Excentricii 9786303211435

Citation preview

NAHUM GOLDMANN, HASSAN AL II-LEA NICOLAE CEAUSESCU

Ovidiu Raetchi 9

EXCENTRICII Diplomația secretă din 077 Nahum Goldmann, Hassan al II-lea, Nicolae Ceaușescu și pacea din Orientul Mijlociu

Prefață de Andrei Țărnea

EDITURA

ART

Colecție coordonată de Radu Lilea Redactor: Vasile Mihalache

Corector: Alina Bogdan

Tehnoredactor: Carmen Dumitrescu Design copertă: Alexandru Daș Hărți realizate de Mircea Pop

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României RAEȚCHI, OVIDIU Excentricii. Diplomația secretă din 1977: Nahum Goldmann, Hassan al II-lea, Nicolae Ceaușescu și pacea din Orientul Mijlociu / Ovidiu Raețchi; pref. de Andrei Țărnea. - București: Sapiens, 2023 Conține bibliografie

ISBN 978-630-321-143-5 I. Țărnea, Andrei (pref.)

32

© Editura ART, 2023, pentru prezenta ediție

în memoria prietenului nostru, jurnalistul Alin Bogdan

„Metoda lui Kissinger este tocmai de a nu spune clar ce trebuie făcut, ci de a încurca lucrurile, a conta pe faptul că o mică concesie azi, alta mâine, ar putea duce la ceva. Eu am spus că, folosind această metodă a lui Kissinger, vom putea ajunge la un rezultat [în Orientul Mijlociu] de-abia cu două zile înaintea revenirii lui Mesia. Dar, dacă tot vine Mesia, ce nevoie mai avem de Kissinger?"

Nahum Goldmann, Convorbire cu Nicolae Ceaușescu, 24 septembrie 1974, București

Prefață »

Prea des cărțile de istorie modernă trebuie să opereze cu exagerări ca să ofere publicului drama necesară atenției noas­ tre fugare. Abuzați de oferta unor versiuni de istorie conden­ sate în suite de zece tweeturi cu tot cu fotografii sau în cărți care speculează la limită un personaj excepțional, nu mai avem răbdare pentru texte în care informația se adaugă ca foițele de ceapă și în care multiple fire se întrețes pentru a duce aparent nicăieri, doar ca să reapară decisiv un deceniu mai târziu. Excepțiile sunt memorabile și cu certitudine așa este acest volum al lui Ovidiu Raețchi. Cartea sa pare scenariul unui film sau al unei miniserii Netflix și nu doar pentru că Excentricii e un titlu cu cârlig. Volumul are, în primul rând, ritmul, complexitatea și drama necesare succesului la public. Nu este însă scenariul unui film de acțiune, deși, în spatele scenei, sunt mai multe războaie, câteva lovituri de stat, numeroși spioni și operațiuni secrete, asasinate, răpiri, alianțe, trădări etc. Toți și toate cele tratate în carte sunt reale, oameni și evenimente temeinic documen­ tate. Mai degrabă, avem în paginile cărții un film a cărui ten­ siune principală vine din înțelegerea mizei uriașe pe care acțiunile individuale și colective ale personajelor o resimt. Avem în „scenariul" propus o dramă istorică în care cinema­ tografia baleiază între capitale, saloane diplomatice, reuniuni secrete, iar psihologia personajelor este a unor decidenți

9

Ovidiu Raețchi

esențiali și reflectă pe rând ambițiile unor influenți jucători, temerile unor oameni puternici și rolul uriaș al propagandei. Aceasta din urmă apare ca un jucător în sine, cu propriul său impact vital asupra universului posibil al acordurilor diplo­ matice. Filmul cărții lui Ovidiu Raețchi surprinde tensiunea între imperativele propagandei și tensiunea dintre comuni­ carea publică și nevoia de încredere și dialog necesare oricărui acord durabil între părțile aflate în conflict. Tensiunea este simultan a istoriei intense a unei jumătăți de secol între acțiunile ce preced fondarea statului modern israelian și cele de după pacea separată, neașteptată și, într-o anumită măsură, neînțeleasă în epocă, dintre Egipt și Israel. Acordul de pace și momentele decisive din 1977 și 1978 nu sunt prima instanță în care dinamica dintre diplomația secretă și opinia publică joacă un rol major. Sunt însă poate primul caz specific în care opinia publică globală influențează toți actorii, iar aceștia (în primul rând Golda Meir, Menachem Begin, Yizhak Rabin, Gamal Abdel Nasser și Anwar Sadat, dar și suita de diplomați, oameni politici și intermediari cu diferite roluri, de la losip Broz Tito și Nicolae Ceaușescu la Henry Kissinger sau Nahum Goldman) sunt pe deplin conștienți de rolul percepției publice a acțiunilor și pozițiilor lor. Puterea reală este dublată de puterea simbolică a diplomației făcute „în public", fiindcă până și regimurile autoritare sunt atente la aceste aspecte. în egală măsură, cartea are meritul de a face evidente cone­ xiuni și paralele între evenimentele din a doua jumătate a secolului XX și situații contemporane. Fără să pretindă că este un manual de geopolitică contemporană, volumul provoacă cel puțin la o reflecție în materie. Și nu e vorba doar de o logică procedurală, ci și de una etică și practică. în mod concret, praxisul diplomatic se împletește strâns cu viziunea ideolo­ gică și sentimentele dictate de imperativele morale ale acto­ rilor cărții, fie că e vorba de supraviețuirea unor comunități post-Șoah în țările arabe și/sau emigrarea lor în Israel, fie că

10

Excentricii

e vorba de evitarea unor noi războaie la scară mare în regiune sau pierderea, respectiv câștigarea, sprijinului unor mari puteri. Tentația comparației cu evenimentele actuale este irezis­ tibilă. Dacă lucruri aparent imposibile au putut fi negociate în timpul unor conflicte existențiale, care se derulau la rândul lor pe fondul Războiului Rece și al competiției între superputeri nucleare, atunci de ce să nu fie posibile realizări similare și astăzi. Scriu aceste rânduri când apar informații concrete cu privire la o posibilă schimbare fundamentală în relația dintre Israel și Arabia Saudită. Suita de acorduri, adesea nu­ mite „abrahamice", dintre Israel și țările arabe își are, în parte, originea în ideile și imaginația geopolitică izvorâte în urma evenimentelor tratate în acest volum. Presiuni existențiale, pragmatism politic, viziune politică și uneori curajul unor decizii istorice se îmbină în orice proces de pace major. Cartea lui Ovidiu Raețchi acoperă o jumătate de secol de istorie. Uneori este nevoie de timp pentru a obține o pace durabilă. Cu certitudine este nevoie de o anumită distanță de la evenimente pentru a înțelege impactul și com­ plexitatea acestora. Scrisă la peste 50 de ani de la momentele pe care le descrie, cartea de față beneficiază din plin de această distanță: a acumulat surse, memorii, rapoarte declasificate, corespondență și alte documente. Centrată pe evoluția relațiilor dintre tânărul stat israelian și lumea arabă, cartea nu este în primul rând despre România, dar ne permite o privire nouă și deosebit de importantă asupra politicii sale externe din acei ani. România din epocă, fie sub dictatura antonesciană, fie sub cea a lui Gheorghiu-Dej sau Nicolae Ceaușescu, a avut în acele decenii un rol special în relația cu Israelul. Acesta a evoluat cu timpurile și a oscilat între postura de agent indirect sau accidental și cea de factor esențial. România este țara din care evreii plecau spre Ereț Israel forțați de legile rasiale ale unui regim aliat cu Hitler și de unde pornește Struma, nava torpilată de sovietici în Marea Neagră și care se scufundă cu sute de evrei din România

11

Ovidiu Raețchi

la bord. România este țara în care numeroși evrei din Partidul Comunist prinși în structurile noului regim comunist de după 1947 vor să construiască o societate fără antisemitism, ca mai apoi să fie epurați, uneori brutal, din partid. Regăsim în carte și România care este singura țară din Pactul de la Varșovia care nu întrerupe relațiile cu Israelul după Războiul de Șase Zile și joacă un rol activ în relațiile dintre Israel și lumea arabă. Cartea aduce aici o claritate științifică într-un spațiu adesea tratat superficial și uneori folosit pur speculativ. între antise­ mitismul violent al regimului nazist antonescian și toleranța, apoi mercurialismul cinic al politicii ceaușiste față de evrei și Israel este un spațiu de mare complexitate și ambiguitate morală și geopolitică, pe fondul încercărilor lui Gheorghiu-Dej și apoi ale lui Ceaușescu de a duce o „politică externă inde­ pendentă", rămânând însă atât în cadrul Pactului de la Varșovia, cât și profund angajat în ideologia comunistă, apoi tot mai acut cea național-comunistă de după 1968. Valoarea intelectuală a lucrării lui Ovidiu Raețchi este că navighează prăpăstiile morale ale regimurilor succesive din România epocii și că redă cu acuratețe interese, motivații și perspective care au permis contribuții reale ale diplomației românești la procesul de pace din Orientul Mijlociu. Raețchi nu se mulțumește doar să reproducă faptele și documentația amplă necesare, el le pune în context și oferă instrumentul unei înțelegeri cu grad mare de granularitate. Nu e un text factual și steril, ci o istorie detaliată și lucidă. Beneficiem în acest volum de o reală contribuție la înțele­ gerea unei perioade complicate și care nu a fost pe deplin stu­ diată în România. în general, politica externă a perioadei comuniste este abordată fie exclusiv critic, la pachet cu an­ samblul crimelor, erorilor și abuzurilor unui regim totalitar. Acest lucru înseamnă uneori o citire superficială și clișeistică a politicii externe a regimului comunist și a actorilor acestuia în România. Nu e cazul volumului prezent. Studiul surselor primare din arhive, literatura de specialitate occidentală și

