Teatru, vol. 4 [4]
 973500559X, 9735007363

  • Commentary
  • Scanned by SDR, OCR by Epistematic
Citation preview

TEATRU IV

OPERA LUI EUGENE IONESCO:

Elegii pentru fiinţe mici (versuri, 1931), Nu (critică literară, 1934), Engle­ zeşte fără profesor (piesă de teatru, 1943), Război cu toată lumea (publicistică, 1992). SCRIERI ÎN LIMBA FRANCEZĂ: TEATRU: La Cantatri­ ce chauve, La Leron, Les Salutations, Jacques ou la Soumission, L'Avenir est dans les ceufs, Les Chaises, Le Maître, Le Salon de l'automobile, Victimes du de­ voir, Le Jeune Fille a marier, Amedee ou Comment s'en debarrasser, Le Nouveau Locataire, Scene a quatre, Le Tableau, L'Impromptu de l'Alma, Tueur sans ga­ ges, Rhinoceros, Delire a deux, Le Pieton de l'air, Le roi se meurt, La Soif et la Faim, La Lacune, Exerci­ ces de conversation et de diction franraises pour etu­ diants Americains, Jeux de massacre, Macbett, Ce formidable bordel!, L'Homme aux valises, Voyages chez les morts, La Niece-Epouse, Le Vicomte, Le Rhu­ me onirique, Les connaissez-vouz?, Maximilien Kolbe; PROZĂ: La Photo du Colonel (nuvele, 1962), Le So­ litaire (roman, 1973); ESEURI ŞI MEMORIALISTICĂ: Notes et contre-notes (1962), Journal en miettes (1967), Present passe, pas­ se present (1968), Antidotes (1977), Un homme en question (1979), Entre la vie et le reve. Entretiens avec Claude Bonnefoy (1987), La quete intermittente (1987); VOLUME DE DESENE: Decouvertes (1969), Le Noir et le Blanc (1981). SCRIERI ÎN LIMBA ROMÂNĂ:

EUGENE IONESCO

TEATRU IV

Teatru scurt Vicontele, Schimb de politeţuri, Nepoata-soţie, Maestrul, Îi cunoaşteţi?, Salonul auto, Guturaiul oniric, Fata de măritat, Scenă în patru, Lacuna Traducere din franceză şi note de VLAD RUSSO şi VLAD ZOGRAFI

11

HUMANITAS BUCUREŞTI

Coperta seriei IOANA DRAGOMIRESCU MARDARE

Descrierea CIP a Bibliotecii Nationale a României IONESCO, EUGENE Teatru/ Eugene Ionesco; trad., pref., note: Vlad Russo,

Vlad Zografi. - Bucureşti: Humanitas, 2003 voi. ISBN 973-50-0559-X Voi. 4: Teatru scurt. - 2004 - ISBN 973-50-0736-3 I. Russo, Vlad (trad.; note) II. Zografi, Vlad (trad.; note) 821.135.1-2

EUGENE IONESCO THEÂTRE COMPLET © Gallirnard, 1991, 2002 © HUMANITAS, 2002, pentru prezenta versiune românească EDITURA HUMANITAS Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România tel. 021/222 85 46, fax 021/224 36 32 www.humanitas.ro Comenzi CARTE PRIN POŞTĂ: tel. 021/223 15 01, fax 021/222 90 61, www.Iibrariilehumanitas.ro

ISBN 973-50-0559-X ISBN 973-50-0736-3

Argument

Prezentul volum reuneşte teatrul scurt al lui Eugene Ionesco, scenete scrise, în cea mai mare parte, în anii 1950-1951, exceptie făcînd Scenă în patru (1959) şi Lacuna (1965). În august 1953, la Theâtre de la Huchette, regizorul Jacques Palieri a pus în scenă un „Spectacol Ionesco" pornind de la şapte sketch-uri (Maestrul, Salonul auto, Guturaiul oniric, Îi cunoaşteţi?, Fata de măritat, Nepoata-soţie, la care s-a adăugat dramatizarea făcută de Ionesco schiţei lui Caragiale Căldură mare). Caracterul de improvizaţie al spectacolului s-a vădit şi în soar­ ta textelor, bătute la maşină în puţine copii, trei din­ tre ele (Guturaiul oniric, Îi cunoaşteţi? şi Nepoata-soţie) fiind de negăsit la data cînd Emmanuel Jacquart alcătuia ediţia Pleiade a teatrului lui Ionesco (sfir­ şitul anilor '80). În cazul piesei Nepoata-soţie, ediţia Pleiade a recuperat totuşi o variantă mai tîrzie a pie­ sei, rescrisă de Ionesco, variantă inclusă în anexa ediţiei de faţă. Cele trei scenete dispărute au fost între timp găsite în arhiva lui Jacques Palieri şi publicate în volumul Theâtre VIII la Gallimard în 2002. Astfel, ele apar acum pentru prima dată în versiune românească. 5

Deşi cronologic şi stilistic Scenă în patru şi Lacu­ na nu stau alături de celalte piese scurte (a căror unitate e frapantă), le-am inclus în acelaşi volum nu doar din cauza dimensiunilor, ci şi pentru că au acelaşi caracter de farsă-improvizaţie.

VICONTELE

PERSONAJELE în ordinea intrării în scenă VICONTELE CAVALERUL BARONUL VALETUL JACQUOT MARCHIZUL DOMNUL CEL GRAS DOAMNA CEA FRUMOASĂ POMPIERUL

SCENA III VICONTELE, CAVALERUL, BARONUL VICONTELE, către Cavaler: Cum o mai duceţi? CAVALERUL: Frigorific. BARONUL, către Cavaler: Dar dumneavoastră? CAVALERUL: Calorific. VICONTELE, către Cavaler: Dar dumneavoastră? CAVALERUL: Vremelnic. BARONUL, către Cavaler: Dar dumneavoastră? CAVALERUL: Caracteristic. VICONTELE, către Cavaler: Dar dumneavoastră? CAVALERUL: Comic. BARONUL, către Cavaler: Dar dumneavoastră? CAVALERUL: Melancolic. VICONTELE, către Cavaler: Dar dumneavoastră? CAVALERUL: Zilnic. BARONUL, către Cavaler: Dar dumneavoastră? CAVALERUL: Noctambulic. VICONTELE, către Cavaler: Dar dumneavoastră? CAVALERUL: Etimologic. BARONUL, către Cavaler: Dar dumneavoastră? CAVALERUL: Adiposic. VICONTELE, către Cavaler: Dar dumneavoastră? CAVALERUL: Acefalie. BARONUL, către Cavaler: Dar dumneavoastră? CAVALERUL: Agnostic.

9

VICONTELE, către Cavaler: Dar dumneavoastră? CAVALERUL: Amfibie. BARONUL, către Cavaler: Dar dumneavoastră? CAVALERUL: Teoretic, practic. VICONTELE, către Cavaler: Dar dumneavoastră? CAVALERUL: Abstractic, concretic, apoplectic. BARONUL şi VICONTELE în acelaşi timp: Dar dum-

neavoastră?

Ceea ce urmează trebuie rostit într-un ritm din ce în ce mai accelerat. Gesturile sînt şi ele ritmate. Replicile Ca­ valerului trebuie totuşi să se detaşeze şi să se audă clar, în vreme ce replicile „Dar dumneavoastră, dar dumnea­ voastră... " rostite de Baron şi de Viconte se pot auzi mai puţin distinct, sau din ce în ce mai puţin distinct, astfel încît să alcătuiască un soi de fond sonor. La sfir­ şitul scenei, toate personajele trebuie să se afle în picioare, aproape dansînd pe loc. şi VICONTELE: Dar dumneavoastră? Dar dumneavoastră? Dar dumneavoastră? Dar dum­ neavoastră? Dar dumneavoastră? Dar dumnea­ voastră? Dar dumneavoastră? Dar dumnea­ voastră? Etc. CAVALERUL: Adenitic, artritic, asteroidic, astrolabic, atrabiliaric, balalaicic, baobabic, basculantic, bi­ sextilic, cacologie, callipygic, canicularic, capis­ colic, carcasic, cartilagic, carunculic, castapianis­ tic, cataplasmatic, catetometric, circumlocutoric, ciripitoric, cirotic, ciupitoric, coleratic, conca­ tenitic, contrapîrţîitic, coşonisitic, crepinotistic, cucurbitaceic, decrepitic, deflagraţionistic, de­ vornitatoric, diareic, diastazic, dihotomic, dio­ nisiac, diuretic, dodecaedric, draconcuric, ecle­ ziastic, ectoplasmatic, empuţitoristic, endosmotic, BARONUL

10

eructaţionistic, esoteric, espinetic, euforic, ex­ tatic, fantastic ...

Baronul răspunde la rîndul său, în vreme ce Vicontele şi Cavalerul spun: ,,Dar dumneavoastră? Dar dumnea­ voastră? Dar dumneavoastră?" etc.

BARONUL: farinistic, fi guristic, flaimucistic, flegma­

tic, floriferic, fluieristic, fluturistic, forfotistic, formidabilistic...

Apoi vine rîndul Vicontelui.

VICONTELE: Franjuristic, frenetic, fripturistic, fune­

bric, furunculistic, futuristic, gagatozistic, gali­ matiatic, galinaceic, galofobie, ganglionaric, gangrenotic, gargaragistic, gasteropodic... VICONTELE, întorcîndu-se către Cavaler: Dar dumneavoastră?

Moment de tăcere. Uşoară încetinire a mişcării. Nu mai există „fond sonor ".

CAVALERUL: Gastralgie. (Către Baron:) Dar dumnea­

voastră? BARONUL: Genetic. (Către Viconte:) Dar dumnea­ voastră? VICONTELE: Genitalic. (Către Cavaler:) Dar dumnea­ voastră? CAVALERUL: Gîdilitic. (Către Baron:) Dar dumnea­ voastră? BARONUL: Glicerinic. (Către Viconte:) Dar dumnea­ voastră? VICONTELE: Gonococic. (Către Cavaler:) Dar dumnea­ voastră? CAVALERUL: Gyneceic. (Către Baron:) Dar dumnea­ voastră? 11

BARONUL: Gyrovagic.

(Către Viconte:) Dar dumnea­ voastră? VICONfELE: Harmonic. (Către Cavaler:) Dar dumneavoastră? CAVALERUL (Către Baron:) Dar dumneavoastră? Ritmul se accelerează din nou.

BARONUL, către Viconte: Dar dumneavoastră? VICONrELE, către Cavaler: Dar dumneavoastră? CAVALERUL, către Baron: Dar dumneavoastră? BARONUL, către Viconte: Dar dumneavoastră? VICONTELE, către Cavaler: Dar dumneavoastră? CAVALERUL, către Baron: Dar dumneavoastră? BARONUL, către Viconte: Dar dumneavoastră? VICONrELE, către Cavaler: Dar dumneavoastră? CAVALERUL, către Baron: Dar dumneavoastră? BARONUL, către Viconte: Dar dumneavoastră? VICONTELE, către Cavaler: Dar dumneavoastră? CAVALERUL, către Baron: Dar dumneavoastră?

Cei trei se despart. Fiecare în colţul lui se întreabă cu degetul îndreptat spre sine: CAVALERUL: Dar dumneavoastră? Dar

împreună

dumneavoastră? Dar dumneavoas­ tră? Dar dumneavoastră? VICONTELE: Dar dumneavoastră? Dar dumneavoastră? Dar dumneavoastră? Dar dumneavoastră? BARONUL: Dar dumneavoastră? Dar dumneavoastră? Dar dumneavoastră? Dar dumneavoastră? Dar dumnea­ voastră? Dar dumneavoastră? Dar dum­ neavoastră? Dar dumneavoastră?

12

Apoi, Vicontele şi Baronul se apropie de Cavaler şi-l întreabă împreună: şi BARONUL, către Cavaler: Dar dum­ neavoastră? Dar dumneavoastră? CAVALERUL: Iconoclastic. VICONTELE

Valetul intră brusc.

SCENA IV ACEIAŞI, plus VALETUL

VALETUL: Domnule Viconte, domnule Viconte. VICONTELE: Iar ai venit? Ne întrerupi! BARONUL: N-am terminat. CAVALERUL: Am ajuns abia la litera i. Trebuie

să ilustrăm tot restul dicţionarului. VALETUL: Lăsaţi domnule, o să-l ilustraţi altădată. . . urcă scările, vine. VICONTELE: Cine? VALETUL: Domnul Marchiz! Cine altul? BARONUL: Vai, ce păcat! CAVALERUL: Ce ne mai distram!

Intrare strălucitoare a Marchizului. Acesta trebuie să fie foarte înalt sau foarte scund. Valetul iese. SCENA V

VICONTELE, BARONUL, CAVALERUL, MARCHIZUL

Gata cu distracţia! Nu-i vreme de distracţie. VICONTELE: Bună ziua, scumpe Marchiz. MARCHIZUL,jurios:

13

sec: Aici eraţi care va să zică! Salut. (Arată către Cavaler:) Cine-i omul ăsta? E de încredere? Putem vorbi de faţă cu el? BARONUL: Da, Marchize. E de încredere. Cu condiţia să vă feriţi de el. MARCHIZUL: Bine, am să mă feresc! CAVALERUL: Mă simt cît se poate de flatat. Vă mulţumesc din suflet. Mulţumesc. Mulţumesc. MARCHIZUL: Nu vorbeam cu dumneavoastră! VICONTELE: Mă bucur să vă văd! Cum o mai duceţi? MARCHIZUL: Sper că n-o luaţi de la capăt! Eu n-am timp de pierdut. Vă căutam, domnilor! BARONUL: În regulă. MARCHIZUL: Ce-i în regulă? (Îl fulgeră cu privirea.) Nu văd nimic în regulă aici! CAVALERUL: Nu cumva, din întîmplare. . . MARCHIZUL, către Cavaler: Nu vorbeam cu dumnea­ voastră! (Către Viconte, sec:) Domnilor, vă cău­ tam ca să vă comunic lucruri de cea mai mare importanţă! Iar voi staţi aici, impudic. CAVALERUL: Impudic! Dar dumnea­ voastră? împreună I VICONTELE: Automatic! Dar dumneavoastră? BARONUL: Mecanic! Dar dumnea­ voastră? MARCHIZUL: Încetaţi! Impudic staţi şi pălăvrăgiţi, jucaţi jocuri de societate, în timp ce. . . ştiţi foarte bine ce vreau să rostuiesc. BARONUL: Da, domnule. MARCHIZUL: Păi, atunci, cum puteţi sta indiferenţi? Eram totuşi ferm convins că, dată fiind inteliMARCHIZUL,

14

genţa, bunăvoinţa şi memoria voastră, v-aţi pus în slujba dreptei cauze! VICONTELE, către Baron: Ce vă spuneam eu! MARCHIZUL: Cum acceptaţi, domnilor, o asemenea situaţie? Vă lăsaţi duşi de nas, domnilor, şi totul se poate duce de rîpă din vina voastră. Noroc cu mine, care, cum mă ştiţi, mereu vi­ gilent, mereu la datorie, m-am aruncat în lupta dreaptă. Şi între timp, între timp, voi, gen­ tilomi, gentilomi de viţă, neglijînd cele mai sacre îndatoriri ale stirpei noastre, trataţi cu dispreţ tot ce-nseamnă onoare, tot ce-nseam­ nă adevărată credinţă, şi întoarceţi spatele, nu plictisului, fiindcă nu e cazul, ci, fireşte, intem­ periilor istoriei care, odată intrată în legendă, nu va mai avea nevoie de voi ca să iasă. . . BARONUL, emoţionat fără voia lui: Scumpul meu Mar­ chiz, nu credeţi că exageraţi un pic? MARCHIZUL, indignat: Exagerez, eu! O, zei, asculta­ ţi-l, spune că exagerez! Cînd e în joc ce e-n joc, fiindcă nu e nevoie să-ţi rumegi vorbele ca să priveşti adevărul în faţă şi să-l scuipi între ochi. .. numai că eu sînt singurul, singurul, singurul! Singurul care mă agit. . . VICONTELE: Sîntem cu tot sufletul alături de voi. MARCHIZUL: Nu aici e problema! CAVALERUL: Ba s-avem iertare. Aici e toată problema.

Vicontele �i Baronul îi aruncă Cavalerului priviri dez­ aprobatoare. MARCHIZUL, cu amărăciune: Aha!

Aşa care va să zică. Ei bine, domnilor, vă voi dovedi că problema nu e aici! 15

CAVALERUL: Dar atunci unde? VICONTELE, BARONUL: Măsoară-ţi

lere!

cuvintele, Cava­

Unde-i problema? Unde e? Îndrăzniţi să mă-ntrebaţi tocmai cînd .. . Dumneavoas­ tră? ... Dumneavoastră? ... Dumneavoastră? ... CAVALERUL: Nu insist. MARCHIZUL: În primul rînd că nu vorbeam cu dum­ neavoastră. VICONTELE, către Cavaler: Luaţi aminte. Dar nu daţi nici o atenţie. MARCHIZUL, către ceilalţi trei: Mie mi se pare, dom­ nilor, că, în ciuda gravităţii şi solemnităţii momentului, vă bateţi joc de persoana mea. BARONUL: Nu ne batem joc de voi, scumpul meu Marchiz. MARCHIZUL: Nu sînt scumpul vostru Marchiz şi rămîn la părerea că vă bateţi joc de mine. VICONTELE: Nici vorbă, nu ne batem joc de voi. MARCHIZUL: Prin urmare, sînt un mincinos! CAVALERUL: Nu sînteţi mincinos, Marchize! N-am vrut să spunem asta! MARCHIZUL: Nu vorbeam cu dumneavoastră, Cavalere! (Celorlalţi:) Prin urmare, sînt un mincinos! BARONUL: Nici vorbă, Marchize. VICONTELE: Cum puteţi crede una ca asta? MARCHIZUL: Atunci, de vreme ce nu sînt mincinos, recunoaşteţi că vă bateţi joc de persoana mea! BARONUL: Nu ne-am bătut joc de voi. MARCHIZUL: Atunci sînt mincinos. Eu, mincinos? VICONTELE: Poate v-aţi înşelat, Marchize. MARCHIZUL: M-am înşelat, eu? Prin urmare, vreţi să spuneţi că sînt un tîmpit. Ticăloşilor! MARCHIZUL:

16

Şi, la urma urmei, chiar dacă am spune-o, ce importanţă are? CAVALERUL: Odată ce-am ajuns aici. . . MARCHIZUL: Aveţi dreptate. Haideţi să vă îmbrăţişez. VICONTELE:

lz îmbrăţişează.

VICONTELE: Şi pe mine. BARONUL: Şi pe mine.

Îmbrăţişări.

MARCHIZUL: Să fim uniţi!. . . Urmaţi-mă!. .. CAVALERUL: La bine şi la rău. MARCHIZUL: La revedere! VICONTELE: Succes! CAVALERUL: Curaj!

Marchizul iese.

BARONUL: E nebun? VICONTELE: Da' de unde!

Marchizul se întoarce.

E pictor.

Am uitat să vă înmînez documentul care vă va lămuri asupra cazului, în cele mai mici detalii.

MARCHIZUL:

Întinde documentul. Cavalerul îl apucă. Marchizul iese. Baronul smulge documentul" din mîna Cavalerului. Vicontele îl smulge din mîna Baronului. 11

SCENA VI

VICONTELE, BARONUL, CAVALERUL

Încetinire a mişcării, care efoarte lentă la începutul scenei. CAVALERUL:

E-un manifest? 17

BARONUL: Mai curînd un regulament. VICONTELE: E jumătate manifest, jumătate regula­ ment. CAVALERUL şi BARONUL: Hai, citiţi-l odată! VICONTELE: O clipă! (Citeşte manifestul-regulament:) Capturarea animalelor necomestibile care tră­ iesc în fluvii, rîuri, pîraie, bălţi nu e supusă re­ gulilor pescuitului. Hotărîrea priveşte midiile numite şi anodonte, precum şi păsările acvatice şi mamiferele amfibii. Undiţa cu plută trebuie ţinută în mînă pe toată durata cît va putea prinde peşte. Ar fi însă şi mai potrivit să li se permită aproape tuturor pescarilor să-şi fixeze undiţele, cu condiţia să rămînă la îndemîna lor. Carac­ teristicile principale... CAVALERUL: Cumplit! BARONUL: Adînc! VICONTELE: Nu întrerupeţi. (Citeşte:) Caracteristicile principale ale undiţelor cu plută trebuie apre­ ciate în funcţie de ansamblul lor. Plutele nu sînt neapărat necesare; e de ajuns ca acele să nu fie în măsură să rămînă pe fundul apei. CAVALERUL: Şi pe urmă? VICONTELE: Asta-i tot. Ah, mai e un codicil. BARONUL: Aha! VICONTELE, citeşte: Nici o derogare nu poate fi ata­ cată începînd cu a cincea, triplată începînd cu a noua, cvintuplată începînd cu a douăzeci şi cincea. Vînzătorii ambulanţi de ziare şi reviste vor fi supuşi exerciţiilor fizice şi artelor de agre­ ment. Infracţiunile se pedepsesc. Fiecare con­ damnat va fi abrogat, drept de timbru de unu

18

la sută. Birourile zonei spaniole sînt exonerate de persoane angajate. CAVALERUL: Pe asta aţi mai citit-o. VICONTELE: Nu astăzi. BARONUL: Cine semnează? VICONTELE: Indescifrabil. BARONUL: Textul ăsta face inutil orice comentariu. CAVALERUL: Marchizul avea dreptate. VICONTELE: Între noi fie vorba, manifestul ăsta nu spune nimic. BARONUL: E totuşi cumplit . . . CAVALERUL: Dar minunat!. . . SCENA VII

[ACEIAŞI

şi DOMNUL CEL GRAS]

Intră Domnul cel gras.

DOMNUL CEL GRAS: Bună ziua domnule Viconte, bu­

nă ziua domnule Baron, bună ziua domnule Cavaler. Vă deranjez cumva? VICONTELE: Nici vorbă. Nici vorbă. Nici vorbă. Nici vorbă. Nici vorbă. Nici vorbă. Nici vorbă. Nici vorbă. Nici vorbă. Nici vorbă. Nici vorbă. Nici vorbă. CAVALERUL: Chiar pe dumneavoastră v-aşteptam. VICONTELE: Nici vorbă. BARONUL: Nici vorbă. DOMNUL CEL GRAS: Aşadar, domnule Viconte, stă­ teaţi la taclale? VICONTELE: Ba bine că nu! Cum o mai duceţi? DOMNUL CEL GRAS: Calorific . . . Frigorific . . . În fine, domnilor, merge, vă mulţumesc! În vremurile 19

astea, Dumnezeule! Să nu ne plîngem! Se poate şi mai rău. Ştiţi la fel de bine ca mine. E chiar cazul să recunoaştem. Ce vreţi? E totuşi mai mult decît nimic. Mă întreb dacă merită. În fine, asta-i viaţa. Trebuie s-o luăm aşa cum e. Vine şi se duce. Părerea mea.Aud? Mai bine lipsă. N-am dreptate? CAVALERUL: Sînteţi înţelepciunea întruchipată. Mă duceţi cu gîndul la Minerva. DOMNUL DEL GRAS: Eu i-am citit pe antici. Totul ni se trage de la ei. VICON1ELE: Se vede că i-aţi citit, pe legea mea! Altfel, n-aţi vorbi aşa. DOMNUL CEL GRAS: E inutil, ba chiar fatal aş zice, să te opui fatalităţii. Să-i spunem deci soartei că nu-i purtăm pică pentru destinul hărăzit. BARONUL: Cine ar putea susţine contrariul? DOMNUL CEL GRAS: Păi, în ce vă priveşte, ar trebui să punem preţ pe cuvîntul dumneavoastră. CAVALERUL: Sau pe capul lui! (Ceilalţi zîmbesc, tuşesc uşor.) Dar dumneavoastră, domnule Viconte? Dar dumneavoastră, domnule Baron? Cum o mai duceţi? VICONTELE: Tocmai îi spuneam Baronului că, dacă vrea cu orice preţ, eu îl cred, deşi am sperat to­ tuşi că, avînd în vedere inteligenţa, bunăvoinţa şi memoria lui, se va pune în slujba dreptei cauze... BARONUL: Vai, avem toate mijloacele. Mai multe de­ cît ne trebuie. E datoria lui să le ţină socoteala. CAVALERUL: Atunci, de ce n-o dovediţi? DOMNUL CEL GRAS: Dacă-mi permiteţi să vă spun ce cred...

20

VICONTELE:

Daţi-i drumul, vorbiţi deschis.

DOMNUL CEL GRAS: V-aş spune că ar exista o soluţie

rezonabilă. Fiindcă, domnilor, se poate consta­ ta, ba chiar sare în ochi, că nu v-aţi pus încă de acord asupra soluţiei în cazul de faţă. Iar lumea s-a săturat să tot aştepte. Sînteţi de-a dreptul copii, daţi-mi voie să vă spun, nişte copii hîrşiţi, şi totuşi copii! Aş spune: cu atît mai mult . . . VICONTELE: Mai bine să schimbăm subiectul. Vor­ biţi despre altceva, nu vreţi? V-aş fi recunoscă­ tor. Toate astea sînt prea dureroase pentru mine. DOMNUL DEL GRAS: Cum doriţi. BARONUL: Că veni vorba de copii, ai dumneavoas­ tră ce mai fac? DOMNUL CEL GRAS: Ai mei? . . . Ah, da, ai mei! Fac bine, domnilor, fac bine. . . Mulţumesc de întrebare. Sînt cuminţi. CAVALERUL: Vă seamănă. DOMNUL CEL GRAS: Cresc. Doamne, cum mai trece timpul! Ce să-i faci? VICONTELE: Cîţi aveţi pînă acum? DOMNUL CEL GRAS: Trei băieţi şi trei fete şi cîte doi hermafrodiţi de fiecare sex. BARONUL: Numai atîţia? Credeam c-aveţi mai mulţi. DOMNUL CEL GRAS: Sigur, sigur că da, dar nu i-am pus la socoteală pe toţi. Dacă-i pun la socoteală şi pe ceilalţi, sînt într-adevăr mult mai mulţi. Să-i pun şi pe ceilalţi la socoteală? VICONTELE: Bineînţeles, cum altfel? Nu vă jenaţi. Simţiţi-vă ca acasă. Puneţi-i şi pe ceilalţi la so­ coteală. 21

Puneţi-i şi pe ceilalţi la socoteală! Puneţi-i şi pe ceilalţi la socoteală. DOMNUL CEL GRAS: Atunci ... atunci... punîndu-i şi pe ceilalţi la socoteală... punîndu-i pe toţi la socoteală... ar fi trei sute şaptesprezece... CAVALERUL: Cîţi băieţi? DOMNUL CEL GRAS: Fix jumătate. BARONUL: Şi cîte fete? DOMNUL CEL GRAS: Cealaltă jumătate, aproximativ. CAVALERUL: Şi hermafrodiţii? DOMNUL CEL GRAS: Cu hermafrodiţii de ambe sexe, sînt exact trei sute treizeci şi jumătate. VICONrELE: De ce-s aşa puţini hermafrodiţi în ra­ port cu ceilalţi? DOMNUL CEL GRAS: Sînt mult mai rari. Fiindcă sînt mult mai complicaţi. Şi extrem de greu de cres­ cut! (Ridică ochii către cer; îşi împreunează mîinile.) N-ajunge să-i facil VICONrELE: Trebuie să vă fie al naibii de greu să-i hrăniţi. DOMNUL CEL GRAS: Destul de-al naibii. BARONUL: E o povară. DOMNUL CEL GRAS, suav: Mie-mi spuneţi! Mai ales că sînt foarte slăbit şi nici lapte nu mai am destul. Anul trecut am petrecut o vacanţă mi­ nunată şi aveam mult mai mult. Stăteam mai bine cu sănătatea. Eram şi cu un an mai tînăr, să recunoaştem... CAVALERUL: Nu s-ar zice. DOMNUL CEL GRAS: Oh, mă flataţi, domnule! CAVALERUL: Sînt sincer. VICONTELE, către Domnul cel gras: Vă hrăniţi copiii la sîn, care va să zică? CAVALERUL: BARONUL:

22

BARONUL: Ce mamă devotată! CAVALERUL: Cîte cruci ale legiunii

de onoare duse pe apa sîmbetei! DOMNUL CEL GRAS: Da, domnule, am hotărît să-i alăptez eu însumi. Ca Pasteur. Ca Napoleon. BARONUL, aparte: Aha! . . . E bonapartist! DOMNUL CEL GRAS: . . . fiindcă nu vreau să le cer nimic vacilor ălora. VICONTELE: Şi foarte bine faceţi. Cîtă demnitate. DOMNUL CEL GRAS: Vă mărturisesc însă că nu-i alăp­ tez pe toţi odată. Mă ajută şi copiii. Ei înţeleg situaţia. Cei mai mari le dau sîn celor mai mici. Uneori invers. Asta îmi uşurează treaba. BARONUL: Să creşti singur atîţia copii! DOMNUL CEL GRAS: Vai! . . . Sînt văduv! . . . Fizic, nu prea sînt în formă. Din fericire, am însă un mo­ ral foarte bun. CAVALERUL: Faceţi faţă. DOMNUL CEL GRAS: Păi, trebuie, n-am ce-i face. Cu toate astea, de la ultimul avort, nu mă mai simt deloc în putere. Era al şaselea în patru zile. Şi cred că iarăşi am rămas însărcinat. VICONTELE: E-ntotdeauna mai neplăcut cînd i se-n­ tîmplă unui bărbat. BARONUL: Se zice că femeile se descurcă mai uşor. DOMNUL CEL GRAS: E-adevărat! Suportă mai uşor. Sînt mai puţin plîngăcioase ca noi. CAVALERUL: Se pare că în cazul lor e mai firesc. VICONTELE: Ah, năravul din fire n-are lecuire. BARONUL: Aşa cred şi eu. CAVALERUL: Obositor mai trebuie să fie! BARONUL, către acelaşi: Bănuiesc că vă şi costă foarte scump. 23

Vai, o duc de pe-o zi pe alta. Există societăţi de binefacere care v-ar putea ajuta. De ce nu apelaţi la ele? DOMNUL CEL GRAS: Am încercat nu o dată. Dar sînt atît de prost organizate. Închipuiţi-vă că nu mi s-au dat niciodată decît nişte poze cu Vercin­ getorix. Vercingetorix la Alesia, Vercingetorix la papa de la Roma, Vercingetorix aclamat de mulţime în urma carului lui Cezar . . . Vercin­ getorix peste tot . . . Nu că mi-ar fi antipatic Ver­ cingetorix. Dimpotrivă. Vă daţi seama, sînt celt, la urma urmei . . . CAVALERUL: Ca toată lumea. BARONUL, VICONTELE: Evident. DOMNUL CEL GRAS: Dar sînt totuşi prea multe, prea multe poze cu Vercingetorix. Nu mai am unde să le pun. Mi-am umplut podul, dulapurile, pivniţa, dormitoarele, closetele, culoarul, bucă­ tăria, sufrageria, grădina . . . O parte am depozi­ tat-o la vecini; am încărcat un vagon cu ele şi l-am trimis la ţară, la nişte prieteni. . . Am o gră­ madă în buzunare, în pantofi . . . Să vi le-arăt? VICONTELE: Nu-i nevoie! Vă credem pe cuvînt! DOMNUL CEL GRAS: Am preparat poze dintr-astea cu tot felul de sosuri!. . . cu maioneză, mujdei, oţet, sos bechamel, sos olandez, madera, muştar, ciu­ perci, unt, tomate, sos Mornay, crabi, capere . . . BARONUL: Mie îmi plac mai mult crabii decît ca­ perele. CAVALERUL: Mie mai mult caperele decît crabii. VICONTELE: Mie la fel de mult şi crabii, şi caperele. DOMNUL CEL GRAS: VICONTELE:

24

DOMNUL CEL GRAS: Pe scurt, ca să închei, am făcut cu pozele lui Vercingetorix şi tocană, şi salată . .. şi grătar cu pătrunjel, şi tartine cu dulceaţă . .. Copiii mei nu mai vor s-audă de ele... Li s-a aplecat. Nu le mai vine să pună nici o bucăţică în gură, nu le mai pot vedea în ochi. .. CAVALERUL: Eu nu m-aş sătura de ele niciodată. DOMNUL CEL GRAS: Vorba vine! BARONUL: Abuzul e dăunător în orice privinţă... De altfel, e o metodă pedagogică foarte proastă. În felul ăsta sînt compromişi cei mai nobili eroi, se trezeşte dezgustul faţă de cele mai impor­ tante instituţii şi se duce de rîpă sentimentul naţional. Propaganda nu trebuie să-şi depă­ şească limitele şi să se opună propagării. DOMNUL CEL GRAS, VICONTELE, CAVALERUL, se ridică, aplaudă: Bravo! Bravo! Bravo! (Se opresc brusc, se a?ază la loc.) Baronul se a?ază ?i el.

