ROMANIA INTERBELICA: ISTORIE ȘI ISTORIOGRAFIE analize istorice 9789737265517

Table of contents :
CUPRINS
PREFAȚĂ 7
5
Catalina Mihalache
(> LECȚIE DE ISTORIE ÎN PERIOADA INTERBELICĂ: I DECEMBRIE 1918 11
A tnalia Lumei
MASCULINITATE INTERBELICĂ. FRAGMENTARE
APROXIMĂRI PRELIMINARE 27
I .ucian Nastasă
l JNIVERSITARII „LITERARI" - FIINȚE SENTIMENTALE 39
Andi Mihalache
METAFORĂ ȘI MONUMENTALITATE ÎN PROZA DE (ĂLĂTORIE A LUI NICOLAE IORGA 93
Sergiu Gherghina, Mihail Chiru
CÂT DE DEPARTE ERA ROMÂNIA INTERBELICĂ
DE DEMOCRAȚIE? UN EXEMPLU DE MANIPULARE
A PROCEDURILOR ELECTORALE 125
Mihai Chioveanu
ISTORICII ȘI POLITICA ÎN ROMÂNIA INTERBELICĂ 141
Tudor Sălăgean
CULTURĂ, POLITICĂ ȘIFRANCMASONERIE ÎN ROMÂNIA
INTERBELICĂ. ISTORIA FRANCMASONERIEI ROMÂNEȘTI
ÎN VIZIUNEA FILOLOGULUI IEȘEAN GIORGE PASCU (1936) 162
Mirela Ioana Lazăr
ASPECTE ALE FASCISMULUI ROMÂNESC ȘI SPANIOL. DOUĂ
PORTRETE ÎN OGLINDĂ: ZELEA CODREANU ȘI PRIMO DE
RIVERA 175
5



Amalia Lumei
„NĂISMUL": ORTODOXISM RĂSĂRITEAN ȘI SEDUCȚIE OCCIDENTALĂ 193
Ovidiu Pecican
FANTASME CRUCIATE. IZVOARE MEDIEVALE OCCIDENTALE
ALE LEGIONARISMULUI 205
Raluca Rus
MOSHE CARMILLY-WEINBERGER ȘI „DRUMUL VIEȚII" 209
Mariano Martin Rodriguez
ISTORIA FICȚIONALĂ FAȚĂ ÎN FAȚĂ CU ABSURDUL ISTORIEI:
TRIFOIUL CU PATRU FOI (1934), DE EUGENE IONESCO, ÎN CONTEXTUL SĂU 229
Anca Stângaciu
CONTRIBUȚIA CAPITALULUI ITALIAN ÎN ECONOMIA
ROMÂNEASCĂ INTERBELICĂ VĂZUT DIN PERSPECTIVA
ISTORIOGRAFIEI ROMÂNEȘTI ȘI ITALIENE 251
Ovidiu Pecican
IDENTITATE ȘI STRATEGII: ISTORICI TRANSILVĂNENI INTERBELICI (1918-1945) 259.
Gabriel Moisa
REPERE PRIVIND ISTORIOGRAFIA BIHOREANĂ ÎN
PERIOADA INTERBELICĂ ȘI ÎN ANII CELUI DE-AL DOILEA
RĂZBOI MONDIAL 277
Andreea Mârza, lacob Mârza
ISTORIE ȘI NAȚIUNE LA ZENOVIE PÂCLIȘANU (1886-1957):
A TREIA ETAPA A DISCURSULUI (DECENIILE 5-6) 289
Victor Neumann
ISTORIOGRAFIA ROMÂNĂ ȘI REFORMA CURRICULEI UNIVERSITARE 303
6

Citation preview

ROMÂNIA INTERBELICĂ: ISTORIE ȘI ISTORIOGRAFIE EDITOR

OVIDIU PECICAN

Colecția LIMB Coordonator: OVIDIU PECICAN Editor: MIRCEA PETEAN Coperta: ALEXANDRU PECICAN

© Ovidiu Pecican & autorii © Editura Limes, 2010 Str. Snagov, 3/19 400420 Cluj-Napoca TeL/fax: 0264/544109; 0723/194022 Email: [email protected] www.edituralimes.ro

ISBN 978-973-726-551-7

ROMANIA INTERBELICA: ISTORIE ȘI ISTORIOGRAFIE analize istorice Volum coordonat de

Ovidiu PECICAN

EDITURA LIMES Cluj-Napoca, 2010

CUPRINS PREFAȚĂ 5 ............................................................................................................... 7

< .iiălma Mihalache (> LECȚIE DE ISTORIE ÎN PERIOADA INTERBELICĂ: I DECEMBRIE 1918......................................................................................... 11 A tnalia Lumei MASCULINITATE INTERBELICĂ. FRAGMENTARE APROXIMĂRI PRELIMINARE.................................................................... 27 I .ucian Nastasă l JNIVERSITARII „LITERARI" - FIINȚE SENTIMENTALE.......... 39

Andi Mihalache METAFORĂ ȘI MONUMENTALITATE ÎN PROZA DE (ĂLĂTORIE A LUI NICOLAE IORGA................................................... 93 Sergiu Gherghina, Mihail Chiru CÂT DE DEPARTE ERA ROMÂNIA INTERBELICĂ DE DEMOCRAȚIE? UN EXEMPLU DE MANIPULARE A PROCEDURILOR ELECTORALE....................................................... 125

Mihai Chioveanu ISTORICII ȘI POLITICA ÎN ROMÂNIA INTERBELICĂ................ 141 Tudor Sălăgean CULTURĂ, POLITICĂ ȘIFRANCMASONERIE ÎN ROMÂNIA INTERBELICĂ. ISTORIA FRANCMASONERIEI ROMÂNEȘTI ÎN VIZIUNEA FILOLOGULUI IEȘEAN GIORGE PASCU (1936) 162

Mirela Ioana Lazăr ASPECTE ALE FASCISMULUI ROMÂNESC ȘI SPANIOL. DOUĂ PORTRETE ÎN OGLINDĂ: ZELEA CODREANU ȘI PRIMO DE RIVERA............................................................................................................... 175

5

Amalia Lumei „NĂISMUL": ORTODOXISM RĂSĂRITEAN ȘI SEDUCȚIE OCCIDENTALĂ .............................................................................

193

Ovidiu Pecican FANTASME CRUCIATE. IZVOARE MEDIEVALE OCCIDENTALE ALE LEGIONARISMULUI.......................................................................... 205

Raluca Rus MOSHE CARMILLY-WEINBERGER ȘI „DRUMUL VIEȚII"....... 209 Mariano Martin Rodriguez ISTORIA FICȚIONALĂ FAȚĂ ÎN FAȚĂ CU ABSURDUL ISTORIEI: TRIFOIUL CU PATRU FOI (1934), DE EUGENE IONESCO, ÎN CONTEXTUL SĂU................................................................................... 229

Anca Stângaciu CONTRIBUȚIA CAPITALULUI ITALIAN ÎN ECONOMIA ROMÂNEASCĂ INTERBELICĂ VĂZUT DIN PERSPECTIVA ISTORIOGRAFIEI ROMÂNEȘTI ȘI ITALIENE................................. 251 Ovidiu Pecican IDENTITATE ȘI STRATEGII: ISTORICI TRANSILVĂNENI INTERBELICI (1918-1945)........................................................................... 259.

Gabriel Moisa REPERE PRIVIND ISTORIOGRAFIA BIHOREANĂ ÎN PERIOADA INTERBELICĂ ȘI ÎN ANII CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL...................................................................................... 277 Andreea Mârza, lacob Mârza ISTORIE ȘI NAȚIUNE LA ZENOVIE PÂCLIȘANU (1886-1957): A TREIA ETAPA A DISCURSULUI (DECENIILE 5-6).................... 289

Victor Neumann ISTORIOGRAFIA ROMÂNĂ ȘI REFORMA CURRICULEI UNIVERSITARE............................................................................................. 303

6

PREFAȚA 5

A n fond, ceea ce astăzi numim „epocă interbelică" — datorită I accidentului istoric al situării acestui interval de timp între cele două _Lconflagrații mondiale (evenimente care au marcat decisiv nu doar prima parte a secolului al XX-lea, ci întreaga configurație a veacului și a lumii) — este un interval de timp egal cu acela scurs de la marea răsturnare din finalul anului 1989 și momentul în care aceste rânduri sunt scrise. Sunt numai două decenii, douăzeci de ani dar, dacă ne gândim mai bine, în timp ce în continuarea alor noștri se prefigurează, de bine, de rău, o perioadă de pace, segmentul de timp la care mă refer, cel dintre războaie, s-a sfârșit prost cu destul timp înainte ca România să intre în conflagrația secundă. Deja în 1938, dictatura regală a marcat în plan politic renunțarea la democrație, la sistemul pluripartidist, la deplinătatea libertăților și drepturilor cetățenești, inaugurând sistemul puterii discreționare a unuia singur, înlocuind sistemul de partide cu o singură formațiune-marionetă și inaugurând recursul la crima politică din inițiativa celei mai înalte oficialități, regele însuși. Printr-un paradox ce merită să fie studiat de aici înainte, în loc ca autoritarismul să aducă măcar beneficiul unui control statal mai riguros asupra derapajelor de la legalitate, corupția s-a extins și s-a cvasi-oficializat, grație rapacității lui Carol al II-lea și sistemului de distribuire a grațiilor regale negociate în alcovul Elenei Lupescu, amanta en titre a suveranului. Chiar dacă am compara, prin urmare, criza anilor 2008 — 2010 cu aceea dintre 1929-1933, ori, dacă se preferă, trecerea de la războiul încheiat în 1918 la noile cadre statale și economice din primii ani de după aceea, cu ceea ce s-a numit „tranziția postcomunistă" către democrație, statul de drept și economia de piață, cele două intervaluri temporale rămân mult diferite. Astăzi, la sfârșitul lui 2009, se poate afirma cu certitudine că viața din România interbelică a fost mult mai dramatică și a adus provocări mai radicale, într-un anume sens, decât cea de după Ceaușescu. Este adevărat, oamenii acelor timpuri nu se măsurau cu valul globalizării, dar nici nu aveau la dispoziție alianțele strategice în care

7

România actuală a avut destoinicia de a intra; necum accesul la tehnologiile comunicaționale ce ne pun în legătură cvasi-instantanee, la îndemâna oricui, cu întreg mapamondul. Cu teritoriul și populația dublate, pentru ca în finalul perioadei să se rupă din nou în mai multe bucăți, România interbelică — i s-a spus, pe bună dreptate, „Mare“ — a trebuit să se regândească pe sine din mers, să facă demersuri de remodelare cetățenească și la nivelul mentalităților, să își găsească ritmul recuperării unui anume echilibru economic și politic, al asigurării unui standard de viață măcar în parte compatibil cu aspirațiile cetățenilor săi, să întreprindă reforme structurale și să se modernizeze, să își formuleze manifestele identitare. înnoirile de atunci, ca și provocările actualității imediate din vremurile pe care le evoc aici erau mai curând de natură politică și geopolitică, geografică și demografică, vizând, la nivel suprastructural, teme precum conviețuirea și adaptarea la noi reguh ale coabităm cu celălalt de alături, cu noi cadre statale și administrative, cu exigențele modernizăm unei societăți rurale în marea ei majoritate. Astăzi, aproape că îți vine să spui că este vorba despre o altă țară: mai mică (fără Cadrilater, Basarabia și nordul Bucovinei, dar și fără milioanele de români plecați în exterior să-și caute norocul), deopotrivă pre- și post-industrială, capitahstă din nou, însă altfel, într-un proces accelerat de redimensionare și aducere la zi în virtutea ofensivei tehnologice nestăvilite (computere, internet, telefonie mobilă, televiziune satelită, auxiliare tehnologice comunicaționale blue ray, blue tooth etc.), într-un recul economic simultan cu un avans continuu. Alte ahanțe strategice, alte parteneriate și alte tendințe evolutive configurează o atmosferă profund diferită și greu de decelat în trăsăturile ei dominante care, sub aparența lor pro-oocidentală, traduc de fapt un avans în direcția tipului de universalitate utihtară, tot mai mult și culturală, pe care îl antrenează globalizarea. In toate aceste procese alerte, beneficiind de o alegrețe care egala și, probabil, depășea, pe alocuri, marile schimbări din vremea generației pașoptiste (1848: revoluție; 1859: unire; 1862-1864: reforme unificatoare și modernizatoare; 1866: schimbarea dinastică; 1877: independența; 1881: proclamarea regatului), vremea dintre războaie a marcat și o explozie de ideație, verbiaj, gesticulație, înfăptuiri culturale, cu valori diferite, într-o paletă de mare diversitate, prilejuind afirmarea unor mari personahtăți anturate de o galerie amplă de personaje intelectuale bine individualizate, originale, de un interes care nu s-a estompat cu trecerea timpului; ba chiar dimpotrivă. In rândul acestora, istoricii au fost niște protagoniști privilegiați ai scenei pubhce a timpului, contribuind decisiv la elucidările și

8

< irientările culturale din epocă, abordând chestiuni ce erau sau păreau prioritare, avântându-se în activismul politic și cultural, reflectând asupra epocii, țării, meseriei și chiar asupra peisajelor pe care le străbateau. în pofida atâtor merite — desigur, inegal distribuite de la un istoric la altul — aprecierea lor mai corectă abia a devenit posibilă în timpurile din urmă. Dictaturile roșii de până în 1989 și cenzura ideologică au împiedicat discuțiile libere, nestingherite de umbra castratoare a regimului, astfel încât, chiar și atunci când s-au întreprins restituiri cu un caracter mai sistematic și mai amplu, au rămas destule lucruri nerostite, evitate sau minimalizate. Numai că a estima prestația istoricilor în etapa despre care vine vorba aici înseamnă astăzi, datorită atâtor schimbări, inclusiv de paradigmă, ca să nu mai vorbim despre procesul amplu și polimorf al dezideologizării succedente căderii comunismului european, și un alt tip de discurs istoriografie. In acest sens semnalez că, încă de la începutul gândirii acestui volum, unul dintre pariuri a fost acela de a depăși genul canonic și un pic restrictiv al abordărilor punctuale despre activitatea cutărui istoric în direcția urmăririi unor idei, a unor tendințe sau a unor etape creative din cariera unui profesionist al studierii trecutului ori dintr-a mai multora într-o intersectare cu oricâte evocări ale contextului de epocă: predilecții economice, fantasme etico-politice inspirate de trecut și preconizate ca programe pentru viitor, magi charismatici ai gândirii și scribi ultraînzestrați în mai multe direcții, negociatori ai intereselor proprii la întâlnirea cu sau împotriva intereselor breslei ori chiar a națiunii, reflecții referitoare la prezențele regionale ale istoricilor și estimări ale procesului de fantasmare în marginea marilor evenimente fondatoare, precum actul de la 1 decembrie. Ar mai fi fost loc și de recuperări ale înțelesului noțiunii de istorie prin aducerea în discuție a unor istorii încă neomologate (proiectul tânărului Eugen lonescu, viitorul E. Ionesco, face parte dintre acestea), contra-istorii fictive, micro-istorii localiste ori cvasi-istorii specializate (pagini de istoria artelor, a literaturii, a oricărui domeniu). Toate acestea — și altele — permit redimensionarea domeniului, jalonarea lui mai atentă la nuanțe și relaționări, îndemnând, în cele din urmă, la reînnoirea judecăților de valoare și a bilanțurilor de etapă. Ba, mai mult: prin reflex, ele spun ceva și despre modul nostru, a celor de acum, de a privi la trecutul pe care îl contemplăm critic după priceperea, gustul și temperamentul fiecăruia dintre noi. Cu toată modestia sa, volumul de fată — nici enorm cantitativ, nici orgolios cu mizele și rezultatele sale — s-ar dori, astfel, întrucâtva înnoitor 9

mai curând prin însăilare decât numai prin piesele pe care le conține. în plastica lui se ascund, cred, firele unei altfel de urzeli, care ar putea fi, dincolo de considerentele de generație, una a începutului de secol al XXI-lea. Neîmpiedicându-se de mărginiri prea rigide — cum se vede, legat de cronologia lui, și din faptul că interbelicul Zenovie Pâclișanu este privit aici în anii săi postbelici, fiindcă oricât de dramatică ar fi fost cotitura istoriei după măcelul mondial secund, identitatea istoricului tot nu s-a modificat —, nici de o prea limitativă înțelegere a coerenței, el propune o deschidere care, dacă se va vrea și se va putea, urmează să cotinuie, prin același tip de efort colectiv, și în privința scrisului istoric postbelic și postcomunist în ambianțele specifice epocilor în cauză. Abia deschis, proiectul continuă deci, invitându-și cititorii la lectură. Cluj-Napoca, decembrie 2009

10

O LECȚIE DE ISTORIE ÎN PERIOADA INTERBELICĂ: 1 DECEMBRIE 1918 CĂTĂLINA MlHALACHE Primii ani ai posterității

e la sfârșitul anului 1918, s-a vorbit, ca și după decembrie 1989, despre o amplă și presantă tranziție. Atunci era vorba despre transformarea structurilor administrative austro-ungare sau țariste în instituții românești și, pentru aceasta, s-au adoptat noi documente școlare S au revizuit și manualele, adăugându-se lecții despre ultimul război și despre realizările domniei regelui Ferdinand I. Titlurile oscilau, semnalând diferite < ipțiuni interpretative. Abia după câțiva ani, „Participarea țării la primul război mondial" și „înfăptuirea idealului național"*12 au fost reunite constant în „Războiul pentru întregirea neamului"3. începutul anilor 1920 era tulburat de amintirile celor care supraviețuiseră atâtor încercări. Românii erau convinși că au avut războiul lor — separat de

D

' Fragmentul face parte din studiul nostru Didactica unui eveniment 1 decembrie 1918 în manualele de istoria românilor (vezi Andi Mihalache, Adrian Cioflâncă editori, In Medias Rec Studii de istorie culturală, Iași, Editura Universității Al. I.Cuza, 2007, p. 303-327), care tratează acest subiect și după 1948. 1 A apărut, astfel, Programa analitică pentru școlile secundare de băieți din Ardeal, Banat și Părțile ungurene pe timpul de tran^ție, publicată de Consiliul Dirigent Român, Resortul Cultelor și Instrucțiunii PubEce (Sibiu, 1919, 251 p). Aceasta adopta ca referință principală programa din Regat (din 1908), introducând, acolo unde era nevoie, adăugiri, cum ar fi orele de studiu al limbilor minoritare sau noi teme de istorie și geografie. 2 Ibidem, p. 114, sau „Războiul mondial și desrobirea Românilor subjugați" (Ioan Lupaș, Istoria Românilor, ediția I, Cluj, Institutul de Arte Grafice „Ardealul", 1921, p. 212). 3 Dacă la sfârșitul anilor 1920 încă se mai vorbea de „aEpirea țărilor surori" [ve^i Programele analitice ale învățământului secundar (licee, gimnacgu și clasele I-III a școalelor normale) întocmite în conformitate cu legea învățământului secundar din 1928, București, Imprimeriile statului, 1929, p. 97], în anii 1930, canonul s-a stabilizat în titlul-model: „Războiul pentru întregirea neamului". Apare și fonnula de consacrare a rezultatului unirii, „România Mare" (vezi Programa analitică a cursului primar, București, Imprimeriile statului, 1936, p. 57).

11

marea conflagrație mondială — care nu s-a sfârșit în 1918, ci în 19191, după campania din Ungaria, când „orașele ungurești și satele îngrozite de stăpânirea sângeroasă a bolșevicilor au salutat pe ostașii români ca pe niște mântuitori"1 2. Pentru contemporani, povestea unirii nu se încheia cu ziua de 1 Decembrie 1918, căci „granița cea nouă între România și Ungaria s-a stabilit [abia] prin tratatul de la Trianon"3. Mai mult, simbolul unificator preferat a fost încoronarea regelui Ferdinand și a reginei Maria, la 15 octombrie 1922, în Alba-Iulia, desăvârșirea întregii epopei naționale fiind echivalată cu reformele de la începutul anilor postbelici4. Gloria Marii Uniri era astfel adusă cât mai aproape de prezentul celor care învățau despre istoria neamului. Minoritățile care s-au regăsit în componența statului român postbelic și-au păstrat, conform legilor, școlile și dreptul de a învăța limba maternă, dar trebuiau totodată să își însușească, în regim de urgență, limba oficială, istoria, geografia și literatura noii lor patrii. Reacțiile ostile și stângăciile de tot felul nu s-au lăsat așteptate5. De altfel, nici pentru românii din provinciile proaspăt unite, vechile manuale de istorie din Regat nu păreau foarte atractive, având

1 Vezi, pentru detalii, Cătălina Mihalache, Hăspoiul care a devenit unire. Anii 1918-1919 în manualele de istorie a românilor, în „Anuarul Institutului de Istorie «A. D. Xenopol»", Iași, voi. XLII/ 2005, p. 603-625. 2 Ioan Lupaș, op. cit., p. 214. 3 Ibidem. 4 Paraschiva Kiss, Sabin Mureșan, Istoria Românilorpentru școalele primare, Cluj, Editura Institutului de Arte Grafice „Ardealul", 1924, p. 73-77. Ultimele două lecții sunt „încoronarea din 15 Octombrie 1922“ și „Regina Maria". Coroanele suveranilor atrag în mod special atenția, fiind desenate cu migală, pe două pagini, și reluate în portretul încărcat de podoabe bizantine al reginei, „mamă bună poporului" (ibidem, p. 78). Ziua de 1 decembrie 1918 marchează aici doar un moment din evoluția ascendentă a procesului unificator. Triumful unirii era finalmente localizat spațial, și nu temporal, prin enumerarea celor 10 provincii stăpânite de regele României și proclamarea faptului că „România din țară mică a devenit una mare și puternică și face parte din puterile mari ale Europei" (ibidem, p. 76). 5 „Când s-a alcătuit România aceasta unificată, cărțile de istorie scrise în vechiul Regat, nu știu pentru ce n-au găsit nici un fel de trecere în Ardeal. îmi aduc aminte, că a doua zi chiar după unire, la un restaurant de aici din București au venit câțiva din prietenii mei din Ardeal și mi-au spus: «Ce păcat că nu avem o istorie a Românilor» (Mare ilaritate). Vă puteți închipui ce măgulitor era pentru mine, care scrisesem de atâtea ori Istoria Românilor. «Da, ai făcut-o d-ta, dar trebuie s-o pregătim altfel. Dacă vrei, să rămână din fondul scrierii d-tale, dar să-l însărcinăm pe părintele Lupaș să o facă el altfel, ca pentru o țară mai mare, ca pentru un popor mai mândru»" (Nicolae lorga, în cuvântarea sa din Senat, 5 martie 1932, apud Ioan Lupaș, Istoria unui manual de istorie, București, Editura Socec, 1932, p. 16).

12

piea puține informații despre trecutul local1. Situația era foarte evidentă în Ardeal, unde „Resortul instrucțiunii publice", subordonat Consiliului Dirigent Român, lua act de faptul că, la sfârșitul primului an de învățământ românesc, în ■a olile de stat din Transilvania, profesorii s-au plâns că „manualele de istorie Hpărite în vechiul Regat sunt scrise într-un stil prea înalt și greu de înțeles pentru elevii din școalele noastre civile, iar de altă parte cuprind prea multe amănunte Iară importanță educativă și tratează în mod foarte sumar momentele cele mai însemnate din trecutul românilor ardeleni"12. Din punctul de vedere al românilor ardeleni, ziua de 1 Decembrie 1918 deținea, firește, o importanță covârșitoare, autorul celui mai popular și mal nou manual de istorie din Transilvania — dar, probabil, și din Regat — având un rol important în fixarea didactică a acestui sentiment. Este vorba de istoricul i ransilvănean Ioan Lupaș, care a semnat mai multe manuale, între 1921 și 1944.

1 Reținerea noilor cetățeni față de noua și necunoscuta istorie a „patriei" lor române transpare chiar și în manualele aprobate oficial, pentru uzul „minoritarilor". De pildă, manualul lui Francisc Lorinczi („director institutor"), Istoria României pentru clasa a IlI-a f/ a II7-a a școlilor minoritare (Cluj, „Minerva" Institut de Literatură și Tipografie S.A., 1931, 33 p.), conține multe neglijențe, omisiuni și inadvertențe. Deși începea, conform programei, cu lecția despre „Pământul românesc și strămoșii" și se încheia cu concluzii de genul „Carol II e un rege deștept și înțelept. El a luat în mână conducerea țării cu multă energie" (ibidem, p. 3, 31), textul oscila între „strămoșii noștri" și „strămoșii românilor". Povestea dacilor și a romanilor era încununată de un portret absolut lantezist al lui Decebal (ibidem, p. 6). Autorul vorbea despre întemeierea regatului ungar, dar nu și despre cucerirea Transilvaniei de către maghiari. Din galeria eroilor medievali, cei mai simpatizați erau „Ioan Corvin și Matei Corvin" (ibidem, p. 11-12). Se amintea totuși despre „Ciuntirea Moldovei", în 1775 și 1812 (ibidem, p. 21-22). „Revoluția lui Horea, Cloșca și Crișan" nu provoca nici entuziasm, nici compasiune, doar observația că „austriecii au lăsat până la un timp după voia țăranilor" (ibidem, p. 22). Momentul pașoptist era punctat prin foarte sumare lămuriri: „In 1848 Unguni s-au răsculat contra stăpânire! Austriecilor. Voiau să se rupă de Viena și să întemeieze o Ungarie independentă (Până atunci Ardealul s-a ținut de Austria. De aceia spre a-și mări puterea, l-au unit cu Ungaria). Românii au văzut în aceasta o mare primejdie pentru ei. De aceea au pnns armele și s-au ridicat împotriva Ungurilor" (ibidem, p. 25). Despre cele petrecute în 1918 și imediat după, nu se vorbea ca despre o unire, ci despre un răeșboi, în care „armatele române au ocupat și Budapesta, alungând de acolo pe bolșevici. Iar în pacea de la Paris, România a primit toate ținuturile locuite de Români: Ardealul, Bucovina și Basarabia" (ibidem, p. 28-29). Momentul cel mai bine pus în valoare era cel al încoronării regelui Ferdinand la Alba lulia, în 1922 „ca rege al tuturor Românilor" (ibidem, p. 29). 2 Ibidem, p. 3-4.

13

Se pare că el a reușit să răspundă așteptărilor profesorilor de istorie din Ardeal, dar și autorităților statului român. De la primul volum, Lupaș insista asupra zilei de 1 decembrie, așezând-o mai întâi în șirul de momente glorioase ale anului 1918, alături de cele petrecute la Chișinău și Cernăuți, revenind apoi, pentru a o consacra ca un simbol istoric de prim rang: ,,La Alba-Iulia s-a desăvârșit libertatea și unitatea noastră națională. De aceea ziua de 1 Decembrie 1918 va rămâne o zi foarte însemnată în istoria Românilor"1. Contemporanii săi au fost de acord că „acest manual de școală este de fapt o carte pentru toată lumea" și că „nicăieri nu se atinge așa de concret, cu degetul aș zice, realitatea unității noastre naționale"1 2. Obiecțiile pe care profesorul Nicolae lorga le formula pe marginea manualului nu par să fi tulburat prea mult pubhcul, dimpotrivă3. Dar aprecierile unor cititori unguri ori sași au fost rezervate, sugerând nevoia unei mai mari obiectivități4. Pe la mijlocul anilor 1930, autorul a fost solicitat, de către Direcția Fundației Culturale „Principele Carol", să scrie o carte despre unirea românilor. La întrebarea sa despre „care Unire?" anume, i s-a răspuns „despre toate"5. S-a conformat și a scris un volum care ilustra un adevărat program politic și istoriografie, teza fundamentală regăsindu-se chiar în succesiunea dtlurilor-rezumat de genul: „Păreri puțin lămurite despre Unirea Românilor. Ea nu a răsărit din dărnicia vreunei puteri lumești, ci dintr-o tainică și îndelungată pregătire istorică. Temeiurile ei sunt adânci și nesguduite"6. Povestirea începea chiar cu invocarea momentului apoteotic: „1 Decembrie 1918 — ziua în care s-a vestit lumii prin hotărârea Adunării Naționale din Alba lulia Unirea tuturor Românilor sub sceptrul regelui desrobitor Ferdinand I"7 (s.n. C.M.). Dar Ferdinand nu mai era personajul principal, ca în deceniul trecut. Semnificațiile evenimentului erau desprinse de persoana monarhului, particularul și regionalul topindu-se în marea poveste a neamului, care îi îngloba pe ardeleni sub formula „toți românii". Timpul, spațiul și faptele au ieșit din istorie, pentru a lăsa locul unui simbol al depășirii vitregiei timpului. Reperul cronologic devenea un semn

1 Ioan Lupaș, Istoria Românilor, ed. I, Cluj, 1921, p. 213. 2 Virgil Zabarovschi în „Cugetul Românesc", apud Ioan Lupaș, Istoria unui manual de istorie, p. 7. 11bidem, p. 8,10,17,19-20. 4 Ibidem, p. 12. 5 Ioan Lupaș, Istoria unirii românilor, București, Fundația Culturală Regală „Principele Carol", ed. a Il-a, 1938, p. 3 [Cuvânt despre urarea acestei cărți). Ediția întâi a apărut în 1937. 6 Ibidem, p. 7. 7 Ibidem.

14

divin, tin sens confirmat, o sursă de certitudini pentru generațiile viitoare, fiind imun la tentațiile unor lecturi alternative. Ziua de 1 decembrie 1918 concentra .ii um, pentru totdeauna, memoria exemplară a Unirii. Apoteoza acestei sărbători naționale s-a confirmat — tot la mijlocul uiumului deceniu interbelic — și pnntr-o formă de civism manifest, patronată de I ij’a Antirevizionistă Română. Intre 1934 și 1937 Liga a impus o aniversare militantă, foarte proeminentă în capitală și în toată țara, așa cum nu mai firsese până atunci în afara Transilvaniei. Inițiativa Ligii și a ziarului „Universul" a fost ■usținută inclusiv de Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, care a emis (irculare special dedicate sărbătoririi acestui eveniment în școli1. Intr-un astfel de < >ca respectivă și antecedentele ei. De remarcat rămâne conturarea raportului dialectic dintre presiunea modernizatoare fără alternativă, pe de o parte, și dubla opoziția la această tendință majoră, din partea a două segmente de populație diferite ca pondere numerică și socială (boierii și, respectiv, țărănimea), pe de alta. In ambele cazuri se distinge același tip de nemulțumire față de trendul modernizator, fiindcă și I >< licrimea deținătoare de latifundii, și țărănimea legată de pământuri mai puțin întinse au, în fond, aceeași atitudine: doresc perpetuarea economiei agrare, chiar dacă fiecare dintre părți concepe altminteri raporturile de proprietate și participarea la viața publică. Este, de fapt, o continuitate atitudinală patriarhalistă, expresie a unei viziuni culturale, etice și a unei gândiri socio-economice și politice de tip anden regime pe care terminologia specifică politologiei și studiilor de gen o traduce într-o constelație de raporturi specifice (paternalism, conservatism, tradiționalism, paseism, rurahsm, masculimsm, discriminare de gen). Aceeași situație se conturează, cu referire la mediile din care provine populația, ca o tensiune între rural și urban, în cadrul căreia forțele urbane, minoritare numeric, însă dinamice și în contact cu zona generatoare de modernitate economică, socială, politică și administrativă, dețin inițiativa. In aceste condiții, constatarea lui Sorin Alexandrescu că „... Vechiul Regat, unindu-se [în 1918 — n. A. jL-P.] cu noile provincii, a efectuat de fapt o dublă unire: prima, cu o mare populație rurală românească; a doua, cu o substanțială populație urbană neromânească"12 adâncește și nuanțează sporit tabloul antagonismelor din România. întâi, pentru că observă că alipirea noilor provincii istorice la Vechiul Regat — Basarabia, Bucovina, Banat, Transilvania, Parțiu — a mărit masa țărănimii reluctante la adresa modernizării, iar apoi pentru că el adaugă că ponderea mai mare a urbanului odată cu alipirea noilor zone istorice nu conferă atuuri mai mari forțelor modernizatoare, întrucât o bună parte din populația orașelor din aceste perimetre era de altă etnie. Față de toate acestea, înțelegerea ambianței culturale interbelice ca o confruntare între tradiționalism și modernitate — lectura lui Zigu Omea dtntr-o carte de refetință3 — este întrucâtva prea laxă. La rândul său, Keith Hitchins 1 Marius Lazăr, Paradoxuri ate modernizării. Elemente pentru o sociologie a elitelor culturale românești, Cluj-Napoca, Ed. Limes, 2002, p. 202. 2 Sorin Alexandrescu, Paradoxul român, București, Ed. Univers, 1998, p. 62. 5 Z. Ornez,Tradiționalism ți modernitate în deceniul al treilea, București, Ed. Eminescu, 1980.

29

caracterizează dezbaterile teoretice din epocă mai curând ca o confruntare între trei poli ideologici: europenism, tradiționalism și „a treia cale"1, descriind mai fidel peisajul tendințelor culturale românești, fără a le epuiza însă și chiar fără a izbuti mai mult decât pulverizarea vechii dihotomii într-un triunghi ce rămâne ambiguu. Adevărul este că în această schemă triontică rămân dificil de plasat și trăirismul, și legionarismul și cadismul (ipostază a cultului salvatorului patriei turnată formal în tiparele unei moharhii autoritanste, a unei dictaturi regale). Nu e de mirare că, atunci când Z. Omea a decis să își continue cercetarea referitoare la cele două decenii interbelice inițiată cu studierea primului dintre ele în Tradiționalism ți modernitate..., el nu și-a considerat sinteza dedicată decadei interbeEce secunde drept volumul al doilea, ci i-a dat un titlu nou și irelevant pentru întregul peisaj poEtico-ideologic2. Practic, încă nu există în bibEografia istorică românească o sinteză care să dea seama de evoluțiile forțelor de stânga, nici a celor democratice în general în acest ultim deceniu interbeEc, necum una care să caute să analizeze integral scena românească din acel moment. Și Ioan Petru Culianu a încercat să dea o lectură a culturii românești modeme, crezând că ea este caracterizată cvasi-integral de refuzul capitaEsmului3. Toate marile tendințe ideologice ale sec. al XX-lea românesc s-ar origina în școala istorică a lui Nicolae lorga, care „... profesa ideea unei tradiții socio-culturale primordiale și a unei devoluții istorice...". Acest crez a dat principiul întregii epoci de până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, ZMtgeist-dk. vremii care, de altfel, continuă să domine subconștientul unei întregi epoci. „lorga a fost doar unul dintre profeții acestui postulat metafizic fatal, care a luat cel puțin patru forme distincte și interdependente: la stânga, poporanismul, progenitură a sociaEsmului, identificând entitatea națională cu entitatea culturală; la centru, ideologia Sămănătorului lui N. lorga; la dreapta, ortodoxismul lui Nichifor Crainic, care descoperea în ființa ortodoxă a românilor esența culturală a națiunii, la extrema dreaptă, Garda de Fier care, combinând poporanismul sociaEst, reformismul lui N. lorga, ortodoxismul și antisemitismul... voia să înfăptuiască „revoluția socială a iubirii", al cărei scop era să creeze Omul Nou, 1 Keith Hitchins, România. 1866-1947, București, Ed. Humanitas, 1994, p. 315-358. 2 Z. Omea, Anii treizeci. T'xtrema dreaptă românească, București, Ed. Fundației Culturale Române, 1996, ed. revăzută. Cum se poate vedea încă din titlu, ambiția cuprinderii întregului spectru al tendințelor l-a părăsit pe autor, el mulțumindu-se cu abordarea dinamica de extremă dreaptă. De aceea, sintagma „anii treizeci" trebuie aici înțeleasă nu ca o ambiție de a acoperi integral a epoca și manifestărilor sale, ci doar ca o surprindere a notei dominante a deceniului al patrulea, anume ascensiunea forțelor dreptei extremiste. 3 Ioan Petru CuEanu, „Dușmana capitalismului", capitol din lucrarea „Mîrcea Eliade necunoscutul", în Mircea Eliade, București, Ed. Nemita, 1995, p. 169-174.

30

restitutio ad integrum a românului la începuturile istoriei sale, atunci când „străinii" nu-1 corupseseră încă..."1 Cum se vede, la Culianu, atât unele curente de stânga, cât și altele, de dreapta, atât cele democratice, cât și cele de factură totalitară provin dintr-un anticapitalism funciar2. Rezistența la acesta înseamnă, în fapt — după cum se poate deduce — refuzul individualismului în numele comunitarismului și a altor opțiuni (statalism, patriarhalism etc.), împotrivirea la libera concurență și la competiție în numele unui „adamism" paseist, xenofobia motivată prin aspirația la puritate etnică și religioasă. Numele lui lorga poate fi însă precedat de altele, cel puțin la fel de ilustre, în ilustrarea aceleiași atitudini (Hasdeu și adepții săi din cadrul Societății „Românismul"3, publicistul Mihai Eminescu), după cum și gânditorii care ilustrează ulterior aceeași tendință sunt mai mulți (printre ei, Lucian Blaga). Pentru Culianu, la izvoarele anti-capitalismului românesc se regăsește etica ortodoxă. „Din punct de vedere istoric, eroarea n-ar fi fost capitală dacă, la rându-i, capitaEsmul, ca etică și economie, totodată, n-ar fi fost sistemul economic al lumii modeme, în orbita căruia gravitează toate popoarele lumii. Astfel, decalajul etic se transformă fatal în decalaj economic, iar acesta în decalaj cronologic \șubl. I.-P. C.]“4. Tabloul cultural și ideologic schițat de Culianu — remarcabil prin surprinderea cu acuratețe a tendințelor spirituale în legătură cu fenomenul poEtic - arată astfel: „între războaie, opinia pubEcă, exprimându-se prin cele mai influente instrumente ale presei, de la extrema stângă până la extrema dreaptă, rămânea de aceeași părere, în pofida intrării în viața culturală a transilvănenilor, a căror etică reEgioasă nu era defel intransigentă față de exercitarea comerțului și a obținerii de profituri. Curentul dominant, cel al „ortodoxiștilor" avându-1 ca purtător de cuvânt pe Nichifor Crainic, stabilea o identitate esențială între

1 Ibidem, p. 170. 2 Ibidem, p. 171: „Românul avea o aversiune spontană, viscerală, față de capitaEsm". 3 Vezi Ovidiu Pecican, Hașdeenii. O odisee a receptării, Cluj-Napoca, Ed. Grinta, 2003. Și I. P. Culianu observă că „Aversiunea față de capitaEsm, care este una dintre ideile dominante ale grupării din jurul Sămănătorului, avea rădăcini sociale puternice și fatale în România, unde își găsise expresia încă de pe la 1850, deci chiar de la apariția culturii române modeme [subl. I.-P. C.]“. Desigur, cultura română modernă începe cu stolnicul Cantacuzino și D. Cantemir, incluzând Școala Ardeleană, dar Culianu scrie sintetic, pentru un pubEc occidental, încercând să simpEfice și să exprime cât mai pregnant ideile, antent la caracteristicile substanțiale ale fenomenelor analizate, nu la originile lor. 1 Ioan Petru CuEanu, op. cit, p. 171. De notat că Vlad Mureșan a combătut ideea opoziției dintre ortodoxie și spiritul capitaUst într-un eseu din revista clujeană Renașterea.

31

poporul român și creștinismul răsăritean și prin aceasta împărtășea cu socialiștii și poporaniștii repulsia față de sistemul de producție capitalist. Ortodoxismul a fost mișcarea ideologică dintre cele două războaie care a creat în România cel mai puternic curent de opinie. Membrii Gărzii de Fier, care pozau și ei în cavaleri ai ortodoxiei, împărtășeau cu aceasta paradoxul ce-i scăpase unuia din părinții lor spirituali, savantul Nicolae lorga [...]: voința de a accentua cu once preț apartenența României la Orientul bizantino-slav, ceea ce însemna acceptarea, până la urmă, a tutelei culturale și a pretențiilor imperiale ale rușilor*'1. Observația făcută aproape în fugă de către Sorin Alexandrescu, anume că epoca a dispus de „... un spațiu cultural construit la granița dintre civilizații extrem de diferite și un timp cultural hărțuit, febril, căutând mereu să se depășească"2, îmbină fericit perspectiva — geopoEtică sau poEtologică — huntingtoniană a așezării românești pe „lima de faEe" cu înregistrarea presiunii culturale cronofage, producătoare de salturi spectaculare, dar și de asimilări parțiale și pripite, omisiuni semnificative, ezitări și buimăceală. Prin ea, autorul menționat abordează din altă perspectivă aceeași reaEtate românească proteică, germinativă. Ce înseamnă să fii la intersecția unor civilizam extrem de diferite? Fără îndoială că trimiterea se face la caEtatea spațiului cultural autohton de a fi la răscrucea dintre răsăritul ortodox și apusul catoEc, dintre lumea slavă și cea latină, dintre creștinism și — până la 1877 — islam, la intersecțiile dintre creștinism și iudaismul încă în plină efervescență. Este un spațiu în care nici religiozitatea protestantă și neoprotestantă nu a întârziat să se afirme, ultima — prin diversele sale expresfi confesionale — chiar la începuturile etapei istorice luate aici în discuție. Tabloul ecleziastic și spiritual, cvasi-omogen înainte vreme, în mica lume românească adusă în aceeași formă statală la 1859 și 1877, începe să se metamorfozeze alert simultan cu pătrunderea SUA ca factor de putere în poHtica europeană de după primul război mondial. Reorganizând bătrânul continent prin principiul naționalităților proclamat de președintele Woodrow Wilson, SUA a venit cu propriile sugestii reformatoare și în spațiul credinței, căci la uitoarcerea acasă, țăranii ardeleni plecați să lucreze temporar peste ocean au contribuit la relaxarea atmosferei care a făcut posibilă punerea bazelor sau mai buna organizare a unor noi culte religioase creștine (baptism, adventism, biserica penticostală). Evident însă că observația lui Sorin Alexandrescu trebuie înțeleasă și ca o trimitere la faptul — cel mai des adus în discuție — că România interbeEcă, odată

1 Ibidem, p. 174. 2 Sorin Alexandrescu, Paradoxul român, București, Ed. Univers, 1998, p. 35.

32

111 „cadoul“ istonc al dublării teritoriului și populației sale, dobândea și o serie de minorități etnice: rusofoni, maghiari, bulgari, sârbi, evrei ș. a. Nevoia de a găsi formula fericită a unei destinderi a situațiilor potențial < onflictuale pe care noua complexitate multiplanică le presupunea nu a preocupat, din păcate, cu stăruința pe care o solicita, elitele politice și intelectuale .ile Româmei Mari. Cultura politică centralistă versus cea autonomistă, ruralul versus urban, tradiționalismul versus europenism și democratismul versus loialițarism, paseismul versus explorarea originală a soluțiilor pentru viitor, monoculturalismul versus multiculturalism, ortodoxismul versus toleranță și pluralism religios, statalismul versus individualism și comunitarism sunt numai < âteva dintre dilemele care au străbătut societatea și cultura României interbelice. < '.cea ce pare însă cu adevărat structuram pentru România modernă este, nu .mticapitalismul, cum credea Culianu, ci — mai larg și mai puțin balansat ideologic —, pur și simplu, atitudinea față de dezvoltarea de tip capitalist, care reprezenta pe atunci o opțiune exclusiv occidentală1. In funcție de raportarea, adezivă sau repulsivă, la acesta s-au definit toate marile curente de gândire ale României finalului de secol al XIX-lea și din secolul al XX-lea, drept care, < onsiderarea acestui reper permite mai completa și mai nuanțata sesizare a stării de fapt. Astfel, se poate înțelege succesul pașoptismului și, pe urma lui, a liberalismului văzut nu numai ca expresie a unei tendințe de modernizare economică, socială și administrativ-statală, ci și ca una a adeziunii la modelul capitalist de dezvoltare — individualism, liberă competiție, capitalism, industrialism —, ori tipul de abordare junimistă (conservatorism pro-occidental, cu deschidere înspre capitalism, în răspăr față de conservatorismul întemeiat pe ideea de perpetuare a latifundiilor, paseist și ruralist). La fel, se va percepe corect șt social-democratismul, tendință occidentalizantă și partizanat critic al căii de dezvoltare capitaliste pe care nu dorea să o evite, ci să o depășească în sensul unei mai echitabile repartiții a muncii și beneficiilor. In raport cu el, narodnicismul de expresie românească (poporanism) și comunismul ultraminontar numeric de după 1921 rămân opțiuni secundare, mai moderate sau mai radicale, însă care se definesc tot în favoarea capitalismului — înțeles ca o condiție sine qua non a generării și întăririi proletariatului — și a modelului occidental (întrucât promovează industria, generând așadar populație urbană ocupată în munca industrială, adică baza socială a mișcărilor respective, disputate de diversele curente concurente).

1 Deși „era Meiji“ începuse în Japonia la 1866, până la al doilea război mondial această țară a rămas, în EnE mari, o putere activă mai ales în Orient, neajungând să se afirme caun factor major în poEtica internațională.

33

2. Trăsături masculine ale vierii interbelice Intr-un asemenea context, o nouă grilă de lectură — cum este cea oferită de studiile de gen — oferă șansa decelării unor noi direcții de înaintare în cercetarea științifică a perioadei și problematicii asumate ca țintă. Rezultatul posibil al unei asemenea abordări ar putea deveni semnificativ în înțelegerea mai profundă a elanurilor, instinctelor, intuițiilor, atitudinilor și ideilor unei perioade mai mult sau mai puțin coerente în tendințele ei majore, descriptându-se anumite mentaHtăți fără care adeziunea și emulația stârnite de anumite profesiuni de credință rămân condamnate la o înțelegere parțială sau chiar la neînțelegere. Din acest punct de vedere, abordarea din unghiul masculinismului a fenomenului interbelic românesc nu poate fi privită nici ca o extravaganță, nici ca o noutate absolută. In câmpul vieții noastre publice s-au strecurat deja, ici și colo, sugestii și deschideri în această direcție, pe moment lipsind numai tentativa de a le exploata sistematic sub raport investigativ. Există deja intuiții în virtutea cărora o lectură din perspectiva de gen a filosofici în epoca interbeHcă devine posibilă, dincolo — sau dincoace — de orice parti-pris teoretic și metodologic. Mal multi cercetători și publiciști au semnalat diverse manifestări ale dimensiunii masculine în atmosfera epocii. Astfel, cineva observa că „In zorii celui de-al Doilea Război Mondial, România se comportă ca o starletă răsfățată de priviri adulante. Ea se acoperă într-un voal de atitudine bovarică, încercând apoi, fără succes, să evite atât paguba, cât și războiul. Se va comporta feminin prin negocierea cu toate părțile, iar în cele din urmă va schimba fronturi (în vederea păstrării a cât mai mult din trupu-i sau forma geofizică, în vederea salvării statutului ei compromis). între toate aceste mișcări, România va avea anii săi de fascism și război, ceea ce reprezintă o virilitate bolnavă, o masculinitate dezastruoasă \subl. A. L-P.j (precum testosteronul în corp feminin și foliculina în corp masculin). Totuși, acea iconografie dominant feminină va fi păstrată, ca și cum ea ar dovedi continuitatea ideologiei naționale de dezirabilă și cochetă neutralitate, ca și participarea justificat-defensivo-recuperatoare în război. In vreme ce Ungaria, de pildă, va acționa rectilinear, imprudent bărbătește, cu o constantă virilitate și violență, optând pentru un fascism deschis de la bun început și însoțindu-1 pe Hitler până la capăt. Până la capătul de a fi (altă ironie!) cucerită, în numele și contul armatei sovietice, de trupele României. Ale unei Românii ca icoanele banilor săi: eminamente folclorică, adică preamuzicală sau preafeminină"1.

1 Marin Marian Bălașa, „Cântarea României interbelice", în Săptămânafinanciară, nr. 24, luni 15 august 2005.

34

La rândul său, un anahst notoriu al celei mai importante organizații extremiste de dreapta din anii respectivi, observa că „... acțiunile grupului ( iodreanu se înscriu mai mult în contextul acțiunilor pistolarilor politici ai dreptei europene, atât de caracteristici anilor douăzeci, decât în planul unei violențe sistematice cu obiective clare și susținută de o largă bază de masă"* 1. Și autorul adaugă, în aceeași linie, că „Imaginea disperatului, care își încarcă arma în •.ingurătate pentru a «spăla cu sânge» o pretinsă nedreptate, înfruntând chiar pe boier sau poliția, coincide cu ideea despre ceea ce era pentru țăranii români, după multi ani de dominație străină, «adevărata justiție». Tinerii radicali din I .ANC căutau conștient această imagine prin intermediul diverselor lor acțiuni și chiar prin scrierile lor"2. Se îmbină aici, mi se pare, imaginea atât de populară în răsărit, a haiducului — figură de justițiar popular într-un context politic al dominațiilor străine, când legea codificată rămâne străină, aparținându-i dominatorului, în vreme ce populația modestă ascultă de regulile nescrise ale unei justiții imemoriale, necodificate3 — cu cea a arhaicei vendetta. In fine, Sorin Alexandrescu, vede în planul vieții publice din deceniul al patrulea — anii 30 — o manifestare a imatuntății4 care, adaug eu, datorită dominației absolute a masculinității în viața politică — prezențele feminine sunt mai degrabă „oblice" (regina Elena, Elena Lupescu neavând roluri directe în politica vremii) —, poate fi înțeleasă ca întârziere a acceptării vârstei vinle de către protagoniști. „Virilitate bolnavă", „masculinitate dezastruoasă" pentru unii, haiducie și vendetta, pentru alții, și imaturitate virilă pentru altcineva, extremismul politic al ultradreptei din anii treizeci se pretează, cum se vede, la catalogări «implementare și convergente. Toate însă se manifestă în perimetrul masculinității și survin pe fundalul unui „timp cultural hărțuit, febril, căutând mereu să se depășească". Cursa aceasta contra cronometru avea drept cauze multiplele discrepanțe ale României momentului — inventarul lor l-am făcut, în linii mari, mai sus — și nevoia de a le echilibra, de a le soluționa sau rezolva în sensul creării unei identități comune. Mitul nevoii unei dezvoltări organice, acreditat de junimism și, pe urmele lui, de paseismele și conservatorismele ori reacționarismele vremii (eminescianismul, sămănătorismul, ortodoxismul, legionarismul) părea să oblige la o cât mai alertă, mai promptă rezolvare a 1 francisco Veiga, Istoria Gărzii de Fier. 1919-1941. Mistica ultranaționalismului, București, Ed. Humanitas, 1993, p. 81. ' Ibidem, p. 83. ’ Vezi Eric Hobsbawm, The Outlaw, London, f. a.,passim. 1 „ Așa începe deceniul al patrulea; cu de-ziceri, cu ștergerea memoriei, negarea realității și pervertirea a însuși sensului dorit al Restaurației, acela de act de justiție..." Vezi Sorin Alexandrescu, Paradoxul român, București, Ed. Univers, 1998, p. 98.