12

Excentricii

românească fac volumul o reală verigă lipsă în studiul istoriei diplomației românești. Aceasta nu este doar interesantă, ci și surprinzătoare. Continuitatea unui profesionalism și patrio­ tism autentic sub regimul totalitar nu ține doar de ambiții personale, ci și de o înțelegere pe termen lung a circumstan­ țelor istorice și a rolului personal. Tineri diplomați și înalți oficiali din Ministerul Afacerilor Externe apar în lumina analizei autorului din perspectiva de contributor! activi la „o ordine mondială bazată pe reguli", nu doar din cea de agenți fără personalitate ai unui regim totalitar. Sunt evocate pe rând sau măcar menționate nu doar contribuțiile la procesul de negocieri privind Orientul Mijlociu, ci și rolul diplomației românești în relațiile dintre SUA și Vietnam și în general per­ spectiva asupra rolului „statelor mici" în dinamica marilor puteri. Autorul îmbină pentru aceasta cel puțin două perspective metodologice. Prima este cea a istoricului și implicit se apleacă pe date concrete, evenimente, corelări între acestea. Cea de-a doua este a practicii diplomatice. Acolo vedem personalități, psihologia acestora, rețele de relații și încredere, pasiuni și subiectivism operând în prim plan. Dincolo de titlu, cartea trece în revistă întreaga panoplie a diplomației din epocă, evo­ când motivații și obiective, nu doar instrumente. Dacă diplo­ mația secretă are primul plan, elemente esențiale ale praxisului relațiilor internaționale din domeniul uzului forței, comerțului internațional sau echilibrului puterilor și mersul pe sârmă între blocuri își găsesc locul. Suprapunerea este fascinantă și oferă cititorului o exce ­ lentă înțelegere nu doar a celor aproape trei decenii în care s-au derulat evenimentele concretizate cu un acord istoric între Egipt și Israel, ci și asupra practicii diplomatice de după Al Doilea Război Mondial. Din această perspectivă, cartea nu este doar un important exercițiu de restituire și înțelegere, ci și un ghid de proceduri și imaginație în contexte geostrategice complexe și în evoluție.

13

Ovidiu Raețchi

Probleme și perspective în aparență ireconciliabile pot fi înțelese, tratate și în anumită măsură „rezolvate" când imagi­ nația geopolitică este activă. Contextul geopolitic actual este marcat de violentul război ilegal de tip neocolonial al Rusiei în Ucraina, de lovituri de stat militare în Africa Subsahariană, de consecințele ambigue ale mișcărilor înscrise Primăverii Arabe, de efectele „pivotului american" spre zona Asia-Pacific și recrudescența unei politici externe iliberale, pseudosuveranistă la nivelul unor actori politici din UE sau NATO. Voci majore vorbesc de sfârșitul lumii unipolare marcate de domi­ nația fără echivoc a ordinii mondiale de SUA și o prevalență a unei citiri de factură „occidentală" a valorilor universale pe care se fondează ordinea mondială bazată pe reguli. Acestea se văd contestate și se propune vocal înlocuirea lor cu „un nou multipolarism". în spatele acestor afirmații însă lumea se încinge. Trăim o perioadă în care numărul conflictelor interne sau între state este în creștere, în care încălzirea globală și schimbări demografice majore generează instabilități, riscuri și amenințări sistemice. Totodată, lumea actuală este dominată de o formă fără precedent a propagandei de toate tipurile. în fapt, trăim sub confluența dezordinii informaționale și a erodării adevărului. Acestea vin la pachet cu noi provocări pentru diplomația păcii sau negocierile internaționale. Sub impactul acțiunilor stră­ ine de manipulare a informației și de interferență, negocieri secrete și medieri de orice fel devin cu mare ușurință ținta teoriilor conspirative și a campaniilor de influență. Pe acest fond, cartea lui Ovidiu Raețchi are un mesaj foarte actual. Reamintind cât de dificil a fost să se obțină o pace durabilă și că a fost nevoie de decenii pentru aceasta, ne spune că diplomația este posibilă în orice circumstanțe. Nu orice acțiune sau deschidere aduce un rezultat automat, nu întot­ deauna și în orice circumstanțe este posibil să se negocieze, nu orice demers de Track 2 sau Track 1.5 este automat dezirabil sau oportun. Există fără îndoială circumstanțe în care pacea

14

Excentricii

injustă impusă unui actor suveran generează pe termen lung riscuri majore. Dar diplomația nu se oprește nici când este imposibilă. Până la acorduri majore și reașezări ale ordinii globale, are destule lucruri concrete de făcut. Cartea lui Ovidiu Raețchi ne prezintă filmul unei păci imposibile care s-a realizat. Este, pentru cei care caută în istorie explicații sau confirmări, o sursă de informație. Pentru excentricii care caută inspirație pentru persistență, este o sursă de speranță. în orice caz, ori­ cine o citește o să fie câștigat. Andrei Țărnea

Prolog

O beție la Ierusalim

19 noiembrie 1977. Totul părea atât de ireal, încât, atunci când ușile avionului prezidențial egiptean s-au deschis, mulți spectatori din Israel - unii chiar din rândul armatei, Shin Bet sau Mossad - se așteptau ca, în locul președintelui Anwar Sadat, pe scări să își facă apariția un comando sinucigaș arab, care să execute liderii israelieni adunați pentru întâmpinarea solemnă. Părea imposibil ca, după patru războaie întinse pe trei decenii, Anwar Sadat - conducătorul celui mai important inamic al Israelului, biblicul Faraon, omul care cu numai patru ani înainte lansase un atac devastator în Sinai, traver­ sând în deplin secret Canalul Suez - să decidă peste noapte, fără niciun preambul diplomatic, fără niciun dialog direct, să călătorească în inima vechiului Israel, la Ierusalim. Era ca și cum Ho Și Min ar fi apărut la Casa Albă, pentru un ceai, în mijlocul Ofensivei Tet; ca și cum John F. Kennedy ar fi petre­ cut un weekend la Havana după Invazia din Golful Porcilor. Cu toate acestea, din avionul prezidențial inscripțio­ nat „Arab Republic of Egypt" a coborât chiar Sadat. Ca pentru a prelungi senzația de irealitate, el s-a întreținut râzând cu Golda Meir, a cărei admirabilă carieră politică luase sfârșit din cauza atacului ordonat chiar de el în 1973, în ziua de

17

Ovidiu Raețchi

lom Kipur. Și mai greu de înțeles era faptul că gazda oficială a liderului de la Cairo nu era unul dintre premierii de stânga care conduseseră Israelul din 1948 până în 1977 - David Ben-Gurion, Moshe Sharett, Levi Eshkol, Golda Meir sau Yitzhak Rabin ci bătrânul războinic de dreapta Menachem Begin, cândva lider al temutului Irgun. A doua zi, la King David Hotel, după banchetul oficial oferit de Begin, o scenă parcă și mai bizară avea loc în camera în care era cazat egipteanul Mustafa Khalil, liderul Uniunii Arabe Socialiste, unul dintre apropiații pe care Sadat îi accep­ tase în delegația sa: doi comandați legendari ai armatei israeliene, Yigael Yadin și Ezer Weizman, beau whisky în com­ pania lui Boutros Boutros-Ghali și a lui Khalil. Boutros-Ghali, cel mai talentat diplomat egiptean, va ajunge peste câțiva ani secretarul general al Organizației Națiunilor Unite, în vreme ce Khalil va fi numit în 1978 prim-ministru de către Sadat. La rândul său, Ezer Weizman, pe atunci ministru al Apărării, va deveni președintele Israelului, deși reușitele sale militare sunt mai strălucite decât cele politice: în 1948, a executat prima misiune din istoria aviației israeliene, atacând și oprind o coloană egipteană care se apropia periculos de Tel Aviv. în 1967, a fost coordonatorul și artizanul uluitorului atac al aviației israeliene din Războiul de Șase Zile, care a distrus în două zile flotele aeriene ale Egiptului, Siriei și Iordaniei. Deși pare greu de crezut, cariera lui Yadin era și mai impre­ sionantă: tânăr studios, provenit dintr-o familie de intelectu­ ali remarcabili, abandonase studiile universitare în 1948, devenind aproape imediat șeful operațiunilor militare din timpul Războiului de Independență, pe care l-a și câștigat, în 1949, a fost numit șef de Stat Major al Tzahal. După doar trei ani - timp în care a reorganizat armata israeliană -, Yadin și-a dat demisia din fruntea Tzahal, a revenit la studii și a ajuns rapid cel mai renumit arheolog israelian, fiind implicat în toate marile descoperiri din vechile teritorii biblice: de la

18

Excentricii

misteriosul Qumran până la Masada sau înfricoșătorul Megiddo (cunoscut de creștini ca Armagedon). Acum, în seara de 20 noiembrie 1977, acești patru vechi inamici - care nu credeau că se vor întâlni vreodată în afara câmpului de luptă - flecăreau la Ierusalim. Weizman a început prin a se amuza pe seama lui Khalil, care nu era doar liderul unui partid socialist, ci și șeful unui bănci arabe: „Mustafa, cum se împacă socialismul cu poziția de director de bancă?1'1 Neobișnuit cu umorul evreiesc, Khalil s-a îmbățoșat: „Hai să nu vorbim despre asta. O să explic altă dată."2 Weizman s-a interesat apoi de evoluția orașului Cairo, pe care îl îndrăgise în tinerețe. Spre surprinderea lui, Boutros-Ghali i-a mărturisit că seamănă din ce în ce mai mult cu Calcutta, devenind de la un an la altul mai aglomerat și mai neîngrijit.3 Pe măsură ce trecea timpul, alcoolul își făcea efectul, dez­ legând limbile adversarilor. Prudent, pentru a-i proteja pe Khalil și Boutros-Ghali, care proveneau dintr-o țară prepon­ derent islamică, Weizman scrie în memoriile sale că cei patru stăteau „cu paharul în mână". Boutros-Ghali, care era creștin, a putut fi însă sincer când și-a publicat amintirile: „Yadin, Weizman, Khalil și cu mine am stat în jurul unei mese rotunde, cu o sticlă de whisky în față și am vorbit până târziu în noapte. Deci scotch-ul a fost prima «linie fierbinte» de comunicare între Egipt și Israel. Această discuție a reprezentat deschiderea negocierilor Egipt - Israel."4 Spre dimineață, când măștile începuseră să cadă, momentul final al dialogului tră­ dează cât de dificil și de grav urma să fie procesul de pace nu doar pentru Sadat și Begin, ci pentru Orientul Mijlociu în ansamblu. „E adevărat că ați plănuit să ne declarați război în urmă cu câteva săptămâni?"5, au întrebat egiptenii. Weizman a negat: „De ce vă temeți? împreună cu iordanienii și sirienii aveți cinci mii de tancuri - noi abia avem trei mii."6 Sperând să profite de amețeala lui Ezer Weizman, Khalil a încercat atunci să obțină de la acesta un secret despre care un politician sau un militar israelian nu poate vorbi