VICONTELE: În acest domeniu, iniţiativa n-ar trebui lăsată pe seama societăţilor private! Ar trebui s-o preia statul. CAVALERUL: Cine e statul? Poate sînt eu, ca Ludovic al XIV-lea, poate voi ... poate oricare dintre noi... BARONUL: Ca să deşteptăm dragostea pentru marii bărbaţi ar trebui să nu-i pomenim niciodată... nici să nu le rostim numele măcar... Şi mai cu seamă să nu-i dăm de mîncare copiilor la o vîr­ stă prea fragedă! . .. DOMNUL CEL GRAS: Cum sînt ai mei! VICONTELE: Dacă nu sînt indiscret . .. cum îi cheamă (către Domnul cel gras:) pe copiii dumneavoastră? 25

Ca să fie mai simplu, pe toate fetele le cheamă Jacqueline. CAVALERUL: Dar pe băieţi? DOMNUL CEL GRAS: Şi pe băieţi la fel! . . . BARONUL: Cum faceţi ca să-i deosebiţi? DOMNUL CEL GRAS: De ce să-i deosebesc, domnule, nu merită osteneala! BARONUL: E-adevărat, în fond. La ce-ar folosi? CAVALERUL: N-ar face decît să complice lucrurile. VICONTELE: Şi tocmai asta a vrut să evite! Dar hermafrodiţii? DOMNUL CEL GRAS: N-au nume. Au toţi un număr. BARONUL: Care? DOMNUL CEL GRAS: Numărul 7, care altul? VICONTELE: Bineînţeles. CAVALERUL: N-aveţi copii de-al patrulea sex? DOMNUL CEL GRAS: Încă nu . . . Dar o să am! DOMNUL CEL GRAS:

Cavalerul strănută.

către Cavaler: Da' ce v-a apucat? Nu mai gîndiţi cu voce tare. BARONUL: Vorbeşte fără să se gîndească la ce spune. CAVALERUL: Am strănutat. N-am vorbit! VICONTELE: Degeaba, asta nu înseamnă că gîndiţi. DOMNNUL CEL GRAS,

SCENA VIII

ACEIAŞI, VALETUL

Intră Valetul.

VICONTELE: Ce mai e, Jacquot? VALETUL: Domnule Viconte, uitîndu-mă adineaori

pe gaura cheii, v-am auzit vorbind despre nu­ mele copiilor Domnului cel gras. În legătură cu 26

asta, vreau să vă fac o dezvăluire, în ce mă pri­ veşte. Nu mă cheamă Jacquot, domnule Viconte. VICONTELE: Şi cum te cheamă, Jacquot? BARONUL: Nu te cheamă Jacquot. VALETUL: Domnule Viconte: eram încă foarte tînăr cînd am intrat în slujba contelui, strămoşul vostru, cu puţin înainte de Revoluţia de la 1789. Era luna aprilie, vremea era frumoasă, plouase şi, umplîndu-mi inima de speranţă, din copaci cădeau ultimele frunze. N-am mai părăsit casa în care am cunoscut-o pe bunica voastră, cu mult înainte să se fi născut, şi aceşti pereţi, cu mult înainte să fie ridicaţi. CAVALERUL, către Baron: Ce poet înmiresmat! VALETUL: Tatăl vostru a crescut între propriile mele picioare. . . De auzit, a auzit întîia oară prin pro­ priile mele urechi; a rostit cele dintîi cuvinte prin propria mea gură. I-am servit adesea drept tată şi trocadero. Cînd n-avea termometru, făceam eu pe termometrul. VICONTELE: Jacquot, exagerezi fără îndoială! VALETUL: Ştiţi prea bine că nu, domnule Viconte. BARONUL, către Viconte: Nu vă lăsaţi, Viconte, hăituit de o falsă ruşine . . . DOMNUL: Faceţi ca mine . . . CAVALERUL: Ca să vezi, s-a trezit şi ăsta. BARONUL, către Viconte: Nu vă lăsaţi, Viconte, hăi­ tuit de o falsă ruşine. . .

l

Se întoarce către Baron şi rage ca un leu.

împreună

BARONUL:

Vai! Îmi îngheaţă sîngele în vine!

CAVALERUL:

În numele regelui!

27

Aoleu! (Duce mîna la piept. Ener­ gic:) Aoleu, mi se acreşte laptele. VALETUL: Pe scurt, domnule Viconte, drept răsplată pentru serviciile pe care le-am adus mai tîrziu casei voastre, căreia am onoarea să-i aparţin, strămoşul vostru, contele, dispreţuindu-mi per­ soana, m-a chemat Jacquot fără să mă întrebe cum mă cheamă cu-a-de-vă-rat. BARONUL: Ce ingratitudine apriorică! DOMNUL CEL GRAS: Bietul de el. CAVALERUL: Mă doare-n cot! DOMNUL CEL GRAS: Cîtă lipsă de simţire! VALETUL: Şi, culmea nenorocului, de-atunci, şi pînă în ziua de azi, toţi descendenţii lui în linie direc­ tă, chiar şi dumneavoastră, domnule Viconte, nu m-aţi mai chemat decît Jacquot. CAVALERUL: Dar ceilalţi cum te-au chemat? VALETUL: Ceilalţi nu m-au chemat deloc. (Tresărind:) Pretind să fiu chemat pe adevăratul meu nume, domnule Viconte, pe adevăratul meu nume! VICONTELE: Prea bine, voi repara această nedrep­ tate. BARONUL, DOMNUL CEL GRAS, CAVALERUL: Ah! VICONTELE: De azi înainte te voi chema pe adevă­ ratul dumitale nume. Care e adevăratul dumi­ tale nume? VALETUL: Jacquot. CAVALERUL: Puteam să bag mîna-n foc! VALETUL: Să vă explic: nu fiindcă mă cheamă Jac­ quot m-a chemat Jacquot strămoşul domnului Viconte. M-ar fi chemat Jacquot chiar dac-aş fi avut alt nume, fiindcă nu m-a întrebat niciodată cum mă cheamă . . . a făcut-o abia pe patul de DOMNUL CEL GRAS:

28

moarte, dar era prea tîrziu: domnul conte de­ venise complet surd. VICONTELE: Mă rog, te cheamă totuşi Jacquot. VALETUL: Da, dar e o simplă coincidenţă. Şi nu pe adevăratul meu nume de Jacquot sînt chemat, ci pe cel fals. BARONUL: La urma urmei, ce doreşti? VALETUL: Nu doresc nimic, domnule Baron. Nimic, domnule Viconte. Drept cine mă luaţi? VICONTELE: Atunci ce cauţi aici? VALETUL: Am venit doar să vă spun că a sosit Doamna! Doamna a sosit! Doamna a sosit! VICONTELE: A sosit Doamna? BARONUL: Doamna a sosit! CAVALERUL: Oh, a sosit Doamna? DOMNUL CEL GRAS: Ah, Doamna a sosit! Intră Doamna. Valetul iese.

SCENA IX

VICONTELE, BARONUL, DOMNUL CEL GRAS, CAVALERUL, DOAMNA, foarte frumoasă

Contrast. Toţi (chiar şi Valetul înainte să iasă) exclamă: ,,Oh! " Doamna vine în mijlocul scenei; celelalte personaje se retrag din faţa ei. DOAMNA CEA FRUMOASĂ: Bună ziua, domnilor! TOŢ1: Omagiile mele, doamnă! DOAMNA: Ce bărbi superbe! BARONUL: Am făcut tot ce ne-a stat în putinţă ca să

vă fim pe plac, doamnă. 29

VICONTELE: Vă aşteptam. Ar fi fost totuşi mai bine, poate, să vă anunţaţi vizita din timp. CAVALERUL, către Viconte: Ce rost are, cînd vine de la Casablanca? VICONTELE: Aşa, deci? (Foarte uimit.) I-auzi! I-auzi! . . . Păi, ştiam. DOAMNA, după ce a privit îndelung personajele U$Or înclinate, care alcătuiesc un cerc de admiratori: Sînt de-a dreptul superbe bărbile voastre! Dar de ce purtaţi bărbi? DOMNUL CEL GRAS: E foarte simplu. CAVALERUL: Nu bănuiţi? VICONTELE: Vă spun eu. Toată ziua bună ziua se vorbeşte numai de femeia cu barbă, dar nicio­ dată de bărbatul cu barbă. Noi vrem să repa­ răm această nedreptate şi să demonstrăm în­ tregii lumi că şi bărbaţii au dreptul să poarte barbă. BARONUL: E mai mult decît un drept, e-o datorie. DOAMNA: Aţi pus la cale un plan? VICONTELE: Nici vorbă. E o reacţie instinctivă şi spon­ tană din partea noastră. CAVALERUL: Este şi un exemplu care se poate ge­ neraliza. BARONUL: Să sperăm. DOAMNA, visătoare: Vă înţeleg, domnilor. . . În fond, poate că, pînă la un punct, aveţi dreptate . . . Or­ ganizaţi-vă, luptaţi, perseveraţi, e dreptul vos­ tru. Liga bărbaţilor cu barbă, minunat! DOMNUL CEL GRAS, flatat, stingherit: Ooooh! CAVALERUL, acela$i joc: Ne copleşiţi, doamnă. DOAMNA: Pot să v-asigur, domnilor, că, în ce mă priveşte şi în măsura tuturor posibilităţilor 30

mele, am să vă ajut. Vă admir! Ce scop nobil!... Ce ideal măreţ!... VICONTELE,foarte emoţionat: Vă mulţumesc!... în nu­ mele meu personal şi al tovarăşilor mei, prezenţi şi viitori, mulţumiri, mulţumiri, mii de mul­ ţumiri... Dar luaţi loc, doamnă. E gratis. DOMNUL CEL GRAS, cu mîna la inimă, se apropie de Doamnă, îi trimite bezele: Scumpă doamnă!... BARONUL, către Domnul bărbos: Astîmpăraţi-vă, ce Dumnezeu, nu vă e ruşine să-i faceţi curte Doamnei, dumneavoastră, ditamai mama de familie!... CAVALERUL: Care mai şi pretinde să fie decorat!... SCENA X ACEIAŞI,

plus VALETUL şi POMPIERUL

Zgomot în culise, vocea Pompierului: ,,Dar lăsaţi-mă, ce naiba! Vă spun că da! E rîndul meu!" Vocea Vale­ tului: ,, Vă asigur că nu! Vă înşelaţi!" Vocea Pompie­ rului: ,,E o greşeală. " BARONUL: Ce se întîmplă? DOAMNA: Ce-i gălăgia ăsta? CAVALERUL: Ce i-a apucat? VOCEA: Trebuie să intru.

VALETUL:

Nu e voie! N-o să intraţi!

Zgomot de luptă.

DOMNUL CEL GRAS: Ce întrerupere stupidă! VICONTELE: Scuzaţi-mă o clipă. Mă duc să văd

se întîmplă.

31

ce

VICONTELE, BARONUL, CAVALERUL, DOMNUL CEL GRAS,

împreună: Oh!

BARONUL: E tare! VICONTELE: Dumneata

cine eşti?

POMPIERUL: Sînt Pompierul. Căpitanul de pompieri. CAVALERUL: Şi ce cauţi aici?

Arde ceva la dumneavoastră? Sînt în misiune, am o sarcină de serviciu. (Foarte repe­ de:) Bună ziua, doamnă Smith! VALETUL: V-am prevenit că nu trebuie să spuneţi asta. POMPIERUL: Ba da. Sînt obligat! DOl'v1NUL CEL GRAS: Cum adică? VICONTELE: Dar ce Dumnezeu vrei? POMPIERUL: V-am zis adineaori. . . (Uimit:) Şi dumneavoastră? Cine sînteţi? Ce căutaţi aici? BARONUL: Ce te-a apucat? POMPIERUL: E rolul meu de pompier. CAVALERUL: Eşti nebun? POMPIERUL: Unde-s ceilalţi? VICONTELE: Care ceilalţi? POMPIERUL: Unde e doamna Smith? (Către Doamnă:) Nu aşa trebuia să fiţi îmbrăcată! Arde ceva pe-aici? Un cît de vag început de incendiu? Nu vreţi să vă zic nişte poante? Guturaiul? Nu vă mai uitaţi aşa la mine. Şi-ntîi de toate, des­ chideţi-mi! VICONTELE, către Valet: De ce l-ai lăsat să intre? VALETUL: N-am putut să-l opresc. E voinic. VICONTELE: Care va să zică aici intri cînd ai chef? POMPIERUL: Răspundeţi-mi. BARONUL: Lasă-ne în pace! CAVALERUL: Slăbeşte-ne cu poveştile! . . . POMPIERUL:

32

Cavalerul, Domnul cel gras, Baronul, Vicontele, Vale­ tul îl împing pe Pompier spre ieşire.

VALETUL: Afară! Afară! PO!v1PIERUL: Nu mă-mpingeţi, e datoria mea de pom­ pier. E rolul meu. BARONUL: Fiecare joacă un rol în viaţă. DOAMNA: Domnilor, lăsaţi-l o clipă. (Ceilalţi îl lasă.) Cine eşti dumneata, dragul meu? POMPIERUL: Asta încerc şi eu să spun: sînt căpitanul de pompieri al oraşului. DOAMNA: Ei şi ce-i cu asta? Fii mai explicit. POMPIERUL: Trebuie să sting toate incendiile. Dar nu de-adevăratelea! Nu sînt pompier adevărat. . . BARONUL: Vedeţi, e-un impostor. POMPIERUL: Nu. Sînt actor. Joc rolul pompierului în piesa asta! VICONTELE: Te înşeli, domnule, rolul dumitale n-are ce căuta aici! CAVALERUL: Aha, am priceput! (Pompierului:) E o confuzie, domnule. Acum se joacă altă piesă. POMPIERUL: Imposibil. Mi s-a spus că e rîndul meu. VALETUL, către Pompier: E o greşeală. V-am zis. N-aţi vrut să mă credeţi. VICONrELE, către Pompier: Şi-au bătut joc de dum­ neata, domnule. Dumneata ai jucat deja în seara asta. Nu mai e rîndul dumitale. Dumneata ai terminat, gata. Pînă mîine, liber. POMPIERUL: Tocmai, mi s-a spus că azi e mîine. Tre­ buie s-o iau de la capăt. VICONTELE: Dar vezi bine că acum se joacă piesa cu bărbi. Dumneata n-ai barbă. POMPIERUL: Şi ce dacă? Nici doamna n-are. 33

Nu-i treaba dumitale. Dînsa e o excepţie. POMPIERUL: Tot ce-mi spuneţi mă umple de uimire. DOAMNA: Dar e purul adevăr, domnule. Te asigur. Poţi să mă crezi. POMPIERUL, nesigur: E-adevărat? Aşa spuneţi şi dum­ neavoastră? DOAMNA: Bineînţeles, domnule, bineînţeles. Lasă-ne să jucăm. Hai, pleacă de aici. POMPIERUL: Aş vrea să mai joc. Aş vrea să joc în piesa voastră. Îmi place mai mult a voastră. BARONUL: Imposibil, domnule, imposibil, hai, valea. DOAMNA: Am putea juca ambele piese deodată, da­ că-i face lui plăcere! VICONTELE: S-ar duce naibii totul. Nu putem face una ca asta. POMPIERUL: Cu un pic de bunăvoinţă . . . VICONTELE: Am zis nu, hai, valea. DOMNUL CEL GRAS:

Valetul, Vicontele, Baronul, Domnul cel gras, Cavalerul îl dau afară pe Pompier.

POMPIERUL:

Nu sînteţi deloc amabili.

Iese urmat de Valet.

DOAMNA, aparte: Păcat că nu joacă în

cea tare mult!

piesă! Îmi plă­

SCENA XI

ACEIAŞI,

mai puţin VALETUL �i POMPIERUL

VICONTELE: Trebuie să reluăm întreaga BARONUL: Gata! Să-i dăm drumul.

34

scenă.

În regulă. o iau de la capăt. (Cu mîna la inimă, se apropie de Doamnă, îi trimite be­ zele). . . Scumpă doamnă! BARONUL, către Domnul cel gras: Astîmpăraţi-vă, ce Dumnezeu, nu vă e ruşine să-i faceţi curte Doamnei, dumneavoastră, ditamai mama de familie! . . . CAVALERUL: Care mai şi pretinde să fie decorat! DOMNUL CEL GRAS:

Zgomot în culise, vocea Pompierului: ,,Dar lăsaţi-mă, ce naiba! Vă spun că da! E rîndul meu!" Vocea Vale­ tului: ,, Vă asigur că nu! Vă în�elaţi!" Vocea Pom­ pierului: ,,E o gre�eală. "

BARONUL: Ce se întîmplă? DOAMNA: Ce-i gălăgia ăsta? CAVALERUL: Ce i-a apucat? VICONTELE: Fir-ar să fie! La asta

nu ne-am gîndit. Am reluat scena. Aşa că Pompierul o să strige iar, ca adineaori. E normal. CAVALERUL: O să se-ntîmple mereu acelaşi şi acelaşi lucru. N-o să se termine niciodată.

În culise: vocea Pompierului: ,,Da' lăsaţi-mă. . . ", apoi se aude o bufnitură. SCENA XII plus VALETUL

ACEIAŞI

intră ţinînd în mînă o măciucă: Nu. N-o să mai strige. L-am asasinat. Puteţi fi liniştit, dom­ nule Viconte. DOAMNA: Vai, săracul! . . . Mă ia cu leşin. VICONTELE: N-aveţi timp. VALETUL,

35

DOAMNA: Dar cine o să joace mîine în locul lui? CAVALERUL: Tot el. O să joace rolul de strigoi. BARONUL: Pompierul-strigoi. VICONTELE: Gata. Hai să mergem mai departe.

Valetul iese.

SCENA XIII ACEIAŞI,

mai puţin VALETUL

Vicontele, Baronul, Cavalerul, Domnul cel gras o în­ conjoară pe Doamnă, îi cad la picioare, se ridică, îi cad iarăşi la picioare etc. VICON1ELE, către Frumoasa Doamnă: Doamnă, vă aflaţi

la mine acasă. Simţiţi-vă aşadar ca acasă. Şi, din moment ce vă aflaţi la mine acasă, trebuie să vă declar că onoarea îmi impune să mă mulţu­ mesc cu puţin ... Sper că înţelegeţi exact ce vreau să spun, doamnă, scumpa mea doamnă. DOAMNA, jenată: Vai... domnule Viconte! BARONUL: Doamnă, doamnă, soarele arzător face să-mi clocotească-n inimă sentimentele cele mai aristocratice! Honni soit qui mal y pense. Iată aşadar .. . CAVALERUL: Sînt, doamnă, din ce în ce mai, sînt ... şi totul va fi pentru domnia voastră, inclusiv etichetele. DOAMNA: Oh! Oooooh! Oooooh !

Cad toţi în genunchi. Domnul cel gras se agaţă de genunchii Doamnei. Sau încearcă s-o facă, împiedicat de ceilalţi. Îl împing. De altfel, se îmbulzesc cu toţii, trăgînd unii de alţii.

36

BARONUL, către Domnul

cel gras: Hai, cară-te acasă, n-ai ce căuta aici, doar eşti ditamai mama şi ditamai matroana. CAVALERUL, aceluiaşi: Hai, valea, mămico! DOMNUL CEL GRAS, se ridică plîngînd: E vina mea. Nu trebuia să-mi ador copiii. Trebuia să fiu mai egoist. VICONTELE: Doamnă! Doamnă! Ascultaţi-mă! Cerul o să v-audă. Ascuţiţi-vă urechile! BARONUL: Mă aflu la dispoziţia domniei voastre. CAVALERUL: Ascultaţi-mă. DOAMNA: Ooooh! Ooooh! Ooooh! VICONTELE: Doamnă, iubirea e o corabie a cărei mult preţioasă încărcătură . . . DOAMNA: Şi viaţa, domnule, e o . . . BARONUL: Am pentru dumneavoastră, doamnă, un simţămînt la fel de gingaş ca al unui prunc . . . CAVALERUL: Iar mie, mie ce-mi mai rămîne să spun? Văd în domnia voastră regina subtilităţilor inimii ce grăieşte prin gura-mi care bate şi al cărei rost . . . VICONTELE: Oceanul de patimi, doamnă, nu e nici pe departe furtunos precum obscurul zbucium ce-mi bîntuie suspinele înfrigurate . . . DOAMNA: Oooh! E un adevărat miracol al iubirii! BARONUL: Doar poezia e-n stare, din cînd în cînd, să depăşească ceea ce refuzaţi să . . . DOAMNA: Vă înşelaţi, domnule. Dimpotrivă, mă bucur nespus de. . . DOMNUL CEL GRAS: Doamnă, doamnă, şi eu . . . VICONTELE, către Domnul cel gras: Hai, cară-te, n-ai ce căuta aici. DOMNUL CEL GRAS, plînge: Hiiiii! Hiiiii! 37

Sînteţi floarea ce creşte la margine de drum şi care, tocmai de aceea, nu-şi găseşte alinare. . . DOAMNA: Aşa vi se pare? Mie nu. BARONUL: Doamnă! (Către Domnul cel gras:) Da' şterge-o odată! VICONTELE: Abisul însuşi să rîdă nu ar fi în stare . . . CAVALERUL: Doar dumneavoastră, în lumea as­ ta-ngustă, aţi putea înţelege! Şi numai eu aş putea înţelege tot ce atinge cel mai preţios des­ tin. . . BARONUL: Alegeţi, culegeţi! . . . CAVALERUL, către Domnul cel gras: Cară-te! Hai, cară-te! CAVALERUL:

Îl împinge; Domnul cel gras se ridică; se întoarce să plîngă în colţul lui. VICONTELE: Doamnă. . .

C-un freamăt pe cît de fer­ mecător pe-atît de surprinzător, vaporoasele lacrimi ale lunii. . . BARONUL: Luna e-un fleac pe lîngă astru-nflăcărat ce arde de iubire pentru domnia voastră aici, în pieptul meu! CAVALERUL: Sînt tînăr, e drept; dar sufletelor năs­ cute dintr-o stirpe nobilă. . . DOAMNA: Prieteni! Dragii mei prieteni! . . . DOMNUL CEL GRAS, plîngînd în colţul lui: Iiih! . . . Ha!. . . liiih! Ha!. . . VICONTELE: Există patrii pentru toate gusturile şi naufragii pentru toate sufletele. . . BARONUL: Puteţi găsi luminile bucuriei în tenebrele spiritului. . . 38

DOAMNA: Vă plac antitezele! CAVALERUL: Nicicînd o inimă

fi de pură . . .

de gheaţă, oricît ar

DOMNUL CEL GRAS: Iiih! Ha! Iiih! Ha! BARONUL: Doamnă, pe vremuri, Buddha . . . VICONTELE: Sînteţi un sfinx neînţeles . . . CAVALERUL: Nu văd de ce, la urma urmei, nu

l-aş

cita pe Tolstoi care, în tinereţe. . . plîngînd, tot în colţul lui: Iiih! Haaa! . . . liiih! Haaa! . . . BARONUL: Aurora însăşi, într-o dimineaţă! . . . VICONTELE: De ce nu şi domnia voastră? CAVALERUL: De ce nu şi eu? DOAMNA: Ooooh! Dragii mei prieteni! DOMNUL CEL GRAS: Iiih! . . . Haaa! Iiih! . . . Haa! BARONUL: Alegeţi, culegeţi, alegeţi, ce-aşteptaţi! VICONTELE: Castanele iubirii nu se vor pîrgui cîtă vreme dispreţul. . . CAVALERUL: Nu, nu, doamnă, nu şi nu, ascultaţi-mă, trebuie să recunoaştem . . . DOMNUL CEL GRAS: Iiih! Haaa! . . . Iiiih! Haa! BARONUL: Curaj, doamnă. VICONTELE: Niciodată! . . . Niciodată! . . . Niciodată nu voi . . . DOAMNA: Prieteni . . . Domnilor . . . Calm . . . Aveţi răbdare. . . Vă ascult imediat. Vorbele voastre demne, vorbele voastre înflăcărate mi-au răs­ colit adîncurile feminităţii. O spun deschis, zău. Ridicaţi-vă! (Toţi se ridică.) Inima mea se-n­ dreaptă însă către oropsitul de-acolo (arată către Domnul cel gras) care plînge în colţul lui. VICONTELE: Trădare! BARONUL: E cu neputinţă! DOMNUL CEL GRAS,

39

CAVALERUL:

E-o infamie!

DOMNUL CEL GRAS, tremură de bucurie:

Aah! Aaaah!

Aaaah! Aaaah! DOAMNA, se-ndreapă către el, îl îmbrăţi�ează: Dragul meu, te iubesc nespus!... Te prefer tuturor celorlalţi locuitori. BARONUL: E o ruşine... Ditamai mama de familie... CAVALERUL: . . . care poartă răspunderea unui regi­ ment de copii de toate sexele... În loc să fie un exemplu... BARONUL: Gîndiţi-vă la ei, doamnă, înainte s-o apu­ caţi pe calea pierzaniei... VICONTELE: Doamnă... Delaţiunea nu-mi stă în obi­ cei, dar o utilizez deseori, fiindcă e utilă! ... Doamnă, acest bărbat (arată către Domnul cel gras) nu v-a spus totul. V-a ascuns un lucru deosebit de grav. DOAMNA: Anume? DOMNUL CEL GRAS: Iubito, nu-l asculta! VICONTELE: Doamnă!. .. E însărcinat!. .. DOMNUL CEL GRAS: Nu-i adevărat!. .. N-am fost căsătorit niciodată. N-am avut niciodată copii. Nici n-o să am. Jur. Stupoare generală.

De ce-ai minţit? DOMNUL CEL GRAS: Ca să-ncasez alocaţia familială! BARONUL: Puteam să bag mîna-n foc. Mi s-a părut mie că povestea lui nu stă-n picioare. CAVALERUL: V-aţi trezit prea tîrziu. VICONTELE:

40

DOAMNA, către Domnul cel gras: Lasă-i, iubitule, nu-ţi

face sînge rău. Tot ce spun ei mă lasă rece. Hai, vino cu mine! DOMNUL CEL GRAS: Unde? VICONTELE, către Domnul cel gras: Nu mai pupi tu alocaţia. Am eu grijă. Şi o să mai auzi de mine! DOMNUL CEL GRAS: Deie Domnul s-aud numai de rău! VICONTELE, către Doamnă: Iar dumneavoastră, doam­ nă, ţineţi minte . . . DOAMNA: Vai! . . . Gelozia! DOMNUL CEL GRAS, către Viconte: Nu mai contează, de vreme ce-am găsit un tată pentru copiii mei! CAVALERUL: Te contrazici! Adineori spuneai că n-ai copii! DOAMNA, către Cavaler: Da' logic aţi mai devenit, aşa dintr-o dată! Nu cumva sînteţi bolnav? DOMNUL CEL GRAS, către Cavaler: Nu vă priveşte! Mă contrazic cît am eu chef. Fac ce vreau. Sînt un om liber. BARONUL, către Doamnă: O să vă căiţi, doamnă. DOAMNA: O să mă căiesc bucuroasă, dacă e pen­ tru el. VICONTELE: Ăsta e glasul pasiunii. DOMNUL CEL GRAS, către Doamnă: Vino, iubirea mea, vino, vino, vino, vino! . . . La revedere tuturor. Ceilalţi plîng. Domnul cel gras rîde.

DOAMNA: Consolaţi-vă, prieteni! Speraţi! CAVALERUL, BARONUL, VICONTELE, împreună: Ce să mai

sperăm? Vă promit solemn, şi am fără-ndoială aprobarea soţului meu (Domnul cel gras aprobă),

DOAMNA:

41

vă promit să mă mărit cu unul dintre voi, ime­ diat ce rămîn văduvă. DOrvINUL CEL GRAS: Sigur că da, iubita mea, sigur că da. BARONUL: Şi cînd o să rămîneţi văduvă? DOAMNA: Foarte curînd. CAVALERUL: Grăbiţi-vă. VICONTELE: Şi pe cine o s-alegeţi? DOAMNA: Pe acela care-mi va urma cel mai iute soţul în mormînt, ca să nu fie prea singur . . . DOrvINUL CEL GRAS, înduioşat: Iubito! . . . VICONTELE, cu bucurie: Eu voi fi acela. DOAMNA: V-aţi dat cuvîntul! CAVALERUL: Băftosule! BARONUL: Codoş bătrîn! VICONTELE: Uraa, trăiască mireasa! CAVALERUL: Trăiască mirii! BARONUL: Trăiască mirii! Toată lumea se repede să strîngă mîinile Doamnei şi ale Domnului cel gras.

Trăiască mirii! Trăiască mirii! DOArvINA: La revedere. DOrvINUL CEL GRAS: La revedere. DOAMNA: Noi plecăm în voiaj de nuntă. CAVALERUL: Călătorie plăcută. BARONUL: Distracţie plăcută. VICONTELE: Vă binecuvîntez. CAVALERUL: Să ne trimteţi ilustrate! TOŢI: Uraa! Uraa! Uraa! [CAVALERUL, BARONUL, VICONTELE]:

Doamna şi Domnul cel gras ies. 42

SCENA FINALĂ

Rămaşi singuri, Vicontele îi trage o palmă Baronului, Baronul îi trage o palmă Cavalerului, Cavalerul îi trage o palmă Vicontelui, apoi se aşază toţi. VICONTELE, către Cavaler: CAVALERUL: Frigorific.

Cum o mai duceţi?

Începe scena Viconte-Baron-Cavaler de la începutul pie­ sei, apoi cortina.

SCHIMB DE POLITEŢURI

intrînd şi zărindu-i pe al Doilea Domn şi pe al Treilea Domn: Bună ziua, domnilor! AL DOILEA DOMN, intrînd şi zărindu-i pe Primul Domn şi pe al Treilea Domn: Bună ziua, domnilor! AL TREILEA DOMN, intrînd şi zărindu-i pe Primul Domn şi pe al Doilea Domn: Bună ziua, domnilor! PRIMUL (către al Doilea): Mă bucur să vă văd! Cum o mai duceţi? AL DOILEA (către Primul): Mulţumesc. Dar dumnea­ voastră? AL TREILEA (către Primul): Cum o mai duceţi? PRIMUL (către al Treilea): Calorific. Dar dumnea­ voastră? (către al Doilea:) Frigorific. Dar dumnea­ voastră? AL TREILEA (către Primul): Simpatic. Dar dumnea­ voastră? AL DOILEA (către al Treilea): Antipatic. Dar dumnea­ voastră? PRIMUL şi AL DOILEA (către al Treilea): Dar dumnea­ voastră? AL TREILEA: Parodic. Dar dumneavoastră? AL DOILEA (către al Treilea): Melancolic. Dar dumnea­ voastră? PRIMUL (către al Doilea): Zilnic. Dar dumneavoastră? PRIMUL DOMN,

47

(către al Treilea): Noctambulic. Dar dum­ neavoastră? AL TREILEA (către Primul): Adiposic. Dar dumnea­ voastră? PRIMUL (către al Doilea): Acefalie. Dar dumnea­ voastră? AL DOILEA (către al Treilea): Agnostic. Dar dumnea­ voastră? AL TREILEA (către Primul): Amfibie. Dar dumnea­ voastră? PRIMUL (către al Doilea): Teoretic. Dar dumnea­ voastră? AL DOILEA (către al Treilea): Practic. Dar dumnea­ voastră? AL TREILEA (către Primul): Abstractic. Dar dumnea­ voastră? PRIMUL (către al Doilea): Concretic. Dar dumnea­ voastră? AL DOILEA (către al Treilea): Apoplectic. Dar dum­ neavoastră? AL TREILEA (către Primul): Anemic. Dar dumneavoastră? AL DOILEA

Tăcere. fn sală, spectatorii tuşesc încet. Deodată, Primul Domn şi al Doilea Domn se adresează celui de-al Treilea Domn. şi AL DOILEA (către al Trei�ea): Dar dumneavoastră? Dar dumneavoastră?

PRIMUL

1n tot timpul tiradei următoare, Primul Domn şi al Doilea Domn îl întreabă continuu pe al Treilea: ,,Dar dumneavoastră? Dar dumneavoastră? Dar dumnea­ voastră?" într-un ritm din ce în ce mai rapid; la rîndul

48

lui, al Treilea Domn, întorcînd capul din ce în ce mai repede cînd către Primul, cînd către al Doilea Domn, ilustrează pe cît posibil prin gesturi potrivite fiecare cuvînt rostit. AL TREILEA DOMN:

o duc. . . adenitic, artritic, aste­

roidic, astrolabic, atrabiliaric, balalailcic, bao­ babic, basculantic, bisextilic, cacologie, callipy­ gic, canicularic, capiscolic, carcasic, cartilagic, carunculic, castapianistic. . . o SPECTATOARE, din sală: Astea-s versuri! . . . AL TREILEA DOMN, continuînd: cataplasmic, catetometric, circumlocutoric. . . VECINUL SPECTATOAREI, la urechea acesteia: Mare sco­ fală! Oricine e în stare! AL TREILEA DOMN, continuînd: ciripitoric, cirotic, cîrnatic, colerabic, concatenatoric. . . AL TREILEA SPECTATOR, din sală, către vecinul Specta­ toarei: Atunci de ce nu-ncercaţi? Nu-i chiar aşa uşor! AL TREILEA DOMN, continuînd: contrapîrţîitic, 49

coşonistic, creţituristic, cucurbitaceic, decrepitic, deflagraţionistic. . . PRIMUL SPECTATOR, din sală: Copiezi din dicţionar şi gata! AL TREILEA SPECTATOR: Asta nu-i o obiecţie: toate cuvintele se găsesc în dicţionar. AL DOILEA SEPCTATOR: Chiar şi cuvîntul „dicţionar"! AL TREILEA DOMN:

devomitatoric, diareic, diastazic dihotomic, diuretic, dodecaedric, draconcuric, ectoplasmatic. . . SPECTATOAREA, din sală: Nu-i uşor pentru actor! AL TREILEA DOMN:

empuţitoristic, endosmotic, eructaţionistic, espinetic, euforic, extatic, fantastic .. .

