabilă într-o lume globalizată, sănătatea şi dezvoltarea durabilă, situaţia statelor insulare mici în curs de dezvoltare, dezvoltarea durabilă în Africa, alte iniţiative regionale 1 7 6 . 1 76

America Latină şi Caraibe, Asia şi Pacific, Asia de Vest, regiunea CEE/ONU Europa.

113

Aspecte instituţionale Din punct de vedere instituţional, Summit-ul verde de la Johannesburg, prin hotărârile luate şi documentele adoptate, a dat o mai mare importanţă Comisiei pentru Dezvoltare Durabilă, creată la Rio în 1992, în procesul de reevaluare şi monitorizare a progreselor înregistrate în implementarea Agendei 21 şi asigurarea unei mai mari coerenţe în aplicare, iniţiative şi parteneriate. O direcţie prioritară a activităţii CDD o constituie facilitarea şi promovarea integrării dimensiunilor ecologică, socială şi economică ale dezvoltării durabile în programele comisiilor regionale ale ONU. De asemenea, se preconizează stabilirea unui mecanism efectiv, transparent şi permanent de coordonare între agenţiile specializate ale ONU. Concluzii În ciuda, poate, a aşteptărilor, summit-ul mondial asupra dezvoltării durabile a pus în lumină, prin conţinutul dezbaterilor şi angajamentelor asumate, mai degrabă limitele conceptului ca atare decât virtuţile lui. Deşi a fost puternic mediatizată şi cu toate că de ea s-au legat mari speranţe, Reuniunea de la Johannesburg nu a reuşit să adopte măsuri obligatorii, ci s-a rezumat la adoptarea unor documente cu caracter declarativ. Din acest punct de vedere, ,,Rio + 10" se înscrie pe linia descendentă a Conferinţei „Rio + 5" (1997), de „golire de conţinut" a câştigurilor dobândite la Summit-ul verde de la Rio de Janeiro (iunie 1992). Ascensiunea mondializării liberale şi aducerea la guvernare în unele ţări (în frunte cu SUA) a susţinătorilor săi au însemnat şi un regres în cooperarea internaţională privind soluţionarea problemelor ecologice globale. 1 77 1 77

Adina Laura PANDELE, Severa! theoretical and practicai aspects of the transportation contract: the reglamentation within the new Civil Code, Addleton Academic Publishers, New York, 2011, ISBN 978-1-935494-25-6.

114

Cercurile ecologiste radicale vorbesc chiar despre o anumită deturnare a conceptului dezvoltării durabile de la scopurile afişate, în sensul că este folosit mai mult ca un alibi pentru menţinerea unei creşteri (economice), prin natura sa, distructive pentru mediu. R/O+20 (2012) Conferinţa ONU privind Dezvoltarea Durabilă - UNCSD UNCSD este organizată în conformitate cu Rezoluţia Adunării Generale 64/236, adoptată în septembrie 2009. Conferinţa a avUT loc în Brazilia, în 2012, cu ocazia celei de a 20-a aniversări din 1992 a Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare (UNCED), la Rio de Janeiro, şi aniversarea a 1 O ani din 2002 Summitul mondial privind dezvoltarea durabilă (WSSD) de la Johannesburg. Obiectivul conferinţei este de a asigura un angajament politic reînnoit pentru dezvoltarea durabilă, evaluarea progreselor realizate până în prezent şi lacunele în punerea în aplicare a rezultatelor principalelor summituri privind dezvoltarea durabilă, precum şi abordarea provocărilor noi şi emergente. În acest scop, accentul se pune pe două teme maJore: • Economia verde, în contextul dezvoltării durabile şi al eradicării sărăciei (trebuie avut în vedere legăturile cu Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului - Millenium Development Goals, MDGs) şi • Cadrul instituţional pentru dezvoltare durabilă. Rezultatele negocierilor de la CSD19 - în special cele privind SCP 1 78 - sunt de o importanţă majoră pentru conturarea angajamentelor politice ce se vor decide în cadrul UNCSD (Rio+ 20). Toate aceste conferinţe mondiale au influenţat evoluţia dreptului internaţional al mediului. 1 78

consumul şi producţia durabile.

115

Există de asemenea numeroase acorduri bilaterale şi multilaterale care conţin prevederi legate de unul sau mai multe aspecte care vizează protecţia mediului, acoperind probleme de natură: • subregională; • regională şi • globală. De asemenea, în dreptul internaţional al mediului s-a cristalizat un număr de principii fundamentale pentru protecţia mediului. Fiind un domeniu relativ nou şi în formare, dreptul şi politica internaţională în domeniul protecţiei mediului evoluează şi pe baza rezoluţiilor şi declaraţiilor unor organizaţii internaţionale, cum sunt UNEP 179 , Organizaţia Mondială a Sănătăţii sau Agenţia Internaţională a Energiei Atomice, care au jucat un rol important în cristalizarea principiilor internaţionale pentru protecţia mediului, deşi de multe ori aceste principii nu sunt obligatorii. Prin repetare şi practică statală, care vizează încorporarea acestor principii în sistemele legale naţionale, acestea pot deveni obligatorii. Deşi în prezent statele lumii au abordări diferite faţă de aceste principii, respectiv le consideră a fi principii de drept internaţional în formare sau le recunosc ca fiind principii de drept internaţional, ele stau la baza dezbaterilor actuale pentru luarea deciziilor politice privind protecţia mediului la nivel internaţional, şi capătă o importanţă din ce în ce mai mare pentru problemele legate de comerţ şi mediu. A 19-A SESIUNE A COMISIEI ONU PENTRU DEZVOLTARE DURABILĂ, 02 - 13 mai 2011 Sesiunea de negociere CSD19, sediul ONU, New York 1 79

Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu.

