Despre geneza romanilor 9786064909954

Citation preview

Dan D. Farcas

DESPRE GENEZA ROMÂNILOR

BIBLIOTECA REVISTEI CURTEA DE LA ARGEŞ

III

Copyright © Dan D. Farcaş

Editura EIKON Bucureşti, Calea Giuleşti 333, sector 6 cod poştal 060269, România Difuzare I distribuţie carte: tel/fax: 021 348 14 74 mobil: 0733 131 145, 0728 084 802 e-mail: [email protected] Redacţia: tel: 021 348 14 74 mobil: 0728 084 802, 0733 131 145 e-mail: [email protected] web: www.edituraeikon.ro Editura Eikon este acreditată de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior (CNCSIS) Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României FARCAŞ, DAN D. Despre geneza românilor/ Dan D. Farcaş ; cuv. înainte de Gheorghe

Păun. - Bucureşti : Eikon, 2023 ISBN 978-606-49-0995-4 I. Păun, Gheorghe (pref.)

94 Fotografie coperta 1: Uca Marinescu DTP: Valerian Susan Editor: Valentin Ajder

Dan D. Farcas

DESPRE GENEZA ROMÂNILOR

MMM■ oBucureşti, 2023

Cuvânt-înainte

Autorul cărţii de faţă are un avantaj destul de rar în eseistica românească, în cultura românească în general: este matematici­ an-informatician de profesie, cu doctorat în domeniu, şi a frec­ ventat încă din tinereţe literatura SF. Şi, deopotrivă, matematica şi SF-ul garantează-promovează câteva premise fundamentale pentru abordarea unor subiecte „sensibile", aşa cum sunt multe dintre cele discutate în cărţile de până acum ale lui Dan Farcaş, aşa cum este şi subiectul cărţii de faţă. Pe de o parte, deschiderea spre ipoteze, spre imaginarea de posibilităţi dintre cele mai variate, eventual neaşteptate, eventual depărtate de simţul comun, de „ştiinţa de manual", pe de altă parte, nevoia şi obişnuinţa de a justifica orice afirmaţie, de a-i asocia, dacă se potriveşte, un grad de posibilita­ te-probabilitate, luciditatea şi modestia de a distinge ipotezele de faptele atestate, referirea sistematică la bibliografie, la argumente. Revista Curtea de la Argeş (tipărită, dar şi disponibilă la www. curteadelaarges.ro, arhivă completă) a beneficiat din plin de toate acestea, în mai multe seriale semnate de Dan Farcaş, derulate lu­ nar de-a lungul anilor şi ulterior strânse în volume. Reamintesc Gândirea pluralistă, nr. 2 în Biblioteca Revistei Curtea de la Argeş (Ed. Tiparg, Piteşti, 2014), şi - ilustrând şi mai sugestiv balanţa matematică-SF - volumul Inteligenţe cosmice, apărut la numărul 27 al colecţiei amintite (Ed. Tiparg, 2021). Avem acum în faţă rodul unui serial recent, care a demarat în iunie 2021 sub titlul Originea românilor. Dacă subiectul civiliza­ ţiilor extraterestre este unul controversat, la graniţa dintre ştiinţă 5

şi mit, cel de faţă este, ca multe alte subiecte legate de istorie, de-a dreptul delicat. Istoricii sunt printre cei mai precauţi oameni de ştiinţă, desigur, pe bună dreptate, pentru că afirmaţiile lor pot avea ,,interpretări" dincolo de istorie, în politică, relaţii internaţionale, relaţii interetnice, pot naşte pasiuni, acţiuni cu urmări nepotri­ vite. Sunt destule „aforismele" cinice, de genul „nu există istorie, ci doar istorici", ,,istoria o scriu învingătorii" etc. Nu există ceva similar în matematică, în ceea ce numim ştiinţe exacte în general. Iar abordarea de aici este bazată pe un fundament de ştiinţă exactă: studiul genomului, clasificările din domeniu, statisticile aferente. „Numerele sunt lucruri sigure" ne asigura Galilei - nu neapărat cele statistice, afectate de aproximări, mă grăbesc să adaug. Şi mai adaug o vorbă înţeleaptă, rostită de Grigore C. Moisil: ,,Omul când nu înţelege e contra". Între aceste două borne se situează studiul populaţiilor din punct de vedere genetic. În principiu, lucrurile sunt clare, defini­ tive, experimental-ştiinţifice. În practică, eşantioanele sunt încă parţiale, sărace uneori, cu o marjă de aproximare care lasă loc, adesea, nesiguranţei. Iar istoricii, dacă nu sunt siguri, vorba lui Moisil, le este mai confortabil să fie contra ... Noroc că în timp lucrurile evoluează, se găsesc noi oseminte, se fac încontinuu ana­ lize noi, care confirmă de obicei calculele anterioare, de multe ori îmbunătăţindu-le, rafinându-le. Pe un asemenea teren vine cartea de faţă, cu aplombul şi în­ ţelepciunea matematicianului-autor - iar istoricii ar avea mult de câştigat dacă ar parcurge textul cu deschidere şi dorinţă de dialog, cel puţin pentru partea care priveşte direct evaluările genetice (,,de­ taliile" privind „descălecatul", de exemplu, nu mai ţin de statistică şi clasificări, chiar dacă pot fi şi acestea clarificate prin comparaţii de ADN, prin stabilire de genealogii, de exemplu, pe baze geneti­ ce, dar autorul nu explorează şi această direcţie, la drept vorbind, 6

puţin explorată în general - tot din motive istorico-politice ade­ sea...), mai ales că principalele concluzii ale cărţii, sintetizate în capitolele dinspre final, nu fac decât să confirme constatări deja îmbrăţişate de istorici (de istoricii-istorici, nu de cei tendenţios-is­ torici): românii sunt aici, în jurul Carpaţilor, de la Nistru pân' la Tisa, dintotdeauna (din paleolitic chiar), au fost puţin influenţaţi genetic de popoarele trecătoare (invadatoare, migratoare, agresoa­ re), pe care uneori le-au asimilat, alteori le-au ignorat, ştiind că „apa trece, pietrele rămân", nu sunt înrudiţi genetic cu localnicii din vestul Balcanilor sau din Italia (argument care anulează teoriile migraţiei transdanubiene a românilor). Suntem, aşadar, sedentari dintotdeauna, agricultori şi păstori, ceea ce spune multe despre feldeinţa românilor, cea din veac şi cea de astăzi. Reamintindu-ne titlul primei cărţi publicate de Dan Farcaş în Biblioteca Revistei Curtea de la Argeş, închei invitându-i pe citi­ tori, cu atât mai mult pe istorici, la a parcurge acest volum sub semnul unei gândiri pluraliste, fără prejudecăţi, cu totală dorinţă de a învăţa, pentru că multe şi utile lucruri se pot afla din paginile care urmează, unele punctuale cum se spune, altele metodologice. Recunoştinţă, aşadar, autorului pentru această nouă carte. Gheorghe Păun Curtea de Argeş Iunie 2023

7

CUPRINS

CUVÂNT-ÎNAINTE .................................................................... 5 INTRODUCERE - SEMNE DE ÎNTREBARE ................................ 11 Preistoria ...................................................................................17 Diseminarea haplogrupurilor .............................................17 Primii europeni ...................................................................22 Neoliticul românesc .............................................................27 Proto-indo-europenii ...........................................................32 Venirea indo-europenilor ....................................................37 Apariţia tracilor...................................................................42 Epoca fierului ......................................................................47 Geneza geto-dacilor ............................................................52 „Nobilii" venetici şi sedentarii ............................................ 57 Antichitatea .............................................................................. 63 Din nou despre daci şi geţi ................................................ 63 Vremea lui Burebista.......................................................... 68 Romanii ocupă Dacia..........................................................73 Problema dacilor liberi ....................................................... 78 Vremea goţilor şi a hunilor................................................. 83 Faima dacilor ...................................................................... 88 Evul Mediu ...............................................................................93 Stăpânirea slavă ..................................................................93 Venirea ungurilor ............ , .................................................. 98 Vremea cumanilor ............................................................. 103 Întemeierea Ţării Româneşti ............................................ 108 Românii în Transilvania şi Moldova ................................ 113 Întemeierea Moldovei ........................................................ 118 9

Concluzii .................................................................................. 123 Structura genetică a românilor ......................................... 123 Religii ale spaţiului românesc ........................................... 129 ?riginea limbii române ..................................................... 136 Invăţămintele istoriei noastre ........................................... 143 ANEXE ................................................................................ 149

Introducere

SEMNE DE ÎNTREBARE

De unde venim? Cât de vechi suntem? Cine au fost, de-a lun­ gul mileniilor trecute, strămoşii celor care trăiesc azi pe teritoriul României? Ce realizări i-au făcut speciali? Am fost şi eu preocupat, fireşte, de aceste probleme de o mare încărcătură emoţională, chiar dacă specializările mele academice sunt cu totul altele. Din păcate, tratatele şi manualele de istorie, în care am căutat răspunsurile la întrebările de mai sus, treceau cu detaşare peste pe­ rioada foarte veche, dar şi peste anumite episoade obscure, cu scuza subînţeleasă că, neavând suficiente date certe, autorii nu doreau să se lanseze în speculaţii şi să se compromită. Nu m-a lămurit nici puzderia de lucrări extrem de profesioniste ale arheologilor. Ele se limitau strict la petecul de spaţiu şi de timp examinat, fără să ofere ceea ce doream - o imagine de ansamblu asupra trecutului. Acestea pe partea serioasă a lucrurilor. Pe de cealaltă parte, am constatat că istoria românilor este dez­ bătută, cu multă patimă, de o mulţime de nespecialişti, marele public fiind expus celor mai fantastice ipoteze... Auzim astfel că românii au fost constituiţi ca un popor unitar, în acest loc, încă de acum multe milenii, de la noi izvorând toate limbile şi poa­ te şi toată cultura europeană. Iar dacă nicio istorie academică nu recunoaşte asta, este semnul unei conspiraţii, bazate pe invidie, împotriva noastră. 11

DAN D. FARCAŞ

Acest mod de a gândi nu ne caracterizează numai pe noi. De pildă, circulă pe internet o „teorie", promovată de persoane care se pretind serioase, afirmând că ungurii ar fi trăit, acum multe milenii, în Transilvania, după care ei au fost cei care au civilizat Europa, în patru valuri succesive. Tot ei ar fi inventat, între altele (la Tărtăria), scrierea, pe care au dus-o apoi în Sumer (sunt şi stu­ dii care argumentează că limbile respective ar fi înrudite), după care s-au întors, via Asia, în Transilvania, ca să reia în stăpânire teritoriile care le-au aparţinut din vechime ş.a.m.d. Tot din aceeaşi zonă vine şi afirmaţia că românii sunt doar urmaşii unor italieni de prisos, transferaţi prin secolul V, peste strâmtoarea Otranto, în Albania. Aceştia ar fi migrat apoi, cu turmele lor de oi spre nord, ajungând pe teritoriul ţării noastre, abia prin secolul XII, după care au devenit majoritari, înmulţindu-se mult mai iute decât băştinaşii. Si, nu doar noi, ori vecinii nostri, emit astfel de „teorii". Năravul , e preţuit şi „la case mai mari". Dacă vom căuta un pic, vom des­ coperi că sunt surprinzător de multe naţii dotate cu personalităţi cu un simţ patriotic exacerbat, care reorganizează fapte şi dovezi, prin selectare, omisiune, răstălmăcire şi uneori chiar modificare tendentioasă, ori inventie, încercând să-si, construiască o istorie , , fabuloasă prin care să demonstreze că seminţia lor este un „popor ales". Cititorul va găsi, uşor, dacă practică şi limbi străine, multe asemenea exemple. Acest mod de a gândi şi de a face istorie putea să fi avut o anumită justificare în perioadele în care identitatea unei naţiuni era ameninţată şi în care virtuţile strămoşeşti trebuia să fie hiper­ bolizate în ochii concetăţenilor, pentru a-i pregăti spre inevitabile confruntări de cucerire sau de înverşunată apărare. Dar situaţia s-a schimbat în ultimul timp. Azi trăim într-un „sat global" extrem de transparent, în care, pe de o parte, fiecare persoană are acces la o cantitate de informaţii de sute de ori mai 12

Despre geneza românilor

mare decât avea înainte, deci, dacă are şi un pic de pregătire, e mult mai dificil de păcălit, iar, pe de altă parte, marile competiţii între ţări sunt mai degrabă pe plan economic, ştiinţific, cultural, artistic, sportiv etc. În lumea noastră, cea a inevitabilei globalizări, fiecare popor va supravieţui sau se va topi în marea masă a omenirii nu în funcţie de agresivitatea de care dă dovadă, aşa cum se întâmpla în vechime, ci după puterea pe care cultura sa specifică (limba, tradiţiile, valorile, moralitatea etc.) o are în a genera realizări care să fie recunoscute şi respectate de întreaga lume. Azi naţiile sunt apreciate desigur şi după strămoşi, dar, înainte de toate, după aportul lor actual la binele întregii lumi, după savanţii, artiştii, medicii, inginerii, gân­ ditorii, meseriaşii, sportivii etc. care realizează, chiar acum, ceva remarcabil pentru întreaga omenire. Fără îndoială, pentru stima de sine necesară în vederea acestor competiţii şi pentru apărarea identităţii noastre naţionale, istoria are şi ea un rol important, reamintindu-ne cine am fost, cine sun­ tem, ce greşeli am făcut, cum puteau fi ele evitate sau reparate, de ce anume am fost capabili în trecut şi cum am putea fi şi mai buni în viitor. Iar dacă ne uităm bine, chiar avem o istorie de care nu trebuie să ne fie ruşine, dimpotrivă. Competiţia actuală între naţiuni respectă, tot mai ferm, un ,,fair-play" al corectitudinii, marginalizând pe cei care trişează. Suntem apreciaţi dacă suntem buni în ceea ce facem, dacă dove­ dim că suntem capabili să creăm, să oferim omenirii realizările noastre, să ajutăm binele general şi să ocrotim frumosul pentru cei din jurul nostru. Dar suntem apreciaţi şi după cât suntem de co­ recţi, de cinstiţi şi de încredere în toate acestea. Dacă nu respectăm regulile jocului, vom fi ocoliţi şi depunctaţi. În particular, la ora actuală, a scrie o istorie natională hiperbolizaC �'ît�u� iune ' �• � contraproductivă. J' /) /1

,-, ,...,_--;

g

�-a-

�

BIBLIOTECA 2

i

!

F= l3 ltt-!!