35

inadvertențelor, nepotrivirilor moștenite sau dobândite. O asemenea datorie o resimțeau multi, tineri și bătrâni, dar explicit o exprimă Mircea Eliade într-un text celebru unde amintește că, odată ce înaintașii imediati realizaseră Unirea, iar războiul mondial spulberase tabla de valori a societății anterioare, ceea ce le rămânea sieși și colegilor săi de generație era altceva. Acest ceva era să găsească „noi rațiuni de a fi"1, să depășească diletantismele de orice fel, să regăsească dimensiunea spiritual-religioasă, să realizeze sinteza. Este mărturisirea unei nevoi de distanțare față de jaloanele lumii dinainte și de integrare într-o nouă paradigmă, mai exigentă și mai performantă, însă radical diferită, înglobând-o pe cea veche. Eliade și colegii săi de generație — înțeleși aici de mine nu ca simpli congeneri, ci ca inși care, dincolo de diferențele de vârstă dintre ei, au trăit și au fost activi în aceeași perioadă interbelică — și-au pus programul în lucru, atât prin creația lor, cât și prin tentativele de a inova formulele organizatorice ale vieții sociale și poHtice. De aceea, întâlnirea dintre unele dintre personalitățile vieții culturale și unele tendințe ale momentului au luat forma simpatizării sau chiar a adeziunii la unele mișcări ori organizații de factură politică, dincolo de diferențele de nuanță care se lasă constatate. Opțiunea pentru mișcările autoritanste, non-democratice — precum, pentru unii, Garda de Fier (Mircea Eliade, Emil Cioran), iar pentru alții comunismul (Belu Silber, Lucrețiu Pătrășcanu) — poate fi citită ca traducând în convențiile jocurilor sociale și poEtice ale zilei pariul pe un anume tip de masculinitate radicală, ce se vedea pe sine ca eroică, mesianică, modelatoare, un factor activ menit să transforme din rădăcini reaEtatea cotidiană, așezând-o pe noi făgașe. Față de modelul ,,lax“, flexibil, permeabil și, în consecință, socotit neperformant, al opțiunilor de tip democrat-burghez (fie ele de factură social-democrată, Eberală ori țărănistă), pariul pe opțiuni „tari" a fost, instinctiv și, uneori, chiar asumat, unul în sensul

1 Mircea Eliade, Itinerarul spiritual, ciclu de articole publicat între 6 septembrie și 16 noiembrie 1927 în revista Cuvântul. Apud Ioan Petru Culianu, op. cit., p. 202: „Punctul meu de vedere era că diferențele dintre o generație și cele dinaintea ei se datorau faptului că înaintașa noștri își realizaseră misiunea istorică, și anume unirea țării. Dar dacă războiul îngăduise României să-și desăvârșească unitatea teritorială, el constituise totodată un teribil scandal pentru valorile tradiționale . ale Occidentului. Mitul progresului nelimitat, încrederea în putința științei și tehnica de a instaura pacea generală și dreptatea socială, întâietatea raționalismului și prestigiul agnosticismului, toate acestea s-au spulberat în țăndări pe toate frintunle unde avuseseră loc lupte. Iraționalul, ce făcuse războiul posibil și chiar îl alimentase, își făcea intrarea în viața spirituală și culturală a Occidentului... Criza prin care trecea Occidentul era penttu mine dovada că valorile generației războiului nu mai aveau curs. Nouă, celor din „tânăra generație“, nouă ne revenea să găsim noi rațiuni de-a fi. Dar spre deosebire de înaintașii noștri, care se născuseră și trăiseră cu idealul unirii naționale, noi n-aveam nici un ideal de schimb. Ne regăseam liben și disponibili pentru tot felul de experiențe".

36

afirmării exuberante și dezmărginite a masculinității, ba chiar o negare a părții feminine din identitatea proprie, ca și din cea a colectivității.

3. Mihai Ralea și masculinismul democrat interbelic

Peisajul mental din acea vreme este surprins cu plasticitate de Mihai Ralea in 1925. Eseistul deplânge faptul că „Autoritatea paternă se închină umilită în fața reproșurilor de patruzecioptism, formulate cu suficiență de fiu prematur emancipați. Pentru bărbați, specialitatea e avantajul material, gloria ușor câștigată. Dezinteresarea artistică, morală ori socială sunt excepții din ce în ce mai rare. Pasiunea pentru ceva absurd, eroic, la fel. La femei, senzualitatea, întovărășită de lipsa de ținută a moravurilor, se afirmă clară, impudică, cinică. Plăcerea imediată, de orice natură, alungă efortul lent, răbdarea susținută a bucuriilor ce vin târziu. Fiecare se achită cu cele mai ușoare mijloace, trișând unde și pe cine poate. Și oricine își creează legea lui, făcută din proprie justificare, din enorma indulgență pentru propriile sale slăbiciuni. Acesta e peisajul pe care generației noastre îi e dat să-l contemple”1. Cu alte cuvinte, dincolo de opțiunile politice, atmosfera publică însăși are un aspect frivol, este lipsită de ideal, etalând imoralitatea și dezorientarea axiologică, graba și hedonismul rapace. Pentru acest bun motiv, autorul tânjește după situația contrară, făcând apologia eroicului, a „absurdului” înțeles ca imposibil de atins, idealitate pură. Ceva mai departe, în cuprinsul aceluiași text, Ralea revine, constatând noul tip de comportament social: „Gluma brutală, jovială, de o nerușinată sinceritate, înlocuiește în societățile cele mai distinse, între tineri, eticheta pudrată ori fagotată de altădată. Femeile, ca și vârsta, au pierdut orice prerogativă. Suntem cu toții buni camarazi și ne tratăm jovial cu câte-o viguroasă și francă palmă pe umeri (în cel mai bun caz).// Nici costumul n-a scăpat de această simplificare naturistă.// A dispărut crinolina, corsetul, jaboul și toate culorile decorative, ca să se facă loc unui monoton costum în sărace linii americane”2. 1 Evoluțiile consemnate aici merg, așadar, în direcția unei simplificări atitudinale și vestimentare, nivelând social și impunând nu numai moda „americană”, ci și pe cea urban-burgheză, în locul aceleia european-aristocratice. Detaliul că „Femeile, ca și vârsta, au pierdut orice prerogativă”, arată că masculinizarea socială s-a instalat viguros și că ea înseamnă nu numai renunțare la gingășia efeminată a

1 Mihai Ralea, „Reflecții pesimiste asupra mentalității postbelice”, în Scrieri, voi. 7, București, Ed. Minerva, 1989, p. 90. Textul a apărut inițial în Cuvântul liber, seria a Il-a, an. II, nr. 17, 2 mai 1925, p. 9-10. Idem, „Reflecții...“, op. cit., p. 91.

37

unui tip tradițional de educație, ci și la o anume formă de respect patriarhal acordată vârstei a treia. Suntem, așadar, încă din 1925, într-o societate intrată în impact cu marile tendințe ale vremii afirmate în sfera euroatlantică. Vechiul echilibru — prezumat — al raporturilor europene tradiționale dintre bărbat și femeie s-a estompat, iar societatea a intrat în viteză sub umbra unui nou model. Ralea îi atribuie chiar o origine geopolitică și culturală clară atunci când îl socotește „americanizant“. Că este sau nu naturist, ar fi o altă discuție, dar sigur e că acest model este democratizant, în principiu, reducând din obstacolele exterioare (dantele, horbote, accesorii pe care numai cei bogați și le puteau permite) și din cele interioare (codul comportamental reducând din numărul și din calitatea ritualurilor, a precauțiilor sale). Este paradoxal faptul că, dezavuând această linie simplificatoare, Mihai Ralea o promovează în altă luare de poziție, trei ani mai târziu, atunci când face — cu apropo — apologia seriozității, înțeleasă ca asumare a propriilor limite și ca responsabilitate1. In opinia lui, a fi serios înseamnă, printre altele, și a alege ceea ce este central de ceea ce e periferic. Insă nu este vorba doar de propensiunea spre esențial. „Am putea caracteriza seriozitatea... ca o existență intensă și veritabilă, ca o realitate puternică. [...] O realitate sinceră și intensă devine o valoare. [...] Căci un lucru care există din plin, adică care e serios, un lucru de o adâncă realitate, devine o valoare. Iar pe de altă parte, o adevărată valoare e o reaEtate. A fi cu adevărat ceva înseamnă impUcit a valora ceva. ReaEtatea când e foarte reaEtate, existența când e intensă, devine merit. Deosebirea intre reaEtate și valoare n-are sens, decât la expresiile slabe, reduse, ale acestora. Ridicați gradul, tensiunea valoni și reaEtățti, ele se confundă"2. Formulările sunt neașteptate, căci — deși survenite de pe alte pozițti ideologice —, rămân totuși consonante cu profunda empatie, implicare, mobilizare la care convoca trăirismul, Emil Cioran (o Românie în deEr!), Mircea EEade și care, pe coordonatele sale esențiale, se regăsesc și în atitudinea promovată de Mișcarea Legionară. Această observație nu vrea să spună decât că, la stânga și la dreapta, printre democrați și printre adepțti totaEtarismelor, noul ethos al impEcării se afirma cu intensitate. El pare să fie una dintre convingerile care au impregnat epoca și, totodată, un ancadrament propice afirmării elementelor ideatice și ideologice masculiniste.

1 Idem, „Filozofia seriozității", în op. cit. La p. 50 se precizează: „Omul serios e omul care se cunoaște, care știe ce poate și ce nu." 2 Ibidem, p. 48.

38

UNIVERSITARII „LITERARI44 FIINȚE SENTIMENTALE Lucian Nastasă eși ar putea părea un aspect mai puțin interesant și înclinat mai curând spre bârfa, chiar cu iz de calomnie uneori, studiul de față îmi pare totuși indispensabil pentru a înțelege mai bine și mai dinamic biografia diverșilor intelectuali români, orice abordare de asemenea natură dovedindu-se departe de a fi inutilă ori extravagantă. In fond, ceea ce am încercat acum nu este altceva decât o sumă de decupaje micro biografice, adeseori tratate ca un produs al „coșului de gunoi“ al istoriei, dar care — s-a văzut deja — pot arunca proiecții de-a dreptul fascinante în ceea ce privește derularea „evenimentelor mari" ale trecutului (dacă există cumva vreo instanță dispusă a da verdicte asupra dimensiunilor faptelor istorice!). Fără să exagerăm, se poate afirma că orice investigație de acest tip își pierde din aspectul de intrigă romanescă în profitul conturării unei ventabile istorii, în care pârghiile ei motrice se află de fapt în culise, mult mai în adâncime decât ne-ar place nouă să credem, dar și mult mai dificil de reconstituit din punct de vedere empiric. Pentru că mereu și mereu oamenii au avut parcă ceva de ascuns, de disimulat. Iar această remarcă nu este deloc nouă, aspectul fiind de altfel atotprezent în mai toată opera vizionarului I lonore de Balzac care, de pildă, în Iluzii pierdute ne și spune că sunt două istorii: „L’histoire officielle, menteuse (...), puis l’histoire secrete ou sont Ies veritables causes des eveniments, l’histoire honteuse“. Din această perspectivă, latura „personală" a ființei umane, viața ei privată, intimă, chiar extrem de intimă, a constituit mereu unul din agenții principali ai dinamicii istoriei. Și oricât s-ar evita o astfel de constatare, faptul in sine rămâne o realitate pe care — mai mult sau mai puțin expEcit — cu toții o simțim, o recunoaștem, o acceptăm. La urma urmei, fățărnicia este o trăsătură specific umană, prin a cărei acțiune individul prefăcut își înșeală semenii — uneori chiar pe el — cu aparența virtuților. Mai există oare cineva în lumea aceasta care să nu manifeste prudență față de ceilalți, tocmai datorită îndelungatei experiențe umane, că în spatele aparențelor mereu se ascunde । eva necunoscut, nu neapărat josnicie? Este și motivul pentru care ne propunem acum să coborâm mult mai adânc în viața universitarilor de la noi, ca ființe umane, fără a reuși cât de cât convenabil să acoperim întreaga complexitate a existenței. Prin forța

D

39

împrejurărilor, profesorul universitar este un individ aflat în primele rânduri ale vieții culturale a unei națiuni. Dincolo de faptul că aparține unei categorii socio-profesionale destul de complexe, universitarul este în primul rând un intelectual, care nu doar a străbătut procese de formare, de legitimare, strategii ale carierei, competiții, ierarhii etc, ci a devenit și un mediator între produsele consacrate ale spiritului și publicul tânăr, dispus a învăța organizat, nu doar pentru a ști, ci și pentru a dobândi recunoașterea acumulărilor sale profesionale. Cu alte cuvinte, universitarul își asumă și o funcție educativă, de cel mai înalt și specializat grad, pentru că el nu doar „gândește" și comunică rezultatul cercetărilor lui științifice sau al altor cugetători, ci mai mult, este un formator organizat, care își exercită influența și distribuie cunoștințe unui public potențial a intra în categoria intelectualilor, cu alte cuvinte este un magistru sau un institutionally at. Pe de altă parte, a vorbi despre om ca ființă sentimentală a devenit aproape o banalitate! Și poate că de aceea s-au pierdut multe din sensurile atribuite de-a lungul vremii acestui concept, care — la urma urmei — este mult mai complex decât ne-am putea imagina la prima vedere. Oricum, nu ne vom opri deloc asupra diverselor aspecte teoretice ori semasiologia sintagmei, în primul rând pentru că nu dorim să aruncăm subiectul într-o inutilă letargie. De altfel, de-a lungul acestui text vor fi puse în evidență numeroase ipostaze din principalele atribute ale „ființei sentimentale", în fond vechi de când este lumea, tocmai pentru a dinamiza lectura și a înțelege mecanismele plurivalente ale subiectului vizavi de intelectualii români. Chiar dacă ne referim numai la o categrie socio-profesională extrem de restrânsă, cea a profesorilor universitari de la facultățile de litere și filosofic din România pre-comunistă, tema invocată este comună tuturor și pretutindeni, ea creează aceleași situații indiferent de profilul psihologic al individului, deși am fi înclinați a atribui omului de cultură atitudini ceva mai elaborate și controlate atunci când este vorba de pornirile incontrolabile ale ființei umane. Totodată, subiectul a generat de-a lungul vremii un univers al frumuseții, dar și al suferinței și eșecului, a stimulat cele mai apreciate opere literare, a făcut atâta lume să viseze, să suspine, să se înnobileze, dar și să decadă. Și pentru că Eteratura de acest fel — „sentimentală", „romantică" ar zice unu — este uneori dezarmantă prin simpEtatea ei, nici noi nu vom căuta să o amalgamăm inutil în lucrarea de față. Atâta doar, am face totuși referință la Gustave Flaubert, care atunci când a început să elaboreze celebra sa lucrare ^education sentimentale. Histoire d’m Jeune homme. intenționa s-o conceapă indiscutabE în moda vremii, dominată de romantism și sub comandamentul unei „istorii morale", fără a se gândi câtuși de puțin în termenii unei filosofii a

40

istoriei. Insă așa cum se știe, în cele din urmă a ieșit cu totul și cu totul altceva, o veritabilă „istorie sentimentală", în care emoțiile inimii și ale simțămintelor s au dovedit a fi printre principalii stimuli ai dinamicii istoriei1. Pe de altă parte, ne place sau nu, constatăm în mod evident că se renunță tot mai mult la concepția teleologică asupra istoriei, iar dacă — să zicem — unul din mani sociologi contemporani a pus în discuție „dominația masculină"2, nu mai puțin adevărat este faptul că o sumă de alte lucrări au venit să impună „femeia" ca veritabil subiect al istoriei3. Insă între aceste două extreme mereu se mai află câte ceva, ceva de esență, care poate stabili o mai firească relație între istorie și celelalte discipline ale cunoașterii, între structun și modele, între real și ficțiune: este vorba de trăirea comună dintre sexe, 1 De această schimbare dinspre „moral" spre „sentimental" devenise conștient chiar scriitorul, așa cum rezută dintr-o epistolă adresată de el lui Leroyer de Chantepie, la 6 octombrie 1864 (Gustave Flaubert, Correspondance, III (janvier 1859-decembre 1868), edition etablie, presentee et annotee par Jean Bruneau, Paris, Edit. Gallimard, 1991, p.409). Pierre Bourdieu, La domination masculine, Paris, Edition du Seuil, 1998 (de consultat îndeosebi ediția din 2002, ce conține și textul: „Quelques questions sur le mouvement gay et lesbien"); de același, A propos de la domination masculine, în „Agone. Philosophic, critique & litterature", 2003, no.28, p.73-86. Complementar vezi și: Marianne Hester, \jewd women and wicked witches. A study of the dynamics of male domination, London/ New York, Routledge, 1992; Thierry Vincent, L’indifference des sexes. Critiquepsychanalytique de Bourdieu et de Iidee de „domination masculine", Eres, Strasbourg, Edit. Arcanes, 2002; Marie-Helene Bourcier, La fin de la domination (masculine). Pouvoir des genres, feminismes et postfeminisme queer, în „Multitudes", Paris, 2003, no.12, p.69-80; Armand Chatard, Domination masculine et identite de genre, în „Cahiers internationaux de psychologic sociale", Bruxelles, 2005, no.67-68, p.113-123; Ilana Lbwy, Catherine Marry, Pour en finir avec la domination masculine. De A â Z, Paris, Les Empecheurs de Penser en Rond, 2007. ' Becoming Visible. Women in European History, ed. by Renate Bridenthal and Claudia Koonz, Boston, Atlanta etc, Houghton Mifflin, 1977; Lesfemmes sujets d'histoire, sous la direction de Irene Corradin et Jacqueline Martin, Toulouse, Presses Universitaires du Mirail, 1999. Vezi mai nou, pe această temă, și L'histoire sans les femmes est-elle possible?, sous la direction de Anne-Marie Sohn et Franțoise Thelamon, Rouen, Librairie Academique Perrin, 1998; Franțoise Thebaud, Ecrire l'histoire des femmes, I'ontenay-aux-Roses/Saint-Cloud, ENS Editions, 1998; Alain Ballabriga, Christine Bard (ș.a.), L'histoire desfemmes, în „Annales", LIV, 1999, no.l, p.87-168; Jennifer Saul, / 'eminism — Issues and arguments, Oxford, Oxford University Press, 2003; Eliane Gubin, Choisir l'histoire des femmes, preface de Michelle Perrot, Bruxelles, Editions de 1'Universite de Bruxelles, 2007; Martha May, Women’s roles in twentieth-century America, Westport, CT., I .ondon, Greenwood Press, 2009; Histoire comparee des femmes. Pdouvelles approches, sous la direction d'Anne Cova, Lyon, Edit. ENS, 2009 ș.a.

41

deopotrivă lor participare la cursul istoriei, dispariția ierarhiilor arbitrar impuse. Dacă bărbatul s-a aflat mai totdeauna în lumina rampei, atribuindu-i-se aproape mereu cel dintâi rol și fiind subiectul privilegiat al „cronicarilor de teatru", complementul său firesc pare că a stat mereu în umbră, istoria de prea puține ori scoțând la iveală femeia ca determinantă a evoluției, măcar în aceeași proporție cu partenerul ei de viață1. Cu alte cuvinte, se impune o istorie a cuplului, cadru obligatoriu al dezvoltării ființei umane, iar istoriografia română a făcut deja câțiva pași — oarecum timizi — în această direcție2. Înfăptuirea unei asemenea reuniuni, a două ființe umane, nu constituie doar un simplu angajament social și sentimental, ci ar trebui să pună ordine în viața indivizilor, să dea sens existenței, prin întemeierea unei familii creându-se de cele mai multe ori locul central de autorealizare, de dobândire a unei identități, de structurare normativă a realității înconjurătoare3. Nu întâmplător, la finele lui 1900, din Leipzig, îi scria LA. Rădulescu-Pogoneanu lui M. Dragomirescu despre efectul benefic al relației de dragoste cu Elena (viitoarea soție a lui Pogoneanu, cu care s-a căsătorit în anul următor)4: „Voi credeți poate că iubirea mea m-a făcut să nu mai văd nici un alt interes în afară de ea și să nu mai muncesc nimic. Vă înșelați cu desăvârșire cei care veți fi crezând așa. Tocmai în această iubire am găsit reazimul vieții, fără care n-aș fi văzut rostul vieții și muncii mele, și dacă e cineva care să mă roage și să stăruiască mai mult să-mi dau imediat doctoratul e tocmai Elena; iar ce brumă am scris și v-am trimis este datorită numai îndemnului ei“5. Și pentru că are legătură cu Rădulescu-Pogoneanu, invocăm aici și câteva reflecții ale viitorului său ginere, Mircea Vulcănescu, mai apoi și el profesor universitar, care nota în jurnalul său din 1924, referindu-se la fiica 1 Vezi, de pildă, Michelle Perrot, Lesfemmes ou les silences de l’histoire, Paris, Flammarion, 1998; dar și reeditarea lui Andre Rauch, L’identite masculine â l’ombre des femmes, Paris, Edit. Pluriel, 1982 (împreună cu cealaltă celebră lucrare a sa, Crise de l’identite masculine). 2 Prezențe feminine. Studii despre femei în România, ed. G. Cosma, E. Magyari-Vincze, O. Pecican, Cluj, Editura Fundației Desire, 2002; Lucian Nastasă, Intelectualii și promovarea socială (Pentru o morfologie a câmpului universitar), Cluj, Edit. Limes, 2004, p.54-103. 3 Cf. P.L. Berger, H. Kellner, Le manage et la construction de la realite, în P.L. Berger, Ajfrontes â la modemite, Paris, Centurion, 1980, p.23-44. Vezi și Jean-Claude Kaufmann, Sociologie du couple, ed.III, Paris, PUF, 2003. 4 Câțiva prieteni îi reproșau lui Rădulescu-Pogoneanu că nu-și trecuse doctoratul din cauza Elenei, că-și risipește timpul cu ea, că a mers în vara lui 1900 la Paris să o vadă în loc să lucreze la disertație etc. 5 Titu Maiorescu și prima generație de maiorescieni. Corespondență, ed. Z. Omea, București, Edit. Minerva, 1978, p.750.

42

celui dintâi, Anita, pe atunci colegă de facultate, că acesteia „îi datorez schimbarea sufletului meu întreg, blândețea, toleranța... și încă multe“. Iar metamorfoza este confirmată mult mai târziu și de sora lui Mircea Vulcănescu, Mihael-Zoe Vulcănescu, care concluziona că Anita a contribuit ca universitarul nostru să-și „recapete echilibrul și a deveni omul maturității sale“, printre altele ea fiind cea „care l-a reconvertit la credința în Dumnezeu cu o insistență și o asiduitate de zi și noapte* 1'1. Este de altfel și explicația pentru care indivizii găsesc în organizarea matrimonială un principiu de funcționare relativ atrăgător și avantajos, de supremă împlinire umană. Făcându-și planuri de căsătorie prin 1933, Traian ('helanu începea să-și contureze un anume viitor intelectual, pentru că ipotetica viitoare soție „e femeia cu care pot răzbate în viață și e femeia care mă poate face fericit și mulțumit, și Nella e femeia despre care cred că nu m-ar părăsi nici la greu, precum o fac așa de adeseori femeile"; mai mult chiar, „Nella înțelege să-miprețuiascămunca și știe să mă îndemne la muncă, ea va fi și in această direcție norocul meu"2. De altfel, Chelariu era conștient că, de unul singur, își risipește vremea în cele mai neînsemnate preocupări, de aceea: „odată soție, Nella va trebui să-mi ajute să rezolv importanta problemă a muncii regulate și metodice, problemă încă nerezolvată în viața mea"3. Pe de altă parte, este adevărat și faptul că diversele substitute (intelectuale, artistice, politice, comerciale, sportive, hobbyun etc) concurează plăcerile și serviciile produse printr-o unitate domestică, iar aceste prestații exterioare necontrolate duc în anumite cazuri — cum se va vedea și din lucrarea de față — la o discontinuitate afectivă, la anomalii comportamentale, la deformări de personalitate ușor sesizabile de contemporani. Așadar, orice cuplu este o entitate arhetipală, având propria personalitate, propria sa istorie unică, dar care — în fond — reunește două istorii, a fiecăruia din parteneri. Este și motivul pentru care se impune o astfel de temă în cercetarea istorică și pentru mediul intelectual. Nu poate exista o istorie a universitarilor, privită sub aspect biografic, de „poveste a vieții", fără o abordare și a „celuilalt", mai puțin cunoscut, adeseori „șters" din memoria 1 Cf. „Manuscriptum", XXVII, 1996, nr.1-2, p.204, 250. Se pare că Mircea Vulcănescu .1 trecut printr-un soi de „criză" când, foarte tânăr fiind și bun înotător, n-a reușit să mai salveze de la înec încă doi prieteni (frate și soră, copiii directorului Liceului „Sf. I ,azăr“ din București) în timpul unei banale plimbări cu barca pe Lacul „Pasărea". De față era și Anita, colegă cu el de facultate, care îi va deveni de altfel soție. ’ Traian Chelariu, 7,ile fi umbra mea. Jurnal, ed. Corneliu Popescu, Iași, Edit. Junimea, 1976, p.87-88. 1 Ibidem, p.95.

43

posterității pentru simplul motiv că a fost eclipsat de puternica personalitate a bărbatului celebru sau pentru că societatea (cutuma) de la un moment dat nu a pus mare preț pe femeie, ca partener de viață a soțului intrat în „nemunre“. „Muză“, iubită, soție, obiect al plăcerilor carnale ori sursă de nefericire, cu o prezență mai mult sau mai puțin efemeră, femeia a devenit victima unui anume tip de istoriografie (din nefericire dominantă), rece și trunchiată, aproape încremenită cu ochii asupra purtătorului „de joben“, lipsind personajele feminine de acele reconstrucții care să dea părți din adevărata viață — mult mai dinamică —, elemente care să aibă cu adevărat capacitatea de a explica multe din rațiunile devenirii și afirmării unui intelectual în domeniul ce l-a onorat. Printr-o atare analiză s-ar pătrunde mult mai adânc în biografia individuală și colectivă a universitarilor (și nu numai), abordându-se părțile obscure, adeseori necunoscute — dar și frecvent ocolite — ale unor personaje ce merită mai multă atenție. In felul acesta se vor putea înțelege mai bine structurile de funcționare ale unei anume fracțiuni a elitelor românești, prin reliefarea unor complexități abia intuite. Cum de la sine se înțelege, nu ne propunem să analizăm relațiile sentimentale în sine („emoțiile" și trăirile intime scăpând percepției și contabilității prozaice a istoricului), ci mai curând practicile, comportamentele amoroase și de familie, statutul și rolul femeii în viața universitarului român etc. Așa cum se pronunța George Călinescu într-o conferință ținută în 1947 la invitația Federației Democratice a Femeilor din România, deși nu în direcția preconizată de organizatori, „când într-o cultură un bărbat și o femeie nu au să-și spună nimic, acea cultură nu-i eminentă"1. Iar această remarcă avea în vedere și lipsa în literatura română sau nevalorificarea schimburilor epistolare dintre doi îndrăgostiți (și nu numai), spre deosebire de apusul Europei. Pentru că declarațiile de dragoste, practica epistolară pentru asemenea dezvăluiri ori întreținerea pasiunii a fost și este cel mai bun comphce al îndrăgostirilor, cel mai adaptat instrument pentru a transmite sentimentele, îndeosebi în cazul celor timizi; apoi, scrisorile pot fi citite și recitite, de regulă în intimitate, adeseori sunt păstrate cu sfințenie, venerate încă multă vreme; cu ele în mână poți să visezi, la fel cum poți trece în disperare, ba chiar în neființă. Epistolele sunt adaptate destinatarului, adeseori textul este profund gândit și îngrijit (chiar și sub aspect caligrafic), cu încărcătură emoțională, în care nu de puține ori se regăsesc desene, creații poetice ori reflecții asupra relațiilor dintre bărbat și femeie, cugetări asupra ființei umane, asupra dezideratelor de orice natură, 1 G. Călinescu, Aproape de Elada, ed. Geo Șerban, București, 1985 (supliment al „Revistei de istorie și teorie Eterată", nr.2), p.101-102.

44

cu alte cuvinte conțin o „filosofic a vieții“ bine circumscrisă și cu sorți de punere în practică. Din păcate, cu puține excepții, la noi nu prea s-au publicat volume de < orespondență de acest gen, poate și pentru că a lipsit o cultură a epistolelor amoroase, iar cele câteva rudimente cunoscute până acum au avut temeiuri cât (• poate de concrete, la obiect, oarecum bine contextualizate. Este și exemplul himbului epistolar dintre Dinu Pillat — viitor asistent al lui G. Călinescu — și < Amelia (Nelli) Filipescu, colegă de facultate, iar mai apoi soție1. Chiar și așa insă, deși extrem de restrânsă, practica epistolară s-a dovedit aceeași ca pretutindeni, un „gen feminin", acestea manifestând cel mai adesea .profesionalism" în conceperea scrisorilor de dragoste2. Evident, au existat și bărbați predispuși la reflecții și declarații amoroase, chiar dacă ponderea și stilul arareori poate fi comparat cu al femeilor3. Adresându-se Adelinei Poenaru, în vara lui 1895, Mihail 1 iragomirescu exclama: „Ada, Ada, dacă ai ști tu ce ființă de plâns am ajuns,

1 Biruința unei iubiri — Dinu & Nelli Pillat. Pagini de corespondență, ed. Monica Pillat, București, Edit. Humanitas, 2008. IFF/zzzș the voice. Essays on epistolary literature, ed. by Elizabeth C. Goldsmith, Boston, Northeastern University Press, 1989; L’epistolarite â tracers les sticks, Actes du colloque de Cerisy, sous la direction de Mireille Bossis et de Charles A. Porter, Stuttgart, Franz Steiner Vedag, 1990; L’epistolaire, un genre feminin?, Etudes reunies et presentees par < hristine Plante, Paris, Honore Champion, 1998; Brigitte Diaz, L’epistolaire, ouLapensee nomade. Formes etfonctions de la correspondance dans quelques parcours d’ecrivains au XIX stick, Paris, Presses Universitaires de France, 2002; L’epistolaire au feminin. Correspondances de [emmes, XVIILXX stick, Actes du Colloque de Cerisy-la-Salle, octobre 2003, pubhes sous la direction de Brigitte Diaz, Caen, Presses Universitaires de Caen, 2006. ' Ni s-au păstrat, de pildă, aproximativ 180 de scrisori trimise Corneliei Brediceanu de < litre Lucian Blaga, dar nici una de la ea către el (cf. Dorii Blaga, Lucian Blaga. Excurs sentimental, în „Manuscriptum", VIII, 1977, nr.3, p.88; începând cu acest număr de revistă s-a publicat întreaga corespondență); vezi și Lucian Blaga, Corespondență de țamilie, ed. Dorii Blaga, Edit. Universal Dalsi, 2000. De asemenea, mai sunt de reținut: Silvia Panaitescu, P.P. Panaitescu în lumina scrisorilor din tinerețe, București, Edit. Minerva, 1970; Mausoleul iubirii. Corespondență Octavian-Venturia Goga, ed. Gh.I. Bodea, București, l'.dit. Viitorul Românesc, 1997. In schimb, dialogul epistolar dintre M. Dragomitescu și Adelina Poenaru, viitoarea lui soție, se află în fondul „Saint-Georges" din București, din care s-au publicat până acum doar câteva scrisori ș.a.m.d. Insă o completă dcvoalare a unui astfel de schimb epistolar îl avem prin lucrarea: Nae lonescu, (.'.orespondență de dragoste (1911-1935), vol.I-II, ed. Dora Mezdrea, București, Edit. Anastasia, 1997. Sporadic, au mai fost publicate și alte schimburi epistolare cu iz sentimental ale universitarilor noștri literari, care vor fi menționate și utilizate în multe din paginile acestei cărți.

45

de când iubirea ta pentru mine s-a micșorat! Cum eram eu înainte și cum sunt acum!“; pentru ca mai apoi să continue: „Am văzut multe fete, multe mi-au plăcut; voi avea prilej să mai văd și altele frumoase și drăguțe, și bogate; ei bine, nici una, auzi tu — nici una — nu mai are farmec pentru mine. Cu nici una n-aș putea să-mi duc viața fără să mă plictisesc, fără să nu mă trivializez". De altfel, își imagina existența alături de Adelina, „departe de reprezentanții putregaiului din țară de la noi; am citi, am vorbi, am face băi, am călători prin munți, am face colecții de flori rare..."1. In Imn mari, povestea cuplurilor în mediul academic nu ar trebui să difere de celelalte categorii profesionale. Se impun totuși câteva specificități, ce țin de orizontul cultural, o mai mare capacitate de reflecție și de a organiza viitorul, cercurile prin care umblă și prevăd niște norme etc. Teoretic, universitarii — și îndeosebi cei de la facultățile de filosofie și litere — ar trebui să aibă conduite sensibil diferite de marea masă a vulgului, măcar prin simplul fapt că au avut acces la surse educaționale mult mai bogate și diverse, chiar și numai dacă am lua în calcul lectura cărților. Or, pe această temă, a „educației sentimentale", provocările nu au lipsit, ci dimpotrivă, literatura oferind producții intrate demult în patrimoniul universal, începând cu banchetul din Dialogurile lui Platon, Arta de a iubi a lui Ovidiu și până la scrierile lui Petrarca, Abelard, Grieux, Leopardi, Goethe (îndeosebi cu al său Werther), Benjamin Constant (pentru deja clasica sa nuvelă Adophej, Sainte-Beuve (cu a sa Volupte, din 1834), Honore de Balzac, Gustave Flaubert (celebru îndeosebi pentru Madame Bovary, dar mai ales pentru Ueducation sentimentale. Histoire d’un jeune home), Gabriel D’Annunzio ș.a. — pentru texte citite uzual de multi din intelectualii români în formare2 și la care fac referință în memoriile, jurnalele sau corespondența lor. Lecturând romanul Seduction al lui Hector Malot3, bunăoară, Teohari Antonescu notează în furnalul său la data de 24 iunie 1895: „Când am început romanul și am înțeles intriga sărmanei Hellena și lupta ei contra mediului corupt și pervers, mai la fiecare pas mă opream, izbucnind într-un plâns fără lacrimi, numai cu hohote. Ochii și pleoapele îmi erau uscate și fierbinți și de 1 Elena Cerchez, Mihail Dragomirescu. In memoria Adelinei Poenaru, în „Manuscriptum", 4/1989, p.170-171. 2 Pentru răspândirea traducerilor și a literaturii franceze la noi (deși categoria socială la care ne referim prefera lecturile în original), abundentă din perspectiva temei, vezi Ecaterina Cleynen-Serghiev, „Lcr belles înfideles“ en Roumanie. Les traductions des auvres francaises durant /’entre-deux-guerres (1919-1939), Valenciennes, Presses Universitaires de Valenciennes, 1993. 3 Hector Malot, Seduction, Paris, Edit. E. Dentu, 1881.

46

multe ori mă pomeneam zicând: «ce nenorocit, ce nenorocit sunt!» Toate scenele de luptă ale sărmanei fete cu oamenii dimprejuru-i mă atingeau adânc și mă împingeau spre plâns. De nenumărate ori am căutat să mă liniștesc prin cuvintele: «oh, c’est bete â qui je fait», dar degeaba, plânsul și durerea mergeau înainte. O frază mereu îmi venea în minte: «fa-ți datoria și mergi înainte». Această expresiune care-mi da oarecare liniște, desigur n-avea cine știe ce putere misterioasă ori cabalistică pentru mine, dar îmi arăta sacrificiul meu față de plăcerile lumești. «Fă-ți datoria și mergi înainte» însemna pentru mine «ce-ți pasă dacă ăilalți, cei dimprejurul tău, au sau nu vreo idee bună de tine, tu mergi înainte că zilele frumoase, senine nu se poate să nu vie». O idee mă frământa pe mine adânc, nu vedeam în situația mea nici o rază de nădejde măcar că vreodată am să găsesc vreo femeie care să mă iubească și s-o iubesc și să-mi dea și mie iluzia fericirii acesteia. A clădi o casă pe singura iubire, a lua o lemeie din dragoste adâncă și numai pentru că e frumoasă, găsesc că este o greșeală. Nici o familie care se sprijinește numai pe pasiunea născută din formele divine ale unei femei frumoase, sau pentru femeie, ale unui bărbat frumos, nu poate dura. (...) In fine, eram abătut citind romanul lui Malot. A doua zi de dimineață, cum am deschis ochii și m-arn spălat am luat cartea în mână și până la 12 fix am dat-o gata, după ce am mai plâns puțin"1. Iar această stare îi fusese creată doar de unul din cele șaizeci de romane ale lui Hector Malot, nu și cel mai celebru, în care personajul principal, o institutoare foarte drăguță și de caracter, ce-și căuta un loc de muncă, are parte de-o suită de nenorociri provocate de mai toți bărbații pe care-i întâlnea. In fond, Teohari Antonescu era impresionat de avatarurile prin care trecea această tânără, ce evidențiau la urma urmelor — pentru epoca respectivă — incompatibilitatea dintre frumusețea unei femei și înregimentarea acesteia într-o rețea a muncii salariale. La fel de impresionat a fost tânărul universitar ieșean și de lectura unor nuvele, la care „am plâns de mai multe ori, atins mai mult de soarta mea decât tocmai de povestirea artistului, care mărturisesc este excelentă". In schimb, Antonescu nu se arată deloc emoționat de romanul lui Beyle Stendhal, La chartreuse de Pamie: „cu toate unele calități bune ale scriitorului și cu toate cele câteva scene plăcute — mai ales amorul lui Fabrice pentru Clelia Conti în tumul închisorii — am rămas rece, deși am citit cu atenție tot"2.

1 Teohari Antonescu, jurnal (1893-1908), ed. Lucian Nastasă, Cluj, Edit. Limes, 2005, p. 160. Ihidem, p.150,152.

47

Necăsătorit încă oficial cu Ventuna, O. Goga o îndemna pe aceasta să citească corespondența dintre soții Camille și Lucile Desmoulins, înainte ca cei doi să fie ghilotinați în aprilie 1794, la opt zile imul după altul1. In fond era povestea tragică a doi revoluționari francezi, apropiați ai lui Robespierre (care le-a și fost martor de căsătorie, în 1790), ce au căzut victimă unei parodii de proces judiciar, cum fuseseră încă multe altele în epocă2. îndemnul lui Goga venea în mod evident nu la întâmplare, de vreme ce nu demult devenise ministru în guvernul prezidat de Al. Vaida-Voevod, iar viața politică de culise nu era ușoară nici în Bucureștiul de atunci. Ca tânără fată de Eceu, pe când avea doar 16 ani, Cornelia Brediceanu — viitoarea soție a lui Lucian Blaga, citea cu mare interes La Prineesse de Cleve, de Madame de la Fazette3. Și, evident, nu fără motivații profunde! Deși a fost publicată în 1678, lucrarea este apreciată drept primul roman francez modem, având ca figură centrală o domnișoară — Chartres — de aceeași vârstă cu Cornelia Brediceanu, instruită în cea mai riguroasă conduită morală a mijlocului de veac XVI, care făcându-și intrarea la curtea regală se va mărita la dorința mamei cu principele De Cleves. Era o căsătorie de interes, fără a angaja sentimentele tinerei și frumoasei femei devenită „prințesă“, dar care va cunoaște și fiorii dragostei-pasiune, prin întâlnirea cu ducele De Nemours. în fond, cufiindându-se în lectura acestei opere cu iz istoric, Cornelia se inițiază în detaliile și ritmurile iubirii, a dragostei adevărate, pătimașă, dar care produce suferință prin rigorile impuse de normele morale deprinse pe când era fată4. La numai câțiva ani de la finele primei conflagrații mondiale, P.P. Panaitescu — mai întâi ca student, apoi ca licențiat — părea cu totul și cu totul absorbit de munca intelectuală, pregătindu-se ca istoric cu mult entuziasm, în vederea unei viitoare cariere de universitar, dar poate și ca un substitut al laturii sentimentale a vieții. Pentru că prin 1921, tânărul student reflecta parcă în cel mai „la modă“ stil al epocii, afirmând că „lumea nu este o scenă patetică de iubire, ci o luptă în care trebuie să reziști", iar el va „fi un om mare, pentru că

1 Mausoleul iubirii. Corespondență Octavian-Venturia Goga, ed. Gh.I. Bodea, București, Edit. Viitorul Românesc, 1997, p.20. 2 Vezi J ules Claretie, Camille Desmoulins — Excite Desmoulins. Etude sur les Dantonistes d’apres des documents nouveaux et inedits, Paris, Edit. Pion, 1875; Jean-Paul Bertaud, Camille et Eucile Desmoulins. Un couple dans la tourmente, Paris, Presses de la Renaissance, 1985. 3 Cornelia Blaga-Brediceanu, Jurnale, 1919, 1936-1939, 1939-1940, 1959-1960, ed. Dorii Blaga, Cluj, Casa Cărții de Știință, 2008, p.19. 4 Romanul a fost ecranizat în 2008 prin pelicula semnată de Ch. Honore, Ea belle personne.

48

■ mau"*1. Cât privește dragostea, la sfârșitul facultății, Panaitescu declară însă că ' .1 ,,face o căsătorie din iubire", constatând totodată că el și cea pe care o iubea acum „se potrivesc în linii generale", fără a renunța totuși la mai vechea r pirație de a deveni „celebru"2. Era însă perioada când citea — sub impulsul iubitei — cartea lui Gabriele d’Annunzio, Trionfo della morte, care-1 impresionează de-a dreptul, începând chiar cu citatul din Nietzsche: „Jenseits v• .ibros, ce a revoltat la noi lumea editorilor și librarilor din epocă, atrăgându-i । v luderea din învățământul universitar, unde preda de aproape patru am. Insă iu । .istă scriere venea la scurt timp după un excelent roman de dragoste al H rimași, cu încărcătură autobiografică, plin de sensibilitate și romantism, A\aitreyi (1933), care ar putea explica într-un fel atitudinea ulterioară a autorului l.i(a de prezențele feminine, apreciate mai mult pentru utilitatea lor sexuală (iiitudine prezentă de altfel și în Huliganii, din 1935). Așadar, lecturile pe aceste teme2 au contribuit major la modelarea imaginarului tinerilor intelectuali în formare, aceștia identificându-se adeseori i ii personajele, ba chiar comportându-se aidoma. In ce privește textul de față, este de remarcat dificultatea în a stabili o tipologie a conduitelor sentimentale, pentru perioada relativ lungă ce am nbordat-o, întrucât ele sunt într-adevăr permanențe ale ființei umane, cu ii eleași scopuri și finalități, însă ca forme de manifestare având o complexitate greu de circumscris aici. Pe de altă parte, o anchetă de acest gen este și anevoios de întreprins acum datorită atât lipsei unui optim material documentar, cât și a valențelor ce le presupune. De altfel, nici nu ne-am propus mai mult decât de a mobiliza astfel de analize, în cazul nostru invocând aici evenimente și personaje mai bine cunoscute ale mediului universitar „literar", cu forță de sugestie. In fapt, nu înseamnă mare lucru, o 11 >hortă întreagă de intelectuali așteptând să-și ofere propriul destin ca exemplu în edificarea unei viitoare istorii a cuplurilor. Din această perspectivă, vom oferi câteva elemente ce se cuvin a fi reținute și analizate, pigmentând demersul chiar cu mărturii ale „actorilor", intr-o succesiune nu neapărat firească, cât mai ales ca urmare a unei strategii personale de restituție documentară. In acest context, o primă abordare ar fi deslușirea idealului feminin în imaginarul universitarului „literar" român.

1 Vezi îndeosebi M. Eliade, „Apologia virilității" (1927), reprodus în voi. Eliadiana, ed. i iisttan Bădiliță, Iași, Edit. Polirom, 1997, p.9-11; idem, Profetism românesc, Edit. Roza Vânturilor, 1990, p. 13-14. Vezi și Sarane .Alexandrian, Historic de la litterature erotique, Paris, Seghers, 1989; Jean | acques Pauvert, Ea litterature erotique, Paris, Flammarion, 2000.

51

Idealul feminin

Imaginea intimă, idilică a iubitei, a viitorului partener de viață este fără îndoială rezultatul a cel puțin două impulsuri, de cele mai multe ori contradictorii. Pe de o parte este vorba de cutumele familiale dobândite, cu acumulări dintr-o îndelungă tradiție (adeseori profund conservatoare), impregnată cu principiile moralei creștin-ortodoxe, la care se adaugă modelele din imediata apropiere, uneori mondene și care aduc un soi de primenire a reprezentărilor feminine; pe de alta, impulsurile generate de un univers oarecum fictiv, prin intermediul lecturilor adolescentine, a așa-zisei „Eteraturi de dragoste" — care încă de la finele secolului XVIII a tot promovat Ebertinajul ludic —, ori a altor forme de vehiculare a educației sentimentale, cum ar fi de pildă teatrul sau producțiile cinematografice de după primul război mondial, atât de gustate la noi, ca și aiurea — toate acestea într-un continuu proces de transformare în cadrul epoch ce o avem în vedere. In plus, cu prea puține excepții, toți intelectualii români au avut posibifitatea de a călători pentru studii ori specializări în apusul Europei1, spațiu destul de eterogen care a oferit noi și diverse modele în abordarea vieții sentimentale. Nu întâmplător, Apusul a fost apreciat de autohtoniști, de cei mai puțin umblați prin lume sau cu o exagerată aplecare spre tradiționalism, ca un spațiu al „pierzaniei", în care Hbertatea de manifestare aducea mai mult rău decât bine. Iată cum privea lucrurile, bunăoară, colonelul Lăcusteanu, pentru deceniul șase al veacului XIX, aceasta fiind și motivația pentru care nu și-a trimis copiii la studii în apusul Europei: „Observam tinerimea română aristocratică care se întorcea din străinătate, cu titlul de doctori în diferite științe, și din o sută de tineri abia câte unul aducea societății învățături sohde și fundamentale, iar nouăzeci și nouă se întorceau nătărăi și doctori în viciuri și imoralitate, în disprețul societății"2. Și, după cum se știe, nu puțini intelectuaE au fost la noi anti-occidentaliști! Pe de altă parte, nici nu era nevoie ca cineva să se manifeste contra Apusului sau să fie topit de dragul valorilor autohtone, ci dimpotrivă! Unii, de la o anumită vârstă, după ce-și realizaseră o famifie și aveau poate copii, aproape de la sine repudiau tocmai „beneficiile amoroase" de care avuseseră cândva parte, în adolescența studioasă de la Paris ori aiurea, printr-un centru

1 Lucian Nastasă, Itinerant spre lumea savantă. Tineri din spațiul românesc la studii în străinătate (1864-1944), Cluj, Edit. Limes, 2006. 2 Amintirile colonelului Tăcusteanu, publicate și adnotate de Radu Crutzescu, București, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II", 1935, p.230.

52

universitar german. Pentru alții, ca Nicolae lorga, această „fereală" era dusă iliiar la extrem, ilustrul istoric universitar impunând de exemplu ca Școala Română de la Paris — unde „se numise" ca director — să funcționeze în anii interbelici la... Fontenay-aux-Roses, la vreo 15 km de instituțiile culturale atât de necesare bursierilor, într-un imobil achiziționat de statul român. Distanța cr;i justificată de lorga prin intenția de a feri studenții de tentațiile ncintelectuale ale Parisului. De altfel, toți stipendiații erau obligați să fie prezenți noaptea în clădirea stabilimentului, E se interzicea să aducă musafiri în । .imeră, nu U se permitea să locuiască împreună cu soțiile în Școală etc, aceste ii stricțfi generând nu de puține ori nemulțumirea bursierilor. In acest context, se cuvine să evidențiem faptul că mediile studențești .111 constituit mereu focare de promovare a legăturilor Hbertine între sexe, oferind adeseori atmosfera boemă ideală, în care studiile universitare se i itnilau, parțial, și cu educația amoroasă. Pentru că acești ani de studenție — unici în felul lor — nu înseamnă doar timpul petrecut în amfiteatre și bibEoteci, 11 enorm mai mult: sociabiEtate, un stil propriu de viață — chiar de vestimentație —, mijloace de expresie specifice, dar și un soi de compEcitate generațională etc. Evident, toate aceste elemente pot fi regăsite inegal ca imensitate de-a lungul timp ulm, însă pentru epoca de care ne ocupăm aici libertinajul sentimental este aproape inseparabil de tot ceea ce a însemnat socializare și distracție: prin cafenele, la baluri, săE de dans, carnavaluri, braserii, cabarete, hoteluri, teatre, excursE etc1, iar în mediul german prin diversele ritualuri de inițiere în multele corporațfi studențești, și nu numai. Deși mai puțin dezvoltată comparativ cu spațiul francez, viața de । afenea era și ea oarecum vizibilă în Germania. De pildă, la Berlin, până pe la începutul primului război mondial, românfi frecventau cafeneaua „Mandl" (în < liarlottenburg) sau „Bauer“, iar apoi, prin anh 1920, studențfi noștri se inlâlneau la „Romanisches Kaffee", undeva prin nordul orașului (aici se vedeau bunăoară C. Narly, A1.A1. Phihppide, Florea Maior, I. Plăcințeanu, I lan BarbiEan ș.a.) sau la „Cafe des Westens". De altfel, pentru anfi de până la prima conflagrație, I.M. Marinescu relatează că nemțoaicele erau „adorabile și că poți lega foarte ușor prietenie cu ele". O inviți la o cafea, mergi la un restaurant și „nemțoaica se leagă de tine ca vița de arac și nu te costă mai nimic"; „ți-ai găsit Schatz-ul [comoara]". Și multi români se lăudau cu câte un

1 Georges de Wissant, Le Paris d’autre Jois. Cafes & cabarets, Paris, J. Tallandier, 1928; Lionel Richard, Cabaret, cabarets. Origmes et decadence, Paris, Pion, 1991; The spirit of Montmartre. Cabarets, humor, and the avant-garde, 1875-1905, edited by Phfflip Dennis Cate and Mary Shaw, New Brunswick, NJ, Jane Voorhees Zimmedi Art Museum, 1996.

53

„Schatz", inclusiv viitorul latinist de la Universitatea din lași, care pe când studia ia Miinchen o avea pe Ketty, „o brunetă drăguță și vioaie, caseriță la o cafenea din centru", ce „era foarte modestă" și nu-1 „costa" decât „mici tratații"1. Și tot la Berlin, prin 1909, N. Petrescu a avut de-a face și cu o prostituată care până la urmă n-a acceptat bani. „Am petrecut două ore de intensă plăcere senzuală. Nu observai nici o vulgaritate în pasiunea cu care se abandona. (...) Eram contrariat de a fi întâlnit o femeie atât de mândră și o prostituată atât de sentimentală"2. Insă asta era partea carnală a lucrurilor, pentru că Petrescu era amorezat de o tânără evreică germană, „frumoasă și cochetă", dintr-o familie burgheză foarte bogată. Dar boema la Paris s-a născut3, iar studentii români de aici, mai ales după 1871, au fost beneficiarii marilor reforme ale celei de-a IlI-a Republici, adeseori într-un stil prostesc epigonic. De aceea, pentru multi din ei, Cartierul Latin a devenit un loc al plăcerilor, cu braserii și cafenele, cu nostalgia balului „Bullier" și mai ales cu multe locuri ale prostituției4. Și nu este o afirmație exagerată, de vreme ce îndeosebi după 1880 Cartierul a fost invadat de străinii bogați, din care românii erau destul de renumiți pentru opulență și „cupiditatea" feminină, fiind „asimilați studentului bogat și arogant"5. De altfel, capitala Franței a adăpostit o adevărată colonie de studenți români, poate cea mai importantă după cea a rușilor — după cum indică statisticile universitare. „Studenții români erau multi — nota N. lorga, aflat la studii la Paris prin anii 1891-1892 —, aproape incalculabil de multi (...), găsindu-i cu grămada, necopți, zgomotoși, gata să se înjure și să se bată, prin cafenelele în vogă din acest Cartier Latin, cu legiunile internaționale de tineri de toate națiile, unindu-se numai prin grija amărâtă a carierei și prin aplecarea către

1 I.M. Marinescu, 0 viață supusă destinului, ed. I. Oprișan, București, Edit. Vestala, 2005, p.103,115. 2 Nicolae Petrescu, Memorii, I (Plăcerea de a trăi pe alte meridiane), ed. I. Oprișan, București, Edit. Vestala, 2004, p.232. 3 Jerrold Seigel, Bohemian Paris. Culture, Politics, and the Boundaries of Bourgeois Life, 1830-1930, New York, Viking Penguin, 1986 (în traducerea lui Odette Guitard a apărut și la Gallimard în 1991). 4 Pentru aventurile „feminine" în Cartierul Latin la mijlocul veacului XIX este ilustrativă cartea lui Henry Murger, Scenes de la vie boh'eme, Paris, Michel Lev}' freres, 1859 (volumul a cunoscut nenumărate ediții; cea consultată de noi a apărut la Gallimard în 1988, 476 p.). 5 Cf. Pierre Moulinier, La naissance de l’etudiant modeme (XIX silele), Paris, Edit. Belin, 2002, p.26.