1.9

Ovidiu Raețchi

niciodată: „«De ce sunteți atât de îngrijorați de siguranța voas­ tră? în fond, aveți bomba atomică».* Din nou, a privit fix în ochii mei“7, rememorează Weizman scena. Relatarea aceluiași moment de către Boutros-Ghali oferă însă detalii de o finețe încântătoare: Yadin și Weizman erau soldați. Eu eram plictisit de dis­ cuțiile tehnice ale generalilor, însă doctorul Mustafa Khalil m-a uimit cu cunoașterea problemelor militare. Brusc, s-a întors spre Weizman și l-a întrebat: „Are Israelul bomba ato­ mică?" Ministrul israelian al Apărării nu a răspuns. S-a ridicat de la locul lui, cu paharul gol, și a mers foarte încet către o masă din apropiere pentru a-1 umple cu whisky. A început să bea. Apoi a început să vorbească despre un alt subiect, ca și cum nu ar fi auzit întrebarea.8

Trei luni din 1977 Această carte urmărește o etapă mai puțin cunoscută a negocierilor diplomatice israeliano-egiptene care au dus la Tratatul de Pace din 26 martie 1979, semnat de Menachem Begin și Anwar Sadat la Washington, pe peluza Casei Albe, în prezența președintelui american Jimmy Carter.9 E vorba, mai exact, despre faza contactelor inițiale dintre Israel și Egipt, prin intermediari secreți, contacte care au avut loc între august și octombrie 1977, cu ajutorul diplomației române și marocane.10 Aceste contacte au făcut posibile discuțiile oficiale dintre Israel și Egipt, care debutează formal în 19 noiembrie 1977, când președintele egiptean Anwar Sadat aterizează în Israel, Statul Israel practică „ambiguitatea strategică" în privința capacităților sale nucleare, pe care nu le recunoaște oficial, dar nici nu le neagă. Se crede că prima bombă atomică a fost obținută de Israel în 1966. în 1977, când are loc dialogul de Ia Ierusalim, Israelul deținea, probabil, cel puțin zece bombe atomice.

20

Excentricii

la I ,od - gest șocant pentru opinia publică mondială, dar și pentru elitele politice israeliene sau arabe (niciun alt lider arab nu vizitase statul israelian de la întemeierea acestuia, în 14 mai 1948).11 Până la acel moment, după războiul din 1973, Egiptul și Israelul nu comunicaseră decât la nivel militar, în cadrul consultărilor vizând armistițiul și schimbul de prizonieri.12 Discuțiile în vederea unui tratat de pace israeliano-egiptean, care se întind între noiembrie 1977 și martie 1979, au fost amplu documentate de istorici, pentru că s-au desfășurat prin canale oficiale și s-au bucurat de o mare atenție din partea presei internaționale.13 Un volum important de informații se datorează și implicării președintelui american Jimmy Carter în negocieri, acesta invitând cele două părți Ia Camp David, în septembrie 1978, pentru aproape două săptămâni de dez­ bateri într-un cadru informai.'4 Această implicare a făcut ca istoriografia americană să cerceteze în detaliu contactele diplomatice dintre Israel și Egipt din perioada 19 noiembrie 1977 - 26 martie 1979.15 Singura etapă din cadrul acestui îndelungat proces de pace care nu a fost analizată sistematic rămâne cea dintre august și octombrie 1977, când - utilizând canalele secrete de comu­ nicare asigurate de România și Maroc - Menachem Begin și Anwar Sadat au ajuns la concluzia că sunt îndeplinite condi­ țiile pentru a începe un dialog oficial.16 într-o primă fază, lipsa unor studii relevante asupra acestei perioade s-a datorat sis­ temelor politice opace din Maroc și România, fiind dificil pentru cercetătorii străini să obțină în anii ’80 informații sem­ nificative din cele două state. Deși Nicolae Ceaușescu era inte­ resat să își promoveze rolul - real, de altfel - din cadrul negocierilor, el nu era dispus să ofere decât o perspectivă dog­ matică și propagandistică asupra acțiunilor sale.'7 Marocul, pe de altă parte - o țară mai liberală în comparație cu România comunistă, deși aflată tot sub un regim autoritar -, avea motive puternice pentru a ascunde informațiile privind

21

Ovidiu Raețchi

relațiile secrete cu statul Israel, pe care nu îl recunoștea oficial și împotriva căruia luptase, pentru a-și dovedi loialitatea față de tabăra arabă, în timpul Războiului de lom Kipur (6 - 25 octombrie 1973). Ulterior, deși o serie de mărturii și documente au devenit disponibile inclusiv în România și în spațiul islamic, istoricii nu au mai abordat - sau, cel puțin, nu au tratat împreună - subiectul celor două canale secrete de comunicare, procesul de negociere palestiniano-israelian de la Oslo (1993) dovedindu-se mai actual și mai ofertant pentru cercetători.18 Dezechilibrul dintre studierea canalelor secrete din 1993 (Oslo) în raport cu cele din 1977 (București, Rabat) produce efecte inclusiv asupra paradigmelor influente în teoria relațiilor internaționale, care pun astăzi accent, așa cum voi arăta, pe eficiența canalelor non-guvernamentale în cadrul negocierilor secrete - doar pentru că așa s-a întâmplat la Oslo. Tot pentru uzul diplomaților trebuie adăugat că filiera marocană și cea românească din 1977 nu au constituit, din perspectiva israeliană și egipteană - așadar, din perspectiva procesului de pace -, puncte izolate de contact, ci au format un sistem funcțional de tatonare, prin care Menachem Begin și Anwar Sadat își testau, verificau și confirmau concluziile.19 Dacă doar unul dintre canale ar fi putut fi activat în 1977, negocierile s-ar fi prelungit pe termen nedefinit, pentru că o singură intermediere inițială le-ar fi părut celor doi lideri îndoielnică și riscantă. în an doilea rând, cele două filiere au îndeplinit funcții diferite, deși complementare: în vreme ce diplomația română a oferit cadrul în care Sadat și Begin - fără a intra în contact direct - au ajuns la concluzia că se pot încrede unul în altul la nivel personal, Marocul a asigurat găz­ duirea primelor contacte directe dintre emisarii celor doi lideri, care au și trecut la discutarea unor condiții prealabile de pace.20

22

Excentricii Câteva concepte utile: backchannel diplomacy, Track two, intermediere, facilitatori, comunicatori

Nu putem înțelege cum au intrat Israelul și Egiptul într-un dialog oficial în noiembrie 1977 fără să analizăm sistemul canalelor secrete de intermediere din august - octombrie 1977. Iar acest efort presupune nu doar o reconstituire istorică nece­ sară, ci și un studiu de caz relevant pentru cercetătorii din domeniul științelor politice sau al relațiilor internaționale care se concentrează asupra canalelor diplomatice secrete. Numită în limbajul academic consacrat backchannel diplomacy, această abordare este definită de Peter Jones ca „modalitatea care per­ mite participanților să poarte un dialog cu actori cu care nu sunt pregătiți să discute în mod deschis"21. Un concept care dezvoltă înțelegerea modului în care funcționează canalele diplomatice secrete este Culoarul 2 (Track two), propus în 1981, într-un studiu semnat de William D. Davidson și Joseph V. Montville, care analiza procesul de pace israeliano-palestinian.22 Montville a definit Culoarul 2 ca „interacțiune neofi­ cială, informală între membrii grupurilor sau națiunilor adverse, cu scopul de a dezvolta strategii, de a influența opinia publică și organizarea resurselor umane și materiale în moduri care ar putea ajuta la rezolvarea conflictelor."23 Ulterior, conceptul de Culoar 2 a devenit mai specializat, ajungând să ilustreze mai degrabă contactele neoficiale dintre actorii non-guvernamentali. Așa cum va scrie ambasadorul american John W. McDonald, „diplomația Culoarului 1 este ceea ce am făcut de-a lungul întregii mele cariere de funcțio­ nar în cadrul Foreign Service. Este o interacțiune de la guvern la guvern, formală și oficială, prin reprezentanți instruiți ai statelor suverane. Poate fi atât de natură bilaterală, implicând două guverne, dar și abordată multilateral, implicând mai multe state. Culoarul 2, pe de altă parte, este non-guvernamental, informai și neoficial. Este interacțiunea dintre cetățeni

23

Ovidiu Raețchi

privați sau grupuri de persoane dintr-o țară sau din diferite țări care se află în afara structurii guvernamentale de putere."24 Totuși, limitarea Culoarului 2 la actori non-guvernamentali s-a dovedit, în mod evident, inadecvată, pentru că liderii formali pot acționa uneori ca mediatori informali, privați (așadar, în nume propriu) în procese sensibile de pacificare. Din acest motiv, Susan Nan, Daniel Druckman și Jana El Horr au propus conceptul Culoarul 1I6, care

se referă la dialoguri neoficiale în care toți sau majoritatea participanților din rândul taberelor aflate în conflict sunt ofi­ ciali, deși aceștia pot fi, de asemenea, neoficiali care acționează în conformitate cu ceva similar „instrucțiunilor" din partea guvernelor lor. în ciuda acestui statut semioficial, ei participă la dialoguri în „capacitățile lor private" și se bazează adesea pe o terță parte neoficială pentru a facilita procesul ca un dialog neoficial, adesea în strict secret. Elementul esențial al Culoarului d/2 sau Culoarului 1.5 este că el e foarte apropiat de un proces oficial, dar unul la care cele două părți nu doresc să se refere ca atare, adesea din cauza unor probleme legate de „recunoaștere".25