DAN D. FARCAŞ

În concluzie, cu mici excepţii, n-am primit un răspuns mul­ ţumitor la întrebările mele nici de la specialişti şi nici din textele exaltate, pe care nu le puteam valida. În aceste condiţii, pentru a avea totuşi o imagine la care să mă pot raporta, am luat iniţiativa să încerc să-mi schiţez eu însumi răspunsurile dorite, cu tot ce voi găsi, şi bune şi rele, pe baza informaţiilor pe care le aveam la îndemână şi în care puteam avea încredere. Am profitat în acest scop de faptul că secolul XXI a adus schim­ bări nu doar în mentalităţi, ci şi în metodele prin care se poate reconstitui trecutul. Un prim astfel de element a fost studiul re­ cent al mutaţiilor genetice ale populaţiilor umane. Azi ştim că, în migraţiile lor, anumite grupuri au rămas izolate mai mult timp într-un anumit loc, suferind mutaţii care s-au permanentizat prin consangvinizare. S-au creat astfel mari colectivităţi de oameni, având un profil genetic aparte faţă de restul omenirii. La ora ac­ tuală, întreaga populaţie a globului este clasificată în asemenea colectivităţi, numite haplogrupuri. Deşi cercetările sunt încă la început, există deja hărţi şi ta­ bele, din ce în ce mai precise, cu aceste haplogrupuri, bazate pe eşantioane de populaţie tot mai largi. Dar haplogrupurile au fost identificate şi în ADN-ul recuperat din schelete vechi de mii de ani. Coroborând mutaţiile găsite în ele cu vechimea rămăşiţelor (prin Carbon 14 calibrat etc.), ca şi cu alte elemente, a fost posibilă reconstituirea marilor migraţii de popoare, dar şi stabilirea originii populaţiei din fiecare teritoriu. Al doilea element care m-a ajutat foarte mult în căutările mele a fost răspândirea internetului, care - faţă de metodele anterioare permite nu doar o informare mult mai largă şi adusă permanent la zi, dar si, „decantarea" mult mai temeinică a informatiilor corecte, , întrucât milioanele de utilizatori remarcă şi sancţionează rapid ero­ rile sau aberaţiile. Iar instrumentele avansate de căutare pot pune 14

Despre geneza românilor

acum mult mai uşor în corespondenţă datele istorice, arheologice, genetice, lingvistice, religioase, folclorice etc. din diverse ţări. Cu aceste premise, ca un digest din toate datele obţinute, in­ clusiv din literatura de specialitate şi prin discuţii cu specialişti, am izbutit să alcătuiesc, pentru mine şi apropiaţii mei, un soi de „ghid", mult simplificat, privind cele mai plauzibile informaţii privind originea şi faptele strămoşilor românilor, de la începuturi până la întemeierea principatelor istorice. Un prieten mi-a sugerat să public pagini din acest „ghid" în revista Curtea de la Argeş, sub forma unui mic serial, propunere acceptată cu plăcere. Iar din ar­ ticolele apărute, puse cap la cap sub formă de capitole, s-a născut această carte. M-am străduit să folosesc doar date solide, agreate de majori­ tatea specialiştilor. Totuşi, prin metoda adoptată, textul nu putea rămâne decât la nivel de eseu, în care, nesupus rigorilor cerute istoricilor, mi-am permis uneori şi opinii personale, inevitabil su­ biective. Dar sper că lucrarea va fi, implicit, şi o invitaţie pentru ca cititorul să verifice în detaliu, el însusi, făcute si, să vină , , afirmatiile cu propriul său punct de vedere.

15

PREISTORIA DISEMINAREA HAPLOGRUPURILOR

Spuneam în introducere că istoria răspândirii lui homo sapiens pe glob poate fi urmărită, la ora actuală, cu ajutorul haplogrupuri­ lor. Întrucât noţiunea nu are încă o utilizare largă, cer îngăduinţa să expun o imagine simplificată a ei. În nucleul fiecărei celule a corpului omenesc se află 23 de pe­ rechi de cromozomi (cimpanzeii au 24), fiecare cromozom fiind de fapt o uriaşă moleculă ADN. Cromozomii conţin genele care determină înfăţişarea noastră, ca şi nenumărate alte caracteristici. Toţi cromozomii sunt aşezaţi în nucleu în câte două exemplare, teoretic identice. Acest fapt ajută, între multe altele, şi la siguran­ ţa activităţii celulei, un mic defect într-un cromozom putând fi compensat de perechea lui. Există o singură excepţie. Dacă, în a 23-a pereche de cromozomi, femeile au de două ori cromozomul X (deci dubletul XX), la bărbaţi în locul acestei perechi avem doi cromozomi diferiţi, un X, dar şi un cromozom Y, acesta din urmă fiind şi cel mai mic dintre toţi. Cromozomul Y se transmite doar de la tată la fiii lui, de-a lun­ gul a nenumărate generaţii. Altfel spus, fiecare bărbat actual a avut, acum 10.000, sau 100.000 de ani, un singur stră-stră-stră-bunic de la care a moştenit cromozomul său Y. Se poate presupune astfel, pentru simplitate, că homo sapiens sapiens purcede de la un singur Adam primordial, care ar fi trăit în centrul Africii, acum circa 300.000 de ani. Dar, pe măsură ce urmasii cromozomul Y, acesta se ' lui au transmis descendentilor ' 17

DAN D. FARCAŞ

întâmpla să sufere mutaţii. Anumite mutaţii se regăsesc la majorita­ tea populaţiei pământului; acest fapt demonstrează că ele sunt cele mai vechi. Mutaţiile mai recente se manifestă doar la populaţiile dintr-un anumit grup. Spuneam că o colectivitate umană în care, la toţi indivizii, regăsim acelaşi grup de mutaţii, poartă numele de haplogrup. În timp, pe măsura apariţiei de noi mutaţii, haplogrupu­ rile, s-au tot divizat, totalitatea lor având o structură arborescentă. În, particular, întrucât ne-am referit la mutaţiile cromozomului Y, vorbim aici de aşa-numitele haplogrupuri Y-DNA. Multă vreme, după acel Adam primordial, în Africa nu au exis­ tat decât trei haplogrupuri Y-DNA, notate A, B şi T. (Vor fi fost şi altele, dar n-au supravieţuit până azi, să le identificăm.) Apoi, acum vreo 75.000 de ani, din acesta din urmă se ramifică noile haplogru­ puri C, D, Eşi F. Haplogrupul Eva ocupa nordul şi estul Africii, iar C, D şi F vor părăsi Africa, în zona peninsulei arabice. O ramură C va înconjura Asia pe la sud, ajungând în Australia. O alta, tot C, va înainta, prin Siberia, urmaşii lor aflându-se azi printre mongoli, iar alta pe lângă coasta Pacificului şi, profitând că strâmtoarea Behring era îngheţată, iar nivelul oceanelor cu multe zeci de metri mai jos decât azi, au trecut în America de Nord, ramura C3 ajungând, acum vreo 10.000 de ani, până în Ţara de Foc. Haplogrupurile D au populat zona tibetano-birmaneză, până în Japonia, iar din ramura F a apărut, cam acum 55.000 de ani, haplogrupul GHIJK, reunit la început, care se va diviza, în Asia de sud-vest şi centrală. G se va stabili în Caucaz, H va da naştere populaţiilor dravidiene din peninsula indiană, iar K va ajunge, ca un al doilea val, în Australia, iar apoi până pe insulele din Micronezia. Acum vreo 45.000 de ani, din haplogrupul K se va ramifica, undeva în Asia de sud-est, haplogrupul NO; acesta se va divide în N, care va popula Asia de Nord, până în actuala Karelie, şi în O, 18

Despre geneza românilor

care va da naştere populaţiilor actuale din China, Japonia, Coreea, Indochina, până spre Indonezia. Grupul IJ s-a divizat, acum vreo 45.000 de ani, în Orientul Apropiat sau în Asia de Vest, în grupurile I şi J. Haplogrupurile J s-au extins apoi în Orientul Apropiat şi Arabia, iar I apare în estul Europei acum vreo 40.000 de ani. Un subgrup, numit 11, va ocupa mai târziu nordul Europei şi Peninsula Scandinavă. Celălalt sub­ grup, numit 12, trecând prin zona actualei Ucraine, va popula apoi Balcanii, nordul Italiei şi insula Sardinia. Haplogrupul 12 este şi cea mai veche ramură de homo sapiens sapiens care s-a aşezat în zona ţării noastre. El nu doar că a supravieţuit până azi, dar constituie circa 40% din populaţia masculină a României actuale1 • Întrerup istoria haplogrupurilor Y-DNA la acest moment, men­ ţionând totuşi că ea va continua, dramatic, în următoarele milenii, în care nesfârşite migraţii vor aduce, pe teritoriul ţării noastre, din­ spre toate punctele cardinale, dar mai frecvent din sud şi din nord­ est, alte şi alte haplogrupuri, unele noi şi deosebit de importante, care vor completa şi acel „rest" de 60% de populaţie masculină a ţării noastre. Migraţia feminină poate fi urmărită şi ea, cu ajutorul ADN­ ului mitocondrial, mt-DNA. Mitocondriile sunt componente ale fiecărei celule umane. Ele se află în afara nucleului, fiind „uzinele energetice ale celulei", şi au material genetic propriu - acel ADN mitocondrial - care conţine informaţia genetică necesară, în ca­ zul nostru, pentru sinteza enzimelor necesare respiraţiei. Acest ADN se transmite, de la mamă, în citoplasma ovulelor, copiilor ei, dar la generaţia următoare, evident, nu o pot transmite mai departe decât fiicele. În continuare, mecanismul mutaţiilor şi al haplogrupurilor este similar celui de la cromozomul Y. Succesiunea https://en.wikipedia.org/wiki/Haplogroup#/media/File:World_Map_ of_Y-DNA_Haplogroups.png 1

19

DAN D. FARCAŞ

fiică-mamă-bunică ş.a.m.d. ne conduce la o singură ipotetică Evă primordială. Desigur, tot în Africa. Haplogrupurile stabilite pe baza ADN-ului mitocondrial, au primit ca nume, de asemenea, litere, nomenclatura fiind însă diferită. Nu ne miră, desigur, dacă istoria migraţiilor preistorice, descrisă de ele, seamănă cu cea a bărbatilor. Acum circa 170-130.000 de ani, în centrul Africii, existau 3 haplogrupuri mt-DNA, notate Ll, L2 şi L3. Primele două rămân locului, în timp ce L3 trece, prin Peninsula Arabă, în Asia, şi se divide în M şi N. Ramura M migrează prin sudul Asiei, trece prin India, ca apoi, prin Indonezia, să ajungă, acum vreo SO.OOO de ani, în Australia. Haplogrupul G, desprins din M se răspândeşte în nordul Chinei şi Coreea. Ramura N, după ce trece de peninsula arabică, se divide în haplogrupul F, care ajunge în sudul Chinei, şi în haplogrupurile H, I, J, K, aşezate, acum vreo 40.000 de ani, în Europa Centrală şi de Vest (ele sunt predominante şi azi în România), alături de grupurile T, U, V, W şi X, stabilite în Europa de nord-est. Haplogrupul mt-DNA numit X se pare că a ajuns din Scandinavia, peste Oceanul Îngheţat de Nord, direct în Labrador. Tot din N s-au desprins şi ramurile A, B, C şi D, care au migrat spre America de Nord, peste strâmtoarea Behring. B se afla, acum vreo 25.000 de ani, în Japonia, dar toate patru, cam în aceeaşi vreme, şi pe teritoriul actual al SUA, iar acum 12.000 de ani în toată America de Sud. Apoi, o ramură întârziată a haplogrupului A ajunge, acum vreo 9000 de ani, tot peste strâmtoarea Behring, în vestul Canadei. Toate datele de mai sus, încă destul de estimative, au fost sta­ bilite atât pe baza ADN-ului colectat din fosile, acolo unde acest lucru a fost posibil, cât şi prin alte mecanisme genetice. Bineînţeles, dincolo de această imagine simplistă şi incompletă, se mai impun o seamă de observaţii. La ora actuală nomenclatura haplogrupurilor nu este definitivă, iar din când în când denumirile 20

Despre geneza românilor

se mai schimbă. Apoi, haplogrupurile pe care le-am menţionat aici sunt doar mari grupuri, pe care specialiştii le subîmpart în zeci de haplogrupuri mai mărunte, care descriu cu o mai mare fineţe istoria şi răspândirea diverselor populaţii umane. Important mai este şi să nu pierdem din vedere că migraţiile de care vorbeam nu au fost nişte „exoduri" de tipul celui biblic. Probabil oamenii, organizaţi în triburi mărunte, înaintau câţiva kilometri într-un an, se întorceau, petreceau sute de ani într-un loc care oferea condiţii optime de trai ş.a.m.d. Pe alocuri, practicau poate şi un soi de transhumanţă, în funcţie de anotimpuri. Un alt factor important a fost că strămoşii noştri n-au urmărit, în acele vremuri, păstrarea unei „purităţi a haplogrupului" sau chiar a subspeciei. Între altele, Africa, Europa şi Asia, erau deja populate anterior cu hominizi mai primitivi. În Europa, înainte de intrarea primilor oameni moderni, stăpâneau oamenii de Neanderthal, care au fost eliminaţi treptat. Deşi ei erau o subspecie diferită de noi, se pare că au existat încrucişări cu noii veniţi. Genele europenilor conţin, la ora actuală, circa 2% gene neanderthaliene. În sfârşit, e bine să notăm că haplogrupurile nu definesc rase de oameni. Ele se bazează doar pe caracteristicile a două ADN-uri umane, or mai există o mulţime de alte particularităţi în celelalte 23 de tipuri de cromozomi.

21

PRIMII EUROPENI

În capitolul anterior am schiţat răspândirea arborescentă a oamenilor pe Pământ. Reamintesc că geneticienii au urmărit în acest scop, în principal, propagarea cromozomului Y (haplogru­ purile Y-DNA), transmis pe cale masculină, de la tată la fiu, ca şi a ADN-ului mitocondrial (haplogrupurile mtDNA), transmis pe cale feminină, de la mamă la toţi copiii săi. În cele ce urmează, vorbind de istoria migraţiilor în zona în care se află şi teritoriul actual al României, mă voi referi, pentru simplitate, dar şi pentru că aici imaginea e mult mai clară, aproape exclusiv, la Y-DNA. Încă de acum 300.000 de ani şi până prin 37.000 înainte de mo­ mentul prezent (BP - Before Present), Europa, ca şi partea centrală a Asiei au fost locuite de oamenii de Neanderthal, o subspecie a omului modern, adică al lui homo sapiens. Mici de statură (155165 cm), dar foarte robuşti, neanderthalienii aveau o capacitate craniană medie de 1600 cm3 , în timp ce a omului modern este de numai 1250 - 1400 cm 3 • Cauza dispariţiei lor e incertă, dar fără îndoială a contribuit şi faptul că trăiau în grupuri mai puţin nu­ meroase şi mai izolate. Tehnologiile lor de fabricat unelte şi arme au avansat extrem de încet în timp şi probabil erau şi mai puţin eficienţi în vânătoare decât homo sapiens sapiens. Poate nu s-au adaptat nici la schimbările de climă care au înlocuit savanele cu păduri. Neanderthalienii s-au stins în ultimul lor refugiu, din peş­ terile de la poalele stâncii Gibraltarului. După unele opinii, acum vreo 24-28.000 de ani. Strămoşul nostru direct, homo sapiens sapiens, a apărut în Africa de Est acum circa 300.000 de ani. Urmaşii săi au trecut, 22