54

petreceri"1. Și intr-adevăr, în anul atât de plastic surprins de lorga, tinerii români aflați la Paris reprezentau aproximativ 15% dintre studenții străini și । ev a mai mult de 20% dintre cei europeni, ocupând locul secund după ruși, । are alcătuiau 27% dintre străini și aproape 45% dintre europeni2. Devine astfel explicabil cum multi din tinerii noștri s-au și „pierdut" în fața atâtor tentații, schimbând un soi de educație ce presupunea încorsetări birocratice și încordări intelectuale cu un altul, bulevardier, de cafenea, unde pmtul se modela altfel, poate la fel de durabil. Ion Minulescu, de pildă, ce cocheta cu literatura încă de pe băncile liceului, după absolvirea acestuia, în 1899, pleacă în anul următor la Paris pentru studii universitare. A neglijat însă Irccventarea cursurilor, căzând „pradă" vieții boemei artistice din capitala I ranței, fiind sedus de literatura simbolistă și citind pe Baudelaire, Nerval, Verlaine, Aloysius Bertand, Lautreamont, Rimbaud, Laforque ș.a., audiind < ursuri și conferințe la modă, dar nehpsind nici din cafeneaua „Vachette"3 ori < .ibaretunle în vogă din Montmartre etc. Sau, în expresia lui poetică din \\omanța necunoscutei, „Parisul m-a coborât pe bulevarde,/ M-a exilat prin < afenele". A rămas aici vreme de patru ani, revenind în țară fără nici o diplomă universitară, trăind și la București aidoma ca la Paris, frecventând < afeneaua „Kubler" și afirmându-se în câmpul literaturii, faima sa aducându-i ,i un post de director general în cadrul Ministerului Artelor și Cultelor (1922-1940). Iar „modelul" Minulescu n-a fost singular, în felul acesta procedând inulți alți români plecați la studii în Franța. încă mult mai devreme, în 1877, Nicolae Xenopol îi descria lui I. Negruzzi despre diversele îndeletniciri ale i < imânilor aflați în capitala Franței, invocând pe lângă cei câțiva cunoscuți ai lui ce se străduiau cu școala și pe alții, care „o duc foarte rău cu învățătura", concluzionând că „în adevăr, Parisul îi strică", relatându-i și cazuri extreme, de hoții ori violențe4. Dar nu numai studenții români erau într-o lumină mai puțin lavorabilă, ci și studentele noastre generau un soi de temere. O vestită gazetă 1 N. lorga, Orizonturile mele. O viață de om așa cum a fost, ed. Sanda și Valeriu Râpeanu, bucurești, Edit. Minerva, 1984, p.129. ' Pierre Moulinier, Op. Cit., p.63. ' Această cafenea, aflată în colțul străzii „des Ecoles", deschisă în 1887 și închisă în 1913, era frecventată îndeosebi de studenții români și de cei „de culoare" bogați. Dar lot aici au poposit Mendes, Huysmans, Mallarme, Antoine Albalat ș.a., iar un fragment literar despre această cafenea a oferit D. Anghel, prin Pelerinul pasionat (în „Ramuri", VI, 1910, nr.9 din 10 octombrie, p.4-7). 1 Scrisori vechi de studenti (1822-1889), adunate de N. lorga, București, 1934, p.XLVI.

55

studențească, „L’Escholier de France", punea în circulație — în 1911 — o anecdotă despre studentele românce ce au scandalizat un portar al imobilului în care locuiau, ce ar fi spus: „Nu este pentru voi aici, într-o casă burgheză. Proprietarul nu dorește așa ceva!"1. Evident, dacă ar fi să ne luăm după dicționarul lui Louis-Nicolas Bescherelle2, nu vom fi siguri niciodată dacă aceste fete erau din „auditoarele" diverselor cursuri universitare sau doar metresele unor studenții Erau însă românce și uneori stârneau rumoare! Așadar, acel Cartier Latin, personalitatea și sociabilitatea studențească au fost puternic influențate de moravurile diverselor epoci3. Iar pentru tineri, mai totul putea fi un pretext care să dea tonul unui anumit gen de conduită morală, pentru că unele evenimente impuneau de la sine sărbătorirea și festinul: succesul la un examen, primirea bursei sau a banilor de la părinți, plecarea unui camarad sau inițierea altuia în vreo „taină" juvenilă, sfârșitul studiilor etc. In plus, în tot acest context, stimuli veneau și din partea scriitorilor și artiștilor din epocă, care frecventau multe din cafenelele vizitate și de studenți (Cafe du Progres, „Le Fleurs", „La Source", „Le Soufflet"4, Cafe de l’Europe, „La Vachette" — toate funcționale și după marile lucrări ale lui Haussmann asupra Parisului). Deși oarecum uitat acum, bulevardul a constituit încă multă vreme un alt loc public destinat cunoașterii partenerilor de sex opus. Specific aglomerațiilor urbane, bulevardul a fost unul din spațiile ce au favorizat diverse tipuri de libertăți, în principal punerea în relație directă a tinerilor,

1 Apud Pierre Moulinier, Op. cit., p.69 2 Nouveau dictionnaire national ou dictionnaire universe! de la langue francaise, voi 2, Paris, Edit. Gamier, 1887. 3 Vezi Maurice Barres, Le Quartier Latin. Ces messieurs, ces dames, Paris, f.e., 1888; Emile Bayard, Le quartier latin hier et aujourd'hui, -sccex. les souvenirs inedits de ses grands ecrivains, et Ies croquis de l'epoque par G. Lorin et F.A. Cazals, Paris, Editions Roman Nouveau, 1924; Antoine Albalat, Trente ans de Quartier Latin. Nouveaux souvenirs de la vie litteraire, Paris, Societe Francaise d'Editions Litteraires et Techniques, 1930; Jean-Claude Caron, Generations romantiques. Les etudiants de Paris et le Quartier Latin, 1814-1851, Pads, Armand Colin, 1991; Les Quartier Latin des ecrivains, textes recueillis par Patrick Maunand, Urrugne, Pimientos, 2003. 4 După primul război mondial, aceasta era cafeneaua preferată de întâlnire a studenților români la Paris (la colțul dintre Bd-ul Saint Michel cu rue des Ecoles), care semăna oarecum cu Capșa, de la București. Totodată, tinerii noștri aveau și un restaurant, ce aparținea lui Aristide Blank (care avea și o filială a băncii sale — Marmorosch-Blank — la Paris, prin care erau transferate bursele studioșilor români) și fusese o vreme condus de Mihai Ralea (cf. Sergiu Dimitriu, Din trecut, Iași, Edit. Institutul European, 2006, p.46).

56

ncfiind nevoie de multe introduceri, de mijlocitori, ca să nu mai vorbim de etichetă". în fond, strada era locul unde puteau fi aflate prostituatele, cele ■ are făceau „trotuarul". La fel, am putea adăuga aici și parcurile, ca loc de întâlnire, de cunoaștere, de flirt între tineri. Totodată, simpla lectură a lui Balzac — bunăoară —, cu ale sale Iluzii pierdute, constituia deja un imens imbold în familiarizarea cu moravurile unei perioade nu demult apuse și care, pentru unii, trebuiau încă imitate. De altfel, ui ceea ce privește moravurile sexuale și libertinajul exagerat al studenților parizieni din a doua jumătate a veacului XIX literatura este imensă, motiv pentru care nici nu mai insistăm acum. Cu alte cuvinte, direct sau indirect (explicit sau nu) fiecare a trecut printr-o pedagogie a amorului, care în practică a luat forme diverse, devenind uneori un factor perturbator a ceea ce se înțelege îndeobște prin „idealul feminin", prin dificultatea de a discerne dragostea carnală de cea ideală. Sub acest aspect, aspirațiile amoroase ale tinerilor au fost promovate adeseori în 11 iod ordinar în fața intereselor comunității familiale. Ca tânăr cu bani și deplin stăpân pe viața sa, N. Petrescu este un mare aventurier sentimental. Printre altele, pe când se afla la Paris, în 1913, are o intensă și pasională legătură de dragoste cu cântăreața franceză Berthy Famer. Apoi, în primăvara lui 1920, tot în capitala Franței, are relații sentimentale cu ducesa Natalia („Nadia") de Beauhamais von Leuchtenberg, rusoaică de origine* 1, ca și bunicul matern al viitorului sociolog2, care după „aventura" cu N. Petrescu se va mărita — în 1924 — cu baronul Vladimir Meller-Zakomelsky3, trăind restul vieții în California (SUA) și, după câte știm, neavând urmași. Totodată, același N. Petrescu, care a călătorit enorm, a constatat — pentru anii de până la prima conflagrație mondială — că „în nici un oraș din lume sexul frumos din mica burghezie nu e mai accesibil străinilor decât la Berlin". Și oferă chiar exemplul unei aventuri personale cu o nemțoaică „blondă, subțire și mlădioasă, dar cu o privire lipsită de expresie", care s-a dovedit a nu avea prejudecăți, ajungând rapid în patul tânărului student român. A scăpat apoi ușor de ea, nu fără a reflecta asupra faptului că „farmecul femeii rigide constă nu atât în atracțiile ei fizice, cât în personalitatea ci psihică"4. Iar prin astfel de experiențe au trecut cu siguranță multi alți tineri 1 Se trăgea din Marea Ducesă Maria a Rusiei și din Maximilian de Beauhamais, duce de 1 xuchtenberg. ’ Acesta era vestitul argintar de origine rusă Teodor Filipov, stabilit la noi, printre altele artizanul câtorva racle pentru moaște. 1 Era fiul baronului Feodor Meller-Zakomelsky și al Olgăi Filosofova. 1 Nicolae Petrescu, Memorii, I (Plăcerea de a trăi pe alte meridiane), p.172.

57

români aflați la studii în străinătate, unii dintre ei numărându-se și printre universitarii noștri „literari". Au fost însă și tineri care au dorit să convertească aspirațiile lor amoroase studențești într-o relație matrimonială, eșuată însă datorită celuilalt, fie el în căutarea aventurii, fie evaluând negativ o atare finalitate. Aflat la studii la Paris, Teohari Antonescu se îndrăgostește nebunește de o ființă care, mai apoi, l-a părăsit fără scrupule. Sau, după cum notează el mai apoi, a plâns „cu hohot o dată la Paris pentru o femeie care într-adevăr că iubea... dar pe un altul. Am plâns și, vorba lui Caragiale, am iertat-o"1. Pe când era student la Leipzig, pregătindu-și doctoratul, Sextil Pușcariu cunoaște și este marcat totodată de „prima dragoste". Era vorba de o olandeză, fiica unui editor, se pare că cu firave legături de sânge românesc (prin mama ei). Cel care i-a înlesnit tânărului studios legătura cu fata a fost profesorul și conducătorul de doctorat al lui Pușcariu, Gustav Weigand, sugerând că aceasta ar dori să dialogheze uneori cu cineva în românește. Cei doi se cunosc și „așa a început romanul dragostei mele". Că această relație a însemnat ceva, o mărturisește chiar viitorul universitar: „Ea a jucat un rol prea important în viața mea și a luat niște aspecte prea caracteristice pentru ca să o îngrop între amintirile nemărturisite"2. Iar memorialistul trecuse binișor de 70 ani, evenimentele petrecându-se cu cinci decenii mai devreme. Așadar, ambii fiind studenți și cunoscându-se prin intermediul unui profesor, la început totul avea alura unei prietenii și colegialități pur și simplu: mergeau împreună la cursul lui G. Witkovski, despre Goethe, la patinoar, la teatru ori la operă, își recomandau reciproc diverse lecturi (în vreme ce el o îmbia să citească Crima lui Sylvestre Bonnard a lui Anatole France, ea îi vorbea la superlativ de Crinul roșu, de același scriitor francez, în vogă în anii aceia, ori îl îndemna spre lectura lui Flaubert, cu Madame Bovary). Ceva totuși începuse să-i placă lui Sextil Pușcariu la ea, mai ales că era „foarte inteligentă și cultă", având „un bun simț remarcabil și nimic din pretențiile fetelor instruite care începuseră să invadeze sălile de conferințe"3. Treptat, deși locuiau în același oraș și se vedeau permanent, au început să-și scrie aproape zi de zi, ea rămânând uneori la el în cameră mai multe ceasuri, ba chiar și peste noapte. Evident, are mai puțină semnificație acum și aici până unde a putut merge relația dintre cei doi, din punct de

1 Teohari Antonescu, Jurnal (1893-1908), p.151. 2 Sextil Pușcariu, Călare pe două veacuri. Amintiri din tinerețe (1895-1906), ed. Magdalena Vulpe, București, Editura pentru Literatură, 1968, p.58. 3 Ibidem.

58

vedere fizic, dar se putea vorbi deja de dragoste. Insă când Sextil a încercat să-i spună că „acum ești a mea pentru totdeauna, vei fi soția mea", ea a avut o reacție greu de înțeles chiar și de un ardelean, darămite de un balcanic: pur și simplu l-a refuzat, pe acela pentru care la... Brașov, de pildă, fetele de măritat din lumea bună s-ar fi luat la bătaie! Pentru că în paranteză fie spus, nu puțini au fost studioșii noștri prin străinătate care au constatat cu oarecare uimire ușurința relației (chiar și sexuale) a tinerelor nordice, fără ca acestea să-și dorească și asumarea unor obligații matrimoniale* 1. Revenind la „amorul" lui Sextil Pușcariu, după acea clipă de suspans, „întâlnirile noastre au continuat — spune el — așa cum era firesc să urmeze intre doi îndrăgostiți care se iubesc". Nu însă fără justificări din partea ei: „Tu ești prea tare pentru mine. Nu vorbesc de puterea fizică, ci de cea sufletească. I ‘iști un amant ideal, plin de atenții, tandru, jertfitor, discret (...). Dar ca soț de o viață întreagă, nu mi te pot închipui. Cât ești de bun și îngăduitor, atât de mult poți fi de neîndurat cu cel ce îți stă în cale să-ți duci în liniște a doua viață, cea de om al cărților și de iubitor de singurătate. Numai o femeie care nu te-ar iubi numai senzual și care ar avea și ea o a doua viață, cea de mamă și soție preocupată veșnic de bunăstarea bărbatului și a copiilor, nu ar observa că ești prea tare în apărarea drepturilor tale". De aceea, deși îi dorește lui tot binele din lume și șansa unei soții devotate, ea nu-i va putea fi alături în această postură. Pentru moment, ea râvnea doar să se poată „bucura" „încă câtva timp" unul de altul2. Și astfel, doar odată cu plecarea lui din Leipzig s-a sfârșit si idila dintre cei doi. Mai târziu, ea s-a măritat în Olanda și a avut copii, fără să se mai vadă vreodată cu Sextil Pușcariu, deși una sau două ocazii ar fi existat. Continuându-și studiile juridice la Berlin, după obținerea unui doctorat în filosofie, Dimitrie Guști este remarcat pentru seriozitatea preocupărilor sale de către unul din celebrii profesori ai acestei universități, de 1' ranz von Liszt, specialist în criminalogie, promotor al așa-numitului J’rogram de la Marburg" și fondator al Societății Internaționale de Criminalogie. Nu este vorba doar de o coincidență de nume, ci acesta era intr-adevăr rudă de gradul întâi (văr) cu nu mai puțin faimosul pianist și compozitor Franz Liszt. Profesorul berlinez La primit frecvent pe Guști în 1 De exemplu, Șerban Cioculescu relatează destăinuirea lui Șt. Bezdechi, de pe vremea când acesta din urmă studia la Copenhaga: în toată acea perioadă, pur și simplu studentele s-au „dat" la el cu dezinvoltură; „mă avuseseră toate colegele de la greacă și latină" — îi mărturisea el lui Cioculescu, evident, poate exagerând, poate doar lăudându-se, sau poate chiar așa fusese! (Șerban Cioculescu, Amintiri, București, Edit. I '.minescu, 1981, p. 168). ’ Sextil Pușcariu, Călare pe două veacuri. Amintiri din tinerețe (1895-1906), p.63-64.

59

locuința sa, făcându-1 să se simtă oarecum ca un „om al casei". In acest context, tânărul studios român cunoaște familia acestuia, pe soția Rudolfinc (născută Friendenfels, baroneasă1) și cele două fiice, Elsa și Gerta. Dacă pe vremea studiilor la Leipzig nutrise o dragoste mai mult platonică pentru Constance (Conny) Skinner, fiica unui preot anglican, de pe urma căreia Guști a avut enorm de profitat, de data aceasta tânărul român s-a îndrăgostit de fiica mai mare a lui Liszt, de Elsa, cu doi ani mai în vârstă decât Dimitrie2, dar plină de farmec și distincție. Mal mult chiar, după cum afirmă un congener aflat și el la studii în Germania în acei ani, se pare că D. Guști a fost chiar logodit cu aceasta3, dar ceva s-a întâmplat în cele din urmă, pentru că sociologul în formare a revenit în țară, la o catedră universitară la Iași, refuzând o ofertă similară la Berlin. Tot în mediul studențesc — însă cel cemăuțean — Traian Chelariu a cunoscut mai multe „pasiuni", afirmând pe la 23 ani că „în dragoste am suferit mereu de nevroză"4. Numai că în vara lui 1929 se îndrăgostește de Silvia, colegă de studenție, care apelează la un întreg arsenal de farmece pentru a-1 seduce pe viitorul universitar. Evident, aceasta devine „studenta cea mai frumoasă și mai bună din Cernăuți. Vreau să mă căsătoresc cu dânsa. Sau cel puțin cred că, dacă nu mi-a fi ea soție, nu mă voi însura nicicând", pentru că fără ea „viața nu ar avea nici un rost pentru mine. Silvia este îndreptarul care trebuie să-mi arate că tot mai am dreptul să mă bucur de viață"5. Cu alte cuvinte, el era îndrăgostit lulea de această ființă „gingașă", care privea însă totul ca pe o aventură, orice proiect de căsătorie vizând în cazul ei o altfel de „partidă", în primul rând cu un ... ofițer. în acest context, cu îndoieli în suflet în ce privește sentimentele femeii iubite, Tr. Chelariu concluziona la vreo 1 Cei doi se căsătoriseră la 16 iunie 1877. 2 Elsa se născuse la Graz, la 19 iunie 1878. 3 I.M. Marinescu, 0 viață supusă destinului, p.99. Mihai Sorin Rădulescu, în volumul său Memorie și strămoși (București, Edit. .Albatros, 2002, p.14), reproduce informația furnizată lui de către o vară a lui D. Guști, Georgetta Petală, conform căreia sociologul se „amorezase lulea" de fiica lui Wemer Sombart. Credem că este o confuzie, deoarece Sombart s-a căsătorit mult mai târziu cu Corina Leon, fiica universitarului ieșean Nicolae Leon (așadar soră cu George N. Leon, specialist în finanțe și statistică la Universitatea din Cluj, și nepoată a lui Grigore Antipa), între cei doi soți existând o diferență de 30 ani Singurul lor copil a fost un băiat, Nicolaus Sombart, născut abia în 1923, personaj deosebit de pitoresc, dar și de o vastă cultură, care a încetat din viață pe 4 iulie 2008. 4 Traian Chelariu, Zile și umbra mea. Jurnal, ed. Comeliu Popescu, Iași, Edit. Junimea, 1976, p.22. 5 Ibidem, p.36.

60

patru luni de relație că: „Silvia nu este femeia care-mi trebuie mie. Ea nu are i.ibdarea grădinarului sub ochii și grija căruia înfloresc florile rare și cresc plantele gingașe. Ea nu are nici încrederea femeii din ochii căreia bărbatul să ia hotărârea de a înfrunta orice. Silvia nu este nici tovarășa pe care te-ai putea I lizui în drumul lung și greu"* 1. Ajungând însă la Paris ca bursier la Școala Română de acolo, Traian i helariu se împrietenește repede cu o italiancă ce vorbea bine românește, Nella Collini, traducătoare din „clasicii" noștri de atunci2. Dacă inițial între cei doi, vreme de un an, nu a existat nimic altceva decât formele unei prietenii intelectuale deosebite, împreună profitând de tot ceea ce însemna industria culturală și paraculturală din capitala hexagonului, treptat lucrurile se schimbă. Nella Collini era o veritabilă intelectuală, aspect ce eclipsa oarecum diferența de vârstă dintre cei doi (ea fiind mult mai în etate), mai ales dacă acest mic .dezavantaj" era compensat de unele beneficii materiale. Pentru că un lucru este cât se poate de clar: în vreme ce toți ceilalți bursieri ai Școlii de la I ontenay-aux-Roses așteptau înfometați pe lângă zidurile Băncii de Excompt din Paris banii din partea statului român (erau anii crizei economice!), Traian ( helariu o ducea bine mersi, ba chiar și-a permis o vacanță rezonabilă în /\nglia, în vara lui 1932, pe banii mai avutei lui prietene. Acea călătorie a însemnat de altfel și transformarea camaraderiei intr-o poveste de dragoste (marcată printr-o logodnă), care s-ar fi sfârșit pnntr-o căsătorie dacă n-ar fi intervenit părinții ei, condiționând totuși binecuvântarea de certitudinea unei situații materiale a ginerului cât de cât < morabile. Or, cum acesta era sărac lipit pământului3, prospera familie Collini nu putea fi de acord cu un mariaj înainte de a avea siguranța că pretendentul la mâna Nellei este totuși în stare să-și facă o situație și să gestioneze o dotă căpătată în acest context (până și duhovnicul Nellei Collini a atras atenția r< imânului despre inconvenientele și riscurile unei căsătorii cu o femeie mai în date decât bărbatul4). Pentru a fi cât mai aproape de logodnică — care revenise in Milano, lucrând o vreme la Uniunea Culturală Italo-Română —, Traian (1 iclanu a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a obține un alt stipendiu, însă la Școala Română de la Roma, manifestând totodată înțelegere față de obiecțiile de moment ale familiei Collini: „Eu nu o pot sili pe Nellissima să 1 Ibidem, p.44. ’ La vremea aceea publicase deja Ion Agârbiceanu, Due amari, prima versione dai rotneno di Nella Collini, prefazione di Augusto Garsia, Venezia, Perugia, La Nuova Italia, 1929. ' Tatăl său era lucrător C.F.R, din leafa lui trăind toți cei cinci membri ai familiei 1' 1 raian Chelariu, Zile și umbra mea. Jurnal, p. 161.

61

lucreze împotriva voii părinților ei, pe care îi iubește mult, iar asigurarea ce o dau de a lua asupra mea răspunderea matenală și morală a căsătoriei noastre nu le poate ajunge lor"1. Insă anul petrecut în Italia a avut enorme consecințe mai ales pentru formația lui intelectuală, pe lângă călătoriile pe la mai toate monumentele importante din peninsulă, Chelariu profitând din plin de contactele cu gânditori de prestigiu de atunci, audiind și întâlnindu-se în repetate rânduri cu Giovanni Gentile, care i-a propus chiar și coordonarea unei disertații de doctorat. Anul însă a trecut repede, logodnicii s-au despărțit din nou, iar depărtarea și-a spus cuvântul, în scurtă vreme ruptura dintre cei doi fiind definitivă. La polul opus se situează Vasile Pârvan, adeptul unei morale ce respingea „decadenți“ precum Baudelaire, Moreas sau Verlaine, în profitul lui Eminescu, Zola, Goethe, Turghenief, Maurice Barres ș.a. Este atitudinea celui care-și înfrânează pornirile tinereții în folosul împlinim idealurilor intelectuale și sociale, prin acțiunea principiului meritului și al capacității, care presupuneau privațiuni, muncă în exces și de calitate etc, tocmai pentru a compensa dezavantajele inițiale generate de originea familială inferioară. Răspunzând în 1905 la o scrisoare a surorii sale Elvira, ce-i prezenta portretul unei colege, V. Pârvan își expune părerea asupra acelor „căutători de senzații", incorect calificați ca „mondeni"2. Dar nici Pompiliu Eliade nu s-a arătat interesat de celălalt sex în adolescență și chiar prima tinerețe, fiind de pildă caracterizat drept „urât, pocit, murdar, antipatic și cam fonf, nu trăia decât pentru carte, o tâmpea de dimineața până seara, și noaptea. N-avea altă ambiție decât să iese la toate examenele și la toate concursurile"3. Pe când era coleg de studenție cu Eugen Lovinescu, I.M. Marinescu îl găsea pe acesta drept „mizantrop și retras"4. Sau atitudinea lui G. Călinescu, iritat prin 1932, cu ocazia unui sejur pe litoralul Mării Negre, de atitudinea provocatoare a femeilor pe plajă, care-și studiază atent pozițiile de expunere la soare, femeile „liniștit cinice și orgolios chemătoare"5. Pe la 25 ani, nici tânărul N. Petrescu nu era încă împăcat cu ideea unei vieți de familie, „în care totul s-ar desfășura în mod monoton, iar sentimentul libertății ar suferi numeroase îngrădiri". Nu era mânat spre această 1 Ibidem, p.181. 2 Vasile Pârvan. Corespondență ți acte, ed. Al. Zub, București, Edit. Minerva, 1973, p.335-336 (a se vedea, în general, corespondența sa cu cele două surori, p.334-346) 3 Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. I, ed. Stelian Neagoe, București, Edit. Humanitas, 1991, p.186. 4 I.M. Marinescu, O viață supusă destinului, p.59. 3 G. Călinescu, Pe plajă, în „Adevărul literar și artistic", XI, 1932, nr. 610 (14 aug.), p. 6.

62

reflecție de cine știe ce ambiții cărturărești, iar experiențe erotice avusese din abundență. îi convenea însă situația de „becher", pentru că era răsfățat de Margot, o nemțoaică deosebită, fostă nevastă de ofițer prusac, care îl copleșea pe Petrescu cu toate „atențiile" sentimentale și sexuale, care îi dădea o enormă libertate de a dispărea în călătorii săptămâni întregi etc. în cei trei ani de când a i iinoscut-o pe Margot (la Berlin), aceasta a avut un efect enorm asupra lui N. Petrescu: „Deși n-am iubit-o propriu-zis, conviețuirea noastră a fost caldă și plăcută. Dacă ar fi fost intelectuală și cu preocupări ce s-ar fi întâlnit cu ale mele, poate că aș fi fost sufletește mai aproape de ea. In tot cazul, pentru întâia oară am aflat ce înseamnă a fi iubit cu pasiune de o femeie. Iubirea ei in-a făcut mai înțelegător, modificându-mi caracterul și deschizându-mi noi perspective în sufletul omenesc. In același timp am învățat să apreciez mai bine latura afectivă în relațiile cu semenii"1. în schimb, deși tânărul student P.P. Panaitescu muncea pe rupte prin biblioteci, până la „abrutizare", după cum spunea el (parcă asemenea lui Pârvan), nu era cu totul insensibil la provocările „sexului frumos". Mărturisește în jurnalul său, franc, că în ceea ce privește colegele era impresionat în principal de aspectul lor fizic, fiind convins că există o relație intre acesta și caracterul persoanei: „Toate impresiile mele vin din fizicul persoanelor", nota el în aprilie 1921. Și tot atunci era foarte încurcat de sentimentele sale. Lucrând la Biblioteca Academiei, se vedea mereu cu o anume „d-șoară Z“, pe care o însoțea pe stradă, aveau același drum cu iramvaiul, îi vorbea de „liliecii înfloriți" etc. Și se întreba aproape cu ciudă: „('.are este sensul acestui lucru? O iubesc? Hotărât, nu! Atunci? Să fie, îmi pare că da, o nevoie sufletească de a avea legături cu un suflet tineresc, deEcat, cu nebulozitate feminină". Și „filosofează" el mai departe: farmecul „este rezultat din fizicul ei, e drăguță, cu față de copil. Oricum, fizicul și moralul sunt una, nu se știe unde sunt limitele dintre ele. Drăgălășenia unei fete e fizic, sau moral? Toate acestea sunt metafizică și eu am nevoie de viață, de sentiment, și nu de sensul lor, de expEcația lor". De altfel, încă mai devreme cu o săptămână, când o întâlnise prin Universitate pe Z, aceasta era descrisă ca având „ceva foarte blând, foarte copil. E mică, prea mică pentru a fi de o eleganță adevărat feminină"2. Cât privește sursele idealului feminin și de cuplu, acestea sunt — evident — multiple. în afara modelelor din „cărți", așa cum stă bine unui intelectual în formare, proximitățile constituiau poate cele mai concrete pilde

1 Nicolae Petrescu, Memorii, I (Plăcerea de a trăipe alte meridiane), p.256, 258. ■’ P.P. Panaitescu, Pagini dejurnal (1921-1927), p. 18, 20.

63

în această direcție. Bunăoară, familia lui Titu Maiorescu, din a doua căsătorie, era un model pentru multi din discipolii săi. în vara lui 1896, LAI. Brătescu-Voinești îi scria mentorului său, poate măgulindu-1, ca să-i mai treacă supărarea pentru că scriitorul a refuzat să se căsătorească cu o rudă a soției lui Maiorescu: „D-acolo de la dumneavoastră, din armonia fără pereche respirată în casa dumneavoastră, mi-am făcut idealul în chestie de căsnicie, acolo am priceput ce act important e legătura asta în general și cât de mai important e pentru oamenii conștienți de viața lor; acolo, din conduita d-nei Maiorescu, treptat, treptat, și fără să-mi dau seama, am înregistrat toate însușirile de cerut aceleia pe care mi-aș lua-o tovarășă de viață111. Iar în termeni asemănători s-au mai exprimat — referindu-se la Ana Maiorescu — încă multi alți protejati ai liderului junimist. Cu puțin timp înainte de divorțul său de prima soție, de Maria, N. lorga — după o vizită la A.C. Cuza acasă — îi scria Catincăi Bogdan (pe care o numea deja „dulcea mea logodnică11) despre nevasta viitorului profesor de economie politică de la Universitatea din Iași, invocând-o oarecum drept model: Cuza — descrie N. lorga — „are cea mai cuminte femeie ce se poate închipui: urăște modele și petrecerile și ajută la lucrul științific pe bărbatul ei. Așa o să fii pentru mine“2. De altfel, și protagonistele destinate a împlini acest rol sunt conștiente de menirea lor pe lângă viitorul soț. Adelina Poenaru, care va deveni soția lui M. Dragomirescu, notează în jurnalul ei, la 5 decembrie 1897: „Femeia trebuie să fie o ființă fină, delicată, cinstită și curajoasă. Dacă nu are toate aceste calități și-a ratat scopul pentru care a fost creată. Trebuie să întrunească aceste trei calități la cele trei trepte diferite ale vieții sale: de fecioară, de soție și de mamă, dacă vrea să fie elementul moral și estetic al căminului care o adăpostește și pentru care este creată ca ea să fie și sufletul113. Iar astfel de reflecții veneau din partea unei ființe deosebit de cultă și de sensibilă, care în pragul adolescenței vorbea deja vreo cinci limbi modeme, a studiat la Oxford și Sorbona, călătorind mult prin Europa sfârșitului de secol XIX. Și a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a fi o parteneră de viață așa cum a descris-o mai sus. Dar nu s-a putut, după cum vom vedea în alt capitol, cel cu „probleme11 fiind tocmai Dragomirescu, care s-a dovedit a fi „decepția vieții mele11. 1 Titu Maiorescu fiprima generație de maiorescieni. Corespondență, p.64. 2 N. lorga, Scrisori către Catinca. 1900-1939, ediție Andrei Pippidi, București, Edit. Minerva, 1991, p.30. Soția lui Cuza era Maria Ganea (din 1895), din a căror căsătorie vor rezulta cinci copii. 3 Elena Cerchez, Mihail Dragomirescu. In memoria Adelinei Poenaru, în „Manuscriptum11, 4/1989, p.178.

64

Merită reținut portretul femeii ideale la G. Ibrăileanu, în singura sa (reație literară propnu-zisă, romanul Adela, la dosarul căruia se poate adăuga fragmentul de laborator, Doamna X, în care „aristocrația1' acesteia este apreciată printr-o sumă de calități, precum lipsa prejudecăților sociale, natura ci dominantă (nu asupra celor neputincioși), gust vestimentar, „completa libertate a sentimentului", nepăsătoare la opiniile morale ale altora, inteligență, îndeletniciri intelectuale, felul de a iubi (total, în actualitate, cu patimă)1. In fond, ambele texte au avut ca fundament personaje reale, Adela purtând înfățișarea și trăsăturile de caracter ale unei asistente la catedra lui Ibrăileanu în anii 1922-1924, Olga Tocilescu, între cei doi existând se pare o relație de dragoste confirmată de mai multe surse, în vreme ce „doamna X" nu era altcineva decât soția lui Constantin Stere, Maria. Acesteia din urmă, deși din punct de vedere fizic era urâtă, Ibrăileanu ii purta o afecțiune la limita dintre prietenie, amor, respect față de ea (care-i era •a nașă de cununie), dar mai ales față de soțul ei. Sau poate vedea în ea persoana confidentă care-i lua în seamă ipohondria, aflată mai totdeauna ingură și lipsită de afecțiunea soțului, nefericită în fond în căsnicia ei, dar gata ■..I verse asupra unui om matur și delicat precum Ibrăileanu o grijă infinită, așa (um făcuse și cu C. Stere când se aflase în surghiunul siberian ori în temnița de la Odessa. Iar pe Maria, universitarul nostru o cunoștea bine, până spre începutul primei conflagrații mondiale cei doi servind cotidian cafeaua împreună (câtă vreme cele două familii se învecinau în Iași, pe str. Română, azi Lascăr Catargi), discutau mult, își făceau confidențe etc. De altfel, ea este < ea care l-a îndemnat pe Ibrăileanu, prin 1911-1912, să-și aștearnă amintirile pe hârtie, însemnări publicate mult mai târziu, postum, în 1937-1938, sub titlul \mintiri din copilărie și adolescență2. Așadar, ea este Doamna X, descrisă de Ibrăileanu în 1916 și invocată mai sus, și textul acesta fiind însă publicat postum. Chiar și după divorțul soților Stere, când Maria a plecat în Basarabia, intre ea și Ibrăileanu s-a perpetuat peste un deceniu de schimburi epistolare extrem de consistente3.

1 „Manuscriptum", 4/1976, p.85-92. Publicate inițial în „Adevărul literar și artistic". împreună cu „Doamna X“, cele două postume au fost reeditate în ediția critică: G. Ibrăileanu, Opere, VI, ed. Rodica Rotam și Al. Piru, București, Edit. Minerva, 1978, p.227-280. Recent (2009), împreună ai Adela, .amintirile" au apărut într-un tiraj de „masă" la Edit. Arc Preș din București, sub îngrijirea Ulianei Chiriță. ' Scrisori către Ibrăileanu, IV, ed. Mihai Bordeianu, București, Edit. Minerva, 1982, p. 120-253.

65

De altfel, sub acest aspect, al idealului feminin reflectat în opeiit diverșilor scriitori români — ca proiecție a aspirațiilor proprii —, s-ar pute» invoca o sumă întreagă de exemple care, însă, ar complica enorm analiza tne? Vezi coane, așa e primul an, te cerți sau vă certați, până vă obișnuiți unul < u altul. Apoi adevărata fericire nu începe decât de la al doilea an încolo; până atunci sfadă și vorbe, coane, oricât de cuminte a fi femeia ori bărbatul. Numai un lucru să nu lași: să se urce nevastă-ta în cap; nu e vorba, trebuie să fie unul < are să poruncească și altul care să asculte; dar cel ce să asculte, trebuie să fie femeia, și bărbatul să poruncească. Femeia poate fi șireată, poate fi deșteaptă, dar de când e pământul, ea a fost inferioară bărbatului și fără poruncă ea înainte nu știe să meargă. Degeaba tot ne bat capul socialiștii, că femeia e una < u bărbatul, că trebuie să aibă drepturi egale (...). Așa, ascultă-mă pe mine, femeia este ceea ce o faci tu să fie: nici să n-o disprețuiești, dar nici s-o cocoțezi în capul tău, că se zinghește". Și nu era singurul care gândea așa, de vreme ce observația finală a celui ce redă discuția este de o simplitate dezarmantă: „Mă uitam la dânsul și mă miram de cumințenia cuvintelor lui“3. Aceste reflecții, spuse la cumpăna dintre secole — dar cu o lungă tradiție în societatea moldavă, surprinsă de altfel foarte bine în Suvenire contimpurane a lui Gh. Sion (1888) — aveau la bază evenimente nu tocmai 1 Gerda Barbilian, Ion Barbu. Amintiri, București, Edit. Cartea Românească, 1979, p. 125-126. Intr-o scrisoare către lorgu Iordan, din 30 aprilie 1925, Philippide credea că .înflorirea" literaturii obscene „stă în legătură cu democrația ori mai bine cu democratizarea culturii", fapt negativ în opinia lui, dovedind astfel, ca să folosim o expresie actuală, în limbaj de lemn, o atitudine antidemocratică (Cf. Alexandru I. Philippide în dialog cu contemporanii, I, ed. I. Oprișan, București, Edit. Minerva, 1986, p. 34). ’ Teohari Antonescu, Jurnal (1893-1908), p.244-245.

69

plăcute din biografia ilustrului filolog, dar generate în principal de „idealurile” lui feminine inițiale. Aflat pentru studii la Universitatea din Halle ții frecventând familia romanistului Hermann Suchier, lui Philippide i se imprimă convingerea că femeia germană ar reprezenta partenerul său ideal. Chiar dup;) ce a revenit în țară și a ocupat o catedră universitară (ce corespundea unui statut social suficient de elevat pentru o „partidă bună“), Philippide își îndreaptă privirile tot spre acest spațiu: „Am de gând, după ce mi-oi înjgheba o gospodărie și voi mai răsufla puțin de munca cea multă — îi scria prietenului Suchier —, să vin în Germania să-mi caut o soție, sănătoasă și harnică, așa cum sunt soțiile d-voastră pe acolo"1. Aspirația și-o va împlini, căsătorindu-se la începutul lui octombrie 1895 cu Johanna Marie Minckwitz în insula St. Helier-Jersey. Născută la Leipzig în 1868, Johanna era fiica profesorului universitar Johann Minckwitz din același oraș, cunoscut mai ales ca traducător și filolog, dar și ca poet2*4. După decesul tatălui (în 1885), Johanna cu mama ei se stabilesc la Zurich, fata urmând cursurile de filologie ale universității de aici (limbi modeme), între 1891-1894’’. Și-a susținut doctoratul în filologia romanică, în 1894, cu o disertație intitulată Beitrqge tptr Geschichte der fran^osischen Grammatik. im 17. JahrhunderP, și dorea să se ocupe de filologia română, manifestând „un real entuziasm pentru știință, un caracter franc și o inteligență nu ordinară", după expresia lui Philippide; „Este o femeie tare învățată care, după cum îmi spune, cunoaște mai toate limbile romanice, apoi limbile latină (firește), engleză, suedeză"; „Este o femeie apoi foarte de treabă, dar nenorocită"5 — caEtăți ce-1

1 Alexandru I. Philippide în dialog cu contemporanii, I, p.98. 2 Johann Minckwitz (1812-1885) fusese pentru scurtă vreme profesor la Blochmannschen Institut din Dresda, pentru ca în 1855 să se abiliteze la Universitatea din Leipzig, unde va deveni profesor extraordinar. In afară de Johanna, acesta a mai avut un fiu cu același nume, Johann Minckwitz (1843-1901), cunoscut ca publicist, dar îndeosebi ca maestru de șah (a editat „Deutschen Schachzeitung"), care după 1890 manifestă o gravă boală neurologică, fiind răpus în urma unui accident. ' Staatsarchiv Zurich, U 109, e.4, nr.ll. Vezi și Silvia Bolliger, Buhm der Liberalitdt?Eine historisch-kritische Untersuchung liber die ersten 20 ]ahre Franenstudium an der Phi/osophischen Fakutdtl der Universităt Ziirich (1875-1895), Lie. Phil. I Universitar Zurich, ref. Beatrice Ziegler, 2004, p.73 (în Staatsarchiv des Kt. Zurich Sign.: STAZ Dh 732 DR). 4 Cf. Ver^eichnis eqircherischer Universitatsschriften 1833-1897, Zurich, Verlag der KantonsbibEothek, 1904. (Catalog der Bibhothek der Cantonal-Lehranstalten in Zurich, 4.Bd.). Disertația a fost tipărită mai târziu, în 1897, la Berlin (Verlag W. Gronau, 113 p.), în colecția lui „Zeitschrift fur franzosische Sprache und Litteratur", Bd. 19. 5 Alexandru I. Philippide în dialog cu contemporanii, I, p. 102,106.

70

I I j 1 ] I j

i < >r cuceri pe Philippide. Erau atuuri fundamentale în opinia filologului ieșean chiar dacă până atunci îi văzuse doar fotografia, din care nu prea rezulta și । ii de urâtă era Johanna —, savant închis în „tumul de fildeș“, care pentru .itmță era în stare să nu mănânce, pentru care ascensiunea socială ca profesor universitar este culmea aspirației, care nu se amestecă în politică, este capabil .1 facă gafe, să se certe cu toți, să-1 ofenseze până și pe Maiorescu, protectorul >i binefăcătorul său etc. Pe de altă parte, Philippide nu este insensibil la moda arborelui genealogic nobiliar*1, în 1895 însoțind traducerea germană a Satirei II a lui l .minescu, realizată de Johanna, cu o notă prin care îi compune acesteia o genealogie fantezistă, cu origini detectabile până la Războiul de 30 ani, cu un । ibligatoriu von atașat numelui etc2. Dar parcă mai mult decât orice, important pentru Philippide era I aptul că Johanna Minckwitz nu era româncă și avea o bună educație. „Cu româncele e greu — îi scria Al. Philippide lui Hermann Suchier la 26 Iebruariel897. Sunt frumoase, istețe, unele chiar bune soții și mame, însă au < < intra lor prejudițiul: le-a ieșit nume rău și mi-e frică. Am trebuință de liniște i de siguranță, iar cu româncele noastre — judecând după reputația de până acum — trebuie să fie cineva totdeauna «sur le qui vive». Apoi toate sunt crescute nu pentru a fi soții, ci pentru a risipi banii bărbatului și a înăuci de cap slugile. Femei muncitoare se mai găsesc numai la țară, dar între țărancă și mine este prea mare deosebirea, ca să poată exista iubirea. Cumplit de grele împrejurări! Suntem în țara aceasta o mulțime de bărbați, care pierim de dorul femeilor și nu putem găsi una. In vremea aceasta mătură pe lângă noi colbul de pe strade o mulțime de doctorese, licențiate, doctorande, artiste și mai știu ție pentru tot restul vieții, chiar dacă n-au divorțat în sens concret. Ea a continuat să-și dedice întreaga existență „primei și singurei iubiri", uneori la lumina zilei, dar de cele mai multe ori din umbră. însă așa cum a rezultat deja, iubirea — ca pasiune incontrolabilă — nu este un atribut doar al tinereții. Se poate cădea în mrejele ei oricând, uneori < u beneficii imediat vizibile, alteori cu consecințe traumatice în plan intim sau pentru cei din imediata apropiere. Deși nu avem încă argumente pentru vreo relație ceva mai strânsă, de iubire (chiar și tainică), între Nae lonescu și Maruca Cantacuzino, o serie de mărturii — este drept, nu multe2 — vorbesc lotuși despre acest lucru. De viță nobilă (din familia Rosetti-Tescanu, după tată, iar după mamă din Negri, Jora și Rosetti), cu o biografie tumultoasă, de factură romantică, Maruca și-a asumat după căsătoria cu Mihail G. Cantacuzino nu doar tidul de „principesă", ci și o funcție culturală pentru high-life-vl bucureștean, fiind chiar un soi de Georges Sand dâmbovițeană3. După decesul soțului ei, în 1928, era de așteptat ca Maruca să nu mai ascundă vechea ei legătură cu George Enescu (de care mai toată lumea știa), și chiar să se împlinească dorința de căsătorie, mai ales a ilustrului muzician. Dar n-a fost să fie, cel puțin în anii aceia, pentru că deloc tânăra văduvă se pare că a făcut o mare pasiune pentru conferențiarul de filosofic Nae 1 P.P. Panaitescu, Padini dejurnal (1921-1927), p. 56. 2 Printre altele Ilie Kogălniceanu, Destăinuiri despre George Enescu, București, Edit. Minerva, 1996; Mircea Vulcănescu, Nae lonescu, așa cum l-am cunoscut, București, Edit. I lumanitas, 1992. ' Vezi Maria Cantacuzino-Enescu, Umbre și lumini. Amintirile unei prințese moldave, ediția 11, trad. Elena Bulai, ed. C.Th. Ciobanii, Onești, Edit. Anstarc, 2005.

85

lonescu, prezent în celebra casă Cantacuzino mai puțin pentru diversele audiții muzicale (acesta netiind un meloman), cât mai ales pentru a fi în proximitatea elitei bucureștene și, evident, a amfitrioanei Maruca. Nu se cunosc detaliile legăturii dintre cei doi, însă lumea cât de cât apropiată vorbea de o neîntârziată căsătorie, chiar dacă Nae lonescu era mai tânăr decât ea cu vreo 13 ani și avea deja o soție. De data aceasta, cel rațional a fost „filosoful", ruptura dintre cei doi (în 5 iulie 1933) — după vreo șapte ani — provocând o gravă depresie Marucăi Cantacuzino, care se gândea chiar la sinucidere (n-ar fi fost întâia dată!), aproape mutilându-se1, revenindu-și tocmai prin grabnica reapariție a lui George Enescu, de la Paris, care s-a ocupat de ea cu o abnegație demnă de toată aprecierea. De altfel, mai apoi, la finele lui 1939, compozitorului i s-a împlinit dorința, căsătorindu-se cu femeia mult râvnită încă din preajma primului război mondial. Insă din această legătură, Nae lonescu a avut doar de câștigat, de la rafinamentul comportamentului de salon al înaltei societăți și a legăturilor profitabile, până la gustul pentru un anume tip de ținută vestimentară (realizată de faimosul croitor Gică Cristescu) și aspirații imobiliare de genul celei puse în practică prin casa lui de la Băneasa. Numai că trebuie precizat faptul că despărțirea de Maruca nu s-a produs din cine știe ce „rațiuni morale"! Nici pe departe! Pur și simplu avea, de ceva vreme, o altă „iubită", pe Elena Popovici-Lupa2, care la rândul ei va fi părăsită pentru Cella Delavrancea, cea care — culmea ironiei — a fost martoră la căsătoria religioasă a Marucăi cu George Enescu. Acest exemplu, însă, probează într-un fel nu doar funcția transformatoare (teoretic în bine) a individului, ci și latura manipulatoare a iubirii, care duce la dominarea celuilalt (a femeii, în cazul invocat), la implicarea lui într-un joc al sentimentelor ce presupune posedarea prin excluderea unei terțe persoane. Pe de altă parte, din punct de vedere social, cazul invocat ne sugerează și importanța mult mai mare a „amorului utilitar", în comparație cu cel „liber", deși adeseori între cele două aspecte există certe raporturi de dependență. Au existat însă și alte contexte ce au declanșat iubiri tardive. La 80 de ani, Ion Petrovici părea într-o formă excelentă: „Este înalt ca statură, încă vioi, plăcut bărbat, ras la față, foarte sănătos, are și acum o minte ageră și o memorie remarcabilă, conversația lui este savuroasă" — după cum i se făcea

1 S-a autoincendiat, îndeosebi fața fiindu-i afectată. 2 De pildă, când a fost asasinat I.G. Duca la Sinaia, la 29 decembrie 1933, Nae lonescu se afla și el acolo cu această amantă, ceea ce a generat chiar speculații, se pare însă că fără fundament.

86

o scurtă caracterizare de către un informator al Securității, în 19621. Iar o altă sursă a aceluiași organism comunist de reprimare informa superiorii, cu un an mai devreme, că ilustrul profesor de filosofie are intenții foarte serioase de căsătorie, invocând în fața prietenilor — pentru a ocoli ridicolul — cazuri celebre din istoria culturii universale (de pildă, pe Goethe). Insă iubirea senectuții sale, Adelina Vulcu, într-un fel și ea o proscrisă a epocii, nu era o cunoștință recentă. Se pare că idila dintre cei doi data de prin 1944, când mai tânăra artistă avea vreo 30 de ani, iar universitarul nostru era ministru al Educației în guvernul Antonescu. Pe atunci el era încă însurat, dar acest lucru n-a împiedicat-o pe Adelina bunăoară să fie prezentă în primele rânduri în sala de tribunal când a fost judecat Petrovici pentru colaborarea cu regimul pronazist. Iar după decesul soției sale („coana Margot“), în 1946, nu mai existau nici măcar impedimente de natură morală, numai că profesorul-filosof a petrecut un deceniu în închisoare. Cu toate acestea, deși Adelina Vulcu se stabilise la Blaj, după eliberarea lui Petrovici ea îi făcea frecvente vizite în capitală, unde adeseori zăbovea mai multă vreme, poate chiar îl susținea material2. Am evocat aici pasiunile evidente, unele chiar bine cunoscute, adeseori cu repercursiuni exphcabile. Au existat însă o sumedenie de substitute care ar acoperi tema idealului feminin și al dragostei ca pasiune, începând cu atașamentul față de fotografia femeii venerate, pasiunile secrete, intime și nicicând dezvăluite, dragostea pentru un personaj de carte, și până la discuțiile purtate cu prietenii despre ființa iubită (fapt ce potențează, uneori, iluzia) etc. La urma urmei, câte ceva din toate găsim în romanul Adela al lui G. Ibrăileanu, izvorât din propria lui experiență.

III. Intre dragostea ideală și cea carnală

Dacă dragostea ideală, adeseori de esență platonică, este de perspectivă și se îndreaptă spre femeia cu un anume rang uman și social, presupune enorm de mult atașament și rafinament în manifestările amoroase3, dragostea carnală este rezultatul impulsurilor imediate, individul 1 Apud I. Necula, Ion Petrovici în viforul Securității, București, Edit. Saeculum, 2005, p.157. 2 Ibidem, p. 155-158. 3 Vezi Leon Robin, La Theorie platonique de l’amour, preface de Pierre-Maxime Schuhl, Paris, PUF, 1964; Maurice Nedoncelle, Nature et valeur permanente de l’amourplatonique, Torino, Filosofia, fa. [1977].