PRIMUL SPECTATOR,

jocul actorilor!

din sală: E-un pretext pentru

SPECTATOAREA: Mimează bine! AL DOILEA DOMN, preia replica de

la al Treilea Domn; Primul şi al Treilea Domn continuă să-l întrebe pe 50

al Doilea Domn: Dar dumneavoastră? Dar dmn­ neavoastră? Dar dumneavoastră?

AL DOILEA DOMN:

farinistic, figuristic, flaimucistic, flegmatic, floriferic, fluieristic, fluturistic, forfotistic, formidabilistic. . . CEI TREI SPECTATORI: Oh! . . . Asta-i tare!

Apoi vine rîndul Primului Domn. PRIMUL DOMN:

. . . franjuristic, frenetic, fripturistic, funebric, furunculistic, futuristic gagatozistic, galimatiatic, galinaceic, galofobie, ganglionaric, gangrenotic, gargaragistic gasteropodic . . .

Apoi, deodată, Primul Domn se întoarce către al Doilea Domn. 51

PRIMUL DOMN:

Dar dumneavoastră?

Mişcarea se încetineşte.

AL DOILEA DOMN: Gastralgie ...

(Către al Treilea:) Dar

dumneavoastră? Genetic. . . (Către Primul:) Dar dumneavoastră? SPECTATOAREA, din sală: Orice s-ar spune, cuvintele sînt bine alese!. .. PRIMUL DOMN: Genitalic!. . . (Către al Doilea:) Dar dumneavoastră? PRIMUL SPECTATOR, din sală, către Spectatoare: Mie nu mi se par bine alese! AL DOILEA DOMN: Gîdilitic. (Către al Treilea:) Dar dumneavoastră? AL TREILEA DOMN: Glicerinic. (Către Primul:) Dar dumneavoastră? AL DOILEA SPECTATOR, din sală, către Primul Spectator: Dar ce-oţi fi vrînd? PRIMUL DOMN: Gonococic. (Către al Doilea:) Dar dumneavoastră? AL DOILEA DOMN: Gyneceic. (Către al Treilea:) Dar dumneavoastră? AL TREILEA DOMN: Gyrovagic. (Către Primul:) Dar dumneavoastră? PRIMUL DOMN: Harmonic. Foarte harmonic. (Către al Doilea:) Dar dumneavoastră? AL TREILEA DOMN:

Ritmul se accelerează din nou.

(către al Treilea): Dar dumnea­ voastră? AL TREILEA (către Primul): Dar dumneavoastră?

AL DOILEA DOMN

52

PRIMUL

(către al Doilea): Dar dumneavoastră?

AL DOILEA (către al Treilea): Dar dumneavoastră? AL TREILEA (către Primul): Dar dumneavoastră? PRIMUL (către al Doilea): Dar dumneavoastră?

(către al Treilea): Dar dumneavoastră? AL TREILEA (către Primul): Dar dumneavoastră? PRIMUL (către al Doilea): Dar dumneavoastră? AL DOILEA (către al Treilea): Dar dumneavoastră? AL TREILEA (către Primul): Dar dumneavoastră? PRIMUL (către al Doilea): Dar dumneavoastră? AL DOILEA

CELE TREI PERSONAJE se despart.

Fiecare se întreabă cu degetul îndreptat spre sine însuşi: Dar dumneavoastră? Dar dumneavoastră? Dar dumneavoastră? Dar dumneavoastră? Dar dumneavoastră? Dar dumneavoastră? Dar dumneavoastră? Dar dumneavoastră? Dar dumneavoastră? Dar dumneavoastră? Dar dumneavoastră? Dar dumneavoastră? Dar dumneavoastră? Dar dumneavoastră? Dar dumneavoastră? Dar dumneavoastră? Dar dumneavoastră? Dar dumneavoastră?

În sală, spectatorii se ridică.

Dar noi? Dar noi? Dar noi? Dar noi? Dar noi? Dar noi? CEI TREI DOMNI şi CEI TREI SPECTATORI, împreună: Noi cum o ducem? Noi cum o ducem? CEI TREI SPECTATORI:

53

PRIMUL DOMN:

cianic!

O ducem magnific, ne simţim iones­

(care nu există): Puteam să jur. Trebuia s-o auzim şi pe-asta!

AL PATRULEA SPECTATOR

CORTINA

Paris, 1 950

NEPOATA-SOTIE Act juridic

PERSONAJELE VICONTELE VALETUL BARONUL AVOCATUL, Maestrul Pipistrelle NEPOATA-SOŢIE, sau Vicontesa BAROANA

Vicontele intră prin stînga. Valetul intră prin dreap­ ta, cu o tavă în mînă.

Bună ziua, Domnule Viconte! S-ar părea că ne aşteaptă o zi frumoasă, Domnule Viconte! VICONfELE: Ieri a fost o zi viforoasă. VALETUL: Azi va fi o zi vifrumoasă. VICONTELE: Un pahar de Vichy, Victor. . . VALETUL, oferindu-i un pahar de p e tava pe care o ţine: E Vittel, Domnule Viconte. VICONfELE: Atunci nu vibeau. VALETUL: Domnule Viconte. . . VICONfELE: Da' ce-ai păţit? Ce-i cu privirea asta în­ tunecată? VALETUL: Nu îndrăznesc să-i cer o favoare Dom­ nului Viconte. VICONfELE: Îndrăzneşte, prietene, îndrăzneşte. . . VALETUL: Domnul Viconte ar fi dispus să mă în­ voiască două ore în după-amiaza asta? VICONfELE: Vrei să ieşi în oraş, pot să ştiu şi eu de ce? VALETUL: Ca să-mi fac datoria de cetăţean. Trebuie să mă duc să votez. VALETUL:

57

Prietene, după atîta timp petrecut în slujba mea, încă n-ai aflat că valetul unui Vi­ conte nu votează! Vizitează! VALETUL: Tatăl Domnului Viconte era mai liberal. VICONTELE: Nu era tatăl meu. Viconţii n-au taţi. Taţii au fost evitaţi. .. VALETUL, aparte: Ah, turbez, o virez. . . (Dă să iasă.) VICONTELE: Spune-mi mai bine, Victor, Vicontesa s-a trezit? VALETUL: Da, domnule Viconte. . . Vine! (Intră vicon­ tesa.) Vivine Vicontesa!. .. VICONTELE:

Valetul iese.

Bună dimineaţa, scumpa mea soţie! (Îi sărută mîna vicontesei.) Aţi dormit bine? Aţi avut vise frumoase? VICONTESA: Mulţumesc de întrebare, scumpe pri­ etene! (Reverenţe.) Tocmai am visat că mă spă­ lam pe-un picior. VICONTELE: Pe tot piciorul? Pe plaiul piciorului? Pe fluierul piciorului? VICONTESA, rîde: Doar pe talpă, scumpe prietene, doar pe talpă, aşa, ca talpa ţării. . . VICONTELE, aparte: Ce suflet curat! VICONTESA: Mă gîdila! (Rîde.) VICONfELE: Interesant. . . Era piciorul drept sau stîng? VICONTESA: Stîngul. . . scumpul meu soţ . . . e mai aproape de inimă. . . Mă închin în faţa voastră! (Reverenţe.) VICONTELE: Eu mă închin în faţa voastră. . . (Reve­ renţe.) Dacă e stîngul e semn bun. . . Inima voas­ tră bună vă poartă noroc. De altfel, scumpa VICONTELE:

58

mea soţie, visul vostru se va împlini. Mă bucur să vă pot da o veste foarte bună. Ce veste? VICONTESA: Ce veste? VALETUL, apare din fund,face un pas, doi spre mijlocul scenei, apoi iese, mergînd cu spatele, rămînînd cu faţa la public: Ce veste? VICONTELE: Ce veste? Da, ce veste? VICONTESA: Ce veste? VICONTELE: Am luat o hotărîre în ce vă priveşte. Vreţi să-mi fiţi nepoată? VICONTESA: Vai, vai, ce surpriză plăcută! (Bate din palme; îi strînge mîna vicontelui; face reverenţe.) Ce surpriză plăcută! Vreau, cum să nu. Ce între­ bare! Vă sînt recunoscătoare. Aţi fost un soţ fără pereche. . . VICONTELE: Voi şti să fiu şi un unchi fără pereche. . .

Reverenţe ale vicontelui. Reverenţe ale vicontesei; vi­ contele şi vicontesa se îmbrăţişează. Valetul intră şi îi surprinde. VALETUL: Hm! Hm! Hm! VICONTESA: Ah, Doamne!

(Către Valet:) Indiscretule ce-mi eşti! (Graţioasă.) Porcule! Beţivanule! VALETUL, face un gest cu degetul: Pe cînd eram Vi­ conte, aveam şi eu o Vicontesă! (Strigînd foarte tare.) Aveam o Vicontesă. . . VICONTELE, strigînd foarte tare: Asta nu mă priveş­ te!. . . Trecutul dumitale mă lasă rece. Numai prezentul contează! VALETUL: Domnule Viconte, prietenul dumnea­ voastră, domnul Baron, vrea să vă vadă . . . VICONTELE: E singur? VALETUL: Este cu Ba Baroana. . .

59

Vai, ce prieteni minunaţi! Pentru ei, sîntem acasă. (Vicontesei:) Nu-i aşa, scumpa mea soţie. . . oh, scuze, scum­ pa mea nepoată, vreau să zic . . . (Reverenţe.) VALETUL: Cum aşa, domnule? Am auzit eu bine? VICONTELE: Nu vorbeam cu dumneata. . . Dumneata nu eşti nepoata mea . . . VALETUL: Vai de capul meu! VICONTESA: Nu face mutra asta de tîmpit, chiar dacă-ţi vine ca o mănuşă. . . VALETUL: Dar, doamnă. . . (Vicontelui:) Aşa vorbiţi cu mine? Aşa care va să zică. . . Aşa care va să zică. . . (Foarte tare.) E inacceptabil. . . (Reverenţe ale valetului.) Vreau să ştiu. . . (Din noufoarte tare.) Pretind că am dreptul. . . şi datoria! Fiindcă (cu fineţe) cine are drepturi are şi datorii!. . . VICONTESA: Nu vitupera . . . o să primeşti mai tîr­ ziu explicaţii . . . VALETUL (vicontelui): Ţin cont, domnule Viconte, ţin vi-cont vivace. . . VICONTELE (valetului): Y'mă una, alta, să intre Baronul şi pe urmă, pe urmă şi Babaroana! (Valetul iese.) VICONTESA: Servitorii ăştia sînt înfiorători. Vor să ştie mereu totul. Sînt ca maimuţele! VICONTELE: Şi ca cireşele . . . VICONTESA: Chiar aşa, scumpul meu . . . scumpul meu. . . scumpul meu soţ şi unchi. VICONTESA: VICONTELE:

Intră baronul urmat de baroană. BARONUL:

Sal'tare, doamnelor şi domnilor!

Reverenţe nenumărate, din faţă, din spate, din profil; din faţă, din spate şi din profil în acelaşi timp nu se poate, dar asta nu contează. 60

VICONTELE: Bună ziua, scumpe Baron! VICONTESA: Bună ziua, scumpă Baroană! BAROANA, făcînd reverenţa cu spatele la public,

scoate un zgomot înăbuşit din fund, o luminiţă verde sau roşie, ca la clovni, se aprinde şi se stinge la fundul baroanei ori de cîte ori lasă să-i scape „zgomotul înfundat".

Jocul reverenţelor se opreşte preţ de o clipă.

VICONTELE, baroanei: Ce-aţi spus, Doamnă? BARONUL: Nu spune nimic, se pîrţîie!

Baroana face o reverenţă; reverenţe.

VICONTELE, baronului: Scumpul meu Baron, v-o pre­

zint pe nepoata mea . . . BARONUL,foarte surprins: Cum? Cum? Ce-aud? Hai că-i tare! Nu se poate! N-am auzit bine! Re­ petaţi, vă rog! BAROANA, lasă să-i scape un zgomot înăbuşit dinfund; luminiţă. BARONUL, baroanei: Nu pe dumneavoastră v-am rugat! (Vicontelui:) Mă scuzaţi, Viconte, ce spu­ neaţi? VICONTELE, arătînd-o pe vicontesă: V-o prezint pe nepoata mea!

Reverenţă a nepoatei, urmată de o strîmbătură apoi de un surîs. BARONUL, rîzînd în hohote:

Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Nu, nu pot să cred, nu cred nici în ruptul capului! VICONTESA, baronului: Zîmbetul vostru îmi displace! VICONTELE: Scumpul meu prieten, scumpul meu Baron, nu glumesc deloc! Din dimineaţa asta, soţia mea a devenit nepoata mea!

61

Nu se poate! Nu pot să-mi cred urechi­ lor! Trebuie totuşi să cred în ale voastre! Ne­ poata lui! (Baroanei:) Nepoata lui! (Aparte,furios.) Ce căcat! Ce căcat! (Suav.) Oh, iertare, rahat, nu căcat, rahat, spuneam. (Baroanei.) Era să zic că­ cat, noroc că m-am abţinut la timp! (Baroana face o mişcare, îşi duce mîna la fund.) Nu începeţi ia­ răşi, urmaţi-mi exemplul, abţineţi-vă. (Vicon­ telui.) Cum adică „nepoata voastră"? Ce-n­ seamnă asta? VICONTELE: Am vrut să-i ofer o situaţie mai bună. Am făcut din ea nepoata mea! E o nepoată cum nu s-a mai văzut, mai văzut, mai văzut . . . VICONI'ELE şi VICONTESA, cîntînd împreună, fals: . . . Nu, nu s-a mai văzut, mai văzut . . . Nu, nu s-a mai văzut, tra-la-la, tra-la-la-la-la. BARONUL, ascunzîndu-şi nemulţumirea: Daţi-mi voie să vă felicit. . . (Se felicită cu toţii.) Vă felicit, scumpe prieten. Vă felicit, scumpă prie-e-e-e­ etenă . . . (La urechea baroanei:) Felicitaţi-i la rîn­ dul vostru! (Baroana face o reverenţă şi lasă să-i scape un zgomot înfundat. Baronul către baroană:) Vai, Doamnă, prea mult zgomot pentru nimic! (La urechea vicontesei, în vreme ce vicontele îi tri­ mite bezele baroanei.) Da' l-ai îmbrobodit, scum­ petea! Cum ai reuşit? VICONTESA, la urechea baronului: Prin funcţionarea sincronă a sexelor . . . BARONUL, la urechea vicontesei: Care sexe? VICONTESA, baronului: Ale mele! Ce, ale tale! BARONUL:

Toată lumea face reverenţe,foarte curtenitoare, din faţă, din spate, din profil. 62

Aha, te-nţeleg, te-n­ ţeleg! (Cu glas tare, vicontelui:) Bine aţi făcut. . . (Cu un aer gînditor.) ...Foarte... foarte... foarte bine! (Baroanei:) Ce părere aveţi nobilă con­ soartă? BAROANA, lasă să-i scape acelaşi zgomot înăbuşit din fund. BARONUL, vicontelui: E o idee excelentă, bineînţeles, Vicontesa merită cu vîrf şi îndesat această re­ compensă... E demnă să fie înălţată la rangul de nepoată ereditară... Numai că... VICONTELE, VICONTESA, împreună: Numai că? GLASUL VALETULUI, din culise: Numai că? BARONUL, foarte intrigant: Numai că nu ştiu dacă e tocmai în regulă, dacă e legal... Mă tem că legea se opune fără drept de apel... VICONTELE: Să-ndrăznească numai! Să-ndrăzneas­ că! Să-ndrăznească! BARONUL: Legea îndrăzneşte orice! VICONTELE: Ah, şi democraţia asta tîmpită! Jos Re­ publica! Dacă legea se opune în acest caz, mă voi opune legii! La violenţă, voi răspunde cu violenţă... Daţi-mi spada! BARONUL, la urechea vicontesei:

Toată lumea face reverenţe, se înclină, se complimen­ tează, muzică, apoi jocul reverenţelor se opreşte brusc.

E periculos, fiindcă e în acelaşi timp şi legea opozanţilor ... Toată lumea o să fie împotriva voastră... VICONTELE: Ei, asta mă pune pe gînduri. .. VICONTESA, la urechea baronului: Canalie! Vrei să te răzbuni? Nu mai pupi tu corpul meu.

BARONUL, vicontelui:

63

la urechea vicontesei: Şi ce-ai vrea să fac cu el?.. . Odată ce sexele voastre sînt aşa de bine sincronizate? ... Şi-apoi, şi-apoi, dacă-i eşti ne­ poată, nu-l mai putem înşela... VICONTESA, aparte: Asta-i cam neplăcut! VICONTELE: Nu-mi iau cuvîntul înapoi! Nu-mi iau cuvîntul înapoi! (Spune aceste cuvinte străbătînd scena în lung şi-n lat.) Deşi aş vrea. Dar, vai, nu pot, sînt viconte. . . Îmi va fi nepoată nelegitimă, dacă altminteri nu se poate. VICONTESA: Mulţumesc, unchiule! BARONUL,

Reverenţe ale vicontesei.

VALETUL, intră şi face o reverenţă:

Domnule Viconte, a venit amicul dumneavoastră, Maestrul Pipis­ trelle, vrea să vă vadă... VICONTELE: La ţanc! E cel mai bun avocacat al nos­ tru. O să-i cerem părerea. VICONTESA: O părere care va fi în acelaşi timp şi-un sfat! VALETUL: Ohoho! Draga mea! Bineînţeles! VICONTELE, valetului: Dumneata, ţine-ţi gura! BARONUL, printre dinţi: Ăsta ce naiba caută pe-aici! VICONTESA, aplaudă, ţopăie, e foarte veselă: Sînt fericită! Fericită! Fericită! BARONUL, aparte, cu amărăciune: Toate sînt o apă şi-un pămînt! (Ironic către vicontesă:) Nu mai ţopăiţi, o să vă pierdeţi sufluleţul! VALETUL, aparte, cu admiraţie: Ce sufleţe! VICONTELE, valetului: Să intre Maestrul Pipistrelle. VALETUL: Prea bine, Domnule! BARONUL, VICONTELE, VICONTESA, valetului: Ce-ai spus? 64

VALETUL: Am spus prea bine, Domnule, Domnule! VICONTELE: E bine dacă ai spus prea bine. VALETUL: Îl introduc pe Maestrul Pipistrelle. (Iese.) VICONTELE: Să-l primim cu amabilitate! ... Şi cu

morcovitate! aparte: Şi cu castravetitate!

BARONUL,

Maestrul Pipistrelle bagă capul pe uşa dinfund şi spune: MAESTRUL PIPISTRELLE: Cucu!... (Dispare.) VICONTESA, cu admiraţie: E uluitor!

Maestrul Pipistrelle reapare pe uşa din dreapta, din nou numai capul.

MAESTRUL PIPISTRELLE: Cucu! (Dispare iarăşi imediat.) BARONUL: De ce face aşa? Doar nu-i cîine! VICONTELE: Numai şi numai ca să-şi pregătească

intrarea! ...

acelaşi joc la uşa din stînga: Cucu! (Dispare.) VICONTELE, baronului: Nu poate altfel. E avocat. La tribunal îi obligă. MAESTRUL PIPISTRELLE,

Maestrul Pipistrelle intră prin uşa din fund, definitiv de data asta. poartă robă de avocat: Am onoarea să vă salut, doamnelor şi domnilor!

MAESTRUL PIPISTRELLE,

Se înclină, toată lumeaface reverenţe din spate, din faţă, din profil, baroana lasă să-i scape un zgomot înăbuşit din fund.

MAESTRUL PIPISTRELLE, baroanei: Aţi spus ceva, Doam­

nă?

BAROANA,

lasă să-i scape alt zgomot înfundat. 65

baroanei: Să vă fie de bine, Doamnă! . . . Aţi răcit? BARONUL: Mereu uită să-şi închidă poarta! (Ba­ roanei:) E Maestrul Pipistrelle, una din cele­ brităţile Baroului. Maestrul Pipistrelle îi sărută mîna baroanei, care lasă să-i scape încă un zgomot înfundat. BARONUL, aparte: Prea e sensibilă! (Maestrului Pi­ pistrelle:) Eu sînt Baronul! (Se înclină.) MAESTRUL PIPISTRELLE: Preafericit soţ! (Se înclină.) VICONTELE, avocatului: Scumpul meu maistru şi contramaistru (se înclină), sînt încîntat să vă văd. V-o prezint pe nepoata mea! Vicontesa face o reverenţă, trimite bezele. MAESTRUL PIPISTRELLE: Bine, dar, dar . . . e soţia voas­ tră! BARONUL: Tocmai a făcut din ea nepoată ereditară. Eu i-am spus că legE:_a se op une :, MAESTRUL PIPISTRELLE: Aăă! Aăă! Aăă! Hm! De fapt . . . la urma urmei. . . ăăă . . . în fond . . . ăăă . . . Poate că totuşi. . . ăăă . . . ăăă . . . ăăă . . . (Rîde.) Hi! . . . hi! . . . hi! . . . VICONTELE: Aşteptăm cu sufletul la gură, Maestre, rezultatul înaltei voastre gîndiri juridice . . . VICONTESA, fandosindu-se: Ba chiar cu oarecare tea­ mă . . . MAESTRUL PIPISTRELLE: Ăăă . . . Păi, în principiu legea nu se opune . . . BARONUL: Nu mai spuneţi! MAESTRUL PIPISTRELLE: Ai tot dreptul să fii unchi şi în acelaşi timp nepot, mătuşă şi nepoată, tată şi mamă, cocoş şi găină, cîine şi pisică . . . MAESTRUL PIPISTRELLE,

66

VICONTELE: Et caetera .. . MAESTRUL PIPISTRELLE: . . . Da,

de ce să nu fii soţie şi în acelaşi timp nepoată? ... Juridic, nu văd de ce nu s-ar putea. . . VICONTELE: De c e nu s-ar putea.. . VICONTESA: De ce nu s-ar putea.. . BARONUL: De ce nu s-ar putea .. . MAESTRUL PIPISTRELLE: De ce nu s-ar putea. . . VICONTELE: D e ce nu s-ar putea. . . VICONTESA: De ce nu s-ar putea.. . BARONUL: De ce nu s-ar putea .. . MAESTRUL PIPISTRELLE: De ce nu s-ar putea. . . Scurte reverenţe.

Ah, mi s-a luat o piatră de pe inimă! . . . Scumpul meu prieten, scumpe maestre, nici nu vă-nchipuiţi ce bucurie îmi faceţi. . . MAESTRUL PIPISTRELLE, pedant: Staţi o clipă. . . staţi o clipă. . . lucrurile trebuie cercetate mai îndea­ proape, nu-i aşa simplu, nu scăpaţi aşa uşor ...

VICONTELE:

BARONUL: Aha ! MAESTRUL PIPISTRELLE:

Există în lege tot felul de amendamente, care fac ca pentru fiecare caz să existe o soluţie particulară, după principiul fun­ damental al generalităţii legii şi particularităţii cazurilor. BARONUL: Iertaţi-mă, contramaistre Pipistrelle! Mă pricep şi eu puţin, doar. . . doar . . . (trium­ fal) mi-am făcut şi eu dreptul. .. VICONTESA, baronului, încet: L-ai făcut expres, recu­ noaşte! BARONUL: Treaba mea . . . VICONTESA: Secătură! 67

BARONUL: Ce-ai spus? VICONTELE: Noi am auzit bine . . . BARONUL: Nu permit ... Eu sînt secătura? VICONTELE: Am auzit prost . . . VICONTESA: N-am spus secătură, am spus

sec cu măsline de capră. . . BARONUL: Ah, aşa mai merge. . . iertaţi-mă. . . atunci n-am de ce să mă plîng.. . Toată lumea face scurte reverenţe.

BARONUL, Maestrului

Pipistrelle: Totuşi. .. dacă un­ chiul se căsătoreşte cu nepoata, are loc un in­ cest, cînd nepoata este adoptivă. . . VICONTESA: Se joacă cu vorbele. . . N u e nimic se­ rios. . . VICONTELE: Vedem noi. .. BARONUL: Or, incestul, dacă-mi aduc eu bine amin­ te, violează legea. MAESTRUL PIPISTRELLE: Pardon! . . . Legea nu e vio­ lată decît dacă incestul se săvîrşeşte împotriva voinţei unuia, cel puţin, dintre incestuoşi. Da­ că unul singur sau, cu atît mai mult, amîndoi consimt, ca în cazul de faţă, nu-i aşa. . . ca în cazul de faţă. . . V ICONTELE: Sigur c ă da, sîntem d e acord!. .. (Vicontesei:) Nu-i aşa iubito? VICONTESA: Sigur că da, consimţim amîndoi. . . (Vicontelui:) Iubitule. . . MAESTRUL PIPISTRELLE: Dacă amîndoi consimt. . . atunci. . . VICONTESA: Atunci? VICONTELE: Atunci? BARONUL: Atunci?

68

MAESTRUL PIPISTRELLE:

gea. . .

VICONTELE: VICONTESA:

Aha! Aha!

Atunci nu mai violează le-

Vicontesa aplaudă, rîde, trimite bezele, vicontele şi avo­ catul se înclină ceremonios, îi sărută mîna vicontesei, baronul şi baroana rămîn nemişcaţi.

BAROANA, lasă să-i scape un zgomot înfundat:

Ce zice Domnul? (Lasă să-i scape alt zgomot înfundat.) BARONUL, baroanei: Sînteţi tare neatentă, scumpă prietenă, de asta vă scapă toate! (Maestrului Pi­ pistrelle:) Nu vă supăraţi, stimate contramais­ tre, că insist. . . În cazul de faţă, există totuşi o dificultate . . . VICONTELE: Şi unde vedeţi, mă rog, dificultatea. . . VICONTESA: Unde? Da, unde, unde? Baroana trimite bezele şi scoate un zgomot înfundat.

avocatului: În faptul că sînt deja căsătoriţi. .. Unchiul poate, într-adevăr, să-şi ia ne­ poata în căsătorie, cu condiţia să nu-i fie deja soţ. . . Altminteri însă, adică dacă e deja soţul ei, cade în delictul de bigaminie, sau bigamie, pe­ depsit de codul penal. . . VICONTELE şi VICONTESA, se strîmbă, plîng aproape, îşi Jrîng mîinile: Vai! Vai! MAESTRUL PIPISTRELLE, vicontelui şi vicontesei: Nu vă pierdeţi firea! (Baronului:) S-ar părea că nu ştiţi că legiuitorul a prevăzut acest caz. Aşa se face că articolul 1789 din codul penal (cu un zîmbet către viconte). . . la fel ca Revoluţia. . . BARONUL,

69

cuprins brusc de furie: Să n-aud de Re­ voluţie! BARONUL, aparte: Ce gafă! MAES1RUL PIPIS1RELLE, dîndu-şi seama că a făcut o gafă: . . . Ăăă. . . articolul 1789, dar şi articolul 1815 (către viconte şi baron, zîmbind şi înclinîndu-se uşor)... la fel ca Restauraţia. . . VICONTELE, îi strînge mîna Maestrului Pipistrelle: Scumpul meu Pipistrelle, nici nu vă-nchipuiţi cît m-aţi. . . BARONUL, aparte: Mercenarule! VICONTESA, aparte, sfidîndu-l pe baron: Blegule, şter­ ge-o de-aici, corabie beată! MAES1RUL PIPIS1RELLE: Articolul 1815 deci, cum spu­ neam, exact 1815 (face cu ochiul), prevede în no­ tă cazul adopţiei conjunctului, sau adopţie conjunctivă, ceea ce permite soţului să-şi tran­ sforme nepoata în soţie adoptivă, sau soţia în nepoată adoptivă. . . întotdeauna adoptivă. . . VICONTESA, vicontelui: Iubitule! VICONTELE, vicontesei: Iubito! BARONUL, cu convingere: E un abuz! MAESTRUL PIPISTRELLE: Ei, nu tocmai. . . pare să fie, dar nu e. Nu e deloc acelaşi lucru. Este ceea ce, în drept, se numeşte un fals abuz. Am scris eu însumi un studiu. . . VICONTELE şi VICONTESA, cu admiraţie: Oh! Oh! MAES1RUL PIPIS1RELLE, cu mîndrie: . . . Un studiu care tinde să devină clasic. . . VICONTESA: La fel de clasic ca struţul? MAES1RUL PIPIS1RELLE: Şi mai! Asupra doctrinei fal­ sului abuz în legislaţia franceză şi în dreptul internaţional. . . VICONTELE,

70

Păi, dacă e un fals abuz, soţii pot fi acu­ zaţi de fals . . . BAROANA: Ce zice? Ce zice? MAESTRUL PIPISTRELLE: Evident. . . evident . . . dacă le cauţi nod în papură. În practică însă, tri­ bunalele închid ochii în asemenea situaţii, mai ales atunci cînd tribunalele pică de somn . . . BARONUL: Îi trezesc eu, nici o grijă, fiindcă am in­ tenţia să înaintez o plîngere . . . BAROANA: Ce zice? Ce zice? BARONUL:

VICONTELE, VICONTESA,

Vai! Vai!

îşi frîng mîinile, se strîmbă:

baronului: Ce interes aţi avea? Ce zice? Ce zice? (Zgomot înfundat.) VICONTESA: Ah, ăsteia mereu îi scapă! BARONUL, vicontelui: Treaba mea! VICONTESA, vicontelui: Ştiu eu de ce! E gelos! Mi-a spus! Vrea să se bucure de corpul meu. VICONTELE: Chiar aşa? BAROANA: Ce zice? Ce zice? BARONUL: E-adevărat. Recunosc . . . Numai că, din păcate, între nepoată şi unchi nu încape sepa­ rare de corp . MAESTRUL PIPISTRELLE: Exact. Legea nu specifică. BAROANA: Ce zice? Ce zice? VICONTELE: Asta-i situaţia, ce să fac? BAROANA: Ce zice? Ce zice? MAESTRUL PIPISTRELLE: Dificultatea poate fi ocolită. (Baronului:) Puteţi cere Vicontelui mîna Vi­ contesei, pe care el, în calitate de unchi şi tutore legal, are dreptul să v-o acorde . . . BARONUL: Mîna . . . E prea puţin. VICONTELE, BAROANA:

71

BAROANA: Ce zice? Ce zice? MAESTRUL PIPISTRELLE: Pe urmă,

în calitate de soţi, poate foarte bine să aibă loc separarea de corp. BARONUL: Cam complicat! BAROANA: Ce zice? Ce zice? VICONTELE: Imposibil. . . asta ar anula practic adop­ ţia conjunctivă. BAROANA: Ce zice? Ce zice? VICONTESA, vicontelui: În practică da, dar poate nu şi în drept, dragul meu! BAROANA: Ce zice? Ce zice? MAESTRUL PIPISTRELLE: Într-adevăr, nu şi în drept. . . BARONUL: Pentru mine dreptul şi practica sînt unul şi acelaşi lucru . . . VICONTELE, baronului: Porcule!

Baronul şi vicontele îşi fac reverenţe din faţă, din spate, îşi trimit bezele.