Despre geneza românilor

după un timp, în Asia, avansând în bună măsură de-a lungul coas­ telor sale sudice, dar s-au aventurat şi spre interiorul continentului. Între timp, mutaţiile au produs câteva zeci de haplogrupuri dife­ rite, care s-au răspândit către toate continentele. Aşa cum am mai menţionat, pe la 45.000 BP, un astfel de grup, numit haplogrupul I] se găsea în Asia de Vest. El se va divide în haplogrupurile I şi J. Cel de al doilea va migra spre sudul Mării Caspice, peninsula Arabică şi Orientul Apropiat. Cei din haplogrupul I au fost primii oameni de tip actual (homo sapiens sapiens) care nu doar că au ajuns, acum circa 42.000 de ani, în Europa, dar urmaşii lor au şi supravieţuit până azi (au fost şi alte grupuri, care au dispărut între timp). Ei au sosit probabil ocolind Marea Neagră pe la nord, după care au luat-o de-a lungul Dunării, apoi au trecut pe văile Rinului şi Elbei, spre Scandinavia, dar şi către vestul Europei, ajungând până la Atlantic. La 40.000 BP se aflau deja în toată Europa. Erau vânători-culegători foarte mobili şi eficienţi. Înalţi de 180-190 cm, cu capacitatea craniană tot de 1600 cm3, dar cu un creier se pare mai bine organizat, mai ales pe partea vorbirii şi a socializării, i-au eliminat treptat pe oamenii de Neanderthal. Au existat şi unele încrucişări, dar puţin importante, între cele două subspecii. Primul schelet al acestor oameni moderni, nou-sosiţi, a fost gă­ sit în 1868, în peştera Cro-Magnon din Franţa de Sud-Vest, din care motiv ei au fost numiţi atunci „oameni de Cro-Magnon", termen utilizat azi doar tradiţional, dar nu şi de specialişti. Remarcabil este că cele mai vechi oseminte semnificative ale acestui tip uman din Europa au fost descoperite, în 2002, pe teritoriul României, în „Peştera cu Oase" nu departe de Anina, jud. Caraş-Severin. Vârsta lor este apreciată, după diferite evaluări, între 35.000 şi 42.000 de ani. Am putea spune deci că, într-un fel, la noi a trăit cel mai bătrân strămoş european. 23

DAN D. FARCAŞ

Teritoriul României a fost locuit, în continuare, în permanenţă, de oameni din aceste prime seminţii. Din tehnologiile lor au supra­ vieţuit unelte de piatră cu lame mici şi ascuţite, folosite pentru vâ­ nătoarea de vânat mare (bizon, cal, ren şi mamut). Pentru vânatul mic, ei foloseau plase, capcane, iar mai târziu arcul. Pe malul mării şi al marilor râuri preocuparea principală era pescuitul. Pădurea oferea şi ea ciuperci, miere, rădăcini comestibile, fructe etc., dintre care unele puteau fi păstrate şi peste iarnă. Faptul că nu duceau o viaţă chinuită se vădeşte şi în producţiile artistice cu tentă spirituală. În peştera Coliboaia, de pe versantul vestic al Munţilor Apuseni, există cele mai vechi picturi rupes­ tre din Europa Centrală, datând din perioada între 35.000 BP şi 23.000 BP. La Mitoc, judeţul Botoşani s-au aflat fragmente de os vechi de 29.000 de ani având incizate figuri geometrice. În august 2013, arheologii români au găsit un pandantiv vechi de 20.000 de ani pe situl paleolitic din Poiana Cireşului, lângă Piatra Neamţ. Unelte incizate din corn de ren, de cerb, unelte din os etc. au fost descoperite la Cuina Turcului, în Clisura Dunării. Având 13.000 de ani, sunt cele mai vechi obiecte de artă din acea zonă. Între ele este şi o falangă de cal sălbatic având ca ornament o siluetă umană schematizată. Este posibil ca aceste unelte ornamentate să fi fost folosite în ritualurile religioase. La toate acestea se adaugă multe figurine „Venus", de altfel larg distribuite în Europa, figurine se pare esenţiale pentru un rit de fertilitate şi de închinare la „Marea Mamă Glia", cea genitoare de roade. Pe Clisura Dunării, locuitorii culturii Schela Cladovei-Lepenski Vir, din anii 7600-7800 BC (adică înainte de Hristos; BC - Before Christian Era), deci acum aproape 10.000 de ani, trăiau în principal din pescuit. Între altele, ştim că ei domesticiseră deja câinele. Pe malul sârbesc a existat un important complex religios al acestei culturi închinat marelui fluviu. Chiar şi mii de ani mai târziu, prin 24

Despre geneza românilor

cultura sa materială, această zonă din jurul Dunării a păstrat, un avans constant de circa două milenii faţă de Europa Centrală şi de Vest. În ultima sută de mii de ani, până pe la 12.000 BP, Pământul a trecut printr-o epocă glaciară, cu mari suişuri şi coborâşuri ale tem­ peraturii. Drept efect, o parte considerabilă din apele Pământului s-a acumulat în gheţurile din zona polilor. Ultimul maxim glaciar (LGM), între 26.500 BP şi 19.00020.000 BP, a fost o perioadă în care straturile de gheaţă s-au aflat la cea mai mare extindere, acoperind o mare parte din America de Nord, nordul Europei şi Asia. Aceste acumulări de gheaţă au afectat profund clima Pământului, provocând deşertificare şi o scădere dramatică a nivelului mărilor şi oceanelor. Clima era rece, sece­ toasă şi inospitalieră, cu furtuni frecvente şi o atmosferă încărcată de praf. Praful atmosferei LGM este o caracteristică proeminentă în calotele de gheaţă; nivelurile de praf au fost de 20 până la 25 de ori mai mari decât în prezent. Nordul Europei era acoperit pe atunci în mare parte de ghea­ ţă, limita sudică a gheţurilor trecând prin Germania şi Polonia. Permafrostul a acoperit Europa, la sud de stratul de gheaţă, până la actualul Szeged din Ungaria. Gheaţa a cuprins aproape complet şi insulele britanice, exceptând sudul Angliei. Marea Britanie nu era pe atunci altceva decât o peninsulă a Europei, cu nordul său acoperit de gheţuri, iar sudul un deşert polar. Dezgheţul, produs de o „încălzire globală" extraordinar de puternică, în jurul anului 12.500 BP, a eliberat (desigur treptat) o cantitate de apă care a ridicat, în cele din urmă (până pe la 85008200 BP), nivelul oceanului global cu circa 120 de metri faţă de nivelul iniţial. Zone întinse, aflate pe maluri, au fost astfel inun­ date. Atunci a dispărut sub ape un teritoriu cât o ţară (numit azi 25

DAN D . FARCAŞ

Doggerland), aflat între Anglia şi Danemarca. Atunci s-au despărţit insulele britanice de continent ş.a.m.d. Ridicarea apelor nu s-a produs uniform peste tot, în unele cazuri având chiar un aspect catastrofal. În mod cert, pe malul mării existau pe atunci aşezări umane care s-au scufundat ast­ fel, alimentând mitul potopului sau al Atlantidei. În timpul gla­ ciaţiunii, în locul Mării Mediterane, al Mării Negre şi al Mării Caspice se găseau câteva lacuri închise. Dezgheţul calotei din nor­ dul Europei a umflat, la început, mult peste debitele de azi, fluviile care veneau dinspre nord şi vest: Volga, Don, Nipru, Bug, Nistru, Dunărea etc., făcând ca, după un timp, Caspica şi Marea Neagră să crească mult peste nivelul actual. Există chiar indicii că, la un moment dat, cele două mări erau unite. Surplusul de apă se văr­ sa, în acea perioadă, prin Bosfor, care era o imensă cascadă, spre Mediterana. Continuarea încălzirii a ridicat concomitent şi apele oceanelor. Atlanticul, tăind strâmtoarea Gibraltar, a umplut atunci Mediterana. Între timp, epuizându-se surplusul de apă din fluviile care izvo­ rau din gheţarii din nordul Europei, nivelul Mării Negre a scăzut, mult sub cel actual. De data aceasta a fost rândul apelor umflate ale Mediteranei să treacă, înapoi, prin Bosfor, pentru a reumple Marea Neagră. Fenomenul s-a petrecut, după unele estimări, în jurul anului 5600 BC, apele ridicându-se atunci cu 80 de metri, iar după o altă variantă doar cu 30 de metri şi în jurul datei de 7400 BC. În ambele cazuri, procesul ar fi durat cam un an, timp în care populaţiile de pescari şi de navigatori din aşezările existente pe maluri au fost dislocate brutal. Poate că şi ecourile acestei catastrofe se vor fi răsfrânt asupra miturilor privind Potopul.

26

NEOLITICUL ROMÂNESC

În Europa glaciaţiunilor şi a epocii care a urmat imediat după aceea, homo sapiens sapiens, deci „omul modern", a dus, ,,în vârful lanţului trofic", o existenţă de vânător-culegător, timp de aproape 35.000 de ani, deci cam 1000-2000 de generaţii. Aceasta a fost epo­ ca paleolitică, sau „a pietrei cioplite". Obişnuiţi fiind cu deceniile şi cu secolele, e greu să ne imaginăm o atare întindere în timp. Oamenii erau probabil semisedentari, mutându-se sezonier, ori în funcţie de alte evenimente majore, o dată cu cirezile de animale sălbatice pe care le vânau. Adăposturile lor erau simple şi greu de identificat azi, în afară de cele din peşteri, dintre care unele arată o locuire continuă, uneori de mii de ani. În urmă cu aproximativ 11.500 de ani, pe fondul unei încălziri generale a climei, în Levant şi în Africa de nord-est au început să fie cultivate grâul, orzul, mazărea, lintea, năutul, inul etc. Tot aici şi atunci au fost domesticite oile şi bovinele. În Europa şi în zone ale Asiei, acum aproximativ 10.500 de ani, au fost domesticiţi şi mistreţii, dând naştere raselor de porci. Acest proces a făcut trece­ rea la epoca numită neolitică (deci a uneltelor din piatră şlefuită). Agricultura, din ce în ce mai elaborată, a dus, pentru prima dată în istoria omenirii, la o sporire exponenţială, rapidă, a po­ pulaţiei. Cultivatorii de grâne au început să intre în conflict cu crescătorii de animale care, pe aceleaşi teritorii, aveau nevoie de păşuni. Antagonismul acesta, care, pe alocuri, mocneşte şi azi, ne-a fost ilustrat prin mitul lui Cain şi Abel. Pe fondul „exploziei demografice" şi al căutării de noi supra­ feţe agricole şi de creştere a animalelor, reprezentanţii revoluţiei 27

DAN D . FARCAŞ

neolitice au migrat din Orientul Apropiat spre nord şi vest, ceea ce a dus şi la o a doua fază esenţială a populării teritoriului României. În Sesklo, localitate din nordul Greciei, în anul 6850 BC, agriculto­ rii erau deja organizaţi într-o aşezare importantă, inclusiv cu ovine, caprine, bovine, porcine şi câini domesticiţi. Tot ei produceau aici ceramică glazurată. Pe la 6600 BC această populaţie trece Dunărea şi introduce pe teritoriul actual al României agricultura, mai ales cultivarea grâului, creşterea animalelor şi diverse meşteşuguri conexe. Dislocarea vechilor locuitori este posibil să se fi produs uneori în mod violent, dar treptat populaţiile s-au amestecat, iar activităţile s-au uniformizat. Acest moment constituie începutul neoliticului la noi. Urmaşii noilor veniţi vor duce apoi tehnicile lor în sus, pe valea Dunării, mai departe, în toată Europa. Migraţiile venite dinspre Peninsula Balcanică, au continuat, în valuri succesive, până în jurul anului 2000 BC. Am menţionat în capitolul anterior că circa 40% din populaţia masculină actuală a României are haplogrupul I (Y-DNA), sosit la noi acum circa 40.000 de ani. Acestora li s-au adăugat cei veniţi în urma revoluţiei agricole; urmaşii lor formează, la ora actuală, cam o treime din populaţia masculină a ţării noastre. Genetic, ei aparţin, în cea mai mare parte, la trei mari haplogrupuri. Primul sosit a fost G2a, azi predominant, până la 60%, la popoarele din Caucaz, fiind impor­ tant şi în Etiopia, Iran, Italia etc. Un al doilea val, cu haplogrupul predominant E-V13, a venit din nord-estul Africii, probabil din Sahara, care a început să se deşertifice pe la 4200 BC, silind po­ pulaţia să migreze spre est şi nord, poate traversând Mediterana. Reprezentanţii haplogrupului E sunt azi majoritari în sudul Italiei, în sudul Greciei, ca şi parţial în Anatolia şi în Balcanii de vest. Un al treilea aport, cel al haplogrupului J2, provine din Orientul Apropiat, iar sosirea lui s-a produs probabil în mai multe valuri. 28

Despre geneza românilor

Migraţiile revoluţiei agricole au născut culturi succesive, de o mare diversitate, pe teritoriul ţării noastre. Primele au fost Starcevo­ Criş (6400-5300 BC), în vest, şi apoi Vinca-Turdaş (5700-3500 BC), întinsă din Serbia actuală până în nordul Transilvaniei. Erau civi­ lizaţii sedentare, de agricultori şi crescători de animale, care tră­ iau în aşezări adunate, uneori foarte mari. La Uivar, în câmpia Banatului, a fost cercetată o localitate care, acum 7000 de ani, avea o suprafaţă de peste 12 hectare şi era înconjurată de cinci valuri de apărare. Străzile erau dispuse concentric. Sistemul complex de fortificaţii (palisade şi şanţuri cu apă) sugerează existenţa unei co­ munităţi conduse de elite. Se pare că cei de aici stăpâneau deja elemente de metalurgie a cuprului. Alte „orăşele" asemănătoare au fost identificate, în aceeasi, zonă, la Dudestii , Vechi, Sânnicolau! Mare, Foeni, Hodoni, Sânandrei, Chişoda Veche, Zorlenţu Mare, Liubcova, Gornea etc. Religia agricultorilor neolitici venera, înainte de toate, Pământul. Ei au făcut o analogie între sămânţa pusă în trupul unei femei, după care se va naşte un prunc, şi sămânţa pusă în pământ, din care se va naşte recolta de grâu. Prin urmare, Pământul era o imensă mamă - Mama Pământ (poate Mama Glia/Geea) - care îi hrănea pe toţi. La Parţa (pe malul Timişului, la câţiva kilometri de Timişoara) a fost dezgropat, în 1978, un templu neolitic având o lungime de 11,5 m şi o lăţime de 6 m, vechi de aproximativ 6.200 de ani. El a fost mutat şi restaurat, în 1983, la Muzeul Banatului din Timişoara, unde se găseşte şi în prezent. Are două compartimente distincte; în partea anterioară se află altarul, cu două statui lipite, o zeitate feminină cu mască si, un taur, simboluri ale fertilitătii , si, fecunditătii; o altă cameră era destinată ofrandelor. Sanctuarul , a fost folosit şi drept calendar solar. Doar în ziua echinocţiului de toamnă şi de primăvară soarele pătrundea printr-un orificiu şi lumina altarul. Localitatea în care era sanctuarul era un „orăşel", 29

DAN D. FARCAŞ

înconjurat de 4-5 inele de palisade şi 4 şanţuri cu apă. În regiune era răspândită ceramica neagră şi cea „ciupită". Pe multe amulete şi piese de ceramică din această perioadă apar încrustaţii misterioase. S-au inventariat cam 700 (alţii spun că mai multe) semne diferite, care se repetă de la un obiect la altul, la distanţe de sute de kilometri şi sute de ani. Între ele se găsesc simboluri abstracte, cum ar fi svastici, cruci şi zigzaguri. Unii ar­ heologi spun că ar putea fi cel mai vechi exemplu de „protoscriere" din lume. Aproape sigur, nu e o scriere propriu-zisă, aşa cum o ştim noi, cu litere sau cu pictograme, codificând limbajul (aşa cum se va întâmpla peste un mileniu şi jumătate, când va apărea scrierea cuneiformă sau hieroglifi.că), ci o scriere cu simboluri „magice", transmiţând un mesaj (de pildă, de protecţie), fiecare semn având semnificaţia sa, cunoscută probabil doar de iniţiaţi. Nu este exclus ca unele simboluri de pe vase ceramice să semnifice numere sau tipul conţinutului. Cele mai cunoscute piese ale acestei protoscrieri sunt cele trei tăbliţe găsite la Tărtăria (jud. Alba), alături de un schelet datat 5500 BC. Simboluri asemănătoare au fost găsite şi în colina de la Karanovo, din sud-estul Bulgariei. La Gracianiţa, localitate din nord-vestul Bulgariei s-au găsit două platouri de dimensiuni re­ duse; pe fundul unuia dintre ele se poate recunoaşte reprezentarea schematică a unei fiinte , sau divinităti, , iar cel de-al doilea , omenesti relevă o decoraţie care ar putea fi o formă de scriere apropiată de cea de pe sigiliul de la Karanovo şi de pe una dintre tăbliţele de la Tărtăria2 • Deosebit de importantă, în această perioadă, a fost, în Dobrogea şi mai la sud de ea, cultura Hamangia (5200-4500 BC), întemeia­ tă se pare de o populaţie venită din Anatolia, cu unele înrudiri Pram Symbols To Signs, Papers presented at the international symposi­ um, Suceava, Romania, 2-5 September 2014,. Editura Karl A. Romstorfer, 2015 2

30

Despre geneza românilor

în Insulele Ciclade. Sunt faimoase statuetele, extrem de stilizate, reprezentând „gânditorul" şi „femeia lui". S-a emis ipoteza că ele reprezintă un zeu al fecundităţii şi o zeiţă a fertilităţii, trimiţând la perechea de zei din templul de la Parţa. Cultura Hamangia va fi înghiţită de cultura locală Gumelniţa (4700-3950 BC), care a ocupat la un moment dat aproape întreaga Peninsulă Balcanică, urmată de cultura Boian (4300-3500 BC). Dar, în acest răstimp, probabil cea mai spectaculoasă dintre toate culturile de pe teritoriul ţării noastre a fost cultura Cucuteni­ Tripolie, întinsă, în faza ei maximă, de la Braşov la Kiev, cultură care a durat circa două milenii, între 4800-2750 BC (deci o perioadă cam cât de la Burebista şi Iulius Cezar până azi) şi care a fost, pe atunci, cea mai evoluată, cel puţin din punct de vedere artistic, din întreaga Europă. La început, majoritatea aşezărilor Cucuteni­ Tripolie erau mici, dens locuite, la 3-4 kilometri una de cealaltă, concentrate mai ales în văile râurilor Siret, Prut şi Nistru. Dar în faza medie (circa 4000-3500 BC), populaţiile aparţinând culturii Cucuteni au realizat cele mai mari aşezări neolitice din Europa, unele dintre acestea având nu mai puţin de 3.000 de structuri, care puteau găzdui 20.000 până la 46.000 de locuitori3 .