116

La sediul ONU, New York, în ziua de 14 mai 2011, după mai multe nopţi de dezbateri, ministrul mediului şi pădurilor Laszlo Borbely, în calitatea de Preşedinte a CSD19, a încheiat lucrările celei de-a 19-a Sesiuni a Comisiei ONU pentru Dezvoltare Durabilă (CSD19), fără a se ajunge la un acord comun privind rezultatul CSD19 - opţiunile de politică şi măsurile practice pentru accelerarea implementării politicilor la nivel global în domeniile Transport, Chimicale, Managentul deşeurilor, Minerit, şi Cadrul decenal al programelor privind consumul şi producţia durabile. După cele două săptămâni de intense negocieri, în seara zilei de 13 mai 2011, exista un consens pentru trei domenii tematice - Transport, Minerit, Cadrul decenal al programelor privind consumul şi producţia durabile. După consultarea în Biroul CSD19, precum şi cu principalii actori de negociere, ministrul Laszlo Borbely şi-a asumat decizia prezentării în sesiunea plenară a unui document care a încercat să apropie toate punctele de vedere privind opţiunile de politică şi măsurile practice pentru accelearea implementării la nivel global a celor cinci domenii tematice. Documentul propus de Preşedintele CSD19 a primit aprecieri pozitive din partea Statelor Unite al Americii, Uniunii Europene, Japoniei, recunoscând că este un document echilibrat şi care reflectă în mod eficient dezbaterile ce au avut loc, acestea fiind în favoarea adoptării documentului ca rezuftat al CSD19. Grupul G-77/China s-a opus adoptării documentului, formulând o serie de propuneri, precum şi refuzul de a agrea textul fără o referire privind drepturile popoarelor care trăiesc sub ocupaţie străină, susţinută de Liga Statelor Arabe. După numeroase dezbateri în consultări separate, a fost convocată plenara, însă nu a existat consensul necesar pentru adoptarea documentului propus de Preşedintele CSD19.

117

Rolul ministrului Laszlo Borbely, în calitatea sa de Preşedinte al CSD19 a fost deosebit de important, în medierea şi apropierea punctelor divergente ale fiecărui domeniu tematic, discuţiile cu principalii negociatori în momentele în care exista pericolul unui blocaj al negocierilor, urgentarea procesului de negociere. Coordonarea şedinţelor Biroului CSD19, precum şi activitatea experţilor din echipa naţională a Preşedintelui CSD19 au fost esenţiale în finalizarea textelor pentru Transport, Minerit şi Cadrul decenal al programelor privind Consumul şi Producţia Durabile - acesta fiind considerat cel mai sensibil domeniu tematic al CSD19. Rezultatele CSD19 se puteau constitui în inputuri valoroase pentru Conferinţa ONU privind Dezvoltarea Durabilă180 ce va fi organizată anul viitor la Rio de Janeiro în Brazilia. Acum rezultatul sesiunii va fi un Rezumat al Preşedintelui CSD19 care va conţine documentul propus de ministrul român. La finalul sesiunii ministrul Laszlo Borbely a declarat: "Regret că nu am putut să ajungem la un consens în privinţa stabilirii unor linii politice la nivel global privind cele cinci domenii tematice aflate în dezbaterea actualei sesiuni ale Comisiei. Nu am reuşit să ne înţelegem şi să stabilim ce avem de făcut pentru viitor. Trebuie să recunosc că există multe dificultăţi în agrearea unui consens, nereuşind să facem un pas înainte în stabilirea şi implementarea obiectivelor noastre comune de dezvoltare durabilă. " Mesajele pe care va trebui să le transmitem către comunitatea internaţională în domeniul dezvoltării durabile vor fi că, pe lângă înaintarea Rezumatului Preşedintelui CSD19, va trebui să utilizăm experienţa dobândită, în special în conştientizarea sensibilităţilor care pot bloca procese viitoare de negociere în domeniul dezvoltării durabile - aşa cum este 18

° Conferinţa "Rio+20".

118

Conferinţa Rio+ 20, al cărui proces de pregătire este în plină desfăşurare şi la care considerăm că România va trebui să îşi asume un rol activ. Menţionăm că în cursul dimineţii de vineri 13 mai, ministrul Laszlo Borbely a prezidat Dialogul ministerial referitor la aşteptările privind rezultatele viitoarei Conferinţe Rio+20, în deschiderea căreia Secretarul General ONU, domnul Ban Ki-moon a declarat că „este esenţial, pentru a avea o contribuţie pentru Conferinţa Rio+20 , să avem o finalizare a negocierilor în sensul unei agreări acum la CSD19 a unui rezultat pozitiv. Modul eficient în care au fost coordonate dezbaterile de până acum, oferă şanse mari ca cest lucru să se întâmple." 3.1.4. CONFERINTA DE LA COPENHA GA 181 În perioada 07-18 decembrie 2009 a avut loc la Copenhaga cea de-a XV-a Conferinţă a părţilor la Convenţia­ cadru a Naţiunilor Unite privind schimbările climatice (COP 15). Această reuniune a încheiat negocierile, începute acum doi 1 82 , pentru adoptarea unui nou Acord global privind schimbările climatice care să înlocuiască Protocolul de la Kyoto care expiră în anul 2012. Cele două săptămâni de negocieri din capitala daneză s-au încheiat cu adoptarea Acordului de la ·copenhaga împotriva încălzirii globale, un document de numai trei pagini care a fost negociat şi semnat de numai 30 de state din cele 193 participante şi anume: ţările industrializate din Uniunea Europeană, China, SUA, India, Africa de Sud şi Brazilia. 18 1

A se vedea Alina Pitulice FIŞĂ DE ANALIZĂ NR. 2 COPENHAGA EŞEC SAU UN PAS ÎN DIRECŢIA BUNĂ? 182 Lansarea negocierilor a avut loc la Conferinţa pentru climat de la Bali, din perioada 03-14 decembrie 2007 (a 13-a Conferinţă a Părţilor - COP 13).

119

Conferinţa ONU a luat act de acest acord a doua zi, 19 decembrie 2009, ceea ce îi acordă un statut legal pentru a-l face operaţional fără a fi nevoie de aprobarea părţilor. Noul protocol fixează ca obiectiv limitarea creşterii temperaturii medii globale sub 2 ° C şi solicită ţărilor dezvoltate precum şi celor aflate în curs de dezvoltare să-şi afirme în scris, până la sfârşitul lunii ianuarie 201 O, angajamentele de reducere a emisiilor de GES. Totuşi nu fixează nicio dată limită când emisiile de gaze poluante ar trebui să scadă. 183 Documentul mai prevede crearea unui fond special pentru cele mai vulnerabile ţări în valoare de 30 de miliarde de dolari pentru perioada 2010-2012, care va creşte la 100 de miliarde de dolari până în anul 2020 , pentru a le ajuta să se adapteze la schimbările climatice. Nu se precizează de unde vor proveni aceşti bani sau care vor fi măsurile finanţate pentru reducerea emisiilor de GES şi nici nu este prevăzut un termen limită pentru încheierea unui acord obligatoriu în anul 2010. Chiar şi având aceste deficienţe, acest document a fost adoptat cu dificultate. Spre finalul reuniunii negocierile păreau pe cale să eşueze. Principalele puncte în dezacord au fost: (1) costurile legate de atenuare şi adaptarea la efectele schimbărilor climatice; (2) 1. Problema împărţirii costurilor la cop 15 Cea mai aprinsă dezbatere a fost legată de costurile care ar urma să fie suportate de ţările industrializate, respectiv de către ţările aflate în curs de dezvoltare şi cele sărace, creându-se astfel două tabere în cadrul negocierilor. Cei mai nemulţumiţi au fost reprezentanţii grupurilor de ţări aflate în curs de dezvoltare G77, ai ţărilor africane sărace şi 1 83

Înaintea acestui summit se dorea reducerea emisiilor cu un procent de 20-40% faţă de nivelurile din anul 1990.