Așa cum vom vedea, Marocul și România au asigurat în anul 1977 formarea unui astfel de Culoar 1V2 între Egipt și Israel. în vreme ce regele Hassan al II-lea al Marocului a acțio­ nat exclusiv în logica acestui culoar neoficial, fără a găzdui formal nicio acțiune diplomatică ce i-ar fi putut trăda acțiu­ nile, Nicolae Ceaușescu a creat un Culoar 1V2 în interiorul contactelor diplomatice oficiale de tip Culoar 1 pe care le desfășura în Orientul Mijlociu. Pentru a putea distinge mai clar rolurile jucate de Maroc și România în cadrul Culoarului 1V2 asigurat între Egipt și Israel avem nevoie de un plus de precizie terminologică în privința modalităților în care poate fi asigurată intermedierea diplo­ matică. încercând să definească „activitățile de intermediere și cele de dezescaladare", Louis Kriesberg arată că

24

Excentricii

intermediarii includ oficiali din guvernele naționale și din organizații internaționale precum Națiunile Unite; persoane neoficiale care reprezintă organizații religioase, umanitare și alte organizații nonprofit; persoane care sunt jurnaliști, inves­ titori, avocați și educatori; organizații politice, partide, mișcări sociale și corporații. în sfârșit, intermediarii pot veni din afara granițelor părților antagoniste sau pot să provină din interiorul uneia dintre taberele aflate în competiție. [...] Activitățile de dezescaladare includ o varietate de funcții de mediere, cum ar fi transmiterea de informații între adversari, facilitarea întâl­ nirilor dintre ei și oferirea de consultări sub formă de analiză, informații și opțiuni sugerate acestora. Activitățile de inter­ mediere pot include și asigurarea de resurse pentru a stabili un compromis, oferirea de sprijin unei părți a conflictului sau invocarea de sancțiuni împotriva unei alte părți din conflict, atât timp cât fac acest lucru ca agenți independenți și nu ca părți integrante ale unui actor antagonist.26 Din această perspectivă, după cum vom vedea, România și Marocul au asigurat o paletă mai largă de acțiuni specifice intermedierii și dezescaladării, transmițând mesaje, oferind zone neutre de contact și propunând analize și soluții pro­ prii. Ele au acționat astfel ca o „terță parte", deși funcțiile pentru care Egiptul și Israelul le-au ales în final au fost rela­ tiv diferite. Susan Nan, Daniel Druckman și Jana El Horr vorbesc despre cinci roluri pe care le poate avea o „terță parte" impli­ cată în acțiuni de intermediere și detensionare: „generator de consens, generator de putere pentru una dintre tabere (empowerer), creator al unei noi paradigme de negociere (reframef), comunicator și facilitator".27 Nu toate aceste funcții erau necesare în august și septembrie 1977 în cadrul procesu­ lui de tatonare lansat de Anwar Sadat și Menachem Begin. Nicolae Ceaușescu a acționat în primul rând în calitate de comunicator între cele două tabere, el fiind în același timp și un facilitator, deoarece a garantat ambilor lideri faptul că omologul lor este sincer în dorința de a încheia un tratat de

25

Ovidiu Raețchi

pace. Marocul, pe de altă parte, a fost în primul rând un faci­ litator al întâlnirilor secrete directe dintre reprezentanții per­ sonali ai lui Begin și Sadat, activând în plan secund și în calitate de comunicator al mesajelor strategice. Analizând implicarea diplomației algeriene în criza osta­ ticilor americani din Iran (1979 -1981), Randa M. Slim ne ajută să înțelegem mai bine rolul Marocului și al României în nego­ cierile israeliano-egiptene, propunând conceptul de „mediere asigurată de state mici":

Experții s-au ferit până acum să abordeze pe deplin rolul pe care statele mici îl pot juca în domeniul relațiilor inter­ naționale. Punctele strategice slabe ale statelor mici oferă ade­ seori încercărilor lor de mediere o superioritate morală pe care superputerile nu o pot pretinde cu îndreptățire. Grație posturii lor neamenințătoare, statele mici sunt frecvent acceptate ca mediatori de majoritatea părților. Pentru partea mai puternică în negociere, un stat mic poate oferi o soluție onorabilă de mediator în fața căruia să fie făcute concesii fără a amenința poziția publică de negociere bazată pe putere. Pentru partea mai slabă, un stat mai mic poate oferi un aliat empatic, care poate înțelege ce înseamnă să negociezi de pe o poziție fragilă, în loc de putere și constrângere, statele mici recurg la convin­ gere. Astfel, ele pot reuși să medieze conflictele fără a genera resentimente reziduale și senzația unui tratament nedrept, care de obicei urmează intervențiilor similare ale superputerilor.28 Acesta este, de altfel, și modul în care România își conce­ puse profilul de intermediar (nu de mediator, considerat - cel puțin până la Ceaușescu - peste puterile diplomației de la București). Justificând refuzul României de a acționa ca medi­ ator între India și Pakistan, deși fusese solicitată în acest sens de Zulfikar Aii Bhutto, Mircea Malița susținea că „Maurer era consecvent filozofiei lui. El avea altă metodă dragă sufletului său, metodă pe care a teoretizat-o: concilierea. Mediere fac țările mari, care țin seama de interesele lor. Pe de altă parte,

26

Excentricii

(n< ilierea este complet confidențială. Nu se știe de ea, nu zgomotoasă.29 I )eși această carte este una cu caracter istoric, de reconsti1111 re evenimențială, fără a propune o analiză aprofundată din perspectiva backchannel diplomacy, este util de observat - în beneficiul diplomaților și al politologilor - că intermedierea româno-marocană din august - septembrie 1977 reprezintă un caz evident de backchannel diplomacy de succes major și imediat.

Dileme metodologice în studierea diplomației secrete Pentru a înțelege contextul intermedierii asigurate de România și Maroc, trebuie spus că, în vara anului 1977, la înce­ putul acțiunii lor de negociere, Israelul și Egiptul se aflau încă într-o logică a conflictului înghețat, acceptând doar armistiții intermediate de marile puteri.30 După despărțirea progresivă a președintelui egiptean Anwar Sadat de Uniunea Sovietică despărțire înspre care acesta se orientează în anul 1972 -, URSS nu mai era un mediator relevant în Orientul Mijlociu, rămânând un actor de anvergură doar din perspectivă siri­ ană și palestiniană.3’ Israelul era deja partenerul strategic al Statelor Unite în Orientul Mijlociu, iar Egiptul se orienta către un parteneriat similar. Din acest motiv, ambele state exclu­ deau o mediere sovietică. Pe de altă parte, în 1977 și medierea americană era consi­ derată prea costisitoare din punct de vedere diplomatic, atât de Cairo, cât și de Ierusalim. Și asta pentru că Statele Unite doreau să obțină un acord general de pace în Orientul Mijlociu, agreat nu doar de Egipt și Israel, ci și de Organizația pentru Eliberarea Palestinei, Siria sau Iordania.32 Or, la acel punct, liderii Israelului și ai Egiptului considerau că un acord separat de pace, fără alte state la masă, era mai probabil și mai

27

Ovidiu Raețchi

avantajos decât o înțelegere globală. Problema palestiniană, de pildă, era atât de complicată, încât ea va necesita decenii de eforturi diplomatice pentru o rezolvare parțială. în plus, președintele egiptean Anwar Sadat suspecta că Uniunea Sovietică are interesul să blocheze orice potențială înțelegere de ansamblu în Orientul Mijlociu, utilizând în acest scop opoziția Siriei, care se arăta loială intereselor geopolitice ale Kremlinului.33 Un alt motiv pentru care Israelul și Egiptul doreau să evite medierea americană în primele etape de negociere ținea de riscurile majore generate de contactele de tatonare - în cazul în care acestea deveneau publice (lucru mai probabil dacă un stat democratic, cu presă puternică, era implicat). Atunci când nu admiți dreptul la existență al unui adversar sau pre­ tinzi că te găsești într-un conflict pe viață și pe moarte cu acesta, este foarte periculos să fii surprins discutând cu el, mai ales fără o pregătire intensă a opiniei publice. Așa cum explică Niall 6 Dochartaigh, când părțile aflate în război încep să vorbească despre pace, locul acelei întâlniri este plin de pericole. Conducerile celor două tabere folosesc adesea canale secrete pentru a proteja discuțiile despre compromis în raport cu oponenții lor politici și publicul larg, dar și cu forțele din interiorul propriilor orga­ nizații care se opun concesiilor. însuși actul contactului poate stârni furie și suspiciune acerbă: există o linie fină între com­ promis și complicitate.34 Diplomatul american James Donovan a evocat momentul stabilirii unui astfel de canal secret între Cuba și Statele Unite, în aprilie 1963. Donovan a fost abordat atunci de Fidel Castro, care l-a întrebat: „Dacă ar fi să înceapă o relație între SUA și Cuba, cum s-ar întâmpla asta și ce ar implica? Având în vedere vechiul istoric al ambelor părți implicate, problema modului de inaugurare a oricărei relații era foarte dificilă."35 Răspunsul lui Donovan, relatat de William M. LeoGrande și Peter Kornbluh

28

Excentricii ase și îmbunătățirii relațiilor dintre state nu înseamnă câtuși de puțin abdicarea de la principii, ci înseamnă slujirea intere­ selor păcii.96