Cornelia-Magda Lazarovici, Gheorghe-Corneliu Lazarovici, Senica Ţurcanu, Cucuteni a great civilization of the prehistoric world, Iaşi, 2009 3

31

PROTO-INDO-EUROPENII

În capitolul anterior am creionat câteva trăsături ale neoliti­ cului (cu alte cuvinte, ale epocii uneltelor din piatră şlefuită, dar nu numai) de pe teritoriul actual al României. A fost o perioadă a statornicirii agriculturii şi a creşterii animalelor, într-o societate în care „marea mamă", a familiei, ca şi a tribului, eventual „Mama Glia", ca supremă zeiţă dătătoare de recolte, erau făpturile cele mai venerate. Ultima fază a neoliticului a fost anunţată de apariţia uneltelor, a armelor şi a podoabelor de metal. În urmă cu 7500 de ani, mult înainte de alte zone de pe Pământ, prin părţile noastre, din nor­ dul Munţilor Apuseni, până către sudul actualei Serbii, a existat o activitate intensă de minerit şi de prelucrare a metalelor, în special a cuprului, dar şi a aurului şi a argintului, bogăţia zăcămintelor de aici fiind fără egal în Europa (Fig.l). Numai ca un exemplu, în împrejurimile Reşiţei s-au descoperit urme de locuire, topoare, ca şi alte unelte de piatră, vechi de 6-7000 de ani, dar şi urme de me­ talurgie preistorică. Asta înseamnă nu doar că au existat oameni pricepuţi la minerit, la construit şi exploatat cuptoare şi la făurit obiecte din metalul rezultat, ci şi că ei erau remuneraţi suficient de bine de societate pentru a se putea dedica acestor meserii. Perioada de trecere treptată din lumea pietrei şlefuite în cea a utilizării me­ talelor a fost numită calcolitic sau eneolitic (epoca cuprului). Cuprul, aurul sau argintul, deşi au fost folosite un timp, în dife­ rite scopuri, nu mulţumeau, deoarece erau moi în stare nativă. Dar treptat, prin experimente sau datorită hazardului, au fost realizate şi aliaje ale lor cu alte metale, obţinând materiale de o calitate mult 32

Despre geneza românilor

mai bună. Reţeta ideală, găsită în antichitate, la un moment dat, a fost bronzul rezultat din alierea cuprului cu cositorul. Întrucât cuprul şi cositorul se găsesc foarte rar în acelaşi zăcământ, pro­ ducerea bronzului presupunea existenţa unui comerţ cu metale, derulat pe mari distanţe. Este foarte posibil ca zona ţării noastre sau imediata ei vecinătate să fi fost printre primele locuri în lume în care s-au realizat aceste procese. La Plocnik, în Serbia, în 2008, s-a găsit un topor de cupru din 5500 BC, cel mai vechi de acest fel din lume. Într-un studiu din 2013, se arată că tot aici s-au găsit şi obiecte de bronz, datând din 4500 BC. Dar e bine să nu uităm că cele mai bogate zăcăminte de cupru din acea perioadă se găseau pe teritoriul actual al României. Impactul utilizării bronzului a fost atât de important încât a definit o nouă eră în istoria omenirii, epoca bronzului, care a urmat neoliticului şi s-a caracterizat prin răspândirea treptată a fabricării uneltelor şi a armelor de bronz. Arheologii consideră, în mod tra­ diţional, că această eră începe, în toată lumea, prin 3500 BC (deci cu o mie de ani mai târziu decât primele urme din zona noastră), durând până către anul 1100 BC. Neoliticul european, ca şi trecerea către epoca de bronz for­ mează acea lume pe care faimoasa arheologă lituaniano-americană Marija Gimbutas (1921-1994) a caracterizat-o, încă din anii 1960, prin termenii de „Vechea Europă" şi „Civilizaţia Marii Zeiţe"4. Era o civilizaţie matriarhală, predominant agricolă, cu o religie având în centru zeiţa mamă a pământului şi a fertilităţii. Exista şi un cult special al strămoşilor. Între altele, morţii erau îngropaţi, la sânul ,,mamei pământ", în poziţie chircită, ca a unui făt, poate în spe­ ranţa că, precum din bobul de grâu pus în pământ răsare spicul, Marija Gimbutas, Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici, Editura Lucretius, 1997 4

33

DAN D . FARCAŞ

această imensă mamă, care asigura hrana agricultorilor, va găsi şi o cale spre învierea răposatului. Realizările pe care lumea „Vechii Europe" le-a avut pe teritoriul ţării noastre şi în zonele înconjurătoare, până acum circa 5000 de ani, au fost, în multe privinţe, mult mai avansate comparativ cu celelalte regiuni din Europa acelor timpuri. Este suficient să ne gândim la protoscriere, la ceramică, dar şi la celelalte aspecte ale culturii materiale, pe care le -am amintit în capitolul anterior. Din păcate, toate acestea, poate în afară de realizările în metalurgie, vor fi nimicite brutal de invaziile - venite din est, în valuri succesive - ale indo -europenilor. . . Maximul epocii glaciare fusese atins acum circa 22.000 de ani. Atunci populaţia Eurasiei s -a rărit mult, rămânând doar grupuri umane izolate, prinse în anumite enclave care le puteau asigura supravieţuirea. Un astfel de grup, rămas captiv undeva în nordul Asiei Centrale şi la sud de Urali, a fost cel al haplogrupului Rl (Y-DNA). Peste câteva milenii ei s -au divizat în haplogrupurile Rla (mai la nord) şi Rlb (mai la sud), care, dezvoltând abilităţi pentru a face faţă unui mediu extrem de neprimitor, vor avea, ambele, un rol esenţial în istoria Europei şi, în particular, a României. În jurul anului 5500 BC cele două grupuri Rl, migrând şi ex­ tinzându-se, au ajuns în nordul Mării Negre. Ei au fost cei care sunt numiţi azi proto-indo-europeni. Din cauza climei aspre, o parte dintre oamenii din aceste grupuri suferiseră între timp mutaţii genetice care le -au imprimat definitiv patru caracteristici, anume: pielea albă, ochii albaştri, părul blond sau roşcat şi toleranţa la lactoză. Aceste caracteristici mai apar şi la alte câteva haplogru­ puri, care au trăit în condiţii similare. Primele trei trăsături aparţin îndeobşte albinoşilor (o anomalie genetică întâlnită peste tot). Dar în condiţii de frig intens, când doar porţiuni mici de piele pu­ teau fi expuse la soare, culoarea albă a fost avantajoasă, permiţând 34

Despre geneza românilor

acumularea de raze ultraviolete, suficiente producerii vitaminei D, esentială la rândul ei unor oase sănătoase. În acelasi' sens, consu, mul - şi la vârsta adultă - al laptelui animalelor domesticite rezolva aportul de calciu. Merită o menţiune faptul că, pe vremea aceea, majoritatea vechii populaţii europene avea ochii negri şi pielea în­ chisă la culoare. În plus, şi azi, doar puţine grupuri umane de pe glob digeră, fără probleme, lactoza la vârsta adultă. În anii 5000-4000 BC, proto-indo-europenii erau migratori, ocupând zona Volga-Nipru, trăind din creşterea animalelor, com­ pletată cu vânătoarea şi cu pescuitul. Şefii triburilor erau înmor­ mântaţi sub mari movile de pământ, numite kurgane (gorgane), ceea ce uşurează azi arheologilor urmărirea expansiunii lor. În perioada 4500 BC - 3500 BC îi găsim deja de la gurile Dunării până în nordul Mării Caspice (cultura Sredni Stog), vecini cu cei din cultura Cucuteni. Dar alte ramuri ale lor apar deja în sudul munţilor Ural şi chiar către Munţii Altai. În 3500 BC, primii proto-indo-europeni ajung în Anatolia, pe ţărmul de sud al Mării Negre, iar spre est până în bazinul Tarim (în vestul Chinei), unde, sub numele de „toharieni", vor supravieţui până în jurul anului 800 AD (după Hristos; AD - Anno Domini). Şi în secolele care au urmat, proto-indo-europenii au rămas o populaţie seminomadă, cu o economie centrată pe creşterea vitelor, pentru carne, lapte etc., ca şi pe rudimente de agricultură, folosind vite înjugate la plug. Pământul aparţinea câteodată tribului, dar niciodată unor familii. Ei străbăteau încoace şi încolo, cu turmele lor, fâşia de stepă mărginită la sud de Marea Neagră, Azov, Caspică şi Aral, ca şi de munţii Carpaţi, Caucaz şi Altai, iar la nord de pă­ duri dese şi de taiga. Nu e de mirare deci, că nevoile de mobilitate şi inevitabilele conflicte au făcut ca, împreună cu populaţiile cu care erau în contact, ei să fie primii care, în jurul anului 4600 BC, au îmblânzit caii, din care, în jurul anului 3000 BC, au produs, 35

DAN D . FARCAŞ

prin selecţie, o rasă care putea fi folosită la călărit şi în luptă. Tot ei au fost primii care, probabil înainte de 4000 BC, inventaseră roata (la început plină), montarea ei pe osie, ca şi carul (la început cu două roţi), mijloc de locomoţie şi transport care, odată apărut, s-a răspândit instantaneu în toate zonele de şes, fiind la scurt timp semnalat din Sumer până în Europa Centrală, inclusiv la civilizaţia Cucuteni. Pe la anul 2100 BC, perfecţionând roata cu spiţe, ataşată de osie, tot indo-europenii au fost, cel mai probabil, cei care au inventat şi carele de luptă. Presiunea demografică produsă de „momentul stelar" specific unei perioade de relativă prosperitate (cultura Yamna, 3500-2000 BC), dublată de mobilitatea şi superioritatea militară conferită de călărit şi de armele de bronz, intrate de curând în dotarea pro­ to-indo-europenilor, au generat un spirit războinic necunoscut până atunci, exercitat dinspre nord-est, începând încă de prin anii 4000 BC, asupra culturilor neolitice, agricole, ,,aşezate" ale „Vechii Europe", pe care, în cele din urmă, le-au cotropit şi subjugat. Aşa se face că, în jurul anilor 3000-2800 BC, grupurile de proto-indo-eu­ ropeni ocupaseră în întregime şi actualele teritorii ale României, Bulgariei şi Ungariei, apoi întreaga Peninsulă Balcanică.

36

VENIREA INDO-EUROPENILOR

În capitolul trecut schiţasem momentul apariţiei proto-in­ do-europenilor. Aceştia erau mai înalţi, mai puternici, mai răz­ boinici şi mai bine înarmaţi decât localnicii sedentari, ceea ce a făcut să îşi impună asupra lor autoritatea şi limba. În jurul anilor 4500-3500 BC, se presupune că toate triburile proto-indo-europene vorbeau încă (aproximativ) o aceeaşi limbă. Uniformizarea limbii pe spaţii întinse putea fi înlesnită de mobilitatea fără precedent conferită populaţiilor prin folosirea cailor şi deci prin contactele permanente care aveau loc între triburi aflate la mari distanţe între ele. După începerea expansiunii spre Europa şi Asia, prin interac­ ţiunea cu limbile populaţiilor indigene pe care le-au supus, urma­ şii proto-indo-europenilor vor dezvolta, pe parcursul mai multor secole, o mulţime de alte graiuri, din care s-au format multe limbi moderne. Aparţinătorii la haplogrupul Rlb, coborând spre Balcani, au dezvoltat precursoarele limbilor greacă şi traco-iliră. Alte grupuri Rlb au înaintat pe culoarul Dunării şi s-au răspândit prin Europa. În 2500 BC ei ocupau deja actuala Austrie, vorbind o limbă pre-ita­ lo-celtă. Pe măsură ce avansau, limba indo-europeană pe care o folosiseră se va ramifica şi mai mult. Aşa au luat naştere limbile Pre-Italic, Pre-Celtic şi Pre-Germanic (aceasta din urmă cu un aport puternic Rla), limbi care se vor individualiza cam pe la 2300 BC, după care se vor diversifica în continuare. În jurul anului 2100 BC, indo-europenii Rlb se impuseseră deja în toată Europa de vest. Şi la ora actuală, haplogrupul Rlb este majoritar în Europa 37

