Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai – 18 august 1947) vol. XX 9786065373280

Table of contents :
Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai – 18 august 1947) vol. XX

Citation preview

IOAN HUDIȚA JURNAL POLITIC 13 mai - 18 august 1947

XX

Ediție îngrijită de Acad. Dan Berindei

EDITURA

O

CETATEA de SCAUN

între 1997 și 2014 au apărut următoarele volume din Jurnalul politic al lui Ioan Hudiță: Vol. 1,1 ianuarie-13 octombrie 1938, București, Ed. Pro, 2002 Vol. II, 14 septembrie 1938-30 aprilie 1939, București, Ed. Pro, 2003 Vol. III, 1 mai-31 decembrie 1939, București, Ed. Pro, 2004 Vol. IV, 1 ianuarie-6 septembrie 1940, Iași, Institutul European, 1998 Vol. V, 7 septembrie 1940-8 februarie 1941, Iași, Institutul European, 2000 Vol. VI, 9 februarie-21 iunie 1941, Iași, Institutul European, 2002 Vol. VII, 22 iunie 1941-28 februarie 1942, București, Ed. Lucman, 2005 Voi. VIII, 1 martiel942-31 ianuarie 1943, București, Comunicare ro, 2009 Vol. IX, 1 februarie-31decembrie 1943, București, Comunicare ro 2010 Vol. X, 1 ianuarie-25 august 1944, București, Roza Vânturilor, 1997 Vol. XI, 25 august-3 noiembrie 1944, București Paralela 45, 2006 Vol. XII, 4 noiembrie-6 decembrie 1944, București, Domino(r), 2007 Voi. XIII, 7 decembriel944 - 6 martie 1945, București, Dominojr), 2008 Vol. XIV, 7 martie-2 august 1945, București, Comunicare ro, 2011 Vol. XV, 3 august-31 decembrie 1945, București, Comunicare ro, 2012 Vol. XVI, 1 ianuarie-25 aprilie 1946, București, Semne, 2013 Voi. XVII, 26 aprilie-30 august 1946, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2014 Voi. XVIII, 1 septembrie-31 decembrie 1946, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2015 Vol. XIX, 1 ianuarie-12 mai 1947, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2014

IOAN HUDIȚA JURNAL POLITIC (13 mai - 18 august 1947) -Vol. XX-

Studiu introductiv și note de acad. Dan BERINDEI

EDITURA

CETATEA de SCAUN

Coperta: Dan Iulian Mărgărit Tehnoredactare și indici: Claudiu Florin Stan Redactor: Teodora Zaharia

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României HUDIȚĂ, IOAN Jurnal politic [Text tipărit] / loan Hudiță ; studiu introd. și note de acad. Dan Berindei. - lași : Institutul European pentru Cooperare Cultural-Științifică, 1998-, - voi.; 24 cm Voi. 20. : 13 mai -18 august 1947. -Târgoviște : Cetatea de Scaun, 2015. Conține bibliografie. - ISBN 978-606-537-328-0

I. Berindei, Dan (pref.) II. Borleanu, Lucian (ed.) 821.135.1-94 94(498)(0:82-94)

Volum apărut cu sprijinul Consiliului Județean Dolj și Biblioteca Județeană „Alexandru și Aristia Aman"

ISBN 978-606-537-328-0

©Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2015 [email protected], www.cetateadescaun.ro

INTRODUCERE Ultimul volum din seria Jurnalului politic al lui Ioan Hudiță ne duce în armosfera anului 1947. Ne găseam într-un proces avansat de schimbare de care cei în cauză erau departe de a fi cu totul conștienți. Se lucra cu măsura unui timp care în realitate era depășit. începeau să se aplice alte reguli ale jocului, de care nu erau conștienți pe deplin nici cei care trebuiau să le mânuiască. Aparent, lupta continua între guvern și opoziție, dar ea nu mai cuprindea în ceea ce o privea pe cea de-a doua decât un număr restrâns de militanți, în provincie mai ales și în primul rând în Moldova repre­ siunea punând capăt rezistențelor. în capitală aveau loc întâlniri repetate ale fruntașilor partidelor istorice, întocmirea de memorii adresate marilor puteri ori proteste înaintate guvernului, dar în afară de această activitate alte acțiuni nu aveau loc. Hudiță își continua cursul și seminarul la Universitate și de asemenea mesele la rude, prieteni sau cele cu caracter politic. Atmosfera era tensionată. Arestările militanților Partidului Național Țărănesc aveau loc cu o frecvență accentuată. Agenți ai Siguranței au apărut și la cursul profesorului. Deși fusese ales deputat, Hudiță, ca și ceilalți deputați țărăniști, n-a luat parte la lucrările Parlamentului, în schimb se dovedea foarte activ în pri­ vința ziarului „Dreptatea". El era totodată om de legătură cu Palatul și-l vizita pe Negel, mareșalul său. Prin Crăciun Șerbănescu, Gigurtu nemaiavând planuri de ascensiune, îl întreabă dacă mai exista „o nădejde de scăpare”! Cheia se afla în poziția anglo-americanilor, profesorul fiind iritat de lipsa unei poziții ofensive din partea lor, deoarece „veșnica problemă", care preocupa era existența sau nonexistența sferelor de influență. Hudiță continua întâlnirile cu Berry, reprezentantul Statelor Unite, care puteau dura și ore întregi, diplomatul american arătându-se iritat de lipsa unei acțiuni mai ferme a guvernului său. Informat, Maniu se arată în fața lui Hudiță „un mare sceptic” în privința unui ajutor efectiv. în schimb, în fiecare seară, profesorul ascultă radio Londra „pâinea noastră cea

6 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

de toate zilele". El urmărea scena mondială, consemnând o varietate de informații. Critica insuficientul sprijin acordat lui Chiang Kai-Shek. Divergențele dinăuntrul partidului sunt și ele notate, inclusiv tensiunile dintre „ardeleni" - pe care în general îi susține - și Mihalache, ca și acțiunile represive din județul său Baia. îl preocupă proiectul plecării sale în Franța pentru care nu se găsesc fondurile necesare. Conflictele de muncă de la „Dreptatea" provocate de regim îi dau multă bătaie de cap. „Zi de zi, încordarea dintre angloamericani și Soviete crește", înseamnă el la 23 mai 1947. întrevederile sale sunt variate. îl vizitează pe Dinu Brătianu, îl întâlnește pe Gheorghe Brătianu și se menține constant pe poziția improbabilității unui conflict major, primind și informații în această privință de la evreii americani prin intermediul Rozei Giosanu. La 30 mai, a luat masa la prietenul său Domocoș cu Nicolschi, pe care îl califică ca pe „un om inteligent, cult și bine informat”. Dialogul care a avut loc a fost sincer și categoric de ambele părți, Nicolschi stăruind pentru colaborarea lui Hudiță cu noul regim și cu Sovietele, iar acesta susținând că era partizanul înțelegerii cu condiția respectării independenței țării sale. La sfârșit, Nicolschi l-a prevenit „zâmbind" că este un „idealist incorigibil", care „se va căi amar într-o zi". O zi mai târziu, Hudiță își manifesta convingerea că după ratificarea tratatului de pace cu marile puteri avea să fie format un guvern de „concentrare națională". La 1 iunie, la o masă, profesorul află că I.Gh.Maurer ar fi mărturisit că urmau să fie arestați conducătorii Partidului Național Țărănesc. „încordarea dintre foștii aliați este mereu în creștere", nota Hudiță, adăugând că sovieticii aveau să întindă coarda mai departe în Europa centrală, fără teama unei riposte. între timp, un număr de zile el avea să le consacre acum examenelor, inclusiv cele de licență. La ședința delegației permanente a partidului, Nestor Badea, nepot al lui Mihalache, a vorbit de „intransigența prea mare" a lui Maniu față de Uniunea Sovietică și tot „în sens defetist" au mai vorbit Spineanu, Zâne și Ciorănescu. Opunându-li-se, Hudiță a luat cuvântul, fiind aplaudat de Maniu și Mihalache. A urmat - după tradiție - masa la „Continental”, întreținându-se iluzia unei

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 7

normalități care nu mai ființa! A doua zi, Mihalache l-a vizitat pe Hudiță declarându-i că-1 susținea la conducerea partidului, prilej oferit profesorului ca să-i declare încă o dată fruntașului țărănist că el intenționa să facă o lungă deplasare în Franța. La 8 iunie Hudiță nota în Jurnal arestarea lui Petkov în Bulgaria, ceea ce în fapt constituia un clar preaviz și pentru Partidul Național Țărănesc din România. A doua zi, el înregistra și răsturnările din Ungaria, care puteau fi „o prefață pentru ceea ce va urma și la noi". La 10 iunie, Hudiță nota în Jurnal: „Maniu are informații că în două trei zile Siguranța Statului va proceda la arestări în masă, poate chiar și a unor fruntași principali ai partidului". între timp, continua operația de restrângere a numărului de lucrători de la „Dreptatea", iar Ghilezan făgăduia profesorului că avea să-1 ajute financiar în vederea plecării sale peste hotare. La 14 iunie, Domocoș îi transmitea un nou mesaj indirect din partea lui Nicolschi, care-1 considera „încăpățânat și nerealist”. între timp, Hudiță corecta lucrările studenților și avea întrevederi cu colegi ai săi din Universitate, care erau supuși presiunilor de a-și da aderența la noul regim instaurat, între ei numărându-se și Horia Hulubei. O recepție muzicală organizată de Costache Popa, fratele Emiliei Hudiță, înregistrează și prezența profesorului și a fiicei sale mai mici, având loc și o discuție între acesta și Valeria Sadoveanu. La 17 iunie la Clubul partidului a avut loc o ședință a deputaților țărăniști aflați în Capitală, prezidată de Maniu, în care se menține poziția de rezistență. Seara, Hudiță caracterizează situația țării: „în felul acesta situația noastră este cât se poate de clară. România, după guvernul Groza, este o țară trecută sub autoritatea Moscovei din punct de vedere politic și economic". în ziua următoare, Maniu îi dă profesorului spre lectură și observații volumul Procesul Marii Trădări Naționale pe care-1 consideră „plin de minciuni gogonate”. Și situația economică a țării este constant prezentă în paginile Jurnalului, în care se înregistrează cumpărăturile și prețurile. „Leul nostru a ajuns o rușine - se notează la 20 iunie -. Se vorbește mereu de schimbarea leului. Țăranii care aduc zarzavat în piețele capitalei țin banii în saci și se crucesc și ei de halul în care a ajuns moneda noastră".