Am putea găsi o soluţie . . . care ar sătura pe toată lumea. BARONUL, neîncrezător: O soluţie? Ce soluţie? VICONTELE, Maestrului Pipistrelle: Spuneţi, vă ascultăm . . . VICONTESA: Vă ascultăm . . . BAROANA: Ce zice? Ce zice? BARONUL: Cine vorbeşte la urmă vorbeşte mai bine. VICONTESA: Da' cine o să vorbească, cine? Cine o să vorbească? BAROANA: Ce zice? Ce zice? MAESTRUL PIPISTRELLE: Chiar eu. o să împac pe toată lumea. Iată: Baronul aici de faţă . . . (baronul se înclină) şi Vicontesa (vicontesa se înclină), cu garanţia solemnă a Vicontelui (vicontele se înMAESTRUL PIPISTRELLE:

72

clină), vor putea contracta un contract de adul­ ter. BARONUL: Contractul de adulter nu e valabil decît dacă-i semnat în prezenţa unui portărel. .. MAESTRUL PIPISTRELLE: o să aducem şaisprezece portărei, opt nemţi şi opt suedezi. . . BARONUL, căzut pe gînduri: D a. . . da. . . hm. . . da. . . VICONTELE, baronului: Deci, scumpul meu, sînteţi de acord? VICONTESA: De acord? BAROANA: Ce zice? Ce zice? BARONUL: În principiu, poate că da. Permiteţi-mi totuşi să vă atrag atenţia asupra faptului că un contract de adulter e considerat nul dacă e sem­ nat între orele zece seara şi şase dimineaţa. . . MAESTRUL PIPISTRELLE, baronului: Asta să fie pro­ blema! O să-l semnăm la ora şpriţului. O să vă punem să contractaţi un contract de adulter pe zece ani. . . BAROANA: Ce zice? Ce zice? BARONUL, aparte: N-am nevoie de atît! E prea mult! MAESTRUL PIPISTRELLE, baronului: Sînteţi mulţumit? ( Vicontelui şi vicontesei:) Dar dumneavoastră. . . dar dumneavoastră? BAROANA: Ce zice? Ce zice? VICONTELE: Mi se pare un contract solid, încheiat conform tuturor normelor. Mare jurist sînteţi! MAESTRUL PIPISTRELLE, jenat şi bucuros: Oh! . . . ooh! . . . (Îşi bagă un deget în gură.) Facem şi noi ce putem. Aş putea şi mai mult . . . VICONTELE: Sînteţi formidabil! VICONTESA: Ce bucuroasă sînt! Ce bucuroasă! (Ţo­ păie.) 73

BARONUL,

dabil!

condescendent, aparte: E destul de formi-

VICONTELE, baronului: E formidabil! BAROANA: Ce zice? Ce zice? VICONTESA, vicontelui: Contracţia contractului

va rezolva totul! VICONTELE, maestrului: Sînteţi formidabil. . . MAESTRUL PIPISTRELLE: Da! Sînt formidabil. . . VICONTELE, Maestrului Pipistrelle: Aşadar, scumpe Maestre, susţineţi că-mi voi păstra toate drep­ turile asupra soţiei? BAROANA: Ce zice? Ce zice? MAESTRUL PIPISTRELLE: Asupra Vicontesei, da, vă garantez! BARONUL: Da, dar impiric o să fie a mea. . . BAROANA: Ce zice? Ce zice? MAESTRUL PIPISTRELLE: Numai empiric. . . Veţi avea însă avantajul de a vă extinde asupra ei întregul imperiu! BAROANA: Ce . . . MAESTRUL PIPISTRELLE, baroanei: Linişte! Baroana tace, se strîmbă, deschide gura larg, plînge în tăcere. BARONUL: A-ntîia ... o să mi-l extind cît pot VICONTELE: Din lac direct în imperiu!. . . BARONUL: Aşa rămîne!

eu. . .

Se înclină cu toţii ceremonios; reverenţe; baroana, care plîngefără glas, nu participă la reverenţe, apoi, dîndu-şi seama că se fac reverenţe, intră precipitat în joc, iar cînd ceilalţi se opresc continuă pentru cîteva clipe să facă reverenţe la stînga, la dreapta, în spate, în profil.

74

Mă bucur că sînteţi de acord. O înţelegere proastă e preferabilă unui proces bun. VICONTESA, vicontelui: Unchiule, pot să m.ă duc chiar acum. să m.ă culc la Baron? VICONTELE: Cum. să nu, scumpa m.ea, de vreme ce asta n-o să vă împiedice să-m.i fiţi nepoată. . . BARONUL: Păi, atunci, nici eu n-o să m.ai a m. nimic să-m.i reproşez? MAESTRUL PIPISTRELLE: Absolut nimic. Juridic, totul e reglementat! VICONTELE, baronului: Distracţie plăcută! BARONUL, vicontesei: Dacă-i aşa, luaţi-mă de braţ, o să ne distrăm. pe cinste . . . MAESTRUL PIPISTRELLE: Staţi o clipă. . . staţi o clipă, trebuie m.ai întîi să facem. formalităţile . . . VICONTELE, îl cheamă pe Valet: Unde-i valetul m.eu? Victor? MAESTRUL PIPISTRELLE:

Valetul intră.

VALETUL: Dom.nul Viconte m.-a chemat? VICONTELE: Victor, fă formalităţile! VALETUL: Sînt deja făcute, dom.nule. VICONTELE: Desfă-le şi fă-le la loc. VALETUL: N-avem. destule, dom.nule. VICONTESA: Descurcă-te, prietene, descurcă-te. . . VALETUL: Prea bine, dom.nule, prea bine, doamnă.

O să-i cer furnizorului nostru . . .

VICONTESA: Putem. deci să ne îmbrăţişăm.. . . MAESTRUL PIPISTRELLE: Puteţi. .. BARONUL: Păi, eu ce-aşteptam. . . .

Baronul îl îmbrăţişează mai întîi pe viconte, îmbrăţişări, reverenţe ceremonioase. Valetul dă să iasă în clipa cînd se aude un foarte puternic zgomot înfundat. 75

baroanei: Vai! Scumpa mea, sînteţi greţoasă . . . Lipsa voastră de imaginaţie mă dezgustă . . . BAROANA, indignată: N-am făcut eu, de data asta. . . nu eu . . . Maestrul Pipistrelle. (Îl arată cu dege­ tul.) MAESTRUL PIPISTRELLE: Nu eu, eu sînt jurist. . . (Gest acuzator către viconte:) Mai curînd dumnea­ voastră! VICONTELE: Nu eu . . . (Vicontesei, cu severitate:) Ne­ poată, nu cumva . . . ? VICONTESA, ingenuă: Nu eu . . . eu făceam altceva! BAROANA: Ei şi ce? Parcă nu poţi să faci mai multe lucruri deodată. VICONTELE: Atunci cine? BARONUL,

Tăcere. Toţi ridică din umeri. Priviri întrebătoare.

VALETUL,

Eu!

se-ndreaptă cu nobleţe spre mijlocul scenei:

VICONTELE: E cu putinţă?? BARONUL: Cum adică? Un

servitor?

CORTINA

MAESTRUL

PERSONAJELE V ESTITORUL TÎNĂRUL ÎNDRĂGOSTIT TÎNĂRA ÎNDRĂGOSTITĂ ADMIRATORUL ADMIRATOAREA MAESTRUL

!n mijlocul scenei, cu spatele la public, cu privirea aţin­ tită spre ieşirea din fund, Vestitorul pîndeşte sosirea Maestrului. !n stînga şi în dreapta scenei, lipiţi de perete, Admi­ ratorul şi Admiratoarea pîndesc la rîndul lor sosirea Maestrului.

după cîteva clipe destul de încordate, în aceeaşi poziţie: Uite-l! Uite-l! La colţul străzii! (Se aude „Ura!" etc.) Uite-l pe Maestru! . . . Vine, se-a­ propie! . . . (Aclamaţii în culise, aplauze.) Mai bine să nu ne vadă . . . (Cei doi Admiratori se lipesc şi mai tare de perete.) Atenţiune! . . . (Vestitorul se en­ tuziasmează brusc:) Uraa! Uraa! Maestrul! Ma­ estrul! Trăiască Maestrul! (Cu trupurile nemişcate şi lipite de perete, cei doi Admiratori îşi întind cît pot gîturile şi capetele ca să-l zărească pe Maestru.) Maestrul! Ma-es-trul! (Cei doi Admiratori împre­ ună:) Uraa! Uraa! (Alte strigăte de „ Uraa!" şi ,, Uraa! Bis!", venind din culise, se aud tot mai slab.)

VESTITORUL,

Uraa! Bis!

se avîntă către fundul scenei, se opreşte, apoi iese tot prin fund, urmat de cei doi Admiratori:

VESTITORUL,

Ah, fir-ar să fie! Pleacă! O şterge! După mine,

79

repede! După el! (Vestitorul şi cei doi Admiratori ies strigînd:) Maestre! Maestre! Ma-eeees-tre!

Ultimul „Ma-eeees-tre" se aude din culise, ca un behăit. Linişte. Scena rămîne pustie cîteva clipe. Prin dreap­ ta, intră Tînărul !ndrăgostit; prin stînga, Tînăra !ndră­ gostită; se întîlnesc în mijlocul scenei. TÎNĂRUL ÎNDRĂGOSTIT:

domnişoară . . .

TÎNĂRA ÎNDRĂGOSTITĂ:

va cunosc . . . . V

'

TÎNĂRUL ÎNDRĂGOSTIT: TÎNĂRA ÎNDRĂGOSTITĂ:

pe altul.

Iertaţi-mă, doamnă sau

Domnule, n-am onoarea să

Nici eu nu vă cunosc! . . . Deci nu ne cunoaştem unul

Exact. Avem un punct co­ mun. Există între noi un teren de înţelegere pe care am putea foarte bine clădi edificiul viito­ rului nostru. TÎNĂRA ÎNDRĂGOSTITĂ: Mi se fîlfîie, domnule. TÎNĂRUL ÎNDRĂGOSTIT:

Se preface că pleacă.

TÎNĂRUL ÎNDRĂGOSTIT: TÎNĂRA ÎNDRĂGOSTITĂ:

Se îmbrăţişează.

TÎNĂRUL ÎNDRĂGOSTIT:

căsătorim.

Iubito, ah, te ador! Şi eu, iubitule!

Iubito, te răpesc. Pe urmă ne

Ies prin stînga. Scena rămîne iarăşi pustie cîteva clipe. VESTITORUL, reapare din fund,

urmat de cei doi Admi­ rato;-i: Şi totuşi, Maestrul a jurat că trece pe aici. ADMIRATORUL: Sînteţi chiar aşa sigur?

80

V ESTITORUL: Ba bine că nu! ADMIRATOAREA: Ăsta e chiar drumul lui? V ESTITORUL: Da, sigur că da. Trebuia să

treacă pe-aici, dacă vă spun, era trecut în programul festivităţilor . . . ADMIRATORUL: L-aţi văzut şi l-aţi auzit cu propriii ochi şi propriile urechi? V ESTITORUL: I-a spus cuiva! Altcuiva! ADMIRATORUL: Cui? Cine-i acest altcineva? ADMIRA1DAREA: E o persoană de încredere? Un prieten de-al dumneavoastră? VESTI1DRUL: Un prieten pe care-l cunosc foarte bine. (Deodată, înfund, se aud din nou strigăte de „Uraa!" şi „ Trăiască Maestrul!") Uite-l, în sfirşit! Uite-l! Hip! Hip! Uraa! Uite-l! Ascundeţi-vă! Ascundeţi-vă!

La fel ca la început, cei doi Admiratori se lipesc de pe­ rete, cu gîturile întinse spre locul din culise de unde se aud aclamaţiile; Vestitorul priveşte spre fundul scenei, cu spatele la public. Soseşte Maestrul. Uite-l. Se-ntoarce. Toarce. (La fiecare cuvînt al Vestitorului, cei doi Admiratori tresar, îşi întind şi mai tare gîturile; freamătă.) Face un salt. Trece rîul. Lumea îi strîn­ ge mîna. Face semn că piua. Auziţi? Lumea rî­ de. (Vestitorul şi cei doi Admiratori rîd şi ei.) Ah! . . . I se dă o ladă cu scule. Ce-o să facă cu ele? Ah!. . . Dă autografe. Maestrul mîngîie un arici, un arici superb! . . . Mulţimea aplaudă. Dansează cu ariciul în mînă. Îşi îmbrăţişează partenera. Uraa! Uraa! (Se aud exclamaţii din culise.) E fotografi­ at, ţine partenera cu o mînă şi ariciul cu cea­ laltă. . . Salută mulţimea. . . Scuipă hăt departe. . .

V ESTITORUL:

81

ADtv1IRATOAREA: Vine încoace? Se-ndreaptă spre noi? ADMIRATORUL: Sîntem chiar pe traseul lui? VESTITORUL, întoarce capul către cei doi Admiratori:

Gura, nici o mişcare, se duce totul naibii. . . Bine, dar . . . V ESmORUL: Gura, cînd vă spun! Doar v-am zis c-a promis, că şi-a fixat chiar el traseul. . . (Se întoar­ ce din nou spre fundul scenei; strigă:) Uraa! Uraa! Trăiască Maestrul! (Tăcere.) Trăiască, trăiască Maestrul! (Tăcere.) Trăiască, trăiască, trăiască Ma-eestrul! (Deodată, cei doi Admiratori, nemai­ putînd să se abţină, strigă şi ei:) Uraa! Trăia-a-ască Maestrul! V ESTITORUL, către Admiratori: Ei, voi de-acolo, gu­ ra! Ia potoliţi-vă! Se duce totul naibii! (Apoi pri­ vind din nou spre fundul scenei, în vreme ce Admi­ ratorii tac mîlc.) Trăiască Maestrul! (Dezlănţuit:) Uraa! Uraa! Îşi schimbă cămaşa. Dispare după un paravan roşu. Apare din nou! (Aplauzele se aud cu mai multă intensitate.) Bravo! Bravo! (Ad­ miratorii vor să strige „Bravo!" sau să aplaude; îşi duc mîna la gură, se opresc.) Îşi pune cravata! Îşi citeşte ziarul şi-şi bea cafeaua cu lapte! Mai are încă ariciul. . . Se sprijină de balustradă. Ba­ lustrada cedează. Se ridică. . . se ridică singur! (Aplauze, urale.) Bravo! Formidabil! Se scutură de praf. ADMIRATORUL şi ADMIRATOAREA, tropăind: Vai! Ah! Vai! Vai! Ah! Ah! VESmORUL, acelaşi joc: Se suie pe scăriţă! Ţine scara hoţului, i se trage trăsura la scară, ştie că-i doar o glumă, nu se supără, rîde. ADMIRATOAREA:

82

Aplauze şi aclamaţii colosale.

ADivllRATORUL, către Admiratoare:

Auzi! Auzi! Ah, ce n-aş da să fiu rege! . . . ADMIRATOAREA: Vai! . . . Maestrul!

Replica e spusă pe un ton exaltat.

VESmORUL, tot cu spatele la public: Se suie pe scăriţă.

Ba nu, coboară. O fetiţă îi oferă un buchet de flori.. . Şi-acum ce-o să facă? Ia florile. . . O să­ rută pe fetiţă . . . îi zice „copila mea" . . . ADMIRATORUL: O sărută pe fetiţă . . . îi zice „copila mea" . . . ADMIRATOAREA: o sărută pe fetiţă. . . îi zice „copi­ la mea" . . . VESmORUL: Îi dă ariciul. Fetiţa plînge. . . Trăiască Maestrul! Trăiască Ma-e-e-estrul! ADMIRATORUL: Vine spre noi? ADMIRATOAREA : Vine spre noi? VESmORUL, începe deodată să alerge şi iese prin fund: Pleacă! Repede! Hai! (Dispare, urmat de cei doi Admiratori; toţi strigă „Uraa! Uraa! ")

Scena rămîne pustie cîteva clipe. Din stînga intră, înlănţuiţi, cei doi Îndrăgostiţi; se opresc în centrul scenei, se despart; ea poartă un coş pe braţ. Hai la piaţă, o să găsim ouă! Vai, şi mie îmi plac la fel de mult!

ÎNDRĂGOSTITUL: ÎNDRĂGOSTITA:

Ea îl ia de braţ. Din dreapta, sosesc alergînd Vestitorul, care se aşază repede la locul său, cu spatele spre public, şi, imediat după el, unul din stînga iar celălalt din dreap­ ta, Admiratorul şi Admiratoarea; Admiratorul şi Admi­ ratoarea se ciocnesc de cei doi Îndrăgostiţi care se pre­ găteau să iasă prin dreapta. 83

Pardon! Vai! Pardon! ADMIRATOAREA: Pardon! Vai! Pardon! ÎNDRĂGOSTITA: Vai! Pardon, pardon, pardon, pardon! ADMIRATORUL: Pardon, pardon, pardon! Ah! Par­ don, pardon, pardon! ÎNDRĂGOSTITUL: Vai, vai, vai, vai, vai! Pardon, doam­ nelor şi domnilor! ÎNDRĂGOSTITA, către Îndrăgostit: Hai, Adolphe! (Ce­ lor doi Admiratori:) Nu face nimic! ADMIRATORUL:

ÎNDRĂGOSTITUL:

Iese trăgîndu-1 de mînă pe Îndrăgostit.

VESTITORUL, privind spre fundul scenei: Maestrul face

un pas, calcă apăsat, i se calcă pantalonii!

Cei doi Admiratori îşi reiau locurile.

VESTITORUL: Maestrul zîmbeşte.

Se plimbă în timp ce i se calcă pantalonii. Gustă din florile şi fruc­ tele care cresc în pîrîu. Gustă şi rădăcinile co­ pacilor. Lasă copilaşii să vină la el. Are încre­ dere în toţi oamenii. Instituie poliţia. Salută justiţia. Îi cinsteşte pe marii învingători, îi cin­ steşte pe marii învinşi. În fine, recită versuri. Asistenţa e foarte emoţionată. CEI DOI ADMIRATORI: Bravo! Bravo! (Apoi izbucnesc în hohote de plîns:) Ho! Ho! Ho! VESTITORUL: Întreaga asistenţă plînge! (Se aud zbie­ rete din culise; Vestitorul şi cei doi Admiratori zbia­ ră şi ei foarte tare.) Linişte! (Cei doi Admiratori tac; tăcere şi în culise.) I s-au dat înapoi pantalonii! Maestrul îi îmbracă! E mulţumit! Uraaa! (Urale şi aclamaţii şi în culise. Cei doi Admiratori aclamă,

84

ţopăie, fără să vadă nimic, desigur, din tot ce se pre­ supune că se petrece în culise.) Maestrul îşi suge degetul mare! (Către cei doi Admiratori:) Hei, voi, ia treceţi la loc, hai, la locurile voastre, nici o miş­ care, staţi ca lumea, strigaţi: ,,Trăiască Maes­ trul!" CEI DOI ADMIRATORI, lipiţi de perete, strigă: Trăiască, trăiască Maestrul! VESTITORUL: Gura, tăceţi din gură, se duce totul naibii. Atenţiune, atenţiune, vine Maestrul! ADMIRATORUL, în aceeaşi poziţie: Vine Maestrul! ADMIRATOAREA, acelaşi joc: Vine Maestrul! VESTITORUL: Atenţiune! Gura! Oh! Maestrul pleacă! După el! După mine!

Vestitorul iese alergînd prin fund; cei doi Admiratori ies prin dreapta şi prin stînga, în vreme ce în culise aclamaţiile se intensifică, apoi descresc. Scena rămîne pustie o clipă. Reapar, din stînga, îndrep­ tîndu-se în goană spre dreapta, Îndrăgostitul, apoi În­ drăgostita. ÎNDRĂGOSTITUL,

prinzi! (Iese.)

alergînd: Nu mă prinzi! Nu mă

ÎNDRĂGOSTITA, alergînd: Las' că vezi tu! Las' că vezi

tu! (Iese.)

Scena rămîne pustie o clipă. Reapar Vestitorul, dinfund, Admiratoarea, din stînga, Admiratorul, din dreapta. Se întîlnesc în mijlocul scenei. ÎNDRĂGOSTITUL: Nu mă prinzi! ÎNDRĂGOSTITA: Las' că vezi tu!

Ies prin dreapta.

85

Scena rămîne pustie o clipă. Din fund reapare Vesti­ torul, din stînga Admiratoarea, din dreapta Admira­ torul. Se întîlnesc în mijlocul scenei.

ADMIRATORUL: L-am ratat! ADMIRATOAREA: Ghinion! VESTITORUL: E vina voastră! ADMIRATORUL: Nu-i adevărat! ADMIRATOAREA: Nu, nu-i adevărat! VESTITORUL: Că doar n-o fi a mea! ADMIRATORUL: N-am vrut să spunem asta! ADMIRATOAREA: N-am vrut să spunem asta!

Larmă, aclamaţii, urale în culise.

VESTITORUL: Uraa! ADMIRA10AREA: Uite-acolo! (Arată sprefundul scenei.) ADMIRATORUL: Da, acolo! (Arată spre stînga.) VESTITORUL: E-n regulă. După mine! Trăiască Ma-

estrul!

Iese alergînd prin dreapta, urmat de cei doi Admiratori care strigă la rîndul lor. CEI DOI ADMIRATORI:

Trăiască Maestrul!

Ies. Scena rămîne pustie o clipă. Din stînga apar cei doi Îndrăgostiţi; Îndrăgostitul iese prin fund; Îndrăgosti­ ta, după ce spune: ,, Te prind eu! ", iese, tot alergînd, prin drapta; din fund apar Vestitorul, Admiratorul, Admiratoarea. Vestitorul le spune Admiratorilor: „ Trăiască Maestrul!" Admiratorii repetă. Apoi, tot către Admiratori: ,,După mine! După Maestru! " Iese prin fund tot alergînd şi strigînd: ,,După elf " Admiratorul iese prin dreapta, Admiratoarea prin stîn­ ga; în timpul acestui joc, aclamaţiile se aud mai tare

86

sau mai slab, după ritmul mişcării scenice; scena rămîne pustie o clipă; din stînga şi din dreapta apar !ndrăgos­ titul şi !ndrăgostita strigînd - el: ,,Te prind eu!", ea: ,,Nu mii prinzi!" Ies alergînd şi strigînd: ,, Trăiască Maes­ trul!" Din fund apar, strigînd la rîndul lor: "Trăiască Maestrul! ", Vestitorul, urmat de Admirator şi Admi­ ratoare, apoi de !ndrăgostit şi !ndrăgostită. Ies toţi prin dreapta, în şir indian; apoi, alergînd, strigă: ,,Maestrul! Trăiască Maestrul! Punem noi mîna pe el! Pe aici! Nu mă prinzi! " Intră şi ies prin toate părţile; în cele din ur­ mă, intrînd prin stînga, prin dreapta, prinfund, se întîl­ nesc cu toţii în mijlocul scenei, în vreme ce aplauzele şi aclamaţiile din culisefac un tărăboi insuportabil, şi strigă din toate puterile îmbrăţişîndu-se frenetic: "Trăiască Maestrul! Trăiască Maestrul! Trăiască Maestrul!" Apoi, brusc, tăcere. VESTITORUL:

Atenţiune!

Vine Maestrul! Iată-l! Treceţi la loc!

Admiratorul şi !ndrăgostita se lipesc de peretele din dreapta; Admiratoarea şi !n drăgostitul de peretele din stînga; cele două cupluri sînt înlănţuite şi se sărută.

ADMIRATORUL, ÎNDRĂGOSTITA :

Iubito, iubitule! Iubitule, iubito!

ADMIRATOAREA, îNDRĂGOSTITUL:

!n acest timp, Vestitorul şi-a reluat locul, cu spatele la public, cu privirea aţintită sprefundul scenei; aplauzele s-au mai potolit.

VESTilDRUL: Linişte!

Vine.

Maestrul şi-a rnîncat supa. Vine.

Aclamaţiile se intensifică; Admiratorul, Admiratoarea, !ndrăgostitul, !ndrăgostita strigă: 87

TOŢ1:

Uraa! Uraa! Trăiască Maestrul!

I se aruncă confetti înainte să apară. Vestitorul se dă apoi brusc deoparte pentru a-l lăsa să treacă pe Maestru; celelalte patru personaje rămîn nemişcate, cu braţul întins şi mîna plină de confetti; găsesc totuşi puterea să spună: ,, Uraa!" Maestrul intră prin fund, merge pînă în mijlocul scenei, în prim-plan, ezită, face un pas spre stînga, apoi se hotărăşte şi iese, energic, cu paşi mari, prin dreapta, însoţit de strigătele puternice de „Uraa!" ale Vestitorului şi uralele mai slabe şi mai uimite ale Admiratorului, Admiratoarei, Îndrăgostitei şi Îndrăgostitului; aceştia par într-adevăr să aibă motive să fie surprinşi, căci Maestrul nu are cap, deşi poartă pălărie; lucru uşor de realizat: actorul care-l joacă pe Maestru va trebui doar să poarte un pardesiu cu gulerul ridicat deasupra frunţii şi să acopere totul cu o pălărie; omul-cu-pardesiu-şi-pălărie-fără-cap este o apariţie destul de surprinzătoare; ea va produce, fără îndoială, o anumită senzaţie. După dispariţia Maestrului, Admi­ ratoarea spune: ,,Bine, dar, dar. . . Maestrul n-are cap!"

VESTITORUL: Nici n-are nevoie, are geniu. ÎNDRĂGOSTITA: Aşa e! (Către Îndrăgostit:) Cum

vă numiţi? (Îndrăgostitul către Admiratoare, Admi­ ratoarea către Vestitor, Vestitorul către fndrăgostită, fndrăgostita către Admirator:) Dar dumneavoas­ tră? Dar dumneavoastră? Dar dumneavoastră? (Apoi, toţi împreună, unii altora:) Cum vă numiţi? CORTINA

1 951

ÎI CUNOAŞTEŢI?

PERSONAJELE DOAMNA TÎNĂRUL

O doamnă traversează scena de la un capăt la altut urmată după cîteva clipe de un tînăr.

TÎNĂRUL: Doamnă, doamnă, spuneţi-mi, doamnă, ier­

taţi-mă, doamnă, doamnă, doamnă! ... Vă rog! DOAMNA, care ieşea în culise la al treilea „doamnă" intră din nou în scenă: Ce doriţi, domnule? TÎNĂRUL: Mii de scuze, doamnă. Desigur, desigur, nu se cade... Numai că trebuie, doamnă, mă-nţelegeţi, trebuie neapărat să aflu ... şi de ce... Să nu vă-nchipuiţi că am obiceiul să agăţ... pe... stradă ... aşa, fără nici un motiv ... DOAMNA: Ce doriţi? TÎNĂRUL: Să-mi răspundeţi la întrebare! DOAMNA: Dacă nu-i o întrebare indiscretă! ... TÎNĂRUL: Vai, nu, nu, doamnă, nu, nu... vă asigur! ... N-aveţi de ce să vă temeţi... DOAMNA: N-am timp deloc, domnule. TÎNĂRUL: Vai, iertaţi-mă doamnă, iertaţi-mă doam­ nă... Durează foarte puţin ... o vorbă... doam­ nă, doar o vorbă... DOAMNA: Mă rog, despre ce-i vorba? TÎNĂRUL: Ei bine, iată: îl cunoaşteţi? o cunoaşteţi? ori nu-i cunoaşteţi?

91

DOAMNA: Pe cine, domnule? TÎNĂRUL: Eu vă întreb: îl cunoaşteţi?

ori nu-i cunoaşteţi?

DOAMNA: Ce, domnule? TÎNĂRUL: Răspundeţi, vă

o cunoaşteţi?

rog: îl cunoaşteţi? o cu­ noaşteţi? ori nu-i cunoaşteţi? DOAMNA: Da' pe cine, domnule? Ce, domnule? TÎNĂRUL: Doamnă, vă implor: îl cunoaşteţi? o cu­ noaşteţi? ori nu-i cunoaşteţi? DOAMNA: Domnule, vă bateţi joc! TÎNĂRUL: Eu . . . vai, doamnă!. .. Dac-aţi şti. .. cum vă puteţi închipui. . . (Izbucneşte în plîns.) DOAMNA: Haideţi, domnule, veniţi-vă în fire. .. Şi fiţi mai clar! Ce vreţi de la mine? TÎNĂRUL: Să-mi răspundeţi la întebare. DOAMNA: Ce întrebare? TÎNĂRUL: Ştiţi, ştiţi foarte bine, doamnă! DOAMNA: Care, domnule? TÎNĂRUL: Îl cunoaşteţi, doamnă, o cunoaşteţi ori nu-i cunoaşteţi? DOAMNA: Domnule, săriţi peste cal! Nu suport să-şi bată cineva joc de mine în plină stradă! TÎNĂRUL: Vai, doamnă! DOAMNA: Gata cu gluma, domnule! Adio! TÎNĂRUL, se prăbuşeşte: Fie-vă milă, doamnă, milă, milă... Se agaţă în cădere de fusta doamnei; fusta se desface; doamna rămîne în jupon; totul se petrece de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic. DOAMNA:

Adio!

Se îndreaptă, în jupon, către ieşire. 92

întins pe podea, hohoteşte disperat: Îl cu­ noaşteţi? o cunoaşteţi? ori nu-i cunoaşteţi? DOAMNA: Pe cine? Ce? (Dă să iasă.) TÎNĂRUL, face un salt, o prinde, cade din nou, o ţine de picioare: Fie-vă milă, doamnă, milă. Sînt tînăr. N-am decît douăzeci de ani. Salvaţi-mă. DOAMNA: Daţi-mi drumul, domnule! TÎNĂRUL,

Reuşeşte să-şi elibereze un picior, dar pantoful rămîne în mîna tînărului.

Doamnă, un pic de suflet, doamnă, îl cu­ noaşteţi? o cunoaşteţi? ori nu-i cunoaşteţi? DOAMNA: Domnule, nu pot să răspund la între­ barea dumneavoastră.

TÎNĂRUL:

Îşi trage şi celălalt picior.

se ridică din nou: Vai! Vai! Aaah! Indife­ renţa dumneavoastră mă ucide! O să mă aveţi pe conştiinţă! DOAMNA: Fiţi rezonabil. Nu pot să vă răspund, n-am destule elemente. . . Recunoaşteţi că între­ barea dumneavoastră e imposibil de înţeles, e incompletă . . . TÎNĂRUL: Nu. Nu recunosc, nu recunosc, nu-i ade­ vărat. DOAMNA: Cum să nu fie adevărat? TÎNĂRUL: Doamnă, complicaţi situaţia de amorul artei. . . DOAMNA: Vai de mine, domnule! . . . TÎNĂRUL: Ba da, doamnă. E-atît de limpede, ajunge să-mi spuneţi, pur şi simplu, dacă . . . cumva . . . dacă. . . îl cunoaşteţi? o cunoaşteţi? ori nu-i cu­ noaşteţi? TÎNĂRUL,

93

Nu vreau să am pe nimeni pe conştiinţă, domnule, numai că. . . TÎNĂRUL: . . . Numai că eu nu sînt un cîine, doam­ nă, cîinii nu văd decît la douăzeci de metri, nu deosebesc decît albul şi negrul. . . DOAMNA: Da, dar miros şi aud de la mare dis­ tanţă... TÎNĂRUL: Prin urmare, îl cunoaşteţi? o cunoaşteţi? ori nu-i cunoaşteţi? DOAMNA: Ce idioţenie! DOAMNA:

Îi întinde şi al doilea pantof, dă să plece.

TÎNĂRUL, ia pantoful,

îl duce la gură, la nas: Minunat! Minunat! Ce parfum! Vă ador! Ah, doamnă! DOAMNA, înduioşată: Vai, domnule! . . . Ştiţi ce, sîn­ teţi într-adevăr foarte tînăr. . . vreau să fac ceva pentru dumneavoastră. . . TÎNĂRUL, cu ardoare: Atunci răspundeţi: îl cunoaşteţi? o cunoaşteţi? ori nu-i cunoaşteţi? DOAMNA: Domnule, mă scoateţi din sărite. . . TÎNĂRUL: Din vina cui, doamnă? DOAMNA: Cum din a cui? TÎNĂRUL: Doamnă, îl cunoaşteţi? DOAMNA, îşi scoate juponul: Iar! TÎNĂRUL: O cunoaşteţi? DOAMNA: Încetaţi, vă implor! Îi aruncă tînărului juponul în cap, în chipfiresc şi fără iritare.

TÎNĂRUL: Ori nu-i cunoaşteţi? DOAMNA: Nu se mai poate, vă rog, TÎNĂRUL: Doamnă, îl cunoaşteţi?

94

credeţi-mă. . .

Vreau să vă ajut. . . numai că nu ştiu de­ spre cine vorbiţi. . . TÎNĂRUL: Doamnă, doamnă, o cunoaşteţi? . . . DOAMNA: Nu ştiu despre cine. . . nu ştiu despre cine. . . DOAMNA:

Î i aruncă tînărului poşeta, îşi descheie bluza. TÎNĂRUL: Ori nu-i cunoaşteţi? DOAMNA: . . . despre cine vorbiţi! TÎNĂRUL, devine tot mai băţos, în timp

ce doamna ce­ dează tot mai mult: Doamnă, doamnă, îl cunoaş­ teţi? DOAMNA: Ce pot să vă spun, scumpul meu prieten, ce pot să vă spun. . . zău . . . eu. . . eu. . . TÎNĂRUL: Nu vă bateţi joc de mine. O cunoaşteţi? DOAMNA: Aş vrea şi eu să ştiu . . . Staţi, staţi o clipă scumpul meu prieten! . . . (Îi aruncă bluza, tînărul are toate hainele ei în braţe; ea rămîne în sutien şi chiloţi, iar pe cap cu o pălărie prinsă cu un ac şi cu voalul.) Vă implor, mai daţi-mi cîteva amă­ nunte, ca să vă pot răspunde ... TÎNĂRUL,jerm şi demn: Atunci, doamnă, spuneţi-mi: îl cunoaşteţi? DOAMNA: Pe cine să cunosc, iubitule, pe cine? Eu nu vreau să te cunosc decît pe tine! (Se aruncă de gîtul lui.) Ţi-am dat totul, nu-mi rămîne decît să mă dăruiesc pe mine! TÎNĂRUL, dînd-o la o parte: O cunoaşteţi? DOAMNA, la picioarele tînărului: Să cunosc . . . să cu­ nosc. . . pe cine să cunosc? ... TÎNĂRUL: Ori nu-i cunoaşteţi? DOAMNA, disperată, la pămînt: Nu ştiu... nu pot. .. pe cine? ... pe cine? ... (Izbucneşte în hohote de plîns.)