87

fiind mai puțin predispus la rațiune și pudoare. Așadar, sunt două tentații antinomice. Dragostea carnală refuză de obicei angajamentele concrete pentru o stabilitate a legăturii, respinge ideea de cuplu și familie în sens clasic. Amorul carnal se îndreaptă spre prostituate, femei ușoare, legături întâmplătoare etc, având ca scop satisfacerea rapidă a dorințelor sexuale (ceea ce nu exclude neapărat sentimentul). Iar acest tip de conduită este favorizat în primul rând de mediul adolescentin și studențesc. In fond, viața unui tânăr în mediul universitar vine după anii de liceu, care de regulă sunt încorsetați în reguli mult mai severe (începând cu obligația ținutei vestimentare, a uniformei, până la interdicția de a merge neînsoțit la spectacole și cinemauri, iar acest lucru numai la sfârșitul săptămânii). De pildă, să ne amintim de „domnișoara Cucu“, profesoară provincială din Steaua fără nume a lui Mihail Sebastian, cu câtă râvnă își urmărea elevele de liceu care ar fi îndrăznit să meargă la gară pentru a vedea unicul „expres“ ce lega Bucureștiul de Sinaia, oraș al Cazinoului și al „pierzaniei". Sociologul N. Petrescu pomenește în memoriile sale de plăcerea liceanului din primul ciclu de a „chiuli" de la ore, de a-și „lepăda" uniforma și a hoinări prin oraș. Este totodată și vârsta la care începe să se ,,inițieze în tainele artei de a face curte la fete", deși vârsta era ideală pentru a cădea victimă contactelor întâmplătoare și dobândirii bolilor venerice1. Pe când viața de student înseamnă în primul rând libertate, libertate din mai toate punctele de vedere, inclusiv sexuală. Acest aspect al vieții amoroase a tinerilor a suscitat multe stereotipii și un anumit tip de conduită. Este mai mult decât probabilă existența la fiecare a uneia sau mai multor iubiri pasagere, ori iubiri carnale. Faptul este mult prea obișnuit pentru a insista aici. Intr-unui din volumele sale de memorialistică, Nicolae Mărgineanu evocă cu multă dezinvoltură vizitele la o casă de toleranță din Orăștie, poate împreună cu prietenii săi Ioan Breazu și Ioan Meteș, o idee mai vârstnici ca el, încă de pe când erau în penultima clasă de liceu2. Dar ca licean în ciclul doi și Nicolae Petrescu vorbește de chinul „gândurilor erotice", de visurile care-i „ațâțau simțămintele" și-i „exaltau imaginația". In consecință, la 16 ani și trei luni a avut „prima experiență erotică" cu o prostituată, dus de un coleg mai priceput, convingându-se că nu-i o treabă tocmai ușoară: „actul cel mai instinctiv la animale, omul trebuie să-1 învețe". Această primă experință a fost „mai puțin

1 Nicolae Petrescu, Memorii, I (Plăcerea de a trăipe alte meridiane), p.80. 2 N. Mărgineanu, Mărturii asupra unui veac fuciumat, ed. Daniela Mărgineanu-Țăranu, București, Editura Fundației Culturale Române, 2002, p.36.

88

plăcută" decât își închipuise, ceea ce l-a făcut „să nu se mai gândească mult timp la femei"1. Pe de altă parte, nu trebuie să omitem faptul că frecventarea prostituatelor a devenit de pe la mijlocul secolului XIX aproape o... cerință a < pocii. Deși nu avem încă studii comparate cu ce se petrece astăzi, se pare lotuși că pe atunci apelul la astfel de „servicii" sexuale mai mult sau mai puțin profesioniste era un trend al vremii, o necesitate rezultată mai degrabă din teama extraordinară inoculată adolescenților în ceea ce privește efectele „distructive" ale onanismului, propagandă începută încă de pe la finele veacului XVIII, dar accentuată îndeosebi în prima jumătate a secolului următor2. In plus, nu trebuie să neglijăm semnificațiile degajate din epistola lui D. Evolceanu către S. Mehedinți, din 29 iulie 1894, pe când viitorul latinist se afla împreună cu P.P. Negulescu la Grafenberg: „eu am venit aici pentru neurastenia sexuală căpătată de nevoie în Bonn și din prostie în Berlin, anul trecut. Viața regulată în astă privință e prima condiție", concluziona semnatarul scrisorii3. Numai că aceste legături întâmplătoare au creat uneori și probleme, generând situații mai puțin agreabile sau creând complicații, de pildă prin nașterea unor copii nedoriți sau prin dobândirea unor boli cu transmitere sexuală. Situația din urmă se întâlnește îndeosebi până pe la începutul secolului XX, când astfel de maladii nu-și aflaseră încă remedii eficiente4. A fost, de pildă, cazul lui A.D. Xenopol. Acest lucru este consecința unui stil de viață adolescentin, premarital, la care se asociază uneori și alte obiceiuri precum beția, consumul de droguri etc. De obicei, pentru intelectuali mediile studențești favorizează cel mai mult legăturile carnale întâmplătoare, viața boemă — cu tot cortegiul presupus de aceasta. în anii adolescenței, încă de pe la 16-17 ani, B.P. Hasdeu se lăsa antrenat cu mare ușurință în aventuri erotico-sexuale fără a-1 interesa câtuși de puțin aspectul, etnia, cultura, rangul ori vârsta partenerelor. Mai mult, din toate aceste aventuri — deloc puține și înregistrate cu destulă scrupulozitate

1 Nicolae Petrescu, Memorii, I (Plăcerea de a trăipe alte meridiane), p.83-84. 2 Vezi disertația doctorală a lui Yan Aresu, Evolution du discours medical sur fonanisme de 1710 â nosjours, sous la direction de Alain Aubrege, Universite Henri Poincare-Nancy 1, 2004. De asemenea: Sexual outcasts, 1750-1850, vol. IV (Onanism), ed. Ian McCormick, New York, Edit. Routledge, 2000. 3 Titu Maiorescu șiprima generație de maiorescieni. Corespondență, p.595. 4 De pildă, bazele diagnosticului de laborator al sifilisului s-au pus abia în 1906 (când se descoperă seroreacția), iar unul din medicamentele cât de cât eficace — Salvarsanul — a fost produs doar din 1910 de către Paul Ehrlich.

89

în însemnările lui jurnahere —, Hasdeu făcea bravadă, povestind tovarășilor de chefuri cât mai multe detalii din viața lui sexuală1. De altfel, o parte din aceste excese — evident, mult atenuate ca expresie — se regăsesc în Duduca Mamuca, un roman aproape biografic care a și scandalizat în 1863 pe puritanii ieșeni. Spre senectute, Lucian Blaga mărturisea lui Gh. Grigurcu că-și începuse viața sexuală la 16 ani, rememorând melancolic prostituatele vieneze de care avusese parte, cu evidentă aplecare nu atât spre fiorul erotic, cât spre frumusețea trupului feminin2; este, poate, și explicația nenumăratelor cărți poștale reprezentând nuduri expediate Corneliei în anii vienezi. Unii tineri au beneficiat chiar de experiențe sexuale inedite, bizare pentru ei, dar care le-au deschis „orizontul" practicilor amoroase apreciate pe atunci drept „ciudate". De o asemenea ispită a avut parte N. Petrescu, în 1908, pe când se afla într-un scurt voiaj la Paris. Plimbându-se prin Cartierul Latin, este acostat de o prostituată, el acceptând „fie din curiozitate, fie din necesitate fiziologică". Ajuns într-o cameră de hotel, aici are surpriza să mai afle o tânără ce și-a manifestat intenția să rămână și ea. „Șocat" de propunere, a refuzat prezența unei a doua persoane, primind apoi explicația de la cea dintâi, cât se poate de „natural", că „mulți clienți sunt încântați să folosească două femei în același timp". „întâmplarea aceasta — rememorează universitarul ajuns la senectute — mă făcu să meditez toată seara asupra unor moravuri pe care nu le bănuisem până atunci", toate experiențele lui anterioare (la București, Berlin și Londra) fiind fără vreo idee de așa ceva. „Din spirit de toleranță" și-a spus în cele din urmă că „un oraș mare și cosmopolit [ca Parisul] trebuie să cuprindă și perversiunile vieții sexuale"3. Numai că pentru el surprizele nu s-au limitat doar la atât. Pe când se afla la Berlin, N. Petrescu a cunoscut și un soi de club-restaurant al homosexualilor — pe care îl descrie destul de relaxat și fără inhibiții —, ce-1 impresionează mai ales prin numărul mare al acestora și categoriile sociale din care provin (majoritatea fiind muncitori)4. De altfel, pentru holtei, aventurile sexuale faceau parte dintr-un tabiet aproape de la sine înțeles. Scriindu-i lui Mihail Dragomirescu despre

1 I. Opnșan, Romanul vieții lui B P. Hasdeu, București, Edit. Minerva, 1990, p. 119-122. 2 Gh. Gngurcu, In apropierea lui laidan Blaga, în „România literară", 1995, nr.17, p.14-15; nr.18, p.10; nr.19, p.10. 3 Nicolae Petrescu, Memorii, I {Plăcerea de a trăipe alte meridian^, p.168. 4 Ibidem, p.186-187.

90

P.P. Negulescu, în toamna lui 1898, Teohari Antonescu îl aprecia pe proaspătul profesor de filosofic la Universitatea din Iași ca având „apucături de pustnic: se duce singur prin aleile retrase de la Copou, se uită cum pică frunzele de pe copaci, ori urmărește formele norilor pe cer, ori, mai ales, stă pe gânduri cu privirile ațintite spre stele. Și, mai presus de toate, ceea ce îl apropie foarte mult de casta înțelepților din Indii, nu mai are împreunare spurcată cu fiicele Evei. Așa mi-a spus, că de 4 (patru, citește bine) luni n-a atins nici o femeie și că speră tot așa cast și pur să rămâie și de aci înainte''1. In alte cazuri, aceste legături întâmplătoare au creat complicații. Al. Philippide avea un copil dintr-o legătură anterioară căsătoriei lui cu Johanna Minckwitz, copil ce locuia la Iași, cu mama sa, episod despre care nu se cunosc detalii. In urma relațiilor lui Ștefan Vârgolici cu o tânără văduvă (prin 1871-1872) a rezultat un copil. Vârgolici se credea dator să legitimeze poziția lui și a femeii prin căsătorie, însă junimiștii ieșeni (T. Maiorescu, I. Negruzzi și V. Pogor) l-au împiedicat să facă acest pas, deși aproape totul era aranjat pentru mariaj2. După cum concluziona G. Panu, „Junimea se amesteca în asemenea chestii delicate, de câte ori era vorba de un membru influent, și rar se întâmpla ca ea să nu izbutească"3. In schimb, ca profesor la Cluj, Vasile Bogrea întreținea relații sexuale cu servitoarea, asemenea unui alt coleg de-al lui burlac, Virgil Bărbat. Numai că „femeia din casă" a născut un copil, pe care Bogrea a refuzat „să și-1 recunoască, obligând mama să părăsească locuința sa; e drama care l-a băgat în mormânt"4. Copilul a fost însă înfiat de Zaharia Bârsan, iar sub impulsul tatălui adoptiv a devenit regizor de teatru, murind însă și el prematur, la numai 43 ani. într-un alt caz, acest tip de conduită a generat o veritabilă tragedie. Din a doua căsătorie a lui V.A. Urechia cu Luiza Pester din Iași, cărturarul a avut o fiică, Corina. Numai că această soție era de o infidelitate ieșită din comun, context în care V.A. Urechia și-a asumat „libertinaje" amoroase, întreținând relații — se pare — cu toate celelalte trei surori ale soției. Cu una s-a căsătorit chiar, pentru a treia oară (cu Ana), însă a avut un copil și cu o alta, cu Emilia. Corina, menționată mai sus, divorțată după un scurt mariaj de brutalul dr. Eugen Rizu, s-a îndrăgostit de căpitanul Guriță, cu care dorea să se căsătorească. Insă drama acum apare: o eventuală căsătorie ar fi fost un 1 Titu Maiorescu țiprimagenerație de maioresdeni. Corespondență, p.501. 2 Cf. G. Panu, Amintiri de la .Junimea" din lăți, ed. Z. Ornea, București, Edit. Minerva, 1998, p.289. Pnn hazard, copilul rezultat din această relație a murit curând după naștere. 3 Ibidem. 4 N. Mărgineanu, Mărturii asupra unui veac ețbuciumat, p.49.

91

incest, deoarece căpitanul era tocmai copilul lui V.A. Urechia cu Emilia, așadar fratele după tată al Corinei. Dezvăluirea situației a dus la sinuciderea celor doi1. Sunt acestea doar câteva modele și consecințe ale legăturilor întâmplătoare, cazuistica putând fi însă mult mai bogată. Semnificativ este faptul că și în cazul intelectualilor în formare și al universitarilor în devenire îndeosebi sexul a constituit una din armele seducției, poate cea mai importantă. Au fost și ei sensibili față de acest aspect, pe care — poate — l-au înnobilat cu virtuțile literaturizate ale unor sentimente și acțiuni comune speței umane de când lumea.

1 Vistian Goia, Dzl. Urechia, București, Edit. Minerva, 1979, p.33.

92

METAFORA ȘI MONUMENTALITATE ÎN PROZA DE CĂLĂTORIE A LUI NICOLAE IORGA *

Andi Mihalache 1. Occidentul ca muzeu

obilul unei simple plecări este destinația, intriga unei călătorii este mirarea. Iar aceea de tip livresc ne confirmă încă o dată că emergența conștiinței de sine modeme se datorează unor diferențe, care nu sunt, neapărat, și niște noutăți. Dimpotrivă, obișnuit să își imagineze timpul cu ajutorul distanțelor fizice, călătorul din Est trăiește iluzia că, în Occident, trecutul antic sau medieval poate reînvia, mai ușor, ca un alt prezent. Monumentele văzute prin lentila unor lecturi prealabile există, deci, nu atât prin istoria pe care o depozitează, cât mai mult prin modul în care noi acceptăm să „locuim“ în ele. Căci felul în care le privim și înțelegem reinventează, totodată, și lumea din care provenim, spațiul față de care ne simțim îndatorati. Ocazionând, în mod firesc, reflecții despre spațiile străbătute, călătoria nu încetează să producă reprezentări și despre locurile începuturilor sale, despre regiunea din care călătorul provine. Deși românii sunt cei care privesc, remarcă și notează, ei sunt, în același timp, conștienți că se expun privirii celuilalt. A călători presupune, deci, răbdarea de a aduna diferite priveliști, dar și predispoziția de a deveni tu însuți un „peisaj" pentru alții. Literatura de călătorie ne pune problema unor reprezentări succesive, suprapuse, de multe ori apriorice, alteori anacronice, mediate de gusturile momentului, de experiențele occidentale devenite exemplare (Goethe, Byron, Chateaubriand, Dickens etc.), de o anume literatură de gen care, tipărită și răspândită prin Europa, stimula diferite tipuri de a privi, provocând, în cele din urmă, nevoia esticilor de a pleca ei înșiși la drum. Călătoria nu este o plecare într-o direcție anume. Este „deja vu“ și anticipație, este o colecție de tablouri în mișcare. La fel ca și arta, călătoria se restrânge, dacă vrem, la un exercițiu de restructurare a sferei vizibilului prin intermediul imaginației-, acea facultate de a ne închipui lucrurile și locurile chiar

M

* Text preluat, cu acordul autorului, din volumul Cultură politică și politici culturale în România modernă, Iași, Editura Universității «ALI.Cuza», 2005, p.l 15-138.

93

în absența acestora. Legătura ei cu tematica patrimonială transpare mai ales în context romantic, când raporturile dintre adevăr și creația artistică sunt reevaluate, respingându-se, în sfârșit, străvechea definiție a lui Platon: arta, o biată copie a naturii. Pentru romanticii germani, de exemplu, arta nu mai era o modestă imitație a realului, ci cunoaștere directă, intuitivă și totală a întregii existențe. Privind artefactele din acest unghi, impresiile lăsate de monumentele istorice erau și ele mult mai profunde, sugerând spectatorului un contact direct, o implicare reală în trecutul la care visează. Mărturii ale unei istorii prestigioase, ruinele antice sau medievale se lăsau văzute mai întâi de călătorii occidentali, familiarizați deja cu ele prin lecturi, cabinete de curiozități, colecții etc. Scriind despre ele, aceștia provocau și interesul răsăritenilor, acele lecturi creând numeroși topoi, adică opriri obligatorii în itinerariile turismului cultural. Un oraș sau monument descris de Goethe ori Chateaubriand urma să fie vizitat, drept consecință a citirii acelor însemnări, și de călătorii din Estul Europei, românii nefacând excepție. Consacrând punctele de interes ale unui voiaj în Vest, călătorii occidentali educaseră imaginația și așteptările celorlalți, care păreau să recunoască Occidentul sub forma unei însușiri de simboluri culturale cum ar fi galeriile, muzeele, monumentele și chiar locurile în care poposiseră inițial călători celebri. Literatura de călătorie occidentală inventariase deja „locurile de văzut“, prezentându-ne Apusul sub forma unui traseu prescris, de tip muzeal. De aceea încercăm să răspundem la întrebări cum ar fi: Când un călător pleacă spre Vest, cine ajunge mai întâi: el sau propria-i imaginație? Vestul se recunoștea oare în acele artefacte și situri, invitându-i, așadar, pe ceilalți să îl descopere doar în respectivele ipostaze? Sau poate esticii, dornici să se racordeze la un alt trecut, mai glorios, receptau Occidentul îndeosebi în „cheie"monumentală?

2. Ce știm despre Nicolae lorga?

In opinia noastră, cel care sintetizează și confirmă prezumțiile de mai sus este Nicolae lorga (1871-1940), cel mai cunoscut istoric român: poliglot, călător pasionat, autor a numeroase cărți de istorie universală, doctor honoris causa al universităților din Roma, Paris, Geneva și Oxford, animator cultural, orator, gazetar, prim ministru al României. Trăind în a doua jumătate a secolului XIX și în prima jumătate a secolului XX, gândirea și scrierile lui poartă amprenta confruntărilor modernizare versus tradiționalism și, nu mai puțin, a firii sale contradictorii, pasională și melancolică totodată. Cu toate că viziunea istorică și politică a lui concretizează, în primul rând, felul său de a fi, 94

I nea impetuoasă și imprevizibilă, generozitatea, vanitățile, idealismul angajat, amestecul bunelor intenții cu lipsa simțului practic, ideologia pe care el și-o formula la început de secol XX spunea ceva și despre climatul general din societatea românească. Nicolae lorga se maturiza ca intelectual și persoană publică într-o vreme când România, eliberată de câteva decenii de sub dominația otomană (1877) și devenită regat (1881), se simțea la un oarecare apogeu al istoriei sale modeme, pregătind jubileul celor 40 de ani de domnie ai regelui Carol I de Hohenzollem (1906). Mai mult chiar, stabilitatea regimului îi făcea pe români să viseze la mai mult, adică să speculeze rivalitățile dintre vedilii lor și să obțină teritoriile de peste Carpați și Prut, aflate atunci în posesia Austro-Ungariei (Transilvania) și Rusiei (Basarabia). Astfel se explică și tendința de a defini și definitiva o identitate culturală pe măsura noilor veleități, reușitele elitei poEtice trebuind să pară că se datorează virtuților ancestrale ale românilor, și nu unor conjuncturi oarecare. Un an mai târziu insă, în 1907, ieșea la iveală faptul că această imagine de sine era doar una eEtistă, violentele răscoale țărănești acutizând eterna polemică dintre „cosmopoEți“ (partizani ai modernizării de tip apusean) și „tradiționaEști“ (adepti ai valorilor autohtone, neîncrezători față de occidentalizarea în care vedeau mai mult un „import“ artificial, periculos pentru autenticitatea unei națiuni dominate de țărani și de universul rustic). lorga s-a situat de partea celor din urmă, promovând o ideologie neo-romantică, din care extrăgea îndeosebi cultul pentru originalitate, pentru specificități de ordin etnic și pentru geniul popular, pe de o parte, mefiența față de imitații culturale și împrumuturi din străinătate, pe de alta. Plecând de la premiza că nu capătă sens decât ceea ce are continuitate, nu a încetat niciodată să vorbească despre vinovăția românilor fată de valorile străvechi, de care se dezic, reiterând datoria contemporanilor săi față de reperele stilului de viață patriarhal. Nu făcea acest lucru de dragul arhaicitătii în sine, intenția sa fiind aceea de a demonstra că partea estică a continentului nostru a produs, în ciuda tuturor vicisitudinilor, o cultură la fel de viabilă ca și aceea din jumătatea vestică a Europei. în accepția lui lorga, cele două civilizații ar fi mai degrabă complementare decât comparabile. De altfel, entuziasmul neo-romantic pentru geniul național și originaEtate nu intra în conflict cu realitatea că naționaEsmul cultural a stăruit de la bun început pe necesitatea de a păstra ceea ce ne este propriu, dar modificându-1 și adaptându-1 continuu, facându-1 traductibili. A devenit celebră manifestația pe care el a organizat-o la 13 martie 1906, hnpotriva teatrului în limba franceză și în sprijinul reprezentațiilor în limba 1 Julia Kristeva, Etrangers ă nous-memes, Paris, Gallimard, 1988, p. 262.

95

română1. Se cuvine, totuși, să subliniem că naționalismul cultural2 practicat de lorga, un om cu solide studii în Vest, nu este un antieuropenism, un izolaționism. Protestul lui lorga era antielitist, nu antifrancez, era localist, dar nu antioccidental. Nu sentimentul de inferioritate față de cei din Vest îl deranja, obiceiul conaționalilor de a se subestima supărându-1 mult mai mult, lorga nu nega prestigiul culturii apusene, dar ataca protipendada românească, prea înstrăinată, în opinia lui, de istoria și spiritualitatea țării de origine. Nu mai era momentul ca românii să adopte orice model din afară, fără spirit critic, urmând ca ei, să redescopere și să protejeze, cerea lorga, ceea ce le-a aparținut dintotdeauna. Românii aveau acum obligația să își „recucerească" țara, să o „decolonizeze", să reintre în posesia unor moșteniri date uitării. Prin intermediul revistei „Sămănătorul" (1901), al cursurilor de vară de la Vălenii de Munte (1908) și al Partidului Naționalist Democrat (creat în 1910) inițiază un vast program de culturalizare a românilor din afara granițelor, a țăranilor și a celor destinați să ocupe de educația lor: învățători, profesori de gimnaziu, preoți, ofițeri. Renunțând la tradiția auto-deprecierii apriorice în raport cu civilizația vestică, lorga era convins că decalajele civilizationale pot fi depășite dacă se pleca de la ideea că și românii au ceva de oferit lumii, netrebuind să se ia totul de la zero. In consecință, alfabetizarea zonei rurale nu era, în accepția lui lorga, un prolog al civilizării, servind, mai curând, la reabilitarea unor bunuri pe nedrept ignorate, pe care satul le mai conserva încă, dar inconștient însă de însemnătatea lor. îndârjirea lui sporea după răscoala țărănească din 1907, reprimată sângeros de guvernul liberal. Ca reacție, cuvântările lui lorga aveau să insiste pe mitul elitelor ilegitime, pe „neapartenența" lor la societatea momentului, pe chestiunea politicii externe, contrară, după lorga, intereselor naționale3. Vehemența lui nu urmărea însă altceva decât o resituare a reperelor

1 împărtășea convingerea herderiană potrivit căreia limba vorbită ne conservă cel mai bine identitatea și originalitatea, fiind primul criteriu în funcție de care ne putem susține apartenența la o etnie, la un spațiu cultural. 2 lorga se apropia de ideea pe care Herder o avea despre comunitatea națională (Gemeinschaffy. mai mult organică decât politică, mai degrabă morală decât biologică, profund metafizică și nu contractuală. Națiunea pretindea, potrivit acestei filozofii, o conviețuire de tip familial, perpetuând în cotidian, dar și în imaginar, o integritate arhaică, colectivistă, indispensabilă supraviețuirii. Vezi, pentru detalii, Julia Kristeva, op. cit, p. 260-261. 3 Condusă fiind de un rege prusac, Carol I de Hohenzollern, România intrase în Tripla Alianță (1883), alăturându-se Germaniei și Austro-UngarieL Dar cum ultima deținea Transilvania, teritoriu cu o populație majoritar românească, această opțiune a fost ascunsă o vreme opiniei pubkce românești.

96

hlcnlitare, redescoperirea și repunerea satului în drepturile sale de „matrice" a | iv i fixației românești. După lorga, patrimoniul național se salva și se perpetua în fiecare । etățean ajuns la stadiul mândriei de a fi român. încercând, deci, să convingă । ,H mai multi, activitatea lui se transformă treptat într-un festival itinerant, prelegerile sale pe teme de istorie fiind însoțite de fanfare, versuri și cântece patriotice: nu întâmplător, din perioada 1902-1906 ni s-au păstrat și cele mai multe din însemnările lui de călător prin România1. In concepția lui lorga, conviețuirea îndelungată produce și verifică zi de zi niște „tipare" culturale și comportamentale pe care el ținea să le descopere oriunde mergea. Privea întreaga lume cu ochiul etnografului, ținând să remarce specificul atemporal și irepetabil al fiecărei țări. Nu ne miră deci că, în discursul de recepție de la Academie, istoria culturală l-a trezit atenția în mod special2. Raportat la viziunea „modernistă" asupra civilizației românești, sămănătorismul lui lorga nu este o contra-ofertă radicală, exclusivistă, concentrând mai degrabă aspirația de a echilibra paleta opțiunilor de viitor avute atunci la dispoziție. lorga nu voia să înlăture modelul cultural și instituțional apusean, propunându-și numai să îl concureze în punctele în care acesta părea inadecvat realităților românești. Dorind, într-un stil uneori naiv-3, ca prezentul preponderent citadin să se dezvolte ca o continuare firească a trecutului medieval, ortodox și eminamente rustic, lorga se încăpățâna să împace importurile occidentale recente cu patrimoniul cultural pre-modem. Prin urmare, naționalismul său punea actualitatea în curs de europenizare într-o filiație puțin credibilă cu istoria românească de până atunci: evita trecutul recent în favoarea altuia mai îndepărtat, difuz și parcă fără vârstă, pentru ca strălucirea Orientului bizantin să ajungă într-un fel de „vecinătate",

1 Barbu Theodorescu, Nicolae lorga, București, Editura Tineretului, 1968, p. 79-98. 2 Nicolae lorga, Două concepții istorice, în Octav Păun, Antoaneta Tănăsescu (ed.), Discursuri de recepție la Academia Română, București, Editura Albatros, 1980, p. 58-80. 1 Fiecare a luat din concepțiile lui ce i-a convenit, ideea potrivit căreia naționalismul extrem al Gărzii de Fier (mișcare filo-germană, ortodox-militantă, antiparlamentară, teroristă, cu aspirații totalitare) ar fi. fost un corolar previzibil al discursului lui lorga fiind eronată. După încheierea primului război mondial, istoricul renunța la antisemitism, adversitatea lui față de excesele extremei drepte ducând, finalmente, la asasinarea lui, în noiembrie 1940, de către legionarii aflați vremelnic la putere. Orice s-ar spune, lorga nu era filosemit, dar nu împărtășea ura lui partenerului său, A.C. Cuza (1857-1947), față de evrei. Vezi Nicholas M. Nagy-Talavera, N. lorga — o biografie, traducere de Mihai Eugen Avădanei, Iași, Institutul European, 1999, p. 133.

97

de „continuitate" alegorică și culturală cu istona Occidentului1. Miza activității lui lorga nu e persiflarea Vestului, ci o racordare onorabilă a balcanicilor It civilizația acestuia. Dar cum dorea ca simbioza Vest și Est să aibă loc într-un mod care să nu evidențieze postura de rudă săracă a răsăritenilor, sarcasmele In adresa americanizării" turismului nu caută să devalorizeze Occidentul, ci să decomplexeze Orientul. Și cum diferențele de ordin cultural nu erau niciodată favorabile românilor, cotidianul vesticilor le oferea, totuși, o „salvare" in extremis. Cu fireasca ei banalitate, viața de zi cu zi a țărilor apusene era mai puțin impresionantă și mai expusă deconstrucțiilor din perspectivă est-europeană. Bunăoară, o disfuncționalitate aleatorie - întârzierea unui tren ori o cazare proastă să spunem — are rolul de a consola călătorul oriental cu ideea că și occidentalii având Hpsunle lor, esticii nu sunt foarte rămași în urmă. Cum interpretăm atunci „anti-modemismul" lui lorga? în primul rând, neîncrederea lui viza nu fenomenul occidentalizăru, ci agenții lui, de obicei străini (bancheri și comerciant evrei, arhitecți italieni și francezi, ingineri germanie etc), care îi dădeau senzația că românii sunt, chiar la ei acasă, spectatori pasivi într-o istorie făcută de alții. în al doilea rând, modernizarea

genera două domenii de activitate tot mai antinomice, nu complementare, cum ar fi fost normal: agricultura și industria. Predominanța agriculturii în civilizația românească era ignorată și lăsată în înapoiere, spuneau „tradiționaliștii", favorizându-se o industrie apărută artificial, din inițiative mdividuale, și nu ca rezultat al necesităților reale din economia românească. în

al treilea rând, luăm în calcul, pe de o parte, concepția organicistă2 pe care lorga o avea despre istona românilor, considerând-o profund implicată în evoluția întregului continent european; pe de alta, fiind un proces care avea loc pur și simplu, dar cu ritmuri inegale, fără a putea fi organizat cu strictețe, modernizarea exemplifica, potrivit lui lorga, ideea de hazard, de arbitrariu, neatent oncum la caracteristicile spațiului românesc. Once succes fiind interpretat în epocă drept rezultat al unei supraconștiințe istorice, drept rod al

1 în scrierile lui lorga, Estul și Vestul au în comun creștinismul, latinitatea, cruciadele antiotomane. Nu ne confruntăm însă cu un universalism de tip augustmian. Patina creștină din gândirea lui lorga nu are un substrat cosmopolit ci, fiind totuși timbrată confesional, pare mai mult un ecumenism, o tentativă de conciliere a identităților, dar nu de renunțare la ele. 2 Ideea lui lorga despre civilizație, despre națiuni și economiile lor subordonându-se metaforei organiciste, elementul individual era văzut doar ca un simplu accident dacă nu ilustra o consonanță deplină cu ceilalți faeton istorici, un „suflet colectiv", o matrice" seculară Toate elementele trebuiau să se întrepătrundă în mod armonios, la fel cum componentele trupului uman colaborează eficace, asigurându-ne existența.

98

unui efort transgenerațional, premeditat cu sute de ani în urmă, occidentalizarea părea pripită și susceptibilă să amenințe tot ceea românii știau până atunci despre ei înșiși. Judecând scrierile de călătorie lăsate de lorga în termenii lui Erving Goffman1, am spune că viziunea monumentală asupra civilizației apusene se c ircumscrie alteritătii anticipate, în funcție de care ne construim și noi o identitate virtuală: aceea de challengeri viabili ai Vestului2. Dacă în vremea lui Dinicu Golescu3 stigmatul de „înapoiat" era folosit, în scopuri pedagogice și stimulative, ca strategie discursivă4, o dată cu sfârșitul secolului XIX această identitate problematică nu mai era acceptată ad litteram. o parte a intelighenției se desprindea de discursul inițial al modernizării, începând să producă o ideologie indigenistă articulată5. In acest context, Nicolae lorga se străduia să propună românilor o imagine de sine ameliorată, desprinsă de resemnarea stigmatizatului și deschisă spre o atitudine mai ofensivă asupra propriei biografii.

3. lorga, impresionistul

Subordonând esteticul imperativelor etice și etnice6, lorga rămâne în memoria noastră ca admirator al universului mral, ca teoretician al unui naționalism de tip romantic, sămănătorist, paseist, bucolic, autohtonist,

1 Erving Goffman, Stigmate. Les usages sociaux des handicaps, Paris, Editions de Minuit, 1975,174 p. 2 O apEcație a teoriilor lui Goffman la cazul românesc a fost realizată de Sorin Antohi, Civitas imagjnalis. Istorie p utopie în cultura română, Iași, Politom, 1999, p. 254. Autodepreciindu-ne, avansăm de fapt nomie proprii prin care, indirect, îl descaEficăm pe cel „superior" nouă, acuzându-1 că nu e capabil să ne înțeleagă. Printre „câștigurile secundare" ale stigmatizatului se numără, de exemplu, prețuirea disproporționată a unor realizări altminteri modeste, dar pe care așteptările „normalilor" (occidentali) nu le anticipează (p. 258). 3 Unul din primi români care iau contact cu modernitatea occidentală, scnindu-și impresile din drum în Însemnare a călătoriei mele (1826). 4 Diferența dintre interiorizarea priviri celuilalt și utilizarea auto-stigmatizări ca strategie discursivă este surprinsă excelent de Alex Drace-Francis, Dinicu Golescu s „Account Of My Travels (1826)“: Eurotopia as manifesto, ii „Journey. The International Journal of Travel and Travel Writing", vol. 6, nr. 1 (2005), p. 24-53. 3 Sorin Antohi, op. cit., p. 293. 6 Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, vol. I, București, Editura Minerva, 1981, p. 150.

99

demofil, xenofob, mefient față de capitalism, față de noutatea impusă pjrn repede. Originea doctrinei lui este oarecum surprinzătoare, antipatia față < l« arta pentru artă fiind preluată, parțial, de la un adversar, de orientare socialiști, intemaționalistă, Constantin Dobrogeanu Gherea1. Naționaliștii și socialiștii •>. întâlneau doar în convingerea că arta, departe de a fi autonomă, csfr subordonată mediului burghez, orășenesc, decrepit, neglijând interesele ții gusturile populației majoritare, țărani în cazul României2. Rolul celor ca loign ar fi fost deci să orienteze creația artistică spre o funcție moralizatoare, educativă, spre valorificarea unui așa numit „specific național". Delimitându-ne sfera de interes, lorga și călătoriile sale, reamintim că un curent literar și artistic corespunde, în primul rând, unui segment cronologii anume, dar poate fi și o atitudine atemporală3. Astfel, atunci când vom utiliza termenul „romantism", ne vom referi nu neapărat la o manifestare istorica omogenă, așezată, școlărește, în prima jumătate a secolului XIX, ci la o propensiune fără vârstă, localizabilă oriunde și oricând, în cazul de față între 1871-1940, anii de viață ai lui Nicolae lorga. Dar ce fel de călător a fost el? Călătorii obișnuiți, inocenți, deschiși oricăror constatări, nu remarcă ambianța în care supraviețuiesc vestigiile. Mai degrabă își datează călătoria asociind-o retrospectiv cu vizita la un asemenea obiectiv, ordinea experiențelor de acest gen necorespunzând succesiunii reale a întâmplărilor. Turistul preferă monumentele și nu oamenii4. Deplasările lui au o tentă estivală, de odihnă, motiv pentru care discuțiile cu localnicii, ceva mai costisitoare, mai obositoare, sunt ocoEte, colecționarea arbitrară de imagini fiind preferată dialogului5. Cu totul altfel stau lucrurile în cazul impresionistului, categorie în care îl plasăm și pe Nicolae lorga: un turist foarte perfecționat, cu ceva mai mult timp la dispoziție, și de aceea sincer dispus să își lărgească orizontul până la ființele omenești și să nu aducă acasă simple cEșee verbale, înclinând spre schițe pictate ori scrise6. Pe drumul către Câmpulung Muscel notează: „Din loc în loc apar pe margenea drumului ridicat eroE

1 George Călinescu, Istoria literaturii române de la ongim și până în present, ediția a Il-a, revăzută și adăugită, București, Editura Minerva, 1982, p. 601. 2 Ibidem. Constantin Dobrogeanu Gherea (1855-1920) a fost sociolog și critic Eterat, conducător al mișcării socialiste din România. 3 Marian Popa, Călătoriile epocii romantice, București, Editura Univers, 1972, p. 11. 4 Tzvetan Todorov, Noi și ceilalți. Despre diversitate, trad. Alex. Vlad, Iași, Institutul European, 1999, p. 465. 5 Ibidem, p. 465-466. 6 Ibidem, p. 467.

100

pH lorului-poet Grigorescu1: ciobăneii și ciobănițele, în haine albe-albe, cu ■" Im de lumină bună, stând în mândra lor simphcitate ca niște fii de împărați । hunbați de haine, pierduți în codri de urgia unei vrăjitoare care va peri însă nume de un braț răzbunător, al nevinovăției, și atunci ei, ciobăneii și f ii >1 ninițele, cu toiege și fuioare, se vor arăta cu adevărat, în bucuria mulțimii ilupt Voevozi oacheși și bălăioare Domnițe“2. După cum se poate vedea, îl micresează, cu adevărat, poate nu atât teritoriile neumblate și locuitorii lor, cât m.ii ales impresiile pe care acestea le produc asupra lui, prin sunete, gustun, imagini insolite, moravuri, fantasme3. Scrierile de acest gen nici nu au, de ii eea, un deznodământ oarecare, lăsând să se înțeleagă că autorul lor va reveni । ii povestea altor expediții. Ne fac așadar să așteptăm o concluzie, pe care o । m imite și o amână în același timp, grație asimilării pitorești de obiecte, detalii >1 culori4* . La urma urmei, basmul s-a cristalizat, nu întâmplător, ca specie a . .datorieiperpetui. Cel care rememorează în scris nu dialoghează cu el însuși. Se adresează in mod clar unui alt cititor pe care vrea să îl impresioneze nu atât prin simpla inventariere a celor văzute, cât mai ales prin prezența lui la fața locului, prin trăirile intense pe care vizita i le-a prilejuit. De altfel, a călători e tot una cu a evoca și resuscita un acord prealabil cu un public ideal, susceptibil să îl fi citit și i ie, politic, să se folosească de oportunitățile momentului2. A vedea în lorga „paradigma" intelectualului intrat în politică doar pentru a eșua datorită instabilității, vanității și individualismului său, șef al unei pune și în 1926 dezmoșteniții principelui. Oarecum la fel stau lucrurile și în privința ideologiei xenofobe practicate de lorga și P.N.D. — o adenda neinspirată (dar și un ingredient politic nelipsit în epocă) a naționalismului său risorgimental, conservator și utopic tradiționalist. De un antisemitism explicit înainte de 1914, lorga nu numai că nu ajunge, precum Cuza, să facă carieră postbeEcă în marginea acestor convingeri. Mai mult, se rupe de fostul său colaborator și se ferește a fi asociat pohtic cu acesta. După 1922 tonul lui devine conciEator, european. Istoricul se delimitează pubEc de violența și absurdul epoch, caută soluții pentru ebminarea confEctului și a „pericolului evreiesc" de care vorbise înainte de război. își redefinește inclusiv doctrina care are acum drept înainte stătător pe Kogălniceanu2. Se arată îngrijorat de violența manifestărilor antisemite din 1925-1926, de rasismul, de aberanta ură a studentindi și mirat de pasivitatea și confuzia autorităților. Ajunge să fie văzut drept vândut evreilor, lui Anstide Blank în primul rând — relația cu acesta este o altă gafa poEtică și semn al creduEtățd ltd lorga —, acuzat de Epsă de caracter de către Cuza și de către reprezentanții studenților. Dintre aceștia unu ajung să propună, avant la lettn, chiar „Echidarea fizică a trădătorului". Ce le refuză lorga evreilor sunt acele drepturi organice pe care „le acordă" după 1918 celorlalte minorități. Continuă să le facă loc în utopia sa semănătoristă — de unde opoziția sa față de cealaltă utopie, sionismul, ce împiedica asimilarea lor — și nu înțelege Epsa lor de loiaEtate față de statul român pe care o compară, eronat, după 1918, cu cea a evreilor transilvăneni față de Ungaria. Această „rezistență la asimilare", „ghetoizarea" și „refugiul bătrânilor în religie", „sionismul și comunismul tinerilor" îl fac să revină în 1937 la antisemitismul practicat în Judaica și nu doar contextul poEtic, personaEtatea sa fluctuantă sau caracterul profund xenofob al Românismului său3. Cam la fel se expbcă și antisemitismul lui Brătianu dealtfel4. Comit, 1 Irina Livezeanu, op. cit., p. 24. 2 Nicolae lorga, Doctrina naționalistă, în Doctrinele Partidelor Politice, ediție îngrijită de Dan Petre, Garamond, 1993, p. 42 și urm. Vezi pentru o analiză a schimbării Leon Volovici, op. cit., p. 31-34. 3 Leon Volovici, op. cit, $.?£>. 4 Dinu C. Giurescu, România în al doilea război mondial, 1939-1945, București, Ed. ALL, 1999, p. 145. După 1940, Gh. Brătianu se află printre personalitățile pubhce (Lupu, Mihalache, Maniu etc.) care se opun poEticii antisemite a guvernului antonescian.

157

amândoi, totodată, impardonabil, eroarea de a nu sesiza capcana „Marilor Simplificatori" ai epocii. Față de celelalte minorități ale României Mari mai ales față de cea maghiară și de cea germană — pe celelalte le consideră de la început loiale și integrate sau, cazul „populației" Roma, le ignoră —, lorga are, nu numai ca prim-ministru*1, o atitudine „binevoitoare" și corectă. Se pronunță încă din anii 1920 pentru respectarea drepturilor acestora, pentru învățământ în limba maternă etc2. Crede sincer în integrarea lor cu timpul și în câștigarea loialității acestora față de noul stat odată ce acesta își va fi rezolvat problemele economice și le va oferi prosperitatea. Merge până la a respinge provocările zilei, căci cataloghează procesul optanților drept „calul de lemn" al eEtelor maghiare și al statului vecin. La Budapesta nu mai merge după război, își păstrează însă admirația pentru oraș și relațiile cu politicieni maghiari ca Oskar Jaszi. La formula „ori ei, ori noi" ajunge abia în anii 1930, când nu mai vede nici o speranță și când revizionismul maghiar ia amploare, sau după 1933 în cazul germanilor, când începe să se teamă de rolul de coloană a V-a pe care această minoritate l-ar putea juca pentru Hitler3. Acest revizionism al anilor 1930 mai joacă și alt rol. II ajută pe lorga să dea formă definitivă concepțiilor sale despre geopolitica zonei și a Europei. Dacă în 1920 o deschidere spre colaborare cu Ungaria și Germania mai erau posibile, în 1930 planurile danubiene ale europenilor găsesc în lorga un real opozant. Dincolo de naturala alianță cu Franța, României îi mai rămânea, în concepția sa, doar apartenența la Balcani și eventual la geografia simbolică

Chestiunea evreiască rămâne pentru el una românească ce nu trebuie nicidecum rezolvată prin amestec extern, necivilizat, abuziv și prin metode bolșevice. lorga nu apucă să ia atitudine în această problemă. Este sigur că ar fi facut-o așa cum este sigur că Holocaust-ul ar fi fost dincolo de puterea lui de înțelegere. 1 Joseph S. Roucek, Contemporary Romania and her Problems, New York, Arno Press, 1971, p. 214. Guvernul lorga este singurul care recunoaște dreptul minorităților la învățământ în limba maternă și creează în acest sens catedre la universitățile din București, Iași, Cluj, Cernăuți. 2 Irina Livezeanu, op. cit., p. 222-223. 'Neamul românesc se opune românizăm operate de Onisifor Ghibu la universitatea din Cluj. Argumentul lui lorga este pe cât de naționalist în esență pe atât de realist și denotă grija profesorului față de calitatea educației și pe cea a politicianului față de promovarea elitelor românești în sferele cu adevărat importante. Mai exact, lorga sugera ca românii să înființeze în Transilvania universități tehnice și școli de comerț pentru a evita astfel dublarea universităților din Iași și București în ce privea învățământul umanist, mai ales că, spunea profesorul, nici nu dispun de cadre suficiente și bine pregătite. 3 N. Nagy Talavera, op. cit., p. 514, 517.

158

reprezentată de blocul micilor învingători de la Versailles. Cu Germania, ca și i u URSS, orice legătură îi pare periculoasă, sinucigașă1. Dincolo de toate aceste raportări lorga rămâne ambasadorul de o viață al României, un ambasador respectat în afară, contestat în țară2. Fără a avea în epocă statura impozantă a lui lorga, Gheorghe Brătianu, celălalt reprezentativ istoric-politician, atrage atenția în primul rând prin faptul că se numără printre puținii liderii politici tineri ai interbelicului românesc. Văzut în 1927, după moartea tatălui său, ca posibil lider al P.N.L., Gheorghe Brătianu preferă mai curând rolul de disident și catalizator al nemulțumirii tinerilor liberaE și totodată al aripii de dreapta a partidului. Deși nemulțumiți de prestanța lui Vintilă Brătianu, bătrânii se îndoiesc totuși de capacitățile politice ale tânărului istoric. Ruptura se produce în momentul întoarcerii lui Carol. Indisciplinatul membru de partid se alătură acestuia și, atras de posibilitatea intrării în guvern, ajunge să fie considerat de liberali drept „cal troian" și înlăturat din partid ca „periculos revoluționar". își formează propriul partid care, ca și partidul lui lorga, se bazează mai curând pe prestigiul personal al liderului3. Opus, mai curând prin ziarul Mișcarea decât prin ponderea parlamentară, „sclerozei bancare" a lui Vintilă Brătianu, P.N.L. Georgist își propune în primă fază renegocierea raporturilor între P.N.L. și rege. Mai apoi, dezamăgit de prezența camarilei și mai ales de ponderea acesteia în politica palatului, deloc acel „scaun domnesc", tradițional și autoritar la care visa Ederul său, aripa georgistă, monarhică și anti-camanlă, ajunge să atace pe Duca și guvernul său, văzut ca „al camarilei... al robirii economice și amenințării străine... (al) înstrăinării regelui de națiune"'. CumpEte cuvinte dacă ne gândim la sfârșitul lui Duca, la faptul că astfel de pozițfi au incitat, chiar și indirect, la crimă. Urmarea acestei rapide reorientări în discurs: Codreanu sugerează alor săi să dea voturile lui Brătianu — Garda de Fier fusese în 1933 scoasă în afara legii. Nae lonescu ajunge să vadă în el șeful unui guvern de dreapta, naționaEst, sprijinit de legionari și dominat de rege. Mai rău, odată Duca asasinat, Brătianu ajunge

1 Pentru o mai exactă imagine a rolului, mai exact influenței lui lorga în politica externă românească din penoadă vezi cartea lui George Ciorănescu, Românii și ideea federală, București, Ed. Enciclopedică, 1996. 2 Alexandru Zub, Istorie și istorici în România interbelică, p. 269. 3 Armin Heinen, op. cit., p. 339. In 1937 după ce obține în alegeri doar 3,9% din votun, Gh. Brătianu revine în P.N.L. In opinia lui Heinen acest moment era cel mai propice venirii la putere a georgiștilor. Ar fi însemnat însă ca partidul să fi reprezentat o alternativă serioasă, o contrapondere la gardism. Ceea ce partizanii lui Brătianu nu reușesc.

159

să depună mărturie în proces în favoarea acestora ca mișcare1. Faptul că și un Maniu, Mihalache și Argetoianu fac același lucru nu reduce deloc responsabilitatea morală a politicianului Brătianu. Spune însă și mai multe despre confuzia făcută de ehtele de la noi, ca și de cele din Italia, Germania, Ungaria, în ce privește țelurile politice ale extremismului de dreapta. Autoritar de dreapta, în nici un caz fascist sau pro-fascist, nici măcar partizan al dictaturii, ținut departe de partid de către Gheorghe Tătărescu, care își vede amenințată poziția, Brătianu alege calea opoziției legale. Partidul pierde pe Giurescu și partizanii acestuia trecuți definitiv de partea regelui — mai târziu un Mihai Antonescu, membru al aceluiași partid, ajungând ministru în cabinetul Antonescu. Brătianu renunță la radicalismul primelor opinii și nu mai este atât de ușor dispus să-și asume răspunderea puterii. în 1940, în plină criză o refuză chiar. Mai face, la fel ca și Maniu și împreună cu acesta, o mare eroare. Semnează în 1937 un pact electoral cu Codreanu. Nu rezultatul electoral al acestui pact contează ci faptul că acesta legitimează indirect pe gardiști în ochii unor alegători bulversați. își dau amândoi seama de această greșeală și refuză semnarea unui nou acord în același an. Prea târziu însă. Faptul că Brătianu și Codreanu nu împărtășesc în acel moment decât poziția anti-camarilă, că mai târziu Brătianu ajunge să fie amenințat de legionari și păzit de soldați în propriul birou de lucru pentru a nu deveni victima acestora sunt adesea date uitării. Cam tot așa riscă să rămână în istorie apropierea în plan extern dintre Brătianu și diplomația germană din anii 1930. Deși în epocă, printre români, georgiștii nu ajung să fie suspectați măcar a juca rolul de „agentură a N.S.D.A.P.“ Nu i se poate reproșa lui Brătianu nici măcar venalitatea unui Goga sau Cuza care ajung să accepte sprijin financiar de la naziști2. Apropierea ideologică este și mai greu de pus în ecuație. Apreciat de germani drept un serios partener de discuție, conștient că implicarea în politica externă poate aduce partidului un plus de imagine și pondere în politica internă, Brătianu va condiționa permanent această relație de recunoașterea frontierelor și abandonarea revizionismului3. Va pune în balanță petrolul românesc doar pentru a limita influența revizionismului maghiar și doar atunci când altă abordare a acestei probleme nu mai părea posibilă4. Va adăuga în discuție balanța geo-politică creată de prezența germană în fața U.R.S.S. văzută ca

1 Ibidem, p. 244. 2 Ibidem, p. 311. 3 N. Nagy Talavera, op. cit., p. 366. 4 Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Cant și Mareșalul Antonescu. Relațiile germano-române, 1938-1944, București, Ed. Humanitas, 1994, p. 118.

160

permanent pericol poEtic și ideologic. Se dovedește din această perspectivă, ca r.ioric și poEtician, mai puțin clarvăzător decât lorga.

*

în final, câteva reproșuri și justificări. Am lăsat uitentionat în afara tabloului pe omul „strict" poEtic ca și pe istoric dealtfel. Am ales doar pe individ în dubla sa caEtate. Am insistat poate prea mult pe lorga și Brătianu și am acordat prea puțin spațiu celorlalți, sau deloc. Am păstrat însă în mod cert proporțiile pentru a nu crea dezechiEbre. Am ignorat oarecum gafele puerile și deciziile poEticianului ca și repEdle sale cinice datorate contextului. Mă pândesc aici la cuvintele atribuite lui lorga, aruncate profesorilor veniți în delegație la Marele istoric și nu la primul ministru, la rolul nefast din perspectivă actuală jucat de Pătrășcanu după 1944, la faptul că un Giurescu, în 1936, acceptă să joace, la congresul U.N.S.C.R., rolul de mediator între Gardă și rege, pentru a sprijini mai apoi dictatura acestuia din urmă. Și exemplele ar putea continua1. M-am abținut să judec nu doar poEtic ci și moral pe vreunul dintre actori pentru că această judecată s-a făcut în trecut de nenumărate ori. Nu încerc însă astfel nici să scuz pe cineva. Neputând doar să intru perfect în atmosfera acelor ani, captivantă, pentru a o înțelege mai bine, m-am limitat la evocare. In fond acesta era rolul meu, unicul. Am surprins mai curând eșecul istoricului în poEtică, anacronismul acestui personaj de secol XIX într-o epocă în care poEticul, deși încă puternic intelectualizat, își proclamă independența absolută. Chiar dacă această independență, dincolo de respectul pentru personaEtatea puternică a istoricului sau tocmai de aceea, înseamnă și teamă și deci încercarea poEticianului de a-1 îndepărta pe istoric de această sferă2. (Text tipărit inițial va. Anuarul Institutului de Istorie ,A- D. Xenopol", t. XXXIX— XL, 2002-2003, p. 595-612)

1 Ar fi însemnat să insist asupra unei epoci de dincolo de granița tinpusă și să intru în hățișul evenimentelor încă tulburi și extrem de politizate ale războiului, ale lui 23 august în primul rând. Am să amintesc aici, ca mic gest de dreptate făcut comunistului, marxistului antifascist Pătrășcanu, faptul că în 1928, la congresul al IV-lea al PCR respinge teza poporului moldovenesc, acuzat fiind pentru aceasta de Komintem de oportunism de dreapta și infidelitate față de URSS. 2 O face I. I. C. Brătianu cu lorga și mai apoi Tătărescu cu Gh. Brătianu și C. C. Giurescu.