120

ai statelor mici insulare. Aceştia au declarat că negocierile discriminează mai ales statele sărace care sunt şi cele mai vulnerabile la efectele schimbărilor climatice. Statele mici insulare, afectate de creşterea nivelului oceanelor şi mărilor, au solicitat ca limita încălzirii globale să fie sub 1,5 ° C şi nu sub 2° C. În timpul negocierilor dar şi după semnarea documentului, G77 a solicitat ţărilor industrializate să se angajeze la reducerea emisiilor de GES, după anul 2012, sub Protocolul de la Kyoto. Totodată, au apreciat că nivelul reducerii emisiilor de gaze poluante şi cel al costurilor ar trebui să fie mai mari în cazul ţărilor dezvoltate decât în cel al ţărilor aflate în curs de dezvoltare deoarece au poluat mai mult pentru a se dezvolta. Uniunea Europeană a făcut un prim pas în cadrul negocierilor de la Copenhaga venind cu o ofertă de sprijin financiar pentru ţările mai puţin dezvoltate şi cele sărace. În cadrul Consiliului European de iarnă de anul trecut (10-11 decembrie 2009) 184 liderii europeni au stabilit ca suma pe care UE o va acorda ţărilor aflate în curs de dezvoltare ca ajutor imediat să fie 7,2 miliarde de euro (Programul european „Fast start" 2010- 2012). 185 Până în anul 2020, Uniunea estimează că aceste ţări vor avea nevoie de aproximativ 100 de miliarde de euro pentru a limita încălzirea globală şi pentru a se adapta la schimbările climatice. 186 1 84

Cu acest prilej, deoarece negocierile se de;făşurau foarte lent, şefii de stat şi de guvern din statele membre ale UE au convenit că vor susţine adoptarea doar a unui plan pentru a se ajunge la un acord definitiv la şase luni după Conferinţa de la Copenhaga 1 85 Statele membre ale UE care au anunţat că vor contribui la acest ajutor imediat sunt: Marea Britanie - aproximativ 900 milioane de euro; Suedia 765 de milioane de euro; Olanda, Finlanda şi Spania cu câte 300 de milioane de euro; Danemarca - 160 de milioane de euro; Belgia şi Polonia cu câte 150 de milioane de euro; Austria - între 80 şi 140 de milioane de euro. 1 86 COM(2009)0475 - Intensificarea finanţării eforturilor de combatere a schimbărilor climatice: Un model european pentru acordul de la Copenhaga.

121

Cea mai mare contribuţie a fost anunţată de Japonia care a decis acordarea a 19 ,5 miliarde de dolari în perioada 20102012, reprezentând mai mult de jumătate din suma estimată ca fiind necesară pentru a ajuta cele mai vulnerabile ţări la efectele schimbărilor climatice în următorii trei ani (30 de miliarde de dolari). Înaintea reuniunii COP 15, administraţia americană a anunţat că este de acord ca SUA să reducă emisiile de CO2 cu 17% până în anul 2020 faţă de nivelul din 2005 (ceea ce înseamnă o reducere cu 4% faţă de anul 1990), însă nu a reuşit să convingă Congresul american că acest lucru nu va afecta economia ţării. Oficialii americani au recunoscut rolul pe care l-au avut SUA în poluarea atmosferei dar au respins categoric ideea de culpabilitate sau de reparaţii. Cu toate acestea, Statele Unite au decis acordarea unui sprijin financiar imediat de 1,5 miliarde de dolari. Totodată, alături de Australia, Franţa, Norvegia, Marea Britanie şi Japonia, s-au arătat dispuse să ofere un ajutor de până la 3,5 miliarde de dolari pentru perioada 2010-2012 pentru anularea şi inversarea defrişărilor din ţările aflate în curs de dezvoltare. Pe de altă parte, statele cu economii emergente (China, India şi Brazilia) au reproşat ţărilor din Occident că şi-au atins ţinta de dezvoltare şi că acum încearcă să blocheze creşterea lor economică prin obligaţia de a reduce consumul de combustibili fosili. Autorităţile chineze au sugerat că statele industrializate, precum SUA, UE şi Japonia, trebuie să reducă emisiile de CO2 cu 40% până în 2020 comparativ cu 1990 şi că trebuie să aloce 1 % din PIB pentru a ajuta ţările mai puţin dezvoltate să se adapteze noilor cerinţe în domeniu. Totodată, au anunţat că nu vor accepta propunerea Uniunii Europene privind reducerile de emisii în ţările cu economii emergente şi contribuţia financiară a acestor ţări la eforturile de atenuare şi de adaptare. 187 187

UE consideră că ţările cu economii emergente ar trebui să se oblige să realizeze obiective similare cu cele ale ţărilor dezvoltate.

122

2. Diferenţa dintre Estul şi Vestul Uniunii Europene Uniunea Europeană este un lider în cadrul eforturilor de combatere a schimbărilor climatice. Obiectivul european este reducerea emisiilor de GES cu 20% până în 2020 faţă de nivelurile din 1990, chiar cu 30% în cazul în care şi alte state dezvoltate adoptă măsuri asemănătoare. 188 O problemă privind nivelul costurilor de atenuare şi adaptare la efectele schimbărilor climatice există şi în interiorul Uniunii. Statele din estul Europei au pus accentul pe principiul "solidarităţii", adică fiecare stat să plătească în funcţie de nivelul de dezvoltare şi nu în funcţie de nivelul emisiilor. În septembrie 2008, Polonia, Bulgaria, Ungaria, România şi Slovacia au semnat o Declaraţie la Varşovia prin care solicită ca eforturile lor privind îndeplinirea obiectivelor din Protocolul de la Kyoto să fie recunoscute şi să se ţină cont de ele în noul Acord post-2012. 189 Totodată, guvernele acestor ţări propun ca împărţirea acestor costuri să se facă în funcţie de veniturile pe cap de locuitor. Există neînţelegeri între statele membre şi în privinţa cotelor de CO2 alocate. Conform Protocolului din 1997, fiecare stat care nu şi-a atins limitele de poluare poate vinde acest drept. Ţările din estul UE, ca urmare a dezindustrializării 1 88

Adina Laura PANDELE, Naţionalitatea navelor maritime şi de navigaţie interioară în contextul ultimelor modificări legislative, în Revista de studii şi cercetări sociale şi juridice ARS AEQUJ, Universitatea Ovidius Constanţa, Centrul de Studii şi Cercetări privind Drepturile Omului şi Discriminarea, 2007, p.60-65-ISSN-1842-1059; 189 Efortul României de a reduce emisiile de gaze cu efect de seră a fost recunoscut în cadrul Consiliului European din 11-12 decembrie 2008, când ţara noastră a fost menţionată în grupul statelor care au reuşit reduceri de cel puţin 20% a emisiilor până în anul 2005, faţă de anul de referinţă din cadrul Protocolului Kyoto, fapt recunoscut şi în pachetul european "2020 Energie - schimbări climatice".