D A N D . FA R CAŞ

Occidentală, dar şi în Başkiria, ca şi, într-un mod deocamdată greu de explicat, într-o zonă din jurul lacului Ciad. În acelaşi timp, pe partea cealaltă a arealului originar, unii dintre reprezentanţii haplogrupului Rla trecuseră deja Caucazul, ajungând, cel târziu pe la 3500 BC, pe actualul teritoriu al Turciei, izolându-se de grupul principal. Ei vor înfiinţa, în jurul anului 2000 BC, regatele hitite. Acestea, în jurul anului 1600-1400 BC, se vor organiza în Imperiul Hitit, care a fost câteva secole rivalul Egiptului şi al Asiriei. O ramură indo-europeană Rla, care a fost numită şi ariană, a coborât, în mai multe valuri, în jurul anilor 2000-1500 BC, prin Asia Centrală şi actualele Afganistan şi Iran, până în nordul Indiei, distrugând civilizaţia anterioară Harappa. Din limba indo-euro­ peană, ajunsă în această regiune a Asiei, se va naşte iraniana (şi multe ramuri ale sale), iar în India, limba sanscrită, cea a Vedelor, limbă care se va cristaliza în două faze: 1500 BC - 1000 BC şi 1000 BC - 600 BC. În zilele noastre, membrii haplogrupului Rla sunt majoritari în toate zonele locuite de slavi, dar şi în Iran, Afganistan şi India de Nord. Pe teritoriul actual al României, ,,epoca bronzului" (3500-1100 BC) a fost martora succesiunii unei mari diversităţi de culturi şi populaţii, pe căi puţin probabil paşnice. Migraţiile au venit din trei direcţii: prima, dinspre nord-est, a fost cea a indo-europenilor afluind din nordul Mării Negre (cultura Yamna, 3500-2600 BC). Aceştia s-au stabilit aici sau au înaintat mai departe spre sudul Balcanilor, ori spre vest. Noii-veniţi au coexistat un timp cu cei din cultura Cucuteni, pe care au eliminat-o în jurul anului 3000 BC. O a doua direcţie, nou apărută, este dinspre nord-vest, de unde a început o afluenţă de populaţii de tip antropologic „alpin". Erau tot indo-europeni, acei „proto-celţi", stabiliţi cu câtva timp înainte în nord-estul Alpilor, de unde, profitând de un „moment stelar" 38

Despre geneza românilor

demografic, s-au răspândit către toate colţurile Europei, o parte dintre ei revenind, în valuri repetate, şi spre ţara noastră (de la cultura Baden, 3600-2800 BC, până la cultura Hallstatt, 1200-600 BC, dar şi după aceea). A treia direcţie a adus un aflux de populaţii mediteraneene, venite din sudul Dunării, mai ales pe valea râurilor Vardar si, Morava. Acestia din urmă aduc la noi, între altele, ele, mente ale unor culturi rafinate din Grecia şi Anatolia, zone cu care de altfel existau intense schimburi comerciale. Amestecul noilor veniţi cu localnicii a dus la un mozaic extrem de fragmentat de culturi. Prima mare pătrundere a populaţiilor indo-europene dinspre stepele nord pontice pe teritoriul României este probabil cea care a produs cultura Cernavoda I (4000-3200 BC). Noii veniţi au ocu­ pat Dobrogea, nord-estul Bulgariei şi valea Dunării până în sudul Olteniei, punând capăt violent culturii Gumelniţa. În perioada bronzului timpuriu (circa 3500-2200 BC), ameste­ cul de populaţii va da naştere culturilor: Baden-Coţofeni (3500-2500 BC, în Crişana, Transilvania şi Oltenia), Cernavoda III (3450-2200 BC, în sud-estul ţării noastre), Petreşti, în sud-vestul Transilvaniei, Glina, în Muntenia, Oltenia şi sud-estul Transilvaniei, Periam în Banat şi Crişana etc. În epoca mijlocie a bronzului (cca. 2200-1500 BC), apar alte culturi majore. În vest, mai importante sunt cultura Otomani, din Bihor, Ungaria şi Slovacia, şi cultura Wietenberg (din Transilvania), ambele continuând cultura Baden-Cotofeni. În Banat, Oltenia si, , de-a lungul Dunării, întâlnim cultura Gârla Mare, excelând prin impresionante figurine şi statuete din lut, iar în nord-estul şi estul Munteniei, sudul şi centrul Moldovei şi sud-estul Transilvaniei, cultura Monteoru, cu elemente de continuitate ale culturii Glina, dar si, cu certe influente miceniene. Ea va fi înlocuită, , ale civilizatiei , în epoca târzie a bronzului (1500-1200 BC), în aceleaşi zone, extinse 39

D AN D . FARCAŞ

şi spre Dobrogea, de culturile Noua şi apoi Coşlogeni. Geneza aces­ tora din urmă este atribuită sintezei localnicilor cu populaţii ira­ nice (la origine indo-europeni Rla): cimerienii, apoi sciţii, care, în mileniile II şi I BC, luând în stăpânire stepele de la nord de Marea Neagră, au venit la noi dinspre est. Diversitatea acestor culturi (şi am amintit doar pe cele mai importante) ne face să înţelegem că omogenizarea populaţiei de pe teritoriul ţării noastre, începută în jurul anului 3000 BC, a fost mereu pusă la încercare de noi şi noi aporturi de populaţii migratoare. În urma acestora, civilizaţia neolitică a „Vechii Europe" a dis­ părut treptat de pe teritoriul actual al României, fiind înlocuită de noi culturi, cu predominanţă indo-europeană, cu un nou sistem administrativ şi cu noi credinţe. Întreaga civilizaţie devine patri­ arhală, bărbaţii căpătând o poziţie dominantă în familie şi în soci­ etate. Apar noi cetăţi, de un tip diferit, situate în locuri mai înalte, probabil reşedinţe ale şefilor de triburi. Aşezările sunt şi mai mult fortificate, având o arhitectură defensivă foarte avansată, inclusiv cu şanţuri, ziduri de piatră, metereze, turnuri şi porţi complicate protejate de bastioane. Ceramica devine mai sobră şi mai simplă. Acest proces poate fi socotit încheiat abia în jurul anului 2000 BC. Ca la toţi migratorii, credinţele noilor veniţi nu mai erau în­ dreptate, în primul rând, către pământ, ci către cer, către Soare şi către stăpânul fulgerelor. Desigur, vechea populaţie nu dispa­ re, doar este silită să-şi schimbe treptat obiceiurile şi credinţa. Numărul tot mai mic de figurine feminine e o dovadă a declinului venerării zeiţei-mamă şi înlocuirea ei cu un cult al soarelui. Uimirea cauzată de neaşteptata apariţie a călăreţilor războinici în Grecia a intrat în mitologia locală sub forma centaurilor. În ju­ rul anului 2000 BC triburile indo-europene ocupaseră deja toată Grecia, generând aici civilizaţia Miceniană. În 1500 BC ei ocupă şi Italia de nord, apoi actuala Germanie, dar şi toată zona de aici până 40

Despre geneza români/ar

în Urali, ca si, sudul Peninsulei Scandinave. Civilizatiile „Marii , Zeiţe" şi a zeului taur al fertilităţii şi-au găsit, pentru o perioadă, un refugiu în zone retrase, precum insulele Ciclade, Creta sau Spania. În Creta, scrierea sacră, cea care existase în zona Dunării, a con­ tribuit poate la hieroglifele cretane şi la „linearul �', scrieri deo­ camdată nedescifrate. Eliminarea de către indo-europeni a acestor ultime bastioane s -a păstrat în legenda uciderii minotaurului sau în ritualul luptelor cu taurii. Probabil că Nicolae Densuşianu intuise expansiunea indo-eu­ ropeană atunci când vorbea de „civilizaţia pelasgă"5 , din care s -ar fi născut mai toate popoarele, limbile şi civilizaţiile de la Atlantic până în India şi Persia, întrucât, în cele din urmă, indo -europenii au ocupat într-adevăr tot acest areal. Dar Densuşianu nu cunoştea ceea ce ştim noi azi. Între altele, grecii, de la care provine termenul pelasgoi, denumeau astfel doar populaţiile care au trăit în Grecia şi în zona Mării Egee, înainte de venirea indo -europenilor şi care vorbeau deci o altă limbă decât greaca. Aşadar pelasgii erau pro­ babil populaţiile agricole venite în zonă din Asia, în jurul anilor 7000 BC - 6500 BC. În plus, aceste limbi „pelasge" au avut o arie de răspândire mai degrabă modestă, probabil nedepăşind cu mult Balcanii şi insulele greceşti.

5

Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică, Editura Meridiane, 1986

41

APARIŢIA TRACILOR

Indo-europenii care au coborât spre Balcani dinspre nord-es­ tul ţării noastre (la început Rlb, mai târziu Rla ), începând din 3500-3000 BC, au devenit, în sudul peninsulei, strămoşii grecilor, iar la nord de aceştia, la început ai traco-ilirilor, apoi al ilirilor în nord-vest şi al tracilor în nord-est. De o identitate tracă se poate vorbi abia după anul 2200 BC. Caracterul trac va continua să se diferentieze în secolele care vor urma, asimilând concomitent re, sturile culturilor locale, dar confruntându-se totodată şi cu noi influxuri de populaţii, practic din toate direcţiile. În amalgamul etnic, elementul indo-european a fost vizibil până târziu. De pildă, Xenofan din Colofon scria, în jurul anului 500: ,,Etiopienii spun că zeii lor sunt cârni şi negri; tracii spun că ai lor au ochii albaştri si, sunt roscati". , , La ora actuală, o treime din populaţia masculină a României este formată din urmaşii proto-indo-europenilor, în mod aproxi­ mativ egal din cei cu haplogrupurile Rla şi Rlb. Mileniile scurse peste teritoriul ţării noastre după invazia in­ do-europeană nu a adus schimbări dramatice în traiul oamenilor obişnuiţi. Ocupaţiile populaţiei sedentare au rămas agricultura, creşterea animalelor, meşteşugurile, între care, pe alocuri, mine­ ritul. Dar, spre deosebire de neolitic, atmosfera era mult mai puţin paşnică. Acum exista, în fiecare trib, o clasă de războinici de pro­ fesie, având în frunte un regişor, care era menit să asigure ordi­ nea în interiorul teritoriului tribal, pe care să-l şi apere împotriva unei agresiuni, întrucât triburile vecine erau gata să profite de cel mai mic semn de slăbiciune. Pe de altă parte, aceiaşi războinici 42

Despre geneza românilor

participau, de regulă în coaliţii implicând mai multe triburi, la expediţii de jaf, menite înainte de toate să mărească averea condu­ cătorilor şi să înlăture potenţiale ameninţări. Casele, în toată această perioadă, erau preponderent dreptun­ ghiulare şi de mărime mijlocie (cu 1, 2 sau 3 camere), făcute din lemn acoperit cu lut. În localităţile de şes, clădirile erau organizate urbanistic. Pe alocuri (ca în cultura Cucuteni-Tripolie) se pare că ar fi existat obiceiul incendierii voluntare a casei, o dată la câteva decenii, şi a reconstruirii ei pe acelaşi loc, pe o movilă care deve­ nea astfel tot mai înaltă. Ceramica a devenit tot mai sofisticată şi rafinată: amfore frumos împodobite, carafe, boluri largi, cupe mici, vase destinate prelucrării laptelui etc., cu ornamente spiralate sau meandrate. Arheologii au mai găsit, între altele, cuptoare transpor­ tabile, bogat decorate, posibil folosite şi în activităţi de cult, cum ar fi arderea tămâii. Aceluiaşi scop îi servesc şi statuetele complicate, din ceramică. Exploataţiile agricole cultivau în epoca bronzului grâu, orz, secară, mei, ca şi cânepă, pentru lenjerie. Recoltele erau păstrate în vase de mari dimensiuni, ca şi în gropi de depozitare. A rămas extrem de importantă creşterea animalelor, mai ales a ovinelor, caprinelor şi a porcinelor, dar şi a vitelor mari şi a cailor pentru transport şi lucrări în câmp. Agricultura şi creşterea animalelor erau practicate concomitent, doar că, spre vestul actualului teri­ toriu al României, a existat o uşoară predominanţă a agriculturii, iar spre est, a ocupaţiilor pastorale. Zona ţării noastre fiind relativ muntoasă şi, pe atunci, mult mai împădurită, străbătută de ape mari, cu un debit constant şi abundent, s-au practicat, ca o completare a activităţilor obişnuite, prelucrarea lemnului, culegerea fructelor, dar mai ales vânătoarea (de cervide şi porci mistreţi) şi pescuitul, peştele de mari dimensi­ uni figurând frecvent în alimentaţia localnicilor. 43

DAN D . FARCAŞ

Zăcămintele de cupru, argint şi aur, din Munţii Apuseni, Maramureş, Banat, Baia de Aramă etc. erau bogăţii remarcabile ale spaţiului actual al României. La început au fost exploatate mi­ nereurile de la suprafaţă, eventual prin spălarea nisipului şi găsirea de pepite, apoi s-au urmărit filoanele prin sfărâmarea stâncilor cu ajutorul focului şi a apei, iar, poate chiar la sfârşitul epocii bron­ zului, dar în mod sigur încă înaintea erei creştine, s-a ajuns şi la săparea unor galerii în subteran. Cantităţile extrase erau atât de mari încât satisfăceau cererea într-o bună parte a Europei, inclusiv nevoile civilizaţiei miceniene. Către sfârşitul epocii de bronz, a avut loc o intensificare sem­ nificativă a metalurgiei, mai ales cea a bronzului, bazată pe des­ coperirea de noi surse de minerale neferoase şi pe adoptarea unor tehnologii modernizate. În această perioadă, Transilvania apare ca cel mai prodigios centru al metalurgiei din toată Europa pre­ istorică. Atelierele produc topoare, inclusiv de luptă, seceri şi alte obiecte de uz, dar şi o gamă largă de ornamente: inele, brăţări, inele de picior, ace, coliere şi pandantive care conţin cupru, aur, argint şi, în special, bronz. Extraordinara bogăţie de minerale neferoase din regiunea car­ patică este atestată şi prin descoperirile de produse de cupru, bronz, argint şi aur, într-un număr fără egal în Europa. De exemplu, la Şpălnaca s-au găsit, în 1887, mii de articole, cântărind peste 1100 kg, iar la Uioara de Sus s-a găsit accidental, în 1909, un depozit conţinând 5827 de obiecte cântărind tot aproximativ 1 100 kg. O ipoteză avansată a fost că depozitele erau un soi de tezaure, obiec­ tele tinând loc de monedă. În orice variantă, depozitele sunt dovada unui comerţ intens cu alte culturi, între altele, cu cea miceniană. Ca o divagaţie anecdoti­ că, în cântul I din Odiseea există o discuţie între Telemah şi zeiţa Atena; aceasta, luând înfăţişarea regelui Mentes spune: ,,Mă duc 44

Despre geneza românilor

la Temesa să schimb fierul pe aramă". Unele persoane au încercat să identifice misteriosul loc cu ţinuturile Timişului, mai precis, cu Banatul, unde existau zăcăminte bogate de cupru (la Ocna de Fier, Dognecea, Bocşa etc.) şi unde în perioada 1700-800 BC, deci cea care corespunde epopeilor homerice, a existat o metalurgie înflori­ toare a bronzului, atestată de urme de excavaţii, de cuptoare primi­ tive, dar şi de săbii, topoare, târnăcoape, dălţi, seceri, podoabe etc. Ca un exemplu pentru nivelul de dezvoltare al zonei, în ultimii ani, arheologi din Marea Britanie, Germania şi SUA au lucrat, la 18 km nord de Timişoara, pe situl de la Corneşti, unde se află cea mai mare cetate preistorică din Europa, din epoca bronzului, construită aproximativ în jurul anului 1.500 BC, fiind arsă şi abandonată pe la 1.000 BC. Ea a fost deci contemporană cu civilizaţia miceniană, adică puţin mai veche decât cea a epopeilor homerice. Aşezarea, cu o suprafaţă de 1800 de hectare, cuprindea 4 cercuri concentrice de apărare; chiar şi în inelul interior ar fi încăput toată vechea cetate a Timişoarei. Turnurile străjuind una dintre porţi aveau 4 metri înăl­ ţime. Localitatea a găzduit în permanenţă câteva mii de persoane. În plus, în vremuri de restrişte, alte numeroase mici comunităţi din jur se puteau pune la adăpost aici. O astfel de fortificaţie era con­ dusă cu siguranţă de elite sociale şi militare capabile să angreneze la muncă mulţi oameni. Interesant că schelete găsite aici indică o prezenţă sarmată - indo-europeni din ramura iraniană, care apar în istorie ceva mai târziu. Dintre numeroasele culturi amintite în capitolele anterioare, unele puteau să se fi stins din cauza unor condiţii naturale (de pildă, schimbări climatice sau epuizarea fertilităţii solului prin exploatare intensivă), altele se pare că au avut un sfârşit violent. Ceea ce este însă remarcabil, arheologii constată că trecerea de la un tip de cultură la altul s-a făcut mereu cu păstrarea unor elemen­ te esenţiale de continuitate: aceleaşi tipuri antropologice, aceleaşi 45

DAN O . FARCAŞ

modalităţi de înmormântare, cultivarea aceloraşi soiuri de grâu, cu acelaşi tip de unelte (evoluând desigur, treptat), acelaşi tip de războaie de ţesut, elemente decorative preluate în ceramica noilor culturi, transmiterea unor tehnici de construire a caselor ş.a.m.d. 6 Epoca de cristalizare a identităţii locuitorilor de pe teritoriul ţării noastre în epoca bronzului a reprezentat deci, în ansamblu, o evoluţie mai degrabă liniară, în domeniile militare, ale locuirii, economiei şi comerţului, dar într-o măsură mult mai mică pe plan artistic ori intelectual. Presupusa scriere sacră, existentă la Tărtăria şi în zonele din jur, a încetat să mai fie dezvoltată ori folosită. În acest timp, în alte părţi se închegau imperii centralizate, în Egipt se înălţau piramidele, iar între Tigru şi Eufrat apăreau zigurate şi oraşe imense. Pe tăbliţe de lut, pe papirusuri sau pe pereţii tem­ plelor găsim texte din care putem reconstitui în detaliu istoria, mitologia şi obiceiurile din acele locuri. În schimb, pe tot teritoriul Europei (exceptând unele zone ale Greciei), deci şi la noi, arheologii găsesc azi doar fortăreţe sau aşezări primitive, ale unor seminţii războinice dezbinate, dar nicio inscripţie cu numele localităţilor, ale triburilor sau ale şefilor acestora, ca să nu mai vorbim de con­ semnarea unor evenimente.