8 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

Ca și în volumul din Jurnal consacrat momentului 23 august, Hudiță afirmă din nou prezența lui Maniu la Palat în acel moment. Alte izvoare n-o confirmă. Problema rămâne supusă unui mare semn de întrebare. La 21 iunie, Hudiță discută din nou cu Maniu chestiunea plecării sale la Paris, de data aceasta vorbindu-se și de Mihalache. Profesorul spera să poată pleca în maximum o lună, după bacalaureatul fiicei sale mai mici, deși și el și Maniu erau conștienți că plecarea nu va putea fi îngăduită de guvern, urmând să se ceară sprijin în această privință reprezentanților americani. La 23 iunie a avut loc o nouă întâlnire cu Nicolschi tot la Domocoș, în care Hudiță notează că a fost „mai brutal”, declarâmd interlocutorului său că nu se aștepta la un război între americani și Soviete, dar că el respingea „noua spărtură" a „puternicului" său partid, nădăjduind că până la urmă „Sovietele se vor convinge să ne lase în pace". Nicolschi simulase „atitudinea unui gentilom" și-i declarase că era totuși necesar să se găsească un modus vivendi. în dimineața următoare, o vizită a lui Domocoș îi indica motivul insistențelor lui Nicolschi, ele datorându-se probabil faptului că acesta aflase ipoteza preluării conducerii Partidului Național Țărănesc de către profesor. La 25 iunie a avut loc o nouă întrevedere a lui Hudiță cu Berry, la inițiativa acestuia din urmă. Trimisul american i-a comunicat nota de protest adresată guvernului Grozași a avut loc o conversație „foarte interesantă, dar și demoralizantă totodată". Hudiță i-a arătat diplomatului că fără fermitate situația nu se putea ameliora, Berry susținând însă că „Sovietele au absolută nevoie de ajutorul economic și financiar al Statelor Unite" și că nici nu va fi respins planul Marshall, deși acest lucru „avea să se producă chiar în acele zile”! „Ne-am despărțit într-o atmosferă destul de tristă, după aproape două ore de discuție penibilă", însemna profesorul. El îi ceruse trimisului să-i înlesnească plecarea clandestină cu un avion la Paris a sa și a soției și fiicei mai mici. Berry spunându-i că va face „imposibilul" ca să-l ajute. După această întrevedere deprimantă, Hudiță s-a dus la Maniu și apoi împreună cu acesta și cu Leucuția la Dinu Brătianu. Cu toate comentariile lor pesimiste

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 9

s-au încurajat reciproc, „despărțindu-se într-o atmosferă de mult optimism"! în ziua următoare, pe seară, Hudiță l-a vizitat pe generalul Negulescu, unde l-a întâlnit pe generalul Niculescu, care l-a informat că regele și cei din jurul său erau „foarte alarmați de situație". Profesorul i-a transmis opinia ca monarhul să efectueze o călătorie în Occident și chiar a sugerat ipoteza unui proiect matrimonial cu o prințesă engleză. Situația se înfățișa incertă. Maniu își exprima opinia privind planurile sovietice de înlăturare a monarhiei în România. Hudiță își continua examenele și era preocupat de bacalaureatul fiicei mai mici, evident și cu gândul plecării lor. La 28 iunie, vizitându-1 pe Negel, profesorul constata că acesta era „îngrijorat și timorat", ceea ce dezvăluia neîndoielnic atmosfera de la Palat. Hudiță s-a străduit să-l convingă că măsuri care ar fi adoptate de regim privind partidul său ar contribui la șubrezirea poziției regelui, sugerând și ipoteza călătoriei în Occident, ca și primejdia transformării țării în „republică comunistă”. între timp, Maniu era preocupat dominant de deplasarea luptei partidului său în afară, având în vedere condițiile din țară, mai ales se străduia să determine plecarea lui Mihalache. Ghilezan se arăta și el hotărât să plece, iar Hudiță își punea ipoteza plecării sale clandestine. Participant la un parastas la Crețulești, de unde se aproviziona, în ziua următoare, a dat curs unei invitații la ruda sa Mihai Băcescu, dar a și depus la Ministerul Afacerilor Externe cererea de pașaport, într-o atmosferă neprielnică, când în Conferința de la Paris, Molotov și-a manfestat poziția „clară și definitivă" împotriva planului Marshall. Aparent, activitatea partidului continua, deși era vorba doar de o luptă de rezistență. La 2 iulie, grupul parlamentar țărănist a ținut o ședință, prezidată de Maniu, în care s-a decis ca deputății „colaboraționiști" cu regimul să-și depună mandatele. Din nou a urmat o masă la „Continental", la care Maniu a fost aplaudat, Hudiță remarcând că „ar fi de ajuns un semn din partea lui Maniu ca toată națiunea să se ridice în picioare”, ceea ce ar fi riscat însă să provoace, remarca el, „o baie de sânge" din partea trupelor ocupante.

10 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947}

La 3 iulie, profesorul a fost invitat de Mihai Borcea cu generalul Sănătescu la prânz, dar în aceeași dimineață a fost înștiințat de refuzul de a i se emite pașaportul. Sănătescu și-a manifestat optimismul, spunând că a văzut pe rege și că Uniunea Sovietică ar fi fost dispusă să cedeze după ultimele note angloamericane, dar Hudiță și-a arătat scepticismul, deoarece „așa ar fi logic să procedeze... însă Kremlinul vede altfel lucrurile". în ziua următoare, o convorbire cu Maniu i-a confirmat profesorului scepticismul, acesta arătându-i că avea informații referitoare la îngrijorarea regelui față de presiunile ce-1 așteptau din partea Moscovei și totodată că „obrăznicia” lui Molotov și refuzul planului Marshall îi indica lui Maniu că „Sovietele rămân stăpâne în toate țările din spatele Cortinei și că anglo-americanii nu sunt încă pregătiți să Ie înfrunte". Maniu mai promisese lui Hudiță să intervină și el pe lângă reprezentanții americani pentru a i se înlesni plecarea cu soția și fiica. La 5 iulie, Teodora Hudiță a încheiat cu bine bacalaureatul, profesorul, optimist, nota: „Ne mai rămâne acum să plecăm". Problema plecărilor domină acum Jurnalul. La 7 iulie Maniu arată lui Hudiță că reușise să-l convingă pe Mihalache să plece la Paris, dar în ziua următoare, Berry l-a vizitat pe Maniu informându-1 că nu se putea vorbi de plecări până la 16-17 iulie și că atunci „va fi foarte greu dacă e vorba de mai multe persoane". La rândul său, Maniu „a rămas cu convingerea că „în afară de o minune, țara noastră nu poate conta pe un ajutor ferm american". Vizitat de profesor, Berry i-a comunicat la 9 iulie că la 16 ori 17 iulie putea să înlesnească plecarea a două persoane, el gândindu-se la Hudiță și Mihalache. în aceeași zi, Maniu a comunicat profesorului că „s-ar putea ivi foarte curând o ocazie bună pentru plecarea noastră în străinătate". Evident era vorba de proiectul Tămădău! Fruntașii țărăniști erau mai mult decât îngrijorați. întrumiți la doctorul Stănculescu, ei sunt încurajați mai ales de Aurel Dobrescu, dar pe de altă parte Crihan, bun cunoscător al realităților ruse, le-a făcut un tablou veridic al situației, arătându-le că în împrejurările existente „Moscova știe precis că nici Anglia și nici Statele Unite nu vor întreprinde nimic serios pentru a salva fostele țări satelite din ghearele ei". Cezar Simionescu, Roxin și Negrei l-au combătut, dar

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 11

cu „argumente slabe", iar Hudiță în cuvântul său a declarat că vedea „realitatea prezentă în culori foarte sumbre", deși a încercat să sugereze perspective pentru viitor. El nu mai era însă tradiționalul optimist! Profesorul s-a decis să meargă cu fiica sa Teodora câteva zile la mare, la Costinești, unde se găsea cealaltă fiică și ginerele său. în ziua de 11 iulie au plecat, la Costinești întâlnindu-se și cu rudele ginerelui - Grigore (Bebe) Berindei și Alexandru Balș - cu care va purta convorbiri, aceștia considerând că răbdarea angloamericanilor în relația lor cu Uniunea Sovietică „are o limită". A petrecut câteva zile la mare, făcând plajă, dar și purtând convorbiri, inclusiv cu sătenii din Costinești. în după amiaza de 14 iulie a plecat spre București, în compartimentul său venind și Constantin C. Giurescu. La gară îl așteptau verii săi Băcescu și Spiridon, care l-au prevenit că la locuința sa avusese loc o perchiziție și că fusese căutat pentru a fi arestat. Cu toate acestea, a dormit la domiciliul său, dimineața mutându-se la un prieten din cartier - lancu Marinescu - și căutând apoi să ia legătura telefonic cu membri ai conducerii partidului său. Nu i s-a răspuns și încercând să meargă la Mihai Popovici, soția acestuia i-a făcut semn să se îndepărteze. După masa a reușit să o vadă pe Adelica Popovici și de la ea a aflat că acțiunea represivă a avut loc „în legătură cu plecarea nereușită a unor fruntași de partid", Maniu fiind și el arestat la locuința doctorului Jovin. La 16 iulie a fost comunicat oficial incidentul de la Tămădău, arestările ce avuseseră loc, inclusiv cea a lui Maniu, ca și interzicerea „Dreptății". Hudiță a încercat să vorbească telefonic cu Berry și cu Negel fără a-i găsi, în schimb a reușit să-și vadă colegii de Universitate, pe Grigore Popa, pe Tudor lonescuși pe Constanin Bordeianu, pe care i-a găsit „înmărmuriți" de cele întâmplate. El șia dat seama că a fost vorba de o cursă, dar nu putea înțelege „cum a putut cădea în cursă un om de prudența lui Maniu". în aceeași seară a avut loc o întâlnire a unor fruntași țărăniști la generalul Negrei, Hudiță constatând „pe fața tuturor indignarea și consternarea pentru cele întâmplate". Au luat cuvântul Stănculescu și Aurel Dobrescu, apoi și Cezar Simionescu, toți comentând chestiunea