95

Cunoaşteţi? Cunoaşteţi? Cunoaşteţi? Cunoaşteţi? Cunoaşteţi? Cunoaşteţi? DOAMNA, acelaşi joc: Pe cine? Pe cine să cunosc? Pe cine? Pe cine să cunosc? Pe cine? Pe cine să cunosc? Pe cine? Pe cine să cunosc? Pe cine? TÎNĂRUL:

TÎNĂRUL, ferm, dur DOAMNA, la pămînt

sau în genunchi, disperată, în acelaşi timp:

Îl cunoaşteţi? Pe cine? Pe cine să cunosc? O cunoaşteţi? Pe cine? Pe cine să cunosc? Ori nu-i cunoaşteţi? Pe cine? Pe cine să cunosc?

cîntînd: Ori nu-i cunoasteti? Nuuu! Nuuuuuu! (Pleacă.) DOAMNA, plînge şi cîntă: Nu pleca, iubitule, te iu­ besc... TÎNĂRUL, cu hainele doamnei pe braţ, iese cîntînd: Cu­ noaşteţi... naşteţi... sau nu naşteţi... naşteţi... sau nu... sau nu naşteţi... DOAMNA: Iubitule, te rog, spune-mi măcar numele lor, ţi-aş putea răspunde.. . numele . .. te rog . . . TINARUL,

Tînărul a ieşit.

A plecat. Şi-n halul în care sînt... nu pot nici măcar să mă duc după el...

DOAMNA:

CORTINA

SALONUL AUTO Scenetă radiofonică

PERSONAJELE DOMNUL DOMNIŞOARA VÎNZĂTORUL

Se aud orăcăieli de broască, apoi cotcodăcit de găini, „cucurigu" şi alte zgomote de ogradă, mugetele unei vaci. Ciocănituri în uşă.

Bună ziua, domnişoară, aici e Salonul auto, nu-i aşa? DOMNIŞOARA: Da, domnule, da' ce-aţi vrea să fie? DOMNUL: Iertaţi-mă, eram orbit de lumina farurilor. (Sonerie.) Ia uitaţi-vă la ele, ce tare sună! DOMNIŞOARA: Cînd o să vă obişnuiţi, nici n-o să vă mai daţi seama! DOMNUL: Într-un fel, e mare păcat! DOMNIŞOARA: Să nu ziceţi niciodată: ,,E mare pă­ cat." Ziceţi: ,,E mai curînd păcat." Nu trebuie niciodată să vorbim sau să scriem aşa cum citim. DOMNUL: Sau viceversa. Ca să folosim perfectul simplu. DOMNIŞOARA: Dumneavoastră aţi venit la Salonul auto ca să luaţi lecţii de gramatică? E şase franci bucata şi-o jumătate de porţie de varză murată! Pe de altă parte, vă putem oferi un sfat al bătrînilor compus din nouă membri reeligi­ bili şi un ou. DOMNUL:

99

Nu, domnişoară, vă mulţumesc din su­ flet. Am venit la Salonul auto doar ca să cum­ păr nişte automobil.

DOMNUL:

Zgomote de ogradă.

La kilogram? Nu. La bucată. DOMNIŞOARA: În cazul ăsta, o să vă fac cunoştinţă cu colegul meu. Haideţi să-l căutăm. Dar nu-i nevoie. E lîngă noi, ne urmăreşte ca o umbră, stă între noi. V ÎNZĂTORUL: Bună ziua, domnule. Vînzătorul sînt eu, la fel cum statul era Ludovic al XIV-lea. Sîn­ teţi cumpărător? Ce vreţi să cumpăraţi? DOMNIŞOARA: Domnul vrea să cumpere nişte au­ tomobil. V ÎNZĂTORUL: Un automobil sau o automobilă! DOMNUL: Ambele. Le vreau pereche. Nu-mi place să stric căsniciile. DOMNIŞOARA: Arată-i domnului noile modele. VÎNZĂTORUL: Doriţi automobile veritabile, verificate sau verzui? DOMNUL: Domnişoară, fiţi drăguţă şi împrumu­ taţi-mi nasul dumneavoastră, ca să văd mai bine. Vi-l înapoiez la plecare. DOMNIŞOARA, cu indiferenţă: Poftim. Păstraţi-l. DOMNUL: Vă mulţumesc, domnişoară. Un nas bun face mai mult decît cioara de pe gard. V ÎNZĂTORUL: Urmaţi-mă, domnule. DOMNUL: Da, tinere, cum să nu, să nu, să nu, să nu, nu, nu, nu, nu, u, u, u, u, u, u, u. DOMNIŞOARA: DOMNUL:

100

Nu mai urlaţi ca un cîine, domnule. Aveţi în faţă primul nostru model: un Jean Ra­ cine cu cincisprezece roţi. DOMNUL: Cincisprezece? V ÎNZĂTORUL: Da, cincisprezece, dar puteţi oricînd să-i adăugaţi o a patra. DOMNUL: Să nu mai spuneţi asta. Cinşpe roţi fac întotdeauna doar douăşpe. E lucru ştiut. Aţi putea s-o încurcaţi, numai ca să vă admirăm tăblăria. V ÎNZĂTORUL: E o maşină bună. Ia ciupiţi-o. (Se aud sunete de trompetă.) Vedeţi, reacţionează prompt. DOMNUL: Pot s-o ciupesc şi pe-asta? V ÎNZĂTORUL: Încercaţi, domnule, sigur că da, încercaţi. (Se aude un nechezat.) DOMNUL: Au! M-am speriat! V ÎNZĂTORUL: Vai! Îmi cer scuze, domnule . . . nu eu am făcut aşa. Taurul. DOMNUL: Ce rol joacă taurul aici? V ÎNZĂTORUL: E tenor!. . . Înlocuieşte un bas. . . cu voia dumneavoastră. DOMNIŞOARA: Domnule, domnule, domnule, daţi-mi nasul înapoi, nu mai pot să mi-l suflu. DOMNUL: Nu vă credeam aşa romantică! Poftiţi nasul, vi-l dau înapoi. Totul s-a sfirşit între noi. Nu mai contaţi pe mine. DOMNIŞOARA, plîngînd: Vai, în ce hal e, bietul meu nas, mi l-aţi decerebrat! VÎNZĂTORUL: Să continuăm vizita, domnule, dacă nu vă e cu supărare. DOMNUL: Vai, ce maşină frumoasă! VÎNZĂTORUL: E o protoiferă, învăţătoare cu cinci cai. V ÎNZĂTORUL:

101

DOMNUL:

Cît face?

V ÎNZĂTORUL: Depinde de preţ. DOMNUL: Şi asta îmi place tare mult. V ÎNZĂTORUL: Ăsta! . . . E un maşin. (Se aude zgomotul

unui obiect greu căzînd pe podea.) Aveţi dovada. DOMNUL: Are turgo-pertractoarele necesare? V ÎNZĂTORUL: Da, domnule. DOMNUL: Nu-i lipseşte nici unul? V ÎNZĂTORUL: Nici unul, domnule. DOMNUL: Şi toate sînt în stare bună? VÎNZĂTORUL: Bineînţeles, domnule. Nu avem decît marfă calitatea întîi. Vă puteţi convinge cît ai zice peşte. Hai, daţi-i drumul. (Zgomot de maşină de scris.) Încă o dată. (Sirenă de uzină.) Vedeţi, turgo-pertractoarele funcţionează. N-aveţi nici o grijă, domnule. DOMNUL: Să îndrăznesc? V ÎNZĂTORUL: Vă recomand chiar. Zgomot de tren, de chitară, ,,how do you do", un ferăs­ trău, vocea Domnului: ,,Măi să fie, taie", trompetă, fierătanii şi, din nou, zgomotul unui obiect greu căzînd pe podea. V ÎNZĂTORUL: Ei, ce ziceţi? DOMNUL: Pare o maşină bună . . .

Pardon . . . vreau să zic un maşin bun! Funcţionează bine. Mi-e totuşi teamă să nu aibă blocaje la frînghii. Se-n­ tîmplă destul de des. VÎNZĂTORUL: Aveţi toată încrederea, domnule. Mar­ fă garantată. DOMNUL: Maşinul ăsta e dotat cu aparat tetralogie? V ÎNZĂTORUL: Cum, domnule? 102

Dispune de-un aparat tetralogie? Oh, nu, domnule. Are un foarte bun sistem logic, nu tetralogie. Nu e un maşin sue­ dez. E curat franţuzesc. E-un model cartezian autentic. DOMNUL: Frînele funcţionează cu garanţie fixă sau cu depline puteri? V ÎNZĂTORUL: Funcţionează cu pneumonie circula­ torie. Cea mai modernă formulă. Ia uitaţi-vă. DOMNUL:

VÎNZĂTORUL:

Sonerie, clopot, zgomote de ogradă.

E-n regulă. Perfect. Îl cumpăr. Dar vreau şi perechea, să nu uitaţi. V ÎNZĂTORUL: Bine, atunci vă prezint acestei tinere maşini blonde. DOMNIŞOARA: Bună ziua, domnule, eu sînt maşina blondă. VÎNZĂTORUL: Are pneuri grozave (note de jazz), per­ ne excelente, picioare superbe (marş militar), talie trasă prin inel, motor nemaipomenit (zgomot de motor defect), volan plăcut, caroserie nou-nouţă, un zîmbet adorabil şi mult farmec personal. DOMNUL: Oh, dar o cunosc, o recunosc, o cucunosc! E Domnişoara de adineauri. . . şi dintotdeauna. V-aş cumpăra-o cu plăcere. Da' la tăvăleală ţine? VÎNZĂTORUL: Vă cară fără nici o problemă; pe dumneavoastră şi încă trei sau patru persoane. DOMNUL: o iau. DOMNIŞOARA: Vă mulţumesc din suflet, domnule. VÎNZĂTORUL: Luaţi şi celălalt maşin, domnule? DOMNUL:

103

DOi'vfNUL:

culul.

Ah, nu! O să fac chiar eu pe automas­

VÎNZĂTORUL: Cum doriţi, domnule. DOMNIŞOARA: Prin urmare, voi fi maşina

dumnea­ voatră, stimate domn? Vă mulţumesc, dom­ nule. Aprindeţi-mi farurile şi să ne căsătorim imediat, eu sînt gata. Inele aveţi?

Zgomotfoarte puternic de ogradă, de broaşte, nechezat, mugete.

DOMNUL: Spune-mi, tinere, ce caută toate animalele

astea la Salonul auto? Habar n-am, domnule. Trăiască mi­ .. rn.... D0i'v1NIŞOARA: Las' pe noi.

,

VÎNZĂTORUL:

CORTINA

GUTURAIUL ONIRIC SAU DOMNIŞOARA DE LA FARMACIE

PERSONAJELE CLIENTUL DOMNIŞOARA DOCTORUL

Acţiunea se petrece într-o farmacie. Uşa prăvăliei se deschide: se aude clopoţelul de deasupra uşii.

Bună ziua, domnişoară. Bună ziua, domnule. CLIENTUL: Aici e farmacia, nu-i aşa? DOMNIŞOARA: Păi, n-aţi văzut ţevile de pompă din vitrină? CLIENTUL: Aşa e. . . Atunci. . . domnişoară... vă rog. . . sînteţi aşa de bună să. . . sînteţi aşa de bună să.. . sînteţi aşa de bună să. . . să. . . să. . . dumneavoastră. . . să. . . să. . . să. . . să. . . să.. . DOMNIŞOARA: Să ce? CLIENTUL: Nu ştiu. . . n-am ... nu ştiu. . . n-am . . . Nu ştiu. . . n-am. . . DOMNIŞOARA: Hai, daţi-i drumul, spuneţi. Ce doriţi? Vă ascult. CLIENTUL: Sînteţi. . . ăă. . . ăă. . . ăă. . . sînteţi mulţu­ mită? DOMNIŞOARA: Dar dumneavoastră? CLIENTUL: Oh, eu nu sînt decît un simplu client. Am venit pentru. . . pentru. . . pentru . . . pentru. . . DOMNIŞOARA: Pentru ce? Am ghicit. CLIENTUL: Nu, nu, vă rog! CLIENTUL:

DOMNIŞOARA:

107

Hai, curaj, ce naiba! Nu mai sînteţi copil de ţîţă; cîţi ani aveţi? CLIENTUL, sclifosindu-se: Patruzeci! DOMNIŞOARA: Nu mai aveţi nici o scuză!. . . E vre­ mea să deveniţi bărbat, ştiu eu ce. . . CLIENTUL, întrerupînd-o: Ah, că veni vorba, chiar vroiam să vă-ntreb: cu farmacia asta, aveţi ce să-i puneţi pe masă bărbatului, nevestei, copi­ ilor, nepoatei, iepurilor. Unde v-aţi născut, în care departament, spuneţi-mi adevărul. . . tatăl dumneavoastră. . . avea cai, cămăşi, cămile? DOMNIŞOARA: Uitaţi ce e, domnule, să nu ne mai ascundem după degete; hotărîţi-vă; hai, lua­ ţi-vă inima-n dinţi. Vă dau eu o mînă de ajutor. Veniţi cu mine, în vitrină, lîngă ţevile de pom­ pă, să vă sărut. DOMNIŞOARA:

Se aude zgomotul colosal, incredibil al unui foarte lung sărut.

Vă mulţumesc, domnişoară, numai că asta n-a rezolvat problema. Cred că ne-au văzut din stradă. DOMNIŞOARA: Aşa şi trebuie. E absolut necesar într-o farmacie. Ajută la publicitate. . . Acuma, haideţi, dacă tot v-aţi mai relaxat, curaj, spu­ neţi pentru ce-aţi venit. CLIENTUL: Tot nu mă simt în largul meu. Nu pot să spun. DOMNIŞOARA: Suflaţi-vă nasul. (Se aude cum clien­ tul î�i suflă nasul: zgomot ca de trompetă.) Sper că acum puteţi spune pentru ce-aţi venit. . . CLIENTUL: Nu, tot nu pot. CLIENTUL:

108

Mă văd obligată să dau drumul la muzica pentru timizi. (Sunete stridente de hîrîi­ toare.) CLIENTIJL: Nu! Nu! (Sunete de hîrîitoare.) Nu! Nu! DOMNIŞOARA: Ba da! Ba da! . . . haideţi că v-ajut eu. Sînt sigură că vroiaţi să mă-ntrebaţi dacă pot să vă vînd nişte . . . CLIENTIJL: Nişte . . . nişte . . . DOMNIŞOARA: Nişte? . . . Haideţi! Nişte . . . CLIENTIJL: Nişte medicamente! DOMNIŞOARA: În sfîrşit, aţi rostit cuvîntul elibera­ tor . . . sigur că pot să vă vînd . . . Priviţi, am raf­ turile pline. CLIENTUL: N-am îndrăznit să vă-ntreb aşa, dintr-o dată! DOMNIŞOARA: Mi-am dat seama imediat că nu în­ drăzniţi; e o timiditate firească. Ştiam ce vreţi. CLIENTIJL: Chiar? DOMNIŞOARA: Bineînţeles, prostovanule, nu sînteţi singurul. Aproape toţi clienţii sînt la fel, mai ales cînd vin prima dată. Dar după ce se obişnu­ iesc, să-i vezi cum mai cumpără ba aspirină, ba bicarbonat de sodiu, cu aerul cel mai firesc din lume, absolut degajaţi. Nu se mai jenează deloc. Cum vă explicaţi această jenă de la început? CLIENTIJL: Aşa se-ntîmplă cînd vii să cumperi me­ dicamente într-o farmacie. Pluteşte aici în aer un duh ştiinţific care-ţi retează gleznele, genun­ chii, graiul, în fine, mă-nţelegeţi! DOMNIŞOARA: Se vede treaba că sînteţi şi mai timid decît ceilalţi. CLIENTIJL: Nu, nu, vă-nşelaţi. Nu sînt întotdeau­ na atît de ezitant . . . DOMNIŞOARA:

109

Cu cît eziţi mai mult, cu atît te ho­ tărăşti mai greu! CUENTIJL: Şi nici aşa timid. Uite, chiar ieri am intrat ca o vijelie la măcelar şi una-două l-am între­ bat, cu voce tare, fără să-mi tremure glasul, şi de faţă cu toată lumea: Aveţi chiloţi de vînzare? Ştiam foarte bine că măcelarii nu ţin mărfuri de-astea. Nu-i nimic, mi-am zis, nu mă tem să cer, oricum am nevoie şi trebuie să-mi cumpăr. Şi bine am făcut. Măcelarul şi-a înfipt satîrul în halca de slănină, s-a dus imediat în camera frigorifică să se dezbrace şi s-a întors cu chiloţii lui. DOMNIŞOARA: Pe care-i purtaţi şi acum, de-aia mirosiţi a caltaboş proaspăt. CLIENTUL: Vai, domnişoară, pe toate le ştiţi! DOMNIŞOARA: Unei farmaciste nu i se poate ascun­ de nimic. O adevărată vînzătoare de farmacie ştie şi cartomancie. CLIENTUL: La revedere, domnişoară. Şi vă mulţu­ mesc mult, pe cuvînt! DOMNIŞOARA: Nu plecaţi aşa. Iar v-a pocnit timi­ ditatea. CLIENTUL: Nici nu . . . nici nu. . . aveam intenţia să plec. . . pur şi simplu vă spuneam la revedere ca să nu mai fie nevoie să vă spun cînd o să. . . o să. . . plec, oh, mult mai tîrziu, nu înainte de ora închiderii. . . şi de fapt, de fapt, chiar dac-aş vrea să plec imediat, n-aţi avea dreptul să mă opriţi. . . DOMNIŞOARA: N-aş avea dreptul? CLIENTUL, timid: Nu. N-aţi avea dreptul. DOMNIŞOARA :

110

După tot ce-am făcut pentru dum­ neavoastră? V-arăt eu imediat dacă am sau nu dreptul: na! (Se aude zgomotul unei perechi de pal­ me.) CLIENTUL, imperturbabil, voce neutră: Cum? (Se aude altă pereche de palme, aceeaşi voce neutră.) Ce spu­ neţi? (Se aude altă pereche de palme, aceeaşi voce.) Zău? (Se aude altă pereche de palme, aceeaşi voce neutră.) Poate c-aveţi dreptate. Rămîn. (O păl­ muieşte, farmacista cade în fund.) DOMNIŞOARA, stînd pe jos: Dacă tot v-aţi aşezat, să profităm de ocazie, spuneţi-mi ce medicament doriţi. CLIENTUL: Mi-e indiferent, luaţi unul la întîmplare de pe raftul din spate, nu fac nazuri. . . DOMNIŞOARA: De ce anume suferiţi? CLIENTUL: Vai, mi-e tare ruşine. . . DOMNIŞOARA: N-o lua de la capăt, iubitule, spune. CLIENTUL: Nu ştiu ce-i cu mine. Pe scurt, uitaţi ce mi se-ntîmplă: am nasul înfundat rău de tot; pe urmă, simt deodată că începe să curgă, coboară spre buze, dau cu limba, e sărat. . . şterg restul cu un şerveţel. . . DOMNIŞOARA: Cu o batistă? CLIENTUL: Oh! nu folosiţi cuvîntul ăsta, mă ruşinez. DOMNIŞOARA: Ciudat simptom! Ciudat! Ciudat! Ce-o fi! Luaţi totuşi medicamentele astea. Încer­ căm să aflăm pe urmă de ce boală suferiţi. CLIENTUL: Mulţumesc. DOMNIŞOARA: Strănutaţi, vă rog. CLIENTUL: Nu-i prea politicos. Dar nu-i politicos nici să refuzi. DOMNIŞOARA:

111

DOMNIŞOARA: Hai, daţi-i drum.ul, nu vă ruşinaţi. CLIENTIJL: Îmi cer scuze. (Lungi mieunaturi foarte mo­

dulate.)

Nimic anormal. Strănutaţi ca toată lumea. Ia m.ai strănutaţi. CLIENTUL: Îm.i cer scuze. (Gîngureli de porumbel.) DOMNIŞOARA: Nu pricep în ruptul capului de ce vă curge nasul. (Se aude clopoţelul de la uşa de intrare în prăvălie; uşa se deschide.) Ah, uite-l pe Doctor. Să vedem. ce părere are şi el. DOCTORUL: Bună ziua la dom.ni şi doamne doamne! DOMNIŞOARA: Bună ziua Doctore! CLIENTUL: De ce spuneţi doamne doamne? DOCTORUL: În timpul epidemiilor se recomandă repetarea cuvîntului doamne. Dă im.unitate. CLIENTUL: De ce nu spuneţi şi dom.ni dom.ni? DOMNIŞOARA: Chiar aşa, de ce? DOCTORUL: Fiindcă două negaţii dau o afirmaţie. E un principiu bine cunoscut. DOMNIŞOARA: Pe toate le ştiţi, Doctore! CLIENTUL: Păi, domnişoară, aţi putea să-l între­ baţi. . . DOMNIŞOARA: Chiar asta aveam. de gînd. Doctore, puteţi să-m.i spuneţi de ce anume suferă acest domn? DOCTORUL: N-am. cum. să ştiu dacă nu cunosc simptom.ele bolii. DOMNIŞOARA: Totuşi sînteţi doctor. DOCTORUL: Vă înşelaţi, nu sînt doctor! DOMNIŞOARA: Aiurea! CLIENTUL: Atunci de ce vi se spune Doctor? DOCTORUL: Ăsta-i numele m.eu de familie. DOMNIŞOARA:

112

DOMNIŞOARA: Şi numele nu corespunde meseriei? DOCTORUL: Nu sînt obligat.

CLIENTUL: Cum adică! DOMNIŞOARA: Totuşi, aşa se obişnuieşte. Eu, de pil­

dă, sînt farmacistă si mă numesc Farmacista, Luiza Farmacista. Farmacia mea se numeşte farmacie, cămaşa mea, cămaşă, unchiul meu Jacques se numeşte Firmin, aşa e normal. DOCTORUL: Da, mă rog, dar nu-i decît un obicei, nu scrie în lege. DOMNIŞOARA, clientului: Dar dumneavoastră, domnule, cum vă numiţi? CLIENTUL: Eu n-am meserie şi n-am nume. DOMNIŞOARA: Aveţi totuşi prieteni, o patrie. CLIENTUL: Nici. DOMNIŞOARA: Am să vă fiu eu Patrie. (Doctorului:) Domnule Doctor, pentru ca domnul să poată ob­ ţine un certificat nupţial, trebuie să ştim totuşi de ce nu-i funcţionează nasul . . . sau de ce-i funcţionează prea tare. DOCTORUL: Să consultăm bolnavul. Am la mine un periscop. Îl auziţi? (Zgomot strident, dar regulat.) DOMNIŞOARA: Să-l consultăm, amîndoi sau amîn­ trei. CLIENTUL: Ah, hi, hi, mă gîdilaţi! DOMNIŞOARA: N-aveţi dreptul să consultaţi, Dom­ nule Doctor, dacă nu sînteţi doctor. DOCTORUL: Dacă am dreptul, înseamnă că sînt li­ cenţiat. Oricum, nu se aude nimic. (Zgomot lung de sirene de uzină.) Nu, nu se aude nimic. (Cli­ entului.) Strănutaţi, vă rog. DOMNIŞOARA: A strănutat deja. 113

DOCTORUL: Să mai strănute o dată. DOMNIŞOARA: Unde o s-ajungem în felul ăsta! DOCTORUL: Nu-i nimic, daţi-i drumul. CLIENTUL: Atenţie, strănut. (Mieunaturi.) DOMNIŞOARA: Se ia, v-am zis eu. (Miaună şi ea.) DOCTORUL: Riscurile meseriei. (Miaună şi el.) DOMNIŞOARA: Strănutăm cu toţii. (Mieunaturi.) DOCTORUL: Da, dar acum măcar ştiu de ce-i curge

nasul. (Mieunaturi.) De ce, ce am? (Mieunaturi din ce în ce mai puternice.) DOCTORUL: Are un guturai oniric. DOMNIŞOARA: Oniric? Păi atunci, să oniricăm! (Mieu­ naturi foarte puternice.) CLIENTUL:

CORTINA

FATA DE MĂRITAT Lui Pierre Hechter

PERSONAJELE DOMNUL DOAMNA BĂRBATUL-FATĂ

Doamna poartă pălărie cu un ac mare şi cuflori, poşetă, rochie lungă şi jachetă violetă. Domnul poartă redingotă, guler fals, are barbă albă, cravată neagră şi manşete. Pe o bancă în parc.

Pot să vă anunţ că fiica mea şi-a termi­ nat studiile cu brio. DOMNUL: Nu ştiam, mă aşteptam la asta. Ştiam că e o fată de ispravă. DOAMNA: N-am avut de ce să mă plîng, ca atîţia părinţi. Am fost întotdeauna foarte mulţumiţi de ea. DOMNUL: Meritul e al dumneavoastră! Aţi ştiut s-o creşteţi. Copiii model sînt un lucru foarte rar, mai ales în zilele noastre. DOAMNA: Chiar aşa!. . . DOMNUL: Pe vremea mea, copiii erau mult mai ascultători, mai ataşaţi de părinţi, le înţelegeau sacrificiile, grijile, greutăţile materiale . . . Pe de altă parte, mai bine să n-aibă habar de toate astea . . . DOAMNA: Absolut!. . . Erau şi mult mai. . . DOMNUL: Erau şi mult mai numeroşi. DOAMNA:

117

Aşa e. Se pare că în Franţa natalitatea e-n scădere. DOMNUL: Cînd creşte, cînd scade. În momentul de faţă, are mai curînd tendinţa să crească. Dar asta nu poate compensa anii slabi! . . . DOAMNA: Nici vorbă, aşa e, trebuie să recunoaştem! Ce să mai vorbim! DOMNUL: Asta e şi n-ai ce-i face! Copiii sînt greu de crescut în vremurile noastre!. .. DOAMNA: Aşa e, mie îmi spuneţi! Viaţa e din ce în ce mai scumpă! Şi de cite n-au nevoie! Există ceva de care să se poată lipsi? DOMNUL: Unde o s-ajungem? . . . În ziua de azi, nu­ mai viaţa omului e ieftină! DOAMNA: Absolut! . . . Vai de lume!. . . Aici chiar c-aţi nimerit-o. . . Aveţi perfectă dreptate. . . DOMNUL: Cutremurele, accidentele de maşină şi de tot felul de vehicule, avioanele, bolile sociale, sinuciderile voluntare, bomba atomică. . . DOAMNA: Ah, ce să mai vorbim ... Se pare că din cauza ei s-a schimbat vremea! Nici nu mai ştim ce-i aia anotimp, totul s-a-ntors cu susul în jos! . . . Şi dac-ar fi numai asta, treacă-meargă, dar, uite, ştiţi ce-am auzit? DOMNUL: Oh! . . . Se spun atîtea! Dac-ar fi să ne luăm după tot ce zice lumea! DOAMNA: Asta-i adevărat. . . N-am mai termina niciodată! Chiar aşa! ... Şi ziarele astea. Mint, mint, mint de-ngheaţă apele!. .. DOMNUL: Faceţi ca mine, doamnă, nu credeţi în nimeni şi-n nimic, nu mai lăsaţi să vi se-mpuie capul! . . . DOAMNA:

118

Absolut! Mai bine lipsă. Adevăr grăiţi. Vă pricepeţi, nu glumă. Zău aşa. DOMNUL: Oh, îmi merge cutiuţa, asta-i tot! DOAMNA: Mă rog. . . nu oricine poate spune asta . . . DOMNUL: Vedeţi, doamnă, în ziua de azi, plăcerile, distracţiile, senzaţiile tari, cinematograful, impozitele, discotecile, telefonul, radioul, avi­ onul, marile magazine... DOAMNA: Ah, da, trebuie să recunoaştem! DOMNUL: . . .închisorile, marile bulevarde, asigură­ rile sociale, totul, totul . . . DOAMNA: Absolut. . . DOMNUL: Tot ce dă savoare vieţii moderne, toate lucrurile-astea au schimbat omenirea în aşa hal că a devenit de nerecunoscut! . . . DOAMNA: Şi nu în avantajul ei, trebuie să recunoaş­ tem. DOMNUL: Cu toate astea, ar fi inutil să negăm pro­ gresul pe care îl vedem progresînd zi de zi. . . DOAMNA: Absolut . . . DOMNUL: . . . în domeniul tehnicii, al ştiinţei aplicate, al mecanicii, al artelor şi literaturii. .. DOAMNA: Fără discuţie. Trebuie să fim drepţi. E urît să fim nedrepţi. DOMNUL: Am putea spune chiar că civilizaţia evo­ luează neîntrerupt, într-un sens favorabil, gra­ ţie efortului comun al tuturor naţiunilor... DOAMNA: Exact. Mi-aţi luat vorba din gură. DOMNUL: Ce cale lungă am străbătut de la strămo­ şii noştri care trăiau în peşteri, se mîncau unii pe alţii şi se îmbrăcau în piei de oaie! . . . Ce cale lungă am străbătut! DOAMNA:

119

Ah, ba bine că nu!. . . Dar încălzirea cen­ trală, domnule, ce ziceţi de încălzirea centrală? Păi exista încălzire centrală în peşteri? DOMNUL: Staţi să vă spun, stimată doamnă, eu, cînd eram de-o şchioapă. . . DOAMNA: Totul e gingaş cînd eşti mititel! DOMNUL: . . . trăiam la ţară; ţin minte că ne încăl­ zeam încă la soare, şi iarna şi vara; stăteam la lampa cu gaz - e drept că ne costa o nimica toată pe vremea aia - şi uneori chiar la lu� I mmare.... DOAMNA: Se mai întîmplă şi în ziua de azi, cînd e pană de curent. DOMNUL: Maşina e şi ea imperfectă. Doar de om a fost inventată şi a moştenit toate defectele lui! DOAMNA: Vai de mine! Îmi cunosc eu bine omul, nu-mi vorbiţi de defectele bărbaţilor, nu-s mai breji ca nevestele, toţi o apă şi-un pămînt, n-ai de unde-alege. DOMNUL: Păi sigur că da. Numai că, atunci, de ce i-am cere noi eforturi de care nici maşina nu e-n stare? DOAMNA: La asta nu m-am gîndit, vă spun drept. . . mda, dacă stau să mă gîndesc, la urma urmei poate că da, de ce nu? DOMNUL: Vedeţi dumneavoastră, doamnă, viitorul omenirii e în viitor, în vreme ce pentru animale şi plante e exact pe dos. . . dar asta nu înseamnă că maşina e un deus ex machina care ar înlocui progresul şi pe Dumnezeu, fără nici un efort din partea noastră. Dimpotrivă, doamnă. . . DOAMNA: N-am spus asta! DOAMNA:

120

Dimpotrivă, eu zic că omul e totuşi cea mai bună maşinărie omenească! Omul conduce maşina. . . fiindcă el e spiritul. DOAMNA: Trebuie să recunoaştem. DOMNUL: . . .iar maşina rămîne maşină, afară de ma­ şina de calculat care calculează singură. . . DOAMNA: E-adevărat, calculează singură, observa­ ţia dumneavoastră e absolut corectă. . . DOMNUL: Nu-i decît o excepţie care confirmă regu­ la. . . Păi, uite, adineauri vorbeam de gaz, de lu­ mînări. Cumpărai oul cu cinci parale, pe vre­ mea aia, nici un sfanţ în plus!. . . DOAMNA: Nu-mi vine să cred! DOMNUL: Ba vă rog să mă credeţi! . . . DOAMNA: Nu mă îndoiesc de ce spuneţi! DOMNUL: Dădeai pe un prînz douăzeci de parale, mîncarea costa te miri ce pe vremea aia . . . DOAMNA: S-au dus vremurile alea! DOMNUL: . . . O pereche de pantofi pe cinste, din pie­ le veritabilă, o luai cu trei franci şaptezeci şi cinci . . . Tineretul din ziua de azi habar n-are! DOAMNA: Nu ştie ce-i fericirea! Tinerii sînt aşa in­ graţi! DOMNUL: În ziua de azi, totul e de o mie de ori mai scump. Putem afirma, în cazul ăsta, că maşina e-o invenţie fericită şi că progresul e bun? DOAMNA: În ruptul capului! DOMNUL: O să-mi spuneţi că există progres bun şi progres rău, aşa cum există evrei buni şi evrei răi, nemţi buni şi nemţi răi, filme bune şi filme rele! . . . DOAMNA: Vai, nu, cum să zic una ca asta! DOMNUL:

121

De ce nu? Puteţi s-o spuneţi, e dreptul dumneavoastră! DOAMNA: Absolut! ... DOMNUL: Eu respect toate opiniile. Am idei mo­ deme! Nu degeaba am avut Revoluţia franceză, Cruciadele, Inchiziţia, pe Wilhelm al Ii-lea, pe papi, Renaşterea, pe Ludovic al XN-lea şi atîtea şi atîtea sacrificii inutile! ... Am plătit destul de scump dreptul de a spune tot ce ne trece prin cap fără să-şi bată lumea joc de noi... DOAMNA: Chiar aşa! ... Sîntem la noi acasă! ... Cum adică să vină cineva să ne bîrîie la cap în pro­ pria noastră locuinţă ... DOMNUL: Şi Ioana d' Arc? V-aţi întrebat ce-ar zice Ioana d' Arc dac-ar vedea toate astea? DOAMNA: Nu o dată! DOMNUL: Da' telegraful! ... Ea, care trăia într-un bor­ dei dărăpănat. Nici nu l-ar mai recunoaşte, cu toate transformările astea! DOAMNA: Oh, mai mult ca sigur, nu l-ar recunoaşte! DOMNUL: Poate că l-ar recunoaşte totuşi! DOAMNA: La drept vorbind, da, poate că l-ar recunoaşte totuşi. DOMNUL: Şi cînd te gîndeşti c-a fost arsă de vie de englezi, care au devenit pe urmă aliaţii nostri... DOAMNA: Cui i-ar fi trecut prin cap? DOMNUL: Există şi englezi buni... DOAMNA: Dar mai ales răi! DOMNUL: Dacă vă-nchipuiţi că-s mai breji corsi­ canii... DOAMNA: N-am vrut să spun asta! ... DOMNUL: Totuşi, corsicanii măcar sînt buni la ceva. Sînt poştaşi. Cine ne-ar mai aduce corespon­ denţa dacă n-ar fi poştaşii? DOMNUL:

122

Sînt un rău necesar. Răul nu e niciodată necesar. DOAMNA: Asta aşa e! DOMNUL: Să nu vă-nchipuiţi că eu dispreţuiesc me­ seria de poştaş. DOAMNA: Nu există meserii ruşinoase! DOMNUL, ridicîndu-se: Doamnă, aţi rostit o vorbă ma­ re! Ar merita să devină proverb. Daţi-mi voie să vă felicit. . . (Îi sărută mîna.) Vă decorez cu crucea de onoare! DOAMNA: DOMNUL:

Prinde pe pieptul Doamnei o cruce de onoare pentru şcolari.