I xistă chiar și propuneri care, în contextul Războiului Rece, sună naiv sau excentric: „Suntem pentru desființarea oricăror blocuri militare și, ca o măsură tranzitorie în acest cos, ne declarăm pentru încheierea unui pact de neagresiune ml re Organizația Tratatului de la Varșovia și Pactul Atlanticului de Nord."97 Totuși, ținta din spatele acestei declarații în aparență bizare este evidentă: cerând desființarea blocurilor militare, România critica implicit Tratatul de la Varșovia, de । are în anii următori va încerca să se desprindă parțial, în numele suveranității naționale. Așa cum notează Vladimir Tismăneanu, Declarația repre­ zenta „un document esențial în afirmarea autonomiei, dar și m supraviețuirea unui grup politic nemijlocit responsabil pentru practicile criminale ale stalinismului din România. A îngăduit rostirea unor jumătăți de adevăr și a perpetuat nu­ meroase minciuni."98 Eugen Denize adaugă că „«independența» (ață de Uniunea Sovietică a fost, în primul rând, a conducăto­ rilor, Dej și apoi Ceaușescu, și nu a țării. România a continuat să fie membră a CAER si a Tratatului de la Varșovia, a conținuat să facă spionaj împotriva democrațiilor occidentale și să transmită informații și tehnologie în URSS. Declarația din aprilie 1964 a adus o oarecare independență externă, dar plătită cu o consolidare a stalinismului pe plan intern."99

71

Ovidiu Raețchi

într-o perioadă în care shestidesiatniki - oamenii din anii ’60, orientați spre critică și dezvrăjire - se manifestau în multe dintre statele socialiste (inclusiv în URSS), criticau partidele comuniste și pledau pentru reforme interne (a se vedea Scrisoarea Deschisă către Biroul Politic al PMUP semnată de Karol Modzelewski și Jacek Kuron tot în 1964)100, nomencla­ tura din România a dirijat acest avânt reformist în politica externă, întreținând astfel senzația unei iluzorii „primăveri" ideologice. Totuși, pașii făcuți de diplomația română în contextul Declarației din aprilie 1964 vor avea implicații rapide în relația cu statul Israel. După o audiență a lui Dumitru Popescu la Golda Meir, în 25 august 1964, Legația României la Tel Aviv transmitea că guvernul israelian este foarte mulțumit de atitudinea guver­ nului român, cât și de faptul că între cele două țări s-au sta­ tornicit relații diplomatice, comerciale și turistice normale. Pornind de la această constatare, Golda Meir a arătat că, în urmă cu câteva zile, discutând cu Levy Eshkol, a ajuns la con­ cluzia că ar fi bine să ne aducă la cunoștință deschis părerea lor, invitându-ne în acest scop la minister. De asemenea, să ne explice că, deși gradul de reprezentare diplomatică nu are decât un caracter simbolic, totuși consideră că el este mult rămas în urma nivelului atins în problemele de fond ale relațiilor bilaterale. Ca atare, dorește să propună ridicarea rangului de reprezentare, adăugând că partea israeliană este gata în orice moment să trimită un ambasador la București.101

Această sugestie va fi repetată frecvent în următorii ani.

Iunie 1967. Un nou statut diplomatic al Bucureștiului în Orientul Mijlociu

Imaginea lui Nicolae Ceaușescu - de rebel al blocului sovie­ tic - a devenit pregnantă în 1967, când acesta a adoptat -

72

Excentricii

in răspăr cu abordarea categoric antiisraeliană a Moscovei 111 >n i.i n iei în conflictul arabo-israelian, au criticat poziția Franței, digerând că Franța se va apropia de poziția românească și va sfârși prin ridicarea embargoului asupra armelor impus Israelului".151 In decembrie 1967, când țările din blocul comunist s-au h 'i 1 n it din nou, la Varșovia, pentru a analiza criza din Orientul Mijit >ci u, poziția României va avea câștig de cauză asupra celei Iugoslave, în documentul final al conferinței renunțându-se l.i declararea Israelului drept stat agresor în Războiul de Șase Zile. Aceasta a fost, de fapt, condiția pusă de Nicolae Ceaușescu pentru a semna declarația comună a statelor comuniste?52 11 il 1 o analiză realizată de Ministerul de Externe privind situația d 111 (îrientul Mijlociu, diplomații români notau chiar că „țările li.ițești care, în iunie 1967, au criticat România pentru poziția 11, după câteva luni au trebuit să recunoască că au greșit"153. I )upă ce a impus această teză - în aparență lipsită de orice ■ .insă - în fața aliaților comuniști, România a continuat o politică de balans între interesele taberei arabe și cele ale Israelului. în cadrul întâlnirii cu Lordul Stewart, secretar de slat pentru Afaceri Externe al Regatului Unit, din septembrie 1068, de la București, Nicolae Ceaușescu a susținut poziția arabă conform căreia „premisa pentru a progresa este retra­ gerea trupelor israeliene". Emil Bodnăraș, pe de altă parte, promova poziția israeliană, afirmând că retragerea depinde de „recunoașterea de către arabi a dreptului la existență al statului evreu"154. încă de acum, Bucureștiul devenise adeptul discuțiilor separate între Israel și fiecare stat arab implicat în conflict, nu al unei negocieri globale, în care problemele în litigiu să fie stinse concomitent. Ceaușescu îi spunea Lordului Stewart că tranșarea problemelor „la pachet poate lua timp înde­ lungat și este posibil nici să nu aibă succes"155. Era - istoria o va dovedi - poziția corectă, singura care va avea de altfel

85

Ovidiu Raețchi

succes, posibilă doar prin decizia lui Anwar Sadat de a părăsi blocul unității arabe în 1977 pentru a negocia o pace separai ă cu Israelul. Pe de altă parte, liderul român încerca să împingă negocierile spre Organizația Națiunilor Unite, unde Român i.i juca un rol special, grație poziției în care fusese ales Cornelii! Mănescu: „Lord Stewart: Dacă Israelul se retrage, ce garanții de securitate poate primi? Nicolae Ceaușescu: Acesta este un subiect care rămâne de discutat, de pildă la ONU.“156 Corneliu Mănescu, care vorbea și din poziția de lider al Adunării Generale a ONU, l-a primit cu aceeași ocazie, în sep­ tembrie 1968, la sediul Ministerului Afacerilor Externe, pe șeful diplomației britanice, prezentându-i poziția nuanțată a României, care încerca să exprime, într-un continuu balans, interesele ambelor părți: „Orientul Mijlociu este un subiect de care România este doar indirect interesată, dar în legătură cu care a adoptat o poziție de principiu la ONU. Această poziție nu a fost împărtășită de unii dintre prietenii României, dar asta nu a împiedicat-o să-și mențină relațiile cu Israelul. Noi am transmis guvernului israelian că, în dorința sa de a implementa prevederile Cartei, nu a ținut cont de Rezoluția Consiliului de Securitate și de situația generală din regiune."157 Mănescu a avut grijă ca, în timp ce sublinia importanța retra­ gerii israeliene din teritoriile ocupate în 1967, să sugere­ ze că aceasta nu era condiția esențială pentru începerea negocierilor:

Președintele Ceaușescu a subliniat importanța retragerii trupelor israeliene, nu în afara contextului Rezoluției și nu în mod necesar ca primă mișcare. Dar în timp ce arabii sunt dispuși să recunoască dreptul statului evreu la existență, israeliții arată o rigiditate sporită, l-am sugerat Secretarului Rusk că SUA pot face mai mult ca să încurajeze Israelul să se conformeze Rezoluției. Rusk mi-a răspuns că Statele Unite ale Americii nu au suficientă influență pentru a obliga Israelul să facă în vreun fel. De aceea este important ca fiecare

86

Excentricii guvern să-și folosească influența pentru a încuraja ambele părți să aplice prevederile Rezoluției.'58

I a lei ca în trecut, diplomația română refuza să admită că >•< ționează ca mediator, asumându-și însă, de această dată, Idcea că asigură Israelului și statelor arabe o consiliere dezinh iesată: „României nici nu i s-a cerut să medieze și nici nu (menționează acest lucru, dar este în situația de a sfătui ambele părți. în acest scop, Macovescu seva deplasa la Cairo 71 l.i Tel Aviv“'59, l-a informat Mănescu pe Lordul Stewart.

Prima intermediere românească: Mircea Malița la New York Un efect imediat al poziției românești față de Războiul de Ș.tse Zile va fi intensificarea relațiilor diplomatice cu Israelul. Pe 22 și 23 iunie 1968, George Macovescu, adjunctul ministru­ lui de Externe român, va efectua o vizită în Israel, unde va avea discuții cu premierul Levy Eshkol și cu ministrul de Externe Abba Eban.16° în paralel, pentru a liniști tabăra arabă, România .1 oferit Egiptului, imediat după conflictul din iunie 1967, un .ijutor constând în 50 000 de tone de grâu și 15 000 de tone de porumb. Implicațiile acestui gest simbolic vor fi profunde și neașteptate, generând o serie de evenimente care vor conlura definitiv profilul de intermediar al României în Orientul Mijlociu. Delegația trimisă de București la Cairo, condusă de ministrul Comerțului, Gogu Rădulescu, a fost abordată cu această ocazie de un mesager al președintelui Nasser, diplo­ matul Mohammed Hassan El-Zayyat, care a sugerat părții române - mai exact diplomatului Mircea Malița - stabilirea unui canal neoficial și secret de tatonare cu Israelul.161 Era exact scopul fixat de Ceaușescu în 12 iunie 1967, în fața Prezidiului Permanent al CC, motiv pentru care acesta l-a instruit pe Mircea Malița să accepte solicitarea venită de la Cairo și să transmită mesajul egiptenilor reprezentantului

87

Ovidiu Raețchi

israelian la București, Eliezer Doron.162 Acest episod, esențial pentru a stabili genealogia implicării românești în negocierile dintre Egipt și Israel, a fost rememorat în detaliu de Mircea Malița:

Primirea la Nasser mi-a rămas întipărită în minte. Ne opri­ serăm cu mașina în fața unor baraje de poliție, pe o străduță destul de îngustă și am parcurs pe jos pașii până la vila lui Nasser, o clădire mică și lipsită de fast. Am fost conduși, Gogu Rădulescu și cu mine, în salonul lui Nasser, care nu depășea în strălucire holul unui profesor universitar din Occident. Am avut timp să ne uităm la pozele de pe șemineu, care îl reprezentau în compania unor șefi de state: Nixon, Macmillan, Nehru, Tito, Suharto, dar cred că erau și Chou En-lai, Brejnev, Castro, Hammarskjold, U Thant și regele Iordaniei. Nasser a fost un stâlp al mișcării de neangajate și era mândru de acest lucru. El a întârziat la întâlnire, s-au dat explicațiile de rigoare și deodată o ușă de sticlă se deschide și apare Nasser. înalt, robust, elegant, avea o înfățișare neobișnuită. Pe o față de ceară erau broboane de sudoare. Ieșea de sub duș, venea de la trata­ ment? Salutările sale zâmbitoare erau străbătute de un hârșâit: h-ul limbii arabe. Gogu Rădulescu i-a transmis salutul conven­ țional al șefului statului român, a vorbit de colaborarea bună care exista între țările noastre [...]. L-a anunțat că guvernul român trimite Egiptului o importantă cantitate de grâu, de care fusese informat că are nevoie. Nasser a zâmbit și mai mult și a spus: „Câtă bucurie aduce în sfârșit o veste bună într-un moment când ai parte doar de știri rele." S-a interesat de con­ vorbirile comerciale și din nou a spus că e bine să ai prieteni, mai ales în momentele de încercare precum cel prezent, creat de agresiunea și atacul-surpriză ale Israelului.'63 După întâlnirea cu Nasser - care era la curent cu deschiderea de care se bucura mai nou Bucureștiul la Tel Aviv -, Mircea Malița a fost abordat de diplomatul egiptean Mohammed Hassan El-Zayyat, care l-a pus la curent, după o introducere prudentă, cu propunerea egipteană. Fiind unul dintre experții egipteni în domeniul diplomației colective prin ONU, El-Zayyat

88

Excentricii .ut iva, în mod natural, în domeniul negocierilor postconflict. Acesta nu s-a grăbit, cum se aștepta Malița, să îi reproșeze poziția echilibrată a României în Războiul de Șase Zile; în schimb, s-a interesat de planurile diplomației de la București, in special de candidatura lui Mănescu pentru președinția A< I unării Generale a ONU. După ce a aflat că Malița are amici printre diplomații egipteni, i-a sugerat acestuia să ia masa împreună, în aceeași seară.164 După această deschidere atentă, diplomatul egiptean i-a propus lui Malița ca Bucureștiul să devină comunicator între Israel și Egipt, state care nu puteau intra într-un dialog direct:

Treptat, El-Zayyat s-a apropiat de propunerea care era în esență următoarea: egiptenii ar fi interesați în crearea unui canal de comunicare cu Israelul, neoficial, discret, personal \subl. n.], pentru o mai bună cunoaștere și înțelegere a poziției acestuia și pentru o examinare a posibilelor soluții la proble­ mele în suspensie, dar și pentru transmiterea unor idei și pentru tatonarea eventualelor reacții. Era o cerere personală, bazată pe contactele și relațiile mele. O formulă a lui El-Zayyat și nu a Egiptului, nu era adresată către România, ci către un prieten, asta ca să nu fim legați de aprobări (fără îndoială că el le avea), decizii superioare, antrenarea de foruri oficiale. Am răspuns că nu văd dificultăți în a-1 ține la curent, dar îmi tre­ buie timp să văd cum s-ar putea închega relațiile și încrederea noastră.165

Faptul că România trimisese aproape simultan repre­ zentanți în Egipt și Israel la scurt timp după Războiul de Șase Zile nu era întâmplător. După ce Nicolae Ceaușescu îi anun­ țase pe 12 iunie 1967 pe comuniștii români că dorește să se implice în procesul de pace, este de presupus că rolul celor două delegații era tocmai de a sugera la Cairo și Tel Aviv, prin simpla lor prezență, posibilitatea unui dialog discret în trei. I )e altfel, încă din vara lui 1967, diplomația americană transmi­ sese semnale în această direcție, un reprezentant al secretarului de stat Dean Rusk, E. Rostow, exprimându-i la Washington

89

Ovidiu Raețchi

diplomatului român P. Bălăceanu „părerea că România ar putea juca un rol important în medierea stingerii conflictului din Orientul Mijlociu", precum și rugămintea ca ministrul de Externe Corneliu Mănescu să viziteze capitala americană „pentru un schimb de opinii pe această temă"166. în aceste condiții, era de așteptat ca Ceaușescu să accepte

propunerea egipteană, după cum își amintește Mircea Malița: „l-am relatat lui Gogu Rădulescu conversația, care a făcut ochii mari. Reîntorși la București, a relatat-o lui Ceaușescu, care m-a chemat la el acasă împreună cu G. Rădulescu. Era la sfârșitul unei mese și ne-a oferit în mod neașteptat un pahar cu vin roșu. A ascultat atent, a fost interesat și mi-a dat dez­ legările fără de care nu puteam acționa."167 Primind undă verde de la liderul comunist, Malița a stabilit o întâlnire cu ministrul israelian la București. (Abia peste doi ani, în 1969, succesorul lui Eliezer Doron, Rafael Benshalom, va veni la post cu rangul de ambasador, până la el reprezentarea diplo­ matică fiind doar la nivel de legație.) Mircea Malița l-a infor­ mat pe ministrul Doron despre interesul Egiptului de a menține o linie de comunicare - la ONU, prin intermediul său - cu reprezentanții Israelului la New York, care ar fi primit instrucțiuni din țară să faciliteze - „neoficial și confidențial" înțelegerea pozițiilor israeliene de către Cairo. De asemenea, diplomații israelieni ar fi putut afla astfel pozițiile egiptene direct de la sursă. în replică, Eliezer Doron a cerut timp pentru a medita asupra temei (adică, explică Malița, pentru a cere instrucțiuni din țară, având în vedere sensibilitatea critică a subiectului).168 După cum observă Mircea Malița, la următoarea întâlnire, care a avut loc într-o casă de oaspeți, ministrul Doron a re­ nunțat la prudența diplomatică, semn că primise din țară un răspuns pozitiv - ba chiar entuziast - la propunerea pornită

90

Excentricii

a trecut la discuții > directe cu Israelul. Procedând astfel, Anwar Sadat a izbutit să înțeleagă ce poate obține din partea Israelului prin discuții nemediate, a devenit erou în ochii Occidentului și a acceptat revenirea Statelor Unite ale Americii în marele joc diplomatic, în momentul în care discu­ țiile directe cu Begin și-au dovedit limitele.

Octombrie 1977. Sadat la București

La scurt timp după plecarea lui Begin, Anwar Sadat a efec­ tuat, la rândul său, o vizită în România, între 29 - 31 octom­ brie 1977, purtând discuții cu Nicolae Ceaușescu la Sinaia, în comunicatul emis de români și de egipteni la încheierea vizitei, se menționează că „la invitația tovarășului Nicolae Ceaușescu, președintele Republicii Socialiste România, Mohammed Anwar Sadat, președintele Republicii Arabe Egipt, a efectuat o vizită de prietenie în Republica Socialistă România în perioada 29 - 31 octombrie 1977“. Cei doi „au avut convorbiri la Sinaia", abordând „unele probleme internațio­ nale actuale, îndeosebi evoluția situației din Orientul Mijlociu și vorbind despre „utilizarea momentului actual favorabil păcii"84. Ceaușescu și Sadat accentuau, din nou, necesitatea retragerii israeliene din toate teritoriile ocupate în 1967 și dreptul palestinienilor de a-și constitui un stat propriu, vor­ bind în același timp despre „reluarea cât mai curând posibil

257

Ovidiu Raețchi

a Conferinței de la Geneva"85. Acest apel la diplomația mull i laterală asigurată de procesul de la Geneva dovedește că, la acel moment, Sadat nu luase încă în calcul o deplasare la Ierusalim si > lansarea unor discuții > directe cu Israelul. I’e de altă parte, comunicatul aferent vizitei fusese negociat de diplomații români și cei egipteni înaintea și pe parcursul deplasării liderului egiptean la București și Sinaia - fiind cunoscut faptul că acesta și-a ascuns mult timp intențiile în fața propriului ministru de Externe, care nu era la curent cu discuțiile secrete dintre Moshe Dayan și vicepremierul egip tean Hassan Tuhami. în toastul rostit de Ceaușescu în onoarea lui Sadat, acesta a introdus o referire discretă la faptul că „vizita dumneavoas­ tră și convorbirile pe care le-am avut vor servi intereselor celor două țări, cât și cauzei păcii în Orientul Mijlociu"86. Ceaușescu insista asupra ideii că, în acest context, și-a dat cuvântul lui Sadat că Begin este un partener sincer, care dorește să fie reținut de istorie ca om al păcii, nu ca terorist.87 (El făcea tri­ mitere la perioada în care premierul israelian condusese formațiunea evreiască prestatală Irgun, acuzată de Marea Britanie de mai multe atentate asupra militarilor săi, cu scopul de a convinge Londra să își retragă forțele din Palestina). în memoriile sale, Anwar Sadat explică miza centrală a discuțiilor de la Sinaia și evaluează rolul de mediator jucat de Ceaușescu:

în România am avut o lungă sesiune de discuții cu preșe­ dintele Nicolae Ceaușescu, în cursul căreia acesta mi-a spus despre o sesiune încă și mai lungă pe care el o avusese cu pre­ mierul Begin al Israelului (durase opt ore, dintre care șase fuseseră convorbiri private). L-am întrebat pe Ceaușescu despre impresiile sale. A spus: „Begin vrea o soluție." „Principala mea preocupare în acest contact", am spus, „este dacă Israelul vrea cu adevărat și în mod real pace. Din partea mea e limpede că vreau și am dovedit-o dincolo de orice umbră de îndoială. Dar chiar vrea administrația israeliană de azi - mai ales sub