12 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

Tămădăului, între altele remarcându-se dimensiunea prea mică a avionului, ceea ce n-ar fi îngăduit plecarea tuturor persoanelor. Ultimul a vorbit Hudiță, care a susținut că „atâta timp cât mai suntem liberi, noi trebuie să continuăm lupta". La 17 iulie, el s-a întâlnit cu Popovici și cu Ghilezan, punându-se și problema organizării unei mari manifestații pentru a se obține eliberarea lui Maniu. Era în fapt un proiect irealizabil în condițiile date. în aceeași zi, într-o convorbire cu soția sa, în neștiința și fără consimțământul celor în cauză, Hudiță proiectase ca fiica și ginerele său, lichidându-și garsoniera lor, să se mute în locuința sa! La 6 după amiază, el s-a întâlnit cu Berry, la invitația acestuia, trimisul american informându-1 că „totul a fost pus la cale de ruși și de Ministerul nostru de Interne, unde Nicolschi, omul lui Vîșinski, este adevăratul stăpân". în chestiunea plecării lui Hudiță în Occident, Berry a făgăduit „cât mai curând o soluție potrivită", în timp ce interlocutorul său a pledat pentru sprijinul efectiv al Statelor Unite, sugerând o eventuală acțiune prin O.N.U. în ziua următoare, Ioan Hudiță a efectuat operațiunile finale de licențiere a ultimilor lucrători tipografi de la „Dreptatea" și apoi a participat la ședința ce a avut loc la Mihai Popovici cu deputății țărăniști. Din nou s-a pus problema participării la lucrările Parlamentului, Hudiță împotrivindu-se și arătând că soluția n-o putea da decât convocarea comitetului central. După amiaza l-a vizitat Cartojan și apoi el l-a vizitat pe Popovici, la invitația acestuia. Cu acesta a ajuns la un acord în sensul ca Popovici să ia conducerea provizorie a partidului, ajutat de el și de Cartojan, ultimul în calitate de secretar general. Au mai decis elaborarea unui protest, care trebuia aprobat de membrii delegației partidului și de deputății aflați în capitală. La 19 iulie, Hudiță l-a vizitat pe Dinu Brătianu la invitația acestuia și l-a informat pe acesta și pe ceilalți fruntași liberali prezenți asupra intențiilor partidului său. Seara a dormit la casa sa, provocând spaima îngrijorată a soției. O zi mai târziu, el nota în Jurnal: „Tristețea și aripa morții s-au întins peste tot". în aceeași zi, se cerea judecarea celor de la Tămădău de către un tribunal popular și dizolvarea Partidului Național Țărănesc. A fost suspendată imunitatea a șase deputați țărăniști în frunte cu Maniu.

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 13

La 21 iulie, Hudiță l-a vizitat pe Dinu Brătianu unde s-a întâlnit și cu Titel Petrescu. Le-a citit protestul pe care-1 redactase pentru anglo-americani, în numele partidului său, decizându-se ca și celelalte două partide să se alăture prin proteste similare. La prânz, în aceeași zi, Hudiță a luat parte la o ședință organizată la Mihai Popovici, în care s-a format un birou de zece persoane sub președinția lui Popovici în care a fost cuprins și el. Biroul a aprobat protestul redactat de Hudiță pentru anglo-americani și de asemenea varianta destinată guvernului. Cel dintâi protest a fost înmânat de fruntașul țărănist a doua zi lui Berry, care l-a asigurat, cu acest prilej, că va recomanda regelui Mihai „o atitudine fermă, curajoasă". La ședința de birou din 22 iulie, au izbucnit din nou divergențele dintre concesivii și intransigenții din partid, cei dintâi trebuind să părăsească ședința. în aceeași zi, Hudiță a primit o convocare prin poștă la Ministerul de Interne, căreia însă nu i-a dat curs. în ziua de 23 iulie, Hudiță este căutat telefonic de Negel, pe care el îl vizitează la Palat. îl găsește pe mareșalul Palatului „îngrozit". Discutând tactica ce trebuia urmată în situația dată, au luat în discuție, ca mijloc de presiune, eventuala amenințare cu abdicarea regelui. Vizitat de Hudiță, Dinu Brătianu s-a arătat dispus să suțină într-o audiență acest mijloc. Popovici la rândul său și-a dat acordul. La 24 iulie, Brătianu a vizitat pe monarh pe care l-a găsit „dezorientat și foarte timorat". Prin Negel, Hudiță a obținut și el o întrevedere cu regele, în dimineața următoare. Monarhul s-a declarat și el convins că în spatele Tămădăului se găsea o acțiune sovietică. Vizitatorul său i-a declarat că opoziția la bolșevizarea țării era necesară și că „o plecare în străinătate sau eventual chiar o abdicare" era de preferat „ca urmare a unui conflict cu Sovietele decât în urma unui conflict cu instrumentele lor din țară". „Sovietele, i-a mai spus el, trebuie silite să iasă din echivoc”. Informat în aceeași zi, Popovici s-a arătat foarte satisfăcut și i-a propus lui Hudiță să preia șefia partidului. La 25 iulie, fruntașul țărănist l-a vizitat pe Berry și în aceeași zi a înregistrat informația privind pregătirea dizolvării partidelor istorice și anularea mandatelor deținute de ele în Parlament. La consfătuirea care a avut loc la Popovici s-a decis excluderea celor

14 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

cinci deputați țărăniști hotărâți a participa la lucrările parla­ mentare și s-a aprobat manifestul redactat de Hudiță pentru poporul român, în care se protesta contra arestărilor abuzive. în aceeași seară, el a dormit acasă, convins că „libertatea” sa era „o chestiune de zile”, deși optimismul său nativ l-a determinat să noteze în aceeași zi că Stalin „și ceilalți bandiți" erau „mari gogo­ mani când își închipuie că pot clădi ceva durabil pe teroare, intrigă și minciună”. în ziua următoare, l-a văzut pe Domocoș discutând rolul pe care-1 avusese Nicolschi în evenimentele recente. Semnificativ, în noile condiții, el s-a decis „mai hotărât ca oricând" să plece în Occident, de data aceasta și singur. Duminică 27 iulie Hudiță fost invitat la prânz la Dinu Brătianu, participând și Gheorghe și Bebe Brătianu și de asemenea Mihai Romniceanu. El a căutat să-i determine la prudență în acceptarea informațiilor primite de ei de la liberalii disidenți ai lui Tătărescu. Totodată, le-a expus opinia sa referitoare la poziția Statelor Unite, arătând că nu li se putea cere acestora să se angajeze într-un nou război și că nu vor face acest lucru decât atunci când vor fi lezate „interesele lor vitale”. L-a susținut Romniceanu în privința orga­ nizării în Occident a puternice comitete de intelectuali și oameni politici. Notând impresiile sale, Hudiță scria: „niciodată n-am fost tratat de Dinu Brătianu cu mai multă atenție și prietenie". Oricum, partidele istorice se găseau într-o situație-limită. într-o convorbire cu Mihai Popovici, acesta și-a exprimat opinia că partidul nu avea să fie dizolvat, la care Hudiță i-a replicat că lucrurile aveau să se decidă Ia Moscova și că sovieticii intenționau să transforme România într-o republică sovietică. Trecând la proiectele acțiunii din exterior, Popovici a susținut „cu încă­ pățânare că partidul nu mai dispune de niciun fond lichid”. Hudiță l-a vizitat apoi pe Victor Papacostea cu care a discutat situația lui Gheorghe Brătianu și apoi pe Aurel Dobrescuși pe Roxin, care se ascundeau la familia Moga. Știrea publicată în aceeași zi privind propunerea de către F.N.D. a dizolvării Partidului Național Țărănesc i-a alarmat. în discuția ce a avut loc s-au pronunțat pentru rezistență pasivă și organizarea acțiunii din străinătate, făcând și planuri pentru plecarea lor peste hotare. Din nou s-a ajuns la problema sferelor de influență, Hudiță continuând a nega existența

loan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 15

lor și afirmând că sovieticii se dovediseră „necinstiți, incorecți" în înțelegerea ce avusese loc. în continuarea deplasării sale prin oraș, profesorul a sosit la familia Marinescu, unde îl aștepta farmacistul Dornescu de la Pașcani, care l-a informat asupra situației din județul Baia, unde „domnește teroarea cea mai cumplită", țăranii fiind constrânși să adere la Frontul Plugarilor. La 29 iulie a venit Domocoș, care i-a comunicat din partea lui Nicolschi că va avea de suferit „afară de cazul dacă nu voi deveni rezonabil în ceasul al 12-lea", dar și în acest caz „trebuie să se mulțumească cu ceva mai modest dacă vrea să trăiască în libertate". Tot Nicolschi spusese lui Domocoș că dizolvarea Partidului Național Țărănesc avea să fie decisă de Parlament în ziua următoare, care mai adăugase „comunismul va fi stăpân pe tot globul, iar Moscova va deveni capitala lumii întregi”. Hudiță a interpretat mesajul ca o încercare de intimidare din partea lui Nicolschi, care „este un om prea cult și prea inteligent ca să creadă în așa prostii". Dar totodată vizitându-1 pe Popovici, acesta i-a spus că avea vești „destul de serioase” privind dizolvarea partidului și acțiunea represivă, adăugând că Maniu comisese „o mare imprudență" utilizând pe Serdici și pe Mocioni Stârcea în acțiunea Tămădău. La postul de radio București s-a anunțat în aceeași zi de 29 iulie hotărârea guvernului de dizolvare a Partidului Național Țărănesc. Sintetizându-și propria situație, Hudiță nota: „ori plec în afară, ori voi fi arestat”. La 30 iulie, Hudiță a ridicat un împrumut de 200 milioane de la Banca Funcționarilor, din care 140 de milioane i-a dat în aceeași zi pentru două vagoane de lemne. Dizolvarea partidului său a fost votată de Adunare. Cei câțiva fruntași prezenți în București s-au întâlnit și au discutat situația creată, pronunțându-se pentru plecarea peste hotare și pentru protestul „în forma cea mai categorică" a celor rămași în libertate. De asemenea, au hotărât să se întâlnească în ziua următoare la Mihai Popovici, ceea ce a avut loc. La această ședință a fost adoptat un proiect de manifest către țară întocmit de Hudiță după afirmația sa. Urmează o discuție între autorul Jurnalului și Mihai Popovici, care a susținut că nu se mai putea acționa decât „în afară, în special în America”. Totodată, s-a arătat dispus să intervină și el pe lângă Berry și Schuyler pentru a