123

masive de după 1989, au redus semnificativ emisiile reuşind să rămână cu asemenea certificate. · Din acest motiv, aceste ţări doresc ca ele să fie păstrate după adoptarea unui nou Acord global. În schimb, state europene precum Marea Britanie, Suedia şi Danemarca consideră că, dacă sunt păstrate aceste drepturi, ar putea scădea foarte mult preţul carbonului. La Consiliul European din octombrie 2009 s-a ajuns la un compromis: statele europene trebuie să beneficieze de tratament nediscriminatoriu iar gestionarea creditelor de carbon nu trebuie să afecteze integritatea viitorului acord. Conferinţa de la Copenhaga este sau nu un eşec în funcţie de locul unde se află ţara. Pentru ţările sărace, majoritatea aflându-se în emisfera sudică a Pământului, Acordul încheiat nu este altceva decât unul care conţine promisiuni generale în timp ce pentru ţările dezvoltate, aflate preponderent în emisfera nordică, reprezintă o ameninţare asupra locurilor de muncă (cu toate efectele care decurg de aici). Se poate spune că, la nivel global, există un dezacord între ţările din sud şi cele din nord. Este un pas în direcţia bună deoarece s-a reuşit aducerea la masa negocierilor a tuturor responsabililor, la cel mai înalt nivel de reprezentare, pentru rezolvarea unei probleme care afectează, într-un mod sau altul, viaţa tuturor. Totodată, acest Acord va constitui temeiul continuării dezbaterilor pe această temă care să conducă la reducerea cât mai curând a factorilor care determină destabilizarea climei la nivel global, având în vedere că încălzirea globală şi protecţia mediului sunt teme nu tocmai uşor de rezolvat, aşa cum au crezut unii politicieni. 1 90

190

Adina Laura PANDELE, Transport fluvial internaţional de mărfuri. Despre avarii comune şi contribuţii, în Sub semnul creativităţii şi inovaţiei, mai 2009, sectiunea 5, p.1-7, Editura Europolis, Constanţa, 2009, ISBN 978-973-676-372-4.

124

IV. RĂSPUNDEREA INTERNAŢIONALĂ A STATELOR În dreptul internaţional contemporan, regulile privind instituţia răspunderii vizează existenţa şi efectele actelor şi faptelor ilicite, precum şi obligaţia de reparare a prejudiciilor cauzate de acestea. Aceste reguli nu au fost codificate încă sub forma unui tratat-cadru. Comisia de Drept Internaţional a elaborat, începând cu anul 1961, prin eforturile mai multor raportori speciali în materie, un set de reguli sub forma Proiectului Articolelor privind Răspunderea Internaţională191. Răspunderea internaţională poate fi, aşadar, definită ca o instituţie juridică în temeiul căreia statul sau alt subiect de drept internaţional care a săvârşit un fapt internaţional ilicit trebuie să repare prejudiciile cauzate altui stat sau cetăţenilor altui stat sau comunităţii internaţionale prin acel fapt ilicit. Răspunderea internaţională a statelor a fost reglementată de O.N.U. pentru statele membre în noiembrie 2001, în cadrul sesiunii a 53-a a Comisiei de Drept Internaţional. Seria de 59 articole încearcă să formuleze, în funcţie de codificare şi dezvoltarea progresivă, regulile de bază ale dreptului internaţional privind răspunderea statelor pentru acţiunile proprii catalogate ca fiind încălcări ale normelor de drept internaţional. Accentul este pus pe condiţiile generale care fac un stat să fie catalogat responsabil pentru încălcarea unor norme de drept internaţional 1 92 şi consecinţele legale care rezultă. Articolele nu încearcă să definească conţinutul obligaţiilor internaţionale ce revin statelor, obligaţii a căror 191 192

Draft Articles an State Responsibility. acesta putându-se realiza fie prin acţiuni, fie inacţiuni.

125

încălcare ar da naştere responsabilităţii, aceasta fiind funcţia normelor primare de drept internaţional. 4.1. Temeiul răspunderii internaţionale a statelor În doctrina dreptului internaţional au existat două teorii în fundamentarea răspunderii internaţionale: teoria culpei şi teoria răspunderii bazate pe risc 1 93 . Teoria culpei fundamenta existenţa răspunderii internaţionale pe existenţa elementului subiectiv al culpei în săvârşirea faptului internaţional ilicit. Teoria răspuderii bazate pe risc194 fundamentează existenţa răspunderii internaţionale pe simpla producere a faptului internaţional ilicit care poate fi atribuit statului, fără a fi necesară dovedirea culpei acestuia. Pentru a putea fi angajată răspunderea unui stat în urma săvârşirii unui fapt internaţional ilicit, art. 3 al Proiectului prevede două condiţii - a imputabilităţii şi a ilegalităţii faptului: a) faptul, constând într-o acţiune sau o omisiune, este imputabil statului conform dreptului internaţional; b) faptul constituie o încălcare a unei obligaţii internaţionale a statului. 1 95 4.2. Imputabilitatea faptului internaţional ilicit Pentru a se stabili dacă se poate angaja răspunderea statului în dreptul internaţional, trebuie determinate categoriile de acte şi fapte ilicite care pot fi imputabile acestuia. Capitolul 1 93

a răspunderii obiective. a răspunderii obiective. 1 95 Bianca Selejan-Guţan, Drept internaţional public, Editura Universităţii ,,Lucian Blaga" din Sibiu, 2003. 1 94