258

Excentricii

Begin, ca lider al blocului fanatic Likud - pace? Poate un extre­ mist ca Begin să dorească cu adevărat pacea?" „Dă-mi voie să-ți spun în mod categoric", a reiterat Ceaușescu, „că el vrea pace." Ceaușescu părea foarte încrezător și am încredere în judecata acestui om. în plus, președintele român a menținut o legătură consistentă cu israelienii. Accentul pus de el pe dorința de pace a lui Begin, pe faptul că Begin era „un om puternic", mi-a con­ firmat senzația că o schimbare era urgent necesară.88

Sadat mai făcuse această afirmație, în prealabil, într-un interviu din 1977, realizat de Ranan Lurie la casa președintelui egiptean din Ismailia, ocazie cu care liderul de la Cairo a de­ clarat că a decis să negocieze pacea cu Begin după ce Nicolae Ceaușescu l-a asigurat că acesta este, spre deosebire de Yitzhak Rabin, un lider puternic, care își dorește cu adevărat pacea.89 Și ministrul de Externe egiptean Mohamed Ibrahim Kamel a oferit o mărturie interesantă în acest sens, scriind că „Sadat se considera îndatorat față de el [Ceaușescu] pentru pașii care conduseseră la inițiativa de pace: în replică la întrebarea lui Sadat dacă Begin este un om puternic, capabil să ia o decizie privind pacea, Ceaușescu răspunsese în mod afirmativ."90 Același Kamel a rememorat momentul în care, pentru a explica o ieșire a liderului iugoslav Tito la adresa sa, Sadat i-a spus că „Tito e gelos pentru că am apelat la Ceaușescu în loc să apelez la el"9'. Ezer Weizman, ministrul Apărării în cabinetul Begin, a explicat în memoriile sale - relatând scurtul dialog pe care l-a avut cu Sadat pe aeroportul din Ierusalim, cu ocazia vizitei istorice a liderului egiptean în Israel, în noiembrie 1977 importanța filierei românești pentru Anwar Sadat: ,,Allah ma’akl Dumnezeu să fie cu tine! am spus eu în arabă. Sadat a părut foarte emoționat. Și eu eram. îmbrățișându-mă, m-a pupat zgomotos, șoptindu-mi în același timp în ureche: Contactul dintre noi va fi menținut prin intermediul preșe­ dintelui român Ceaușescu."92 Weizman stabilise spontan o relație de prietenie cu Sadat în zilele petrecute de acesta la

259

Ovidiu Raețchi

Ierusalim. Boutros Boutros-Ghali a arătat că Weizman - pe care Sadat îl considerase inițial un „șoim" prorăzboi - a fost cel care a destins atmosfera în momentele în care Begin și Sadat erau iritați reciproc de discursurile rostite în Knesset, „făcând tot ceea ce îi stătea în putere pentru a destinde atmos­ fera cu povești personale, amintiri și glume"93. Mai mult, con­ form lui Boutros-Ghali, „natura prietenoasă și entuziastă a lui Weizman ne făcea să simțim că e mai apropiat de personali­ tatea egipteană decât academicul Yadin sau recele și introver­ titul Dayan"94. Și ministrul de Externe egiptean își va aminti că Weizman „era deschis și avea tendința să discute lucrurile într-o manieră francă. Era zâmbitor și avea acea dispoziție veselă pe care o găsești la mulți piloți. Locuise în Egipt pentru câțiva ani în cel de-Al Doilea Război Mondial, când servise în armata britanică. Simțeam că el luase în serios inițiativa lui Sadat și înțelegea că, pentru a-și asigura pacea cu Egiptul, Israelul trebuie să plătească un preț și să facă concesii."95 Ezer Weizman a încercat să explice motivul pentru care președintele Anwar Sadat l-a ales pe Ceaușescu pentru a servi drept comunicator secret cu israelienii: Când am ajuns să îl cunosc mai bine, am început să înțeleg filozofia politică a Iui Sadat. Pe lângă diviziunea actuală dintre Est și Vest, el ia în considerare o nouă diviziune care se contu­ rează la orizont și care e posibil să marcheze viitorul, cea dintre nord și sud. în această reașezare în noi blocuri, o țară precum România va juca un rol-cheie, rol datorat în egală măsură talentului lui Ceaușescu pentru mașinațiuni, cât și poziției sale geografice. în timp ce regimul său intern este unul rigid comunist, Ceaușescu a reușit să obțină un statut neutru în înfruntarea dintre Est și Vest. Ceaușescu a fost cel care l-a sfă­ tuit pe Sadat să aibă încredere în cuvântul lui Begin și să vadă în premierul Israelului un lider puternic.96

Această versiune este confirmată și de stenogramele desecretizate în 2012 de administrația de la Ierusalim, care pro­ bează ideea că premierul israelian și-a anunțat în 4 septembrie

260

Excentricii 1977 colegii de guvern că liderul egiptean Anwar Sadat i-a cerut conducătorului comunist de la București să îl contacteze pentru a intermedia o discuție directă Cairo - Ierusalim.97 Ulterior, România a trimis un reprezentant care să pregă­ tească o întâlnire între israelieni și egipteni la București. Conform explicațiilor date de Begin ambasadorului american în Israel, Samuel Lewis, Moshe Dayan urma să se întâlnească în jurul datei de 17 noiembrie 1977, la București, la sugestia românilor, cu un înalt oficial egiptean98 - nimeni altul decât vicepremierul Hassan Tuhami." Acesta urma să aterizeze în secret în capitala României, în timp ce Moshe Dayan ar fi sosit într-o vizită oficială, întâlnirea dintre cei doi urmând să fie strict secretă.100 Totuși, Begin nu putea forța lucrurile în privința expunerii alături de Ceaușescu și aprofundării parteneriatului cu un lider comunist care avea o abordare ambiguă în privința emigrației evreiești. într-un articol apărut în ziarul israelian Ha’aretz în 28 august 1977, probabil din surse controlate de cabinetul premierului, se afirma că Menachem Begin nu dorește o mediere a Iui Ceaușescu, președintele român fiind mai degrabă utilizat ca un bun canal de comunicare.101 în aceeași perioadă, ambasadorul Israelului la Washington, Simcha Dinitz, îl informase pe Moshe Dayan despre o discuție pe care o avusese cu Henry Kissinger (desemnat cu numele de cod „Hezekiah“ în corespondența dintre cei doi). în cadrul acestei discuții, Dinitz l-a pus la curent pe Kissinger în privința medierii românești, pe care fostul secretar de stat o consi­ derase problematică102, pentru că în România „sovieticii au urechi în fiecare perete"103. Având în vedere aceste elemente, Begin și Dayan au decis să se orienteze către Maroc ca teren de negociere cu solul lui Anwar Sadat, renunțând la varianta București. Implicarea României în dialogul cu israelienii a produs o reacție palestiniană stingheritoare pentru Ceaușescu, stu­ denții palestinieni din București luând cu asalt ambasada

261

Ovidiu Raețchi

Egiptului de la București, în semn de protest față de dialogul lui Sadat cu Begin prin intermediul medierii românești.104 Pe de altă parte, în aprilie 1978, când Ceaușescu a efectuat ultima sa vizită în Statele Unite ale Americii, președintele Carter i-a spus că „influența dumneavoastră în ceea ce privește întâlni­ rea dintre prim-ministrul Begin și Sadat a fost extrem de importantă pentru a pregăti pacea și a trece la o comunicare directă între ei“‘°5. Jimmy Carter a adăugat că „Ceaușescu fusese esențial în stabilirea vizitei istorice a președintelui Sadat al Egiptului în capitala Israelului"106. Liderul de la Casa Albă a supralicitat la cina oferită oaspeților de la București, lău­ dând „abilitatea unică a lui Ceaușescu de a relaționa cu ușurință cu liderii unor națiuni, indiferent de angajarea lor politică sau de orientare"107. Ulterior, după fuga lui Pacepa din România, influența lui Ceaușescu în relația cu Israelul și Statele Unite ale Americii s-a diminuat accelerat, el pierzându-și dramatic relevanța câștigată pe scena internațională în anii ’70 și îndreptându-și privirile cu obstinație către China și Coreea de Nord.

O scurgere controlată de informații despre rolul lui Hassan al II-lea în negocieri în decembrie 1977, jurnalistul James M. Markham publica în The New York Times un articol care era în mod evident inspirat de surse marocane, cel mai probabil chiar de Casa Regală. Markham beneficiase constant de informații privile­ giate din spațiul islamic, fiind în acea perioadă șeful biroului The New York Times din Spania, după ce condusese, între 1975 și 1976, biroul marelui ziar american din Beirut. Traseul său, precum și moartea violentă și inexplicabilă (a fost găsit îm­ pușcat în 1989, la numai 46 de ani, pe când era corespondent la Paris, în ceea ce a fost calificată drept o sinucidere - deși