16 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

se înlesni plecarea lui Hudiță. Acesta s-a reîntors la domicliul său, fiindu-i „indiferent" dacă rămânea liber sau era arestat! Cu toată dizolvarea, grupul de fruntași țărăniști s-a întâlnit la familia Moga, participând Aurel Dobrescu, Roxin, Cezar Simionescu, doctorul Stănculescu, generalul Negri, deputatul ardelean Tudoran și Hudiță. Ei au dezbătut stadiul anchetei Tămădăului, dar și aspectele externe ale situației, poziția anglo-americanilor ori eventualul ecou la O.N.U. Hudiță s-a reîntors acasă, unde a primit cele două vagoane de lemne achiziționate! în aceeași zi, s-a dus la Crețulești, iar seara la frații Karmitz, pentru ca duminică 3 august să stea acasă, trecând în revistă evenimentele petrecute și notând, între altele, în Jurnal remarca doctorului Stănculescu, care se întrebase la ultima ședință „unde este morala internațională de care au făcut atâta caz anglo-americanii în timpul războiului"! După două zile în care a stat acasă, Hudiță a vizitat, la locuința sa pe Negel, care l-a informat că Groza în ultima sa întrevedere cu regele îi amintise acestuia „evenimentele din Bulgaria", evident ca un preaviz! „Multă prudență" a fost recomandată monarhului și de Tătărescu, dar și de anglo-americani, a spus Negel, dar Hudiță i-a recomandat ca regele să protesteze „în fața lumii întregi", denunțând „călcarea în picioare a tuturor angajamentelor inter­ naționale". El i-a sugerat să mai facă apel „la alte persoane influente de la Palat” pentru a convinge pe monarh „să adopte o atitudine eroică". Negel i-a replicat că Groza se afla „în stare de rebeliune” și nu-i mai supunea regelui spre semnare decretele guvernului. în aceeași dimineață, profesorul s-a dus la Mihai Popovici, pe care l-a găsit împreună cu Alexandru Cartojan și i-a informat asupra propunerii ce o făcuse lui Negel. Discutând, cei trei au ajuns să întrevadă eventualitatea formării unui guvern condus de generalul Niculescu, în care însă nu aveau să fie prezenți comuniștii. Era neîndoielnic o adevărată utopie în condițiile date! La 6 august, la prânz Hudiță a fost prezent la familia Giosanu, prilej de discuții și comentarii referitoare la situația internațională. Seara a aflat că parlamentarilor țărăniști li s-au anulat mandatele, în ziua următoare, profesorul s-a dus la generalul Negulescu, unde a venit și generalul Niculescu, care în perspectiva pe care i se părea că o avea de a prelua guvernul, s-a arătat „o adevărată fiară

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 17

sălbatică, dornică de sânge și răzbunare”. Niculescu a declarat în privința regelui că „e clar ca lumina zilei că dacă cedează la infinit, el tot va fi detronat" și s-a angajat să-l contacteze ca și pe Negel în ziua următoare. Au urmat câteva zile de pauză, în care Hudiță s-a ocupat „numai de gospodărie" și de grădină, notând totuși la 8 august că „singura operație a unui 23 august ne-ar mai putea salva dacă vom avea curajul s-o întreprindem”. Parlamentarii liberali au fost și ei decăzuți din drepturile lor. Duminică 10 august, Hudiță s-a întâlnit cu Grigore Popa, Tudor lonescu, Constantin Bordeianu și Horia Hulubei. împreună au comemtat, la despărțire Hudiță spunându-le că „situația nu este încă pierdută" și că el era convins că „vom scăpa cu bine până la urmă". La 11 august, a avut loc o nouă întâlnire la generalul Negulescu cu generalul Niculescu. Acesta avusese două întrevederi cu regele și o întâlnire cu Berry în care s-a discutat problema unei rezistențe a monarhului, Niculescu conchizând optimist că urma să se conteze „pe un sprijin mai mult decât moral și politic din partea Statelor Unite". El se mai întemeia pe concursul generalului Lascăr, ministrul de Război. între timp, Hudiță s-a decis să se mute de la familia lancu Marinescu, pentru a nu o pune într-o situație delicată, la familia Comănescu. L-a întâlnit și pe Popovici reîntors de la Predeal pe care l-a surprins cu veștile privind proiectul generalului Niculescu, iar, după o zi, la 13 august, l-a vizitat pe Berry revenit la București. Acesta i-a expus opinia sa privind situația internațională, remarcând încordarea relațiilor sovieto-americane, dar pronunțându-se mai departe pentru improbabilitatea unui conflict. Hudiță i-a vorbit despre „marea miopie politică" a guvernului american, declarând realistă doar o politică de constrângere față de Moscova pe care o preconizase Byrnes și criticând faptul că Maniu, șeful rezistenței din timpul războiului, ajunsese să fie închis. Trecând la problema rezistenței regelui, Berry l-a informat pe Hudiță că printr-un lung raport a cerut instrucțiuni de la Washington și că aștepta un răspuns „dintr-o zi în alta”. Totodată, el sugera ca înainte de rezistența militară să se intervină la O.N.U., la care Hudiță i-a atras atenția că Româjjj^rrixTTOTT^a-.membră a

18 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

organismului internațional și de asemenea că exista și dreptul de veto al Uniunii Sovietice. Deși discuția a durat două ore, nu s-a ajuns la nici un rezultat concret. De asemenea, Berry n-a putut să dea interlocutorului său nicio veste bună privind plecarea sa în Occident. La 14 august, Hudiță l-a vizitat din nou pe Popovici, dar „în concluzie - conchidea profesorul - nici Popovici nici eu nu ne facem prea mari iluzii nici de americani și nici de regele nostru", iar „problema unui nou 23 august depinde de prea mulți factori pentru a fi o problemă ușoară". La Dinu Brătianu, care l-a reținut la prânz, a constatat o accentuată deziluzie, acesta nemaivăzând „nicio ieșire", iar asigurările reprezentanților americani părându-i-se „simple vorbe goale". Hudiță s-a străduit să-i refacă moralul, el declarând totodată că țărăniștii n-aveau de gând să se supună „dispoziției guvernului de dizolvare". Un prânz la familia Șerban la 15 august și o nouă ședință cu Dobrescu, Roxin și Simionescu, în care s-a discutat chestiunea schimbării leului. Au fost dezbătute și dedesupturile afacerii Tămădău, ei ajungând la concluzia că „situația țării e foarte proastă și că noi nu trebuie să ne facem iluzii". în ziua următoare, profesorul s-a dus la Universitate pentru a schimba și obține cei 150 lei noi, trecând apoi pe la Domocoș pentru a-1 consulta în problema schimbului, acesta i-a spus că este vorba de „o hoție fără precedent" și totodată l-a sfătuit să plece în străinătate. I-a mai spus să nu se bazeze pe ajutorul unor prieteni comuniști ca Petre Constantinescu-Iași și i-a repetat convingerea sa că el nu fusese arestat până atunci datorită lui Nicolschi, care „are mână liberă din partea Moscovei”. Hudiță i-a arătat că în situația dată ca român el nu putuse avea alt comportament și că trebuise să respingă propunerile agentului. La prânz în ziua de 16 august, profesorul a dejunat la Mihai Ispasiu, iritat de o aserțiune a lui Savel Rădulescu meționată de Ispasiu privind intransigența „dusă prea departe" de Maniu față de sovietici, a afirmat că Rădulescu era „o licheluță". în ziua următoare, o duminică, Hudiță a luat masa la Coman Lac, un tânăr dar eficient susținător al său, la care s-a discutat mai ales situația țăranilor, care „au rămas cu saci de hârtie”, deoarece nu li se

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 19

schimbase decât echivalentul a 150 de lei. De asemenea, la radio s-a difuzat știrea condamnării la moarte a lui Petkov, liderul agrarienilor bulgari, Hudiță punându-și întrebarea: „Cum pot tolera americanii asemenea ticăloșie?" Luni 18 august 1947 este ultima zi în care apar notațiile în Jurnal. Pagina respectivă a fost scrisă sau transcrisă la 20 martie 1982, în ziua precedând decesul său. Ioan Hudiță a rămas în libertate ultimele zile din luna august și apoi în luna septembrie 1947. Rămâne o necunoscută, explicabilă și prin starea încă nede­ plin organizată a forței represive a regimului ori prin manevrele pe care acesta le-a făcut, un rol putând să-l aibă și Nicolschi, obsedat de gândul racolării profesorului de partea regimului. Jocul de-a șoarecele și pisica a continuat timp de două luni, Hudiță dormind în mai multe locații, dar totodată venind în timpul zilei de multe ori acasă. De fapt, se pune întrebarea dacă într-adevăr s-a dorit arestarea sau nu era vorba și de un joc de intimidare. Oricum, după ce la 1 octombrie efectiv trebuia să se producă arestarea și a sărit gardul la un vecin fracturându-și piciorul, Hudiță s-a internat la sanatoriul Gerota, unde a fost descoperit și pus sub stare de arest începând cu 4 octombrie 1947. Deținerea sa avea să dureze până la 21 decembrie 1955. Despre perioada deținerii sale, a eliberării, a noii arestări și celei de-a doua eliberări profesorul loan Solcanu a alcătuit recent - 2015 - monografia loan Hudiță, istoric, om politic și autor de jurnal. ***

Ajuns la capătul celui de-al 20-lea volum pe care l-am îngrijit din acest Jurnal politic, care cuprinde aproape un deceniu (19381947) aș vrea să trag câteva concluzii. Este vorba fără îndoială de un izvor istoric important, în care se oferă material pentru studierea și înțelegerea unui deceniu din cele mai însemnate ale istoriei României, Jurnalul pentru alte două decenii (începând de la Primul Război Mondial) urmând să fie editate în viitor. Ca orice izvor din această categorie, multe lucruri trebuie luate sub beneficiu de inventar, ele reflectând pe lângă informații certe poziții subiective ale autorului, dar în orice caz informația este

20 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

copleșitoare și de asemenea multe din comentariile pe care le face acest autor sunt importante. 0 problemă care se pune este a momentului notațiilor din Jurnal. Ele sunt rodul observaților directe, dar cel puțin parțial suntem puși în fața unei transcrieri ulterioare, când noutățile au putut să fie completate sau chiar modificate de autorul lor. întreaga viață Hudiță a fost preocupat de acest Jurnal, care a devenit, la un moment dat, preocuparea sa dominantă. N-am găsit printre hârtiile sale vreo matcă, cel mult agende cu câteva însemnări eliptice. Pe de altă parte, Jurnalul integral este scris de mâna lui, zeci de mii de pagini, acoperind trei decenii, aproape fără ștersături, doar cu unele adausuri ulterioare, dar acestea în număr relativ restrâns. Există și unele „suprapuneri” sau „repetiții" cronologice, aceeași dată apare succesiv (vezi, de exemplu 24 iulie 1947). Fapt este că în ultima zi de viață s-a ocupat de redactarea sau transcrierea - dar nam găsit un text după care această operație să se fi efectuat ultimei pagini din manuscris existente (19 august 1947). Este însă imposibil ca din memorie să fi reținut atâtea detalii pentru a le relata după decenii. Neîndoielnic, a putut adăuga sau chiar inventa detalii, dar totodată este evident din chiar redacția și structura textului că el se reazămă pe o informație indiscutabilă, pe realitate. Sunt dator ca istoric să semnalez această situație, subliniind încă o dată însemnătatea indiscutabilă a acestui Jurnal pentru istoria celui de-al doilea sfert al veacului al XX-lea.