126

II al părţii I a Proiectului de Articole tratează această chestiune. Astfel, pot fi considerate acte şi fapte ale statului: A. Actele autorităţilor publice ale statulu B. Conduita altor entităţi împuternicite să exercute elemente ale autorităţii publice C. Conduita persoanelor care acţionează în numele statului D. Conduita organelor puse la dispoziţia statului de către alt stat sau de către o organizaţie internaţională E. Conduita organelor statului care au acţionat în afara competenţelor lor (sau actele ultra vires) Acte care nu pot fi considerate ca "acte ale statului": A. Conduita persoanelor care nu acţionează fn numele statului B. Conduita organelor altui stat pe teritoriul statului fn cauză C. Conduita organelor unei organizaţii internaţionale pe teritoriul statului fn cauză D. Conduita organelor unei mişcări insurecţionale. În cazul în care mişcarea insurecţională înlătură guvernul anterior, noul guvern va fi răspunzător de actele săvârşite de mişcarea insurecţională înainte de preluarea puterii (art. 15 al Proiectului). Răspunderea politică a statelor ÎIJ dreptul internaţional, este angajată pentru un act ilicit de natură a atrage aplicarea de sancţiuni (măsuri de constrângere), împotriva statului delincvent, intervenind numai atunci când, prin fapta ilicită au fost violate acele obligaţii internaţionale "erga omnes ", de jus cogens, violări ale relaţiilor internaţionale, pacea, securitatea şi suveranitatea statelor. Sancţiunile aplicate în conformitate cu prevederile capitolului VII din Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, sub forma măsurilor de constrângere de ordin economic şi altele şi pot fi economice şi chiar cu folosirea forţelor 127

armate. De asemenea, pot fi luate poziţii dezaprobatoare, adoptarea unor rezoluţii în cadrul unor organizaţii internaţionale de condamnare ori dezavuare, constatarea faptei de către o instanţă internaţională, ruperea relaţiilor diplomatice etc. Răspunderea politico-juridică a statelor presupune suportarea de către statul autor a unor sancţiuni ce pot fi concretizate într-o formă ce variază, de la simpla cerere de a pune capăt actului ilicit, până la sancţiuni dure, mergând până la folosirea forţei armate 196 • În caz de agresiune se pot aplica şi alte sancţiuni cu caracter militar, care pot merge până la limitarea temporară a suveranităţii statului vinovat. Câteva dintre măsurile politice internaţionale au fost acţiunile Organizaţiei Naţiunilor Unite împotriva Irakului, Afganistanului, lugoslaviei, Angolei, Somaliei, Ruandei ş.a., toate acestea restabilind pe cât posibil situaţia lor internă şi internaţională. Alături de Organizaţia Naţiunilor Unite şi-au mai adus aportul în soluţionarea problemelor internaţionale şi Uniunea Europeană (U.E.), Consiliul Europei (C.E.) şi Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (O.S.C.E.). Răspunderea materială a statelor în dreptul internaţional constă în obligarea statului autor de a restabili situaţia anterioară comiterii faptului ilicit, iar dacă aceasta nu mai este posibil în plata unei despăgubiri sau compensaţii şi intervine în situaţia în care a fost creat un prejudiciu material. Statul vinovat este obligat să repare daunele materiale provocate de el statului victimă, prin formula şi modalitatea "reparatio " şi "restitutio ". Repararea materială, "restitutio în integrum" acţionează numai în cazul reparării daunelor directe nu şi a celor indirecte, secundare. Atunci când nu se poate executa repararea materială intervine repararea prin plata prejudiciilor provocate 1 96

Anghel I.M., Anghel V.I. ,,Răspunderea în Dreptul Internaţional", Ed. Lumina Lex, 1998, pag.66

128

reparatio 1 97 • În cazul unui atac armat, se stabilesc la sfârşitul acestuia aşa numitele "despăgubiri de război" stabilite numai prin tratatele de pace. Statul mai răspunde şi pentru neîndeplinirea obligaţiilor stabilite prin tratate şi convenţii sau pentru prejudiciile cauzate de resortisanţii săi. Răspunderea materială poate exista şi independent de celelalte forme ale răspunderii internaţionale, iar atunci când consecinţele violării obligaţiilor internaţionale sunt grave, alături de daunele materiale suportate prin răspunderea materială, pot fi aplicate şi celelalte forme ale răspunderii internaţionale a statelor198 • Răspunderea morală a statului. Răspunderea morală intervine cînd statul, prin organele sale (ori a cetăţenilor săi în cazul protecţiei diplomatice) a suferit daune morale, constă în cererea de scuze pe care o datorează statul autor al unui delict internaţional faţă de statul care a suferit dauna. Prezentarea scuzelor se face într-un cadru solemn prin înălţarea drapelului. Răspunderea morală se poate concretiza şi prin aplicarea de sancţiuni de statul contra persoanelor care au comis acţiunea ilicită 199 • Renunţarea la protecţia diplomatică - Clauza Calvo. Există o serie de reguli specifice care se aplică în cazul răspunderii internaţionale; în afară de cauzele care înlătură responsabilitatea internaţională a statelor, se ridică probleme în ceea ce priveşte punerea în acţiune a responsabilităţii internaţionale prin renunţarea la protecţia diplomatică - Clauza Calva2°0 • Atunci când un stat renunţă la dre'ptul său suveran de a prezenta o reclamaţie internaţională el renunţă în baza tratatelor bilaterale între state, pe bază de reciprocitate şi acord material. 197

Scăunaş Stelian „ Răspunderea Internaţională pentru violarea dreptului umanitar ", Editura "ALL-Beck ", Bucuresti, 2002, pag.88 198 Anghel I. M., Deak Fr., Popa M.F. ,,Raspunderea Civila (Raspunderea materiala a Statelor), Ed. Stiinţifica, 1970, pag.69-71 199 Ibidem op.cit.pag.66 200 Anghel I., Anghel V.I " Regulile războiului şi dreptul umanitar" Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2003, pag.135

129

Această clauză, "Calvo " îşi are ongmea de la numele jurisconsultului şi omului de stat argentinian Calvo. Clauza, este contestată, deoarece, în unele cazuri, în unele contracte se prevăd clauze, în baza cărora se interzice cocontractanţilor străini să facă apel la protecţia diplomatică a guvernelor lor, stimulând anticipat inadmisibilitatea oncare1 reclamaţii internaţionale201 • Şi noi suntem de părere că această clauză nu­ şi are loc în dreptul internaţional, deoarece statului respectiv îi aparţine dreptul de a exercita protecţia diplomatică, el având decizia finală pentru calea ce o are de urmat. Unii autori susţin că ea este funcţionabilă în unele situaţii ce intervin în raporturile dintre individul lezat şi statul pârât, dar inopozabilă faţă de statul reclamant. Limitele acţiunii de protecţie diplomatică constau în aceea că problema protecţiei diplomatice intervine in cazul în care există o violare, o încălcare a dreptului, deci a unui caz de răspundere internaţională care premerge sau conduce la răspunderea statelor şi numai atunci se naşte raportul dintre cele două state. Trebuie să existe o încălcare a unui drept sau interes care să se fi produs, ca rezultat al violării unor norme ale dreptului internaţional sau al angajamentelor interstatale valabile sau să fie consecinţa nerespectării de către organele statului acreditar, a legilor şi regulamentelor în vigoare pe teritoriul acestuia, pe scurt, conduita ilegală, activitatea contrară dreptului internaţional a statului faţă de care se întreprinde acţiunea diplomatică202 • În doctrină, condiţia caracterului ilicit al faptei prin care a fost încălcat un drept, a fost suplimentată şi de ideea că 201