161

CULTURĂ, POLITICĂ ȘIFRANCMASONERIE ÎN ROMÂNIA INTERBELICĂ. ISTORIA FRANCMASONERIEI ROMÂNEȘTI ÎN VIZIUNEA FILOLOGULUI IEȘEAN GIORGE PASCU (1936)

Tudor Sălăgean

a 1 februarie 1936, în numărul al treilea din cel de-al XXV-lea tom al publicației Revue Internationale des Societes Secretes apărea, sub semnătura cunoscutului universitar, filolog și istoric literar Giorge Pascu, profesor la Universitatea din Iași, un articol cu titlul „Istoria Franc-Masoneriei î România". La finele aceleiași luni, o traducere în limba română a respectivului articol era deja trimisă unora dintre personalitățile potențial interesate, printre aceștia numărându-se și Alexandru Vaida Voevod, ale cărui legături cu francmasoneria după anul 1930 constituie încă un subiect de dezbatere, și care — după cum vom vedea! — era menționat de Giorge Pascu pe prima poziție în lista sa de oameni politici francmasoni. Cu toate că materialul respectiv apăruse în cunoscuta revistă pariziană, raportul care conținea traducerea acestuia, păstrat astăzi în Fondul Documentar Alexandru Vaida Voevod de la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei, prezentat în anexa acestui articol și realizat, probabil, de un lucrător al Serviciul Secret de Informații, poartă o ștampilă dreptunghiulară cu mențiunea „SECRET". Nu cunoaștem împrejurările în care acest raport a ajuns în posesia cunoscutului om politic transilvănean, care conducea în momentul respectiv o formațiune politică de dreapta, Frontul Românesc, și care se număra printre personalitățile politice agreate de regele Carol al Il-lea, fapt care va duce dealtfel la numirea sa în calitate de ministru secretar de stat, în perioada dictaturii regale, în guvernele conduse de patriarhul Miron Cristea (1938) și de Gheorghe Tătărăscu (1940). Nu cunoaștem nici eventualele măsuri prin care organele statului român de atunci vor fi reușit să asigure „secretul" referitor la articolul apărut în revista pariziană. Pare însă destul de sigur că articolul lui Giorge Pascu a fost receptat cu interes, în momentul respectiv, nu doar în mediile academice și universitare, ci și în cercurile politice, el intrând, de asemenea, și în zona de interes a serviciilor secrete.

L

162

Interes fără îndoială firesc de vreme ce Internationale des Sodetes Secretes, editată după 1927 de Liga Franc-Catolică, condusă de canonicul Schaeffer — care preluase însă publicația de la Liga Anti-Iudeo-Masonică, fondată de abatele Emest Jouin în 1913 — a fost, de-a lungul întregii perioade de apariție a acesteia, una dintre cele mai consecvent anti-masonice pubhcații europene. Este suficient să spunem că revista a contribuit într-o măsură semnificativă la răspândirea uneia dintre cele mai cunoscute contrafaceri realizate cu scopul de a discredita francmasoneria: Protocoalele înțelepților Sionulm, lext care punea în umbra întregii activități a masoneriei universale existența unei conspirații evreiești al cărei rezultat final ar fi urmat să fie instituirea unei < irdini mondiale controlate de o ocultă „iudeo-masonică“. De asemenea, Revue Internationale des Sodetes Secretes a lansat și câteva dintre cele mai răspândite teorii conspiraționiste legate de rolul societăților secrete în declanșarea și desfășurarea Primului Război Mondial, a cărui declanșare era considerată o nouă mișcare revoluționară îndreptată împotriva Bisericii Catolice și a monarhiilor europene. Parcurgând articolul lui Giorge Pascu, putem remarca faptul că preocuparea autorului este legată mai degrabă de prezent decât de trecut, scopul său fiind în mod evident acela de a dezvălui și explica, printr-o analiză — după cum vom vedea — destul de superficială a trecutului, influența exercitată de masonerie în România anilor ’30. Partea istorică a articolului se reduce, în realitate, la prima treime a acestuia, care cuprinde o prezentare ceva mai amplă a originilor francmasoneriei moldovene, una foarte schematică și superficială a istoriei masoneriei din Țara Românească și doar câteva rânduri despre istoria francmasoneriei din România antebelică. Din această parte a lucrării, doar contribuțiile referitoare la începuturile francmasoneriei în Moldova ar putea prezenta un anume interes. Astfel, pentru Giorge Pascu, loja militară „Marte“, înființată de ofițerii ruși la Iași și condusă de baronul Peter von Gartenberg-Sadogurski1 l-ar fi inițiat, între alții, pe lordache Darie Dărmănescul, cel care, în calitate de mare paharnic, va finanța în 1787 traducerea și tipărirea cărții Taina francmasonilor, a abatelui Prau, apărută la Amsterdam în 17782. Potrivit lui Giorge Pascu, conspirația lui Dărmănescul împotriva principelui Grigore Ghica, la care s-au asociat boierii Manolache Romano, lordache Cantacuzino, Roset Bălănescu, Manolache Bogdan și loniță Cuza, nu ar fi fost altceva decât o conjurație fracmasonică împotriva

1 H. Nestorescu-Bălcești, Ordinul masonic român. Mai puțină legendă și mai mult adevăr, București, 1993, p. 43-44. 2 Ibidem, p. 48.

163

unui domnitor care, din secolul al XIX-lea, era considerat în istoriografia română un erou național. Giorge Pascu își asigură însă cititorii că „de la început, francmasoneria a întâmpinat rezistența boierilor", oferindu-ne ca exemplu jurământul depus la 18 iunie 1774 de către boierii moldoveni lordache Balș, Constantin Vâmav, lanache Canta și lordache Cănănău de a se ajuta reciproc împotriva dușmăniilor din vremurile tulburi prin care trecea țara, jurământ considerat de Pascu „un răspuns la complotul lui lordachc Dane și a prietenilor săi împotriva lui Grigore Ghica Vodă". Știm însă, astăzi, că pactul boieresc din iunie 1774 nu avea nici pe departe un caracter anti-masonic, de vreme ce lordache Balș va fi atestat, în 1776, în calitate de membru al lojii masonice „Moldova", existentă deja la Iași în anul 17741. Mai mult decât atât, principele pe care Pascu îl prezintă ca pe o primă victimă a conspirațiilor masonice din istoria modernă românească, Grigore Ghica, a fost acela care l-a adus în Moldova pe secretarul său personal Jean Louis Carra, care, chiar dacă nu mai poate fi considerat inițiatorul primelor loji masonice din Moldova, s-a numărat cu certitudine printre cei mai importanți promotori ai francmasoneriei în Țările Române2. Această semnalare a existenței unui conflict între două grupări boierești despre care știm acum că aveau afiliații masonice merită să fie reținută, chiar dacă perspectiva filologului ieșean asupra acestei competiții este deformată de dorința sa de a împinge constituirea unei partide antimasonice moldovene până în secolul al XVIII-lea. Un alt moment din istoria Moldovei asupra căruia Giorge Pascu se oprește este acela al Constituției cărvunărești din 1822; el consideră însă această mișcare ca fiind o emanație a francmasoneriei ruse, înăbușită în fașă odată cu interzicerea fracmasoneriei de către țarul Alexandru I, în anul 1823. In ceea ce privește Țara Românească, Giorge Pascu consideră că francmasoneria a fost introdusă aici abia la începutul secolului al XIX-lea, că societatea „Dreptate — Frăție", care a pus la cale revoluția de la 1848, ar fi fost „masonică doar cu numele", și constată malițios că loja „Steaua Dunării", înființată în 1857, a fost închisă de principele Cuza „nu Iară o anumită rațiune". Dintre numeroșii fracmasoni care au activat în Țara Românească în această perioadă Pascu îi amintește doar pe C. A. Rosetti, Ion Heliade Rădulescu, Cezar Bolliac, I. C. Brătianu, C. Moroiu, D. Bolintineanu și Dr. Barasch. Așadar, pentru Giorge Pascu rolul francmasoneriei în revoluția de la 1848 ar fi fost unul minimal; el evită, de asemenea, orice referire cu privire la

1 Ibidem, p. 44. 2 Asupra biografiei acestuia v. mai recent S. Lemny, jean-Iamis Carra, parcours d’un revolutionnain, Paris, L’Harmattan, 2000.

164

rolul francmasoneriei în realizarea Unirii Principatelor din 1859 sau la inițierea lui Cuza de către Marele Orient Francez. Mai mult decât atât, Giorge Pascu, patriot moldovean întârziat, aruncă întreaga „vină" a apartenenței la francmasonerie pe umerii muntenilor, fără a spune nici un cuvânt despre un Vasile Alecsandri, un Mihail Kogălniceanu sau un Constantin Negruzzi — pentru a cita doar câteva nume din pleiada moldovenilor inițiați în I rancmasonerie la mijlocul secolului al XIX-lea. Odată încheiată această introducere de o valoare relativă, Giorge Pascu consacră cea mai mare parte a articolului său prezentului istoric pe care il trăia și viziunii sale conspiraționiste asupra importanței francmasoneriei în Komânia epocii sale. Aflăm, astfel, că francmasonii români se împart în patru categorii: „șefi politici" — Al. Vaida Voevod, C. Argetoianu, Pan Halippa, C. Stere, C. Anghelescu, I. Inculeț, I. Nistor, Al. Lapedatu, Gh. Brătianu, L. Moldovanu, Gh. Trancu-Iași, D. Popovici; universitari și academicieni — N. lîtulescu, D. Gush, LA. Candrea, S. Pușcariu, E. Panaitescu, S. Dragomir, O. Ghibu, I. Nistor, Al. Procopocovici, I. Peretz; oameni de litere — M. Sadoveanu, G. Topârceanu, V. Eftimiu, Al. O. Teodoreanu, M. Codreanu; critici „și pseudo-cntici" literari: G. Ibrăileanu, H. Sanielevici, G. Călinescu, C. Drimer. Aflăm că în Iași funcționau patru loji masonice — din totalul de 59 de loji „creștine" existente în întreaga Românie — și că o foarte mare parte a profesorilor Universității din Iași, în frunte cu rectorul Traian Bratu, erau membri ai acestora. Aflăm, de asemenea, că francmasonii controlau Radio-Difuziunea Română, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Instrucțiunii Publice, ziarele „Dimineața" și „Adevărul" din București, dar și „Opinia" și „Lumea" din Iași, că același control francmasonic se exercita asupra editurilor Cartea Românească și Cultura Națională, și a nu mai puțin de 10 reviste culturale din București, Iași, Cluj, Cernăuți și Chișinău, între care „Viața Românească", „Boabe de Grâu", „Revista Fundațiilor Regale" sau „Arhiva pentru știința și reforma socială". De asemenea, afirma Giorge Pascu, conspirația masonică se extindea în rândurile ofițerilor și teologilor, iar articolul său se străduie să ofere o listă de ofițeri superiori pe care îi credea membri ai acestei organizații. Finalul articolului ne arată însă îndeajuns de clar orientarea ideologică a autorului acestuia. Giorge Pascu constată aici cu seninătate: „Natural, francmasonii români sunt în serviciul judaismului", pentru a se lansa apoi, pe parcursul a două paragrafe, într-o disertație asupra caracterului iudeo-masonic al Băncii Marmorosch Blank, controlată — crede Giorge Pascu — de către Sanhedrinul ordinului B’nai Brith. în încheiere, autorul le oferă lectorilor săi două citate din ziarele anilor 1933-1935, ilustrând — spune Giorge Pascu, cu 165

nedisimulată satisfacție — „criza gravă“ prin care trecea francmasoneria română, datorită conflictului dintre marii maeștri Mihail Sadoveanu și Jean Pangal. Cine era, însă, Giorge Pascu și cum poate fi exphcată atitudinea sa față de francmasonerie? Născut la 1 decembrie 1882 la Bacău, Giorge Pascu și-a făcut studiile universitare la Iași, unde, sub îndrumarea directă a lui Alexandru Phihppide, și-a luat Hcența în filologie modernă (1907), iar apoi doctoratul în Etere (1909). în 1908 a fost numit director al BibEotecii Universitare din Iași, funcție pe care o va deține până în 1922. în această perioadă își redactează câteva dintre operele care i-au adus consacrarea: Despre cimilituri (1909-1911), Dtimologii românești (1910), și, mai cu seamă, Sufixele românești (1914-1915), lucrare premiată de Academia Română. Cu sprijinul nemijlocit al aceluiași Alexandru PhiEppide, Giorge Pascu a devenit în 1920 profesor suplinitor la catedra de istoria Eteraturii române la Facultatea de Litere din Iași, iar în 1921 a obțtiiut titularizarea pe același post. Din punct de vedere poEtic, însă, Giorge Pascu a devenit un aderent al Ligii Apărării Național-Creștine a lui A. C. Cuza încă de la înființarea acesteia, în anul 1923 (eveniment consumat, dealtfel, în Aula Universitățti din Iași)1. în 1927, după o perioadă de relativă acaEnie, cariera lui Giorge Pascu ia din nou o turnură ascendentă, odată cu reinstalarea sa în funcția de director al BibEotecu Universitare, cu înființarea — împreună cu Alexandru PhiEppide — a Institutului de Filologie Română, pe care îl va și conduce și, mai cu seamă, cu apariția „Revistei Critice", care, în pofida unei selecțti a colaboratorilor care tindea să alunece din ce în ce mai mult spre dreapta nationahstă, a continuat să rămână, până la încetarea apariției sale în anul 1940, o valoroasă pubEcație lingvistică și Eterară. Pentru a completa tabloul activităților lui Giorge Pascu, trebuie să mai menționăm și faptul că el a fost, timp de multi ani, unul dintre cei mai fideE colaboratori ai revistei „Viața Românească", și în același timp unul dintre criticti cei mai severi ai mutării acesteia de la Iași la București, în 1930. Deși lingvist de valoare, Giorge Pascu apare aproape întotdeauna în relatările contemporanilor ca un personaj violent, irascibti și insuportabil. „Revista critică" conținea de foarte multe ori atacuri dure împotriva diverșilor adversari reati sau imaginari ai Engvistului și istoricului Eterar. ImpEcat în altercațti verbale sau chiar fizice, a fost vizat în numeroase procese de calomnie2.

1 L. Năstasă, „Suveranii'1 universităților românești. Mecanisme de selecție și promovare a elitei intelectuale. I. Profesoriifacultăților defilosofie și litere (1864-1948), Cluj-Napoca, 2007, p. 84. 2 Ibidem, p. 312.

166

După 1930, în cadrul lumii universitare și culturale ieșene se «onturează două curente politice care intră uneori în conflict deschis: unul apropiat de dreapta antisemită, căruia îi aparține Giorge Pascu și aderenții săi, și unul democratic, opus acestuia, ai cărui membri faceau însă, într-adevăr, parte din francmasonerie. Conflictul s-a acutizat în 1932, când Giorge Pascu a lost înlăturat de la conducerea Bibliotecii Universitare și a fost, de asemenea, uspendat de la catedra de istoria literaturii române, din motive care aveau legătură cu orientarea sa politică1, în locul său fiind adus, în calitate de suplinitor, lorgu Iordan. Mai mult decât atât, același lorgu Iordan — care fusese, într-adevăr, inițiat în francmasonerie2 — va deveni în același an 1932 director al Institutului de Filologie Română, fondat de Pascu și de Philippide, funcție pe care va reuși să și-o păstreze, neclintit, până la desființarea acestuia in 1948. Este posibil ca Giorge Pascu să fi considerat acțiunile îndreptate împotriva sa ca făcând parte dintr-o cabală francmasonică menită să preia controlul asupra universității ieșene. Este posibil, de asemenea, ca sentimentele sale de frustrare să se fi accentuat în 1933, când Garabet Ibrăileanu, francmason notoriu, s-a retras de la conducerea revistei „Viața Komânească“, în fruntea căreia i-a lăsat pe George Călinescu și Mihai Ralea, amândoi, de asemenea, francmasoni. In orice caz, în anii care au urmat, el declanșează, în paginile revistei sale, un foarte dur război personal împotriva lui Garabet Ibrăileanu, spiritus rector al vieții literare și filologice ieșene, pe care Pascu intenționa să îl elimine din Universitatea din Iași3. Merită remarcat în acest context faptul că una dintre cele mai acide reacții literare împotriva lui Giorge Pascu a fost aceea a lui Păstorel Teodoreanu („N’am ausft berbec să fredoneze din Aida, nici râmă să latre fi să se dea la om, dar l’am vă^ut pe Giorge Pascu profesor universitar ș.a.), care — mai trebuie s-o spunem? — era, de asemenea, francmason. După încetarea din viață a lui Ibrăileanu, suplinitorul desemnat de acesta, Octav Botez, a fost chemat să preia catedra maestrului în baza unui simplu referat semnat de Mihai Ralea și lorgu Iordan. Contracandidatul acestuia, Dumitru Găzdaru, susținut de Giorge Pascu, pare să fi suficiente calități pentru a-1 concura cu succes pe protejatul lui Ibrăileanu; din nefericire, din punct de vedere al afinităților sale politice, Găzdaru era un simpatizant al Mișcării Legionare4. Aceluiași cerc de afinități politice îi aparținea și asistentul

1 Ibidem, p. 541. 2 Ibidem, p. 102. 3 Unul dintre atacurile împotriva lui Ibrăileanu, publicat în Revista Critică din 1934, se intitula chiar Canibalismulfrancmasonilor de la Facuitatea de Utere din Iași. 4 L. Năstasă,,,Suverana' universităților, p. 346.

167

lui Pascu, Grigore Scorpan, care va deveni dealtfel, în timpul guvernării Antonescu-Sima, director al Teatrului Național din Iași. „Istoria Franc-Masoneriei din România" este, prin urmare, o reacție a unui autor anti-mason, superficial, tendențios și dezinformant în partea sa istorică propriu-zisă, însă caracterizat printr-o cunoaștere destul de bună a rolului francmasoneriei în România interbelică și, în mod deosebit, în mediile culturale și universitare ieșene sau care aveau legătură cu lașiul. Articolul apărut în Revue Internationale des Societes Secretes nu este, în mod evident, decât o prelungire a unui conflict intern, o expresie a confruntărilor de pe scena cultural-ideologică românească între două curente care se făceau, în același timp, ecoul unor ample dispute pro- și anti-masonice desfășurate la scară europeană. In același timp, realitățile aflate în spatele acestui conflict, cu întreaga lor încrengătură de implicații, în a căror reconstituire istoricul Lucian Năstasă desfășoară o remarcabilă operă de pionierat, merită să rețină mai mult atenția cercetătorilor de astăzi.

ANEXA Muzeul Național de Istoric a Transilvaniei, Fond Vaida, nr. înv. C4 170, Raport m mențiunea ,ț>ECRET“, conținând traducerea unui articol semnat de profesorul George Pascu de la Universitatea din lăți referitor la activitatea masonică din România.

SECRET

NOTA 25 februarie 1936 Se înaintează alăturat — în traducere din limba franceză — articolul „Istoria Franc-Masoneriei în România", publicat sub semnătura profesorului G. Pascu, de la Universitatea din Iași, în „Revue Internationale des Societes Secretes", nr. 3 din 1 Februarie 1936, ce apare la Paris. Tom XXV

Traducere din limba franceză

168

ISTORIA FRANCMASONERIEI ÎN ROMÂNIA Istoria francmasoneriei în țările române este greu de scris, din lipsă de । li icumente. în orice caz, se impune o distincție între francmasoneria dinainte 11nsiderându-se o „a treia cale“ de rezolvare a problemelor politice, sociale și e< onomice — între stânga marxistă și dreapta burgheză, cărora, deși din motive diferite, li se opune —, fascismul, ca formă a naționalismului, urmărește și refacerea trecutei grandori a națiunii, reală sau doar construită propagandistic, । lin epocile de maximă extindere statală sau imperială, pentru acreditarea ideii । ă respectiva națiune este cea „aleasă“, menită să se impună celorlalte prin superioritatea proprie neamului, rasei sau spiritualității sale. Această trăsătură, specifică naționalismului, exphcă de ce națiunile încercau să-și constituire un set de valori definitorii destinate să le dea legitimitate în arena politică a istoriei șt a lumii. în acest scop, în multe din statele europene, după Marele război continuă să se «inventeze» drapele, imnuri și sărbători naționale, să se construiască monumente și să se promoveze, pentru un public cât mai larg, acțiuni — culturale, sportive ori de divertisment — făcute ca să strângă poporul, încă plutind într-o indefinită «supă identitară», în jurul ideii naționale, după cum arată, printre alții, Anne-Marie Thiesse, în cartea sa Crearea identităților naționale în Europa^. Desigur, procesul acesta devine posibil prin intervenția, văzută ca sublimă, a „marilor bărbați ai neamului" — aidoma acelor războinici din trecutul glorios, personaje reale devenite legendare și readuse acum în actualitate pentru a servi ca piedestal pentru «monumentul» eroilor zilei —, figuri menite să coaguleze în jurul lor energiile creatoare și năzuințele populare într-o mișcare tot mai largă și tot mai convinsă de necesitatea acțiunii, în 1 Anne-Marie Thiesse, Crearea identităților naționale în Europa. Secolele XVIII-XX, Iași, Editura Polirom, 2000

177

scopul refacerii visatei măreții, printr-o violență purificatoare pusă adesea sub semnul lui Dumnezeu. Din această perspectivă, este corectă teza lui Emest Gellner1 că naționaHsmul nu reprezintă trezirea unei auto-conștiințe a națiunilor, ci mai degrabă invers: că naționalismul inventează națiuni acolo unde nu existau înainte sau, altfel spus, că națiunile sunt rezultatul unei voințe de construcție politică. Tot așa, poate fi valabilă și analiza acestui proces făcută de Benedict Anderson2 care arată că „națiune" și „naționalism" sunt artefacte culturale, că națiunea se definește mai degrabă ca o „comunitate imaginată", nefiind un „lucru", ci o idee. Dacă modul în care s-a creat naționalismul, cauzele și natura lui sunt explicate diferit de către diferiții cercetători care s-au ocupat de studierea sa, fascismul ca fenomen de ansamblu suscită încă poate mai multe controverse, nici o definiție, nici o formulă și nici o analiză neîntrunind consensul printre specialiștii în istorie, politologic ori alte domenii în care incidența lui a devenit pertinentă. Termenul fascism, folosit cu referire la curentul ideologic și acțiunea politică inițiate în premieră în Italia Ia începutul anilor ‘20 de către Benito Mussolini, a ajuns prin extensie, din necesități de clasificare și sistematizare ale unor manifestări înrudite, să denumească o întreagă serie de mișcări de extrema dreaptă din diverse alte state în perioada interbelică, având toate un set minim de trăsături relevante comune atât cu fascismul italian, cât și între ele. Astfel, chiar dacă discuțiile despre acest subiect nu sunt încheiate, legionarismul românesc șifalangismul spaniol sunt îndeobște considerate ca manifestări ale fascismului european interbelic. Fără a face aici radiografia fascismului — care, prin dimensiunile fenomenului în sine, ca și pnn enornia bibliografie critică acumulată în zeci de ani de cercetare multidisciplinară, este o temă prea vastă pentru acest spațiu de numai câteva pagini —, vom prezenta în continuare câteva aspecte ale legionarismului și falangismului pentru care personalitatea inițiatorilor și liderilor lor a fost determinantă în ceea ce privește configurarea profilului specific. Dorim să oferim astfel o completare de pe un alt versant la imaginea pe care deja o avem asupra celor două ideologii și mișcări poHtice. Dintre toți cei care au încercat să stabilească într-un mod riguros științific trăsăturile comune recognoscibile în diversele variante naționale ale fascismului, trăsături care să-l și diferențieze, în același timp, de alte curente ideologice, vom apela aici la unul din cei mai scrupuloși și mai autorizați

1 Emest Gellner, Nations and nationalism, Ithaca New York, Cornell University Press, 1983 2 Bendict Anderson, Comunități imaginate, București, Editura Integral, 2000

178

istorici ai acestui fenomen, Stanley G. Payne. In monografia sa, Fascismul arătând că mișcările fasciste difereau între ele în tot atâtea aspecte în câte se asemănau, propune, pornind de la demersul lui Ernst Nolte care stabilește un grup de negări sau opoziții comune față de alte ideologii, un inventar general mult mai complet al trăsăturilor lor distinctive. Dată fiind relevanța < < >nceptuală a acestei prezentări — care are meritul de-a fi pe cât de cuprinzătoare, pe atât de sintetică —, prezentare prin care legionarismul și lalangismul se află aproape în întregime definite, o redăm integral în cele ce urmează. „DESCRIEREA TIPOLOGICĂ A FASCISMULUI A. Negațiilefasciste:

• Antiliberalismul • Anticomunismul • Anticonservatorismul (...). B. Ideologie ți obiective: • Crearea unui nou Stat naționalist autoritar (...). • Organizarea unui tip nou de structură economică națională integrată, regulată și pluriclasistă, indiferent că s-ar numi național-corporativă, național-socialistă sau național-sindicalistă. • Obiectivul imperiului sau al unei schimbări radicale în relația națiunii cu alte puteri. • Susținerea specifică a unui crez idealist și voluntarist, care în mod normal implica o tentativă de realizare a unei noi forme de cultură seculară, modernă și autodeterminată. C Stil ți organizare: • Importanța structurii estetice a mitingurilor, simbolurilor și coregrafiei politice, insistând pe aspectele romantice și mistice. • încercarea de mobilizare a maselor, cu militarizarea relațiilor și stilului politic și cu obiectivul unei miliții de masă a partidului. • Evaluarea pozitivă și folosirea violenței sau dispoziția pentru folosirea ei. • Extrema insistență pe principiul masculin și dominarea masculină, în același timp cu susținerea unei viziuni organice a societății. • Exaltarea tinereții în detrimentul altor faze ale vieții, insistând pe conflictul între generații, cel puțin la efectuarea transformării politice inițiale. 1 Stanley G. Payne, Fascism: Comparison and Definition (1980), consultată în varianta spaniolă, sub titlul Elfasdsmo, Madrid, Alianza Editorial, 1995

179

• Tendința specifică spre un stil de conducere personală, autoritară și charismatică (...).“' Studiind întâi această schemă ce privește fenomenul în globalitatea lui șl apoi fizionomia mișcării românești corespunzătoare, constatăm că legionarismul se încadrează pe drept cuvânt în ea, cu câteva amendamente însă. In primul rând, el nu se arată foarte preocupat de aspectul economic, iar atunci când îl tratează, este într-o manieră destul de vagă, țintind, totuși, spre corporativism; oricum, nu trebuie uitată înființarea cooperativelor de comerț legionar. In al doilea rând, privitor la imperialism, dacă în 1930 Codreanu trimite Congresului Studențesc de la Berlin un mesaj care denunță „falsele teorii umanitariste și pacifiste" — fiindcă „nu există în natură pacea", ci doar „o singură realitate, mare, crudă, superbă: RĂZBOIUL. Neamurile care înțeleg acest adevăr trăiesc. Celelalte pier. (...) De la acest adevăr fundamental trebuie să pornească întreaga noastră activitate."1 2 —, ulterior el renunță la tentația belicistă, ridicolă în cazul unui stat tânăr și fragil, cum este România acelor ani. In sfârșit, în al treilea rând, privitor la tentativa de realizare a unei noi forme de cultură, seculară, modernă și autodeterminată, de care vorbește Payne legat de fascism în general, ideologia legionară este centrată prea mult pe ideea creștină și pe spiritualitate, într-un sens mistic, pentru a încerca să dea naștere unei astfel de culturi; cultura trebuie să fie națională, dacă nu, fiind nocivă; oricum, ea este accesorie, constituind doar un instrument în construirea „omului nou" considerat ca un tot, ca o creație organic crescută din sânul națiunii. Dacă legionarismul nu include trei dintre trăsăturile menționate de Payne în inventarul de itemi ce definesc fascismul european, în schimb, el are trăsături care acolo sunt absente sau mult mai puțin accentuate. Așa cum se poate înțelege și din cele de mai sus, există o particularitate diferențiatoare fundamentală a mișcării românești față de fascismul italian și nazismul german, ca și, în general, față de toate celelalte variante naționale. Pe când fascismul italian își axează ideologia pe exaltarea Statului, iar nazismul german pe glorificarea vitalității și „purității" rasei, legionarismul miîșeaeșă în „construirea națieP pe spiritualitate. Fiindcă aceasta, dincolo de «zgura» care o alterează temporar, produsă de influența nefastă a unor factori proveniți din exterior — ca democrația, Eberalismul, materialismul bolșevic, raționalismul, francmasoneria și, în alt plan, acțiunea de subminare morală a prezenței

1 Ibidem, p. 13 2 Comeliu Zelea Codreanu, Circulări și manifeste, apud Nae lonescu, Fenomenul legionar, Antet (f. a.) (lucrarea reproduce textul apărut la Editura , Annatolii", sub îngrijirea lui Constantin Papanace), p. 6

180

evreiești —, ar aduna laolaltă într-o sinteză armonioasă toate virtuțile unui popor valoros prin ongine și înnobilat prin suferință și eroism milenare, la care omenia se unește cu ortodoxia pentru a crea un fond fertil ce nu așteaptă decât semințele învățăturii legionare pentru a rodi. Doctrina „Căpitanului" Zelea ('odreanu e considerată, deci, superioară celei fasciste ori naziste, pentru că nu țintește în primul rând scopuri politice ori biologice, ci „marea omului nou“, pornind de la românul apt pentru înălțarea spirituală prin naștere și prin călirea desăvârșită de-a lungul istoriei, dar care are nevoie de o conștientizare a rolului său ziditor și a posibilităților sale de autoperfecționare. De aceea, Legiunea, după cum declară în mai multe rânduri șeful său, nu necesită un program, ci ,,oameni noi“. Or „morala legionară" care stă la baza acestei spiritualități, locmai acest lucru îl urmărește: potențarea virtuților „nației", educarea ei în spirit ascetic, viril, eroic, creștin, în scopul de-a obține „mântuirea neamului", adică nu doar asumarea unui rost superior în istorie, ci și, mai presus de orice, câștigarea, prin această autodepășire, a unui loc ales la judecata divină, pentru eternitate. Pe lângă această trăsătură distinctivă a legionarismului ce constă în exaltarea spiritualității, mai există una, legată de ea și la fel de importantă, și anume, componenta sa fundamentalmente ortodoxă. Aceasta deoarece ortodoxia, conform ideologiei acestei formațiuni, este un element definitoriu pentru poporul român, un element care se pliază perfect pe caracteristicile lui și pe modul în care el înțelege să trăiască ancorat în realitate. Ortodoxia cere și conferă, în același timp, anumite virtuți specifice pe care românii le au cu prisosință: credința vie, abnegația, puterea îndurării privațiunilor și a martiriului. Modelați astfel, românii sunt capabili să primească și învățătura pe care șeful mișcării, un fel de chintesență a acestor virtuți, o răspândește, atât prin scrierile sale cu valoare de îndrumar și discursurile cu care galvanizează mulțimile, cât și prin acțiunile sale educative de genul celor puse în operă pe șantierele de muncă. Deviza ideologiei legionare ar putea fi, deci, cuvânt țifaptă, care împreună oglindesc componentele de bază ale modelului existențial oferit de însuși inițiatorul și conducătorul Legiunii. Dar, în ciuda ancorării sale în ortodoxie — vezi rugăciunile, parastasele, posturile, invocările divinității și ale morților etc., care erau parte indispensabilă a ritualurilor formațiunii —, în același timp, legionarismul a fost axat, în atingerea scopurilor sale, pe violența și intoleranța cele mai neconforme cu spiritul creștin. Pentru justificarea violenței ca necesitate, aspect sub care se întâlnește din nou cu fascismul generic, și pentru crearea unui fundament teoretic care să-l legitimeze intelectual, legionarismul construiește și utilizează o dialectică a morții văzută ca renaștere. In cazul românesc moartea este și una sacrificială, pusă efectiv în practică, ceea ce aduce, și din această privință, o notă distinctivă fenomenului 181

românesc — cu excepția falangismului spaniol în perioada Războiului civil. In fine, o altă trăsătură definitorie a legionarismului este antisemitismul, care, fără a fi apanajul său exclusiv, este în ideologia sa extrem de marcat și poate fi considerat chiar ca unul din factorii declanșatori ai acestui naționalism extremist, ce nu are însă nimic din rasismul sprijinit pe „argumente științifice44 din Germania hitleristă, ci este mai mult o luptă pentru accesul la resurse și la promovarea socială, într-o țară prost organizată și cu disparități flagrante. In ceea ce privește falangismul spaniol, simplificând, putem spune că el întrunește practic toate trăsăturile menționate în tipologia elaborată de Payne și nu are altele în plus, ci, mai degrabă, pune într-o oarecare măsură altfel accentele. Ne vom opri aici asupra lui tratându-1 prin comparație cu legionarismul. Astfel, trebuie arătat în primul rând că Falanga Spaniolă are, față de formațiunea corespondentă din România, o componentă ideologică nouă, fundamentală pentru fascismul spaniol (ca și pentru dreapta reacționară spaniolă, de altfel), hispanitatea, văzută ca principiu unificator, totalitar și destinată, de aceea, să justifice violența tendințelor imperialiste. Această dimensiune a sa reunește, deci, principiul catolic, în numele căruia s-a realizat cucerirea Noii Spânii, și voința imperialistă, prezentă obsesiv în textele de doctrină, în sloganuri, în literatura falangistă. In acest sens, Primo de Rivera decretează, printre altele, în programul partidului său: „Avem voință de Imperiu. Afirmăm că plenitudinea istorică a Spaniei este Imperiul. Pretindem pentru Spania un loc preeminent în Europa. (...) Față de țările hispano-americane, tindem spre unificarea culturii, a intereselor economice și a Puterii. Spania afirmă condiția sa de axă spirituală a lumii hispanice ca titlu de întâietate în acțiunile universale.„Spania își va căuta din nou gloria și bogăția pe rutele maritime. Spania trebuie să aspire la a fi o mare putere maritimă (...).“h In al doilea rând, rolul religiei, important în ideologia fascistă spaniolă, dar secundar față de cel al statului, este mult mai puțin pregnant decât în ideologia legionară. In al treilea rând, chestiunilor sociale E se acordă, în schimb, multă atenție, rezolvarea fiind în viziunea Falangei sindicaEsmul, iar istoria ulterioară va cunoaște apEcarea acestei teorii național-sindicaEste — alterate, e drept, de incidența franchismului —, care se va dovedi un eșec pentru clasele populare. In fine, în al patrulea rând, o notă aparte este dată de absența totală a rasismului și absența cvasitotală a antisemitismului care constituie o componentă fundamentală a legionarismului. Trebuie spus însă că, dacă Spania nu mai avea de secole evrei pe care să îi facă țapfi ispășitori ai ’vezi Jose Antonio Primo de Rivera, Puntos de Falange, în Agustin del Rio Cisneros (ed.), \levoluaon national, Madrid, Ediciones Prensa del Movimiento, 1949, pp. 35 — 40

182

decăderii naționale — iar în măsura în care existau tendințe antisemite la unii falangiști, ele erau datorate asocierii evreilor cu bolșevismul unitatea sa era pusă în pericol de naționalismele periferice, cu permanente tendințe centrifuge, în special în Cataluna și Pais Vasco, regiunile cele mai puternice economic și cu o vie conștiință a diferenței. Ideologia și, mai ales, acțiunea poEtică ale celor două partide au cunoscut anumite schimbări, adaptări, de la o etapă la alta, în funcție de evoluția evenimentelor istorice, foarte diferite de la o țară la alta, așa cum diferite fuseseră împrejurările în care mișcările s-au constituit și cauzele locale specifice ale apariției lor — ceea ce nu le-a împiedicat să fie, totuși, similare ca viziune asupra lumii, ca obiective și mijloace de realizare ale lor. Dar o mare parte a deosebirilor dintre aceste două formațiuni sunt date de diferențele cardinale dintre liderii lor. Tendința specifică spre un stil de conducere personală, autoritară și charismatică, pe care o menționează Payne în descrierea tipologică a fascismului, a avut un rol covârșitor și în cele două cazuri particulare de care ne ocupăm aici. La rândul său, Armin Heinen, în cartea monografică Legiunea „Arhanghelul Mihail", arată și el că partidele fasciste „și-au câștigat coeziunea prin personalitatea conducătorului, despre care se spunea că are însușiri supraomenești și pentru care exista o venerație aproape religioasă."1. Heinen, ca de altfel toți analiștii fenomenului fascist, spune că „Țelurilor fasciste le era asociat «omul nou» (...) ca ideal educativ. «Omul nou» era înzestrat cu toate virtuțile bărbătești și soldățești; pentru el nu existau probleme de nedepășit; totul era realizabil doar dacă voința era prezentă. (...) In mod îndreptățit, fasciștii se simțeau profeți și revoluționari, căci aspirațiile lor însemnau o nouă religie, o nouă cultură, o nouă ordine și o ierarhie politică."2. Acest „om nou“ pare să fie încarnat în chiar figura conducătorilor. Atât Comeliu Zelea Codreanu, cât și Jose Antonio Primo de Rivera sunt văzuți de către cei apropiați, care formează nucleul inițial al partidelor lor, iar mai târziu și de către marea masă a adepților, ca niște ființe cu totul excepționale, adevărate modele morale, lideri spirituali și oameni providențiali pentru poporul din care fac parte. Ei aduc noutatea absolută a „revoluției naționale" și oferă, pe lângă soluții radicale la problemele patriei și pe lângă șansa regenerării ei, și un ideal pentru tinerii înregimentați în rangurile celor două formațiuni. Iar când vor fi uciși, și unul, și celălalt devin „martiri" ai cauzei și sunt aproape sanctificați.

'Armin Heinen, legiunea Arhanghelul Mihail". Mișcare socială și organizație politică. 0 contribuție la problemafascismului international, București, Editura Humanitas, 1999, p. 467 2 Ibidem, p. 466

183

Codreanu, format în spirit romantic-nationalist și justițiar și în cultul disciplinei militare, ca elev la Liceul Mănăstirii Dealu, apare ca un fel de haiduc modem, aerul său curajos și inocent, dincolo de asasinatele pe care le comite, asigurându-i admirația tinerilor, care vor alimenta, majoritar, pe tot parcursul ei evolutiv, mișcarea legionară. Ei sunt atrași și de noutatea și entuziasmul ideologiei acesteia, ca și de faptul că ea le oferă, în premieră în peisajul românesc, pe lângă idolul cu care să se identifice, și un ideal pentru care să lupte. Legionarismul lui Codreanu își face de timpuriu drum și spre inima locuitorilor săraci ai satelor care văd în el o salvare aproape miraculoasă din starea umilitoare în care îi menține sistemul aranjamentelor electorale al partidelor poEtice, și aceasta datorită atât simpEtății mesajului și modului dc transmitere a lui, direct, spectaculos și inedit, cât și a empatiei și sincerității pe care le stint la echipele de flăcăi trimiși de „Căpitan", porniți și ei de la țară, care vin să-și propage crezul, cu înflăcărare. Aparența de puritate dezinteresata poEtic a acestei ideologii — numită „mistică" de către propagandiștii ei —, la fel ca maniera colectivistă de participare la „făurirea istoriei" satisfac impulsul patriotic sincer al multora, inclusiv al unor tineri intelectuaE printre care străluciti membri ai generației ‘27. Cu atât mai mult e de înțeles fascinația pe care a produs-o Codreanu, cu cât el a meritat portretul elogios pe care i l-a făcut Zigu Omea în Anii treizeci. Extrema dreaptă românească:. „Dârzenia, intransigența, tăria convingerilor, integritatea morală, traiul modest, aproape de sărăcie, fanatismul credinței ortodoxe erau, indiscutabil, caEtăți care se distingeau într-o lume sceptică și aranjoare, cu moravuri laxe și mereu coruptibile. Aceste trăsături morale impresionau, convingeau, trezind admirație și respect. Charisma lui ComeEu Codreanu era o reaEtate incontestabilă."1. De asemenea, o mărturie a cuiva care nu poate fi bănuit de prolegionarism, atestă și ea aura de magie pe care Codreanu părea să o aibă. Este vorba de istoricul maghiar de origine evreiască născut în Transilvania, Nicolas Nagy-Talavera, care, în Fascismul în Ungaria și România2, evocă un episod la care a asistat personal când era copil și care l-a marcat profund. Codreanu venise în campanie în satul său, dar, dintr-un ordin al guvernului care îi interzisese să facă propagandă, fusese obligat să nu vorbească. Apariția sa produce rumoare printre săteni și printre românii veniti special de departe, transfigurați toți de emoție. Deși autorul auzise toate ororile pe care unguri de

1 Z. Omea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, București, Editura Fundației Culturale Române, 1995, p. 383 2 Nicolas Nagy-Talavera, Fascismul in Ungaria și România, București, Editura Hasefer, 1996

184

< tedință creștină sau mozaică, complet îngroziți, le spuneau despre Codreanu, । and acesta se apropie de el în curtea bisericii din sat, „N-am putut vedea nimic monstruos sau rău în el. Ba chiar dimpotrivă. Zâmbetul său copilăros, ■•nicer, radia asupra mulțimii celor săraci și părea să fie una cu mulțimea și, lot odată, în mod misterios, departe de ea. Catisma este un cuvânt nepotrivit pentru a defini forța stranie emanată de acest om. Poate el aparținea pur și simplu pădurilor, munților și furtunilor de pe culmile Carpaților (...). Și astfel ■•lățea în mijlocul mulțimii în tăcere. Nu era nevoie să vorbească. Tăcerea sa era elocventă; părea mai puternică decât noi, mai puternică decât ordinul prefectului care i-a interzis să vorbească. O țărancă bătrână și ofilită și-a făcut cruce și ne-a șoptit «E trimis de Arhanghelul Mihail». (...) Impresiile adânci, create în sufletul unui copil, dispar cu greu. De mai mult de un sfert de veac ti am uitat niciodată întâlnirea cu ComeEu Zelea Codreanul'1. în Nae lonescu, așa cum l-am cunoscut, Mircea Vulcănescu îl caracterizează pe Codreanu23ca pe „un intuitiv practic", aplecat spre act, dar și un fanatic credincios „cu orientare fundamental etică". Nu putem să nu-1 menționăm aici pe Sorin Alexandrescu, care, în Paradoxul român, susține că „Explicația succesului legionarilor vine (...) din faptul că numai ei au știut să toarne nemulțumirea socială, prin înseși corpurile lor, în tiparul mitului cultural fundamental românesc: regenerarea periodică prin distrugere și sacrificiu. (...) Adevăratul apel la structurile adânci ale mentalității românești a atins modul în care și masele și intelectualii credeau — tradițional și deci adesea inconștient — că se mișca lumea și cultura aflate, deopotrivă, sub legea blestemului și a sacrificiului creator."’. Acest „complex de radicalism etid‘, specific național, care face ca insuficiența politicului să ceară nu o remediere a sistemului, ci o „distrugere din temelii a «Puterii» și «Regimului» precedent", trimite în viziunea lui Alexandrescu și legat de ideea de autosacrificiu, la legenda Meșterului Manole și la mitul reconstrucției, mereu reîncepute. „Ceea ce Cioran, Noica și, într-un fel, Eliade au admirat, fascinați, la Codreanu, era tocmai curajul de-a trăi pînă la capăt miturile politice pe care ei, adevărații intelectuali, le puteau trăi doar ca idei. Legionarii au vrut să realizeze schimbarea la față a României, exprimată livresc de Cioran: prin foc și prin spadă. Cum să nu-i fi admirat Cioran? Era normal să-i admire și filosoful sacrului și al spiritualității, EEade, care vedea în ei cea mai

1 Ibidem, p. 340 2 Mircea Vulcănescu, Nae lonescu, așa cum l-am cunoscut, București, Editura Humanitas, 1992, p. 101 3 Sorin Alexandrescu, Paradoxul român, București, Editura Univers, 1998, p. 216

185

plenară realizare creștină a poporului român."1 In ciuda divorțului între vorbe și fapte, Codreanu, este de părere Alexandrescu, nu era „necinstit sufletește", ci suferea, la fel ca și acoliții săi, de o pierdere a simțului realității, un soi de schizofrenie între planul discursiv și cel faptic. în sfârșit, legat de elementele mitologiei politice din care se hrănește mișcarea legionară și din care crește imaginea lui Codreanu de „Salvator" al națiunii, ne vom referi la două din cărțile lui Lucian Boia, deosebit de relevante pentru tema noastră. în Pentru o istorie a imaginarului, autorul constată că „Urmând arhetipul milenarist, orice adevărat mit revoluționar aspiră la crearea unei lumi noi și a unui om nou. Esența religioasă a fenomenului este indubitabilă. (...) Valorile destinate să lege destinul individual de organismul colectiv au fost, la rândul lor, mitificate: muncă, altruism, sacrificiu de sine, rasă, națiune, partid, stat.. ,“2. Iar situațiile de criză exacerbează „așteptarea mitică", în care apare „Salvatorul" produs de și „stocat" în imaginarul colectiv. De asemenea, în Istorie și mit în conștiința românească, unde Boia surprinde constantele și variabilele specificului național românesc pornind de la analiza galeriei de personalități omagiate în manifestările publice, în artă, literatură, istoriografie, se arată că panteonul legionar, sensibil amendat față de cel oficial, deplasează accentul „dinspre zona puterii spre cea a revoltei, și dinspre dominația politicului spre afirmarea spiritualității românești. înclinați ei înșiși spre jertfa, i-au preferat adesea învingătorilor pe marii învinși, pe cei prin martiriul cărora s-a perpetuat o mare idee. (...) Eroii legionari le merg pe urme; sunt oamenii unui ideal pe care înțeleg să-l plătească cu sânge, precum marii înaintași (.. .).“3. „Sunt însă momente când toți eroii naționah apar neînsemnați în comparație cu umbra sfântă a Căpitanului. Atunci, înaintea lui rămâne doar Isus, iar istoria, nu numai a românilor, dar a lumii, se rezumă în cei doi mari înnoitori ai spiritului uman."4 Căci eroii continuă să existe și după moarte și își exercită, mai ales atunci, influența în imaginarul politic. Dacă fascismul, în general, nu excelează prin elaborarea unor teorii politice riguroase, nici prin abordarea raționalistă a realității politice, sociale și a evoluției istorice a societății, el se remarcă, dimpotrivă, printr-o retorică, pe cât de vagă în conținut, pe atât de capabilă să aprindă elanuri colective. Acesta este și cazul Legiunii „Arhanghelul Mihail" și, de asemenea, al Falangei Spaniole. Folosindu-se de o simbolistică inteligent elaborată și de punerea în

'Ibidem, p. 217 2 Lucian Boia, Pentru o istorie a imaginarului, București, Editura Humanitas, 2000, p. 192 3 Idem, Istorie și mit în conștiința românească, București, Editura Humanitas, 2005, p. 345 4 Ibidem, p. 346

186

< >peră a unei mitologii mistificatoare a trecutului național în scop propagandistic, aceasta reușește să toarne într-un cadru unic o gamă largă de valori tradiționale și naționaliste. Spre deosebire de celelalte partide fasciste, Falanga Spaniolă s-a constituit dintr-un grup, preexistent, de tineri literați, așa-numita „Falangă Intelectuală" sau „Curtea literară a lui Jose Antonio", adunați în jurul unui bogat reprezentant al marii aristocrații, Primo de Rivera — fiul fostului dictator cu același nume —, intelectual și el, cu veleități de poet, și având legături directe cu latura conservatoare și monarhistă a spectrului politic pe care, în 1930, voise s-o reprezinte in parlament, fapte, toate acestea, care vor fi hotărâtoare în coloratura specifică a mișcării. Datorită modului său aparte de-a face politică, vor trebui să treacă 3 ani de la înființarea partidului și să intervină circumstanțele extraordinare ale Războiului civil pentru ca Falanga să capete relevanță națională și să devină populară, lărgindu-și baza socială — inițial formată din studenți proveniți din clasele burgheze. Astfel, în primii ani de existență a formațiunii, deși pleda, abstract și populist, pentru o societate în care să se facă dreptate claselor defavorizate, șeful ei n-a cerut niciodată exproprierea moșiilor și n-a renunțat la o gândire elitistă, fapt legat și de aceea că partidul primise sprijinul financiar al monarhiștilor alfonsini, dintre care, în plus, unii se vor integra chiar în Falangă. Și chiar dacă în ansamblul celor șase ani de carieră politică a lui Primo de Rivera se poate vedea evoluția traiectoriei sale de la o postură conservatoare la una critică la adresa conservatorismului, poziționarea sa în cadrul fascismului va păstra până la capăt unele note discordante datorate unui conservatorism funciar, care va da o amprentă aparte partidului său. Despre acest aspect contradictoriu vorbește Ismael Saz într-un articol din revista Hispania’, unde arată că Primo de Rivera a rămas până la capăt marcat de tendințe opuse rezultate din tensiunea existentă între educația sa aristocratică, formația sa intelectuală de estet și spiritul său clasicist, pe de-o parte, și provocările momentului istoric, pe de altă parte. Astfel, el încerca să cucerească și să mobilizeze masele, dar continua să simtă o anume repulsie față de ele și, deși voia o revoluție națională și socială, nu era deosebit de aplecat spre plebeismul tipic fascist; apoi, concepția sa iraționalistă despre politică nu-1 împiedica să fie reticent față de demagogie și apelul direct la irațional; în sfârșit, el pleda pentru violență și, mai mult, conducea acel grup de falangiști care puneau în practică, în primii ani ai partidului, „dialectica pumnilor și a pistoalelor", dar manifesta un oarecare dezgust față de faptul

1 Ismael Saz, „Paradojas de la Historia, paradojas de la historiografia. Las peripecias del fascismo espanol", în Hispania, Madrid, C.S.I.C., LXI / nr. 207, 2001, pp. 143- 175

187

concret prin care aceasta se realiza. Acest dezgust nu l-a împiedicat însă pe șeful Falangei să susțină, după cum subliniază și Juho Rodriguez Puertolas în literatura fascistă spanioli, că războiul este un element de progres, inaEenabil omului și absolut necesar, că el există dintotdeauna și va exista întotdeauna. Ceea ce este însă și mai semnificativ este că, dacă la început Ederul falangist a fost subvenționat de monarhiștii alfonsini, apoi a fost plătit și de Italia fascistă: „Jose Antonio Primo de Rivera a fost un agent în solda lut Mussolini. De fapt, șeful Falangei figura la numărul doi pe lista de agenți ai ambasadei Italiei de la Paris, cu 50.000 de lire pe lună, în schimbul obligației de-a trimite rapoarte asupra situației spaniole. Acest lucru a avut loc de la începutul lui 1934 până în martie 1936, dată la care Primo a fost închis, iar partidul său scos în afara legii de către guvernul RepubEcii. S-a calculat că ceea ce a încasat Primo pentru astfel de servicfi înseamnă o sumă de 7.285.714 pesetas la cursul din 1975.“, arată Rodriguez Puertolas, în cartea citată*2, coroborând afirmațiile mai multor cercetători. Unul din aceste rapoarte, găsit în Arhivele Naționale din Washington de către Angel Virias și reprodus integral în Istoria Spaniei. Texte și documente de istorie modernă și contemporană condusă de Turion de Lara, se numește, inechivoc, „Raport al lui Jose Antonio Primo de Rivera despre conjunctura poEtică spaniolă în 1935, destinat contelui Ciano“3. Aici, șeful Falangei afirmă, printre altele, că partidul său și-a mărit adeziunea populară în contextul în care în țară domnește confuzia și că, în curând, cu ocazia alegerilor electorale, va veni momentul exact pentru triumful unei mișcări fasciste, care se va realiza prin „asaltul puterii“. Arestat apoi de forțele repubEcane, judecat, condamnat la moarte și executat, Primo de Rivera își lasă adepțfi debusolați, iar partidul decapitat, conducerea ulterioară a acestuia neputând să ajungă vreodată la entuziasmul pe care el îl trezise — prin charisma sa și în ciuda inconsistenței sale doctrinare și a tuturor incongruențelor menționate. Faptul se datorează, în mare măsură, permanentului travaEu al scriitorilor din „Falanga Intelectuală" ce au construit acea retorică specifică și stilul particular al formațiunfi, a căror funcție s-a 'Julio Rodriguez Puertolas, literatura fascista espanola, vol. I Historia, Madrid, Ediciones Akal, 1987, p. 38 2 Ibidem, p. 36 3 vezi Jose Antonio Primo de Rivera, „Informe de Jose /Antonio Primo de Rivera sobre la coyuntura poEtica espanola en 1935, destinado al conde Ciano", în Manuel Tunon de Lara, (cond.), Historia de Espaiia. Textos y documentor de Historia modernay contemporanea (Siglos XVIII-XX), Barcelona, Editorial Labor, 1988, (3-a reimpresion), pp. 444-44-9 (reproduce el docum. de /Angel Vinas tornado de Nacional /Archives, Washington D. C., T.586, roll 417. fotogramas 008361-008365, 1977, pp. 420-425)

188

dovedit mai importantă decât însăși ideologia, inclusiv în creearea imaginii liderului irezistibil. Relația cu Falanga s-a stabilit, în cazul multora dintre ei, pornind de la aceea de amiciție cu șeful său, existentă încă dinaintea constituirii partidului. Pnn înființarea acestuia, Primo de Rivera căuta o consacrare politică venită de la intelectuali, care, la rândul lor, puteau astfel să-și transfere prestigiul de scriitori — de mâna a doua — în plan politic, într-o mișcare unde totul fiind de construit conceptual, gesticulația lor căpăta o misiune și, deci, o oarecare noblețe. In monografia Curtea literară a lui Jose \ntonio. Prima generație culturală a Falangei, semnată de Monica Carbajosa și Pablo Carbajosa, aceste legături personale dintre lider și unii membri ai Falangei sunt analizate din dubla perspectivă pe care o deschide fenomenul acesta hibrid, în egală măsură ideologic și literar1 2. Tidul cărții deja sugerează că Primo de Rivera era ca un prinț ale cărui favoruri erau căutate și prețuite de „poeții de curte" — favoruri simbolice, măsurate în cota de prestigiu răsfrântă asupra lor din prestigiul lui pe care ei înșiși i-1 confereau, la rândul lor, în acest proces de simbioză. In plus, autorii cărții arată3 că „furnizorii de retorică" și Primo de Rivera se întruneau nu doar la reuniuni politice sau la cenacluri, ci mai aveau, regulat, întâlniri în anumite localuri de lux din Madnd, unde recitau poezii, făceau serate omagiale și participau, o dată pe lună, la „Cina lui Charlemagne". Acest ultim detaliu este semnificativ pentru atitudinea de esteți a fruntașilor fasciști, care organizau o masă rituala în cinstea împăratului — rezervând jilțul de onoare pentru prezența sa simbolică —, unde, îmbrăcați în smocking, într-un decor și o scenografie fastuoase, oficiau o sărbătoare a valorilor monarhice și medievale încarnate de acesta, în semn de protest la adresa vremurilor meschine și vulgare pe care le trăiau în cadrul Republicii. Selecta societate discuta atunci despre artă și politică, acolo producându-se estetizarea politicului și conturându-se stilul Falangei. Cu siguranță, istoria Falangei șl cea a Legiunii ar fi fost diferite dacă Primo de Rivera (născut în 1903) și '/.dea Codrean» (născut în 1899) n-ar fi fost uciși în 1936, respectiv, 1938, dar nu știm cum ar fi fost istoria Spaniei și a României. Ei aveau multe în comun: au fost inițiatorii mișcărilor fasciste din cele două țări și au constituit, fiecare în felul său și potrivit cu publicul căruia i se adresau, prototipul liderului charismatic. Tinen amândoi și adulați de tinen într-o lume în care tinerețea căpătase statut de protagonist, ei își aduc contribuția la

1 Monica Carbajosa y Pablo Carbajosa, Lz/ corte literaria de Jose Antonio. Ca primera generation cultural de la Falange. Barcelona, Editonal Critica, 2003 2 vezi ibidem, pp. XVI- XX ’ vezi ibidem, pp. XVI-XX și 99-105

189

transformarea tinereții intr-un veritabil mit palingenezie, făcând din ea un receptacol al retoricii tipic fasciste, un pilon al strategiei lor politice și instrumentul prin excelență al punerii în operă a acesteia, cu tot fanatismul pe care idealismul intransigent, entuziasmul și dăruirea juvenile le pot aduce. Zelea Codreanu și Primo de Rivera au fost creatori ai unei «școli» a virtuților morale în sens fascist și susținători orgolioși ai unei ideologii pe care o considerau originală — chiar dacă amândoi au acceptat să participe la conferința Internaționalei fasciste de la Montreux, în ianuarie 1935, ceea ce înseamnă că recunoșteau apartenența la același curent general european. Amândoi, într-un mod similar, au lăsat urme niciodată șterse în biografia și memoria discipolilor și au marcat indelebil evoluția istoriei naționale. Totuși, cum am văzut, personalitățile lor erau opuse. Sintetizând, „Căpitanul" era, prin excelență, un rebel, om «de teren» și de acțiune, bun observator al realității — contactul direct cu lumea măruntă a Moldovei natale inspirându-i multe din reflecțiile devenite ulterior norme pentru partidul său — și eficace organizator al energiilor proaspete ale națiunii, într-un spirit militarist, de ierarhie și disciplină, strict formalizat, insuflat de către ritualistica de la Liceul Mănăstirii Dealu, apărând astfel ca un model exemplar pentru visul tineresc de asceză al „omului nou“ pentru o nouă Românie. Jose Antonio, în schimb, era un estet, deheat degustător de poezie și chiar poet ratat, preocupat să se înconjoare de o „curte de poeți" adulatori — care vor umple după moartea lui spațiul public spaniol cu efigii ale sale săpate în marmura somptuoasă a odelor și sonetelor —, cu lecturi din filozofii timpului și influențat mai ales de gândirea lui Ortega y Gasset cu al cărui elitism rezona datorită originii sale aristocratice și educației, un om pentru care politica însemna, dincolo de dorința de putere, exercitarea uneifuncțiipublice de lider spiritual și ocazia de a-și construi o imagine de intelectual rasat șigeneros. Astfel, pe lângă circumstanțele locale diferite, și personalitatea celor doi a fasonat într-un mod particular profilul formațiunilor respective. Este destul să vedem felul în care făceau propagandă legionarii la începuturile lor, în campaniile călare prin noroaiele satelor basarabene, și modul în care, după cum mărturisește Codreanu în Pentru legionari, își făceau ei pregătirea sufletească și călirea caracterului pentru a deveni acel „om nou“ pe care îl propovăduiau, la antipozi față de perindările politice inițiale ale lui Primo de Rivera prin partidele monarhiste și prin cele mai selecte cercuri politice și sociale ale Madridului, ca și față de ritualurile fastuoase ale „curții literare'‘ și atacurile armate studențești din capitala Spaniei, ca să înțelegem abisul care îi despărțea. In sensul acesta putem vorbi de un abis și între tipul de ideologie al Legiunii „Arhanghelul Mihail“ și cel al Falangei Spaniole: misticismului fierbinte și frust al lui Codreanu și al adepților săi i se opune o „poetică" a 190

discursului politic, în care miturile sunt construite conștient de către echipa de scriitori producători de retorică, cu un ochi la estetica ultra-modemă a fascismului italian și cu celălalt la măreția clasică a Romei Imperiale și a Sfântului Imperiu Romano-German, țintind să creeze imaginea fabuloasă a visatului Imperiu hispanic. Să nu uităm însă că ambii conducători disprețuiesc «morala convențională» și predică, pentru punerea în operă a ideologiei celor două partide, acțiunea directă, adică forța, violența. Zelea Codreanu și Primo de Rivera, uciși în închisoare, deschid prin moartea lor o nouă dimensiune mistică a ideologiei lor printre adepți, care fac din ei martiri ai cauzei și semizei. Astfel, îndată ce politica internă ia o turnură favorabilă Legiunii, respectiv, Falangei, ei sunt reînhumați cu onoruri naționale. Iar pentru adepții care le-au supraviețuit, conform propriilor mărturii, Zelea Codreanu și Primo de Rivera s-au fixat peste timp zidiți în acea imagine cu aură de sfinți, cu autoritate de maestru, cu zâmbet de frate mai mare. Pentru toți aceștia, ei au rămas, simplu și semnificativ, „Căpitanul" și „Jose Antonio". Adică: „Prezențil".