încurcată: Vai, domnule!. . . La urma ur­ mei, nu sînt decît o femeie! .. . Dar dacă sînteţi • I smcer.... DOMNUL: O afirm sus şi tare, doamnă. Adevărul poate ţîşni din orice creier. . . DOAMNA: Vai, mă flataţi! DOMNUL, aşezîndu-se: Doamnă, aţi pus degetul pe viciul principal al societăţii noastre, pe care o detest şi o condamn în integralitatea ei, fără să mă desolidarizez de ea. . . DOAMNA: Nici nu trebuie. DOMNUL: Societatea noastră, doamnă, nu mai res­ pectă meseriile. Priviţi exodul ţăranilor către oraşele tentaculare . . . DOAMNA: Da, domnule, constat. DOMNUL: . . . nemairespectînd meseriile, nu mai res­ pectă copilul care, dacă expresia nu vi se pare deplasată, e puiul omului. DOAMNA: Cîtă dreptate aveţi. DOAMNA,

123

Poate că nici copilul nu mai ştie să se facă respectat! DOAMNA: Poate. DOMNUL: Totuşi, copilul ar trebui respectat, fiind­ că dacă n-ar fi copiii, specia umană ar pieri în doi timpi şi trei mişcări. DOAMNA: Asta-mi spuneam şi eu! . . . DOMNUL: Şi, din lipsă de respect în lipsă de respect, nu ne mai respectăm cuvîntul dat! DOAMNA: Înfiorător! DOMNUL: E cu atît mai grav cu cît Cuvîntul e divin, la fel ca Verbul, n-avem voie să ne batem joc de el. . . DOAMNA: Aveţi perfectă dreptate. Uite, tocmai de-aia am şi vrut să-i dau fiicei mele o educaţie solidă, o profesiune respectabilă, ca să-şi poată cîştiga onorabil pîinea, prin propriile mijloace, şi să ştie să-i respecte pe ceilalţi, începînd cu ea. DOMNUL: Şi bine-aţi făcut. Ce studii are? DOAMNA: A mers foarte departe cu studiile. Eu am visat dintotdeauna s-o fac dactilografă. Şi ea la fel. Tocmai şi-a obţinut diploma. O să se anga­ jeze într-un birou de malversaţiuni. . . DOMNUL: Trebuie să fie mîndră şi mulţumită. DOAMNA: Ţopăie de fericire, de dimineaţa pînă seara. Da' mult a mai muncit, sărăcuţa de ea! DOMNUL: Culege roadele muncii ei . . . DOAMNA: Nu-mi rămîne decît să-i găsesc un soţ bun. DOMNUL: E o fată pe cinste. DOAMNA, priveşte spre culise: Ah, dar uite-o că vine. Să v-o prezint. DOMNUL:

Intrăfiica Doamnei. E un bărbat, cam de treizeci de ani, solid, viril, cu mustăţi mari, negre, într-un costum gri. 124

FATA-BĂRBAT:

Bună ziua, mămico.

Are un glas puternic, foarte masculin. O îmbrăţi�ează pe Doamnă.

Semănaţi, doamnă, ca două picături de scuipat. DOAMNA, Bărbatului-Fată: Du-te să-i spui bună ziua domnului. FATA-BĂRBAT,jace o reverenţă: Bună ziua, domnule. DOMNUL: Bună ziua, fetiţa mea! (Doamnei:) E într-adevăr bine crescută. Cîţi ani are? DOAMNA: Nouăzeci şi trei! DOMNUL: Ah, e majoră care va să zică? DOAMNA: Nu, fiindcă ne datorează optzeci de ani. Aşa că nu-i rămîn decît treisprezece. DOMNUL: O să treacă la fel de repede ca ceilalţi, fiţi fără grijă! (Către Fata-Bărbat:) Eşti minoră, care va să zică? FATA-BĂRBAT, cu un glas foarte puternic: Da, numai că ascultaţi la vorba mea: orice minoră îşi găseşte naşul! DOMNUL:

Domnul �i Doamna se ridică îngroziţi. Toţi se privesc împietriţi. Doamna cu mîinile împreunate. CORTINA

SCENĂ ÎN PATRU

PERSONAJELE DUPONT, îmbrăcat ca Durand DURAND, îmbrăcat ca Dupont MARTIN, îmbrăcat la fel NOSTIMA DOAMNĂ, cu pălărie, poşetă, capă sau man­

tou de blană, mănuşi, pantofi, rochie etc., cel puţin la apariţie

SCENA ÎNTÎI ŞI SINGURA DECORUL

Intrare în stînga. Masă în mijlocul scenei: pe masă, sprijinite unul de altul, trei ghivece cu flori. Undeva pe scenă, un fotoliu sau o canapea. Masa e acoperită cu ofaţă de masă mare sau cu un covor care ajunge pînă la podea ca să permită trucajele. La ridicarea cortinei, Dupont se învîrte agitat în jurul mesei cu mîinile la spate. Durand face acelaşi joc, în sens contrar. Cînd Dupont şi Durand se întîlnesc şi se ciocnesc, se întorc şi pornesc în sens invers. DUPONT: . . . Ba nu . . . DURAND: Ba da . . . DUPONT: Ba nu . . . DURAND: Ba da . . . DUPONT: Ba nu . . . DURAND: Ba da . . . DUPONT: Îţi spun eu

că nu . . . Fii atent la ghivecele cu flori. . . DURAND: Îţi spun eu că da . . . Fii atent la ghivecele cu flori . . . DUPONT: Dacă-ţi spun că nu . . . DURAND: Dacă-ţi spun că da . . . şi-ţi repet că da . . . DUPONT: Degeaba îmi repeţi că da. E nu, nu şi nu, de treizeci şi două de ori nu.

129

DURAND: Dupont, fii atent la ghivecele cu flori. . . DUPONT: Durand, fii atent la ghivecele cu flori. . . DURAND: Căpos mai eşti. Formidabil ce căpos eşti . . . DUPONT: Nu eu, dumneata eşti căpos, căpos, că-

pos . . .

Habar n-ai ce spui. De ce zici că sînt că­ pos? Fii atent la ghivecele cu flori. Nu sînt deloc căpos. DUPONT: Te mai şi întrebi de ce eşti căpos . . . Mă uimeşti, pe cuvînt! DURAND: Nu ştiu dacă te uimesc sau nu. Poate că te uimesc. Dar tare-aş vrea să ştiu de ce sînt căpos. Fiindcă, întîi de toate, nu sînt căpos . . . DUPONT: Nu eşti căpos? Cum să nu fi căpos, cînd refuzi, negi, te opui, te încăpăţînezi, într-un cu­ vînt, în ciuda tuturor dovezilor pe care ţi le-a­ duc . . . DURAND: Dovezile dumitale nu fac două parale . . . Nu m-au convins. Dumneata eşti căpos . Eu nu sînt căpos . DUPONT: Ba da, eşti căpos . . . DURAND: Ba nu. DUPONT: Ba da . DURAND: Ba nu. DUPONT: Ba da. DURAND: Îţi spun eu că nu. DUPONT: Îţi spun eu că da. DURAND: Dacă-ţi spun că nu. DUPONT: Dacă-ţi repet că da. DURAND: Degeaba îmi repeţi că da, e nu, nu . . . NU. DUPONT: Eşti căpos, vezi bine că eşti căpos . . . DURAND: Încurci rolurile, dragul meu . . . Nu dărîma ghivecele cu flori . . . Încurci rolurile. Dac-ai DURAND:

130

fi de bună-credinţă, ţi-ai da seama că dumneata eşti căposul. DUPONT: Şi de ce-aş fi eu căpos, mă rog? Omul nu e căpos dacă are dreptate . Şi, aşa cum ar fi tre­ buit să-ţi dai seama, am dreptate, pur şi sim­ plu am dreptate . . . DURAND: Nu poţi să ai dreptate, din moment ce eu am dreptate . . . DUPONT: Ba să mă ierţi, eu am dreptate . DURAND: Ba nu, eu. DUPONT: Ba nu, eu. DURAND: Ba nu, eu. DUPONT: Ba nu, eu. DURAND: Ba nu, eu. DUPONT: Ba nu. DURAND: Ba nu. DUPONT: Ba nu. DURAND: Ba nu. DUPONT: Ba nu. DURAND: Ba nu. DUPONT: Ba nu. DURAND: Ba nu. Fii atent la ghivecele cu flori. DUPONT: Fii atent la ghivecele cu flori. DOMNUL MARTIN, intrînd în scenă: Uite că în sfîrşit aţi căzut de acord. DUPONT: Da' de unde . . . Nu sînt deloc de acord cu dumnealui. . . (Arată spre Durand.) DURAND: Nu sînt deloc de acord cu dumnealui.

(Arată spre Dupont.)

DUPONT: Neagă adevărul. DURAND: Neagă adevărul. DUPONT: Ba el. 131

Ba el. Hai, nu fiţi caraghioşi. . . Şi fiţi atenţi la ghivecele cu flori. Nu trebuie neapărat ca per­ sonajele din teatru să fie şi mai tîmpite ca în via­ ţa de zi cu zi. DURAND: Facem şi noi ce putem. DUPONT, către Martin: Întîi şi-ntîi că mă scoţi din sărite cu trabucul ăla al dumitale. MARTIN: Şi voi credeţi că nu scoateţi lumea din sărite cînd vă-nvîrtiţi în jurul mesei, cu mîinile la spate, şi nu vreţi să faceţi nici un fel de con­ cesie. . . Eu o să ameţesc şi voi o să răsturnaţi ghivecele cu flori. . . DURAND: Iar pe mine o să mă faci să vomit cu fu­ mul dumitale împuţit. . . De unde pînă unde obiceiul ăsta să pufăi toată ziua ca un horn. MARTIN: Nu pufăie numai hamurile. DUPONT, către Martin: Pufăi ca un horn înfundat. MARTIN, către Dupont: Ce comparaţie banală. . . N-ai pic de imaginaţie. DURAND, către Martin: Bineînţeles că Dupont n-are imaginaţie. Dar nici dumneata n-ai mai mul­ tă. . . DUPONT, către Durand: Şi nici dumneata, dragul meu Durand. MARTIN, către Dupont: Nici dumneata, dragul meu Dupont. DUPONT, către Martin: Nici dumneata, dragul meu Martin. DURAND, către Dupont: Nici dumneata, dragul meu Dupont. Şi te poftesc să nu-mi mai spui dragul meu Durand, nu sînt dragul dumitale Durand. DURAND: MARTIN:

132

DUPONT, către Durand:

Nici dumneata, dragul meu Durand, nu ai imaginaţie. Şi te poftesc să nu-mi mai spui dragul meu Dupont. MARTIN, către Dupont şi Durand: Vă poftesc să nu-mi mai spuneţi dragul meu Martin, nu sînt dra­ gul vostru Martin. DUPONT, către Martin, în acelaşi timp cu Durand: Te poftesc să nu-mi mai spui dragul meu Dupont, nu sînt dragul dumitale Dupont. DURAND, către Martin, în acelaşi timp cu Dupont: Te poftesc să nu-mi mai spui dragul meu Durand, nu sînt dragul dumitale Durand. MARTIN: Întîi de toate că n-am cum să vă deranjez cu trabucul meu, fiindcă n-am trabuc... Dom­ nilor, daţi-mi voie să vă spun că amîndoi exa­ geraţi. Exageraţi! Eu n-am nici un amestec în povestea voastră. Aşa că pot să judec obiectiv. DURAND: Foarte bine, judecă. DUPONT: Da' judecă odată. Dă-i bătaie. MARTIN: Daţi-mi voie să vă spun, cu toată detaşa­ rea, că în felul ăsta n-o s-ajungeţi la nici un re­ zultat precis. Cădeţi de acord asupra unui punct, stabiliţi măcar o bază de discuţie, de dialog posibil. DURAND, către Martin: Nu se poate dialoga cu dom­ nul (arată către Dupont) în aceste condiţii. Con­ diţiile pe care le propune sînt inacceptabile. DUPONT, către Martin: Eu nu ţin cu orice preţ s-a­ jung undeva. Condiţiile domnului (arată către Durand) sînt nedemne... DURAND: Ce tupeu ... Auzi, condiţiile mele sînt ne­ demne... 133

MARTIN, către Dupont: Lasă-l să se explice. DUPONT, către Durand: Explică-te. MARTIN: Fiţi atenţi la ghivecele cu flori. DURAND: Mă explic. Nu ştiu dacă vreţi cu-adevărat

să m-ascultaţi. Nu ştiu dacă vreţi cu-adevărat să mă-nţelegeţi. Dar, vă rog să mă înţelegeţi, ca să ne înţelegem trebuie să ne ascultăm unul pe altul, şi tocmai asta nu reuşeşte să înţeleagă Dl Dupont, a cărui lipsă de înţelegere e pro­ verbială. DUPONT, către Durand: Mai îndrăzneşti să vorbeşti de proverbiala mea lipsă de înţelegere . . . Ştii foarte bine că lipsa dumitale de înţelegere e proverbială. Dumneata ai refuzat întotdeauna să mă înţelegi. DURAND, către Dupont: Asta-i prea de tot. Reaua dumitale credinţă e strigătoare la cer. Şi un ţînc de trei luni ar înţelege, dac-ar fi un ţînc de bu­ nă-credinţă. DUPONT, către Martin: L-ai auzit, nu? . . . L-ai auzit. . . DURAND, către Dupont: Asta-i prea de tot . . . Dum­ neata nu vrei să înţelegi. (Către Martin:) Auzi dumneata ce pretinde? MARTIN: Domnilor, prieteni, să nu mai pierdem vre­ mea. Să n-o mai lungim. Vorbiţi fără să spuneţi nimic. DUPONT, către Martin: Cum adică, îndrăzneşti să zici că eu vorbesc fără să spun nimic? MARTIN: Pardon, n-am vrut să zic chiar că vorbeşti fără să spui nimic, nu, nu, nici chiar aşa. DUPONT, către Martin: Cum poţi să zici că vorbim fără să spunem nimic, cînd chiar dumneata ai zis adineauri că vorbim fără să spunem nimic, 134

şi cînd e absolut imposibil să vorbeşti fără să spui nimic, din moment ce, ori de cîte ori spui ceva, vorbeşti şi, reciproc, ori de cîte ori vor­ beşti ceva, spui. MARTIN, către Dupont: Să admitem că am putut zice c-am zis că vorbeşti fără să spui nimic, asta nu înseamnă că vorbeşti întotdeauna fără să spui nimic. Există totuşi situaţii în care vorbeşti mai mult fără să spui nimic sau nu spui nimic vor­ bind prea mult. Depinde de moment şi depinde de oameni. Şi, la urma urmei, dumneata ce spui de o bună bucată de vreme? Nimic, absolut ni­ mic. Oricine poate să confirme. DURAND, întrerupîndu-l pe Martin: Dupont vorbeşte fără să spună nimic, nu eu. DUPONT, către Durand: Ba dumneata. DURAND, către Dupont: Ba dumneata. MARTIN, către Dupont şi Durand: Ba voi. DUPONT şi DURAND, către Martin: Ba dumneata. MARTIN: Ba nu. DUPONT: Ba da. DURAND, către Dupont şi Martin: Vorbiţi fără să spuneţi nimic. DUPONT: Eu? Adică eu vorbesc fără să spun nimic? MARTIN şi DURAND, către Dupont: Da, exact, vorbeşti fără să spui nimic . . . DUPONT şi DURAND, către Martin: Şi dumneata vor­ beşti fără să spui nimic . . . MARTIN, către Dupont şi Durand: Voi vorbiţi fără să spuneţi nimic . . . DURAND, către Dupont şi Martin: Voi vorbiţi fără să spuneţi nimic . . . 135

Voi vorbiţi fără să spuneţi nimic. . . MARTIN, către Durand: Ba dumneata. DURAND, către Martin: Ba dumneata. DUPONT, către Durand: Ba dumneata. DURAND, către Dupont: Ba dumneata. DUPONT, către Martin: Ba dumneata. MARTIN, către Durand şi Dupont: Ba voi. .. Ba voi. . . DURAND; către Martin ş i Dupont: Ba voi. .. DUPONT, către Martin ş i Durand: DUPONT, către Durand şi Martin:

l

Chiar în acest moment intră Nostima Doamnă.

DOAMNA: Bună ziua, domnilor. . .

Fiţi atenţi la ghivecele cu flori . . . (Cei trei se opresc brusc, întor­ cîndu-se către ea.) De ce vă ciondăniţi? (Se fan­ doseşte.) Vai! Scumpii mei prieteni. . . DUPONT: Vai, scumpă prietenă, ce bine c-aţi venit, o să ne scoateţi din încurcătură. DURAND: Vai, scumpă prietenă, uitaţi la ce poate duce reaua-credinţă. . . MARTIN, întrerupîndu-l p e Durand: Vai, scumpă pri­ etenă, să vă punem la curent cu ce se întîm­ plă... DUPONT, către ceilalţi doi: Eu o s-o pun la curent, fiind­ că persoana asta răpitoare e logodnica mea. . . Doamna rămîne în picioare, cu un zîmbet larg.

DURAND, către ceilalţi doi:

logodnica mea.

Persoana asta răpitoare e

DUPONT către Nostima Doamnă: Scumpă prietenă, spu­

neţi-le acestor domni că sînteţi logodnica mea. MARTIN, către Dupont: Te-nşeli, e logodnica mea. 136

către Nostima Doamnă: Scumpă prietenă, spuneţi-le acestor domni că de fapt sînteţi. .. DUPONT, către Durand, întrerupîndu-1: Te-nşeli, e a mea. MARTIN, către Doamnă: Scumpă prietenă, spuneţi-le, vă rog. . . DURAND, către Martin: Te-nşeli, e a mea. DUPONT, către Doamnă: Scumpă prietenă. . . MARTIN, către Durand: Te-nşeli, e a mea. DURAND, către Doamnă: Scumpă prietenă ... DUPONT, către Martin: Te-nşeli, e a mea. MARTIN, către Doamnă: Scumpă prietenă, spuneţi-le, vă rog, că... DURAND, către Dupont: Te-nşeli, e a mea. DUPONT, către Nostima Doamnă, trăgînd-o violent de braţ: Aaah, scumpă prietenă... DURAND,

Nostima Doamnă îşi pierde un pantof.

trăgînd-o pe Nostima Doamnă de celălalt braţ: Daţi-mi voie să vă sărut.

DURAND,

Doamna îşi pierde celălalt pantof iar o mănuşă rămîne în mîna lui Dupont.

MARTIN, care se dusese să ia un ghiveci cu flori,

o răsu­ ceşte pe doamnă către el: Primiţi acest buchet. (Îi pune ghiveciul în braţe.) DOAMNA: Ooo, mersi. DUPONT, o răsuceşte pe Doamnă către el şi-i pune alt ghiveci în braţe: Primiţi aceste frumoase flori.

Doamna, înghiontită, îşi pierde pălăria.

DOAMNA: Mersi, mersi. .. DURAND, acelaşi joc ca Dupont:

Aceste flori sînt ale voastre, la fel ca şi inima mea... 137

DOAMNA: Sînt încîntată . . .

Are braţele încărcate de ghivece, lasă să-i cadă poşeta. MARTIN, trăgînd-o către el şi urlînd: Sărutaţi-mă, sărutaţi-mă . . .

Doamna şi-a pierdut capa şi mantoul de blană. DURAND, acelaşi joc: Sărutaţi-mă . DUPONT, acelaşi joc: Sărutaţi-mă . Jocul continuă astfel timp de cîteva clipe; Doamna lasă să-i cadă şiflorile,fusta i se descheie, hainele îi sînt smulse, bărbaţii şi-o dispută pe Doamna care trece alternativ din braţele unuia într-ale altuia, învîrtindu-se în jurul mesei; în cursul mişcării îi sînt desprinse şi fluturate un braţ, celălalt braţ, apoi un picior, sînii. DOAMNA: Ah, fir-ar al dracului. . . Ia mai lăsaţi-mă în pace. DUPONT, către Martin: Las-o-n pace. MARTIN, către Durand: Las-o-n pace . DURAND, către Dupont: Las-o-n pace. FIECARE DINTRE BĂRBAŢ1, către ceilalţi doi: Vouă vă cere s-o lăsaţi în pace . DOAMNA, către ceilalţi trei: Lăsaţi-mă cu toţii în pace. DURAND, DUPONT, MARTIN, uimiţi: Eu? Eu? Eu?

Mişcarea încetează. Doamna, ciufulită, descheiată, gî­ fiind, pe jumătate dezbrăcată, înaintează spre public, fără braţe, ţopăind într-un singur picior. DOAMNA: Doamnelor şi domnilor, sînt perfect de acord cu dumneavoastră. Toată povestea asta e absolut idioată. CORTINA

Italia, 1 959

LACUNA

PERSONAJELE PRIETENUL ACADEMICIANUL SOŢIA ACADEMICIANULUI MENAJERA

DECORUL

Salon de mare burghez cu uşoară tentă de „artist". În mijlocul încăperii, una sau două canapele, fotolii, din­ tre care unul verde, stil Regence. Pereţii sînt plini de diplome uriaşe pe care se poate citi cu litere de-o şchioapă „Doctor honoris causa ", restul textului fiind mai puţin vizibil; pe alte diplome se vede: ,,Doctorat honoris cau­ sa"; pe altele, mai mici, ,,doctorat", ,,doctorat", ,,docto­ rat'', ,,doctorat". În dreapta spectatorilor, o uşă.

La ridicarea cortinei, soţia Academicianului, într-un capot simplu, mai degrabă un „neglige"; după toate aparenţele, abia s-a sculat din pat şi n-a avut timp să se îmbrace. În faţa ei, Prietenul, tras la patru ace, cu pălărie şi umbrelă în mînă, guler fals, veston de culoare închisă, pantaloni în dungi, pantofi negri.

SOŢIA: Hai, dragă prietene, spune mai repede. PRIETENUL: Nu ştiu cum să vă spun . . . SOŢIA: Am înţeles. PRIETENUL: Ştiam de-aseară. N-am vrut să dau tele­ fon. Dar nu mai suferea amînare. Îmi pare rău că v-am sculat din pat ca să vă aduc aşa o veste. SOŢIA: N-a reuşit! Ce nenorocire! Am sperat pînă în ultima clipă.

141

Vă vine foarte greu, înţeleg; avea totuşi şanse. Deşi, la drept vorbind, nu cine ştie ce. Trebuia să ne-aşteptăm la asta. SOŢIA: Eu una nu mă aşteptam. Toate îi ieşeau. O scotea mereu la capăt în ultima clipă. PRIETENUL: Obosit cum era! Nu trebuia să-l lăsaţi. SOŢIA: Ce să fac, ce să fac! . . . E îngrozitor! PRIETENUL: Nu vă lăsaţi doborîtă, scumpă prietenă, asta-i viaţa. SOŢIA: Mi-e rău, mă ia cu leşin. (Se prăbuşeşte în­ tr-un fotoliu.) PRIETENUL, sprijinind-o, dîndu-i uşoare palme pe obraji şi pe mîini: V-am spus-o prea brutal. Îmi pare rău. SOŢIA: Ai făcut foarte bine, era de datoria dumita­ le. Oricum, trebuia să aflu. PRIETENUL: Vreţi un pahar cu apă? (Strigă.) Un pa­ har cu apă! (Soţiei:) Trebuia s-o fi luat mai pe ocolite. SOŢIA: Asta n-ar fi schimbat lucrurile. PRIETENUL:

Intră Menajera cu un pahar cu apă.

MENAJERA: Ce se-ntîmplă? Doamnei nu-i e bine? PRIETENUL, luînd paharul cu apă: Lasă-ne, te rog, îi

dau eu să bea. O să-şi revină. A trebuit să-i dau vestea proastă. MENAJERA: Nu cumva. . . Domnul? PRIETENUL, Menajerei: Ba da. Ştiai? MENAJERA: De unde să ştiu? Abia acum, după ex­ presia dumneavoastră, mi-am dat seama. PRIETENUL: Lasă-ne. (Menajera iese, exclamînd cu un aer deznădăjduit: ,,Săracu' Domnu.")

142

soţiei: Vă simţiţi mai bine? Trebuie să mă ţin tare. Mă gîndesc la el, ne­ norocitul. N-aş vrea să apară în ziare. Dar ce, parcă poţi conta pe discreţia ziariştilor! PRIETENUL: Încuiaţi-vă în casă. Nu mai răspundeţi la telefon. SOŢIA: Oricum o să se afle. PRIETENUL: Puteţi pleca la ţară. Peste cîteva luni, vă refaceţi, vă întoarceţi şi puteţi relua viaţa dina­ inte. Lucrurile se uită. SOŢIA: Nu se uită aşa repede. Ei tocmai asta aştep­ tau. Cîţiva prieteni vor suferi, dar ceilalţi, cei­ lalţi.. . PRIETENUL,

SOŢIA:

Intră Academicianul în uniformă, cu spada de acade­ mician într-o parte, cu pieptul plin de decoraţii pînă la brîu.

Ah, te-ai trezit? (Prietenului:) Ai venit foarte devreme. Ce se-ntîmplă? Ai aflat rezultatul? SOŢIA: Ce ruşine! PRIETENUL, către Soţie: Nu-l mai chinuiţi, scumpă prietenă. (Academicianului:) Aţi picat. ACADEMICIANUL: Eşti sigur? PRIETENUL: Nu trebuia să vă prezentaţi la bacalau­ reat. ACADEMCIANUL: Să mă pice pe mine la bac! Măga­ rii! Să-mi facă mie una ca asta! PRIETENUL: Au afişat rezultatele seara, foarte tîr­ ziu. ACADEMICIANUL: Dacă era întuneric, poate că nu s-au văzut. Cum ai reuşit să le citeşti? ACADEMICIANUL:

143

S-au pus reflectoare. Ăştia sînt în stare de orice numai ca să mă compromită. PRIETENUL: Am trecut iar în dimineaţa asta; listele erau tot acolo. ACADEMICIANUL: Trebuia să-l ungi pe portar, ca să le smulgă. PRIETENUL: Asta am şi făcut. Din nenoricire, era şi poliţia acolo. Numele dumneavoastră e în frun­ tea listei de picaţi. S-a făcut coadă. Se calcă lu­ mea în picioare ca să vadă. ACADEMICIANUL: Cine? Părinţii elevilor? PRIETENUL: Nu numai. SOŢ1A: Trebuie să fie acolo toţi rivalii, toţi colegii tăi. Toţi cei pe care i-ai atacat în presă pentru igno­ ranţa lor: foşti elevi, studenţi, asistenţi de-ai tăi, pe care i-ai picat pe vremea cînd erai preşedin­ tele Comisiei. ACADEMICIANUL: Sînt compromis. Dar nu mă las. O fi o greşeală. PRIETENUL: M-am dus la examinatori. Am vorbit cu ei. Mi-au arătat ce note aţi luat. Zero la mate­ matică. ACADEMICIANUL: Eu nu sînt om de ştiinţă. PRIETENUL: Zero la greacă, zero la latină. SOŢIA, către soţul ei: Tu, un umanist, purtătorul de cuvînt oficial al umanismului, autorul cărţii Apă­ rarea �i ilustrarea umanismului! ACADEMICIANUL: Pardon! În cartea mea e vorba de­ spre umanismul modern. (Prietenului:) Dar la franceză cum stau, ce notă am luat la compu­ nere? PRIETENUL:

ACADEMICIANUL:

144

PRIETENUL: Aţi

te.

luat nouă sute. Nouă sute de punc­

Păi, e perfect. Asta drege nota de la celelalte ma terii. PRIETENUL: Din păcate, nu! Numărul maxim de puncte e două mii. Nota de trecere e o mie de puncte. ACADEMICIANUL: Ăştia au schimbat regulamentul. SOŢTA: N-au făcut-o special pentru tine. Întotdeauna îţi închipui că eşti persecutat. ACADEMICIANUL: Ba da, l-au schimbat. PRIETENUL: Au revenit la regulamentul vechi, de pe vremea lui Napoleon. ACADEMICIANUL: E demodat. Dar întîi şi-ntîi, cînd au schimbat ei regulamentul ăsta? E ilegal. Sînt preşedintele Comisiei de bacalaureat a Minis­ terului Educaţiei naţionale. Nu m-au consul­ tat, nu pot schimba regulamentul fără acordul meu. Am să-i atac în Consiliul de Stat. SOŢ1A: Iubitule, nu ştii ce spui. Te-ai ramolit. Ţi-ai dat chiar tu demisia înainte să te prezinţi la ba­ calaureat, ca să nu planeze nici un dubiu asu­ pra obiectivităţii examinatorilor. ACADEMICIANUL: o să-mi retrag demisia. PRIETENUL: E-o copilărie. Ştiţi foarte bine că nu se poate. SOŢ1A: Nici nu mă mai mir c-ai picat. Cine gîndeşte ca un copil nu se prezintă la un examen de ma­ turitate cum e bacalaureatul. ACADEMICIANUL: Şi cînd te gîndeşti că m-am pre­ zentat la examenul ăsta alături de alţi două sute de candidaţi care puteau să-mi fie copii. ACADEMICIANUL:

145

Nu exageraţi. Nu puteaţi fi tatăl a sute de elevi. ACADEMICIANUL: Asta nu mă încălzeşte. SOŢ1A: Nu trebuia să te prezinţi. Doar ţi-am zis. Nu era nevoie. Tu vrei să ai toate atestatele, nicio­ dată nu eşti mulţumit. Ce nevoie aveai tu de diploma asta? Acuma, s-a dus naibii totul. Ori­ cum, e un dezastru. Ai doctoratul, ai licenţa, certificatul de studii elementare, certificatul de absolvire a şcolii primare, ai chiar şi prima par­ te a bacalaureatului. ACADEMICIANUL: Rămăsese un gol. SOŢIA: Nu bănuia nimeni. ACADEMICIANUL: Eu însă ştiam. Puteau afla şi alţii. Am fost la secretariatul facultăţii şi am cerut o copie după diploma de licenţă. Mi s-a spus: ,,Cum să nu, bineînţeles, domnule Academi­ cian, bineînţeles, domnule preşedinte, bineînţe­ les, domnule decan . . . " Pe urmă au căutat. Se­ cretarul general s-a întors cu un aer jenat, chiar foarte jenat, şi mi-a spus: ,,E ceva ciudat, un lucru ciudat, aţi luat licenţa, e-adevărat, dar nu mai e valabilă." L-am întrebat, bineînţeles, de ce. Mi-a răspuns: ,,Există un gol înainte de li­ cenţă. Nu ştiu cum s-o fi-ntîmplat. V-aţi înscris la facultatea de litere fără să aveţi a doua parte a bacalaureatului." PRIETENUL: Ei şi? SOŢIA: Licenţa nu mai e valabilă? ACADEMICIANUL: Nu. Mă rog, nu de tot. Au suspen­ dat-o. ,,Vă eliberăm copia pe care-o cereţi dacă vă prezentaţi la bacalaureat. Veţi fi acceptat, fără PRIETENUL:

146

discuţie." Eram pur şi simplu obligat să mă prezint. SOŢIA: Ba nu erai deloc obligat. De ce te-ai dus să scotoceşti prin arhive? Cu poziţia ta, n-aveai nevoie de diploma aia. Nu-ţi cerea nimeni nimic. ACADEMICIANUL: La drept vorbind, cînd secretarul facultăţii mi-a spus că n-am bacalaureatul, i-am răspuns că aşa ceva nu se poate. Nu mai ştiam prea bine. M-am străduit cît am putut să-mi aduc aminte. Mă prezentasem oare la bacalau­ reat, da sau nu? Şi apoi, în cele din urmă, mi-am amintit că într-adevăr nu mă prezentasem. Îmi amintesc foarte bine că aveam guturai în ziua aia. SOŢ1A: Te piliseşi, ca de obicei. PRIETENUL: Soţul dumneavoastră, scumpă prietenă, vroia să umple un gol. E conştiincios. SOŢIA: Da' de unde! Nu-l cunoşti. Vrea glorie, vrea onoruri. Nu se mai satură. Vroia să agaţe diplo­ ma aia pe perete, diploma de licenţă, printre zecile de alte diplome. Ce importanţă mai are o diplomă în plus sau în minus? Nu le bagă ni­ meni în seamă. Numai el vine să le admire, noap­ tea. De cîte ori nu l-am prins. Se scoală, vine aici, în salon, în vîrful picioarelor, se uită la ele şi le numără. ACADEMICIANUL: Şi ce-ai vrea să fac cînd am insomnii? PRIETENUL: Subiectele de la bacalaureat sînt în ge­ neral cunoscute dinainte. În funcţia pe care o aveţi, le puteaţi afla fără probleme. Puteaţi la fel de bine să trimiteţi un delegat să dea exa147

menul în locul dumneavoastră. Unul dintre elevi, de pildă. Sau, dacă vroiaţi să vă prezen­ taţi fără să se afle că ştiţi subiectele dinainte, o puteaţi trimite pe Menajeră să le cumpere de pe piaţa neagră, acolo unde se vînd. ACADEMICIANUL: Nu pricep cum de m-au trîntit la franceză. Am umplut totuşi trei coli. Am dez­ voltat tema. Am ţinut seama de contextul isto­ ric, am dat o interpretare exactă a situaţiei. . . Oricum, plauzibilă. Nu meritam o notă proastă. PRIETENUL: V-aduceţi aminte de subiect? ACADEMICIANUL: Ăă . . . ăă . . . SOŢIA: Nici nu mai ştie despre ce-a vorbit. ACADEMICIANUL: Ba da . . . ăă . . . ăă . . . PRIETENUL: Subiectul era: ,,Influenţa pictorilor Re­ naşterii asupra romancierilor francezi din vre­ mea celei de-a Treia Republici". Am o fotocopie a lucrării. Ia uitaţi ce-aţi scris. ACADEMICIANUL, luînd copia şi citind: ,,Procesul lui Benjamin: După ce Benjamin a fost judecat şi achitat, asesorii, nefiind de acord cu preşedin­ tele, s-au revoltat împotriva acestuia, l-au asa­ sinat şi l-au condamnat pe Benjamin la sus­ pendarea drepturilor civile şi la o amendă usturătoare de nouă sute de franci. . . " PRIETENUL: De aici şi cele nouă sute de puncte. ACADEMICIANUL, continuînd să citească: ,, . . . Benja­ min a făcut recurs, Benjamin a făcut recurs . . . " Nu înţeleg ce scrie mai departe, întotdeauna am scris foarte urît, trebuia să-mi iau cu mine maşina de scris. SOŢIA: Aici nu-i vorba de scris urît şi nici de şter­ sături sau pete.