6

46

Anton Moisin, Tracii din Transilvania, Ed. Dacica, Bucureşti, 2009

EPOCA FIERULUI

Pe la mijlocul epocii bronzului, în diverse locuri din lume a început prelucrarea unui nou metal: fierul. În Mesopotamia şi în nordul Siriei au fost găsite mostre de fier topit datate între 2700 şi 3000 BC. Artefacte de fier topit s-au găsit şi în India, datând din perioada 1800-1200 BC, ca şi în Levant, aproximativ pe la 1500 BC. Probabil că în toate cazurile acest fier avea origine meteori­ tică; armele fabricate din el, folosite de armatele mesopotamiene timpurii, aveau însă tendinţa de a se sfărâma în luptă, din cauza conţinutului lor ridicat de carbon. Un pumnal cu lama de fier, mai vechi de 1300 BC, s-a găsit, la mare cinste, şi în mormântul lui Tutankhamon. Hitiţii topeau deja un fier obţinut din minereuri, pe teritoriul actual al Turciei, între 1500 şi 1200 BC, iar această practică s-a răspândit în Orientul Apropiat, ca şi spre Europa, dar probabil calitatea a rămas aceeaşi. În jurul anului 1200 BC s-a întâmplat însă ceva care a făcut ca fierul să devină metalul cel mai utilizat în viaţa oamenilor, schim­ barea fiind suficient de importantă pentru a defini o nouă eră, astfel încât istoriografia mondială consideră perioada 1200 BC - 150 AD, ,,Epoca Fierului". În Europa, prima parte a acestei epoci (1200-500 BC) este mar­ cată de o cultură pre-celtică (de haplogrup Rlb-S28), pornită din bazinul superior al Dunării şi numită „cultura Hallstatt", după localitatea Hallstatt, aflată nu departe de Salzburg. Aici a existat, timp de sute de ani, în perioada menţionată, o intensă activita­ te minieră şi metalurgică ale cărei efecte s-au manifestat în toată Europa Centrală. 47

DAN 0 . FARCAŞ

Începând cu secolul XII BC, este posibil ca metalurgia pre­ lucrării fierului să fi început şi pe teritoriul actual al Bulgariei şi al României, unde în acest timp predominantă rămâne totuşi metalurgia bronzului. Dar arheologii constată o creştere a presiu­ nii, dinspre vest, a populaţiilor Hallstatt, cu continuarea culturii Coşlogeni, dar şi apariţia unor culturi noi: Lăpuş (continuatoarea culturii Otomani), în Crişana şi Maramureş, Pecica-Bobda (conti­ nuatoarea culturii Vatina), în Crişana şi Banat, ori Insula Banului (continuatoarea culturii Gârla Mare), în sud-vest. Apar timid unel­ tele de fier, între care şi brăzdarul de plug. În zona Dobrogei înflo­ reşte cultura Babadag, având o ceramică asemănătoare celei de la Troia VII (posibil cea pomenită în poemele homerice), cu care de altfel este contemporană şi cu care probabil existau şi schimburi comerciale. Fabricarea armelor şi a armurilor dintr-un aliaj de fier de bună calitate aducea un avantaj militar însemnat. Deşi fierul ruginea, el era mai rezistent, mai performant şi mult mai ieftin decât bronzul, fiind si, mai usor ' de fabricat în cantităti ' mari, cu conditia ' detinerii , tehnologiilor adecvate. Spre deosebire de situaţia anterioară, când doar un mic număr de şefi militari dispuneau de săbii de bronz, acum fiecare luptător putea avea arme de fier, ceea ce conferea, chiar şi unor armate mici, o extraordinară putere combativă, in­ clusiv în confruntările cu cavaleria şi cu carele de luptă. Aş vrea să fac aici o paranteză. Urmărind istoria popoarelor, în particular a celor din zona noastră geografică, se desprind câteva tipare, regularităţi pe care le putem urmări în locuri şi momente diferite. Una dintre acestea este de natură demografică. În con­ diţii ideale, o femeie poate da naştere, în medie, la opt copii. Prin urmare, o populaţie care dispune de alimente din abundenţă şi care este la adăpost de agresiuni şi molime, poate avea teoretic o creştere chiar şi de o sută de ori într-un singur secol, de zece mii 48

Despre geneza românilor

de ori în două ş.a.m.d. În viaţa unor grupuri umane au existat uneori astfel de „momente stelare" explozive, probabil la începu­ turile zootehniei, apoi ale agriculturii. Dar la fel de importante au fost şi descoperirile cu rol militar: calul de călărit, săbiile de oţel etc. Un „moment stelar" crea, de fiecare dată, o imensă presiune demografică asupra altor seminţii, manifestată, pe mari distanţe, prin invazii şi cuceriri, mai mult sau mai puţin paşnice. Un astfel de moment s-a petrecut probabil, nu departe de noi, în jurul anului 1200 BC. Pe atunci, Grecia miceniană era relativ stabilă, vorbind dialecte rezultate din convieţuirea imigranţilor indo-europeni cu populaţiile anterioare. În acest timp, restul Peninsulei Balcanice, până către Europa Centrală, era ocupată de mici regate războinice, precursoare ale traco-dacilor, ilirilor şi macedonenilor. La un moment dat, s-a petrecut un eveniment ex­ ploziv. Este posibil că undeva, între centrul Balcanilor şi Hallstatt, cineva a descoperit reţeta unui aliaj performant de fier sau oţel, cu care puteau fi înarmate trupele micilor regate. Aproape sigur evenimentul a coincis şi cu o criză alimentară în zonă, cauzată de o secetă prelungită. Arheologii descoperă doar semne că triburile de aici s-au războit, într-o primă fază, între ele, dezorganizând comerţul de cupru şi bronz către Grecia. Apoi, hoarde bine în­ armate au pornit să cucerească, să prade şi să ardă toate marile oraşe întâlnite în cale, la început cele din Grecia, apoi din toată Mediterana de Est. . . Nu există consemnată, aproape nicăieri, o dovadă clară, scri­ să, a vreunei invazii. Ştim doar că, pe teritoriul ţării noastre, în vremea aceea, se îngroapă multe tezaure, iar mai la sud, între anii 1206 şi 1 150 BC, dispar brusc toate regatele miceniene, cu oraşele Iolcos, Teba, Micene, Tirint, Pylos etc., dar dispar şi imperiile Hitit şi Mitanni din Anatolia, ori Ugarit din Siria. Invadatorii sosesc şi pe calea mării, plecaţi din zona Mării Egee şi poate şi a Mării 49

DAN D. FARCAŞ

Adriatice. Aceştia devastează Ciprul, Siria, Canaanul, ajungând până în Egipt (unde găsim singurele documente privind invadato­ rii, pe care îi numesc „Popoarele Mării"). Aşa cum scrie un istoric britanic, ,,Într-o perioadă de patruzeci la cincizeci de ani, la sfâr­ şitul secolului XIII şi începutul secolului XII BC, aproape fiecare oraş important din estul Mediteranei a fost distrus, multe dintre ele definitiv". După această explozie de cruzime, lucrurile s-au liniştit tot atât de straniu cum au început. Este remarcabil, dar şi în firea lucrurilor, că, în ciuda anvergurii şi eficienţei acţiunilor, obiectivul invadatorilor nu a fost crearea unui imperiu, întrucât aceştia erau mici grupuri autonome coordo­ nate ad-hoc, cărora nu le trecea prin cap aşa ceva. Unii s-au întors acasă, cu prada obţinută, alţii s-au aşezat în zona cucerită. Există semne ale apariţiei unor populaţii noi în zonele devastate, probabil invadatorii care au găsit aici condiţii mai bune şi n-au mai revenit în patria de origine. Iliada şi povestea războiului Troiei ar putea fi o bună ilustrare a celor petrecute în această perioadă şi aproape sigur rememorează fragmente din evenimentele acelor timpuri. Mici regişori război­ nici ai triburilor locale, majoritar indo-europene, independenţi, dar înrudiţi, găsesc un pretext onorabil pentru a distruge şi a jefui o cetate bogată. Ei aleg un şef provizoriu pentru a coordona ac­ ţiunile militare şi a arbitra împărţirea prăzii, iar după atingerea obiectivului, fiecare se întoarce la casa lui. Una dintre explicaţii, pe lângă contextul geografic şi economic, este că deşi invadatorii au potenţial, sunt lipsiţi de dorinţa ori de ambiţia de a înfăptui lucrări de mare anvergură şi nu acceptă să se supună definitiv unui şef suprem. Ca urmare a episodului cu „popoarele mării", în Grecia şi în Anatolia a urmat, între 1200 şi 750 BC, o perioadă de declin gene­ ral, al economiei, legii şi ordinii. Comerţul s-a diminuat, populaţia 50

Despre geneza românilor

s-a redus, multe localităţi au fost abandonate. Calitatea ceramicii şi a reprezentărilor artistice a scăzut dramatic. Apare şi o penurie a obiectelor de metal, cauzată, aproape sigur, şi de dezorganizarea comerţului, inclusiv cu producătorii şi consumatorii de pe teritoriul ţării noastre. Dată fiind cvasi-inexistenţa unor menţiuni scrise, nici până azi nu se ştie cine au fost invadatorii, cum se numeau ei şi ce a de­ terminat mobilizarea lor. O explicaţie pentru lipsa surselor este că civilizaţia indo-europeană a cultivat şi exaltat oralitatea şi virtuţile memorării, prin urmare a pus, se pare prin tradiţie, o interdicţie asupra scrierii, interdicţie care a fost ridicată greu, prin influenţa culturilor est-mediteraneene, dar şi aceasta doar în sud-estul con­ tinentului şi numai după anii 600-500 BC. Este semnificativ în acest sens că, până şi în Grecia, patria scrisului european, poemele homerice s-au transmis mult timp doar oral, iar filosofi precum Pitagora ori Socrate şi-au transmis învăţăturile doar prin viu grai şi în cerc restrâns. Primii care au folosit scrisul pentru consemnarea unor cunoştinţe au fost Platon şi Aristotel, în secolul IV BC. Gestul lor a stârnit consternarea contemporanilor. De pildă, se cunoaşte un schimb de scrisori în care Alexandru cel Mare îi reproşează lui Aristotel, fostul său profesor, că, prin consemnarea învăţăturilor sale, acestea pot ajunge pe mâna oricărui nevrednic.

51

GENEZA GETO-DACILOR

Istoricii au căzut de acord că, în prima parte a epocii fierului (1200-500 BC ), din tracii de nord, aflaţi în spaţiul carpatic şi pe ambele maluri ale Dunării, până în Munţii Balcani, s-a desprins şi s-a constituit treptat neamul geto-dacilor, distinct de cel al tracilor din sud, ca şi de cel al celorlalte popoare vecine. Scrierile care apar în zona greacă, începând din secolul VI BC, vorbesc de traci doar la sud de Dunăre, iar la nordul fluviului despre triburi ale geţilor şi ale dacilor. În toată epoca fierului, ocupaţiile principale ale autohtonilor sedentari geto-daci au fost agricultura, apicultura, viticultura, creşterea animalelor şi meşteşugurile. Ceramica era, în general, simplă, dar s-au găsit şi produse distinctive, de elită. Spre sfârşitul perioadei, vasele sunt elaborate la roata olarului. Arheologia atestă dezvoltarea în continuare a tehnicilor de exploatare şi prelucrare a metalelor. Fierul era produs şi prelucrat pe scară largă şi în mai multe locuri. Dar se confecţionau încă şi multe unelte de bronz, precum şi podoabe de bronz, argint sau aur. Informaţiile pe care le avem din perioada formării geto-daci­ lor, privind personalităţi, locuri sau evenimente memorabile sunt foarte sărace. În timp ce, pe atunci, în Mesopotamia sau Egipt con­ semnarea acestora se făcea, pe scară largă, de peste două milenii, noi nu avem nici măcar dovezi credibile că dacii ar fi avut o scriere proprie. Puţinele „inscripţii" scurte, descoperite de arheologi pe fragmente de ceramică, la sfârşitul perioadei, nu relatează fapte şi sunt scrise cu litere greceşti sau romane, incizate înainte sau după arderea vaselor. 52

Despre geneza românilor

Identitatea geţilor şi a dacilor nu s-a cristalizat doar printr-o dezvoltare firească, internă, ci şi în urma unei succesiuni de in­ tervenţii externe determinante, care au influenţat modul de trai, administraţia şi posibil chiar limba localnicilor. Aminteam, în capitolul anterior, de bulversările care au avut loc în zonă după anul 1200 BC. În continuare, dinspre apus, industria armelor de fier a determinat o presiune crescută a triburilor proto-celtice ale civilizaţiei Hallstatt. Urmele lor se regăsesc în vestul ţării noastre. Dar o influenţă şi mai puternică, mereu reînnoită, a fost cea din­ spre răsărit. Stepa, întinsă de la Carpaţi până în Mongolia, conti­ nua să genereze noi şi noi populaţii semimigratoare, războinice, dispunând de mari armate de călăreţi, care şi-au impus, succesiv, stăpânirea şi asupra sedentarilor de pe teritoriul ţării noastre. Primii dintre migratori, numiţi în istorie, au fost cimerienii, un popor de origine iraniană, dar despre care s-a spus şi că ar fi fost înrudiţi sau amestecaţi cu traco-ilirii. Afirmaţia nu trebuie să ne mire, întrucât atât tracii, cât şi iranienii făceau parte din ramura răsăriteană a indo-europenilor. Urmele cimerienilor se găsesc mai ales în Moldova de astăzi, pe ambele maluri ale Prutului, în zona Deltei Dunării şi în Crimeea, dar, conform unor cercetări, ,,dis­ tribuţia descoperirilor traco-cimeriene" se întinde din Austria şi nordul Italiei până în zona Volgăi7. În secolul VIII BC cimerienii sunt învinsi, si' dislocati' de sciti, - un conglomerat de popoare, majoritar indo-europene, tot din ramura iraniană. Plecaţi dinspre stepele Kazahstanului, cu armate de călăreţi înzestrate cu arme din fier, sciţii au luat în stăpânire toată stepa nord-pontică, de la noi până la hotarele Chinei. Drept urmare, mari grupuri de cimerieni au fost forţate să treacă munţii Caucaz, după care analele asiriene îi menţionează, de repetate ori, Arheologia RSS Ucraineană (rus. ApxeoJZOZUfl YKpauHcKou CCP) vol. 2, Kiev (1986) https://en.wikipedia.org/wiki/Cimmerians 7