Jurnal Politic (13 mai - 18 august 1947) Vol. XX

Marți, 13 mai 1947 La ora opt la Maniu1, în camera lui de la Leucuția2. Suntem numai noi doi. El mă întreabă dacă totuși eu n-aș putea pleca în Franța mai înainte de iulie, deoarece el ține foarte mult ca eu să fiu „în siguranță” pe de o parte și să fac ordine, pe de alta, între prietenii noștri. El are informații că guvernul a decis să facă mai multe arestări printre fruntașii partidului, bineînțeles nu printre acei care sunt deputați, cum e cazul meu, deși nici aceștia nu pot fi siguri de libertate pentru mult timp. Maniu se așteaptă ca guvernul să dea curând un termen foarte scurt deputaților noștri de a se prezenta la Parlament, altfel ei vor fi decăzuți din mandatele lor și probabil arestați. I-am răspuns că până nu termină Rica3 bacalaureatul nu pot pleca. El n-a mai insistat. M-a întrebat apoi dacă sunt în raporturi destul de bune cu Serdici4, pentru a-1 convinge să plece în afară, deoarece el este amenințat serios să fie arestat, deși este și el deputat. I-am răspuns că eu n-am avut niciodată încredere în acest om, pe care l-am considerat un afacerist, un vicios și un laș totodată, și aceasta de pe timpul când eram amândoi lupiști. Maniu a surâs, spunându-mi că el a făcut „imprudența” de a-1 folosi în anumite discuții avute cu unii americani și englezi, ca interpret de limbă engleză, în toamna anului trecut, înainte și după alegerile din 19 noiembrie. „Fiind un om slab, continuă Maniu, tocmai pentru aceasta el ar trebui să plece din timp în străinătate, pentru a nu avea neplăceri". I-am spus lui Maniu că singura persoană care îl poate convinge să plece este Solomon5, care e vechi prieten cu el. A rămas deci să-i vorbească acestuia. Cu această ocazie, Maniu mi-a spus că în discuțiile cu acești agenți anglo-americani el anume a ținut ca Ghiță Pop6 și cu mine să nu fim amestecați în aceste discuții, care „niciodată nu știi bine cum pot ele să se termine”. Raporturile politice pe care le am eu cu Berry7, cu Schuyler8 și cu Holman9 nu constituie nicio primejdie pentru mine. Maniu este de părere că eu trebuie să le continui cât mai des posibil; la fel legăturile cu Negel10 pentru a vedea ce s-a întâmplat la Palat în ultimul timp de s-a putut ajunge la manifestările neplăcute din ultimul timp. La plecare, Maniu m-a rugat să accept și direcția tipografiei partidului și să reduc la minimum posibil numărul lucrătorilor și personalul de conducere.

24 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

„Tot ce am vorbit azi rămâne strict între noi", mi-a spus el, strângându-mi mâna călduros. La ora de curs am avut și azi sala plină până la refuz. Secretarul Niculescu11 mi-a spus în cancelarie că de săptămâna trecută observă doi agenți de la Siguranță care asistă la cursurile mele și iau notițe. „N-am nimic contra, i-am răspuns eu, eu fac istorie pură și nu politică". La 6 după masă lucrez la Club cu Coman Lac, administratorul nou al tipografiei, și mă informez asupra programului de urmat. Pentru lichidarea primului lot de muncitori gălăgioși e nevoie de o sută de milioane lei. Rog pe Coman Lac să se ocupe el personal de toate aceste lichidări. Am discutat apoi cu Mihalache12 problema acestor fonduri, după care am trecut la politica externă. I-am reproșat amical că el nu ascultă regulat posturile străine de radio, care i-ar permite să fie mult mai bine informat decât citind numai ziarele noastre, care nu fac decât să reproducă știrile din presa sovietică, tendențioase și în mare parte false pe de-a-ntregul. Singurul lucru care-1 interesează pe el este chestiunea războiului, dacă americanii îl vor declara într-o zi rușilor sau sunt numai vorbe goale. „Nimeni nu poate fi sigur în această chestiune. Ceea ce e sigur pentru un moment este că raporturile dintre ei sunt foarte încordate și că ambele părți se înarmează de zor”. El pleacă mâine pentru câteva zile la Dobrești și e foarte bucuros că eu am acceptat să mă ocup și de tipografie. El are păreri foarte bune despre Coman Lac. Seara, programul obișnuit. Londra anunță demisia lui Atkinson13 pe data de 30 iunie și înlocuirea lui cu bancherul Lowett14. Presa engleză crede că această demisie este o nouă lovitură pentru Truman15 în lupta lui cu Wallace16. Sovietele susțin mereu crearea unui stat evreo-arab în Palestina, aceasta numai pentru a face în ciuda Angliei. în China, comuniștii în plin progres, în timp ce americanii cred că sunt suficiente mijloacele economice ca să combată bolșevismul. Câtă naivitate, iar dacă sunt calcule, atunci ele vor fi plătite foarte scump într-o zi.

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)[ 25

Miercuri, 14 mai 1947 Văd pe Negel între 9 și IO30, după un telefon la biroul lui de la Palat. Pare puțin jenat în prima parte a discuției referitoare la situația internă. „Sigur, d-l Maniu, trebuie să fie supărat pe noi că nu putem opri arestările abuzive care se fac printre prietenii d-voastră. Noi facem tot ce putem în această chestiune și să nu vă închipuiți că pierdem vreo ocazie fără să atragem atenția celor care poartă răspunderea că se joacă cu focul, a început Negel. Nenorocirea este că partidul d-voastră este prea tare și guvernul Groza17 prea slab ca să nu se teamă și de umbra Iui. El nu vede peste tot decât amenințarea unei rezistențe populare, condusă de național țărăniști și invocă față de noi necesitatea menținerii ordinei. Toate asigurările noastre că nimeni nu se gândește la o mișcare de stradă nu reușesc să-i liniștească. Desigur, că nici autoritățile sovietice nu-i lasă în pace, cerându-le mereu să fie vigilenți”. Cu aceste cuvinte m-a întâmpinat Negel înainte de a-i spune eu pentru ce vreau să-l văd. L-am lămurit încă de la început că nu pentru chestiuni de politică internă am dorit să-1 văd, ci ca să aflu ce-i mai spun anglo-americanii regelui despre raporturile lor cu Sovietele. Negel mi-a spus că rezerva lui și a regelui față de guvernul Groza este rezultatul „recomandărilor insistente ale lor de a fi foarte atenți în raporturile cu rușii și cu regimul Groza". „De o lună încoace, continuă Negel, noi suntem informați că raporturile dintre americani și Soviete sunt extrem de încordate și că până la limpezirea lor, într-un fel sau altul, noi trebuie să fim foarte prudenți și să nu contăm pe niciun sprijin din afară, în caz de conflict cu Moscova și cu oamenii ei". Mai clar nu se poate! „Totuși, i-am răspuns eu, de la o atitudine prudentă și rezervată până la aceea afișată în ultimul timp, cu decorări, cu banchete și cu manifestări de bucurie excesivă este oarecare diferență care ar putea să ne strice nu numai în interior, unde opinia publică nu mai înțelege nimic, dar chiar și în afară, unde chiar anglo-americanii ar putea deduce că țara n-o duce chiar atât de rău sub ocupația rusească". Negel a fost nevoit să recunoască faptul că „în adevăr, la aceste manifestări s-a cam trecut măsura și aceasta nu din cauza mea. Din nenorocire, în astfel de lucruri se amestecă mai multe capete și nu întotdeauna iese bine”. N-am mai insistat. El e convins

26 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947}

ca și regele că războiul este inevitabil și că până atunci noi trebuie să fim de o rară prudență și să nu dăm rușilor nici cel mai mic motiv de intervenție, mai mult decât o fac în prezent. Nu știu dacă acest argument nu constituie pentru rege și pentru Negel un simplu pretext ca să-și acopere oportunismul lor și să-și continue în liniște bunele lor relații cu stăpânitorii. Conversația noastră s-a oprit aici, pentru că ceea ce știe el despre încordarea dintre foștii aliați o pot afla și eu de la Berry și de la Schuyler. Rămâne de văzut când acești oameni vor fi în capitală. Iau dejunul acasă. Avem musafiri pe Ioana18și Dan19, reîntorși de la Beuca. Ei povestesc lucruri teribile despre mizeria în care trăiește populația din satele prin care au trecut. Satele sunt pline de dezinterie din cauza fructelor crude, pe care lumea le mănâncă ca să-și astâmpere foamea. Tot ce au fost magazine prin sate au dispărut cu totul, ele nemaiavând ce vinde. Lumea n-a mai văzut de doi ani și ceva zahăr, ulei, pâine, orez, brânză sau unt. La zeci de kilometri pe șosea dacă întâlnești o vacă păscând pe marginea drumului. Mii de copii n-au văzut încă cum arată laptele și care e gustul lui. Aici ne-au adus rușii și comuniștii! La 6 după masă trece să mă vadă Crăciun Șerbănescu20, trimis de Gigurtu21 să afle de la mine dacă „mai este vreo nădejde de scăpare”. L-am pus în curent cu situația externă așa cum o văd eu, insistând în mod deosebit asupra primejdiei de război. Cum Gigurtu are legături cu cercurile fenediste pe care Ie frecventează din plin, anume am exagerat asupra războiului, el fiind singurul mijloc prin care pot vârî groaza în toți acei care joacă fără rușine cartea sovietică. Toată lumea știe că într-un caz de conflict militar cu americanii, protectorii lor, Sovietele, vor fi strivite. Șerbănescu a plecat îngrozit de perspectiva acestui război. La plecare, el a ținut să mă asigure de prietenia lui „sinceră și de toată admirația față de Maniu". Londra se ocupă și în seara aceasta pe larg de ajutoarele date de Washington Greciei și Turciei, felicitând pe Truman pentru politica lui externă „atât de fermă și luminată”. Ziarele importante engleze iau act cu multă satisfacție de hotărârea Statelor Unite de a ajuta pe Chiang Kai-Shek22 în lupta lui cu comuniștii. Armata acestuia, echipată cu armament modern de către americani, se

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)| 27

pregătește de ofensivă în contra bandelor comuniste. De n-ar fi prea târziu! în Franța, Spania, Italia și chiar Anglia se constată în ultimul timp o puternică reacție în contra comuniștilor, considerați peste tot „trădători la cauza națională și simpli agenți la discreția imperialismului rusesc", din ce în ce mai primejdios pentru libertatea popoarelor. Nu e zi ca presa sovietică să nu atace pe Franco23și pe protectorii lui, anglo-americani.