Bibliografie: • • • •

• • • • • • • •

Alexandrescu, Sorin, Paradoxul român, București, Editura Univers, 1998 Anderson, Bendict, Comunități imaginate, București, Editura Integral, 2000 Boia, Lucian, Pentru o istorie a imaginarului, București, Humanitas, 2000 Boia, Lucian, Istorie și mit în conștiința românească, București, Humanitas, 2005 Carbajosa, Monica y Carbajosa, Pablo, La carte literaria de Jose Antonio. Laprimera generation cultural de la Falange, Barcelona, Editorial Critica, 2003 Gellner, Ernest, Nations and nationalism, Ithaca New York, Cornell University Press, 1983 Heinen, Armin, Legumea , Arhanghelul Mihail“. Mișcare socială și organizație politică. O contribuție la problemafascismului international, București, Humanitas, 1999 lonescu, Nae, Fenomenul legionar, Antet (f. a.) (lucrarea reproduce textul apărut la Editura „Armatolii", sub îngrijirea lui Constantin Papanace) Nagy-Talavera, Nicolas, Fascismul în Ungaria și România, București, Editura Hasefer, 1996 Ornea, Z., Anii treigeci. Extrema dreaptă românească, București, Editura Fundației Culturale Române, 1995 Payne, Stanley G., El fascismo, Madrid, Alianza Editorial, 1995 Rodriguez Puertolas, Julio, Literatura fascista espanola, vol. I Historia, Madrid, Ediciones Akal, 1987

191

Saz, Ismael, „Paradojas de la Historia, paradojas de la historiografia. Las peripecias del fascismo espariol", în Hispania, Madrid, C.S.I.C., LXI / nr. 207, 2001, pp. 143-175 Thiesse, Anne-Marie, Crearea identităților naționale în Europa. Secolele XVIII-XX, Iași, Editura Polirom, 2000 Primo de Rivera, Jose Antonio, Puntos de Falange, în Rio Cisneros, Agustin del (ed.), Revolution national, Madrid, Ediciones Prensa del Movimiento, 1949 Tunon de Lara, Manuel (dir.), Historia de Espana. Textosy documentos de Historia modemay contemporana (Siglos XVIII-XX), Barcelona, Editorial Labor, 1988 (3-a reimpresion), pp. 444-449

Vulcănescu, Mircea, Nae lonescu, așa cum l-am cunoscut, București, Humanitas, 1992

192

„NĂISMUL“: ORTODOXISM RĂSĂRITEAN ȘI SEDUCȚIE OCCIDENTALĂ Amalia Lumei rezentul eseu își propune să abordeze chestiunea „năismului" — înțeles ca profesiune de credință filosofică a lui Nae lonescu, având un impact recunoscut asupra discipolilor și apropiaților acestuia (Mircea Vulcănescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, D. C. Amzăr) —, socotit ca ansamblu mai mult sau mai puțin structurat de convingeri filosofice profesate de profesorul de la universitatea bucureșteană, completat de atitudini cotidiene convergente. După cum se știe, fără a fi făcut carieră de filosof original și profund, Nae lonescu (1890-1940) a fost un remarcabil animator al vieții publicistice românești interbelice, un jurnalist acut și original și un profesor universitar cu o mare vogă la publicul studențesc și cel din cercurile cultivate mai largi. Importanța lui rezultă și din mizele și strategiile politice puse în joc de acest actor de mare vizibilitate al vieții publice românești dintre cele două războaie mondiale. După Silviu Alupei, Nae lonescu „a fost exponentul unei școli de gândire metafizică pe care o datorăm unei pleiade de intelectuaE care au filosofat românește, cu instrumentele ortodoxiei"1. Conform acestui autor, el s-ar afla în centrul școlii românești de metafizică, înfiripată în anii 20 ai secolului trecut. „Profesorul a fost un strălucit exponent al unei adevărate școli de gândire metafizică, nu doar un singuratec care s-a aplecat asupra sacrului cu mijloace filozofice. Această școală cuprinde numele unor cugetători de o excepțională finețe spirituală, de o inegalabilă forță sufletească" 2 Totuși, pentru Silviu Alupei — darnic cu calificările exaltante, ditirambice, la adresa spiritelor afine identificate în interbelic —, nu Eliade, Cioran, Noica etc.3 ar fi acei remarcabili cugetători. Ei se numesc Vasile Băncilă4, Emest Bemea1,

P

1 Silviu Alupei, „«Directiva absolutului» și «Metafizica sacră»", în Rzw/, nr. 7, septembrie 2003. 2 Ibidem. 3 Ibidem: „... acești gânditori ai veacului trecut au atins superficial problematica metafizicii sacre, a metafizicii creștine. Acești «năiști» au urmat trasee spirituale care au «centrifugat» gândirea ortodoxă, în sensul că nici unul dintre ei, discipoli ai lui Nae lonescu, nu au rodit pe tărâmul metafizicii sacre"3. 4 Vasile Băncilă (01.01.1897, Brăila-10.06.1979) a fost un filosof, pedagog și eseist român. Lucrări: Duhul sărbătorii, Filosoful vârstelor, Fuâan Blaga energie românească, Aforisme

193

fi Paraaforisme, Spațiul Bărăganului. Vezi Dota Mezdrea, „Despre necesitatea unei ediții de Opere ale lui Vasile Băncilă", în Rzu/, nr. 10-11, decembrie 2003 — ianuarie 2004. Conform acestei autoare, lucrările pubEcate până astăzi din opera filosofului confirmă calitățile de filosof al religiei ale lui Vasile Băncilă, altele evidențiază laturi disciplinare necunoscute până acum la el: de filosof sistematic, filosof al genului scurt (eseu, aforism), maestru al stilului miniaturist etc. Dar dimensiunile disciplinare ale gândirii lui Vasile Băncilă, așa cum ni le evidențiază arhiva sa, sunt mult mai ample, acoperind, practic, aproape întreaga suprafață a unui tradițional sistem de filosofic disciplinară: metafizică, teoria cunoașterii, ontologie, filosofia istoriei, filosofia culturii, filosofia limbii, filosofia religiei, filosofia națiunii, etică, sociologie, psihologie, pedagogie." Referitor la maeștrii lui Băncilă, Dora Mezdrea observă: „Intr-adevăr, încă din studenție, Vasile Băncilă apare procupat de disciplinele filosofice din care va încerca să construiască mai târziu un sistem de filosofic, atât pe latura lui teoretică (filosofia religiei, filosofia sărbătorii, logica, teoria cunoașterii), cât și pe cea practică (etica, sociologia și politica). In cazul celor dintâi, întâlnim reminiscențe ale învățăturii lui Nae lonescu — întors de la studiile de doctorat, din Germania, în iunie 1919, care-și începe activitatea didactică în toamna aceluiași an. Chiar polemice față de dascălul de metafizică și de logică, unele dintre însemnările lui Băncilă nu sunt mai puțin revelatoare pentru a-1 putea așeza în rândul primilor discipoli a lui Nae lonescu. Textele privitoare la filosofia practică, din acest prim volum de Opere ale lui Vasile Băncilă, stau, evident, sub semnul influenței unui alt dascăl, Dimitrie Guști, titular al catedrei de Sociologie, etică și politică". 1 Ernest Bemea (28.03.1905-14.11.1990) a fost un sociolog, etnograf și filozof interbelic. A unnat, din 1926, Facultățile de Litere și de Filozofie din București. I-a avut profesori pe Nicolae lorga, Nae lonescu și Dimitrie Guști. Cu Nae lonescu a colaborat la Cuvântul, iar cu Dimitrie Guști a lucrat în echipele de cercetare etnografică. Intre anii 1930 și 1933, Ernest Bemea a primit o bursă și s-a specializat în Sociologie și în Istoria Religiilor la Paris, unde a studiat cu Marcel Mauss, iar la Freiburg (Germania) în Filozofie (aici a urmat cursurile lui Martin Heidegger). A publicat cărțile: Păturile (1932), Crist și condiția umană (antropologie creștină, 1932), Stil legionar (1937), Mugeul romanesc de etnografie (1937), Filosofia la Universitate (1937), Cartea Căpitanilor (1937), Preludii (eseuri, 1937), îndemn la simplitate. Mărturisiripentru un Om Nou (1939), Timpul la țăranul român (1941), Colina lacrămilor (1943), Maramureșul — țară românească (1944), Firide literare (1944). Dintre manuscrisele lui netipărite: Arta în lumina stilurilor din cultură (1964), Frederic Mistral și spiritul Mediteranei (1964), Dante și universul spiritualmedieval(1964), Sociologe și etnografie românească. Ordinea spirituală (1966), Civilieșația română sătească. I — Forme și funcțiuni, II — Forme și valori (1969), Destinul cmligației. I — Dialectica spiritului modern (1974), Sociologia — știință concretă și experimentală (1974), Meditații. Note pentru o jilosofie inactuală (1975), Cultură și educație. In lumina unui nou stil moral Arta nouă — fenomen de cngă (1978), Studii de literatură (1978). Vezi Horia Brad, „Ernest Bemea, un mistic rătăcit în politică", în Ro.L, nr. 18, august 2004; Ioana Diaconescu, „Urmărirea lui Ernest Bernea", în Bomâma literară, nr. 17, 2008; Adrian Niță,

194

Nichifor Crainic1, Coriolan Gheție2, Petru P. lonescu3. Petru Manoliu1, Stelian Mateescu2, Petre Țuțea1. „Unii au fost gândinști. Alții, precum Stelian „Realismul integral al lui Emest Bernea“, în Observator cultural, nr. 173, 17-23 iunie 2003. 1 Nichifor Crainic (pseudonimul lui Ion Dobre; 22.12.1889 — 20.08.1972) a fost scriitor, ziarist, om politic, autor, director de reviste, editor, filosof (creator al curentului gândirist), pedagog și teolog român. Dumitru Stăniloae îl evocă astfel: “Nichifor Crainic este cel dinții teolog român din epoca modernă a istoriei noastre care scoate teologia din cercul strâmt și ocolit al specialiștilor, prezentând-o, într-o formă impunătoare, atențiunii generale a lumii intelecmale... Nichifor Crainic înnoiește prin reactualizarea tradiției într-o teologie care se mulțumea cu câteva coji din această Iraditie, primite- pe calea și de multe ori prin interpretarea ocolită a teologiilor apusene", săvârșind „o adevărată restaurare a teologiei românești în duhul ortodox". Lucrări teoretice retipărite după 1989: Sfințenia — împlinirea umanului, Curs de teologie mistică (1935-1936; 1993), Puncte cardinale în haos (1936; 1996 și 1998), Ortodoxie și etnocratie (1937; 1997), Nostalgia paradisului (1940; 1994), Oostoievski și creștinismul rus (1998), Spiritualitateapoefiei românești (1998). Răzvan Codrescu, „Nichifor Crainic, schiță de portret", în Rost, nr. 12, februarie 2004: „Din scrisul lui Crainic se încheagă treptat atât o concepție generală asupra culturii (culminînd în Nostalgia paradisului, Iară îndoială cea mai densă și mai bine articulată dintre cărțile sale), cât și o adevărată doctrină politică de dreapta, «naționalismul constructiv» (sintagmă de mare succes în epocă), concentrată în Programul statului etnocratic (publicat inițial în revista Sfarmă-Piatră, apoi inclus, ca anexă, și în volumul de eseuri Ortodoxie și etnocratic), ambele altoite pe trunchiul Ortodoxiei, cu un dar deosebit de a realiza osmoza între valorile tradiției și problemele actualității, pe de o parte, între valorile naționale și cele universale, pe de alta (principiul fundamental fiind: «Ceea ce e divin nu e nici vechi, nici modern, ci actual [...] Când zic că revelația e modernă, adică actuală, nu înțeleg că ea se modifică după spiritul timpului, ci că ea modifică noile generații în sensul idealului creștin, adică ea modifică spiritul timpului, acordându-1 cu spiritul lui Hristos»)". George Enache, „Creștinism și fascism în gândirea lui Nichifor Crainic", în Rost, nr. 12, februarie 2004; Ivan Ivlampie, înțelesul culturii în opera lui Nichifor Crainic", în Rost, nr. 12, februarie 2004; „Făuritorul curentului gândirist, axat intrinsec pe autohtonism, neo-ortodoxism și naționalism disciplinat, Nichifor Crainic a fost unul dintre marii oameni ai neamului românesc, mult respectat de tânăra generație legionară a perioadei interbelice din România" (artline.ro, dicționar). 2 Coriolan Gheție este autor de eseuri Introducere la omul nou (1947), Veac luciferic (1996) și al unor scrieri de memorialistică In dialog cu istoria (2001), însemnări și amintiri (1932-1939) (2001). 3 Michael Finkenthal, „Vara și uitarea. Despre Petre P. lonescu și Camil Petrescu", în Observator cultural, nr. 278, iulie 2005: „Petru P. lonescu se face cunoscut în 1939, când publică în colecția „Operele premiate ale scriitorilor tineri români" a Fundațiilor Regale un volum intitulat Ontologia umană și cunoașterea. Este adevărat că deja includerea unui asemenea titlu printre operele premiate ale scriitorilor români pare a ilustra în modul cel mai direct posibil ideea «culturii de literatori» [...]. Nemulțumit de

195

constatarea că filozofia modernă este din ce în ce mai «existențialistă», altfel spus, obsedată de om și de destinul său, tânărul autor vrea să readucă în centrul gândirii filozofice ontologia, centrată în jurul unui punct fix, garant al adevărului aflat în afara celui care îl caută în și prin propria sa conștiință. Ajuns la concluzia că «știința nu poate contribui la construirea unei teorii a cunoașterii», P.P. lonescu folosește în mod paradoxal idei împrumutate științei contemporane pentru a construi concepte operaționale noi, în scopul re-instalării în drepturile sale a unui adevăr absolut, extern omului. Acesta va fi «un Dumnezeu trăit, un Dumnezeu ce capătă consistență în sufletul nostru după lupte aspre și după experiențe dureroase...». «Viziunea creștină a lumii» pe care o proclamă în cele din urmă P.P. lonescu este, în multe aspecte, asemănătoare cu cea a lui Șestov și Fondane. Aceștia din urmă însă ajungeau la necesitatea existenței unui Dumnezeu al Vechiului Testament (Dumnezeul lui Abraham, Isaac și lacob), pornind de la un existențialism radical, precum o făcuse Kierkegaard înaintea lor". 1 Paul Ungureanu, „Petre ManoEu, un mare eseist și publicist remarcabil", în Jurnalul literar. „Petru Manoliu, născut din părinți învățători, în comuna Mihăileni, județul Botoșani, la 28 iunie 1903, aparținea de generația lui Șerban Cioculescu (1902), Anton Holban (1902), Petre Pandrea (1904), Ion Biberi (1904), Virgil Gheorghiu (1905), Mircea Eliade (1907), Edgar Popu (1908), Constantin Noica (1909), Emil Cioran (1911), Eugen lonescu (1912). Era cu opt ani mai în vârstă decât Emil Cioran, de care avea să-1 lege o strânsă prietenie și o bogată experiență. După terminarea liceului la Botoșani, s-a înscris la Facultatea de Medicină din București, la care între timp a renunțat, turnând Facultatea de latere și Filosofic a Universității București. Animator al vieții literare botoșănene, Petru Manoliu a redactat revista „Pământul", apărută la Botoșani în 1928. S-a afirmat apoi ca redactor la „Bilete de papagal" în același an, la „Curentul" între anii 1930-1933, „Credința", 1933-1938, „Lumea românească", 1938-1939, „România", 1939-1940, „Timpul", 1940-1944. A mai lucrat ca redactor la „Vremea", „Discipolul", „Convorbiri literare", „Familia", „Revista Fundațiilor Regale". In anul 1935 a debutat cu romanul — frescă llahhi Hales Hejul, a cărui acțiune se petrece într-un târg din Moldova, de la începutul secolului al XX-lea. In anul 1936 publică Tezaur bolnav, un „roman al tineretului gidian". In anul 1937 apare Moartea nimănui, un roman al declasării, în care potrivit expresiei marelui scriitor și critic literar George Călinescu se remarcă „ceva din atmosfera proletară a lui G.M. Zamfirescu". In anul 1939 publică proza istorică, Domnița Ralu Caragea. In ultimii 30 de ani ai vieții a continuat să scrie, dar a pubhcat numai traduceri în românește din Thomas Mann, Pierre Corneille, J. Bainville, Adalbert von Chamisso și alm." 2 Stelian Mateescu (1903-1976). Mircea Vulcănescu, „Un mihtant spirituaEst: Stelian Mateescu", în Asachi, an. XI, nr. 173, iuEe 2003: „Un miEtant spirituahst, venit cândva în atingere cu spirituaEtatea ortodoxă, deși personal pornise pe altă cale, este Stelian Mateescu Desigur cel mai cult și cea mai universală inteEgență a tinerei generații. Venit din filosofia raționaEstă la viața spirituală prin depășirea dificultății tragice care ținuse în loc pe Vasile Pârvan, nici un tânăr nu a făcut efortul mintal de comprehensiune și sinteză pe care l-a încercat Stelian Mateescu Urmăritor simultan a patru sau cinci culturi mondiale, totdeauna informat, pasionat și vibrant, stăpân pe o dialectică

196

impresionantă, dublată de o adâncă pătrundere, Stelian Mateescu avea totuși un i untact rebarbativ prin intransigența lui orgolioasă, aproape inumană, născută din ( (înștiința propriei valori. Necruțător cu toate mediocritățile și non-valorile, de care .ivea aproape oroare fizică, invectiva lua sub pana lui atât de riguroasă o alură vehementă care-o apropia de pamflet. Stelian Mateescu a debutat în publicistică prin atacurile sale împotriva falsului misticism al d-lui Mihail Dragomirescu, urmănt cu haz a necaz pe toate laturile pontificialității lui culturale din 1923. Dacă aceste critici ne apar astăzi prea insistente în raport cu importanța reală a obiectului lor, e pentru că personajul atacat e departe de a mai avea rolul pe care și-l arogase în cultura românească de după război. In problema vieții spirituale, Stelian Mateescu a pătruns cu articolul său (onsacrat „Directivei valorilor maxime" publicat în «Gândirea» prin 1924, susținând o spiritualitate de tip mixt psihic-cultural, care tindea deja către o valorificare absolută a spiritului prin încordarea la potențialul maxim a trăirii valabile. Treptat, Stelian Mateescu s-a apropiat de termenul către care se îndrepta această potențare maximă a ființei spirituale: Absolutul. Presimțirea apropiere! Absolutului se desprinde astfel evident în studiile sale despre „Explicarea suprarealismului" și despre „Mistica nouă". (iu studiul său despre „Metafizica laică și metafizica sfinților", Stelian Mateescu a pășit și ultima treaptă, dând termenului spiritualitate desăvârșita lui accepție religioasă. A scris și literatură, proze și poezie (cunoscută din diferite manifestări culturale, căci nu au fost publicate). In ultima vreme, evolua spre dreapta politică atacând cu înverșunare și nu întotdeauna cu dreptate — pe unii din foștii lui prieteni. Eforturile premature supraomenești pe care și le-a impus acest tânăr care nu dormea de ani de zile decât două ceasuri pe noapte și pentru care o noapte albă însemna o biruință a spintului asupra animalității, l-au frânt înainte de vreme. In plină ascensiune spirituală, în momentul în care contemplația valorilor veșnice îl făcuse mai înțelegător și-i atenuase orgoliul, ființa lui biologică a cedat în fața presiunei spirituale. Și Stelian Mateescu s-a retras — să nădăjduim că provizoriu — din frământarea vieții culturale românești — fără să fi renunțat totuși la lupta lui, de acum singuratică și surdă. In plină criză a avut încă tăria să se împotrivească dezorganizării, reușind să-și strângă, să-și corecteze și să-și publice studiile răzlețe în volumul Directiva absolutului, a cănii importanță reală pentru cultura românească nu a fost îndeajuns semnalată de o critică complezentă numai cu cei care amenință." (apud Isabela Vasiliu-Scraba, „Paradigme ale devierii: tradive lovitun dușmanului de clasă (Despre Stelian Mateescu)“la http://www.geocities.com/isabelavs/Contextualizan/PARADIGME_ ALE_DEVIERII.html). Mircea Eliade, Autobiography. I: 1907-1937: Journey East, Journey West, Universit)' of Chicago Press, 19, îngrijită de Mac Linscott Ricketts, p. 106—108 un portret al lui Stelian Mateescu, cititor plin de acribie, erudit neobosit, anterior căderii sale psihice (petrecute înainte de întoarcerea lui Eliade din India). Silviu Alupei, „(Directiva absolutului»...", în loc. cit.: „opera sa depășește «năismul» interbelic și gândirismul. Am descoperit în scrierile sale pagini extraordinare, în care cugetările metafizice ale lui Nae lonescu au fost sublimate așa încât ating, după părerea mea, profunzimea patristică". „De la Stelian Mateescu ne-au rămas puține

197

Mateescu, au publicat și în Cuvântul lui Nae lonescu, și în Gândirea lui Crainic"2. Cum se poate vedea, există mai multe grupări de gânditori — congenere — care se revendică de la Nae lonescu. Fără a fi radical diferite ca orientare filosofică și culturală, aceste grupări sunt, totuși, polimorfe, cuprinzând oameni care s-au afirmat în zone de interes diferit și care au ajuns la notorietăți diferite. Comună tuturor le rămâne însă revendicarea de la moștenirea profesorului de filosofic de la Universitatea din București. Nu este încă elucidat consensual nici rolul lui Nae lonescu în dezvoltarea gândirii și culturii interbelice, unii atribuindu-i paternitatea unui curent „naist", alții preferând să vorbească despre „trăirism", in ce ne privește, în paginile de față optăm să vedem trăirismul ca pe una dintre manifestările năismului; o manifestare doctrinară, ideologică3. Dincolo de această scrieri. Spiritul lui Nae lonescu îl descoperim în cartea lui Mateescu Directiva Absolutului, tipărită în colecția „Studii capitale pentru orientarea în veac" (1933). Este reprodus acolo articolul „Metafizica laică și Metafizica Sfinților" (publicat în Gândirea, 1930). Parcă îl regăsim pe Ne lonescu în acest pasaj scris de Mateescu: „Metafizicianul laic caută să aibă un sistem cu care să poată ușor domina. Dumnezeu însuși, pentru cei mai multi dintre metaficienii laici, nu-i decât un obiect de cunoaștere, chiar când e afirmat ca existent. De obicei, metafizica laică se mulțumește numai în a căuta să-i dovedească existența. El nu-i decât un principiu. Pentru metafizica sacră adevărul transcendent (și absolut) este căutat pentru că numai el poate aduce mântuirea. Insul se simte la intersecția a mit de forțe contrare care tind să-l anihileze. Dominație și mântuire — doi poli ai naturii sufletului, două puncte de reper extreme. Metafizicianul sfânt nu vrea posesia obiectului, ci unificarea". 1 Petre Țuțea (06.10.1902 — 03.12.1991) a fost un eseist, filosof, economist și om politic român. Studii liceale la Câmpulung și Cluj; Facultatea de Drept la Universitatea din Cluj, Universitatea Humboldt din Berlin unde studiază formele de guvernământ. Doctor în economie politică și drept. Discipol al lui Nae lonescu. Colaborator la diverse pubEcațfi naționaEste, în special la ziarul Cuvântul. în anul 1932, a fondat revista Stânga: linia generală a vremii, unde a semnat cu pseudonimul Petre Boteanu. în 1935 a pubEcat „Manifestul revoluției naționale", împreună cu Sorin Pavel, Ioan Crăciunel, Gheorghe Tite, Nicolae Tatu și Petre Ercuță. Intre 1936-1939 a fost șef de secție în Ministerul Economiei Naționale, Biroul de pubEcații economice și propagandă. In 1940 a fost șef de secție în Ministerul Comerțului Exterior. între 1940-1944 a fost șef de secție în Ministerul Războiului, iar între anfi 1944-1948 a fost director de studii în Ministerul Economiei Naționale. Gânditor inspirat, cu expresie pregnantă, însă preponderent oral, Țuțea a pubEcat după căderea comunismului mai multe volume, de valoare inegală. 2 Ibidem. 3 „Trăirismul a fost un curent al filosofici românești din perioada interbeEcă avându-1 ca principal reprezentant și inițiator pe Nae lonescu. Acesta profesa o atitudine

198

componentă mai mult sau mai puțin articulată, extrăgându-și sevele nu numai din ideile — cam eclectic preluate — din mai multe direcții și din feluriți auton, ci și din deviza mussolimană viven perisolosamente, rămân o serie de alte note caracteristice care stau sub semnul „năismului". Amintim dintre ele faconda — poza — personajului, asocierile oximoronice, menite să surprindă1, recursul la

inspirată din „filosofia vieții" (Kierkegaard, Nietzsche, Spengler, Bergson, Soloviov, Berdiaev etc) axată pe proclamarea primatului trăirii asupra intelectului. Cuvântul a fost inventat de criticul Șerban Cioculescu, care a tradus din limba germană termenul 1 jibensphilosophie. In acest context sunt mai importante atitudinea mistică decât cea intelectuală sau analitică, mântuirea decât idealurile culturale, practica duhovnicească decât îndeletnicirile academice etc. Nae lonescu profesa idealul realizării unei filosofii românești având ca principii mistica și autoritatea, specifice răsăritului european. Trăirismul a permis dezvoltarea unor accente diferite: Mircea Vulcănescu profesa spiritualitatea duhovnicească în vreme ce Emil Qoran accede spre o trăire frenetică, negatoare pe fondul unui pesimism. In acest fel se poate spune că ideologia trăiristă proclamă o filosofie de factură „lirică": nu există filosofie științifică, nu există decât „filosofari" care nu trebuie neapărat să fie comensurabile sau compatibile. Asemenea vieții, filosofia poate naște conflicte iar paradigmele incompatibile sunt prin natura lor opuse și nu pot conceda teoretic. Printre discipolii lui Nae lonescu s-au numărat Mircea Eliade, Constantin Noica, Petru Comamescu, Emil Cioran. Curentul trăirist a avut o activitate pubficistică susținută în reviste ca Gândirea, Axa, Vremea, Cuvântul, Floarea de Foc etc. Asocierea dintre trăirism și ideologiile fasciste, inițiată de critica marxistă, este încă un subiect de dispută." (ivikipediâ) 1 Exemple la îndemână te întâmpină în toate textele apărute sub semnătura profesorului. Dacă ele sunt destul de explicabile în pubficistică, unde cititorul trebuie surprins și captat chiar cu mijloace discutabile, în cursurile universitare de filosofie această strategie a șocătii pare ceva mai inadecvată, având în vedere că ea se aplică unei problematici principial abstracte și foarte generale, cum este cea filosofică. Și totuși, cu tidu de exemplu, alegem la întâmplare primele prelegeri din cursul de istorie a metafizicii și... ce constatăm? Nae lonescu propune un curs de istorie a metafizicii, dar înțelege prin aceasta expresiile succesive luate de... consecințele culturale ale anumitor viziuni metafizice. El se interesează, totodată, în mod polemic, de fenomenologia cea mai „trivială" legată de această succesiune: modele. Echivalând metafizica cu istoria culturii, gânditoml vede în aceasta din urmă o morfologie a culturilor. Etc. Tocmai această „migrare" a problematicii asumate în cadrul cursului dintr-o zonă referential într-alta și dinspre obiectul propriu-zis către „urmele" acestuia a creat impresia de nomadism intelectual care l-a făcut, cu un alt prilej, legat de alte circumstanțe, pe C. Rădulescu-Motru să exclame, rasist: „Nae lonescu, însărcinat cu cursul de logică al meu, făcea în loc de logică un fel de misticism de diletant. Este primul țigan în mișcarea filosofiei noastre care n-a putut să fie transfigurat de filosofie,

199

„dincolo" (urmare a repudierii „simplei" raționalități a lumii), personalizarea generalului și convocarea mărturiei singulare în chestiunile invizibilului și intangibilului. Se descoperă astfel că năismul are mai multe niveluri care stau în tensiune unele cu altele, provenind din mai multe zone de referință. Unul este nivelul personalist* 1, care l-a apropiat de profesorul Iui care i-a netezit cariera academică, C. Rădulescu-Motru. Cum se știe, Motru a fost primul exeget român al acestei direcții din gândirea filosofică europeană, scriind Personalismul energetic (1927) într-o epocă în care nu mai putea fi socotit mentor al mai tânărului său coleg de catedră. Dacă va fi existat o emulație, ea trebuie să fi avut loc mult mai devreme. Este vorba, așadar, mai degrabă despre o confluență, întâlnirea a două spirite, în parte afine, pe terenul unor preocupări de specialitate comune, către care Nae lonescu venea cu propria sensibilitate filosofică, ale cărei caracteristici principale erau „un suflu spiritualist, antiscientist și antirationalist"2. Acest nivel este tocmai cel „vinovat" de voga maestrului de la catedră. „... In fiecare dintre noi este o luptă continuă de fiecare zi, această luptă continuă, prin faptul sentimentelor, al impresiilor, al ideilor ș.a.m.d., până la sfârșit, alunecă într-un cadru care, cu timpul, se fixează", spunea Nae lonescu într-una dintre prelegerile sale, adăugând: „Când noi am ajuns la soluția care reprezintă adevărul, ne-am și fixat, dar în momentul în care ne-am fixat, am murit.// Acesta este tragicul pe care îl reprezintă istoricește metafizica"3. încheierea poate părea suprinzătoare, dar raționamentul îl conduce pe filosof de la dinamica sufletească profund particulară și individuală a fiecărui ins la decelarea caracterului tragic al metafizicii înseși. Tragedie — metafizică — persoană. In această triadă terminologică adie un vânt socratic, în care orizonturile cosmogonice ale meditației filosofice și condiția ontologică a omului își dau întâlnire în formula unei bavardări cordiale, menite să apropie, să facă din filosofare ochestiune la îndemână, aproape un eveniment monden, fără a-i anula grandoarea.

ci a rămas cu caracterele rasei sale" (Dan C. Mihăilescu, „Destinatarul Mircea Eliade", în Idei în dialog, nt. 3, martie 2007, scrisoarea către Mircea Eliade din 31 ianuarie 1931). 1 Folosim aici termenul în sensul doctrinei personalismului promovată la revista franceză /Ej/ot/prin pana lui Edouard Mourner (1905-1950) și a membrilor grupului său. 2 Romina Surugiu, Dominante filosofice în publicistica lui Nae lonescu de la Logos la Cuvântul, București, Ed. Paideia, 2008, p. 23. 3 Nae lonescu, Curs de istorie a metafificei. București, Ed. Anastasia, 1996, ed. de Marin Diaconu și Dora Mezdrea, p. 107.

200

Această trăsătură a convingerilor și procedurilor paideico-filosofice ale lui Nae lonescu a avut un rol covârșitor în atracția pe care au simțit-o față de discursul profesorului o serie de tineri eminenți. După primul război mondial, sub impactul noilor sensibilități și idei (bergsonismul, psihanaliza freudiană și jungiană, noua sensibilitate religioasă exprimată de Miguel de Unamuno, de neotomiști, de existențialismul german), atitudinile și modelul discursiv naeionescian au găsit în rândul auditoriului său cultivat o sensibilitate pregătită pentru un astfel de demers. Concepte precum acela de autenticitate ori sinceritate au devenit centrale în gândirea lor, iar Nae lonescu a fost unul dintre mentorii care, în universitate, au pariat pe retorica autenticistă, teoretizând-o chiar, în formula trăirismului. Dar el a mai întreprins ceva. După cum observa un comentator, „Nae lonescu îndrăznise ceea ce în lumea Apusului însemna sinucidere garantată pentru un filozof sau pentru un publicist: să treacă prin filtrul gândirii creștine operele unor corifei ai raționalismului, cum sunt Descartes, Spinoza, Kant și toți cei care le-au urmat întru uscăciune spirituală4'1. Desigur, în acest demers profesorul nu a fost deloc solitar, cum ar părea să sugereze fraza dinainte. La drept vorbind, demersuri asemănătoare, de criticare a gândirii de tip occidental de pe poziții creștin-răsăritene, au exprimat — fiecare în felul său și cu instrumente proprii — și Nichifor Crainic, teoreticianul gândirismului, și Lucian Blaga, autorul sistemului filosofic în cuprinsul căruia metafizica lua — în mod frapant — înfățișarea naeionesciană a succesiunii unor modele culturale trecute în revistă cu procedurile morfologiei culturii2 —, și Dumitru Stăniloae, teolog în toată puterea cuvântului3. Cu toate acestea, Nae lonescu rămâne 1 Silviu Alupei, „«Directiva absolutului» și «Metafizica sacr㻓, în Rost, nr. 7, septembrie 2003. Notele conținând informații bio-bibliografice referitoare la cei menționați în citat îmi aparțin (Zl.P.) 2 Și Nae lonescu, și Nichifor Crainic, și Lucian Blaga au urmat cursuri universitare în centre academice germane (Gottingen și Miinchen, primul; Viena ultimii doi), fiind la curent cu spenglenanismul și cu contribuțiile lui Leo Frobenius. Ideea istoriei metafizicii ca succesiune a unor întruchipări culturale și, până la urmă, ca morfologie a culturilor apare la Nae lonescu în Curs de istorie a metafizicei (1930-1931), editat în 1931. Volumele lui Blaga care alcătuiesc Trilogia culturii au apărut între 1934 și 1937, deci după publicarea cursului naeionescian de către D. C. Amzăr. Romina Surugiu, Dominante filosofice în publicistica lui Nae lonescu..., ed. cit., p. 142-150 [“Istoria metafizicii ca istorie a culturilor14] nu observă această asemănare de perspectivă contemplativă între cei doi gânditori. O trece cu vederea și Dora Mezdrea, Nae lonescu. Biografia, 3, Brăila, Ed. Istros, Muzeul Brăilei, 2003. 3 Dumitru Stăniloae (16.11.1903 — 05.10.1993) a publicat în perioada interbelică lucrările teologice Ortodoxie și românism (1939) și Pofida d-lui Lucian Blagafață de creștinism

201

particularizat, în demersurile lui scrise la nivelul publicisticii militante și de la altitudinea catedrei universitare, de perspectiva mistică ortodoxă pusă de el în joc* 1. „Orice învățătură religioasă, deci și învățătura lui Christos, este trăită de oameni", crede filosoful. „Trăirea aceasta, considerată în totalitatea ei spațială și temporală, constituie într-un fel viața însăși a învățăturii. [...] La învățătura lui Christos se adaugă deci, într-un fel, trăirea ei de către noi: ea nu mai este învățătură pur și simplu, ci învățătură care a rodit în noi, învățătură rodită. Astfel fiind însă, învățătura este un fapt cu o istorie a lui, cu diverse momente care se înscriu pe o curbă. Curba aceasta e însăși legea de desfășurare a posibilităților cuprinse în învățătură. Iar înscrierea în conștient, formularea diverselor momente, e ceea ce numim noi predanie sau tradiție"2. Din nou, la distanță de ani, survine ideea din cursul de istoria metafizicii că totul, inclusiv învățătura creștină, trebuie filtrată — autentificată — prin propria sensibilitate și viață. Odinioară viziunile metafizice, iar acum transcendentul eristic însuși sunt chemate să impregneze viața la nivelul cel mai individualizat și mai personalizat cu putință. Personalism ortodox sau ortodoxie trăiristă? In oricare dintre cazuri, nimic altceva decât năism, pur și simplu. Dincolo de conținuturile specifice — majore pentru profesiunea de credință a lui Nae lonescu, în ambele cazuri —, atitudinea și convingerea filosofului rămâne identică: cea care conferă substanță, rodnicie, iradiere spirituală experienței interioare — de natură cognitiv-metafizică într-un caz, respectiv metanoia religioasă răsăriteană, în celălalt — este participarea sufletească și mentală proprie, în fiecare dintre cazurile întruchipate de entitățile umane vizate. In asemenea condiții nu este deloc de mirare că, în strategiile didactice și — mai larg — de reprezentare publică personală ale lui Nae lonescu seducția, empatia sau oricare alte atribute charismatice ale propriei persoane joacă un rol activ fundamental. „Vrăjirea", „magia" retorică și gestuală a maestrului, împreună cu montajele spectaculare ale temelor și motivelor, cu mixajul imprevizibil al majorului cu minorul și al eternului cu particularul și chiar și Ortodoxie (1942), ultima având un caracter polemic, unde își expune vederile teologice. Și părintele Stăniloae a beneficiat de stagii academice la Munchen și Berlin. 1 Vezi Romina Surugiu, Dominante filosofice în publicistica lui Nae lonescu..., ed. dt, p. 187-238. 2 Nae lonescu, „Ce e predarua?", în Predania. Revistă de critică teologică, an. I, nr. 2, 1 martie 1937, p. 1. Apud Romina Surugiu, Dominante filosofice în publidstica lui Nae lonescu. ,.,ed dt, p. 200.

202

singularul cel mai superficial, la îndemână, „alături", nu aveau cum lăsa comentatorii indiferenti. Mai multe mărturii din epocă se referă la aceste apanaje ale dinamicii profesionale și publice ale profesorului. „Am început să descifrez turburarea ce o inspiră prezența profesorului Nae lonescu" — zice tânărul Emil Cioran — când mi-am dat seama că există în anumiți oameni iradieri personale cărora ai vrea să le cazi victimă, să nu mai fii tu, să mori în viața altcuiva, infinitul de vrajă personală te face să abandonezi orgoliul individuației și încerci să devii totul în altul. [...] Pentru ceea ce trebuie să devenim fiecare, oamenii cei mai primejdioși sunt aceia pe care-i iubim mai mult"1. Discipolul rășinărean al profesorului sesizează un contrast paradoxal. Pe de o parte, „Nae lonescu mi-a părut singurul om pentru care se poate renunța! Tentația, adică, de a-i trăi viața lui. Și aș fi nesincer dacă n-aș spune că sunt atâția între tineri care trăiesc în el". Pe de altă parte, însă, „... alături de tendința aceasta de a te pierde în el, de a luneca pe toate conflictele lui — n-am cunoscut alt om care să te oblige mai mult a fi tu însuți. O alternanță stranie de tendințe, care explică de ce fără el nu mai putem trăi"2. Articolul lui Cioran, altminteri o autentică declarație de dragoste — dublată însă și de un mare semn de întrebare —, surprinde dubla constrângere la care obligă stilul de seducător al lui Nae lonescu. Pe latura sa masculină, ea impune abandon și subjugare. Pe cea feminină, somează la autodefinirea mai riguroasă, la precizare identitară. O asemenea disjuncție simultană are, în ochii lui Cioran, ceva ce ține de dincolo de uman. Drept consecință, el o taxează drept „demiurgie" și notează: „... Demiurgia umană este un avânt spre catastrofă". Dar demiurgia, în ochii aceluiași, înseamnă ieșirea din indistinct. „Ruperea echilibrului originar prin spirit și dezintegrarea din ființă prin conștiință sunt fructe ale tentației demiurgice". Catastrofa, ruptură... In lectura cioraniană acestea nu pot fi semnele serenității paradisiace; mai degrabă ale căderii din condiția primordială a omului din grădina Raiului. Drept care, Nae lonescu nu poate fi decât... disperat, căci „Una este a crede și alta de a avea voința de a crede. In primul caz trăiești fericit în Dumnezeu, în al doilea te gândești la el. Conștiința a transformat absolutul într-o funcție a disperării. [...] Și atunci se naște dintr-un conflict insolubil o decepție metafizică, a cărei consecință imediată este:pasiunea în imanență^.

1 Emil Cioran, „Nae lonescu și drama lucidității", în Vremea, an. X, nr. 490, 6 iunie 1937. Reprodus în Dosarele istoriei, nr. 5 (33), 1999, p. 1-2. ’ Ibidem. ’ Ibidem.

203

Descriind astfel decantările și precipitările din fundalul gândirii și acțiunii lui Nae lonescu, Cioran pune, probabil, cel mai exact diagnostic profesorului de filosofic căruia i se declară atât de îndatorat. Dar acest portret-robot, această radiografie oarecum arhetipală surprinde, în același timp, de minune, trăsăturile unei anumite masculinități asumate. înscrierea pasională în imanență, trăirea desprinderii din absolut ca tragedie personală, într-o manieră activă, implicată, provocatoare, polemică — și, deci, eroică — nu face decât să contureze efigia unui athleta Christi sui generis, care este, în același timp, un mare seducător și un daimon (cu sensul luminos și cel tenebros al cuvântului). Astfel, de sub mantia lui Nae lonescu se ițesc și E. loginl virilității scris de Mircea Eliade, și Pe culmile disperării cioraniene, și dublul repetat la dimensiuni statistice al Căpitanului; toate — ipostaze ale masculinității demonice, violente și priapice sau dezolate și neconsolabile, ale unei Românii în delir.

204

FANTASME CRUCIATE. IZVOARE MEDIEVALE OCCIDENTALE ALE LEGIONARISMULUI

Ovidiu Pecican

I

A n cercetările de până astăzi referitoare la Garda de Fier s-a subliniat mereu caracterul particular al acestei mișcări politice în raport cu fascismul și nazismul față de care a afirmat mari afinități. Unii dintre istorici au atribuit această originalitate surselor teologice ortodoxe ale mișcării, în timp ce alții au văzut în aceeași dimensiune mai degrabă o erezie. In cele ce urmează nu îmi propun decât să arăt în ce măsură o asemenea impresie s-ar putea dovedi eronată, căci trăsăturile doctrinare care au încurajat asemenea estimări se regăsesc și în spațiul catolic medieval. Textul prin excelență pe care îmi întemeiez această observație este scris de Sfântul Bernard de Clairvaux, prin anii 1130-1136, în sprijinul noului ordin monahal-cavaleresc al Templierilor. Intitulat De laude novae militiae, acest text faimos a alcătuit prima regulă a ordinului nou înființat și, printre atâtea lucruri interesante, el cuprinde și următoarea evocare a profilului etic și spiritual a membrilor noii miliții: „Templierii trăiesc fără să fie stăpâni pe nimic, nici măcar pe voința lor. Ei se îmbracă simplu și-s mereu prăfuiți, au chipurile arse de soare, privirea semeață și severă: înainte de luptă, se înarmează cu credință pe dinăuntru și cu fier pe dinafară; armele le sunt singurele podoabe; cu mult curaj se folosesc de ele în cele mai mari primejdii, fără a se teme nici de mulțimea, nici de puterea barbarilor; toată încrederea le este în Dumnezeul oștilor; și, luptând pentru Cauza Lui, ei caută o victorie neîndoielnică sau o moarte sfântă și vitejească. Cât de fericită este această viață în care pot să aștepte moartea fără teamă, s-o dorească bucuroși și s-o primească împăcați!“' Este suficient să se înlocuiască termenul „templierii" cu „legionarii" pentru a avea o descriere acurată — deși întrucâtva mitizată — a gardistului tipic, așa cum apare el în proiecțiile idealizate ale suporterilor și admiratorilor săi.