148

ACADEMICIANUL, continuînd să citească după ce-i ia soţiei

sale textul pe care aceasta i-l smulsese: ,, . . . Ben­ jamin a făcut recurs. Încadrat de poliţişti îm­ brăcaţi în uniforme de infanterişti, uniforme de infanterişti . . . " E întuneric, nu văd ce scrie mai departe . . . N-am ochelarii la mine. SOŢIA: N-are nici în clin nici în mînecă cu subiec­ tul. PRIETENUL: Soţia dumneavoastră are dreptate. Ce-aţi scris n-are legătură cu subiectul. ACADEMICIANUL: Ba da, indirect are . PRIETENUL: Nici măcar indirect. ACADEMICIANUL: Oi fi tratat al doilea subiect. PRIETENUL: Era unul singur. ACADEMICIANUL: Chiar dacă era un singur subiect, eu am tratat altul, dar l-am tratat corect. Am dus povestea pînă-n pînzele albe. Am scos totul în evidenţă, am explicat caracterele persona­ jelor, le-am subliniat comportamentul, am demistificat semnificaţia acestui comportament. La urmă, am tras concluziile. Restul nu-l mai desluşesc. (Prietenului:) Poţi să citeşti dum­ neata? PRIETENUL, privind textul: E ilizibil. Nici eu n-am ochelarii la mine. SOŢIA, luînd textul: E ilizibil. Şi totuşi, eu am ochi buni. Te-ai prefăcut că scrii ceva acolo . Ai mîzgălit. ACADEMICIANUL: Ba nu. Am scris chiar şi concluzia. E scoasă în evidenţă, uite, cu litere mari: ,,Con­ cluzie sau sentinţă" . ,,Concluzie sau sentinţă".

149

Nu las eu lucrurile aşa. Am să cer anularea exa­ menului. SOŢIA: De vreme ce n-ai tratat subiectul care tre­ buia, de vreme ce l-ai tratat prost, n-ai pus decît titluri, nota asta, din păcate, e meritată. Ai să pierzi procesul. PRIETENUL: O să-l pierdeţi. Lăsaţi-o baltă. Luaţi-vă o vacanţă. ACADEMICIANUL: Mereu le daţi dreptate celorlalţi. SOŢIA: Profesorii ăştia ştiu ei ce fac. Nu degeaba au fost numiţi profesori. Au cîştigat concursuri, s-au pregătit temeinic, ştiu cum se face o com­ punere. ACADEMICIANUL: Cine făcea parte din Comisie? PRIETENUL: La matematică, Dna Binom. La greacă, Dl Kakos. La latină, Dl Nero junior şi alţii. ACADEMICIANUL: Dar ăştia nu ştiu mai multă carte decît mine! Şi la franceză? PRIETENUL: O femeie, secretara de redacţie a revis­ tei Ieri, alaltăieri şi azi. ACADEMICIANUL: Aha, gata, am înţeles! O cunosc bine pe ticăloasa asta. Mi-a dat notă proastă ca să se răzbune. N-am vrut să mă înscriu în par­ tidul ei. Ca să se răzbune a făcut-o. Ştiu cum să anulez examenul. Îl sun pe şeful statului. SOŢIA: Să nu care cumva! Te faci şi mai rău de rîs. (Prietenului:) Opreşte-l. Ai asupra lui mai mul­ tă autoritate decît mine. (Prietenul ridică din umeri în semn de neputinţă. Către soţul ei care a ridicat receptorul:) Nu suna! ACADEMICIANUL, Soţiei: Ştiu eu mai bine ce-am de făcut. (La telefon:) Alo! Preşedinţia. . . Preşedin-

150

ţia. . . Bună ziua domnişoară, vreau să vorbesc cu preşedintele. Chiar cu el. Personal. Alo! Jules? Eu sînt. . . Cum? . . . Cum? . . . Păi, bine, dragă prietene... ascultă-mă totuşi . . . Alo! SOŢIA: El e? ACADEMICIANUL, Soţiei: Taci din gură. (La telefon:) Glumeşti, dragă prietene. . . Nu glumeşti?. . . (Pune receptorul în furcă.) PRIETENUL: Ce-a zis? ACADEMICIANUL: A zis . . . A zis . . . : ,,Nu mai vreau să am de-a face cu dumneata. Mămica mi-a in­ terzis să stau de vorbă cu repetenţii clasei" şi a închis! SOŢIA: Era de aşteptat. S-a dus naibii totul. Ce mi-ai făcut? Ce mi-ai făcut? ACADEMICANUL: Dar totuşi! Am ţinut conferinţe la Sorbona, la Oxford, la universităţi americane. Despre opera mea s-au scris peste zece mii de teze, sute de exegeţi se apleacă asupra textelor mele, sînt doctor honoris causa al universităţii din Amsterdam, al facultăţilor secrete din du­ catul de Luxemburg; am luat de trei ori premiul Nobel. Regele Suediei era uluit de erudiţia mea. Doctor honoris causa. . . doctor honoris causa. . . picat la bac! SOŢIA: Toată lumea o să-şi bată joc de noi!

Academicianul îşi frînge spada de academician pe genunchi. PRIETENUL, aplecîndu-se să ridice bucăţile:

Le voi păs­ tra cu sfinţenie, în amintirea gloriei noastre tre­ cute. 151

Academicianul, înfuriat, îşi smulge decoraţiile, le arun­ că pe jos, le calcă în picioare. încercînd să-l împiedice şi strîngînd de pe jos tot ce poate: Opreşte-te ! Opreşte-te! E tot ce ne-a

SOŢIA,

mai rămas !

CORTINA

Note

Vicontele

Vreme de patruzeci de ani, pînă la apriţia în volu­ mul din ediţia Pleiade (1990), Vicontele a fost o piesă necunoscută publicului, o piesă rămasă în manuscris. În chip evident, Ionesco n-a socotit că merită să fie jucată, şi nici măcar publicată altfel decît cu un interes pur istoric. S-a spus că piesa reprezintă un adevărat „laborator de încercări" pentru cîteva dintre piesele scurte de mai tîrziu. Şi într-adevăr, din ea au ieşit, mai mult sau mai puţin direct, trei scenete: Nepoata-soţie (scenele I şi II, care de altfel şi lipsesc din manuscris), Schimb de politeţuri (scena III) şi, parţial, Scenă în patru (scenele V şi XIII) . Atîta şi ar fi de ajuns pentru a în­ ţelege că Ionesco se joacă aici aşa cum n-o mai făcuse niciodată pînă atunci: inventează situaţii dramatice, din care unele sfirşesc în fundături; aduce în scenă per­ sonaje de care „uită" apoi sau de care nu mai ştie cum să scape; acumulează gaguri peste gaguri, ca într-o co­ medie mută, dar ţinta lor pare să-i scape - totul cu aerul că înşiră desene pe o hîrtie cu gîndurile parcă în altă parte. Există totuşi un element care leagă strîns Vicontele de prima perioadă de creaţie a autorului: personajele, care provin explicit din teatrul francez de bulevard, prin tradiţie plin de viconţi, baroni, valeţi e tutti quan­ ti. Acest soi de teatru omniprezent pe scenele pariziene ale anilor '50 era, cum se ştie, una din ţintele sarcas­ melor lui Ionesco, care îngroşa enorm în propriile piese

155

păcatul capital al personajelor de acolo - vorbitul ca să se afle în treabă -, transformînd totul în deriziune şi în farsă. Izbiţi de noutatea permanentă a teatrului lui Ionesco, critici robiţi unei tradiţii teatrale încreme­ nite au reproşat „lungile momente de pălăvrăgeală şi plictis" chiar şi Rinocerilor în viziunea lui Jean-Louis Barrault. Ce-ar fi spus oare despre o reprezentaţie a Vi­ contelui? Fiindcă, la urma urmelor, dacă ceva lipseşte în aceas­ tă piesă, ca şi în piesele ionesciene din prima perioadă în general, lipseşte exact tăcerea, pauza de respiraţie. Şi tocmai ritmul sufocant al replicilor transformă per­ sonajele de aici în simple automate, care cînd se înghe­ suie la rampă ca să slobozească o tiradă, cînd rostesc ca o moară stricată cuvinte fără noimă. De aceea, me­ diul aristocratic de operetă nu e deloc întîmplător ales aici: potrivit unei prejudecăţi poate, dar una extrem de tenace, în el se concentrează ca într-un focar şi plictisul de viaţă, atît de ionescian, şi înclinaţia spre grandiloc­ venţă, iar din acestea pot lua naştere cele mai autentice şi mai comice verbigeraţii. Acestei lumi îi este contra­ pusă o alta, lumea burgheză, solid ancorată în realitatea cea mai prozaică - reprezentată în piesă de Domnul cel gras -, deloc mai puţin delirantă. Într-adevăr, Vi­ contele abundă în situaţii de un comic enorm, pe care autorul pare că nu se satură să-l dilate, aidoma celui din Jacques sau din Viitorul e în ouă, dincolo de orice li­ mită: schimbul de politeţuri dintre cei trei aristocraţi, numărătoarea copiilor Domnului cel gras (unde chiar numele unic al copiilor, Jacqueline, trimite şi el la po­ vestea din care s-au născut cele două piese scrise în aceeaşi perioadă), cascada „utilizărilor" date pozelor cu Vercingetorix sau avalanşa inflamatelor declaraţii de dragoste făcute de aceiaşi trei aristocraţi Frumoasei Doamne în finalul piesei. Se întîmplă însă în această piesă un lucru ce scoate în evidenţă pentru prima oară un element care în alte

156

locuri rămîne doar bănuit. Pare curios că asta se întîm­ plă într-o piesă niciodată jucată, rămasă în manuscris, dar poate că tocmai într-un asemenea proiect nereali­ zat, odată cu „cusăturile", se văd mai limpede şi ideile scriitorului, preferinţele şi idiosincrasiile sale. E vorba de faptul că teatrul lui Ionesco nu este numai, şi nu în primul rînd, o „polemică" cu teatrul de bulevard; ca în cazul oricărui mare dramaturg, el este şi un dialog subtil cu întreg teatrul scris pînă atunci. Preluarea unor replici în endecasilabi din teatrul clasic francez în Jac­ ques sau în Scaunele ar putea fi un exemplu; ca să nu mai vorbim de Macbett de mai tîrziu, unde întreaga tra­ mă a piesei sh� kespeariene este preluată şi rescrisă în cheie proprie. In Vicontele însă, ascultînd de dispoziţia pur ludică de care era atît de ataşat, Ionesco îl preia în primă instanţă chiar pe Ionesco, prin Căpitanul de Pompieri, paraşutat" din Cîntăreafa cheală în ghemul şi aşa încîlcit al relaţiilor dintre cele şase personaje aflate în scenă. Numai că apariţia lui răstoarnă tot ce se petre­ cuse pînă atunci în piesă, dezvăluind că ne aflăm de fapt într-o scenă de teatru în teatru: personajele devin simpli actori care repetă o piesă ce se rabate astfel asu­ pra ei înseşi. Aidoma unei oglinzi care se oglindeşte într-o oglindă, revelaţia ameninţă să blocheze defini­ tiv curgerea „spectacolului", ieşirea Căpitanului din sce­ nă şi reluarea întocmai a piesei însemnînd inexorabi­ la lui reapariţie. Există aici un evident ecou din Pirandello, un Pirandello eliberat fireşte de orice încărcătură psi­ hologică . Despre relaţia dramaturgului sicilian - şi a teatrului în general - cu psihologia, Ionesco scria: ,,Confirmînd justeţea teoriilor pirandelliene, psiholo­ gia modernă, mergînd cu necesitate mai departe decît Pirandello în explorarea psihicului uman, îi conferă o valabilitate sigură lui Pirandello, însă în acelaşi timp îl face pe Pirandello insuficient şi inutil: deoarece ea spune mai bine, în mod mai ştiinţific decît Pirandello, ceea ce a fost spus de către Pirandello. Valoarea teatru11

157

lui acestuia nu ţine aşadar de aportul său în psiholo­ gie, ci de calitatea lui teatrală, care se află în chip nece­ sar în altă parte: nu descoperirea antagonismelor per­ sonalităţii ne mai interesează la acest autor, ci ceea ce face din ele, sub unghi dramatic. Interesul său pro­ priu-zis teatral este extraştiinţific, se află dincolo de ide­ ologia lui. La Pirandello, rămîne doar mecanica sa teatrală, jocul său: încă o dovadă că teatrul, care e clădit doar pe o ideologie, o filozofie, şi care datorează totul doar acestei ideologii şi acestei filozofii, e clădit pe nisip, se prăbuşeşte. Tocmai limbajul său teatral, instinctul său pur teatral face ca Pirandello să fie astăzi încă viu" (Note şi contranote). Apoi, impasul creat de apariţia Căpitanului de Pom­ pieri e rezolvat de Ionesco în cel mai simplu mod cu putinţă: Valetul îl ucide în culise, permiţîndu-le stă­ pînilor să-şi continue jocul. Se ucide extrem de uşor în teatrul ionescian (vezi cazul Profesorului din Lecţia), mai uşor poate ca în orice melodramă a timpului, dar parcă nicăieri ca aici, doar de dragul de a continua o joacă; o joacă de aristocraţi şi deopotrivă de-a aristo­ craţii, trebuie reamintit. Numai că, aşa cum se întîm­ plă pretutindeni la el, din teama de a nu cădea în expo­ zitiv, în ideologie, gesturile purtătoare de tragedie sînt ascunse sub masca burlescului. Lucru grăitor pentru întreg teatrul său, în care, dincolo de inconsistenţa lor voită, personajele întrupează sensuri metafizice mai degrabă decît sociale, punînd cu acuitate problema omului aruncat în lume. La urma urmei, în lipsa aces­ tor sensuri subiacente, multe dintre piesele sale ar fi simple pantalonade şi nimic mai mult. Este şi ceea ce i s-a reproşat nu o dată autorului, care a ripostat în repetate rînduri, polemizînd nu numai cu obtuzitatea criticii, ci şi cu teatrul înregimentat al epocii, teatrul unui Brecht bunăoară, intrat cu arme şi bagaje în sluj­ ba ideologiei: ,,Nu-mi place Brecht pentru că este didac­ tic, ideologic. Nu e primitiv, ci primar. Nu e simplu, ci

158

simplist. Nu propune teme de meditaţie, ci reflectă, ilustrează o ideologie; nu mă învaţă nimic, nu face decît să repete. Pe de altă parte, nefiind decît social, omul brechtian e plat, are doar două dimensiuni, cele ale suprafeţei, îi lipseşte profunzimea, dimensiunea meta­ fizică . [ . . . ] Omul brechtian este infirm, deoarece auto­ rul îi refuză libertatea interioară, adîncă; este şi fals, deoarece autorul îl înstrăinează tocmai de ceea ce îl defineşte. Nu există teatru care să nu reveleze o taină; nu există artă fără metafizică, după cum nu există social fără substrat extrasocial" (Antidoturi) .

Schimb de politeţuri

Punctul de plecare al scenetei Schimb de politeţuri îl constituie scena III a piesei Vicontele, din care Ionesco preia aproape literal schimbul de replici - cascada adverbelor de mod -, radicalizînd însă puternic insoli­ tul situaţiei. Paradoxul frapant al scenei din Vicontele era căderea subtilităţii lingvistice, asociată îndeobşte cu uti­ lizarea adverbului de mod, într-un procedeu mecanic de generare a unor cuvinte, adesea inexistente: prin simpla lipire a terminaţiei caracteristice, lua naştere ast­ fel un adevărat delir verbal. (Traducerea a încercat aici, pe cît posibil, să redea întreg comicul limbajului din original, fără a pierde iremediabil nici firescul, acolo unde se poate vorbi de aşa ceva în original.) Acestui joc delirant de cuvinte, Ionesco îi asociază, mai întîi, văduvirea personajelor de bruma de identi­ tate cu care erau înzestrate în varianta originară, trans­ formîndu-le în făpturi absolut interşanjabile - Primul, Al Doilea, Al Treilea Domn -, în automate scăpate de sub control. În ochii lui, lumea de pe scenă îşi pierde ultimele resturi de umanitate, apărînd ca un univers detracat, lipsit de orice raţiune de a fi. Despre atari „crize de percepţie", Ionesco a vorbit în mai multe rînduri: ,,N-am reuşit niciodată să mă obişnuiesc, întru totul, cu existenţa, nici cu cea a lumii, a celorlalţi, nici, mai ales, cu a mea. Mi se întîmplă să simt că formele se golesc, dintr-o dată, de conţinutul lor, realitatea e ireală; cuvin­ tele nu sînt decît nişte zgomote lipsite de sens; aceste

160

case, cerul acesta - nu sînt decît faţadele nimicului; oamenii îmi par că se mişcă automat, fără motiv" (Note şi contranote). Lumea îi apare atunci ca un mecanism care funcţionează perfect dar în gol, acţionat de un resort implacabil dar fără sfirşit; şi aşa o şi pune în scenă : ,,O dereglare mecanică este o mecanică ce funcţionează prea bine, atît de bine, încît totul nu mai este decît me­ canică, iar, dacă pune stăpînire pe tot, lumea întreagă nu mai este decît o mecanică" (Intre viaţă şi vis) . Apoi, pentru a crea un contrapunct la delirul de pe scenă, Ionesco introduce patru spectatori din public, nu mai puţin interşanjabili, care comentează în replici plate, la nivelul simţului comun, absurdul schimb de amabilităţi la care asistă . Introducerea publicului în ecuaţia piesei, încercată încă în Englezeşte fără profesor, răspunde unei constante preocupări a autorului faţă de reacţiile publicului de teatru: ,,Teatrul burghez e un teatru magic, fermecător, un teatru care le cere spec­ tatorilor să se identifice cu eroii dramei, un teatru al participării. Teatrul antiburghez e un teatru al nepar­ ticipării. Publicul burghez se lasă prins în mrejele spec­ tacolului. Publicul neburghez, publicul popular, are o altă mentalitate: între eroii piesei pe care-o vede, pe de o parte, şi el, pe de altă parte, stabileşte o distanţă. El se desparte de reprezentaţia teatrală ca s-o privească lucid, s-o judece" (Note şi contranote). Numai că aici avem de-a face totuşi cu personaje-spectatori. De aceea, ,,luci­ ditatea" lor cedează în final, atunci cînd preiau, ca un ecou, întrebarea pe care şi-o adresează reciproc per­ sonajele „principale" de-a lungul întregii piese - semn că lumea de pe scenă şi lumea largă nu sînt prin nimic deosebite. Sceneta Schimb de politeţuri a fost scrisă în 1950, dar despre montarea ei în Franţa informaţiile sînt contra­ dictorii; Ionesco însuşi susţinea că ea n-a fost pusă în scenă decît în Iugoslavia.

161

Nepoata-soţie

Potrivit comentatorilor, la originea scenetei Nepoata-so­ ţie s-ar afla primele două scene din piesa Vicontele, care lipsesc din manuscrisul publicat în 1990. Ca şi în cazul altor piese scurte din anii '50, Ionesco preia personaje sau situaţii din acest adevărat rezervor care este Vi­ contele şi construieşte cu ele altceva, mai mult sau mai puţin diferit de datele iniţiale. Subtitlul scenetei, ,,Act juridic", joacă pe un echivoc: avem de-a face într-ade­ văr cu o piesă într-un act, al cărei miez este cearta în jurul unui triunghi conjugal încheiată cu un „cotract de adulter", propus de avocat, între soţie şi amantul ei cu binecuvîntarea soţului. Banalitatea situaţiei şi enor­ mitatea soluţiei trimit cu gîndul la înclinaţia lui Ionesco, mai ales în prima perioadă a creaţiei sale, de a face teatru din orice. Din orice, dar nu oricum: ,,A simţi absurditatea cotidianului şi a limbajului, neverosimilul lui, înseamnă a o fi şi depăşit; ca s-o depăşeşti, trebuie mai întîi să te afunzi în ea . Comicul este neobişnuitul pur; nimic nu mi se pare mai surprinzător decît banalul; suprarealul e chiar aici, la îndemîna noastră, în flecă­ reala de toate zilele" (Note şi contranote) . Lipsa celor două scene d e început din manuscrisul Vicontelui reduce încercările de comparaţie între textul final şi prezumtiva versiune iniţială la simple conjec­ turi. Fapt este că cele două piese au trei personaje co­ mune, Vicontele, Baronul şi Valetul, şi au, mai ales, un aer comun dat de însăşi aristocraţia de mucava pe care

162

o evocă. Astfel, decizia absurdă a Vicontelui de a-şi face din soţie nepoată, ce declanşează intriga scenetei, descinde direct din absurdul de care este impregnată întreaga piesă; iar oţioasa dezbatere „juridică" în jurul cazului este de fapt o bufonerie tipic ionesciană, deloc străină de confruntarea fantasmagorică din scena V a celor patru aristocraţi. E de presupus totuşi că, la fel ca în cazul scenetei Schimb de politeţuri (scena III din Vicontele), Ionesco va fi supus şi cele două scene de în­ ceput unor transformări menite să facă din ele un întreg autonom. Într-adevăr, şi aici Ionesco introduce per­ sonaje care lipsesc în „piesa-mamă", Vicontesa, Baroana şi Maestrul Pipistrelle, dar ele sînt mai mult decît nişte simple personaje episodice, au un rol extrem de pre­ cis în economia scenetei, iar în cazul Vicontesei un rol central. Dar deosebirile nu se opresc aici; lumea aris­ tocraţilor însăşi arată diferit în cele două piese: închisă şi rigidă în prima, ea a devenit în a doua o lume în care, deşi se fac tot timpul reverenţe, Baronul vorbeşte ca un derbedeu şi Baroana se pîrţîie întruna; în care Valetul nu mai stă la taclale cu stăpînii, dar intervine insinuant în cearta lor; în care toţi sînt scandalizaţi de „zgomo­ tul înfundat" produs de Valet, arătînd că sonora emisie a rămas singurul apanaj al acestei lumi. Există totuşi un „martor" preţios aici: reconstituirea piesei realizată de autor însuşi după cincisprezece ani, în cursul unei călătorii în Statele Unite, reconstituire care a stat la baza traducerii în engleză a scenetei, publi­ cată de criticul american Richard Coe într-un volum despre teatrul lui Ionesco (versiunea reconstituită este redată în acest volum în Anexă) . De altfel, această din urmă versiune a fost multă vreme singurul text dispo­ nibil, publicat ca atare şi în ediţia Pleiade din 1990; fiindcă, împreună cu Guturaiului oniric şi Îi cunoaşteţi?, manuscrisul original al scenetei era de negăsit, deşi se ştia de existenţa lui, ba chiar în linii mari i se cunoştea şi alura. Găsirea şi publicarea lui în anul 2002 face să

163

avem astăzi faţă în faţă două versiuni, asemănătoare în multe privinţe dar cu diferenţe notabile între ele. Compararea lor sugerează că Ionesco a pierdut dispo­ ziţia ludică din perioada anilor '50: intriga scenetei a fost păstrată şi, cu excepţia notabilă a Baroanei, perso­ najele sînt aceleaşi, ca şi delirul limbajului juridic; bufo­ neria, care dădea sare şi piper versiunii originare, lip­ seşte totuşi, semn că după temele grave din Rinocerii sau Regele moare autorul nu se mai putea întoarce la co­ micul gratuit al primei sale perioade de creaţie. Sceneta Nepoata-sofie a fost jucată în „Spectacolul Ionesco" din 1953 de la Theâtre de la Huchette, în regia lui Jacques Polieri, în arhiva căruia a şi fost găsit textul ei după aproape cincizeci de ani.

Maestrul

Populate cum sînt de personaje lipsite de orice relief, cu răsturnările lor de situaţie ce par să depindă exclu­ siv de capriciile autorului, multe dintre piesele scurte ale lui Ionesco au drept gen proxim desenul animat. Sceneta Maestrul poate fi socotită exemplară în acest sens. Intriga, total absentă, e înlocuită de burlesc şi de farsă . Întreaga piesă nu este altceva decît o goană fre­ netică prin scenă a două cupluri - Admiratorii şi În­ drăgostiţii -, mînate fiecare de impulsuri proprii şi ignorînd cu desăvîrşire cuplul paralel. Totul se petrece ca şi cum spectatorul ar nimeri alternativ în două lumi, înzestrate cu legi de mişcare diferite: într-una din ele, îndemnaţi de replicile, ca nişte didascalii exaltate, ros­ tite de Vestitor, oamenii se învîrt pînă la ameţeală în jurul figurii centrale a unui Maestru zărit şi adulat, care-şi întîrzie apariţia; în cealaltă, ei zburdă liber în toate direcţiile, fără nici un element coagulant, ca pentru a prinde din zbor făgăduinţele evanescente ale dragostei. Dar chiar şi un desen animat se încarcă de semni­ ficaţii sub creionul lui Ionesco. Nu întîmplător, s-ar putea spune, centrul de greutate al scenetei cade totuşi pe adulaţia cuplului de Admiratori pentru Maestrul nevăzut; şi nu întîmplător, în egală măsură, ea se în­ cheie cu lovitura de teatru din final - apariţia mete­ orică a Maestrului în chip de fantoşă fără cap . Dincolo de burlesc şi dincolo de orice deriziune, Ionesco pare să dezvăluie aici golul din care iau naştere toate ideo-

165

logiile şi toate înregimentările sub flamura unor idei primite de-a gata. Tema aceasta, care l-a urmărit întrea­ ga viaţă pe autor, este în fond tema pe care o va abor­ da în Rinocerii. Judecînd însă după un fragment ca aces­ ta, scris de el însuşi despre cea mai cunoscută piesă a sa, sceneta Maestrul pare s-o prefigureze: ,,Oamenii aceştia preocupaţi, neliniştiţi, alergînd spre un ţel care nu e un ţel omenesc sau care nu-i decît un miraj, pot dintr-o dată, la sunetele nu ştiu cărei trompete, la chemarea nu ştiu cărui nebun ori demon, să se lase stăpîniţi de un fanatism delirant, de o furie colectivă oarecare, de o isterie populară" (Note şi contranote) . Şi poate că nimic nu e mai grăitor aici decît finalul scenetei, în care atît cele două cupluri cît şi Vestitorul îşi pierd orice identitate, ba chiar şi orice raţiune de a fi, devenind rînd pe rînd, cu toţii, adulatori ai Maestru­ lui fără cap şi îndrăgostiţi care şi-au încurcat rolurile. Departe deci de a limpezi situaţia, întîlnirea celor două cupluri divergente, ciocnirea celor două lumi, dau naş­ tere unui haos desăvîrşit, unui amalgam inform de per­ sonaje, în care nu se mai ştie cine cu cine este şi de ce. Sceneta Maestrul a fost jucată în „Spectacolul Io­ nesco" din 1953 de la Theâtre de la Huchette, care a mai cuprins alte cinci piese scurte: Nepoata-soţie, fi cunoaşteţi?, Salonul auto, Guturaiul oniric şi Fata de mări­ tat, precum şi dramatizarea lui Ionesco după schiţa Căl­ dură mare de I.L. Caragiale. Spectacolul a fost în gene­ ral bine primit de critică, în ciuda formulării anumitor rezerve cu privire la latura „de cabaret" a pieselor pre­ zentate.

Îi cunoaşteţi?

Între piesele scurte ale lui Ionesco, sceneta aceasta cu doar două personaje lipsite de „istorie" se află cel mai aproape de ceea ce s-ar putea numi o pură demon­ straţie de virtuozitate. Cu o rară economie de mijloace, fără intrigă, cu doar cîteva replici alcătuite din aproape aceleaşi cîteva cuvinte, el reuşeşte să creeze aici o ten­ siune dramatică care nu slăbeşte nici o clipă. De alt­ minteri, sceneta nu este cea dintîi dovadă a capacităţii sale de a crea situaţii dramatice „din nimic". Vorbind chiar despre primele sale piese, Cîntăreaţa cheală şi Lec­ ţia, Ionesco sublinia că încercase să obţină tocmai o asemenea „performanţă": ,,Orice intrigă, orice acţiune particulară e lipsită de interes. Ea poate fi accesorie, ea nu trebuie să fie decît canalizarea unei tensiuni dra­ matice, baza ei, palierele, etapele ei. Trebuie să ajungi să eliberezi tensiunea dramatică fără ajutorul nici unei veritabile intrigi, al nici unui obiect particular" (Note şi contranote) . Şi, întocmai ca în Lecţia, şi în sceneta li cunoaşteţi? menţinerea tensiunii se bazează pe un dublu contrapunct: ruptura dintre replică şi gestul care o însoţeşte, pe de o parte, şi pe de altă parte, ,,curbele" de sens contrar parcurse de cele două personaje - Tmărul şi Doamna, aici -, care trec fiecare de la implorare la indiferenţă şi respectiv de la indiferenţă la implorare. La început, tensiunea întregii scenete pare că se va putea susţine prin suspansul creat de crescendo-ul alter­ nanţei dintre întrebările insistente ale Tmărului şi răs­ punsurile nedumerite ale Doamnei; dar ea ameninţă

167

să se înece rapid în banalitatea aceloraşi replici iar şi iar reluate. De aceea, Ionesco dublează dialogul prin­ tr-o scenă paralelă dar mută. Punînd mereu aceleaşi întrebări la care nu există răspuns, T'mărul se angajează într-un transparent joc al seducţiei, agăţîndu-se cu dis­ perare de fiecare replică şi de fiecare veşmînt al Doam­ nei, care refuză jocul dar întîrzie să se rupă din el. Aşa se face că, în final, ajunge s-o lase aproape fără grai şi complet despuiată. Pe de altă parte - şi acesta este al doilea contrapunct al scenetei -, pe măsură ce îşi atinge scopul T'mărul se detaşează tot mai mult de jocul pe care l-a provocat, în vreme ce Doamna, cedînd progreisv insistenţelor sale, cade din ce în ce mai mult sub puterea jocului propus de partener. Într-un interviu acordat în 1988, Ionesco declara de altfel că sceneta li cunoaşteţi? tratează „tema strip-tease-ului deopotrivă fizic şi moral". Sedusă şi aban­ donată, rămasă fără haine şi fără personalitate, Doamna este de aceea sortită să rămînă prizonieră perpetuă a jocului în care s-a lăsat atrasă. Cel mai frapant contrast al scenetei rămîne însă unul de ansamblu, şi el este sugerat mai ales în didascalii, acolo unde personajele răspund cu un firesc imper­ turbabil proliferării insolitului din scenă. Ca în toate piesele sale, aşadar, Ionesco se desparte şi aici în chip subtil de orice formă de verism - transgresînd limi­ tele fără a pierde nimic din adevărul omenesc. Alături de Guturaiul oniric şi de Nepoata-soţie, sce­ neta li cunoaşteţi? a cunoscut un destin aparte: jucată în 1953 la Theâtre de la Huchette în „Spectacolul Io­ nesco", textul ei s-a pierdut; aşa se face că, pentru volu­ mul din ediţia Pleiade (1990), doar subiectul i-a putut fi reconstituit din cronicile vremii. După moartea dra­ maturgului însă, manuscrisul ei, ca şi al celorlalte piese din spectacol, a fost găsit în arhiva lui Jacques Palieri, regizorul spectacolului, şi publicat în volumul T heâtre VIII la Gallimard în anul 2002 .