262

Excentricii

nu a lăsat familiei nicio scrisoare de adio) sugerează o posibilă apropiere a sa de lumea serviciilor secrete.108 La câteva luni după medierea lui Hassan al Il-lea între Dayan și Tuhami și la numai o lună după călătoria revoluțio­ nară a lui Anwar Sadat la Ierusalim, James M. Markham făcea un bilanț al poziționării marocane pe acest subiect. Markham cita declarația ministrului marocan Larbi Khattabi, care afir­ mase categoric că „Marocul nu a fost la curent cu călătoria domnului Sadat și nu a jucat un rol în organizarea acesteia. A fost o surpriză completă pentru Maroc. A fost o inițiativă a președintelui Sadat.“109 Ministrul lui Hassan al Il-lea negase și vizita secretă a lui Yitzhak Rabin, care avusese loc cu câteva luni înainte.110 Cu toate acestea, remarca analistul The New York Times, „în interiorul corpului diplomatic de la Rabat, de obicei bine informat, persistă nelămurirea cu privire la rolul pe care l-a jucat regele Hassan, care controlează ferm diplomația maro­ cană, în reconcilierea Israelului cu Egiptul. Chiar înainte ca vizita domnului Sadat la Ierusalim să fie confirmată, se știa că emisarii marocani circulă frenetic între Rabat și Cairo."111 Mai mult, observă Markham, după vizita lui Anwar Sadat la Ierusalim din 19 noiembrie 1977, Hassan al 11-lea a făcut mari eforturi să îl apere pe acesta în plină explozie de indignare a lumii arabe. El a fost primul lider din regiune care a tratat cu simpatie gestul său, declarând chiar în decembrie 1977, la o reuniune ministerială arabă, că „nu putem și nu trebuie să-l lăsăm pe președintele Anwar Sadat singur în lupta sa pentru pace"112. Hassan a contramandat o vizită foarte importantă pentru el - în contextul războiului din Sahara de Vest - în Statele Unite ale Americii, preferând să rămână în regiune și să îl susțină pe Sadat.113 Un indiciu că articolul apărut în The New York Times pro­ venea din surse marocane sau israeliene - fiind menit să îl pună pe Hassan al Il-lea într-o lumină pozitivă în perspectiva vizitei sale în SUA - era titlul acestuia: „Regele Marocului

263

Ovidiu Raețchi

își păstrează legăturile puternice cu evreii". Erau trecute în revistă numeroasele gesturi prietenoase ale suveranului la adresa Israelului: „deși populația evreiască din Maroc a scăzut de la 280 000, la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, la aproximativ 20 000 în prezent", scria James M. Markham, „evreii marocani l-au văzut pe regele Hassan, ca și pe tatăl său înaintea lui, ca pe un protector. în timpul războiului din Orientul Mijlociu din 1967, de exemplu, un purtător de cuvânt al sindicatelor marocane a fost închis pentru o scurtă perioadă pentru că a făcut remarci antisemite."114 Markham amintea, de asemenea, și observația făcută la o reuniune a Congresulu i Mondial Evreiesc de către evreul marocan David Amar important om de afaceri, asociat inclusiv cu un membru al Casei Regale marocane - în privința lui Hassan al II-lea: „Prezența noastră astăzi printre voi se datorează dorinței țării mele și a monarhului său de a relaxa și a atenua tensiunile care au existat multi ani între arabi si evrei."115 Amintind teoria susținută de Hassan al II-lea conform căreia Orientul Mijlociu ar putea să renască printr-o alianță între forța arabă și „geniul evreiesc", Markham reamintea și numeroasele întâlniri ale regelui marocan cu reprezentanți ai Israelului sau ai organizațiilor evreiești. Printre aceste contacte el enumera discuția din vara lui 1976 cu Nahum Goldmann, președintele Congresului Mondial Evreiesc, discuția cu israelianul de origine algeriană Andre Chouraqi, viceprimar al Ierusalimului, cea avută cu socialistul Shaul Ben Simhon, cea cu rabinul Menachem Hacohen și discuția cu jurnalista Tamara Golan.116 Fluxul acestor contacte funcționa și în sens opus, ministerul Agriculturii marocane trimițând reprezen­ tanți în Israel pentru a analiza tehnicile utilizate de agronomii din deșertul Negev. Articolul lui James M. Markham se încheia anunțând că o prioritate a vizitei lui Hassan al II-lea în SUA va fi să se întâlnească cu lideri ai comunității evreiești (foarte probabil prin mijlocirea lui Nahum Goldmann).117

264

>973- reuniunea Congresului Mondial Evreiesc la Ierusalim. Nahum Goldmann (dreapta) și Golda Meir (centru), adversari și colaboratori de-o viață. Erau amândoi născuți în Rusia țaristă (Meir în Ucraina, Goldmann în Belarus), la numai trei ani distanță.

Nahum Goldmann în 1979, anul păcii israeliano-egiptene, o pace pentru care el militase, împotriva curentului și fără succes, încă din anii ’50.

Corneliu Mănescu, ministrul Afacerilor Externe al României și Abdul Rahman Pazhwak, președintele celei de-a XXI-a sesiuni a Adunării Generale a ONU, 15 august 1967. Mănescu va prelua de la Pazhwak poziția din fruntea Adunării Generale în mandatul 1967 - 1968.

Corneliu Mănescu, ministrul Afacerilor Externe al României, la întoarcerea de la New York, unde a participat la sesiunea extraordinară a Adunării Generale a ONU, 5 iulie 1967.

De la stânga la dreapta: Jehan Sadat, Nicolae Ceaușescu, Anwar Sadat, Elena Ceaușescu, în 1974, în România. Spre deosebire de Elena Ceaușescu, soția președintelui egiptean, Jehan, nu seva implica în viața politică decât pentru a promova drepturile femeilor în spațiul arab. Ea a inspirat „Legile Jehan", care asigurau femeilor dreptul de a divorța sau de a fi alese în Parlament.

Mircea Malița, primul intermediar român în procesul de pace dintre Israel și Egipt. El a jucat acest rol la New York, după războiul din 1967, la solicitarea Egiptului.

1972, București: Ceaușescu îi transmite Goldei Meir, premierul Israelului, dorința lui Sadat de a începe negocieri secrete prin intermediul României. Ulterior, Meir va susține că a acceptat oferta liderului român, dar că Sadat a suspendat dialogul, păcălindu-1 pe Ceaușescu. A fost ultima șansă de a evita războiul din 1973.

Moshe Dayan în 1976. Legendarul general își pierduse ochiul stâng în 1941, când a fost rănit în Liban de un lunetist care lupta de partea regimului de la Vichy.

Menachem Begin, premierul statului Israel (21 iunie 1977 - 10 octombrie 1983), întâmpinat de garda de onoare pe Aeroportul Ben Gurion, la revenirea din SUA, 1977.

1977, Aeroportul Ben Gurion. Menachem Begin, devenit recent, după o așteptare de trei decenii, premier al Israelului, face declarații după prima sa vizită la Washington.

19 noiembrie 1977. Vizita istorică a lui Anwar Sadat la Ierusalim, în urma intermedierii asigurate de România și Maroc.

Anwar Sadat vorbește în Knesset, la Ierusalim, pe data de 20 noiembrie 1977. In stânga lui, Yitzhak Shamir, fost luptător în temuta miliție evreiască Lehi și viitor premiera! Israelului.

Decembrie 1977. Begin îi întoarce vizita lui Sadat, zburând la Ismailia chiar de ziua acestuia. Totuși, din cauza „detaliilor absurde" în care, conform egiptenilor, premierul israelian insistă să intre, negocierile se blochează, în spatele lui Sadat și Begin se văd Moshe Dayan (dreapta) și Hosni Mubarak (stânga).

Menachem Begin (dreapta) îi strânge mâna lui Anwar Sadat (stânga), sub privirile președintelui american Jimmy Carter, la Camp David, pe data de 7 septembrie 1978.

Shimon Peres (primul din stânga), Yitzhak Rabin (al doilea din stânga) și regele marocan Hassan al II-lea (dreapta). Fotografia a fost făcută în 1993, când cei doi lideri israelieni s-au oprit în Maroc ca să îi mulțumească public suveranului de la Rabat pentru facilitarea procesului de pace israeliano-palestinian. în 1977, când Hassan al II-Iea se întâlnise în secret cu Moshe Dayan, o poză similară l-ar fi costat tronul.

Excentricii

Hassan al II-lea după intermediere

în 1977, la scurt timp după vizita lui Anwar Sadat la Ierusalim, devenise evident că Hassan al II-lea a rămas cel mai puternic susținător al său - chiar singurul - din Maghreb și Orientul Mijlociu. Totuși, chiar și Marocul a fost nevoit să accepte dorința partenerilor arabi de a elimina Egiptul din Liga Arabă, din cauza concilierii cu Israelul. Hassan al II-lea va milita însă constant, în anii ’80, pentru încetarea boicotului la care era supus cel mai important stat din nordul Africii. Unul dintre motivele pentru care regele marocan a fost nevoit să se dezică de Egipt pentru pacea cu Israelul a fost virulența neabătută a celorlalte state din Maghreb, care s-au dovedit puternic antiegiptene și antiisraeliene în contextul tensionat din anii 1977 -1979, punându-1 pe Hassan al II-lea în imposi­ bilitatea de a susține de unul singur procesul de pace. Tunisia și Algeria, vecini esențiali pentru Maroc, au respins furibund acordul dintre Anwar Sadat și Menachem Begin, devenind voci reprezentative ale Frontului Statorniciei, care condamna orice înțelegere cu Israelul.118 Algerienii își mențineau orien­ tarea militaristă și propalestiniană, în vreme ce bătrânul lider al Tunisiei, Habib Bourguiba, care era președinte încă din 1957, renunța în premieră la orientarea sa pacifistă și favora­ bilă Occidentului, ba chiar și Israelului, încercând astfel să țină sub control creșterea simpatiilor islamiste din pro­ pria țară. Hassan al II-lea avea o puternică afinitate pentru Bourguiba, explicabilă în primul rând prin educația similară amândoi făcuseră studii juridice în Franța. Ulterior, fuseseră pe aceleași baricade în ceea ce privea respectul acordat civili­ zației franceze sau sprijinul oferit independenței algeriene. Regele marocan susținea că îl leagă o „prietenie strânsă" de președintele tunisian.119 în această perioadă, Tunisia a devenit un neașteptat centru al lumii sunnite, ea oferindu-se să găz­ duiască în capitala Tunis atât Organizația pentru Eliberarea Palestinei (după izgonirea acesteia din Liban, în 1982), cât și

265

Ovidiu Raețchi

sediul Ligii Arabe, după excluderea Egiptului - gazda sa ante rioară - din organizație în 1979, în urma semnării păcii cu Israelul.120 Ambițiile regionale tunisiene au tensionat relați i I