1 „Liber ad milites Templi de laude novae militiae" (scrisă între 1128-1131) se poate traduce aproximativ astfel: „Carte către cavalerii Templului spre lauda cavaleriei de tip nou". Textul latin la http://www.binetti.ru/bemardus/15.shtml Traducerea în franceză la http://fr.wikisource.org/wiki/De_Laude_novae_militiae sau http: / /www.inlibroveritas.net/lire /oeuvrel 9396.html

205

Elementele esențiale ce se pot distinge în acest profil sunt: regula disprețului față de bogății, supunerea totală, simplitatea vestimentară, rezistența fizică, mândria și lipsa de spirit concesiv, credința creștină profundă, armamentul eficient, bravura necondiționată, devotamentul fată de cauza militară, țintirea victoriei și moartea eroică, primită cu bucurie. Toate acestea se regăsesc în demersul și în discursul legionar, producând, pe lângă comportamente tipice, și o retorică specifică. Este greu — dacă nu imposibil — să se regăsească un text la fel de elocvent și de sintetic în peisajul gândirii ortodoxe care să înmănuncheze toate motivele regăsite aici și în gândirea legionară. Probabil că un text de acest fel nici nu există prin scrierile sfinților părinți ori ale teologilor din epocile mai apropiate de noi. Oricum, scrierile lui Comeliu Zelia-Codreanu, ale lui Ioan Moța și ale publiciștilor care au militat alături de ei pentru revoluția legionară1 nu mărturisesc izvoare ortodoxe care să evidențieze aceleași caracteristici ca și textul scris de Bernard de Clairvaux cu opt secole înainte. Nu este mai puțin adevărat însă că descoperirea aceasta rămâne surprinzătoare, întrucât trimiterile referitoare la sursele intelectuale ale legionarismului nu includ, în mod evident, nici o inspirație de factură catolică, împărtășind cu nazismul predilecția pentru medievalitate ca reper fundamental — acolo resursa prin excelență fiind, cum se știe, universul nordic, de la sagur la Nibelungenlied —, legionarii preferau să se revendice, prin demersurile lui Nae lonescu și ale lui Nichifor Crainic, mai degrabă dinspre Bizanțul ortodox. Cultul morții, afirmat fără dubiu de Garda de Fier2, a fost pus pe seama resuscitării atitudinii — păgâne și antice — a dacilor, așa cum o transmit izvoarele contemporane (Herodot), dar și așa cum o prezentau poemele romantice ale lui Mihail Eminescu (Rugăciunea unui dac) și ale lui George Coșbuc (Decebal către popoi). In fapt, însă, posibilitatea ca Bernard de Clatvaux să fi fost un autor inspirator în cel mai înalt grad pentru legionarism și atitudinea sa față de viață și moarte, ca și pentru opțiunea în favoarea unui anume tip de organizare și de militantism politic, ridică noi chestiuni, extrem de interesante. 1 Victor P. Gârcineanu, Din lumea legionară. „Mișcarea Legionară nu este o mișcare politică. Ci o revoluție spirituală... “ (http://209.85.135.104/search?q=cache: dIrNhAuWxuoJ:www.fgmanu.net/articole/g arcineanul ,htm+legionansm&hl=ro&ct=clnk&cd=4&gl=ro&lr=lang_en | lang_fr | la ng_it | lang_ro) 2 C. Zelia-Codreanu: „Cine renunță la mormânt, renunță la înviere. Pentru că, condiția învierii stă în acceptarea prealabilă, neșovăitoare, senină a durerilor și apăsării mormântului". (Apud Ibideni)

206

Prima întrebare pe care o iscă este dacă avem de a face, în acest punct, cu o asumare a spiritului de cruciadă. Un „da" pare mai mult decât plauzibil, nu doar pentru că în legătură cu al doilea război mondial, din mănunchiul de fapte ale căruia face parte și universul legionar, s-a folosit deja expresia de „cruciadă" (Dwight Eisenhower, Cruciadă în Europa), ci și fiindcă obsesia antisemită a legionarilor indică dorința de a face ordine în propria ogradă. Același lucru l-a dorit și Hider, de altfel, nemulțumit să-și știe țara neepurată de „străini" în timp ce încerca oricum să instaureze o nouă ordine în Europa. O altă chestiune este dacă asemenea surse de gândire, cum este cea evidențiată mai sus, conferă legionarismului un caracter mai mimetic occidental decât i s-a atribuit până acum. Răspunsul pare să fie că da, părând un soi de ironie la adresa sincronismului lovinescian, teoretizat pentru vremuri normale și pentru spirite raționale, în condiții de democrație. Atunci când Marta Petreu vedea în Schimbarea la față a României de Emil Cioran un text lovinescian, faptul era numai aparent paradoxal, contrazicând opțiunea democrată și rațională a criticului, dar aplicând fervoarea fanatismului și a iraționalității dezideratului formulat de el. In fine, o terță chestiune care merită să fie formulată este cea referitoare la filiera prin care puteau lua contact cu textul lui Bernard de Clairvaux legionarii. De la un moment dat încolo, în rândurile lor au intrat și intelectuali de mare calibru, mai tineri sau mai maturi. Un Mircea Eliade poseda atât pasiunea pentru evul mediu, cât și orizontul cultural necesar pentru o asemenea lectură. Emil Cioran se lăuda — probabil cu temei — că citise marea filosofic încă din vremea aceea. Includeau însă lecturile lui și cunoașterea textului semnat de Sfântul Bernard? Constantin Noica ori Mircea Vulcănescu puteau și ei să se numere printre cei care să observe potrivirea dintre ideile inspiratorului cruciadei occidentale în Țara Sfântă și elemente din doctrina legionară. Și de ce nu am presupune că Nae lonescu însuși putea descoperi utilitatea unui text medieval occidental pentru cauza și misiunea Gărzii de Fier? Câți mai erau ca aceștia și care anume dintre ei putea pune la îndemâna Căpitanului un asemenea text? Desigur, în absența unor repere mai precise — aduse de frecventarea publicisticii epocii — rămâi redus la ipoteze. Dar poate că faptul de a atribui cu precizie paternitatea unor transferuri ideatice dintr-un patrimoniu într-altul, într-un joc al influențelor efectuat după regulile de aur ale comparatismului clasic, este mai puțin important decât să deschizi o pistă investigativă înțeleasă mai puțin precis și punctual, dar aptă să răstoarne obișnuințele de lectură deja instalate. De altfel, complexitatea surselor occidentale ale acestui tip de gândire nu se rezumă la un singur autor. Iată un citat revelator pentru un tip de ideație 207

și un comportament care, peste secole, în plină perioadă interbehcă, a făcut ravagii din nou: „După cum nota un contemporan, cruciații «au exterminat în numeroase masacre evreii din aproape întreaga Galie, cu excepția celor care au acceptat convertirea», socotind «nedrept să permită dușmanilor lui Hristos să rămână în viață în propria lor țară, de vreme ce luaseră armele pentru a-i alunga pe necredincioșii din exterior». Abatele de Cluny a întrebat de ce trebuie creștinii să călătorească până «la sfârșitul lumii ca să îi înfrângă pe sarazini, în timp ce îngăduim printre noi pe alți necredincioși de o mie de ori mai vinovați față de Hristos decât musulmanii?» Pasiunea religioasă, lăcomia și vulnerabilitatea evreilor au condus la apariția unor mulțimi violente care au ucis mii de oameni proclamând convertire sau moarte. A părut doar că averea blasfemiatorilor ar trebui să revină celor care îl slujeau pe Dumnezeu''1. A vorbi despre Cluny, Clairvaux în secolul al XII-lea și... ideologia legionară înseamnă să se evidențieze, pe de o parte, rădăcinile catolice și medievale ale unui fenomen politic contemporan, iar pe de altă parte să se releve o unitate submersă a extremei drepte europene, dincolo de diferențele de fațadă. Nu în ultimul rând, se evidențiază astfel și posibilitatea de a urmări rădăcinile foarte îndepărtate în timp și spațiu ale unui fenomen care, oricât ar părea de neconvenabil, rămâne unul aparținând Europei; dar numai acelei Europe, intolerante și crude, pe care construcția democrată a modernității, întemeiată pe lozincile Revoluției Franceze (liberte, egalite, fraternite!) o refuză programatic, făcând totul pentru ca ea să nu se repete.

’John Weiss, Ideology of death: „As a contemporary noted, the Crusaders «exterminated by many massacres the Jews of almost all Gaul, with the exception of those who accepted conversion», deeming it «unjust to permit the enemies of Christ to remain alive in their own country, when they had taken up arms to drive out the infidels abroad.» The abbot of Cluny asked why Christians should travel to «the ends of the world to fight the Saracens, when we permit among us other infidels a thousand times more guilty toward Christ than the Mohammedans?» Religious passion, greed, and the vulnerability of Jews led to the rise of violent mobs who murdered thousands to the cry of conversion or death. It seemed just that the wealth of blasphemers should fall to those who did the work of the Lord." (http://209.85.135.104/ search?q=cache:EGLrutHSjaQJ:www.flholocaustmuseum.or g/history_wing/antisemitism/crusades.cfm+crusade+and+antisemitism&hl=ro&ct= clnk&cd=l&gl=ro&lr=lang_en | lang_fr | lang_it | lang_ro)

208

MOSHE CARMILLY-WEINBERGER ȘI „DRUMUL VIEȚII"

Raluca Rus An

mod incontestabil, una din personalitățile române din perioada I interbelică a fost șef-rabinul comunității evreiești neologe din Cluj, dr. JL Moshe Carmilly-Weinberger. Viața lui, pe cât de lungă, pe atât de bogată în evenimente, pare a fi desprinsă dintr-un roman. Născut în aprilie 1908, în Budapesta, Moshe Carmilly a trăit două războaie mondiale, iar acum, la vârsta impresionantă de o sută de ani, reprezintă o poartă deschisă spre istoria celui mai zbuciumat secol din evoluția omenirii. Deși s-a născut la Budapesta, Moshe Carmilly a revenit în Transilvania, petrecându-și copilăria la Vașcău, un sătuc din Munții Bihorului, iar apoi în orașele Satu Mare și Oradea. El și-a început studiile la ieshiva (școală religioasă) din Satu Mare, iar apoi și-a continuat educația la Seminarul Teologic Evreiesc din Breslau, Germania, Seminarul Rabinic din Budapesta și Universitatea Pâzmâny Peter din Budapesta, unde a obținut titlul de doctor în științe iudaice. în 1934, la Seminarul Rabinic din Budapesta a dobândit diploma de rabin, în același an fiind ales în funcția de șef-rabin al comunității evreiești de rit neologic din Cluj1. Alegerea în funcția de șef-rabin al comunității din Cluj a reprezentat un eveniment inedit în viața lui Moshe Carmilly. In timp ce se afla la studii, o delegație a comunității clujene, formată din Gyula Klein și Salvator Lax, secretarul-general al comunității, l-a vizitat la Budapesta, cerându-i să celebreze ceremonia religioasă de Shavuot (sărbătoare evreiască) și să participe la alegerile pentru funcția de șef-rabin al comunității. Dr. Mathias Eisler, fostul șef-rabin, i-a condus pe evreii din Cluj timp de 40 de ani, iar la patru ani după moartea lui, comunitatea nu avea încă rabin. Pentru ocuparea acestei funcții au fost unsprezece candidați. In iunie 1934, Moshe Carmilly a fost ales cu unanimitate de voturi în funcția de șef-rabin al comunității neologe din Cluj2. Opera lui Moshe Carmilly, între care se numără lucrări istorice remarcabile precum Istoria evreilor din Transilvania (1623-1944), Centură și libertate de expresie în istoria evreilor, Drumul vieții sau autobiografia On Three Continents

1 Moshe Carmilly-Weinberger, On Three Continents, ed. EFES, Cluj-Napoca, 2007, pp. 64-65, 73. 2 Ibidem., pp. 66-67.

209

(publicată în 2007 la Cluj), include lucrări care dovedesc că șef-rabinul nu a fost doar un îndrumător al comunității din orașul de pe Someș, ci și un specialist în istoria evreilor. Lucrările sale sunt cu atât mal valoroase, cu cât povestesc istoria trăită a uneia din cele mai mari comunități evreiești din Transilvania. Să nu uităm că înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, comunitatea evreiască din România era a treia ca mărime în Europa, după comunitatea din Uniunea Sovietică și Polonia. Una din temele abordate în cărțile sale de șef-rabinul Clujului a fost operațiunile de salvare a refugiaților evrei care, pe măsură ce Europa era ocupată de trupele germane conduse de Hider, încercau să-și salveze viața venind în Răsăritul Europei, iar de acolo, îmbarcați pe vapoare, porneau spre Palestina, tărâmul mitic, pământul promis lui Moise. Operațiunile de salvare au început în perioada interbelică, în 1936, și au continuat până în 1944, dată la care comunitățile evreiești din NV Transilvaniei au fost deportate la Auschwitz. Tragicul eveniment a pus capăt operațiunilor de salvare, iar salvatorii au fost cei care, la rândul lor, au avut nevoie să fie salvati. Din nefericire, nimeni nu le-a sărit în ajutor. In mod cert, operațiunile de salvare nu s-au desfășurat într-un vacuum. Ele au fost determinate și influențate de evenimentele petrecute în viața comunității evreiești și în istoria României în perioada interbelică, iar apoi în decursul celui de-al Doilea Război Mondial. întrucât contextul istoric este determinant pentru evenimentele majore din evoluția unui popor, vom schița, pe scurt, o imagine a perioadei interbelice, focalizându-ne pe sfera noastră de interes. In problema evreiască, România reprezintă un caz aparte deoarece, după sfârșitul Primului Război Mondial, cu excepția Rusiei țariste, statul român a fost singurul din Europa care a refuzat să-i emancipeze pe evrei, lipsindu-i de drepturi politice și civile. In plus, partidul fascist Garda de Fier a manifestat un antisemitism extrem de violent, similar cu cel al Partidului Nazist German1. In 1922, au avut loc primele manifestări anti-evreiești în universități. In 28 decembrie 1937 a fost instaurat guvernul Goga-Cuza care, un an mai târziu, a introdus legile antisemite. Sub regimul Goga-Cuza situația evreilor s-a înrăutățit considerabil. Presa evreiască a fost interzisă, funcționarii publici evrei au fost concediați, au fost blocate fondurile de stat destinate instituțiilor evreiești și mai grav, cei 225.000 de evrei, care reprezentau aproximativ 36% din totalul populației evreiești, și-au pierdut cetățenia

1 Payne G. Stanley, A History qf Fascism, 1914-1945, University of Wisconsin Press, Wisconsin, 1995.

210

dobândită între anii 1918-1919 ca semn de recunoaștere pentru participarea la I ’runul Război Mondial. Situația a degenerat, iar în scurt timp persecuțiile economice și sociale au transformat în pogromuri. în septembrie 1940, mareșalul Ion Antonescu .1 preluat puterea. în timpul dictaturii sale a avut loc pogromul de la București i Iași, pentru ca mai târziu evreii din România să fie deportați în Transnistria. Soarta evreilor din NV Transilvaniei, ocupată de Ungaria, a fost la fel de dramatică. Spre sfârșitul războiului, când se spera într-o minune, evreii au fost deportați în lagărele de concentrare de la Auschwitz-Birkenau1. In perioada interbelică, în special în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, violențele manifestate față de evrei au atins un grad inimaginabil, fapt care i-a determinat pe unii istorici să considere că „după Germania și Austria, românii au fost în I ransilvania și Ucraina cei mai mari ucigași de evrei"2. Violențele la care a fost supusă populația evreiască din România ar putea fi explicate printr-o teorie interesantă, denumită „teoria țapului ispășitor", dezvoltată de profesorii americani William Brustein și Ryan King și aplicată României și Bulgariei. Potrivit acestei teorii, în condiții de criză sau cu < icazia transformărilor sociale, populația majoritară a unui stat are tendința de a găsi un țap ispășitor personificat de o minoritate puternică3. Or, această teorie se aplică perfect în cazul României în perioada interbelică. Antisemitismul, care la sfârșitul perioadei interbelice și în anii războiului a cunoscut acte de violență fără precedent, se explică pnn puterea economică și socială deținută de membrii comunității evreiești. De pildă, în perioada interbelică, minoritatea evreiască reprezenta aproximativ 4% -5% din totalul populației. Prezența evreilor era puternică în domenii precum drept, medicină, jurnalism, segmentul financiar și cel public, elemente cheie în orice societate. în 1937, 80% din inginerii implicați în industria textilă erau evrei. Peste 50 % din medicii militari și 70% din jurnaliști erau evrei. Din totalul studenților 15% erau evrei, iar în domenii precum farmacia și medicina procentul lor ajungea la 30-40%. In ceea ce-i privește pe funcționarii publici 2/3 erau evrei de origine. în București, de pildă, 80% din

1 Eliezer Palmor, Convergențe diplomatice ți culturale, Presa Universitară Clujeană, Cluj, 2002, p. 77. 2 Paul Johnson, 0 istorie a evreilor, ed. Hasefer, București, 2003, p. 391. 3 William I. Brustein, Ryan D. King, ,Anti-Semitism as a Response to Perceived [ewish Power: the Cases of Bulgaria and Romania before the Holocaust", in Social Forces, decembrie 2004, 83 (2), pp. 691-708.

211

bancheri și antreprenori, 40 % din avocati și 99% din brokerii de la Bursa de Schimb București aparțineau comunității evreiești1. După cum reiese dintr-un document semnat de Rene de Week, ministrul plenipotențiar al Elveției la București în acea perioadă, odată cu aplicarea legilor antisemite, evreii din România au fost excluși din profesia de avocat, farmacist, arhitect, inginer, contabil medic și dentist (excepție un procent mic al medicilor care aveau dreptul să-i îngrijească pe evrei), vânzător de tutun și de băuturi, șofer de automobil sau camion, negustor în hale și piețe. Ei nu aveau dreptul să-și înființeze firme industriale sau comerciale sau să ocupe posturi vacante în profesii care nu erau pe lista celor interzise. Evreii au fost expropnați de imobile, ferme, terenuri, păduri, vii. Le era interzis să folosească aparate de radio, automobile, nu aveau dreptul de a frecventa plaje, bazine de înot, de a avea servitori neevrei, de a studia în universități și școli românești sau de a-și schimba religia2. înainte de semnarea Dictatului de la Viena, ajutorarea refugiaților evrei s-a desfășurat sub privirea, indulgentă uneori, a administrației române. După 1940, anul Dictatului, procesul de salvare a evreilor a devenit o acțiune riscantă, iar într-un final, însăși salvatorii s-au aflat în situația de a fi salvați. Salvarea evreilor germani, austrieci, polonezi, cehi, dincolo de dificultățile politico-militare, ridica numeroase probleme practice legate de statutul emigranților. Până la semnarea Dictatului de la Viena, evreii veniți din Europa Centrală au fost considerați refugiați politici în România. Operațiunile de salvare se confruntau cu probleme precum tipul vaselor care urmau să asigure emigrarea lor. Cine se va implica în acest fenomen amplu, Crucea Roșie, statul, persoane private? Transportul urma să fie contra cost sau gratuit? Cine va suporta eventualele cheltuiek? Atât de multe întrebări într-o lume atât de nesigură în care schimbările aveau loc cu o repeziciune uluitoare. Fiecare acțiune reușită însemna un suflet salvat, fiecare strădanie eșuată însemna o viață pierdută. Mobilizarea trebuia să fie absolută și necesita un mecanism cât se poate de eficient. In caz contrar, totul avea să piară.

1 Nagy-Talavera Nicholas M, The Green Shirts and the Others: a History of Fascism in Hungary and Romania, Hoover Institution Press, 1970. Vezi și Leon Volovici, Ideologia naționalistă și „problema evreiască” în România anilor 30, ed. Humanitas, București, 1995. 2 „Evreii — Remanierea ministerială — Se Gândește, oare, regele să se emancipeze? — Legionarii — D. Gheorghe Brătianu“, în Eegația Elveției in R&nânia, REF. Nr. IV-A-2. Nr. 3912, raport politic Nr. 56, 18 august 1942, București. Sursa: Confidențial Rucurești-Rerna, Rapoartele diplomatice ale lui Rene de Week, 1940-1944, editate de Dumitru Hîncu, Hasefer, București, 2002, pp. 48-51.

212

Istoria comunității evreiești din România, cunoscută datorită lucrărilor apărute cu precădere în ultimii ani, încă naște controverse. Probleme legate de contribuția evreilor la dezvoltarea culturii românești, antisemitismul, I lolocaustul românesc, deși dezbătute în numeroase ocazii, reprezintă încă subiecte sensibile pentru un popor obligat să se confrunte cu istoria reală și să-și asume trecutul. înainte de a aborda subiectul acestui articol, considerăm că sunt necesare câteva explicații preliminare legate de istoria comunității evreiești din România și Transilvania. Primele comunități evreiești sunt atestate în sec. XVI-XVII la București, Dorohoi, Iași și Piatra Neamț1. In secolul al XIX-lea e consemnată participarea evreilor la revoluția din 1848 și la războiul de independență din 1877-1878. Prin conferința de pace de la Berlin (1878) s-a soEcitat României acordarea cetățeniei române populației evreiești, procedură amânată până în secolul XX. Evreii din România au fost cei care au înființat primele colonii în Israel. Primul grup de coloniști evrei a plecat din Moinești (județul Bacău) și alte localități din Moldova, creînd, în 1883, două colonii: Roș Pina și Zikhron Ya’akov. Aproximativ 400.000 din cele șase milioane de evrei care și-au pierdut viața în lagărele de concentrare din Polonia și Transnistria au fost români. Soarta acestora a fost decisă de „fasciști germani, români și ungun“2. Din Transilvania, aflată sub ocupație ungară, au pierit în jur de 150.000 de evrei, care au fost deportați la Auschwitz. Alti 200.000 au pierit de foame, frig sau boli în lagărele de muncă din Transnistria unde au fost trimiși de guvernul pro-fascist al Mareșalului Ion Antonescu. Pogromurile din timpul Mareșalului au ucis alți zeci de mii de evrei. Doar în urma pogromului de Iași din iunie 1941 au murit 10.000 de evrei. In perioada interbelică, evreii au avut o viață politică activă. Multi au devenit membri în partidul evreiesc, grupare care avea ca obiectiv declarat construirea unei vieți evreiești bogate, într-o atmosferă sionistă. Destinul evreilor a fost schimbat odată cu anexarea NV Transilvaniei de către Ungaria, eveniment petrecut în urma Dictatului de la Viena, semnat în 30 august 1944. In urma divizării Transilvaniei, partea de sud aparținea României, iar cea de NV Ungariei. Cu această ocazie, comunitatea evreiască a fost și ea divizată.

1 A. B.Yoffe, De la Moinești la Erele; Israel, în Shvut. I.R.I., Tel-Aviv, 1992, p. 283. Vezi Ladislau Gyemânt, Emii din Transilvania in epoca emancipării, 1790-1867, ed. Enciclopedica, București, 2000 și Lya Benjamin, Evreii din România în texte istoriografice, ed. Hasefer, București, 2002. 2 Agence France Presse (AFP), 10 februarie 1997.

213

Conform recensământului din 1930, în Transilvania și Banat trăiau 200.000 de evrei, din care, în urma Dictatului, aproximativ 160.000 au devenit cetățeni maghiari, restul de circa 40.000 rămași în sudul Transilvaniei și-au păstrat cetățenia română1. Cu certitudine, în perioada interbeEcă, iar apoi în anii războiului, una din cele mai importante activități ale comunității evreiești din România, a rabinilor, evreilor și ne-evreilor a fost operațiunea de salvare a refiigiaților evrei din țările treptat ocupate de Germania nazistă. In 1933, când Hitler a preluat conducerea Germaniei, Ederii comunităților evreiești neologe din TransEvania și Banat s-au adunat la Oradea în ziua de 30 octombrie a aceluiași an. Principalul subiect abordat de cei prezenți la întâlnire a fost problema refugiaților evrei care, încercând să scape din fața morții, plecau din Germania, Polonia și Cehia, traversând Slovacia, Ungaria, ajungând în TransEvania, pentru ca apoi să se îndrepte spre porturile românești. De aici se îmbarcau pe vapoarele ce, trecând prin Istambul, aveau ca ultimă destinație Palestina. După introducerea legilor de la Niimberg au părăsit Germania peste 200.000 de evrei2. Odată cu Anschluss-ul (martie 1938) au plecat din Austria 97.000 de evrei. După ocuparea Cehoslovaciei (martie 1939), au reușit să fugă 16.000 de evrei, iar după invadarea Poloniei (septembrie 1939), 10.000 de evrei au dobândit drept de azE temporar din partea guvernului ungar condus de Mildos KâUay (1942-1944). Mare parte din acești refiigiați aveau ca destinație Palestina via România3. Trebuie să menționăm că, înainte de anul 1939, salvarea refugiaților evrei nu s-a făcut într-un mod organizat. Fiecare comunitate din orașele transilvănene și din Banat E ajuta pe refugiați în mod independent. Exodul evreEor din Europa Centrală a început în 1934, la un an după ce Hider a preluat puterea. Astfel, în orașele transEvănene s-a constituit un fond de ajutorare independent. In 1936, la Cluj s-a organizat Comitetul de Salvare a RefiigiațEor, care a apărut la inițiativa șef-rabinului comunitățh din Cluj, Moshe CarmEly. Potrivit rapoartelor păstrate din acea perioadă membrii Comitetului erau: Mor Rosa, vice-președintele comunitățu neologe, soția lui Alexandru Ligeti, soția lui Francisc HeUer, soția lui Arpâd Berger, soția lui

1 Moshe Carmilly-Weinberger, Drumul vieții, Fundația Culturală Română, Ciuj-Napoca, 1996, p. 57. 2 Paul Johnson, O istorie a evreilor, ed. Hasefer, București, 2003, p. 380. 3 Moshe Carmilly-Weinberger, Istoria evreilor din Transilvania (1623-1944), ed. Enciclopedică, București, 1994, p. 172.

214

Iosif Friss, soția lui Rezso Kasztner, soția lui Wilhem Hirsch, secretarul Salvator A. Lax, Sara Weinberger soția șef-rabinului comunității din Cluj1. Activității Comitetului din Cluj i s-a adăugat ajutorul oferit de evreii din Oradea. în 1937, Aladâr Lakatos, care la acea dată era președintele comunității evreiești, a decis ca 5% din taxele anuale percepute de comunitățile evreiești neologe să fie alocate în favoarea ajutorării refugiaților2. Revenind la Comitetul de Salvare organizat de șef-rabinul Moshe ( armilly încă din perioada interbelică, trebuie să menționăm că rolul acestuia era de a asigura refugiaților evrei hrană, adăpost, îmbrăcăminte. După câteva zile de odihnă, ei erau trimiși cu trenul la București, îndreptându-se apoi spre porturile Constanța, Galați, Brăila. De regulă, poliția îi aresta pe refugiați și, în schimbul unei recompense, îi aducea la biroul comunității. Mare era surpriza refugiaților când se vedeau în comunitate. Temporar, refugiații erau cazați în clădirile comunității sau la familii de evrei. Cei bolnavi erau internați în spitalele evreiești3. Nu toți refugiații au fost atât de norocoși. In anumite cazuri au fost arestați de poliție pentru trecerea ilegală a frontierei și apoi întemnițați. Aceștia erau vizitati la locurile de detenție de membrii Comitetului, care le aduceau hrană, medicamente, îmbrăcăminte. După cum reiese din unul din rapoartele comunității evreiești, procesul de ajutorare a evreilor refugiați „era susținut de un comitet instituit la inițiativa prim-rabinului neolog (de rit occidental) și organizat în colaborare cu celelalte două comunități din localitate — ortodoxă și sefardă“4. După 1939, Comitetul de Salvare din Cluj a decis să colaboreze cu organizațiile similare din București și Constanța, scopul fiind eficientizarea operațiunilor de salvare a refugiaților. Mai mult, la sfârșitul anului 1939, în luna decembrie, din inițiativa comunității ortodoxe și neologe din Cluj, a luat ființă Organizația Centrală pentru ajutorarea refugiaților care soseau în Transilvania. Organizația Centrală, aflată sub egida Federației Naționale a Comunităților Ortodoxe și Neologe, a publicat un apel care venea în sprijinul refugiaților. Acestea prevedea că în chestiunea ajutorării refugiaților „nu e permisă nici o ezitare.. .fiecare să-și îndeplinească datoria, căci nimeni nu poate ști care astăzi dă, oare mâine nu va fi și el avizat la ajutor"5. Apelul continuă: „fiecare să 1 Moshe Carmilly-Weinberger, Drumul, pp. 63-64. 2 Ibidem., p. 63. 3 Moshe Carmilly-Weinberger, On Three Continents, p. 76. 4 Documentul 1 din „Raport-lunar" (Buletinul lunar al comunității neologe), Cluj, IV, nr. 9-10,1939, p. 111. 3 Raport lunar, V, nr. 1, ianuarie 1940, pp. 6-8.

215

depună benevol la comunitate o parte a venitului său, o cotă-parte a averii sale pentru fondul necesității sociale și ajutorarea refugiaților'4. După cum reiese din conținutul raportului, banii necesari hainelor, îmbrăcămintei și călătoriei refugiaților erau banii oferiți de membrii comunităților, din salariile și averile lor. După Dictatul de la Viena, odată cu anexarea Transilvaniei In Ungaria, activitatea Comitetului de Salvare s-a îngreunat, motiv pentru care a fost reorganizat sub forma așa-numitului Vaad haHatzlaha, organizație sionistă care coopera cu Comitetul de la Budapesta. Membrii acesteia erau dr. Ernest Marton, președinte al organizației sioniste din Transilvania și redactor șef la ziarul „Uj Kelet“, Hillel Danczig, colaborator la același jurnal și lider sionist, Jacob Guttfried și Ernest Hâtszegi. Deși nu în mod oficial membru al acestui comitet, șef-rabinul Carmilly a continuat să colaboreze cu noua organizație și să faciliteze emigrarea evreilor care soseau din Slovacia sau Polonia ocupate de Germania în 19392. Principalele puncte de trecere a frontierei româno-ungare au fost: Aiton, Luduș, Sărmaș, Someșul Rece, Feleac, Dezmir, Apahida, Huedin, Cojocna, Oradea, Beiuș și Arad. în pădurea Gilău, Cluj, dr. Aurel Socol a organizat un punct de trecere prin codrii Gilăului. Toate aceste puncte de trecere organizate din considerente morale, umanitare ori din motive pecuniare au format „drumul viețu“. E important să menționăm că, din cei 8.581 de refugiați, se estimează că 7.433 au ajuns în golful Bosfor pan Marea Neagră, trecând ptintr-o plasă de submarine sovietice și germane. Cu excepția vaselor Struma (scufundat în 1942 de un vas rusesc în Bosfor) și Mefkiire (torpilat în august 1944 de un submarin german) cele 22 de vase care între anii 1939-1944 au fost implicate în salvarea evreilor au ajuns la destinație3. Numărul evreilor salvați între anii 1941-1943 de Comitetul din Cluj a fost de aproximativ 3.000. Potrivit lui Arie Hirsch-Eldar, în martie-aprilie 1944 au trecut frontiera între 2.500-3.000 persoane prin punctele Aiton, Luduș, Sărmaș, Someșul Rece. Astfel, numărul total al refugiaților salvați ar fi între 5.500-6000 de evrei4. In ciuda numărului mare de evrei care au tranzitat teritoriul Transilvaniei și al României, administrația germană a încercat să blocheze acest fenomen, făcând presiuni asupra guvernului Turciei pentru a nu acorda vize de tranzit vaselor care transportau evrei, amenințând proprietarii de vase

1 Ibidem. 2 Moshe Carrnilly-Weinberger, Drumul, p. 73. 3 Ibidem., p. 71. 4 Ibidem., p. 77.

216

< .i vor fi scufundate navele care duc evrei spre Palestina. Același presiuni au li ist făcute și asupra autorităților din România. Un alt specialist în domeniu, e vorba de istoricul Randolph L. Braham, profesor emerit de științe politice la City University din New York, ne oferă o altă perspectivă cu privire la istoria evreilor din Transilvania și România. Evreu de origine română, profesorul Randolph Braham s-a născut la București și a copilărit la Dej, fiind autorul a numeroase cărți și articole dedicate Holocaustului. în câteva dintre ele, profesorul Braham face referire la memoriile șef-rabinului Moshe-Carmilly și la acțiunile de salvare a evreilor. Randolph Braham analizează cele trei cărți despre istoria evreilor din Transilvania și România scrise de șef-rabinul Clujului. El vorbește de trei ediții una în limba română, alta în maghiară și o alta în limba engleză — care conțin informații diferite sau incomplete referitoare la aceleași evenimente istorice. Potrivit profesorului Braham, motivul acestor diferențe ar fi segmentul de public vizat. Astfel, volumul intitulat The Toad to Lafe (Drumul vieții), care între-timp a fost tradus și în limba română, se adresează cititorilor de limbă engleză. Cartea intitulată A. ^șidosag tortenete Erdelyben se adresează cititorilor de limbă maghiară, iar ediția concepută pentru publicul din România e cunoscută sub titlul Istoria evreilor din Transilvania (1623-1944). Doar un cititor în cele trei limbi și un specialist în domeniu e capabil să observe diferențele la care face referire profesorul Braham. In plus, mărturiile supraviețuitorilor Holocaustului, documentele existente la Muzeul Yad Vashem din Ierusalim și cele ale diplomaților străini aflați în România la acea dată sunt în măsură să confirme sau să infirme informațiile referitoare la acțiunile de salvare a refugiaților evrei desfășurate în Transilvania și în România. In continuare, vom enumera, în mod selectiv, câteva dintre aceste diferențe, cu precădere cele referitoare la subiectul nostru. Astfel, profesorul Randolph Braham susține că volumul The Toad to Ldfe opune „umanismul" autorităților române, care au ajutat refugiații evrei să ajungă în Palestina, „barbarismului" oficialilor unguri. Responsabilitatea pentru măsurile anti-evreiești din România și Transilvania de NV e pusă pe seama trupelor germane, a Gestapo-ului și a minorității germane din Transilvania, fiind direct vizați sașii și șvabii, care au format așa-numita „coloană a cincea", Volksbund-ul sau Asociația Minorităților Germane din Transilvania, cei care s-au înrolat în trupele germane SS1.

1 Ibidem., pp. 78-91.

217

Luând în considerare numărul mare al evreilor care au căzut victime ale autorităților române și ungare, nu putem vorbi de o atitudine umanistă nici în România, nici în Transilvania. Ideea că operațiunile de salvare a refugiaților evrei s-au desfășurat sub „privirile tolerante'1 ale autorităților române este confirmată însă și de rapoartele lui Rene de Week, ministrul plenipotențiar al Elveției la București. Toleranța manifestată de autoritățile române pare a fi mai evidentă, în special după 1943, când războiul părea să anunțe înfrângerea iminentă a membrilor Axei. Diplomatul elvețian vorbește despre eforturile germanilor de a „readuce guvernul de la București pe calea antisemitismului integral". Manfred von Killinger, ambasadorul Germaniei în România, a furnizat Mareșalului Antonescu „dovezi incontestabile" împotriva evreilor din România, „care au ajutat un număr de coreligionari polonezi să treacă clandestin frontiera română" sau au „distribuit deportaților din Transnistria ajutoare provenind din tranzacții la bursa neagră". Același document vorbește despre „sume alocate de Crucea Roșie Internațională pentru ajutorarea deportaților", la care e posibil să se fi adăugat „subsidii furnizate de organizațiile evreiești din străinătate, schimbate în monedă românească și repartizate celor interesați prin metode ilegale, dar de uz curent în România". La sfârșitul documentului intitulat Problema evreiască in relațiile germano-române, diplomatul Rene de Week vorbește despre procesul de emigrare a evreilor români în Palestina, „favorizat, totuși, de Guvernul de la București și de Crucea Roșie română"1. Potrivit profesorului Braham, The Road to Ufe pune accent pe rolul pozitiv jucat în problema evreiască în special de Mihai Antonescu. De pildă, cu scopul de a-i feri pe evrei de soluția finală, Mihai Antonescu l-a înfruntat în mod direct pe Manfred von Killinger, ambasadorul Germaniei la București, pronunțându-se cât se poate de clar în favoarea emigrării evreilor. „Pentru soluția finală a problemei evreiești din România există o singură rezolvare: emigrarea"2, era punctul de vedere al autorităților române, exprimat în memorandumul trimis în 12 martie 1943 ambasadei germane din București. Un alt exemplu în acest sens îl reprezintă afirmația lui Mihai Antonescu din octombrie 1942, potrivit căreia „nu va tolera excesele și actele de barbarism

' „Problema evreiască în relațiile germano-române", în Eegația Elveției în România 7IA/4-2. Air. 0682, Raport politic Nr. 6, Confidențial, București, 5 februarie 1944. Sursa: Confidențial Rucurețti-Rema, Rapoartele diplomatice ale lui Rene' de Week, 1940-1944, editate de Dumitru Hîncu, Hasefer, București, 2002. 2 Ibidem., p. 33.

218

îndreptate împotriva populației evreiești", iar atrocitățile întâmplate, deși „au f< ist comise de trupele germane, au fost asumate și de guvernul român"1. Un alt document care îi aparține lui Rene de Week confirmă atitudinea tolerantă, într-o oarecare măsură, pe care Mihai Antonescu a avut-o f ață de evrei. Atitudinea oficialilor români pare să se fi schimbat spre sfârșitul războiului, când înfrângerea Germaniei părea o chestiune de timp. Astfel, uneori, oficialii români au încercat să repare răul produs odată cu pogromurile, exproprierea evreilor și deportarea lor în Transnistria. In iunie 1944, Rene de Week scria că „între Mihai Antonescu și delegația Comitetului Internațional al Crucii Române se convenise că guvernul român va închide ochii, iar reprezentanții Comitetului din Geneva se angajaseră, la rândul lor, să organizeze repede emigrarea în Palestina a acestor fugari"2. Pe de altă parte, din aceeași sursă aflăm despre „decretul" instituit de „conducător" (după cum îl numea diplomatul elvețian pe Mareșalul Antonescu, făcând referire directă la titlul de Fiihrer asumat de Hitler), care prevedea ca „nefericirii clandestini", adică evreii, care trec frontiera din Transilvania în România, să fie împușcați. Decret șocant, ce pare a fi fost emis fără aprobarea prim-ministrului român, care, potrivit documentului, „încerca să atenueze consecințele greșelii săvârșite de patronul lui"3. Potrivit profesorului Braham, diferențele dintre cele trei ediții sunt prezente și în cazul operațiunilor de salvare. In Istoria evreilor din Transilvania (1625-1944), rabinul Moshe Carmilly scrie că familii de țărani români își puneau viața în pericol, trecând refugiați evrei peste frontiera româno-ungară la Turda și în alte puncte de trecere. In ediția în limba română, șef-rabinul Carmilly menționează că cei care realizau astfel de operațiuni „își primejduiau viața, dar nu fără răsplată"4. Nu se știe ce sumă reprezenta acea „răsplată". In ediția în limba engleză și în cea în limba maghiară se vorbește despre o sumă exactă. Astfel, în volumul The Road to Life, șef-rabinul Moshe Carmilly menționează că pentru fiecare evreu care traversa frontiera „traficanții" care îl călăuzeau pnmeau 500 de pengo5. La un simplu calcul matematic, în condițiile în care în 1940 un pengo echivala cu aproximativ 1 Moshe Carmilly-Weinberger, Drumul, p. 33. 2 Document intitulat „In timp ce casa arde, se discută", în Legația Elveției in România IV-A-2. Nr. 1421, Raport politic Nr. 15, Confidential, 5 iunie 1944. Sursa: Confidențial Bucnrești-Bema, Rapoartele diplomatice ale lui Rene' de Week, 1940-1944, editate de Dumitm Hîncu, Hasefer, București, 2002. 3 Ibidem. 4 Moshe Carmilly-Weinberger, Istoria, p. 175. ’ Ibidem., p. 126.

219

0.20$, 500 de pengo reprezintă 100$, sumă care, în mod cert în vremuri de război, în care evreii fuseseră expropriati și excluși din viața economică și socială, era foarte ridicată. în ediția maghiară, intitulată A. yșidosag tortenete Erdelyben, șef-rabinul Carmilly scrie că suma acordată celor care îi ajutau pe evrei să treacă frontiera era de 1.500 de pengo de persoană1, adică de trei ori mai mult decât suma menționată în ediția în limba engleză, sumă care reprezenta 300 de dolari. Dacă în vremuri de război 100 de dolari erau o adevărată avere, suma de 300 de dolari era un vis. Doar oamenii foarte înstăriți și-ar fi putut permite să plătească atâția bani pentru a trece frontiera în România2. Suma de 1.500 de pengo pe persoană e confirmată și în autobiografia șef-rabinului Pe trei continente, unde se menționează că Dr. Joseph Fischer, președintele organizației Judenrat, t-a cerut lui Salvator A. Lax, 3.000 de pengo pentru traversarea frontierei de către două persoane3. Cele două persoane care au trecut frontiera au fost șef-rabinul Carmilly și soția lui Sara. Operațiunile de salvare a evreilor constituie subiectul unui film documentar intitulat Drumul vieții, apărut în anii 1992, produs de loniță Dineu și Comei Ștefanescu, în regia lui Manase Radnev. Documentarul a fost prezentat inițial în aprilie 1992 în România, iar apoi în Israel, la Centrul Cultural Român, în 28 martie 1993 și în Statele Unite, la Congregation Sheriath Israel, New York, în 18 aprilie 19934. Filmul îi are ca personaje principale pe șef-rabinul Moshe Carmilly și pe pictorul Raoul Sorban. Cei doi povestesc despre operațiunile de salvare a evreilor din timpul Holocaustului. Filmul prezintă fața umană a autorităților române, care se opun actelor de barbarism comise împotriva evreilor de autoritățile ungare. Aceeași descriere a fost publicată în septembrie 1992 în „Magazin Istoric“ de regizorul filmului Manase Radnev5. In film, șef-rabinul Carmilly declară că românii care i-au ajutat pe refugiații evrei să treacă în România după ocuparea Transilvaniei de Ungaria au făcut acest lucru benevol, din rațiuni umanitare, punându-și viața în pericol pentru a salva suflete de evrei.

1 Randolph L. Braham, „Istoria evreilor din Transilvania", în East European Quarterly, New York, ianuarie, 1998. 2 Ibidem.. 3 Moshe Carmilly-Weinberger, On Three Continents,p. 115. 4 Randolph L. Braham, „A TV Documentary on rescue during Holocaust: a Case of History Cleansing in Romania", in East European Quarterly, summer, 1994. 5 Manase Radnev, "Drumul vieții. Mărturii recente din România si Israel", în Magazin Istoric, voi 26, nr. 9 (306), septembrie 1992, pp. 50-52; nr. 19 (307), octombrie 1992, pp. 27-30.

220

Profesorul Braham susține că numărul celor care au trecut frontiera româno-ungară după ocuparea Germaniei a fost redus, întrucât majoritatea evreilor preferau ca în aceste vremuri grele să nu-și părăsească familia. Cei care, totuși, au ales să plece spre Palestina prin Transilvania și România, au facut-o de regulă pe cont propriu, fără ajutorul organizațiilor. Cu toate acestea, unii refugiați au fost ajutați de membrii organizațiilor sioniste, numite Halutzium, sau de alți tineri evrei, voluntari sioniști sau ne-sioniști. Ei au reușit să-i ascundă pe refugiații evrei și să procure documente de călătorie, oferind mită poliției locale, oficialităților și acelor „contrabandiști'' care îi treceau pe refugiați frontiera. Precum am văzut anterior, prețul era foarte ridicat, fiind vorba de 1.500 pengo, echivalentul a 300 de dolari. Potrivit documentarului, până în 1940 au trecut prin sinagoga din Cluj în jur de 20.000 de refugiați, care veneau din Austria, Polonia, Cehia pe măsură ce aceste state erau ocupate de nemți, iar între anii 1940-1944 au trecut frontiera româno-maghiară 4.000-5.000 de evrei1. O altă discrepanță în ceea ce privește modul în care s-au desfășurat operațiunile de salvare are legătură cu Eszter Goro, Arnold Finkelstein și Hannah Ganz-Griinfeld. Trebuie să menționăm că cei trei erau evrei sioniști care activau în Turda, fiind implicați în mod activ în procesul de ajutorare a evreilor ce doreau să ajungă în România, la București, iar de acolo în Palestina. Șef-rabinul Moshe Carmilly și soția lui Sara au trecut frontiera în România, pe ruta Aiton-Turda, în data de 2 mai 1944. La Turda, cei doi soți au fost tratați ca orice refugiat, li s-au întocmit documente false, iar voluntarii evrei i-au ajutat să ajungă la București2. Astfel, spre deosebire de memoriile publicate în 1970 la New York sub titlul The Memorial Rook of Kolos^yir’s Jewry, în volumul The Road to Life jef-rabinul Carmilly vorbește despre rolul pe care Hannah Ganz l-a jucat în salvarea vieții lui și a soției sale. Numele Eszter Goro și Arnold Finkelstein nu sunt menționate deloc, deși ei erau doi dintre Ederii grupului de la Turda care u ajuta pe evrei să treacă frontiera. Hannah Ganz-Griinfeld a asigurat șef-rabinului și soției lui două locuri într-un grup de unsprezece persoane care au părăsit Clujul în 2 mai 1944. Alături de cei doi soți, din grup făcea parte Bemâth Kremer, fratele proprietarului unei firme, soția lui, șase refugiați polonezi și Moshe Samson, un elev al rabinului. Călăuzit de doi contrabandiști care vorbeau în maghiară, micul grup a părăsit Clujul într-o noapte cu lună

1 Randolph L. Braham, .4 TV’ Documentary. 2 Ibidem, nota 7. Vezi și Arnold D. Finkelstein, A Ray of Light in the Night of Horrors, P. Solar and 1. Nadiv, Tel Aviv, 1958, pp. 249-.ț2,282'-289.

22|

plină, trecând peste Dealul Fleacului, mergând întreaga noapte până ce în zori când a ajuns în Aiton, o comună aflată în apropierea frontierei româno-maghiare. Drumul a fost greu și anevoios, și acesta era abia începutul. De la Aiton cei 11 au plecat la Turda, iar de acolo, cu ajutorul membrilor organizației sioniste, au luat trenul până la București, unde gazda șef-rabinului din Cluj a fost marele șef-rabin al României, Dr. Alexandru Șafran1. Interesant ar fi să analizăm contextul în care au apărut documentarul Drumul vieții și Istoria evreilor din Transilvania (1623-1944). După 1989, odată cu exacerbarea sentimentelor naționaliste, în România apar manifestări antisemite. Statul român nu a fost un caz aparte, ci s-a adăugat pleiadei de state din Europa Centrală și de Răsărit în care au trăit cândva mari comunități de evrei. După 1989, în Polonia, principalul promotor al antisemitismului a fost Boleslaw Tejkowski; în Ungaria, publicațiile „Szent Korona“ și „Hunnia Fiizetek“ promovau mișcarea antisemită; în Cehia, publicația antisemită „Czech Politik“ a fost interzisă prin lege. In România, acest tip de antisemitism fără evrei,2cum îl numește în mod inspirat profesorul Raphael Vago, reprezintă, în parte, o moștenire a politicii manifestate de președintele Nicolae Ceaușescu față de evrei. E vorba de un antisemitism pragmatic în care emigrarea evreilor în Israel a fost o pârghie ce a contribuit la dezvoltarea unor raporturi cu Europa Occidentală și Statele Unite. Ar putea părea paradoxal faptul că în România și în restul statelor din Europa Centrală și de Răsărit exista un antisemitism fără evrei, dar aceasta era realitatea. După căderea regimului comunist, mare parte din evreii din fostele state socialiste au emigrat în Israel. De pildă, în România au rămas aproximativ 18.000 de evrei, cifră neglijabilă în raport cu populația majoritară, care se situa în 1992 în jurul a 22 de milioane. Tipurile de antisemitism care, sub o formă sau alta, și-au făcut simțită prezența la nivelul societății românești sunt: antisemitismul politic și economic; antisemitismul fundamentat pe dezbateri ideologice și probleme naționaliste; antisemitismul istoric; antisemitismul rezultat din confruntarea identității naționale cu miturile naționale și antisemitismul de tip teologic. Din dorința unei înțelegeri adecvate, vom explica, pe scurt, formele de manifestare ale antisemitismului. Prezența pe plan politic a atitudinii antisemite s-a făcut simțită prin dezvăluirea de către adversarii politici a originii

1 Carmilly, Drumul, pp. 123-129. 2 Raphael Vago, Anti-Semitism in Romania 1989-1992, Tel-Aviv University, Tel-Aviv, 1995, p. 7.

222

evreiești a unor personalități politice, mediatizarea unor teorii legate de așa-numita conspirație iudeo-masonică îndreptată împotriva țării și a liderilor acesteia sau implicarea evreilor în conflicte etnice și teritoriale. Antisemitismul economic impută evreilor dezastrul economic al unei națiuni. Antisemitismul fundamentat pe dezbateri ideologice și probleme naționaliste opune modernitatea spiritului conservator, liderii laici celor clerici și democrația statului etnocratic versus tradiții autohtone. Anti-semitismul istoric îi consideră pe evrei responsabili pentru crimele din cel de-al Doilea Război Mondial șl pentru consecințele negative ale comunismului, deoarece ei ar fi cei care se fac vinovați de instaurarea acestui regim. Anti-semitismul de tip teologic ridică problema deicidului și opune creștinismul tradiției iudaice1. In 1992, anul difuzării documentarului Drumul vieții, era în plină dezbatere problema reabilitării Mareșalului Ion Antonescu. Trebuie ca istoria să-l prezinte pe Mareșal ca pe un erou național, ce a oprit trenurile cu evrei cu destinația Auschwitz, sau se impune să păstrăm vie memoria sutelor de mit de evrei care au murit în timpul dictaturii lui? Atitudinea opiniei publice și a clasei politice românești față de acest subiect delicat era confuză atâta timp cât în Parlament s-au păstrat momente de reculegere atât pentru victimele pogromului de la Iași din 1941, cât și în memoria mareșalului Ion Antonescu. Un alt eveniment desfășurat în 1992, care dovedește confuzia care domnea în România în legătură cu Holocaustul, îl reprezintă o masă rotundă numită „Semitism — antisemitism" organizată în luna ianuarie și difuzată de Televiziunea Română. La masa rotundă a participat, între alții, jurnalistul Comei Nistorescu, care și-a început comunicarea cu următorul citat: „cu riscul de a nu fi înțeles de unii tradiționaliști, care mai pot fi între dumneavoastră, eu sunt pentru migrațiunea forțată a întregului element evreiesc din Basarabia și Bucovina, care trebuie zvârliți peste graniță1'2, citat atribuit la acea dată lui Ion Antonescu și considerat ca dovadă de necontestat a antisemitismului românesc. Cuvintele lui Antonescu au stârnit numeroase controverse în rândul opiniei publice românești, cu atât mai mult cu cât au fost reiterate de același jurnalist în cadrul unei emisiuni de televiziune, fiind preluate apoi de întreaga presă.

1 Leon Volovici, ,^Anti-Semitism in Post-Communist Eastern Europe: A Marginal or Central Issue?", în Analysis of Current Trends in Anti-Semitism (ACTA), No. 5, ed. The Vidal Sassoon International Center for the Study of Anti-Semitism, The Hebrew University of Jerusalem, Jerusalem, 1994, p. 11. 2 Televiziunea Română, ,ActIlalități“, ora 20:00, 21 aprilie 1992.

223

Citatul în cauză nu reprezenta în fapt o noutate, fiind menționat în toate cărțile de istorie care au apărut în țară, și preluat apoi de istoricii străini. Nimeni până la acea dată nu a putut dovedi identitatea falsă a autorului. In realitate, în urma cercetărilor arhivistice s-a dovedit că autorul citatului — considerat emblematic pentru antisemitismul românesc — nu este Ion, ci Mihai Antonescu, vice-președinte și președinte ad-interim al Consiliului de miniștri în timpul dictaturii antonesciene. Istoricii au dovedit faptul că Mihai Antonescu a fost cel care a prezidat ședința din 8 iulie 1941 și că el este autorul discursului care se referă nu doar la expulzarea evreilor, ci și a ucrainenilor și a românilor „atinși de microbul comunismului"1. Tot în anul 1992, șef-rabinul Moses Rosen a fost invitat în Statele Unite de adjunctului secretarului de stat Lawrence Eagleburger. Diplomatul american și-a exprimat îngrijorarea față de situația comunității evreiești române. Eagleburger a afirmat că „trebuie să se facă eforturi pentru combaterea antisemitismului în România"2 și a exprimat intenția Statelor Unite de a sprijini pluralismul democratic și de a susține drepturile minorităților din România prin ajutor material și sprijin politic. E esențial să menționăm că până în 1992 SUA au acordat statului român un ajutor de 130 de milioane de dolari, ajutor care urma să se extindă printr-o sene de programe și proiecte3. De pildă, în 1994, anul publicării ediției în limba română a cărții despre istoria evreilor din Transilvania, a apărut în „The Guardian", sub semnătura lui Joseph Finklestone, un articol despre antisemitismul românesc. Jurnalistul critica raportul asupra antisemitismului prezentat în 1994 de Institutul de ludaistică din Londra. Contrariat de conținutul raportului, Joseph Finklestone susținea că raportul prezentat de institutul londonez este inexact, incluzând România și Polonia în aceeași categorie cu state precum SUA, Franța și Anglia. Eroarea consta în faptul că România și Polonia au găzduit două dintre cele mai mari comunități de evrei din Europa înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, în timp ce în Franța, Anglia sau Statele Unite se află în prezent cele mai numeroase comunități evreiești din lume. Pornind de la această distincție, Finklestone identifică două tipuri de antisemitism, care trebuiesc redefinite: unul dintre ele este cel din România și Polonia, cel de-al doilea tip poate fi identificat în prezent în Occident. în cele

1 Lya Benjamin Problema evreiască in stenogramele Consiliului de miniștri, 1940-1944, ed. Hasefer, București, 1996. 2 Radio București, ora 20:00, 13 mai 1992. 3 Rompres, 13 mai 1992.