Joi, 15 mai 1947 După ora de curs, evit orice întâlnire, pentru a vedea pe Maniu la 11.30. îl pun în curent cu discuția de ieri cu Negel. El e de acord că regele24 își vede de treburile lui și că „e un mare naiv când își imaginează că rușii îl vor lăsa mult pe tron și nu-1 vor răsturna ca să pună definitiv stăpânirepe România". După masă la 5 el face declarații presei, la Club. Nu pot asista, căci la ora 6 trebuie să fiu la Gartner, directorul general al societății petrolifere „Steaua" pentru a-1 ruga să-l transfere pe Filip Dobrescu25 de la Moreni în Centrală. Mi-a aprobat cererea după oarecare rezistență, mirându-se că noi, partidul, punem bază pe un om pe care el îl consideră „neserios și slab inginer petrolist". Seara am fost la el, stabilit de curând în parcul Filipescu, strada Roma. M-au surprins dezagreabil proastele aprecieri de care se bucură el în ochii șefului societății. La masă au fost invitați Ghiță Pop, Aurel Dobrescu26, Roxin27, Leucuția, Ilie Lazăr28 și Ștefan Mihăiescu29, șeful nostru de la Romanați. Filip Dobrescu este vicepreședinte în această organizație. Am stat până după ora 12, comentând declarațiile lui Maniu și discutând situația politică internă și externă. Toți cei prezenți au fost prezenți la Club când a vorbit Maniu. Pentru mine nu e nimic nou, cunoscând dinainte liniile mari ale declarațiilor sale. Toți ne dăm seama că nu putem face absolut nimic cât timp n-avem niciun semn din afară că am putea fi ajutați. Veșnica problemă care-i preocupă pe prietenii mei este mereu aceeași, suntem sau nu lăsați în sfera de influență a Sovietelor. Maniu și cu mine îi combatem pe toți, deși aparențele sunt mereu în contra noastră. Ajung acasă cu mașina lui Leucuția mult după miezul nopții. Toți ai mei dorm. Vara bate la ușă, iar

28 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

primăvara este în toată splendoarea ei. Numai noi, românii, suntem triști și abătuți și îngrijorați pentru ziua de mâine. De m-aș vedea mai repede în vacanță, cu Rica bacalaureată și plecat la Paris să-mi văd de lucrările mele istorice după atâția ani de lupte zadarnice!

Vineri, 16 mai 1947 Văd pe Maniu la Leucuția între 9 și 11. Mai asistă la discuția noastră și Ghiță Pop. Hotărâm să adresăm anglo-americanilor un memoriu în sensul declarațiilor făcute ieri de Maniu în care să le arătăm regimul de teroare și de mizerie nemaipomenită sub care trăiește poporul român sub conducerea unei minorități tiranice impuse de Moscova. Cu redactarea lui suntem însărcinați noi trei. Mâine dimineață ne vom vedea pentru a-i da forma definitivă. Eu mă însărcinez cu partea externă, iar Ghiță Pop și Leucuția cu cea internă. Restul zilei acasă, la programul obișnuit. Redactez partea mea din memoriul pentru anglo-americani, citesc presa, Jurnal, Radio Londra și Paris. Conflictul dintre anglo-americani și Soviete se adâncește zilnic în toate problemele globului. Acest lucru constituie în ochii mei încă o dovadă că între ei nu există niciun acord în privința sferelor de influență. Wallace continuă campania lui în contra lui Truman, pe care-1 acuză că duce o politică externă care inevitabil se va sfârși cu un război cu Sovietele. Omul acesta ar trebui întrebat dacă el găsește logică politica Sovietelor de amestec în treburile interne ale atâtor popoare unde caută să ridice la conducerea lor toată drojdia lor socială. Admite el teroarea din țara noastră, batjocura fără exemplu pe care o patronează și o finanțează trupele lor de ocupație? Dacă el e de bună credință nu se poate să nu reacționeze în contra unor astfel de apucături retrograde și condamnabile. în caz că le aprobă, atunci Wallace dovedește că este un simplu instrument în mâna Moscovei, plătit ca să facă rău țării sale.

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947}| 29

Sâmbătă, 17 mai 1947 La Leucuția la 9 dimineața. Punem la punct memoriul împreună cu el și Ghiță Pop, după care îl prezentăm lui Maniu, care-1 aprobă fără nicio modificare. Rămâne să fie bătut la mașină în mai multe exemplare. Plec la 11 la Buftea-Crevedia după aprovizionare cu o mașină de la Domocoș30. Mă reîntorc pe la 3 după masă cu ceva alimente, ulei, făină de grâu și de porumb, ouă, carne de miel, toate pentru 650 000 lei. Mai avem astfel alimente pentru 4-5 zile. Copiii din Moldova, Pascaru, mănâncă de parcă fac a rău. Aprovizionarea lor devine pentru mine o problemă tot mai greu de rezolvat. Pe la 5 trece un moment pe la mine Leucuția să-mi aducă câteva exemplare din memoriul nostru bătut la mașină. Aflu de la el că Berry este în capitală de azi dimineață. îi dau telefon de față cu Leucuția și ne înțelegem să ne vedem mâine dimineață la locuința lui la ora 9. Cu această ocazie îi voi preda și memoriul nostru semnat de Maniu. Seara suntem invitați la Spiridoni31, cu Ispasiu32, Grigore Georgescu33, Petreștii34, Neculai Ioan35 și soții Comănescu36. Toți au convingerea că trebuie să se întâmple ceva, întrucât lucrurile nu mai merg, arestările se țin lanț, leul a ajuns o batjocură, sărăcia a dus lumea la disperare. La toată această deprimare generală eu răspund cu clișeele cunoscute, ferească Dumnezeu și de mai rău și să nu dea Dumnezeu omului cât poate el îndura! Pentru a-i lămuri că partidul nostru nu stă degeaba, le citesc memoriul adresat angloamericanilor, le citesc din „Dreptatea" ultimele declarații făcute de Maniu și-i informez că mâine la 9 dimineață voi vedea pe Berry și-i voi preda memoriul partidului. Toți sunt de acord cu mine că nu putem risca o luptă în stradă cu rușii, fără siguranța unei intervenții anglo-americane, căci ar însemna să le dăm ocazia atât așteptată de a lichida întreaga noastră clasă conducătoare, care se opune bolșevizării țării. Neculai loan spune că însuși ruda lui, Maurer37, se arată înspăimântat de răspunderea care apasă asupra fruntașilor comuniști care sunt nevoiți să execute cu supunere ordinele Moscovei. îi previn însă pe toți să nu se aștepte la un război între foștii aliați, în care eu nu cred cel puțin pentru un moment. Americanii sunt profund pacifiști și sperăm în naivitatea lor, că vor

30 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

putea ajunge într-o zi la o înțelegere cu Sovietele. Eu sunt convins că ei se înșală profund, întrucât așa cum nu poate conviețui apa cu focul tot așa nu se pot înțelege democrația, bazată pe libertatea omului, cu comunismul, bazat pe dictatură și pe suprimarea tuturor libertăților omului. „Americanii se vor trezi într-o zi la această realitate, am spus eu. Atunci ei vor plăti scump naivitatea lor de azi și vor regreta amar suferința zadarnică a atâtor sute de milioane de oameni lăsați pradă acestei teorii absurde și criminale totodată. Dar aceasta este o lege a dezvoltării omului de când e lumea. El nu învață decât prin propria lui experiență și trebuie să se lovească cu capul de toți pereții ca să se învețe minte. Nici americanii nu vor putea scăpa până la urmă de sub imperiul acestei legi”. Ne-am despărțit într-o atmosferă de mare deznădejde. Am ajuns acasă prea târziu pentru a mai putea asculta Londra și Parisul.

Duminică, 18 mai 1947 Berry m-a ținut aproape două ore, discutând cu mine foarte liber toată situația noastră, problema relațiilor americanosovietice, precum și situația lui personală față de guvernul lui. I-am citit memoriul nostru, însoțind fiecare pasaj, îndeosebi acelea referitoare la arestări, cu explicațiile necesare pentru a înțelege și mai bine ticăloșia regimului și gradul lui de slugărnicie față de ruși. La terminarea lecturii Berry a rămas tot așa de indignat pe regimul Groza și pe Soviete ca și mine. „Mi-e rușine mie însumi, ca diplomat american, că țara mea nu-și poate îndeplini cum se cuvine obligațiile luate prin Convenția de armistițiu de a vă apăra suveranitatea față de aceste brute pe care noi le-am scăpat din ghearele lui Hitler38", mi-a declarat el, asigurându-mă că va vedea seara aceasta sau cel mai târziu mâine pe Groza și-i „va arunca în obraz toate încălcările nerușinate care și le permite față de angajamentele solemne luate, în repetate rânduri, față de guvernul Statelor Unite". „Desigur, Sovietele sunt cinice și lipsite de orice scrupul, a continuat Berry, însă nu e mai puțin adevărat că și comuniștii români și aliații lor, în cap cu Groza, se dovedesc și mai canalii decât stăpânii lor, din moment ce dau dovadă de atâta incorectitudine și slugărnicie".