53

D AN D . FARCAŞ

în lupte cu imperiile asirian şi Urartu. Alte grupuri de cimerieni şi-ar fi continuat existenţa prin triburile de costoboci şi de carpi din nord-estul ţării noastre. Conform datelor arheologice, prin 700-600 BC, triburile de sciţi au invadat şi cucerit, din punct de vedere militar şi adminis­ trativ, o bună parte din teritoriul actual al României. Ei au devenit, în bună măsură, o aristocraţie militară, fiind asimilaţi treptat de cultura geto-dacilor sedentari. Aceştia au dezvoltat, sub influenţa lor, o civilizaţie distinctă, care poate fi urmărită prin omogenizarea ceramicii, a îmbrăcămintei etc. Putem aminti în acest sens cultu­ ra Basarabi (800-600 BC ), întinsă de la Nistru până pe teritoriul Bulgariei şi al Serbiei actuale. Un trib important de sciţi menţio­ nat în jurul anului 500 BC, ca şi ulterior, în Moldova şi în estul Transilvanei, a fost cel al Agatârşilor. Interactiunilor cu scitii ' li se atribuie introducerea acelui sistem , de conducere ierarhizată care a fost în măsură să asigure, mai târ­ ziu, către secolele I BC si, I AD, transformarea colectivitătilor locale , de triburi în marile regate centralizate geto-dace. Luptele dintre geto-daci şi sciţii care au continuat să atace şi ulterior dinspre stepa pontică au continuat timp de câteva sute de ani, până prin secolul II BC. În jurul anului 300 BC, din rândul sciţilor s-au desprins, ca o confederaţie aparte de triburi, sarmaţii (numiţi şi sauromaţi), care vor stăpâni teritoriile din nordul Mării Negre, până la gurile Dunării. Dominaţia lor va fi întreruptă, abia după şapte secole, de năvălirile goţilor, dar mai ales ale hunilor. Prima invazie a teritoriului actual al României, consemnată şi prin documente istorice, a fost cea din anul 514 BC, când re­ gele Darius al perşilor (tot un popor indo-european din ramura iraniană) a ajuns, din sud, la gurile Dunării. În această expediţie, îndreptată împotriva sciţilor, primele populaţii supuse au fost ge­ to-dacice. Herodot, descriind în 440 BC evenimentele, îi laudă pe 54

Despre geneza românilor

geţi pentru vitejia lor. Au urmat treizeci de ani (după alte versiuni 15) de ocupaţie persană, care pot fi regăsiţi, arheologic, inclusiv prin decoraţiile de pe obiectele de metal din acea epocă. Au existat şi influenţe venite din Balcani. În jurul anului 650 BC grecii înfiinţaseră pe malul Mării Negre colonia Histria, urma­ tă, nu după mult timp, de Tomis şi Callatis, ca porturi pentru efec­ tuarea comerţului cu geto-dacii. În 335 BC, Alexandru cel Mare a traversat Dunărea de jos, atacând geţii, ca parte a unei politici generale de pacificare a Balcanilor, în pregătirea campaniei contra Persiei. Urmaşul său, regele Lisimah, dorind probabil să lărgeas­ că teritoriul tampon din spatele coloniilor greceşti de pe ţărmul Mării Negre, a avut confruntări cu geţii, fiind învins şi capturat (în 294 sau 291 BC) de regele get Dromihete, care a convins adunarea şefilor săi militari că e mai bine să-i redea libertatea lui Lisimah, impunându-i anumite condiţii. În tot acest timp, dinspre vest, creştea şi presiunea celţilor (galilor) din cultura La Tene (500-50 BC), continuatoarea culturii Hallstatt. În jurul anului 387 BC, celţii lui Brennus au jefuit Roma, conflictul cu romanii rămânând apoi permanent, până la cucerirea de către Iulius Cezar a Galiei, în 58-5,0 BC. Dar celţii au ajuns şi în Grecia, unde au atacat în 279 sanctuarul de la Delphi, şi chiar în Asia Mică, în Anatolia, unde s-au aşezat într-o zonă care a fost numită apoi Galatia. În perioada 400 BC - 350 BC, în drum spre sudul Balcanilor, celţii au invadat şi vestul teritoriului locuit de daci, care pe atunci se întindea până dincolo de Tisa, ca şi în actuala Slovacie. Celţii au exercitat o stăpânire politico-militară asupra Transilvaniei între se­ colele IV şi II BC, dar cele două populaţii au convieţuit relativ paş­ nic, fapt dovedit arheologic, fiecare preluând câte ceva din obice­ iurile celorlalţi. În timp, celţii stabiliţi aici au fost asimilaţi de daci. Constantin C. Giurescu afirma că dacii au preluat de la celţi roata 55

DAN D . FARCAŞ

olarului. O altă moştenire ar putea fi crucea celtică, simbol se pare precreştin, încă prezent la noi, mai ales în zona Maramureşului. Scrierile din această perioadă folosesc termenul de „daci" mai mult pentru populaţiile din Transilvania, câmpia Panonică şi Slovacia, deci cele cu o pronunţată infuzie celtică, iar cea de „geţi" pentru cele dintre Carpaţi, Marea Neagră şi munţii Balcani din actuala Bulgarie, deci cei influenţaţi de incursiunile neamurilor iraniene. Munţii Carpaţi n-au constituit o graniţă între cele două grupuri, dimpotrivă, ei au oferit locurile tradiţionale de întâlnire, de refugiu, ca şi cele ale sanctuarelor comune. Nu degeaba Titus Livius scria despre „dacii agăţaţi de munţi" (Daci montibus inhae­ rent). Autorii antici sunt de acord că dacii şi geţii vorbeau aceeaşi limbă, aveau o aceeaşi cultură (cel puţin în toponimii nu există diferenţe), şi au făcut parte, cel puţin în secolele I BC - II AD, din aceleaşi formaţii statale, ceea ce ne îndreptăţeşte să vorbim de geto-daci sau, uneori, mai simplu, de daci, prin care subînţelegem şi geţii.

56

„NOBILII" VENETICI ŞI SEDENTARII

Atât pe meleagurile noastre, cât şi în multe alte locuri, dar cu precădere în aria indo-europeană căreia îi aparţinem, există anu­ mite „regularităţi" în mersul istoriei, adevărate paradigme, care au functionat, în nenumărate situatii , , similare, milenii de-a rândul. Ele sunt adesea ignorate, ceea ce poate duce şi la neînţelegeri în explicarea unor fenomene petrecute cu strămoşii noştri. De pildă, se acordă prea puţină importanţă faptului că, până acum câteva sute de ani, populaţia multor locuri era formată din două pături foarte bine delimitate: sedentarii şi nobilimea provenită din migratorii care se impuneau peste aceştia cu forţa, mai mult sau mai puţin vremelnic. Sedentarii puteau fi agricultori, crescă­ tori de animale etc., dar şi meşteşugari (olari, lemnari, blănari, mineri, fierari etc.) şi comercianţi, trăind în cătune şi sate risipite, iubind stabilitatea, siguranţa casei şi a proprietăţii lor. Migratorii, dimpotrivă, dispreţuiau toate valorile şi ocupaţiile sedentarilor, singura activitate demnă de laudă fiind, pentru ei, cea militară, însoţită de regulă de jaf. În secolele întunecate aceştia îşi mutau corturile, carele, familiile si, turmele, în functie , de echilibrul militar cu alţi migratori (sau cu regate bine înarmate) şi unde era iarba mai bună de păscut. Odată ce ocupau cu forţa un teritoriu, veneticii subjugau sedentarii de acolo, impunându-le biruri. Dacă ocupaţia dura, construiau cetăţi sau chiar oraşe. Oraşele şi cetăţile mai vechi, pe care le-ar fi găsit pe teritoriul ocupat, erau jefuite şi distruse, pentru că puteau sprijini o putere alternativă. Locuitorii acestora erau ucişi sau transformaţi în sclavi. Satele erau însă, de 57

DAN D . FARCAŞ

obicei, doar terorizate sistematic, dar cruţate, deoarece ele erau o sursă sigură de dări în natură, de sclavi şi de recruţi. În cazurile în care veneticii îşi permanentizau ocupaţia, ei de­ veneau nobilimea locurilor. Populaţia sedentară în măsura în care era organizată, eventual de ocupanţii anteriori, dacă se supunea şi colabora, inclusiv militar, îşi putea negocia un statut de autonomie sau de oameni liberi, putând face şi justiţie după obiceiul locului. Dacă însă oamenii nu contau din punct de vedere militar, ei deve­ neau proprietatea (mai târziu şerbii) unui nobil. E bine de precizat că agricultorii, posesorii de turme sau mese­ riaşii arareori fugeau din calea migratorilor, plecând în necunoscut, odată ce traiul lor depindea, înainte de toate, de resursele locului în care erau deja stabiliţi, eventual cu proprietăţi recunoscute de vecini. Iar în cazul particular al României, relieful complex, ca şi pădurile (mult mai multe în trecut) puteau ţine oamenii oricând la adăpost de eventualele excese ale năvălitorilor. De regulă, a existat şi o interdicţie a amestecului genetic, prin căsătorii, între ocupanţii consideraţi „nobili" şi populaţia de rând. Uneori, ca în India, această interdicţie a dat naştere chiar la un sistem de caste. La început, localnicii şi veneticii vorbeau şi limbi diferite, dar, în urma unor perioade mai îndelungate de linişte şi convieţuire, majoritarii îşi impuneau limba, care se uniformiza astfel. Drept mărturii istorice ale acestei paradigme, în vremea mi­ graţiilor, în multe locuri în Europa au coexistat cele două pături ale populaţiei: pe de o parte, vechii sedentari, de regulă majoritari, pe de altă parte, o elită conducătoare militară, minoritară, dar bine ierarhizată, venită relativ recent şi vorbind o altă limbă. Bulgarii, originari de pe Volga, şi-au impus astfel dominaţia asupra slavilor sedentarizaţi din sudul Dunării. Vizigoţii au cucerit Spania, or­ ganizând-o în regate. Francii, un neam războinic german, au dat 58

Despre geneza românilor

numele şi au organizat teritoriul actualei Franţe. Vikingii, deveniţi normanzi în Franţa, şi-au însuşit limba franceză; după aceasta au cucerit tronul Angliei, impunând un timp franceza la curte. Aceiaşi vikingi, numiţi varegi, în peregrinările lor spre Constantinopol, au organizat primele stătuleţe ruseşti ş.a.m.d. În toate cazurile de mai sus, după un timp, clasa stăpânitoare alogenă a preluat limba celor subjugaţi; dar au fost şi excepţii, ca în cazul romanilor, ungurilor sau al turcilor, care au reuşit, în cele din urmă să-şi impună limba în teritoriile cucerite. Şi la daci populaţia era împărţită în două clase: nobilimea (pi­ leati sau tarabostes) şi oamenii obişnuiţi (comati). Aceştia din urmă includeau ţăranii, meşteşugarii, dar şi militari. Numai nobilii aveau dreptul să-şi acopere capetele cu o căciulă de fetru. Cuvântul „ta­ rabostes" ar putea fi de origine iraniană, adus la noi în perioada ocupaţiei scito-sarmate sau (mai puţin probabil) persane, de care aminteam în capitolul anterior. Desigur, pe vremea lui Burebista, nobilii venetici erau deja pe deplin asimilaţi de geto-daci. E bine să nu uităm nici faptul că limbile dacă şi iraniană (ambele din familia „satem" a indo-europenei) erau înrudite de departe. Dar, aşa cum voi avea prilejul să argumentez în capitolele viitoare, paradigma celor două pături a funcţionat şi în continuare, mult timp, pe te­ ritoriul ţării noastre. O imagine falsă, cu care ne-a obişnuit şcoala, a fost şi aceea care ne face să ne închipuim Europa ultimelor milenii ca fiind formată din ţări, fiecare având un nume (Grecia, Galia, Britania, Germania, Dacia etc.). Aceste ţări ar fi avut o populaţie conştientă de aparte­ nenţa sa naţională şi o limbă vorbită pe tot teritoriul; iar pe măsură ce - în urma unor războaie - ţările şi graniţele lor se schimbau, şi populaţia arondată trebuia să se alinieze la aceste schimbări. În realitate, până de curând, nicăieri nu a existat o populaţie omogenă; iar mai demult cu atât mai puţin. Până acum câteva 59

DAN D . FARCAŞ

secole, nu au existat (cu mici excepţii care confirmă regula) naţiuni posedând o „conştiinţă naţională", ci doar, cel mult, triburi ori po­ pulaţii, având o „conştiinţă tribală". Oamenii ştiau de „ai noştri" şi de „ceilalţi" (folosind diverşi termeni); fiecare stăpânea un anumit teritoriu de păşunat, de vânat şi, uneori, de făcut agricultură sau minerit. Cei din tribul vecin vorbeau poate aceeaşi limbă ca a mea sau o altă limbă, aveau aceleaşi obiceiuri sau altele, poate unii au ucis pe cineva din tribul meu, sau poate se putea face comerţ cu ei ş.a.m.d.. La un moment dat, puteam fi în război sau într-o bună înţelegere, ambele situaţii putând însă înceta oricând. Oamenii mai ştiau că, undeva departe, exista un şef mare care trebuia ascultat, şi că, din când în când, apăreau şi invadatori; în astfel de cazuri era de cântărit ce e mai bine: să te opui, să te aperi, să fugi părăsindu-ţi agoniseala sau să te supui. Mai ales la indo-europeni, regişorii triburilor (rege în română, raja în sanscrită ş.a.m.d.) obişnuiau să realizeze uniuni vremelnice, sub conducerea unuia dintre ei (un primus inter pares), pentru a cuceri noi ţinuturi, pentru jaf ori pentru a se opune unei agresiuni. După ce obiectivul era atins, uniunile de obicei se destrămau şi fiecare îşi prelua teritoriul anterior sau, eventual, teritoriul cucerit era împărţit, conform înţelegerii. O ilustrare excelentă o găsim aşa cum am mai menţionat - în Iliada. Istoria ne-a fost prezentată în şcoală mai ales ca o confruntare între popoare, regate, imperii etc., dotate cu propria „conştiinţă naţională", care uneori făcea diferenţa. Or, până acum câteva se­ cole, practic n-a existat nicăieri o asemenea conştiinţă. La greci, aceasta a început să mijească mai timpuriu, după ce memorarea poemelor homerice a devenit obligatorie în şcoli, după ce sanctu­ arul de la Delphi a devenit sacru pentru toate neamurile greceşti şi după instituirea jocurilor olimpice. Dar asta nu a împiedicat războaiele dintre cetăţi. Apariţia unor imperii, regate sau ţarate în 60

Despre geneza românilor

Europa datorează mult influenţelor din est, unde „paradigma" im­ periilor avea vechi tradiţii, influenţe venite, la început, mai ales pe filieră iraniană. Mult timp după destrămarea Imperiului Roman, regatele nu erau mult mai puternice decât principatele sau ducatele componente. Statele cât de cât importante au apărut abia după ce năvălirile au scăzut în intensitate, s-au putut construi oraşe mari şi drumuri sigure între ele, pentru circulaţia rapidă a armatelor, a comercianţilor şi a informaţiilor. Un alt fapt esenţial, care se pierde sistematic din vedere în tot acest context, este că istoria a fost scrisă aproape exclusiv din punc­ tul de vedere al „nobililor" şi doar despre isprăvile lor, uitând de sedentarii supuşi, cu atât mai mult cu cât aceştia erau îndeobş­ te neştiutori de carte şi lipsiţi de ambiţia de a-şi nemuri faptele. Profitând de această situaţie, în zilele noastre, unele minţi intere­ sate au tras concluzia că dacă documentele nu-i pomenesc pe cei umili, înseamnă că ei nici nu au existat, comiţând astfel o bine­ cunoscută eroare logică, întrucât „absenţa dovezii nu înseamnă şi dovada absenţei".