Anghel I.M., Anghel V.I. ,,Raspunderea în Dreptul Internaţional", Ed. Lumina Lex, 1998, pag.83-84 202 Rousseau Ch. ,,Droit Internaţional publique" Ed. Dallos, Paris 1 970, pag. 362-367

130

persoana pentru care se exercită protecţia diplomatică, trebuie să fi avut o conduită corectă, iar în cazul în care persoana respectivă a încălcat legea internă a statului de reşedinţă sau a desfăşurat o activitate contrară dreptului internaţional, cererea este inadmisibilă203 • 4.3. Ilegalitatea actelor şi faptelor statelor potrivit dreptului internaţional Încălcarea, de către un stat, a unei obligaţii internaţionale, reprezintă un act internaţional ilicit indiferent de originea obligaţiei respective: convenţională sau cutumiară. Pentru a se antrena răspunderea statului, trebuie îndeplinită condiţia ca obligaţia internaţională încălcată să fi fost în vigoare faţă de statul respectiv. Noţiunea de "crimă internaţională" nu trebuie confundată cu cele de "crimă conform dreptului internaţional"/"crimă de drept internaţional", "crimă de război", "crimă împotriva păcii", "crimă împotriva umanităţii". 2 04 Prima desemnează un act al statului, contrar dreptului internaţional, şi de o gravitate extremă, antrenând răspunderea acestuia, în timp ce celelalte sunt fapte săvârşite de indivizi şi antrenează răspunderea personală a acestora în conformitate cu dreptul internaţional penal. 2os 203

Anghel Ion "Drept diplomatic şi consular" voi.I ed II, ed.Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag.250 204 Având în vedere distincţia făcută între "crime şi delicte" conform art.19 din proiect, în versiunea din 1996 s-a considerat că ar exista şi o răspundere penală a statelor, distincţie care a fost înlăturată din proiect, iar Statutul Curţii Penale Internaţionale consacră răspunderea penală a persoanelor fizice pentru cele mai grave crime internaţionale. 205 Bianca Selejan-Guţan, Drept internaţional public, Editura Universităţii ,,Lucian Blaga" din Sibiu, 2003.

131

Prima parte a documentului defineşte condiţiile generale necesare pentru naşterea răspunderii internaţionale a statelor. 206 Astfel, Capitolul I înfăţişează 3 principii de bază pentru răspundere din care rezultă restul articolelor ca un întreg. Chiar art. I enunţă «Fiecare act internaţional al unui stat catalogat ca fiind injust naşte răspunderea internaţională a acelui stat pentru respectivul act». Actul catalogat ca injust nu reprezintă astfel nimic altceva decât o încălcare a unei norme de drept internaţional. Curtea Internaţională de Justiţie a fost nevoită să aplice acest principiu într-un număr destul de mare de cazuri referindu-se la acest principiu şi când a afirmat că refuzul de a executa o obligaţie născută dintr-un tratat naşte răspunderea internaţională. În timp ce art. I afirmă că orice fapt internaţional ilicit al unui stat naşte răspunderea internaţională a acestuia, art. 2 specifică condiţiile necesare pentru calificarea unui fapt al unui stat ca fiind ilicit prin identificarea elementelor sale componente. Astfel, 2 elemente sunt identificate: în primul rând conduita statului trebuie atribuită unei legi internaţionale, iar în al doilea rând acea conduită să constituie o încălcare a unei obligaţii internaţionale care incumbă acelui stat la momentul respectiv. Aceste elemnte au fost catalogate uneori ca subiective, mai ales când se referă la atribuirea conduitei statului unei legi internaţionale, însă articolele evită o asemenea terminologie. Aceste 2 elemente au fost identificate de CIJ care a legat crearea instituţiei răspunderii internaţionale de existenţa unui fapt care poate fi imputat unui stat ca fiind contrar dispoziţiilor unui tratat şi contrar dreptului sau drepturilor altui stat. O discuţie există şi aici; anume dacă aceste 2 elemente sunt suficiente pentru angajarea acestei răspunderi. Se spune că este nevoie câteodată de mai multe 206

Popa George Dorei "Globalizarea pietelor si spalarea banilor" - articol aparut in revista "Probleme economice", Bucuresti, nr. 202, 2006.

132

elemente, în special pagube aduse unui alt stat, însă acest element este dependent de condiţia primară, neexistând o regulă în acest sens. Art. 3 se referă la un principiu care rezultă implicit din art.2 şi anume: calificarea actului unui stat ca fiind internaţional ilicit este guvernată de legea internaţională, acestă calificare nefiind afectată de catalogarea aceluiaşi act ca fiind licit de legea internă. În legătură cu acest principiu, CIJ a hotărât în cazul "Tratamentului Naţionalilor Polonezi" privind formarea oraşului liber Danzing că un stat nu poate invoca altuia prevederile constituţionale ale celui din urma, ci numai norme mternaţ1ona . . le acceptate de ambe1e state.20 7 Capitolul 2 defineşte circumstanţele care justifică atribuirea conduitei internaţional-ilicite unui stat. Jurisprudenţa internaţională a hotărât să nu asimileze counduita ilicită a unor persoane private statului ai căror cetăţeni sunt. Acest principiu a fost enunţat spre exemplu în cazul Tellini din 1923 când un grup de membri ai comisiei internaţionale italiene delegaţi cu delimitarea graniţei dintre Grecia - Albania, au fost asasinaţi pe teritoriu grecesc. Curtea a decis că statul poate fi tras la răspundere pentru crima politica numai în condiţiile în care nu a asigurat toate măsurile necesare de protecţie faţă de comisia internaţională şi/sau nu a realizat procedurile legale de urmărire şi condamnare a responsabililor. Statul este ţinut responsabil în dreptut internaţional ca un întreg, împreună cu toate organele sale, chiar dacă acestea au reglementare autonomă în dreptul intern; se enunţă de asemenea principiul conform căruia legea internaţională are un caracter prioritar faţă de cea internă. Aceasta se concretizează în faptul că dispoziţii ale legilor internaţionale nu pot fi evitate invocându-se dispoziţii interne. 207

Bianca Selejan-Guţan, Drept internaţional public, Editura Universităţii ,,Lucian Blaga" din Sibiu, 2003.