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 31

Berry vede situația externă ca și mine și e furios el singur pe Truman și pe Marshall30 că se mulțumesc numai „cu protestări verbale și cu invitații naive la înțelegere și cooperare, în loc să avertizeze clar și fără echivoc Moscova să înceteze toate manevrele ei dacă vrea să trăiască în pace cu noi". El e nemulțumit de politica lui Marshall în China, pe care o vede deja în mâinile comuniștilor. Nu înțelege pentru ce Marshall nu se înțelege cu japonezii pentru a le restitui Kurdele „ocupate de Soviete fără niciun drept" și dacă țara mea nu poate face mai mult pentru Chiang Kai-Shek, mă întreb pentru ce Truman și Marshall nu lasă pe japonezi să-l ajute ei, deoarece sunt convins că aceștia ar lichida imediat toate infiltrațiile Moscovei în Extremul Orient". „Eu, în locul lui Truman, l-aș aresta imediat la întoarcerea în țară pe Wallace, așa cum s-a cerut în Congres, și l-aș condamna ca trădător față de țară. Cercetând corespondența lui și pe toți acei care-1 ajută bănește în acțiunea lui, este exclus să nu se stabilească finanțarea lui de Moscova, căci numai ei îi poate servi acțiunea criminală a acestui domn”, a declarat Berry. El mi-a spus la urmă că așteaptă de mult timp ocazia să ceară rechemarea lui la Washington și că acum se gândește serios ca, odată cu expedierea memoriului nostru, să folosească această ocazie cerând rechemarea „sub motiv că-i este rușine să mai dea ochii cu reprezentanții poporului român, profund decepționați de politica Washingtonului". Am ascultat în cea mai mare liniște filipica lui în contra politicii propriului său guvern, felicitându-1 din toată inima pentru sinceritatea cu care mi-a vorbit și pentru convingerile lui atât de întemeiate referitor la Soviete și la politica Washingtonului. De la el m-am dus la Maniu, care se pregătea să plece cu Leucuția la Snagov până marți. A rămas încântat de expunerea mea despre tot ce-mi spusese Berry, fericit și el că sunt și americani care vorbesc și gândesc ca noi. Leucuția, ascultând relatarea mea, a rămas atât de entuziasmat, încât s-a declarat „mai optimist ca oricând", dacă însuși diplomați americani gândesc absolut ca noi în problema raporturilor cu Sovietele. Maniu e sigur bucuros să audă astfel de lucruri, însă el rămâne un mare sceptic în privința sprijinului american, cel puțin pentru prezent.

32 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

După dejun, program obișnuit. Seara Londra, „pâinea noastră cea de toate zilele". !n „Scânteia" de azi, obraznicul și agramatul de Miron Constantinescu40, mare fruntaș, cum e natural, în partidul comunist, publică un lung articol în care atacă pe Leon Blum41, pe care-1 acuză că nu e marxist, ca și cum a nu împărtăși zăpăcelile lui Marx42 este o crimă. Individul acesta, un adevărat haidamac lipsit de orice cultură și de o ignoranță enciclopedică, își permite să judece un om ca Blum, unanim recunoscut ca un intelectual de mare cultură și de o rară finețe spirituală. Noroc însă că articolele lui Miron Constantinescu nu le citește nimeni, afară poate de către niște agramați ca și el. Ziarele noastre fenediste reproduc atacurile din presa sovietică la adresa guvernului turc pentru a fi interzis presei turcești să atace Statele Unite pe chestiunea ajutorului acordat Turciei de către americani. Tot în „Scânteia", un alt deștept, de același nivel cu Miron Constantinescu, zis Mircea Bălănescu, atacă într-un lung articol pe Churchill43 „pentru politica lui războinică față de Soviete". Presa sovietică atacă mereu pe englezi, pentru că trimit trupe în Palestina și Egipt și împiedică elementele comuniste să pună mâna pe putere. Ei se miră că Churchill cere măsuri militare în contra Sovietelor, când acestea nu știu decât de frică și de bici.

Luni, 19 mai 1947 Stau acasă toată ziua. Lucrez dimineață pentru curs, iar după masă la grădină cu copiii Pascaru, pe care-i învăț cum să cultive căpșunile și tufele de zmeură. Seara citesc presa, scriu la Jurnal și ascult Londra și Parisul. Pe la opt seara îmi telefonează Penescu44 să nu dorm acasă, întrucât „are informații sigure" că în cursul nopții se vor face „arestări masive" printre fruntașii noștri politici. I-am răspuns că nu cred, deoarece nu cred în rațiunea acestor arestări. Dorm acasă și-mi văd de treabă. Nici măcar n-am chemat să doarmă la noi frații mei Mircea4Sși Neculai46. între 11 și 12 ascult Londra și Parisul. Trupele comuniste avansează în Manciuria, iar anarhia se întinde în toată China. Presa engleză și americană se arată

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)| 33

îngrijorată de situația din China și fac răspunzători pe Truman și pe Marshall de ceea ce se întâmplă în această mare țară. Se pare că armata lui Chiang Kai Shek e departe de a fi pregătită, așa cum se afișa, să înfrunte armata zisă populară a lui Mao Tze Dun47, sprijinită de Soviete. Nu pricep deloc pentru ce Washingtonul neglijează China și o lasă pradă comunismului anarhic. Probabil că Truman și Marshall apreciază încă drept foarte mari șansele guvernului naționalist. Tare mă tem că se înșeală în prevederile lor. Trupele comuniste se află doar la 15 km de capitala Manciuriei, ușurând astfel Sovietelor posibilitatea de a face noi cuceriri în Extremul Orient. Dacă Truman urmărește acest lucru, atunci sigur se află pe drumul bun.

Marți, 20 mai 1947 Fac o oră de curs și una jumătate de seminar. Iau dejunul la ora unu la „Capșa" cu Maniu, Leucuția, Ghiță Pop, Ilie Lazăr, Ionel Pop48, Sachi Boilă și Solomon. Acesta din urmă, împreună cu Ilie Lazăr, ridiculizează pe Penescu pentru alarmismul lui ridicol, spunând că ieri seară a dat nenumărate telefoane prietenilor noștri pentru a-i informa că vor avea loc arestări masive în cursul nopții printre fruntașii partidului nostru. Ghiță Pop profită de această ocazie pentru a scoate în evidență situația „ridicolă" a acestui om, care ocupă postul de secretar general de aproape trei ani, numit provizoriu, în vederea alegerilor din februarie 1945, plănuite de noi încă din decembrie 1944. El subliniază foarte bine „situația ridicolă" în care se află partidul nostru de a nu fi putut ține în acest timp o ședință a Comitetului central ca să se aleagă toate formele de partid și un secretar general „așa cum se cuvine". Maniu, pus în cauză, recunoaște că în adevăr și el are o vină în această privință, însă invocă scuza că, amânând mereu convocarea Comitetului central, el a căutat să evite neplăceri în partid, „care ar fi putut duce la grave neînțelegeri, poate chiar la importante sciziuni", pe care el a ținut să le evite. Ilie Lazăr, care reprezintă tot timpul opinia publică din partidul nostru, a pus punctul pe i arătând că toată răspunderea o poartă „Mihalache și secundul lui, Mihai Popovici49, care, pentru a-și menține situațiile privilegiate în partid, au împiedicat sistematic

34 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

convocarea Comitetului central". El susține în continuare că această situație nu mai poate fi tolerată și că partidul nostru, atât de popular în țară, trebuie „să aibă odată curajul de a pune ordine în funcționarea forurilor noastre statutare, mai ales că s-a făcut definitiv dovada că degeaba au fost menajate anumite elemente, întrucât ele au rămas tot oportuniste, făcându-ne azi tot felul de dificultăți în lupta grea care o ducem cu regimul fenedist". „Așa este", l-au întrerupt Solomon și Leucuția. Lazăr a continuat, spunând că „Mihalache o face acum pe timoratul, iar Popovici, Zâne50, Spineanu51, Căpățâneanu52, Lepădatu53și alții cer revizuirea tacticii în sensul că trebuie să ne resemnăm și să găsim o formulă de înțelegere cu regimul fenedist de azi. Așa ceva este nemaipomenit și eu cer d-lui președinte să pună capăt acestei situații și să convoace de urgență Comitetul central pentru a pune la punct pe toți acești domni". Sachi Boilă a ridicat obiecția că o astfel de ordine în partid, în împrejurările de azi, ar putea crea o situație mult mai grea decât cea prezentă și că e de văzut „dacă remediul nu e mai grav decât boala". I-a răspuns Ghiță Pop, care s-a referit la diferitele considerații din trecut, care toate au cântărit greu în balanță și datorită cărora „noi ne găsim în situația haotică de azi, cu fruntași care cer schimbarea tacticii partidului. Eu sunt de părerea prietenului nostru Ilie Lazăr, fiind convins că punerea la punct a oportuniștilor va permite partidului să iasă mult mai întărit decât menținând la posturi de conducere oameni obosiți, fricoși sau pesimiști. Partidul are nevoie de forțe noi, viguroase, care n-au pierdut încă nădejdea în viitorul națiunii noastre". Cuvintele lui Ghiță Pop au făcut profundă impresie, dată fiind onestitatea lui binecunoscută și mai ales faptul că el personal nu urmărește nicio situație în forurile noastre de partid. Eu n-am luat parte la această discuție, întrucât sunt hotărât să plec curând în Franța pentru un an, doi și nici nu vreau să se creadă că urmăresc vreun post în forurile noastre de conducere. Totuși n-am scăpat până la urmă să nu spun și eu ceva în această problemă, pentru că, văzându-mă că tac, Ilie Lazăr m-a provocat să-mi dau și eu părerea în câteva cuvinte. „Pentru trecut, am spus eu, n-am nicio critică de formulat, întrucât și eu am fost de părere că nu se putea convoca Comitetul nostru central. Pentru prezent și