224

clspitalier, care dorește pacea în lume, în cea a unui aliat al Germaniei naziste, care a contribuit în propria manieră la soluția finală, ar fi reprezentat un șoc pentru opinia publică românească. Astfel de lucruri necesită timp, iar primii ani după revoluție nu erau momentul potrivit pentru prezentarea adevărului pur, șocant, dar cât se poate de real.

Bibliografie Benjamin, Lya, Evreii din România în texte istoriografice (antologie), ed. Hasefer, București, 2002. Benjamin, Lya, Problema evreiască în stenogramele Consiliului de miniștri, 1940-1944, ed. Hasefer, București, 1996. Braham, L. Randolph, ,A TV Documentary on rescue during Holocaust: a Case of History Cleansing in Romania", în East European Quarterly, New-York, summer, 1994. Braham, L. Randolph, Istoria evreilor din Transilvania", în East European Quarterly, New York, ianuarie 1998,. Brustein, I. William și King, D. Ryan, „Anti-Semitism as a Response to Perceives Jewish Power: the Cases of Bulgaria and Romania before the Holocaust", în Social Forces, decembrie 2004, 83 (2). Carmilly-Weinberger, Moshe, Drumul vieții, Fundația culturală română, Cluj-Napoca, 1996. Carmilly-Weinberger, Moshe, Istoria evreilor din Transilvania (1623-1944), ed. Enciclopedică, București, 1994. Carmilly-Weinberger, Moshe, On Three Continents, ed. EFES, Cluj-Napoca, 2007. Finkelstein, D. Arnold, A Ray ofEight in the Night of Horrors, P. Solar and 1. Nadiv, Tel Aviv, 1958. Finklestone, Joseph, „Fearful Language of the Ghettos Clouds. The Need for a Redefinition of Anti-Semitism", în The Guardian, London, 5 iulie 1994. Gyemânt, Ladislau, Evreii din Transilvania în epoca emancipării, 1790-1867, ed. Enciclopedica,București, 2000. Johnson, Paul O istorie a evreilor, ed. Hasefer, București, 2003. Nagy-Talavera, M. Nicholas, The Green Shirts and the Others: a History of Fascism in Hungary and Romania, Hoover Institution Press, 1970.

227

Palmor, Eliezer, Convergențe diplomatice ți culturale, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002. Payne, G. Stanley, M History of Fascism, 1914-1945, University of Wisconsin Press, Wisconsin, 1995. Radnev, Manase, "Drumul vieții. Mărturii recente din România si Israel", în Magaefn Istoric, voi. 26, nr. 9 (306), septembrie 1992, pp. 50-52; nr. 19 (307), octombriel992. Vago, Raphael, Anti-Semitism in Romania 1989-1992, Tel-Aviv University, Tel-Aviv, 1995. Volovici, Leon, „Anti-Semitism in Post-Communist Eastern Europe: A Marginal or Central Issue?'1, in Analysis of Current Trends in Anti-Semitism (ACTA), No. 5, ed. The Vidal Sassoon International Center for the Study of Anti-Semitism, The Hebrew University ofjerusalem, Jerusalem, 1994. Volovici, Leon, Ideologia naționalistă ți „problema evreiască" în România anilor ‘30, ed. Humanitas, București, 1995. Yoffe, A. B., „De la Moinești la Eretz Israel", în Sbvut. I.R.I., Tel-Aviv, 1992.

Surse electronice Agence France Presse. Radio București. Radio Free Europe/Romanian Liberty. Rompres. Televiziunea Română.

228

ISTORIA FICȚIONALĂ FAȚĂ ÎN FAȚĂ CU ABSURDUL ISTORIEI: TRIFOIUL CU PA TR U FOI (1934), DE EUGENE IONESCO1, ÎN CONTEXTUL SĂU Mariano Martin Rodriguez A nainte de istoriografia secolului al XIX-lea nu se simțea prea mult [nevoia de a trasa literar o linie de demarcație între relatarea istorică și

cea ficțională. Fiecare tehnică narativă avea o finalitate proprie, mai precis cea dintâi își propunea să facă cunoscute niște fapte care au avut loc cu adevărat, în schimb cea de-a doua era doar un fruct al imaginației. Cu loate acestea, li se aplicau amândurora niște procedee retorice aproape identice, astfel încât podoabele stilistice pe care le punea în circulație pe atunci funcția poetică îndeplineau un rol fundamental în ambele tipuri de discurs, ale cărui trăsături formale au început să se deosebească unele de altele abia treptat. Acest fapt era limpede în cazurile, foarte dese, în care ficțiunea era prezentată de o a treia persoană obiectivă care dorea să creeze iluzia că cele povestite sunt la fel de reale ca și vitejiile marilor personaje cu care se delecta istoriografia până la începutul Epocii Contemporane. Până și un roman exemplar precum Don Quijote de la Mancha (1605-1615), de Miguel de Cervantes, a recunoscut reputația istoriografiei ca manifestare narativă dominantă încă din Antichitate, prin menționarea unui istoric maur fictiv, Cide Hamete Benangeli, ca autor al cronicii pe care s-ar fi bazat istorisirea aventurilor prin care va trece protagonistul. In acest fel, el va intra, în mod iluzoriu, în categoria eroului în carne și oase dintr-o perioadă anume. Este adevărat că Cervantes va elimina ulterior formula istoriografică în favoarea alteia, în care dialogul dobândește o asemena greutate încât îndepărtează cartea de acest model, până la punctul în care dozarea narațiunii, a descrierii și a pasajelor argumentative (de pildă, frecventele și bine-țintitele discursuri ale cavalerului din La Mancha) echivalează cu cea întâlnită în romanul modern, pe care Don Quijote l-a inaugurat. Insă modelul său retoric și structural va fi urmat de-abia mai târziu și, preț de încă două secole, semnele distinctive care marchează diferența dintre istoria ficțională și cea pur istorică vor rămâne atât de vagi, 1 Vom face mereu referire la acest scriitor folosind numele său francez, adoptat de el definitiv, chiar dacă opera sa de tinerețe a fost semnată Eugen lonescu.

229

încât s-au putut pune în aceeași oală a ficțiunii romane cu aparență istoriografică precum La Princesse de Clives (1678), de Mme de Lafayette sau Histoire amoureuse des Gaules (1666; titlu semnificativ de altfel), de Bussy-Rabutin, și istorii reale, precum cele scrise de Saint-Real (în principal, Dom Carlos [1672] sau Conjuration des Lspagnols contre la Riipublique de Venise [1874]), pe care caracterul în mare parte inventat al faptelor nu le împiedică să fie dovezi ireproșabile de istoriografie din punct de vedere retoric, incluzând aici și aparatul bibliografic și de trimiteri care, fiind în mod normal absente în operele de ficțiune, constituiau pe atunci, la fel ca astăzi, un indiciu al caracterului istoriografie pe care îl deținea textul narativ veridic. Panorama a început să se modifice tot mai mult odată cu nașterea istoriei științifice. Aceasta se bazează pe cercetarea exhaustivă a surselor documentare dinaintea construirii unei expuneri. Caracterul demn de încredere al acesteia, precum și ajustarea pe cât posibil la realitatea trecutului, se întemeiază pe principiul probei contrarii, grație faptului că ea se bazează pe o serie de documente ce pot fi verificate, contrar arbitrarietății intrinsece și nesupuse dezaprobării empirice a enunțurilor ficționale din care iau naștere povestirea și romanul. Acesta din urmă e un gen care a câștigat definitiv în acel secol, al XIX-lea, poziția dominantă care, în câmpul literar, îi era disputată, până la Romantism, de poemul epic și de istoria însăși, după cum sugerează succesul la public obținut de baladele romantice precum Luceafărul eminescian și de o istoriografie care împletea, la vremea aceea, într-un delicat echilibru, grija față de retorică și rigoarea în folosirea surselor (citate punctual în note de subsol, ca indicii de non-ficționalitate), de exemplu, în biografiile eroilor naționali feanne d’Arc (1841), de Jules Michelet, și Mihai Viteazul, de Nicolae Bălcescu. Și totuși, aceste capodopere nu sunt altceva decât cântecul lebedei aparținând unui tip de narațiune istoriografică în care podoaba stilistică cedează locul unei obsesii față de ceea ce poate fi verificat. Acest fapt se manifestă, pe de o parte, prin prezența invazivă a documentelor în corpul textual iar pe de alta, prin căutarea mai mult sau mai puțin himerică a unei explicații cu privire la prefacerile istoriei, cu scopul de a desluși presupusul spirit al unei epoci, al unei societăți trecute, ce ia forma unor construcții cu aer eseistic, cu narațiunea redusă la minima ei expresie, cum se întâmplă în Geschichte der Renaissance in Italien (1867), de Jakob Burckhardt, sau în Herfsttij der Middeleeuwen (1919), de Johan Huizinga, la care se adaugă punctul culminant (dacă luăm în considerare influența pe care a exercitat-o) al

230

[

I 1 1

।

acestei istoriografii filosofice și anume Der Untergang des Abendlandes (1918-1922), de Oswald Spengler. îndepărtarea sau, mai degrabă, deghizarea narativității în cadrul discursului istoriografie a avut drept urmare faptul că a fost scos, practic, din universul literaturii. Funcția poetică, pe care o percepem ca rezultat al unei serii de procedee stilistice având rolul de a semnala și de a susține la nivel estetic forma lingvistică a unui text, independent de conținutul său, a fost păstrată de multi istorici, printre care unii chiar o revendică, însă rămâne neîndoielnic faptul că istoria contemporană se bucură rareori de atenție în calitate de produs literar, ce ar putea fi supus unui studiu filologic și stilistic, așa cum se întâmplă în cazul unui poem sau al unui roman. între timp, în domeniul istoriografiei, asemănările dintre istoria licțională și cea pur istorică sunt esențiale pentru un întreg curent de gândire, cel al narativiștilor, începând cu Hayden White, care relativizează limita dintre cele două, deși ea nu pune la îndoială faptul că istoricul nu este liber, că el datorează respect adevărului documentar ce se manifestă prin niște semne distinctive ale is tori cită ții. Aceste semne au rolul de a-1 ghida pe cititor și de a-i atrage atenția asupra faptului că nu este vorba de o recreație imaginară, că nu este vorba de un roman istoric („explicații cu privire la condițiile cercetării, citate, paratext — trimiteri, bibliografie etc. —. Acestea arată că narațiunea nu își este suficientă sieși, că ea nu este autoreferențială, și dezvăluie intenția de a se supune unui control" [„explications sur les conditions de la recherche, citations, paratexte (notes, bibliographic etc.). Elies indiquent que la narration ne se suffit â elle-meme, qu’elle n’est pas autoreferentielle et elles attestent 1’intention de se soumettre â un controle"]1). Această căutare a adevărului despre trecut ar salva istoria autentică de relativismul sceptic al acelora care văd în ea mai ales o construcție lingvistică și, în această calitate, la fel de artificială ca orice alt fel de povestire. Cu toate acestea, polemica implicită ia naștere de obicei în jurul operelor de istorie propriu-zisă, aparent cu intenția de a întări sau, dimpotrivă, de a nega statutul științific al disciplinei, în timp ce unii și alții obișnuiesc să desconsidere, amnei când nu le ignoră cu desăvârșire, numeroase opere istoriografice bazate pe imaginație. Ei bine, un studiu al acestor opere ar evidenția faptul că forma de discurs istoriografie nu este cea pertinentă pentru a putea afirma sau nega adevărul ei istoric, a cărui apreciere depinde de cu totul alte criterii, dar ea ar fi 1 Jean Leduc, Les historiens et le temps. Conceptions, probleniatiques, ventures, Paris, Editions du Seuil, 1999, p. 182. Traducerea românească a citatelor ne aparține.

231

foarte potrivită, în schimb, în a sugera potențiala literaritate a unui anumil text istoriografie. In acest din urmă caz, contează prea puțin dacă cele relatate sunt reale sau nu, de vreme ce perspectiva adoptată de criticul literar pentru a aprecia textul respectiv este total diferită de cea a istoricului care îi judecă veridicitatea. Din acest punct de vedere, devine perfect realizabilă abordarea unei paradoxale istoricități fictive ca obiect legitim de studiu, lăsând în aer criteriile ce țin de caracterul verificabil al operei, a căror aplicare ar condamna acest gen de opere ca înșelătorii mincinoase. De astfel de practici se fac vinovați mulți așa-ziși istorici ce nutresc intenții de obicei de ordin politic atunci când încearcă să prezinte sub formă de adevăr ceea ce nu este decât pură manipulare. In schimb, istoria ficțională ca formă literară independentă nu își propune să amăgească, ci mai degrabă să tragă foloase de pe urma mărcilor lingvistice ale istoricități!, pentru a ocupa un câmp literar lăsat practic liber după ce istoria a îmbrățișat discursul științific. Nu se mai punea problema lecturii neștiind dacă cele citite înfățișau niște fapte petrecute cu adevărat sau o legendă inventată căreia se dorea să i se dea crezare. Faptele narate în povestirea ficțională sunt percepute drept fantastice, chiar dacă jocul constă în multiplicarea indiciilor de autenticitate pentru a profita de un model narativ cristalizat, dar care nu mai părea să își găsească locul în istoriografia modernă, din care au fost alungate, după cum se vede, miturile despre trecut, care potențau la nivel imaginar operele scrise de istoricii mai de demult. In acest fel a fost salvată istoria ca gen literar și, chiar dacă nu se putea compara cu romanul, a reușit să dăinuie până astăzi în mai mare măsură decât epica, cu precădere atunci când scriitorii au găsit în ea o cale de a exprima în mod plăcut o viziune speculativă asupra istoriei, adică ceea ce ar fi. putut fi, sau la ce s-ar fi putut ajunge. Ei nu mai depindeau de obligația de a manevra niște personaje care ar fi impus, ca în cazul romanului, o perspectivă prea îngustă întâmplărilor prezentate sub forma unui tablou al unor procese colective. Astfel, scopul admonitiv sau satiric putea fi aplicat întregii omeniri, sau măcar unei societăți întregi, și nu doar unor simpli indivizi, cu toate avantajele pe care le prezintă realul iluzoriu. In contrast cu discursul alegoric, supranatural sau miraculos, prezența indiciilor de istoricitate aducea un supliment de realitate celor reprezentate, care se închegau, pe această cale, într-o lume imaginară dar verosimilă și, în general, creată conform exigențelor rațiunii. Așadar, era accentuată, la rândul său, eficacitatea discursului ca analiză și ipoteză privind cursul istoriei, care nu mai apărea ca rezultat al intrigilor puse la cale de personaje ilustre pe un fond social și politic imuabil, cum părea să se petreacă în

232

Vechiul Regim, ci ca succesiune a unor tendințe schimbătoare sub aspect iructural, în fața cărora individul nu părea să valoreze prea mult, deci și din acest motiv istoria ficțională a avut tendința de a adopta ca protagonist colectivitatea. Autorii nu își îndreptau privirea către indivizi, ci către mulțimi. Personajul nominal acționa doar în măsura în care personifica obștea sau în care provoca un fenomen istoric, însă, spre deosebire de roman, în niciun caz ca persoană privată, aflată în dialog cu alți indivizi. In acest fel, eliberarea literară a discursului istoriografie științific, ca să-i spunem așa, a fost potrivită pentru exprimarea noii priviri totalizatoare pe care unii scriitori o îndreptau tot mai mult spre societate începând din secolul al XIX-lea, când au fost publicate primele exemple demne de luat în seamă de istorie ficțională modernă și tot atunci s-au creat treptat principalele ei modalități1, pe care le vom evoca succint pornind de la o serie de opere reprezentative, pentru a schița o panoramă mult mai bogată decât s-ar crede, cu precădere în perioada sa de glorie, și anume cea interbelică2. Tot în această epocă se încadrează modelul de mici

1 In scurta trecere în revistă care urmează, fiind din păcate limitați de spațiul avut la dispoziție, vom face referire la modalitățile de istorie ficțională, având în vedere mai ales criterii tematice, deoarece elementele formale distinctive ale genului sunt prezente peste tot, fără să poată fi distinse cu claritate trăsăturile structurale sau lingvistice care le diferențiază. In genere, aproape toate subgenurile SF-ului sau, ca să utilizăm un termen mai amplu, ale literaturii speculative, la ale cărei strânse legătun cu istoria ficțională vom face referire mai târziu, includ exemple de narațiuni ale genului istoriografie, inclusiv de xenoficțiune, adică de ficțiune în care protagoniștii sunt specii terestre, prezentate ca societăți inteligente alternative celei umane, fiind vorba cu precădere de insectele sociale. De pildă, Timotheus Thiimmel und seine Ameisen (1923), de Arpad Ferenczy, expune evoluția furnicilor până la instalarea definitivă a comunismului propriu speciei în prezent, bazându-se pe documentele insectelor înseși. Este vorba, așadar, de o parabolă sociologică, la fel ca în multe alte exemple de istorie ficțională. 2 Istoria ficțională nu pare să fi fost privată cu prea multă considerație de către scriitorii de după cel de-al Doilea Război Mondial, poate din cauza ignorării treptate a istonografiei narative în favoarea uneia mai degrabă descriptive și sociologice, fapt care a coincis cu perioada de hegemonie a romanului în cadrul genului științifico-fantastic, și asta se petrecea chiar și în cazul seriilor de „future history" precum cea a lui Robert A. Heinlein, care aparțin istoriografiei doar cu numele, ele nefiind altceva decât niște romane și povestiri convenționale. Cu toate acestea, nu lipsesc creații ale genului demne de a fi reținute, cum ar fi interesantul exemplu de meta-science-fiction oferit de Tomorrow Revealed (1955), de John Atkins, care adoptă fonna unui manual de istorie dintr-un viitor îndepărtat, scris pe baza singurelor surse ce au supraviețuit (o mână de romane SF ce sunt preluate ca documente istorice reale); distopia The Rise of the

233

dimensiuni, dar foarte valoros, pe care Eugene Ionesco l-a închinat genului în tinerețea sa de critic șt istoric1 iconoclast și strălucit. Este vorba de un model foarte original în contextul său cultural, deoarece această formă istorico-literară se cultivase prea puțin în România, din câte știm, în contrast cu ceea ce se petrecea în Marea Britanie, Franța sau Italia, de pildă2. Meritocracy (1958), de Michael Young, care a pus în circulație termenul de meritocratic, mai târziu preluat fără conotațiile satirice pe care i le-a dat inventatorul său în cartea aceasta; Sagan om den stora datamaskinin (1966), de Olof Jonannesson, o istoria viitorului povestită de un creier electronic, într-o lume în care mașinile au înlocuit omul; for Gloire de fEmpire (1971), de Jean d'Otmesson, povestea unui imperiu imaginar din Antichitate, după modelul marilor opere istoriografice din secolul al XIX-lea, iar Contro-passato prossimo (1975), de Guido Morselli, care este o pătrunzătoare ucronie istoriografică ce pornește de la un Mare Război câștigat de puterile centrale. Mai târziu, avântul viitorologiei și interesul criticii față de vechiul scientific romance a dat naștere unor povestiri science-fiction în stilul lui Wells, precum: The Third Millennium: A History of the World AD 2000-3000 (1985), de Brian Stableford și David Langford, și A Short History ofthe Future (1989-1999), de W. Warren Wagar. 1 Autorul nostru nu a fost nicicând un istoric profesionist și nici nu a pretins că ar fi. Era mai degrabă filolog și se poate spune că a fost unul strălucit. Deși nu și-a dus la bun sfârșit teza de doctorat, fișele de pregătire ale acesteia, care acum pot fi consultate în fondul ionescian al Bibliotecii Naționale a Franței, arată conștiinciozitatea documentării sale și seriozitatea cercetărilor sale. Acest fapt îl confirmase deja, dincolo de înfățișarea de joc burlesc, biografia netenninată a lui Victor Hugo, pe care a publicat-o în revista Ideea Românească între anii 1935 și 1936. In ediția noastră bilingvă despre biografia bardului romantic francez (Hugoliada, Madnd, Cuadernos de Langre, 2009), am indicat imensa cantitate de surse consultate în vederea redactării, conform uzanțelor filologiei literare din epocă, care obișnuia să judece opera literară pornind de la viața autorului său și, drept consecință, intra pe tărâmul subgenului biografic al istoriei. De fapt, această creație a lui Ionesco poate fi considerată o biografie parodică și, în această calitate, autorul său poate fi considerat un istoric suigeneris. 'l In valoroasa și foarte informativa Istorie a anticipației românești (Iași, Feedback, 20073), de Mircea Oprită, este menționată, din anii premergători apanției „Trifoiului cu patru foi“, doar o singură mostră de istorie a viitorului, deși existau, în schimb, scneri de anticipație politică precum Finis Rumaniae, 1873, de Al. N. Danii Este vorba de scurta dar consistenta Oceania-Padfic-Dreagnought (1911 pentru versiunea franceză; 1913 pentru versiunea definitivă românească) de Alexandru Macedonski, un raport cu privire la construirea unui vas gigantic și la urmările pe care le-a avut asupra economiei mondiale, în stilul unei bule speculative care ne-ar putea duce cu gândul la o alta, mai recentă, lămurindu-ne în privința capacității de pătrundere a analizei, speculativă dintr-un alt punct de vedere, făcute descrierii acestui proces de către poetul clasic român. După incursiunea ionesciană în genul istoriei ficționale, nu pare să mai fi existat multe exemple în deceniile ulterioare sau, cel puțin, critica românească nu a

234

Istoria fictională coincide cu ceea ce mai târziu va fi denumit ■i tence-fiction, datorită caracterului său de ipoteză inventată ce se desfășoară conform regulilor metodei științifice (istorice în cazul de față), ' i o manifestare a ceea ce Jorge Luis Borges denumea, cu obișnuita lui pricepere, „imaginație rațională'11. Această coincidență face ca deseori istoria ficțională să fie catalogată drept literatură speculativă sau ștnnțifico-fantastică, care este, de altfel, un tip de literatură ce a luat naștere în aceeași epocă. Cele două modalități se suprapun de fapt adesea șt multe dintre operele pioniere fie aparțin ambelor, fie sunt de genuri înrudite. Așadar, ucronia s-a manifestat sub formă istoriografică încă de la începuturile sale: Napoleon el la conquete du monde, 1812-1813 (1836), de Louis Napoleon Geoffroy-Château, relatează cum împăratul evită înfrângerea din stepele rusești și creează un imperiu universal mai degrabă totalitar... însă cartea care a adus consacrare genului, având o formă istoriografică impecabilă, deși mai mult eseistică decât narativă, este Uchronie (1876), de Charles Renouvier, căreia îi va urma, în rândul ucroniilor pioniere, toate istoriografice, „Cuatro siglos de buen gobierno" (1885), de Nilo Maria Fabra, care prezintă „o Spanie care și-a păstrat puterea mondială la finele secolului al XIX-lea și era gata să înceapă colonizarea planetei Marte“ („une Espagne restee une puissance mondiale majeure en fin du XIXe siecle et sur le point de partir â la colonisation de la planete Mars“2). Ulterior, ucroniile vor adopta cu precădere o formă romanescă, deși o antologie precum cea englezească din 1932, If Ii Had Happened Otherwise, a fost redactată urmând tiparul generic care ne* atras atenția asupra existenței lor, excepție făcând distopia postumă (datată 1982, deși a fost scrisă, după cum se pare, în 1948, adică tocmai în perioada de apogeu a acestei fonne Eterare în Europa) scrisă de Vasile Voiculescu, latbocoagularea prefrontală, care a făcut obiectul cel puțin al unui studiu serios: Andrei Simuț, „1984 și Larbocoagularea prefrontală de V. Voiculescu", din volumul Literatura traumei, Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2007, pp. 115-125. 1 „Introduccion", en Adolfo Bioy Casares, La invention de Morel, Madrid, Catedra, 1982, p. 91. De asemenea, definiția seminală a SF-ului dată de Darko Suvin ar putea fi apEcată unei bune părți din,manifestările povestirii ficționale: „un gen literar ak cărui condiții necesare fi suficiente sunt prezența și interacțiunea dintre înstrăinare și cunoaștere și al cărui mecanism formal este un cadru imaginar, alternativ mediului empiric al autorului' f,a literary genre whose necessary and sufficient conditions are the presence and interaction of estrangement and cognition and whose formal device is an imaginative framework alternative to the author's empirical environment', în Metamorphosis of Science Liction.On the Poetics and History of a Literary Genre, New Haven and London, Yale University Press, 1979, pp. 7-8). 2 Eric B. Henriet, L'uchronie, Paris, Klincksieck, 2009, p. 34.

235

interesează, de către o serie de istorici și scriitori, printre care se numără Winston Churchill și Andre Maurois. O altă modalitate de istorie ficțională extrem de răspândită, deși cu rezultate literare de obicei de o importanță mai mică, din cauza caracterului său circumstanțial1, este aceea în care autorii speculează cu privire la evoluția politică dintr-o țară anume, adesea cu scop propagandistic, exprimându-se în favoarea sau în contra unui curent, relatând ce s-ar întâmpla dacă s-ar impune un anumit regim sau dacă ar avea loc o invazie, așa cum întâlnim în foarte numeroasele povestiri ale unor conflagrații viitoare ce au însoțit tensiunile naționaliste premergătoare Marelui Război. Cu toate acestea, nu lipsesc abordările ironice ale pasiunilor politice, cum este cazul în Storia filosofica dei secolifuturi (1860), de Ippolito Nievo, al cărei titlu este în sine elocvent și anunță opera care va da numele genului principal de istorie ficțională, anume „istoria viitorului^, fragment d’histoire future (1896), a influentului sociolog Gabriel de Tarde, descrie o societate europeană aflată sub pământ din cauza răcirii suprafeței terestre, consecință a stingerii treptate a soarelui, și narează vitregiile istoriei pe un ton ce variază de la sever la ironic, dar, în orice caz, păstrând forma canonică a genului: ar fi vorba despre un fragment dintr-un manual de istorie scris în viitor și care ar povesti avatarurile unei societăți descrise în detaliu la modul obiectiv, la persoana a treia, fără actanți individuali. Locul acestora îl ocupă evoluția acelei societăți în întregul său, de-a lungul unei perioade de timp ce poate fi mai lungă sau mai scurtă și care poate oscila între (semi)contemporaneitatea autorului, în cazul anticipației pe termen scurt și secole sau milenii, până la extrema atinsă de cele două miliarde de ani despre care vorbește Last and First Men. A Story of the Near and Far Future (1930), de Olaf Stapledon. Aici se lărgește, într-o speculație fulgurantă, perspectiva cronologică a predecesorul său, Tarde2, deja foarte extinsă. Pe o asemenea scară a

1 Din exemplele de politique-fiction istoriografică, posteritatea a reținut foarte puține, cel mai celebru dintre ele fiind, probabil, „The Unparallaled Invasion" (1914), de Jack London, unde un genocid biologic pune capăt, odată pentru totdeauna, „pericolului galben". Mai puțin cunoscută, în ciuda interesului pe care îl prezintă, este istoria ficțională belică a poetului mexican Amado Nervo intitulată „La ultima guerra" (1906) și care narează revolta animalelor (devenite inteligente, dar înrobite), ce poate fi interpretată ca o parabolă anticolonială opusă din punct de vedere uman și ideologic sus-amintitei istorii a lui London 2 Istoria sa ficțională a fost tradusă în limba engleză cu titlul Underground Man și a fost publicată în 1905 cu un prolog semnat de H.G.Wells, drept pentru care este verosimil

236

timpului, Stapledon pune în aplicare, cu multă inventivitate, teoria darwinistă a evoluției, care acționează în special în urma cataclismelor care sunt de flecare dată pe punctul de a șterge omenirea de pe suprafața pământului. In pasajele în care Stapledon ne pune Ia curent cu situația acestor catastrofe repetate, opera se leagă de una din formele cele mai cultivate ale literaturii speculative (sau science-fiction, dacă se preferă această denumire), ficțiunea (post)apocaliptică, în care scriitorii se complac în a distruge omenirea prin diverse procedee non-mitice — ceea ce le deosebește de apocalipsele religioase —, fie prin intermediul catastrofelor naturale, fie cu ajutorul unor tehnologii care scapă de sub control (poluarea, manipulările biologice, cursa înarmării etc.). Această „poveste fără sfârșit" („histoire sans fin"1) a sfârșitului lumii este relatată de obicei în manieră romanescă, dar s-a întâmplat și să fie relatată uneori în manieră istoriografică, într-un proces ce poate părea paradoxal (dacă se sfârșește lumea, nu se încheie și istoria?), dar care își află justificarea în faptul că urgia descrisă aduce cu sine o mutație importantă: societatea anterioară dispare și, în locul său, supraviețuitorii, de obicei puțini la număr, pun pe picioare o alta, nouă și diferită. Astfel, relatarea apocalipsei echivalează cu o descriere a procesului istoric din afară, după modelul cărților de istorie care preferă crizele trecute (de exemplu, Revoluția Franceză) ca temă. In rândul exemplelor de istorie ficțională de tip apocaliptic se face remarcată,

că ar fi putut influența adaptarea „istoriei viitorului" la lumea anglo-saxonă, de unde nu lipseau, de altfel, exemplele de fictionpolitique istoriografică, precum Simiocray, A Fragment ofFuture History (1884), de Arthur Montagu Brookfield. Wells însuși a îmbinat acest gen formal de anticipație politică cu o istorie a viitorului (pe termen scurt și mediu, 1933-2106) în The Shape of Things to Come (1933), o carte foarte apreciată la vremea ei și urmată de o adaptare magistrală la marele ecran {Things to Come, 1936, regizat de William Cameron Menzies). Exemplul său a fost urmat de Stapledon, de altfel, în altă istorie a viitorului pe termen mai scurt și care abordează o tematică cu precădere sociopolitică, Darkness and the Light (1942). Și totuși, predecesorul probabil al perspectivei pe termen lung, cosmologică, a principalei istorii ficționale a lui Stapledon nu a fost Tarde, ci J.B.Haldane, al cărui scurt „The Last Judgment" (1927) pare a fi o schiță după Last and First Men, în timp ce pasajele filosofice ale acestei cărți, ulterior lărgite în cadrul panoramei grandioase a universului din al său Star Maker (1937), își au precursorul într-una din operele, puține la număr, ce aparțin genului de care ne ocupăm și care încă se mai bucură de atenție, mai precis Foyage au pays de la quatrieme dimension (1912), de Gaston de Pawlowski 1 Acesta e subtitlul ales de Lucian Boia pentru sinteza pe care a facut-o pe tema expresiei literare a apetenței apocaliptice a umanității: La Fin du monde. Une histoire sans fin, Paris, La Decouverte, 1999.

237

datorită renumelui și influenței sale1, La Fin du monde (1894), de Camille Flammarion, în care aproape are loc o coliziune între o cometă gigantică și planeta noastră, în secolul XXV, fapt ce îndeplinește o funcție purificatoare, după care omenirea își urmează calea într-un proces ce are un efect asemănător cu cel descris de Stapledon, cu care coincide în relativul său optimism. Tot pe o notă de speranță se încheie și L’Agonie du globe (1935), de Jacques Spitz, în ciuda faptului că jumătate din Terra este distrusă. Este vorba de o istorie ficțională desfășurată în perioada contemporană autorului și în care abundă observațiile cu privire la politica acelor zile, pe când tensiunile dintre diversele tipuri de naționalism, precum și cele dintre doctrinele politice exacerbate, anunțau apropiata încleștare războinică mondială, care este dezactivată cu contribuția unei binevenite catastrofe planetare. Atmosfera conflictuală ce plutea în întreaga lume în acei ani dă formă în mai mare măsură unei capodopere ignorate a istoriei ficționale, II mondo sen^a donne (1936), de Virgilio Martini, unde născocirea, cu ajutorul ingineriei genetice, a unui germen mortal care atacă doar femeile, duce la nimicirea acestei jumătăți a speciei umane, cu o singură excepție, pentru a cărei luare în posesie se manifestau, în văzul lumii, patimile omenești cele mai ticăloase, de la violență până la lăcomie, trecând prin dorința de putere, care va obține până la urmă, în mod categoric, singura femeie supraviețuitoare. In acest fel, observația sociologică obișnuită din istoria ficțională face loc unei satire totale la adresa omenirii, al cărei pesimism implacabil se temperează doar grație umorului (negru) cu care Martini relatează întâmplările. Acest umor satiric, în fața amenințării apocalipsei, caracterizează în aceeași măsură „Trifoiul cu patru foi“, după cum caracterizase mai înainte seria de istorii viitoare pe care Ionesco trebuie că le cunoștea bine, datorită profundei sale cunoașteri a culturii franceze, dar și datorită renumelui de care se bucura autorul lor, Andre Maurois, cu precădere cele culese în cartea Deux fragments d’une bistoire universelie 1992 (1928). Prima dintre ele, publicată separat cu titlul Le Cbapitre suivant (1927), prezintă un interes deosebit pentru studiul nostru, fiindcă evocă în mod batjocoritor, la fel cum o fac Ionesco, prostia imanentă a naționalismului belicos. Soluția concepută de intelectualii lui Maurois este în același timp absurdă și logică: se propune abaterea agresivităților naționale înspre un dușman din afara planetei, care ar uni întreaga omenire. O campanie propagandistică orchestrată de presă cu 1 Și cartea lui Flammarion a fost transpusă cu măiestrie pe marele ecran de către Abel Gance, în 1931, sub același titlu: Fa Fin du monde.

238

multă îndemânare convinge pe toată lumea de existența unor seleniți ostili (de fapt inexistenți pentru organizatorii complotului pacifist), față de care pământenii erau nevoiți să se apere bombardând Luna. Din nefericire, satelitul chiar este locuit și iată că sosesc represaliile... Pe această cale, Maurois ironizează atât patimile politice ale maselor cât și starea de veghe a unor minorități intelectuale diriguitoare, ale căror bune intenții nu ajung să compenseze ruperea lor de realitate și extravaganța ideilor lor. Inteligența și cultura nu sunt necesarmente sinonime cu bunul-simț. Aceasta este una din lecțiile pe care le oferă fina istorie a viitorului scrisă de Maurois, după cum va fi, în mai mare măsură, oferită de „Trifoiul cu patru foi“, a cărei aparentă incongruență nu trebuie să ne facă să credem că în spatele ei nu se ascunde nici un mesaj. Dimpotrivă, Ionesco reflectă aici preocupările din vremea sa și se înscrie în panorama intelectuală românească datorită originalității pe care i-o conferă o atitudine iconoclastă, datorită semnificației lor antielitiste și antinaționaliste, ca răspuns la doctrinele dominante în epoca sa în rândul establisbment-vA\x\ intelectual, pe care scriitorul îl atacă folosindu-se îndeosebi de armele parodiei. In acest context, nu mai este de mirare că „Trifoiul cu patru foi“ a fost publicat într-un volum cu care poate părea că are prea puțin de-a face, în ce privește tematica sa: Afo (1934). Această carte a iscat un scandal de proporții în mediile literare din țară, pe fondul atacurilor sale nemiloase adresate unor scriitori români prestigioși, mai ales cele îndreptate împotriva lui Ion Barbu, Tudor Arghezi și Camil Petrescu, fără să fi fost scutiți de sarcasme nici colegii de generație ai lui Ionesco, cum e cazul lui Mircea Eliade. Cu toate acestea, este posibil să nu fi fost atacurile ad hominem ceea ce a șocat cel mai tare — de altfel deloc neobișnuite la vremea aceea în cadrul polemicilor dintre literați —, ci mai degrabă serioasa punere la îndoială a validității oricărui discurs critic, bazată pe caracterul interesat și arbitrar al lecturilor profesioniste, și în ultimă instanță al literaturii înseși, literatura înțeleasă ca instituție, ca sursă principală de recunoaștere publică pentru niște intelectuali care nu scriau împinși de o copleșitoare necesitate interioară, ci dintr-o dorință de a se impune atenției publice prin exploatarea prestigiului cultural al literaturii. Astfel, această carte de critică subversivă, în care procedeele de cântărire și de analiză a operelor literare par să producă o implozie, când autorul le aplică sub o formă atât de hiperbolică încât se apropie de absurd, multiplică prin contrast impresia de ridicol ce se desprinde din recrearea în termeni burlești a activității literare publice. La acest ridicol contribuie critici și scriitori, prin vanitatea

239

exacerbată ce îi caracterizează în ochii tânărului Ionesco, ilustrată cu ajutorul mai multor anecdote ilariante. Din toate aceste motive și în ciuda aparenței sale adesea parodice, Nu rămâne un volum de critică, iar faptul că Ionesco a intercalat trei interludii, pe care le denumește în mod semnificativ intermesgi, pare să rupă unitatea tematică a operei, chiar dacă nu și pe cea a tonalității. Primul din cele trei interment, „Fără legătură aparentă cu textul“, este o succesiune de jocuri de cuvinte și de enumerații capricioase, aparent ilogice, care amintesc stilul manifestelor avangardiste, în timp ce al doilea, „In definitiv, Domnule dragă", îmbină lirismul și umorul într-un fel de confesiune existențială, ironic religioasă. Ambele sunt scrise la persoana întâi și nu distonează prea mult în cadrul unui eseu unde autorul își situează permanent eul în prim-plan, până la punctul în care Nu poate fi perceput la fel de bine ca o exorcizare a propriei vanități de literat, prin ostentația sa derizorie, pentru a evita să se ia prea în serios pe sine însuși. In schimb, perspectiva personală predominantă în aceste internezi lirice, inclusiv în pronunțările teoretice și în judecarea scriitorilor supuși unei deconstrucții precoce, face loc unui ton obiectiv, de raport, în cel de-al treilea, „Trifoiul cu patru foi“, al cărui caracter pur narativ contrastează, pe deasupra, cu includerea volumului, în întregul său, în genul eseului. Ne putem întreba deci care putea fi funcția acestui text în care nu este vorba de literatură și care abandonează complet universul cultural românesc, obiect al negației ionesciene. înlăturând o posibilă dorință de a evita pericolul monotoniei pe care îl adăpostește orice discurs critic, ca să nu mai vorbim de cel pe care îl prezintă o voce auctorială subiectivă mult prea vizibilă, credem că scopul principal este de a generaliza acțiunea de denunț literar, răspândind-o atât în câmpul așa-numitelor științe pure (biologia, în cazul de față), cât și în câmpul celor formale (logica), precum și în cazul ideologiilor, dintr-o perspectivă globală, iar nu parțială și periferică precum cea din România. Din acest punct de vedere, ne oferă, în ciuda dimensiunilor reduse și a aparenței absurde, cheia potrivită pentru a pătrunde modul în care tânărul Ionesco înțelegea să se situeze, moral și poEtic, în raport cu abaterile făcute de cei angajați intelectual. In acest sens, Marta Petreu a studiat evoluția unui scriitor care, până la 1933, „pur și simplu nu ia act de poHtică“, pe când, începând cu acel an, adică chiar înainte de a propune volumul Nu, presiunea poEtică din mediul românesc (și european, să nu uităm acest lucru) „devine imperativă și sfârșește prin a destrăma apolitismul programatic al generației". Acesta s-a transformat într-o reorientate către extrema stângă și, în România cu precădere, către extrema dreaptă, ceea ce

240

Ionesco interpreta drept „o agresiune a politicului contra culturii"1. Și lotuși, această poziționare, din ce în ce mai clară, nu adoptă în acest al treilea intermezzo din Nu forma unei analize directe, cum se va întâmpla în ale sale Scrisori din Paris, din deceniul al patrulea, ci se manifestă sub forma unei parabole a istoriei, al cărei absurd îl oglindește, după cum ne sugerează natura celor relatate. „Trifoiul cu patru foi“ ne prezintă patru înțelepți ce dezbat cu toată seriozitatea pe marginea cantității de trifoi cu patru foi care se găsește in lume. Primul care pornește focul polemicii este un personaj pe nume Berembest, a cărui naționalitate nu se specifică, iar numele său nu sugerează nici el o proveniență exactă, însă care pare a fi legat de lumea anglo-saxonă, de vreme ce își expune argumentația în ziarul Times. Munca sa pare să fi respectat normele metodei științifice, el dedicându-se unor cercetări îndelungate și exprimându-și concluziile în forma matematică pe care o pretind științele exacte, cifra de trifoi cu patru foi care se găsesc ajunge la trei la sută. Dar se știe deja că statisticile, în ciuda unui riguros formalism numeric, sunt departe de a fi fidele și, la fel cum se întâmplă în atâtea sondaje, cifrele variază în funcție de anchetator. Și Berembest nu este singurul înțelept care aspiră să lămurească problema gravă a procentajului de trifoi cu patru foi2: un italian, Micoromegassini, îl stabilește la doi la sută, în timp ce germanul Glumenblatt susține un șase la sută. E limpede că diferența nu e enormă, și că ea s-ar putea chiar încadra în limitele acceptate ale erorii statistice, însă Ionesco pune în mișcare mașinăria hiperbolei satirice și aflăm de îndată că acea contradicție dintre cifre a dus la aprinse controverse, ba chiar la dueluri, asasinate și sinucideri, ceea ce apare în mod vădit absurd din cauza exagerării. Și totuși, nu mai pare chiar atât de absurd dacă stăm să ne gândim că polemica iscată în jurul unei chestiuni atât de mărunte admite o lectură de tip istoric, sugerată de precizarea naționalității fiecărui înțelept combatant. Dezbaterea pe marginea unor simple amănunte amintește de diferențele de nuanță care îi făceau să se înfrunte cu ferocitate pe adepții aceleiași ideologii (cazul diferitelor școli marxiste reprezintă, poate, exemplul cel 1 Citatele au fost preluate din capitolul intitulat „lonescu și ideologia generației '27“, din cartea lonescu în țara tatălui, Cluj-Napoca, Apostrof, 2001, p. 47. 2 Subiectul a stârnit curiozitate în lumea reală și chiar a fost propusă o cantitate exactă de trifoi cu patru foi la fiecare zece mii. De asemenea, există trifoi cu cinci sau mai multe foi; poate fi vizitată, în acest sens, pagina web: http://www.sciencebase.com/science-blog/five-leaf-clovers.html (consultată la 12 ianuarie 2010).

241

mai elocvent, deși certurile dintre coreligionari nu lipseau nici în alte tabere, precum cele naționaliste) și, în și mai mare măsură în contextul „Trifoiului cu patru foi", subtilitățile negocierilor diplomatice dintre marile Puteri europene. Acest lucru îl sugerează și faptul că cei trei savanți s-au întâlnit într-un loc secret și, pe deasupra, neutru (să nu uităm că Spania nu a participat la Marele Război), la confluența unor fluvii spaniole'11, cu intenția de a stabili „un adevăr eclectic", tot așa cum se întâlneau și diplomații europeni, cu scopul de a încerca să calmeze spiritele, de obicei fără niciun rezultat în deceniul al treilea, deoarece nicio țară nu era dispusă să lase de la ea, așa cum nici unul dintre savanți nu era dispus să lase de la el, o „singură foaie de trifoi măcar". In această situație de scor egal, apare un al patrulea savant, Asmatzukievitz, a cărui naționalitate polonă poate reprezenta ipotetic puterile intermediare ivite în urma aplicării principiului naționalităților, după primul război mondial. Savantul revoluționează status C]uo-\A, negând premisele celorlalți savanți, aflați în concurență pentru supremația științifică sau, citită în altă cheie, pentru cea politică. Un trifoi cu patru foi nu există, pur și simplu pentru că tri-foiul are prin definiție numai trei, iar dacă ar avea mai multe, acest lucru ar fi o flagrantă contradicție. Intervenția lui Asmatzukievitz creează de îndată două tabere ireconciliabile, prin a căror portretizare Ionesco ia în derâdere atât pretențiile științifice cât și pe cele filosofice, adică tocmai activitățile intelectuale cu cel mai mare prestigiu. Pe de o parte, cei trei statisticieni servesc drept purtători de cuvânt ai științelor experimentale. Indiferent de procentajul de trifoi cu patru foi, esențial este că ei se găsesc în natura vie, ce constituie o realitate empirică nesupusă logicii și căreia nu i se pot aplica criteriile științelor formale pe care le-a adoptat polonezul. Acesta susține exact contrariul, că „realitatea este supusă principiilor logicei" și că, prin urmare, într-un lanț silogistic impecabil, dar neîntemeiat, cu toată parodia ce rezultă de aici, demonstrează că, dacă ar exista un procent anume de trifoi cu patru foi, „orice trifoiu ar trebui să fie 2 sutimi sau 4 sutimi sau 6 sutimi cu patru foi". Desfășurarea și concluzia par să facă trimitere la 1 Citatele din „Trifoiul cu patru foi" sunt preluate din ediția noastră bilingvă a acestui text, publicată în volumul Destellos y teatro — Sclipiri ți teatru, Madrid, Fundamentos, 2008, pp. 292-299, care reproduce ediția originală a operei Nu, București, Vremea, 1934, pp. 242-246. Același text îl preta și prima sa reeditare românească, inclusă în studiul lui Gelu lonescu, Anatomia unei negații, București, Minerva „Universitas", 1991, pp. 130-132. O altă ediție care poate fi menționată este Nu, București, Humanitas, 20022, pp. 221-224.

242

u.idiția seculară de a deduce și defini realitatea nu pe baza observației, ci |>■ intr-un joc dialectic aparent rațional care își trăgea rădăcinile din filosofia greacă, era preluat de Scolastică și se regăsea în apogeul studiilor de logică din prima jumătate a secolului XX. Acestea din urmă aveau reprezentanți de marcă în România, printre care se numără profesorul de Logică de la I Iniversitatea din București Nae lonescu, mentor al extremei drepte etniciste și totalitare care era Mișcarea Legionară începând din 1933, adică dinaintea publicării volumului N». Și totuși, deși nu putem scoate complet din discuție ipoteza unei aluzii voalate la părintele spiritual al fascismului românesc, acest pasaj din „Trifoiul cu patru foi" pare să aibă o semnificație universală, ca reflex burlesc al unei confruntări epistemologice dintre adevărul formal, filosofic, și adevărul experimental, al cărui ridicol constă în caracterul său extrem. In loc să încerce conjugarea ambelor metode, savanții nu se lasă nici în ruptul capului, deși ultimul cuvânt îl are logicianul polonez, a cărui purtare este descrisă mai pe larg și cu niște mișcări de condei care îl califică drept un intelectual strălucit în exprimare, drept un propagandist priceput. El scrie „spiritual și degajat", îi insultă cu haz pe ceilalți trei savanți, iar faptele le clasifică tranșant, fără nuanțări, însă foarte eficient din punct de vedere expresiv: „trifoiul cu patru foi este neadevărat, inautentic, patologic și [o] aberație". In fața acestei sclipiri retorice, dovada fotografiei cu un trifoi cu patru foi autentic este un argument slab, după cum sugerează metaforic detaliul că acesta e „cam veștejit", ce pălește în fața convingerii — care dacă e apriorică nu înseamnă că are mai puțin forță, ea bazându-se nici mai mult nici mai puțin decât pe un argument ontologic —, că trăsătura esențială a trifoiului, anume cele trei foi, exclude posibilitatea de a avea patru. Motivația, la urma urmei de ordin lingvistic și pe deasupra convențională, se impune realității, iar triumful logicii îl simbolizează o fotografie rivală cu un trifoi cu trei foi, de astă-dată „frumos și verde", oferit întregii lumi pentru ca ea să poată trage concluzii. Raționalul, ce pare a se baza pe niște date empirice, e departe de a deține farmecul unor construcții mentale coerente și, mai mult decât atât, prezentate cu elocință. Devine transparentă analogia cu doctrinele totalitare ale vremii, care nu își acordau nici ele răgazul de a lua în considerare circumstanțele reale ale lumii când se aspiră la o perspectivă ideală ce îi atrăgea pe mulți, dar care se traducea sau s-ar fi putut traduce printr-o inginerie socială destructivă, în numele unor principii asumate orbește, chiar cu prețul negării evidenței, după modelul în care savantul polonez se referă la trifoiul cu patru foi: „chiar dacă există e ca și cum n-ar exista".

243

Stabilite fiind premisele ideologice ale polemicii, Ionesco începe să relateze urmările pe care le-a avut în lumea largă. Controversa pare trivială, dar ea ascunde, după cum am văzut, un fond grav, iar intelectualii, în calitatea lor de călăuze ale opiniei publice, sunt primii menționați printre cei implicați. Așa cum autorul putea remarca în jurul său, în România și aproape peste tot, servitorii gândirii și ai culturii simțeau obligația de a se alătura uneia dintre părți. Folosind o hiperbolă doar relativă, istoricul semnalează că „toți intelectualii din lume au luat parte activă și vehementă la controversă", urmați de politicieni și de masele atât de înfierbântate încât au provocat revoluții. In fața acestei presiuni, opțiunea de a trăi propria viață fără a deranja pe nimeni și fără a acorda importanță pasiunilor colective, destinderea sau indiferența ideologică, devin toate o crimă pasibilă de pedeapsa cu moartea, după cum va trăi pe propria piele, „arsă de vie“ ca eretică, o biată bătrână care nu făcea altceva decât să se pieptene, în tot acest timp. Că acest lucru poate constitui un delict poate părea absurd, dar nonsensul nu este atât de mare dacă stăm să ne gândim că Ionesco face aluzie la zicala românească „satul [țara] arde și baba se piaptănă", referindu-se la persoanele care pun binele propriu și libertatea individuală înaintea pericolelor și dictatelor colective. Ceea ce înțelepciunea populară vedea deja cu ochi răi, amenința, în anii '30 ai secolului XX, să se transforme în ceva persecutat, în contextul unei încadrări tot mai ample a populației în organizații de masă și al mobilizării generale în numele unui sistem politic sau al națiunii. Ionesco lua în considerare, când profila această imagine, precedentul Marelui Război, dar pentru aceasta nu e mai puțin tulburătoare asemănarea dintre episodul distrugerii pieptenilor, adică a celor indiferenți și, dintr-un motiv sau altul, străini de gândurile majorității, cu ceea ce se va petrece câțiva ani mai târziu în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, aici presimțit. în fraze scurte, în regim de asindet, vocea naratorului exprimă în acest pasaj profetic un proces ce se accelerează, asemeni unui val ce mătură totul în cale, sau, mai degrabă, precum ciocnirea unor trenuri ideologice, cu consecințe la nivel planetar. Astfel atingând situația un nivel maxim de tensiune, Ionesco recuperează și face explicit subiectul geopolitic prezent în mod voalat în primele paragrafe din „Trifoiul cu patru foi". Pe această cale, textul dobândește o mai mare concretețe și se reorientează către criticarea unei ideologii anume, cea a naționalismului, care fără îndoială era cea mai răspândită, chiar și în democrațiile liberale, unde ea se împletea adesea cu rasismul inerent politicii coloniale. Episodul cu chinezul Pep-Te-Ne reia 244

polemica inițială pe marginea procentului de trifoi cu patru foi, care după