133

Acest al doilea capitol este constiuit din 8 articole. Art.4 enunţă regula de bază potrivit căreia conduita unui organ intern al statului, indiferent de felul acestuia208, este asimilată conduitei sub imperiul legislaţiei internaţionale. Următorul alineat al aceluiaşi articolul completează cu faptul că orice persoană sau entitate sunt considerate ca formând acel organ conform legislaţiei interne. Art. 5 se referă la conduita entităţilor investite cu autoritatea guvernamentală în statul respectiv, iar art.6 se referă la acele cazuri speciale când un guvern al unui stat este pus la dispoziţia altui stat şi ţinut să exercite autoritatea guvernamentală a acelui stat. Art. 7 clarifică împrejurarea în care autoritatea guvernamentală a unui stat este atribuită acestuia pe plan internaţional, chiar dacă aceasta s-a realizat în afara limitelor legale ale acelui stat. Articolele de la 8 la 11 se referă la anumite cazuri adiţionale unde conduita unor organe sau entităţi care, deşi nu aparţin statului, îi sunt asimilate din punct de vedere al conduitei. 209 Toate condiţiile astfel impuse de ONU sunt cumulative, dar sunt şi limitative. În absenţa unui text de lege explicit2 1 0 statul nu poate fi tras la răspundere pentru conduita unor entităţi ale sale nespecificate de acest capitol. Capitolul 3 are ca obiect de discuţie încălcarea unei norme de drept internaţional. Capitolul dezvoltă această noţiune atât cât este posibil în termeni generali. Esenţa unui fapt internaţional ilicit rezidă în neconformitatea conduitei statului în raport cu conduita pe care ar fi trebuit să o adopte ca parte semnatară la o anumită obligaţie internaţională. O asemenea conduită dă naştere unor noi raporturi legale, cunoscute sub 208

executiv, legislativ, judiciar. Popa George Dorei "Intemational Crisis in the Context of Globalization and Money Laundering" - "Ovidius" University Annals, Economic Sciences Series, 2011. 210 !ex specialis.

20 9

134

denumirea comuna de «responsabilitate internaţională». Astfel capitolul începe cu o descriere generală a situaţiilor în care putem vorbi despre o încălcare a unei asemenea norme (art.12) şi anume: «Se poate vorbi despre o încălcare a unei obligaţii internaţionale de către un stat atunci când un act al acestuia nu este în conformitate cu obligaţia respectivă, indiferent de originea sau natura acesteia». Rezultă deci că dispoziţiile articolului sunt de generală aplicare; ele au incidenţă indiferent dacă obligaţii sunt născute din tratate, reguli cutumiare, sau principii generale ale dreptului internaţional. Spre exemplu în cazul Proiectul Gabcikovo - Nagymaros, CIJ s-a referit la proiectul de articol provizoriu adoptat de Comisie în 1976, în sprijinul fragmentului care afirmă: «atunci când un stat a comis un fapt internaţional ilicit, răspunderea sa internaţională poate fi invocată indiferent de natura obligaţiei pe care nu a reuşit să o respecte». Concluzia este că în materia dreptului internaţional nu există distincţie între regimul responsabilităţii pentru încălcarea unei norme a unui tratat sau a unei alte norme, responsabilitate «ex contractu» sau «ex delictu». De asemenea nu se face distincţie legată de originea normei încălcate; ea poate fi o normă civilă sau una criminală. Conceptul de bază fiind definit, restul capitolului este rezervat dezvoltării aplicării acestui concept unei mulţimi variate de situaţii. În particular capitolul se referă la problema încălcării unei dispoziţii intervenite mai târziu. Astfel trebuie reţinut că un stat este ţinut responsabil pentru încălcarea unei obligaţii numai dacă aceasta avea forţa obligatorie pentru stat la momentul încălcării (art.13 ), cu întrebarea la fel de importantă a soluţiei dată în cazul unei încălcări continuate (art.14 ), şi cu problema stabilirii dacă şi când a existat o încălcare a unei norme de drept internaţional în cazul încălcării unei obligaţii care nu este reglementată separat, ci ca un întreg, spre exemplu

135

unde rezidă eşenţa încălcării în cazul unei serii de acte calificate ca ilicite. Revenind la cazul infracţiunii continuate în art.14 se arată: - încălcarea unei norme de drept internaţional de către un stat intervine la momentul producerii, chiar dacă efectele sunt continue - încălcarea unei norme de drept internaţional care are un caracter continuu, este considerată ca o încălcare pe întreaga perioadă în care se produce - încălcarea unei norme de drept internaţional de către un stat în scopul prevenirii unui anumit eveniment, intervine odată cu evenimentul şi se extinde pe întreaga perioadă cât evenimentul are loc Mergând mai departe, art.15 arată situaţiile ivite în cazul unei pluralităţi de acte ilicite. Astfel, art. 15 enunţă: - încălcarea unei obligaţii internaţionale de către un stat printr-o serie de acţiuni/inacţiuni constituie fapta ilicită în momentul când acţiunile sau inacţiunile sunt suficiente pentru constituirea faptei internaţional ilicite. - în acest caz, încălcarea se extinde pe întreaga perioadă, începând cu momentul primei acţiuni/inacţiuni. Această pluralitate de infracţiuni prezentată în art.15 este limitată de o serie de încălcări ale unor obligaţii care se referă la o totalitate de fapte văzute în ansamblu ilicite şi nu la o singură faptă în sine. Exemplele includ obligaţii privind genocidul, crimele împotriva umanităţii, discriminarea rasială, etc. Este vizibil că cele mai grave încălcări ale unor norme internaţionale sunt definite în raport cu caracterul lor complex. Astfel genocidul este definit de Convenţia Drepturilor Omului ca fiind «uciderea membrilor unui grup rasial, etnic, religios, sau naţional, cu intenţia de a distruge acel grup ca atare, în întregime sau parţial». Rezultă deci, că genocidul nu este comis până când nu s-a acumulat un număr suficent de crime, acte de 136