61

ANTICHITATEA DIN NOU DESPRE DACI ŞI GEŢI

Faptul că strămoşii noştri erau numiţi, acum două milenii, când geţi, când daci cred că mai merită câteva precizări. În peri­ oada marilor regate, geţii locuiau pe ambele maluri ale cursului in­ ferior al Dunării, iar dacii în părţile Transilvaniei şi ale Banatului, până dincolo de Tisa şi spre Slovacia de azi. De pildă, Strabon (63 BC - 26 AD) scria că dacii sunt geţii care au locuit spre câmpia Panonică, în timp ce geţii propriu-zişi gravitau spre coasta Mării Negre (Scythia Minor). Tot el scria că dacii şi geţii „vorbesc aceeaşi limbă". Iar Trogus Pompeius, în aceeaşi perioadă, afirma că geţii şi dacii erau identici, singura deosebire între cele două grupuri fiind că geţii locuiau la câmpie, în timp ce dacii trăiau în zonele mai înalte, montane. Încă din scrierile lui Herodot (cca. 430 BC), geţii sunt recunos­ cuţi ca aparţinând sferei culturale tracice. În ciuda acestui fapt, ei se disting de alţi traci prin particularităţi de religie şi obiceiuri. Dacă termenul de geţi era preferat de autorii greci, până la sfârşitul secolului I AD, toţi locuitorii din ţinuturile care acum formează România erau cunoscuţi de romani ca daci, cu excepţia unor tri­ buri celtice şi germanice care s-au infiltrat dinspre vest şi a sarma­ ţilor şi sciţilor veniţi din est. În epoca timpurie a bronzului, pe teritoriul actual al ţării noas­ tre a avut loc un amestec de popoare indigene şi de invadatori. Peste fermierii sedentari s-au suprapus păstorii războinici indo-eu­ ropeni veniţi din stepele ucrainene şi ruseşti, proces început în 63

DAN D. FARCAŞ

jurul anului 3000 BC şi încheiat, într-o primă fază, în jurul anului 1500 BC. Populaţia rezultată, indo-europenizată, poate fi descri­ să ca „proto-traci", care mai târziu, în epoca fierului, s-au divizat în geto-daci danubiano-carpatini, respectiv traci situaţi în estul Peninsulei Balcanice. În continuare, între secolele XV-XII BC, cultura geto-dacă a fost influenţată şi din vest, de războinicii culturii Tumulus­ Umfield, din epoca bronzului, care au traversat Balcanii, ajungând în Anatolia. În jurul anului 1000 BC, teritoriul actual al României este in­ vadat de cimerieni, un popor de origine iraniană care avea, sau a căpătat, trăsături înrudite cu tracii. Ei sunt dislocaţi, în jurul anului 700 BC de o invazie a sciţilor, dinspre stepele nord-pontice. Aceştia erau tot indo-europeni, din ramura iraniană, reveniţi din nordul mării Caspice către munţii Carpaţi. La momentul sosirii sciţilor, tracii carpato-dunăreni evoluau rapid spre civilizaţia din epoca fierului iradiată din Occident, aşa cum s-a dezvoltat ea în Italia şi ţinuturile Alpilor. Migraţia sciţilor a împins spre vest tribul agatâr­ şilor înrudiţi cu ei, care s-au aşezat pe teritoriile actualei Moldove, ale Transilvaniei şi, posibil, ale Olteniei. Sosind cu propriul tip de civilizaţie aparţinând Epocii Fierului, ei au pus capăt relaţiilor cu Occidentul, dezvoltând o civilizaţie distinctă, care va fi, mai târziu, capabilă să susţină marile regate centralizate geto-dace din secolele I BC şi I AD. Potrivit paradigmei pe care am descris-o în capitolul anterior, agatârşii au venit ca invadatori şi s-au suprapus ca o „nobilime războinică" peste indigenii sedentari, cu care s-au amestecat, fi­ ind ulterior asimilaţi complet. Herodot, în 430 BC, primul care îi menţionează, deja nu îi considera un popor scit, ci doar unul strâns înrudit cu ei, dar cu obiceiuri apropiate de cele ale tracilor. În timp, fortificaţiile agatârşilor au devenit centrele grupurilor geto-dacice. 64

Despre geneza românilor

Astfel, o parte importantă a poporului geto-dac, mai ales a elitelor, descindea din agatârşi. Potrivit istoricului Arnold J. Toynbee, chiar şi numele de „geţi" şi „daci" provin de la două grupuri scitice vorbitoare de iraniană care au fost asimilate de populaţia majoritară, vorbitoare de tracă, de pe teritoriul ţării noastre. S-a mai speculat astfel că geţii ar putea fi înrudiţi cu masageţii, iar dacii cu populaţia dahae, cunoscută în persana veche ca daos, ambele fiind triburi scite trăind în secolul VI BC în zona Mării Caspice. Savanţi precum David Gordon White au legat în mod explicit etnonimele daci şi dahae. Originea numelui de „daci" a fost relaţionată de mai mulţi au­ tori cu cel de „lup". De pildă, lingvistul german Paul Kretschmer a legat „daos" de lupi prin rădăcina „dhau", adică a apăsa, a aduna sau a sugruma. Mircea Eliade, în cartea sa De la Zalmoxis la Genghis Han, a încercat să dea un fundament mitologic unei presupuse re­ laţii speciale dintre daci şi lupi. Dacii s-ar fi putut numi deci „lupi" sau „aceiaşi cu lupii". Această apropiere este argumentată şi prin faptul că dacii foloseau, în lupte, un stindard cu cap de lup, aşa cum se poate vedea, de pildă, pe Columna lui Traian. Dar s-a vorbit mult mai puţin despre faptul că acelaşi steag de luptă îl foloseau şi stră­ moşii populaţiilor din Kazahstan. Exploratoarea Uca Marinescu a făcut publică imaginea unui monument din Kazahstan cu un războinic purtând un asemenea stindard (Fig.2), ceea ce poate fi încă un argument şi pentru înrudirea dacilor cu populaţia Dahae. În timpul expediţiei lui Darius I (522-486 BC) împotriva sciţi­ lor (513 BC), primii care i s-au opus, fiind înfrânţi, au fost geţii îm­ preună cu celelalte neamuri tracice din dreapta Dunării. Herodot scrie: ,,Înainte de a ajunge Darius la Dunăre, primii oameni pe care i-a supus au fost geţii, care credeau că nu mor niciodată". Au urmat treizeci de ani de ocupaţie ahemenidă, care poate fi detectată în iconografii specifice care i-au influenţat pe metalurgii daci şi traci. 65

DAN D. FARCAŞ

În perioada care a urmat, geţii din dreapta Dunării plăteau tribut Regatului tracic Odris, până ce acesta a fost supus de Filip II, regele Macedoniei (aprox. 340 BC). Întrucât geţii din dreap­ ta Dunării deveniseră dependenţi de Macedonia, regii macedo­ neni au ridicat pretenţii de stăpânire şi asupra geţilor din nordul Dunării, însă încercările lui Alexandru cel Mare (335 BC şi 327 BC) şi Lisimah (310 BC) de a-i supune au eşuat. În a doua jumătate a secolului IV BC, datele arheologice din zona Dunării de mijloc, a regiunii Alpilor şi a Balcanilor de nord­ vest încep să arate influenţa celţilor din cultura La Tene. Semnele materiale ale lor apar acum şi în nord-vestul şi centrul Daciei. Investigaţiile arheologice vizând această perioadă au scos în evi­ denţă mai multe morminte de războinici celţi cu echipament mi­ litar, ceea ce sugerează pătrunderea în forţă a unei elite militare celtice în zona Transilvaniei. Siturile arheologice de aici, din seco­ lele III şi II BC, au relevat un model de coexistenţă şi fuziune între purtătorii culturii La Tene şi dacii indigeni, de pildă, prin locuinţe cu un amestec de ceramică celtică şi dacică sau câteva morminte în stil celtic care conţineau vase de tip dacic. Populaţia autohtonă pare să fi imitat forme de artă celtică, rămânând însă fundamental dacică în cultura sa. În jurul anului 150 BC, materialul La Tene dispare din zonă. Aceasta coincide cu scrierile antice care menţionează ascensiu­ nea autorităţii dacice. O explicaţie plauzibilă propusă este că celţii transilvăneni s-au contopit în cultura locală şi astfel au încetat să mai fie distincţi. Alte invazii celtice dinspre vest au continuat totuşi. Geto-dacii locuiau pe ambele maluri ale râului Tisa în secolul I BC, când tribul celtic al boilor a încercat să cucerească teritoriul dacic de pe malul de est al râului. Dacii, conduşi de regele Burebista, i-au alungat pe 66

Despre geneza românilor

boi spre sud, peste Dunăre, în afara teritoriului lor, după care boii au abandonat orice plan ulterior de invazie. Descoperirile arheologice din aşezările şi fortificaţiile dacilor din perioada regatelor lor (secolul I BC şi secolul I AD) au inclus vase celtice de import şi altele realizate de olari daci care imitau prototipuri celtice, arătând că relaţiile dintre daci şi celţi din regiu­ nile de la nord şi vest de Dacia au continuat. Şi în Slovacia actuală, arheologia a scos la iveală dovezi pentru populaţii mixte celtic-dace în bazinele râurilor Nitra şi Hron. Din secolul I BC, în referinţele istoricilor, în nordul Dunării predomină numele de „daci", iar numele „geţi" se păstrează mai ales în sudul Dunării. În Scythia Minor (Dobrogea), sunt amintiţi trei regi geţi: Roles, Dapyx şi Zyraxes. După ce romanii au ocu­ pat teritoriile tracice din sudul Dunării, geţii sud-dunăreni au fost consemnaţi în izvoarele scrise sub denumirea de moesi sau mysi. Între 200 şi 100 BC, poalele nord-estice ale Carpaţilor până la malurile Nistrului au fost ocupate de un popor germanic: bastar­ nii. După lupte îndelungate, ei au fost învinşi de geto-daci. Dar s-a inaugurat astfel o nouă direcţie de migraţie - dinspre nord - care va deveni tot mai importantă în secolele care vor urma.

67

VREMEA LUI BUREBISTA

Conform cu Geograp hica lui Strabon, scrisă în jurul anului 20 AD, geţii (geto -dacii) trăiau pe ambele maluri ale Dunării şi se învecinau cu suevii, care locuiau în Pădurea Hercinică, undeva în vestul actualei Slovacii. Potrivit generalului Marcus Vipsanius Agrippa (63 BC - 12 BC), Dacia era limitată de Vistula la apus şi de Marea Baltică în nord, ceea ce probabil era exagerat. Putem presupune că pe atunci, ca origine, geto -dacii erau apro­ ximativ acelaşi amestec de Y-haplogrupuri ca şi populaţia României de azi, adică o treime urmaşii locuitorilor din paleolitic, o treime urmaşii imigranţilor din sud care au adus agricultura neolitică în urmă cu 8000 -6000 de ani şi o treime urmaşii indo -europenilor, veniţi mai ales acum 5000 -3000 de ani din nordul Mării Negre. Contemporanii dacilor, în special grecii, îi descriu ca fiind mai înalţi, cu pielea mai albă, cu părul drept, de culoare deschisă şi cu ochii albaştri. De exemplu, Aristotel a scris că „sciţii de la Marea Neagră şi tracii au părul drept, pentru că atât ei înşişi, cât şi aerul din jur sunt umezi". Conform lui Clement din Alexandria, Xenofan i-a descris pe traci ca fiind „roşcovani şi rumeni". Pe coloana lui Traian, părul soldaţilor daci este înfăţişat mai lung decât părul soldatilor romani, acestia din urmă având si, bărbile rase. , , În jurul anului 200 BC, populaţia de pe teritoriul ţării noastre a intrat într-o rară perioadă de echilibru, respectând „paradigma celor două straturi" (adică invadatorii şi sedentarii, care trec apoi printr-un proces de asimilare reciprocă), aşa cum exemplificam şi în capitolele anterioare. Atât agatârşii şi sciţii, veniţi din est, cât şi celţii din vest, fuseseră complet asimilaţi de băştinaşii geto -daci, 68

Despre geneza românilor

devenind, în bună măsură, elita lor conducătoare. E drept, în ciuda acestui fapt, s-a păstrat o diferenţă importantă între cele două clase sociale: aristocraţia (pileati, tarabostes) şi oamenii de rând (comati). Numai aristocraţia avea dreptul să-şi acopere capul, purtând o căciulă din fetru, existând şi alte diferenţe în îmbrăcăminte. Dar principala diferenţă era în ocupaţiile de bază. Vechii seden­ tari erau agricultori, apicultori, viticultori, crescători de animale. Meşteşugarii produceau ceramică, în general la roata olarului, alţii lucrau în minerit şi prelucrarea metalelor ş.a.m.d. Exploatările de aur şi argint ale Transilvaniei produceau o cantitate însemnată de metal preţios, din care se realizau mărfuri distinctive, de elită, fibu­ le din argint masiv, plăci de metal preţios, coifuri decorative, dar şi faimoasele brătări dacice, toate ilustrând un simt, artistic avansat. , Conform aceleiaşi paradigme, aristocraţia, elitele militare ale triburilor locale - la fel cu elitele tuturor populaţiilor din zonă nu socoteau demne de ele asemenea activităti, , , considerând firesti doar exploatarea economică a populaţiilor supuse şi expediţiile de jaf în teritoriile bogate din jur. Soldaţii de rând puteau fi recrutaţi bineînţeles şi din marea masă a populaţiei. Tot în clasa elitelor trebuie încadrată şi preoţimea, care în această perioadă a căpătat o influenţă tot mai însemnată. Populaţiile de pe teritoriul locuit de daci erau organizate în­ tr-un mare număr de triburi, fiecare având în vârffamilii nobiliare. Majoritatea acestor triburi, dar nu toate, erau geto -dace. Ele erau unite conjunctural sub conducerea unor regi, cum au fost Cothelas, într-o zonă de lângă Marea Neagră, la sud de Dunăre, în secolul IV BC, sau Rubobostes, care controla o regiune din Transilvania în secolul al II BC. Uniunile de felul acesta erau atât militar-politice, cât şi ideologic-religioase, având, de regulă, o bază etnică. Cetăţile de reşedinţă ale triburilor geto -dace aveau în termi­ naţie numele de „\ ;t ·• CROAT •· '� "'-.. DUCHY . '. . ; ,\ ...4

·�. , '6 ((' •,•v,nna ' . '

; '�

" '

·,..•alt