168

Salonul auto

Răspunzînd în 1966 unei întrebări a lui Claude Bon­ nefoy privitoare la lipsa de viitor a artei, Ionesco punea în discuţie rămînerea ei în urmă faţă de noile mijloace de expresie ale secolului: ,,Cinematograful, radioul, televiziunea sînt lucruri miraculoase, pe cînd filmele, piesele radiofonice, spectacolele televizate nu sînt cîtuşi de puţin surprinzătoare sau miraculoase. Avîntul spiri­ tului uman se exprimă în tehnică, pe cînd arta şi lite­ ratura sînt tot mai întîrziate" (intre viaţă şi vis) . Or, deşi nu aminteşte acest lucru, încercase el însuşi, cu mai bine de un deceniu în urmă, să meargă pe una din căile po­ menite, mai puţin bătute de artişti. Anume scriind pen­ tru teatrul radiofonic sceneta Salonul auto, Ia începutul anilor cincizeci, cînd, prin cîţiva dintre reprezentanţii ei, avangarda franceză asalta instituţiile rămase încă neatinse de aripa sa, precum radiodifuziunea pariziană. Pentru Ionesco, această altă formă de teatru nu re­ prezenta fireşte altceva decît un experiment drama­ turgie din seria celor prin care a încercat de-a lungul întregii sale cariere să schimbe însuşi modul de a „face teatru". Miza cea mare fiind în acest caz schimbarea de registru, înlocuirea efectelor vizuale, prevalente în piesele destinate scenei, cu efecte exclusiv auditive; iar rezultatul, ca întotdeauna la Ionesco, o radicală modi­ ficare a perspectivei, situarea de la bun început într-un spaţiu al libertăţii totale faţă de convenţiile unanim acceptate ale genului.

169

Preluînd parcă celebra definiţie bergsoniană a co­ micului şi răsturnînd-o, sceneta instaurează o confuzie programatică a regnurilor. Astfel, ea introduce ono­ matopee de ogradă într-un salon de prezentare a auto­ mobilelor, pune maşinile să scoată zgomote animale, descrie fantasmagorice piese şi dispozitive de maşini, totul sfîrşind prin prefacerea unui automobil într-o superbă femeie, înzestrată cu tot ce-i trebuie unei femei frumoase: ,,pneuri grozave, perne excelente, picioare superbe, talie trasă prin inel, motor nemaipomenit, volan plăcut, caroserie nou-nouţă, un zîmbet adorabil şi mult farmec personal" şi care în plus „ţine la tă­ văleală". Cît despre conotaţiile sexuale care se fac sim­ ţite aici, ca şi în sceneta înrudită Guturaiul oniric sau în atîtea alte piese, ele alcătuiesc una din direcţiile de frenetică proliferare şi dezarticulare a lumii în teatrul lui Ionesco, mereu ispitit, pe de altă parte, să scanda­ lizeze, să dea cu tifla conformismului burghez, surd şi orb la provocările venite dinspre inconştient sau din­ spre zonele tulburi ale conştiinţei. În privinţa dreptului de a transgresa într-un sens sau altul graniţele fiinţelor şi lucrurilor pentru a obţine efectele comice dorite, Ionesco înţelegea de altminteri să-şi ia libertăţi totale în teatru: ,,Eu, unul, vreau să fac să apară pe scenă o broască ţestoasă, să o transform în­ tr-un cal de curse; apoi să-l preschimb pe acesta într-o pălărie, într-un cîntec, într-un soldat în platoşă, în apă de izvor. Se poate îndrăzni totul în teatru, însă e locul unde se îndrăzneşte cel mai puţin. Nu vreau să am alte limite decît cele ale posibilităţilor tehnice. Voi fi acu­ zat că fac music-hall, circ. Cu atît mai bine: să integrăm circul! " (Note şi contranote) Şi, judecînd după Salonul auto, teatrul radiofonic pare într-adevăr să-i fi satisfă­ cut din plin această tendinţă către clovnerie şi farsă, provenită dintr-o acută meditaţie asupra condiţiei lumii de pe scenă şi a lumii pur şi simplu - a condiţiei omu­ lui care se dă în spectacol.

170

Salonul auto a fost difuzată pentru prima oară în 1952 în cadrul aşa-numitului „Club d'essai" al radiodi­ fuziunii pariziene, animat de poetul şi dramaturgul Jean Tardieu. Pe scenă, scheciul a fost prezentat în 1953 în cadrul „Spectacolului Ionesco" regizat de Jacques Po­ lieri la Theâtre de la Huchette.

Guturaiul oniric

Făcînd parte din „Spectacolul Ionesco", pus în scenă în august 1953 la Theâtre de la Huchette de Jacques Polieri, alături de alte cinci scenete şi de dramatizarea după Căldură mare de Caragiale, textul Guturaiului oni­ ric părea să se fi pierdut, nefiind inclus de Emmanuel Jacquart în ediţia Pleiade. Găsit în arhiva lui Jacques Polieri, Guturaiul oniric a fost publicat în franceză abia în 2002 şi este prezentat acum în premieră cititorului român. Se pare că „guturaiul" (,,le rhume") trebuie să-l fi atras pe Ionesco deopotrivă prin banalitatea şi uni­ versalitatea bolii, cît şi prin conotaţia ei sexuală (ma­ nifestă în sceneta de faţă) - oricum, în Cîntăreaţa cheală dă titlul celei mai lungi, mai abracadabrante şi mai suculente poveşti a Pompierului. Scris pesemne prin 1950-1951, perioada cea mai lu­ dică din creaţia lui Ionesco, Guturaiul oniric trimite şi la Cîn tăreaţa cheală şi la Jacques (prin încărcătura sexu­ ală) şi la celelalte piese scurte (mai ales Salonul auto şi Îi cunoa$teţi?) . Ajuns la patruzeci de ani, Clientul care se află în faţa Farmacistei trebuie să-şi ia inima în dinţi şi să devină bărbat - ceea ce aminteşte de o frază din Antidoturi: ,,Acum, datorită psihanalizei, am învăţat că niciodată n-atingem vîrsta adultă, nici în tinereţe, nici la bătrîneţe." Psihanaliza a reprezentat într-adevăr una din pre­ ocupările lui Ionesco. În Jurnal înfărîme, notează: ,,Cred prea mult în mitul psihanalizei. Ea e un adevăr, îi exa-

172

gerez adevărul fără îndoială pentru că nu cunosc destul de bine psihanaliza . Nu am încă o atitudine critică faţă de psihanaliză. Şi să vreau � nu pot avea în momentul ăsta o asemenea atitudine. Intr-un sens, mitul e o exa­ gerare, o amplificare, o generalizare, o «absolutizare» a unui anume adevăr şi a unui adevăr anume. Exa­ gerînd adevărul psihanalizei, de pildă, fac din ea, fără să vreau, un soi de ştiinţă a ştiinţelor care încalcă cele­ lalte planuri şi adevăruri opuse." Jena Clientului şi aerul degajat-provocator al Far­ macistei (pe care o cheamă chiar Farmacista, Luiza Far­ macista) în tot ce ţine de sex seamănă mult cu jocul iniţierii erotice dintre Domnişoara şi Domnul din Salo­ nul auto şi se exprimă teatral în registrul fantastic-ab­ surd-alegoric, care aşază ţevi de pompe în vitrina farma­ ciei, compune muzică pentru timizi şi face ca repetarea cuvîntului „doamne" să producă imunitate. La fel ca în Jacques, fantasticul sexual transmite scenei o vitalitate debordantă. Tot în Jurnal în fărîme, Ionesco scrie: Do­ rinţa sau Erosul ne ţine în viaţă. Dacă am ajunge să facem lumină, dacă am demistifica Dorinţa şi toate do­ rinţele, adică toate manifestările particulare ale Dorinţei, raţiunile, secretele Dorinţei sau dorinţelor noastre, do­ rinţele s-ar spulbera . Dacă am izbuti să aflăm adevă­ ratele raţiuni ale raţiunilor noastre, n-ar mai exista raţi­ uni pentru nimic." În faţa Doctorului (care nu e doctor, dar aşa îl chea­ mă), Clientul vrea să afle de ce boală suferă, părînd mai curînd dezarmat în problemele medicale. Cu Ionesco­ auto!ul, în viaţa de zi cu zi, lucrurile par să nu fi stat aşa. In Note şi contranote scrie: Iată, cînd mă duc să con­ sult un medic, el se miră întotdeauna că-i descriu simp­ tomele bolilor mele ca un clinician, şi nu ca pacientul care sînt totuşi..." Lucru explicabil, odată ce între boală şi moarte era o legătură pe care Ionesco o simţea acut, exploatînd-o hiperbolic în Regele moare. Sfirşisem prin a înţelege că mureai pentru că avuseseşi o boală, pen11

11

11

173

tru că avuseseşi un accident, că, oricum, moartea era accidentală şi că, fiind foarte atent să nu te îmbolnă­ veşti, fiind cuminte, punîndu-ţi fularul, luînd cu grijă doctoriile şi fiind atent la maşini, nu mureai niciodată. Asta mă neliniştea, mai ales fiindcă îmi dădusem seama că oamenii îmbătrînesc" (Intre viaţă şi vis). De altfel, în­ tr-un interviu spre sfîrşitul vieţii, Ionesco avea să spună: Aş vrea să trăiesc într-o ţară iginenică, aşa ca Elveţia, o ţară în care moartea să fie interzisă prin lege . . . " Odată ce află că boala Clientului e una onirică, un guturai oniric", Farmacista încheie sceneta cu o replică să oniricăm!") a cărei conotaţie sexuală e mai puţin evidentă în română decît în franceză: oniriquons"fiind anagrama aproximativă a lui forniquons" . 11

11

( 11

11

11

În afara Spectacolului Ionesco" din 1953, regizat de Jacques Palieri la Theâtre de la Huchette, nu se ştie ca Guturaiul oniric să mai fi fost vreodată pus în scenă . 11

Fata de măritat

Între ipostazele dialogului explorate de Ionesco în prima sa perioadă de creaţie, ,,comedia atitudinii" ocupă un loc de prim ordin. Tema ar putea fi de inspi­ raţie caragialiană, cu origini în trăncăneala atîtora din­ tre eroii de berărie ai lui Nenea Iancu. Fapt este că mai multe personaje ionesciene se dedau cu voluptate, măcar din cînd în cînd, acestui exerciţiu al vorbitului despre orice şi mai nimic, pe un diapazon neapărat înalt. Epura acestei ipostaze se află însă în sceneta Fata de măritat, scrisă parcă tocmai pentru a epuiza tema în cauză. De altfel, după ce a scris-o, Ionesco nu s-a mai întors la forma pură atinsă aici; şi poate nici n-avea de ce să se întoarcă, de vreme ce, pentru spiritul său veşnic neliniştit, o situaţie dramatică înceta să mai reprezinte o provocare o dată ce „codul" ei a fost găsit. Comedia atitudinii, sugerează Fata de măritat, este fermentul care face întotdeauna ca trăncăneala a două personaje să continue în loc să se stingă, cum ar fi mai firesc potrivit legii entropiei. Semnul ei indubitabil e dezlănţuirea verbală, vehemenţa goală de care Domnul din scenetă, de pildă, se lasă cuprins ca de o adevărată beţie: simpla energie a cuvîntului pare aici gata-gata să arunce în aer întreaga lume. Ascultate bine însă, toate ideile lui se dovedesc boante, idei primite de-a gata şi expectorate de-a valma, pentru a crea, înaintea Doamnei care-l aprobă cu evlavie, deopotrivă un crîn­ cen tablou al lumii în care trăim şi autoportretul unui

175

om fără pată . Asemănarea cu Caragiale este într-ade­ văr frapantă, dar aici, ca în majoritatea pieselor sale, Ionesco pune degetul pe rană mai direct - trăncăneala personajelor lui creşte dintr-o funciară incapacitate de a rămîne singuri cu ei înşişi: ,,Personajele mele sînt oa­ meni care nu ştiu să fie singuratici. Le lipsesc recule­ gerea, meditaţia . Este, de fapt, o lipsă, un vid . Astfel, în unele dintre piesele mele, personajele sînt tot timpul împreună şi trăncănesc. Lărmuiesc, şi asta fiindcă au uitat semnificaţia, valoarea singurătăţii" (Între viafă şi vis). Cuvîntul însuşi devine atunci o forţă monstruoasă, care-l înstrăinează pe om de întrebările grave ce-l asaltează, dar sînt sortite să rămînă fără răspuns: ,,Un singur cuvînt te poate pune pe cale, un al doilea te tulbu­ ră, al treilea îţi produce panică. Cu al patrulea începînd, confuzia e absolută . Logosul era totodată şi acţiune . A devenit paralizie. [ . . . ] Verbul a devenit verbiaj . Toată lumea are un cuvînt de spus . Cuvîntul nu mai arată . Cuvîntul trăncăneşte . Cuvîntul e literar. Cuvîntul e o fugă . Cuvîntul împiedică tăcerea să vorbească" (Jurnal în fărîme) . Şi ce altceva decît înstrăinare este obnubila­ rea Doamnei şi Domnului care trăncănesc pe o bancă în parc, întorcînd pe toate feţele o întreagă lume, dar acceptînd fără să le tresară un muşchi pe faţă că un băr­ bat solid, mustăcios şi viril poate fi o „fată de măritat"? Sceneta Fata de măritat, dedicată lui Pierre Hechter, fratele lui Mihail Sebastian şi prieten cu soţii Ionesco, a fost publicată în Les Lettres nouvelles în 1953 şi apoi la editura Gallimard în volumul T heâtre II în 1958. Spre deosebire de alte piese scurte, ea s-a bucurat de mai multe reprezentări: prima a avut loc în 1953 la Theâtre de la Huchette în cadrul „Spectacolului Ionesco" regi­ zat de Jacques Palieri; au urmat două montări la Paris în 1966, la Theâtre de Poche-Montpamasse şi la Theâtre La Bruyere, iar în 1970 teatrul Le Treteau din Paris a prezentat-o la New York.

176

Scenă în patru

Scrise aproape toate în anii '50, piesele scurte ale lui Ionesco sînt socotite uneori simple exerciţii de stil, experimente în vederea marilor piese din deceniul ur­ mător. Nu înseamnă că l� dicul lipseşte din toate aces­ te încercări. Dimpotrivă. 1n fond, Ionesco nici nu putea face experimente altfel decît jucîndu-se. Dar faptul evi­ dent că explorează în ele situaţii dramatice insolite, că împrumută situaţii de la o scenetă la alta sau că face variaţiuni pe o temă dată, punînd la lucru o mare diver­ sitate de mijloace, arată că e vorba de o badinerie cu me !odă, că jocul are o miză în această direcţie. In Scenă în patru, scrisă la sfirşitul perioadei (Italia, 1959), miza ar putea fi explorarea căilor de a reprezen­ ta un conflict între mai multe personaje. Se regăsesc aici de altfel ecouri din două scene ale piesei Vicontele (sce­ nele V şi XIII), rămasă în manuscris. Orice ar avea de împărţit, pare să spună Ionesco în ambele piese, ba chiar indiferent dacă au sau nu de împărţit ceva, oamenii se ceartă la fel: refuzînd să-şi asculte oponentul, răstăl­ măcindu-i vorbele, atribuindu-i mereu intenţii pe care nu le are. Adică exact ce fac Dupont şi Durand din Sce­ nă în patru . Mai mult, intervenind în cearta dintre doi oameni şi încercînd să-i împace, un al treilea - în sce­ netă, Martin - va sfirşi prin a se prinde şi el în hora recriminărilor reciproce. Cît despre limbajul persona­ jelor prinse în conflict, însăşi încrîncenarea lor pare să interzică orice joc de cuvinte, totul se bizuie pe forţa 177

explozivă a unor replici reluate mereu ca un ecou . Co­ micul ia naştere aici din altă parte, din faptul că cear­ ta lor este pe cît de înverşunată pe atît de lipsită de obiect. Scenă în patru ar putea fi, de aceea, şi o explo­ rare a capacităţilor expresive ale limbajului teatral, pre­ ocupare aproape obsesivă a autorului, care revine asu­ pra ei în meditaţiile sale despre teatru: ,,Dacă credem că teatrul nu e decît un teatru al cuvîntului, e greu să admitem că el poate avea un limbaj autonom. El nu poate fi decît tributar altor forme de gîndire ce se ex­ primă prin cuvînt, tributar filozofiei, moralei. Lucrurile sînt diferite dacă considerăm că cuvîntul nu constitu­ ie decît unul dintre elementele de şoc ale teatrului. Mai întîi, teatrul are un fel propriu de a folosi cuvîntul, şi acesta e dialogul, e cuvîntul de luptă, de conflict. Da­ că el nu este decît discuţie la anumiţi autori, aceasta e o mare greşeală din partea lor. Există alte mijloace de a teatraliza cuvîntul: ducîndu-1 la paroxism, pentru a da teatrului adevărata lui măsură, care stă în lipsa de măsură; verbul însuşi trebuie întins pînă la limitele lui ultime, limbajul trebuie aproape să explodeze, sau să se distrugă, în neputinţa lui de a cuprinde semnifica­ ţiile" (Note şi contranote) . Atunci însă cînd în teatru e vorba de violenţă iar cuvintele se dovedesc neputincioase s-o exprime pînă la capăt, trebuie făcut loc violenţei fizice directe. Şi în­ tr-un asemenea acces de violenţă se rezolvă şi duelul verbal al celor trei personaje ajunse în final să-şi dis­ pute favorurile Nostimei Doamne. De altfel, aceasta din urmă e introdusă în scenă de Ionesco parcă tocmai pen­ tru a polariza conflictul ajuns la paroxism, dar lipsit încă de obiect. Şi, la fel ca în alte piese ale sale, scurte sau nu, scena finală ţine de spectacolul de circ sau de o lume de marionete: ciopîrţirea femeii rîvnite nu pare să-i afecteze nici pe cei trei bărbaţi, nici pe Nostima Doamnă mai mult decît ar face-o dezmembrarea unei simple păpuşi.

178

Ca multe alte piese de început ale lui Ionesco, Scenă în patru a apărut în 1959 în Caietele Colegiului de Pata­ ftzică. Prima punere în scenă a avut loc în Italia, la Fes­ tivalul de la Spoleto. În anii '60, sceneta a avut parte de montări şi în Germania şi în Franţa.

Lacuna

La prima vedere, Lacuna - publicată în Le Nouvel Observateur în ianuarie 1965 - ar putea părea o premo­ niţie a alegerii lui Ionesco, exact cinci ani mai tîrziu, ca membru al Academiei franceze. Mai ales că sketch-ul e scris în cheia autoironică şi autodizolvantă atît de ionesciană, prin care recunoaştem uşor în Academi­ cianul ajuns într-o încurcătură grotescă pe autor. Paro­ dierea propriului destin literar, devenit la acea dată de notorietate universală, e o cale de interpretare. Adevărul privind geneza piesei trebuie însă nuan­ ţat: Lacuna s-a născut, la fel ca Scaunele de pildă, din­ tr-un vis. (Inutil să insistăm asupra importanţei expe­ rienţei onirice în întreaga operă a lui Ionesco.) Un vis recurent şi arhetipal: eşecul în faţa examinatorului, lipsa unui act care să dovedească studiile făcute. În capitolul ,,Monologuri şi dramatizarea unor vise" din Sub sem­ nul întrebării, Ionesco consemnează un vis legat de pe­ rioada cînd, aflat la Paris, îşi pregătea o teză de docto­ rat pe tema păcatului şi a morţii în poezia franceză de după Baudelaire: ,,Mă hotărăsc să merg s-o văd pe mama care locu­ ieşte în acea casă aproape de Porte Saint Cloud. [ ... ] «To­ tuşi, spune bunica, mama ta e aici, în acelaşi oraş cu tine, aproape în acelaşi cartier, şi tu nu ai venit, ea a aşteptat, a aşteptat şi apoi s-a resemnat. » O privesc pe mama, s-a schimbat mult, a slăbit ca o scîndură. Explic că n-am putut veni mai des pentru că a trebuit să-mi

180

termin studiile. Am douăzeci şi nouă de ani şi tot nu mi-am luat licenţa, tocmai am avut de curînd un con­ flict cu tatăl meu care e foarte dezamăgit de lacunele mele. Era furios. Într-adevăr, îmi luasem primele exame­ ne de licenţă şi ultimele, dar nu şi pe cele de la mijloc. Aceasta este marea lacună . [ . . . ] Îmi fac reproşuri, nu mi-am făcut datoria. La vîrsta mea, la douăzeci şi nouă de ani, să nu am încă licenţa! Am dat unele examene, desigur, dar nu pe cele de la mijloc, cele mai grele. Nu există decît teatrul, nu cred că pot reuşi să-mi termin studiile. Nu mi-e capul acolo. Tata nu-mi dă bani, ma­ rna trebuie să se obosească, să muncească . Ea nu poate face asta toată viaţa, iar eu nu-i pot fi de nici un aju­ tor. Şi ştiu că n-aş putea să-i fiu de vreun ajutor oare­ care. Mă trezesc cu această stare de nemulţumire." Emmanuel Jacquart, îngrijitorul ediţiei Pleiade, notează că, după propria lui mărturie, Ionesco a cunos­ cut teama de eşecul şcolar. Era slab la disciplinele ştiin­ ţifice, iar examenul de bacalaureat şi l-a dat la Craiova, nu la Bucureşti, unde exigenţa era mai mare - ceea ce se traduce, în Lacuna, prin notele de zero obţinute de Academician la matematică, dar şi la greacă şi latină . În Trecut prezent, prezent trecut, Ionesco scrie: ,,La şcoală, domnul Loiseau îmi spune: «N-ai să primeşti certifi­ catul de studii anul acesta. » Directorul şcolii comunale, domnul Robinet, cu tichia lui neagră şi cu bărbuţa albă îmi spune: «Nu e prea rău, dar credeam că ai să fii un elev mai bun decît atît. » " Farsa a cărei victimă candidă e Academicianul, şi ironia inerentă cu care e privită autoritatea academică, prestigiul ei, în general prestigiul oricărei instituţii cu aer solemn, orice gest solemn, orice grandilocvenţă, riscă să ne pună pe o altă pistă falsă. Am fi poate tentaţi să credem că dramaturgul a confundat scena apariţi­ ilor sale publice cu scena ludicului exploziv al pieselor. Absolut fals. Ales membru al Academiei franceze în 1970, Ionesco îşi ia rolul în serios. Într-un interviu acor-

181

dat revistei L'Express în octombrie 1970, dramaturgul spune: ,,La Academie sînt eu, nu personajele mele. Aveţi măcar răbdare să vedeţi dacă voi scrie piese ori opere academice. În Franţa a existat dintotdeauna teama de instituţii. Academia mi-i un Moloh. Şi nici nu te mumi­ fică. Academia e alcătuită din oameni vii. Academia se defineşte prin intenţiile şi prin membrii ei." A fi aca­ demician, pentru Ionesco, însemna şansa de a-şi susţi­ ne printr-un titlu de prestigiu opţiunile politico-morale: „De ce sînt în Academie? Foarte simplu: ca atunci cînd voi semna, cum intenţionez, « . . . de la Academie», nu­ mai manifestele, bineînţeles, iscălitura mea să aibă, poate, mai multă greutate în apărarea cauzelor drepte." În ianuarie 1972, scrie în Le Figaro un articol cu titlul „Academia nu trebuie să fie o doamnă bătrînă" care începe astfel: „Evident, mă simt fericit şi foarte onorat că fac parte din Academia franceză . Acolo i-am întîlnit pe cei mai renumiţi savanţi ai Franţei. Acolo învăţ curtoazia, acolo dobîndesc poate simţul prieteniei. Într-adevăr, este o societate aleasă, confraternă, o adunare de egali ce se respectă reciproc. Pe scurt, e aşa cum trebuie să fie o academie, o academie ai cărei membri sînt ultimii oa­ meni politicoşi ce se mai află pe lume. Din păcate, de faptul acesta profită prea puţini, Academia fiind, pr!n natura ei, foarte restrînsă, deci închisă celor mulţi." In continuare însă, tocmai pentru că îşi ia în serios rolul de academician, vorbeşte despre nevoia ca Academia să devină o instituţie mai activă: ,,Dar Academia nu tre­ buie să fie o doamnă bătrînă. Trebuie să fie activă, com­ pusă - adică - din persoane aflate în plină acţiune. Se ridică însă o întrebare dificilă: cum să ghiceşti ce anu­ me, din tot ce alcătuieşte tumultul artistic, politic, ştiin­ ţific al confruntărilor actuale, este menit să învingă şi să dureze? Titlul de academician nu trebuie să repre­ zinte însă încoronarea activităţii cuiva, intrat prin chiar acest fapt într-un soi de splendidă izolare." 182

O lună mai tîrziu, tot în Le Figaro, publică un nou articol, cu titlul „Academia nu este o societate ezoteri­ că", ce se încheie astfel: „Fiind academician, am ţinut să demonstrez că nu sînt împotriva Academiei. Dar Academia trebuie să in­ tre în actualitate, în actualitatea ale cărei contradicţii, poziţii şi opoziţii s-ar concretiza prin personalităţile care le-ar reprezenta. Se cuvine ca Academia să rămînă vie. De altfel, cei mai mulţi dintre confraţii mei sînt con­ vinşi de această necesitate. Cu oamenii de ştiinţă e sim­ plu. Mai greu e cu literaţii." Dacă Academia de pe scena Lacunei, şi situaţiile pe care autoritatea ei intelectuală le generează, se acope­ ră de ridicol (un ridicol, şi aici, existenţial, nu de cir­ cumstanţă), lui Ionesco Academia i-a adus şi recunoaş­ terea, şi ocazia de a se exprima în problemele de fond la care conştiinţa lui a fost mereu sensibilă. Premiera Lacunei a avut loc în februarie 1965 la Tea­ trul municipal din Aix. Un an mai tîrziu, piesa a fost pusă în scenă la Odeon-Theâtre de France, în regia lui Jean-Louis Barrault.

Anexă

NEPOATA-SOTIE (variantă)

PERSONAJELE VICONTELE VALETUL VICONTESA BARONUL MAESTRUL BABORD

Oh, ce soare minunat! E-o dimineaţă superbă. Doamna s-a trezit? VALETUL: Da, domnule Viconte, vedeţi, a venit. (Va­ letul iese.) VICONTELE: Vivine Vicontesa! Bună dimineaţa scum­ pa mea soţie! Aţi dormit bine? Aţi avut vise fru­ moase? VICONTESA: Mulţumesc de întrebare! Am visat că mă spăl pe picioare. VICONTELE: Pe tălpi sau pe degete? VICONTESA: Doar pe călcîie. VICONTELE: Asta aduce noroc. E semn bun. De alt­ fel, scumpa mea soţie, visul vostru se va împli­ ni: mă bucur să vă pot da o veste foarte bună. VICONTESA: Ce veste? VICONTELE: Am luat o hotărîre în ce vă priveşte. Vreţi să-mi fiţi nepoată? VICONTESA: Vai, ce surpriză plăcută! Vreau, cum să nu. Vă sînt recunoscătoare. Aţi fost un soţ fără pereche. . . VICONTELE: Voi fi ş i un unchi fără pereche! VICONTELE:

Se îmbrăţi$ează. Intră Valetul.

VALETUL:

Hm! Hm!

187

VICONTESA, către Valet: Indiscretule ce-mi eşti! VALETUL (mimică): Pe cînd eram viconte, aveam şi

eu o vicontesă! Asta-i altă poveste! Trecutul dumitale mă lasă rece. Pentru mine contează doar pre­ zentul. VALETUL: Domnule Viconte, domnul Babaron, pri­ etenul dumneavoastră, vrea să vă vadă. VICONTELE: Pentru el, sîntem acasă. Nu-i aşa, scum­ pa mea soţie . . . vai, am greşit, scumpa mea ne­ poată, vreau să zic! VALETUL: Cum aşa, domnule? VICONTELE: Nu vorbeam cu dumneata. Dumneata nu eşti nepoată. VICONTESA: Nu face mutra asta de tîmpit, chiar da­ că-ţi vine ca o mănuşă, o să primeşti mai tîr­ ziu explicaţii. VALETUL: Ţin cont, domnule Viconte. VICONTELE: Să intre Babaronul! (Valetul iese.) VICONTESA: Servitorii ăştia sînt înfiorători. Vor să ştie mereu totul. VICONTELE: Sînt ca maimuţele! VICONTESA: Chiar aşa, scumpul meu . . . scumpul meu soţ şi unchi. VICONTELE:

Intră Baronul. BARONUL: Sal'tare, doamnelor şi domnilor! VICONTELE: Bună ziua, scumpul meu Babaron, v-o

prezint pe nepoata mea . . . BARONUL, rîde în hohote: Ha! Ha! Ha! Ha! VICONTESA: Zîmbetul vostru îmi displace! VICONTELE: Scumpul meu Baron, nu glumesc deloc. De azi-dimineaţă, soţia mea a devenit nepoa­ ta mea. 188

cu glas tare: Nu se poate! Cum adică? (Aparte:) Ce căcat! Ce căcat! VICONTELE: Am vrut să-i ofer o situaţie mai bună. Am făcut din ea nepoata mea! BARONUL: Daţi-mi voie să vă felicit . . . (Îi felicită.) Vă felicit, scumpe prieten. Vă felicit, scumpă prie­ eeeetenă . . . (La urechea Vicontesei:) Da' l-ai îm­ brobodit, scumpetea! Cum ai reuşit? VICONTESA, la urechea Baronului: Prin telepatie! BARONUL, către Viconte: Foarte bine aţi făcut . . . Nu­ mai că nu ştiu dacă e tocmai în regulă. Mă tem că legea se opune fără drept de apel. VICONTELE: Dacă legea se opune, mă voi opune le­ gii! BARONUL,

Ia o spadă din cui, o flutură, o pune la loc.

E periculos! . . . Dacă e şi legea opozan­ ţilor? Toată lumea o să fie împotriva voastră! VICONTELE: Asta mă pune pe gînduri! VICONTESA, către Baron, încet: Canalie! Vrei să te răz­ buni? Nu mai pupi tu corpul meu. BARONUL, către Vicontesă: Şi ce-ai vrea să fac cu el? Odată ce-i eşti nepoată, nu-l mai putem înşela! VICONTELE: Nu-mi iau cuvîntul înapoi. Aş vrea eu, dar nu pot, sînt viconte. Îmi va fi nepoată nele­ gitimă, dacă altminteri nu se poate. BARONUL:

Intră Valetul.

Domnule Viconte, a venit prietenul dum­ neavoastră, maestrul Babord, vrea să vă vadă. VICONTELE: La ţanc! E cel mai bun avocat al sta­ giunii. O să-i cerem părerea! VICONTESA: Da! Da!

VALETUL:

189

Aplaudă, ţopăie, e tare bucuroasă. Baronul şi Vicontele o privesc, uimiţi. VICONTELE, către

Vicontesă: Nu, nu, nu-i bine, acum trebuie să părem preocupaţi. . . (Către Valet:) Să intre!

Intră maestrul Babord.

Scumpul meu maistru şi contramais­ tru, sînt bucuros să vă văd. V-o prezint pe ne­ poata mea!

VICONTELE:

Vicontesa face o reverenţă şi trimite bezele.

MAESTRUL BABORD: Bine, dar, dar. . . E soţia voastră! BARONUL: Vrea să facă din ea nepoata lui. Eu i-am

spus că legea se opune. Hm! În principiu, nu. Ai tot dreptul să fii unchi şi în acelaşi timp nepot, unchi şi mătuşă, tată şi mamă, de ce să nu fii soţie şi în acelaşi timp nepoată? VICONTELE: Ah, mi s-a luat o piatră de pe inimă! Scumpul meu prieten, scumpe maestre, aţi lo­ vit fix în zid, nici nu vă-nchipuiţi ce bucurie îmi faceţi. .. MAESTRUL BABORD: Staţi o clipă, staţi o clipă, lucru­ rile trebuie cercetate mai în amănunt. . . nu-i aşa simplu. . . aşa ieftin... nu ne putem întreaprin­ de. . . Există în lege tot felul de amendamente, care fac ca pentru fiecare caz să existe o soluţie particulară. E principiul fundamental al ge­ neralităţii legii şi particularităţii cazurilor. BARONUL: Iertaţi-mă, contramaistre Babord, dar mi-am făcut şi eu dreptul. .. MAESTRUL BABORD:

190

către Baron: L-ai făcut expres, recu­ noaşte! BARONUL, către nepoată: Treaba mea! (Cu glas tare:) Dacă unchiul se căsătoreşte cu nepoata are loc un incest . . . VICONTESA: Se joacă cu vorbele! BARONUL: Or, incestul, dacă-mi aduc eu bine aminte, constituie o violare a legii. MAES'IRUL BABORD: Nu există violare a legii