violenţă care să demonstreze intenţia pentru a satisface condiţia cerută de art.2 din Convenţie. În timp ce acest concurs de acţiuni/inacţiuni definite ca fiind în ansamblu ilicite, nu este exclus ca ele să fie constituite din fapte care privite în mod individual constituie încălcări ale unor norme de drept internaţional. Revenind la genocid, acesta este compus de o serie de fapte care sunt catalogate drept grave încălcări ale unor norme internaţionale. 2 1 1 Capitolul 4 prezintă răspunderea unui stat în legătura cu actele unui alt stat. Deşi se pune accent (Capitolul I) pe răspunderea individuală a statului pentru propriile fapte, practica nu exclude situaţiile în care faptele internaţional ilicite sunt opera mai multor state, sau se poate ivi situaţia în care mai multe state comit o asemenea faptă printr-un organ comun. De asemenea mai poate apărea situaţia în care un stat acţionează în numele altui stat pentru realizarea obiectivului menţionat. Trei situaţii sunt detaliate de acest capitol: art.16 se ocupă de cazurile în care un stat acorda ajutor sau asistenţă unui alt stat în vederea ajutorului acestuia din urma la comiterea unui fapt internaţional ilicit, art.17 se ocupă de cazurile în care un stat este responsabil de faptul internaţional ilicit comis de alt stat, ca urmare a presiunilor exercitate asupra primului stat, iar art.18 reglementează cazurile extreme în care un stat în mod deliberat constrânge un alt stat la comiterea unui fapt internaţional ilicit. În oricare dintre cere trei cazuri, actul în sine este comis, cu sau fără acordul statului vinovat în prima instanţă;elementul comun al acestor situaţii fiind implicarea

21 1

Popa George Dorei "European agency for the management of operational cooperation at the externai borders of the member states of the European Union - FRONTEX" - in cartea aparuta dupa participarea la Conferinta intemationala "Rolul euroregiunilor in dezvoltarea durabila in contextul crizei mondiale", Editura Tehnopress, Iasi, 2013.

137

unui stat secund. Însă există diferenţe categorice între aceste situaţii. Astfel în cazul art.16 statul primar responsabil este statul care execută actul, statul care a acordat sprijin având mai mult un rol de sprijin/suport. În cazul art.17, în mod similar, statul care a comis fapta este ţinut responsabil, deşi fapta a fost comisă sub influenţa unui alt stat. Situaţia este diferită în cazul art.18 unde se consideră că statul care se face vinovat în primă instanţă de comiterea faptei este mai mult instrumentul manipulat al celui de-al doilea stat. O explicaţie a soluţiei art. 16 este aceea că un stat care acordă ajutor financiar unui alt stat nu poate fi ţinut responsabil pentru comiterea unei fapte ilicite de cel din urma, acesta putând invoca eventual ajutorul acordat, ca o modalitate de presiune. În continuare art.19 reglementează efectele acţiunilor prezentate în acest capitol. Întâlnim 3 idei: în primul rând se păstrează responsabilitatea statului care a comis fapta, chiar dacă cu ajutorul/asistenţa sau chiar presiunea unui alt stat. Se recunoaşte că dirijarea, coerciţia asupra unui stat nu atrag răspunderea acestuia. În al doilea rând art. arată ca prevederile capitolului 4 nu aduc nici un fel de prejudicii în vederea stabilirii responsabilităţii statului care a realizat ajutorul, coerciţia, etc. (?) Totuşi există situaţii care pot răsturna problema responsabilităţii (forţa majoră, art.23) În al treilea rând se păstrează responsabilitatea oricărui alt stat căruia i s-ar putea atribui conduita internaţional ilicită. 4.4. Cauze care înlătură caracterul ilicit al faptului Aceste cauze sunt enumerate în capitolul V al Proiectului: A. Consimţământul statului-victimă B. Contramăsurile C. Forţa majoră şi cazul fortuit 138

D. Starea de primejdie E. Starea de necesitate , , aparare � 212 F. L egztzma Aceste circumstanţe enunţate în Capitolul 5 oferă acoperire statelor împotriva unor fapte care în mod normal sunt catalogate ca fiind ilicite şi conduc la tragerea la răspundere a acestora; aceste cauze de nevinovăţie sunt: înţelegerea ( art.20), legitima apărare (art.2 1 ), contramăsuri (art.22), forţa majoră (art.23), distress (art.24) şi starea de necesitate (art.25). Art.26 arată în mod clar ca nici una din aceste situaţii nu poate fi invocată dacă se intră astfel în conflict cu o normă de bază, elementară de drept internaţional. Art. 27 reglementează anumite consecinţe legate de invocarea unei asemenea cauze. Aceste cauze de înlăturare a răspunderii internaţionale sunt de generala aplicare; ele pot fi aplicate în cazuri oricăror fapte, atâta timp cât prin lege nu se prevede altfel. Ele nu înlătură obligaţia statelor; mai degrabă aduc o justificare sau o scuză pentru neacţionare în cazul unor circumstanţe care ar fi cerut acest lucru. Acest lucru a fost accentuat de CU în cazul Gabcikovo - Nagymaros unde Ungaria a motivat sistarea lucrărilor la Proiect, lucrări pe care se obligase să le facă în 1 977, pe motiv de necesitate. CU a arătat că «Starea de necesitate invocată de Ungaria - chiar dacă ar fi existat - nu ne-ar putea permite să afirmăm că aceasta ar justifica încetarea obligaţiilor la care Ungaria era semnatară din 1 977. Am putea cel mult să spunem că, având în vedere circumstanţele de faţă, Ungaria nu ar putea fi trasă la răspundere pentru felul în care a acţionat» Se poate spune că aceste circumstanţe acţionează mai degrabă ca un scut, o protecţie, decât o sabie. Curtea a completat că în ipoteza în care chiar ar exista o cauză de 2 12

A se vedea Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional public, Ediţia 6, Editura, C.H. Beck, Bucureşti, pag. 357.

1 39

necesitate, aceasta nu constltme o cauză de reziliere a unui contract pe care statul l-a semnat; poate fi cel mult o cauză de suspendare pe durata stării de necesitate. 2 1 3 Art.26 se refora la compatibilitatea cu normele obligatorii de drept internaţional (jus cogens) şi afirmă ca niciodată aceste clauze de înlăturare a răspunderii internaţionale nu pot fi aplicate când se încalcă o normă cu caracter de jus cogens. Dacă se are în vedere art.53 din Convenţia de la Viena privind legea tratatelor, un tratat care este în conflict cu o normă generală de drept internaţional este invalid. Sub incidenţa art.64, un tratat mai vechi care intră în conflict cu o nouă normă de drept internaţional devine invalid şi ia sfârşit. Întrebarea care se pune este ce implicaţii au aceste prevederi asupra clauzelor prezentate în Capitolul 5. În timp ce există un conflict evident între normele primare de drept internaţional, care se răsfrâng în mod direct asupra statelor, este evident ca o obligaţie cu caracter de