Ioan Hudiță. Jurnal politic [13 mai - 18 august 1947} | 35 viitor, nu pot formula nicio părere, întrucât eu sunt hotărât să plec în Franța într-un lung concediu pentru studiile mele de îndată ce voi intra în vacanță. Nu pot deci cere deschiderea unei lupte la care eu nu voi participa. Prietenii mei apropiați cunosc de mult intențiile mele". Maniu a încheiat repede toată discuția, declarând că pentru trecut el și-a luat întreaga răspundere, iar cât despre viitor el va proceda cum va crede mai bine în interesul partidului și a țării. Nimeni n-a mai zis nimic și ne-am văzut de masă, despărțindu-ne după o jumătate de oră fără să fi luat vreo hotărâre. După masă vine Nicușor Spiridon54 și mă informează că la Baia se fac unele arestări printre cadrele noastre, tânărul Dornescu la Pașcani, învățătorii Țintilă (Ruginoasa), Constantin Botezatu (Lespezi), Gh. Holban (Fălticeni); Gh. Petrescu-Găinești și Chirica Stoleru (Fălticeni). în unele sate au fost arestați și unii șefi ai organizațiilor noastre sătești din Ciohorăni, Moțca, Boroaia, Bogdănești, Baia, Rădășeni, Drăceni, Liteni și Valea Glodului. Pe la 5 ies cu el în oraș și ne ducem la Domocoș. împrumut de la acesta zece milioane lei. Spiridon stă mai mult ascuns în capitală și nu se poate duce în județ ca să nu fie arestat. Chem seara pe Neculai și pe Mircea. Ei acceptă să plece mâine în județ cu aceste zece milioane să ajute familiile celor arestați. Facem împreună planul cum trebuie să procedeze pentru îndeplinirea misiunii lor ca să nu fie arestați și ei. Se vor duce mai întâi la Bogdănești și de acolo vor căuta să se pună în contact cu familiile celor arestați. Ce-am ajuns! Seară fără Londra.

Miercuri, 21 mai 1947. Sărbătoarea Sfinților Constantin și Elena între 9 și IO30 la Club, ședință cu Maniu, Mihalache, Ghiță Pop, Aurel Dobrescu referitor la „Dreptatea” și la imprimeria partidului. Luăm o serie de măsuri în legătură cu reducerea personalului atât la „Dreptatea", cât și la imprimerie. Mi se lasă mână liberă să procedez cum voi crede eu de cuviință. Mihalache pleacă la Dobrești, Maniu cu Leucuția la Snagov, iar eu la dejun la Elenuța Spiridon55, cu toată familia ei și cu prietenii noștri comuni, Comăneștii.

36 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

Zi fără politică. Bietul Vasile56 a adus vânat de la Neamț și caș proaspăt de la Ocolul silvic Văratec. Musafirii, înfometați, au mâncat pe săturate ca să le ajungă. Rar a fost o masă mai liniștită, în prima ei parte, și mai zgomotoasă în partea ei ultimă după ce oaspeții s-au săturat și au rămas la băutură. Era deci foarte greu să se mai poată discuta ceva serios. Pe la 6 noi am plecat acasă, ceilalți rămânând și la masa de seară. Și noi, obosiți, ne-am culcat devreme, renunțând la Radio Londra.

Joi, 22 mai 1947 După ora de curs ies cu Gh. Brătianu57, cu care merg până în Piața Romană. Este foarte abătut și vede totul în negru. El e de părere că ar trebui să ne vedem și cu Maniu la el sau la Dinu Brătianu58 pentru a analiza situația care lui „i se pare mai grea ca oricând". Dinu Brătianu va fi în capitală sâmbăta viitoare. în principiu ne-am putea vedea sâmbătă, dacă Maniu rămâne în București. Voi vedea pe Maniu în seara aceasta și-i voi da rezultatul mâine, când ne vom vedea la facultate, la un examen de asistență. La 6 trec pe la Maniu. Lume multă. Intru doar o clipă ca să ne înțelegem pentru întâlnirea de sâmbătă cu Brătienii. Maniu crede că e mai bine să ne vedem la Dinu Brătianu, însă fără prea multă lume. Seara, program obișnuit. „Scânteia" atacă pe drept cuvânt pe colegul meu, profesorul Ciorănescu59 de la Politehnică, ales deputat de Craiova la alegerile din 19 noiembrie 1946, pe motivul că și-a ridicat de la Cameră permisul de circulație fără plată pe căile ferate, deși noi, grupul parlamentar, nu participăm la ședințele Camerei pe care n-o recunoaștem ca legală. Mă surprinde că Ciorănescu a putut face așa prostie, umilindu-se atât de grav. în Statele Unite, Truman și Marshall întâmpină rezistență tot mai mare în Congres pe chestiunea politicii lor externe. Chiar unele ziare engleze recunosc acest lucru. E ușor deci de înțeles câtă plăcere provoacă aceste știri la Moscova, care nu așteaptă decât să fie lăsată în pace să-și urmeze planul ei de dominație a lumii sub masca extinderii comunismului. Presa sovietică duce o campanie violentă de câteva zile în contra guvernului francez pe chestiunea împrumutului de 250 milioane de dolari obținut de la Banca

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)| 37

Internațională de Reconstrucții americană. Ziarele sovietice pretind că în schimbul acestui împrumut, care permite Washingtonului să controleze economia franceză, Franța s-ar mai fi angajat să cedeze Statelor Unite și anumite baze militare pentru trupele lor. în China, trupele lui Mao Tze Dun avansează spre capitala Manciuriei, pe care trupele naționaliste sunt pe punctul de a o evacua. Americanii stau cu brațele încrucișate și ajută pe Chiang Kai-Shek numai cu vorbe.

Vineri, 23 mai 1947 La ora 9 la facultate. Fac parte din comisia pentru trecerea examenului de asistență la catedra lui Gh. Brătianu a doamnei Dersca-Bulgaru60, împreună cu el și cu Papacostea61. în locul lui eu n-aș fi numit asistentă pe soția unui prieten politic, dar din partea lui Brătianu nu mă mai surprinde nimic. După examen îi spun că mâine la 11 voi veni cu Maniu la Dinu Brătianu; va veni și Gh. Brătianu. Azi am observat mai mult ca oricând cât e de fricos bietul Victor Papacostea. Schimbând câteva impresii asupra situației interne cu Brătianu, nenorocitul de Papacostea se uita speriat în toate părțile să vadă dacă nu ne aude cineva vorbind în contra regimului. Ar fi voit să plece, dar se jena față de mine și de Brătianu. Brătianu îmi face semn că pricepe starea sufletească a prietenului său. în încăpățânarea lui bine-cunoscută, Brătianu lasă impresia că nu se teme de nimic. Ei au plecat împreună, iar eu m-am dus la Club, în Clemenceau. Problemele „Dreptății" și imprimeriei îmi dau bătaie de cap, îndeosebi problema banilor necesari lichidării unui mare număr de lucrători. Tipografia noastră, nemaiprimind comenzi de la nicio întreprindere, se vede nevoită să-și restrângă numărul lucrătorilor. Regimul actual folosește și acest mijloc de luptă în contra partidului nostru, amenințând cu represalii toate întreprinderile care mai au legături cu imprimeria noastră. Până aici au ajuns lucrurile! Tot timpul alerg cu Coman Lac pe la prietenii noștri să adunăm banii necesari mersului imprimeriei și lichidării unei părți din muncitori. Am ajuns să cerșesc la prietenii noștri mai înstăriți să contribuie cu cât pot la lichidarea datoriilor noastre referitoare la funcționarii și

38 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

lucrătorii tipografiei partidului. Popovici declară că el nu mai are niciun ban. Penescu refuză și el orice contribuție. Mihai Răutu face la fel. Toți se eschivează. Adun de la ceilalți câte unul, doi și cinci cucoșei, care valorează zeci de milioane. Maniu îmi dă și el doi cucoșei, care-i avea în buzunarul vestei. Fac o listă a donatorilor și o predau cu banii lui Coman Lac să le dea chitanțe. Tot el se ocupă de transformarea cucoșeilor în lei și cu lichidarea lucrătorilor. Personal nu vreau să am niciun amestec în folosirea acestor bani. în consiliul imprimeriei, Mihalache și Maniu m-au rugat să cooptez și pe Schileru62, pe Ciorănescu și pe Serdici, care sunt și ei deputați. Ultimii doi nu participă la ședințele noastre de frică să nu aibă neplăceri din partea regimului. Schileru e însă mai curajos și participă de câte ori îl chem. Țin regulat procesele-verbale, pe care le redactez cu multă grijă drept acte justificative în caz de discuții cu autoritățile sau procese, eventual. De un timp nu mai participă regulat la ședințele biroului presei nici Ghiță Pop și nici Aurel Dobrescu, ei nefiind deputați. Tot greul a rămas asupra mea. De o lună și ceva am și răspunderea întregii averi a partidului, pe care o avea Pan Halippa63, Clubul nostru din Clemenceau, precum și toate cluburile din capitalele de județ, ziarele și tipografia partidului. Am impresia uneori că ne aflăm în plină lichidare. Toate actele și procesele-verbale referitoare la aceste atribuții le țin regulat și în dublu exemplar, pentru orice eventualitate. Restul zilei acasă, Jurnal, presă, seara Londra. Nici azi situația nu este mai clară pe plan internațional. Sovietele duc mereu campania lor în contra așa-zisei politici războinice a lui Truman, sprijinite de Wallace și aliații acestuia din America. Desigur, această campanie sovietică costă foarte mult Moscova, însă numai așa poate ea câștiga partida în lupta cu naivitatea americană. Comuniștii francezi, la ordinul Moscovei, combat energic guvernul socialist a lui Ramadier64, sub pretext că înfeudează Franța politicii americane. Aici ei nu se jenează să aprobe politica lui de Gaulle65 ultranaționalistă, din moment ce acesta luptă în contra americanilor. Sovietele știu să cânte pe toate coardele din moment ce melodia servește scopurilor lor. Numai în Grecia și Turcia planurile sovietice întâmpină rezistența hotărâtă a guvernelor respective. Trupele guvernamentale grecești și turcești lichidează

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 39

metodic pe toți agenții Moscovei. !n China însă trupele comuniste avansează mereu spre capitala Manciuriei, în timp ce Chiang Kai Shek se află în plină retragere. Tulburări comuniste au izbucnit în ultimul timp și în alte orașe mari, ca Shanghai, Canton și mai ales la Nanking, unde comuniștii sunt gata să pună mâna pe oraș. în zona rusească din Germania, Sovietele organizează de zor partidul comunist și nici nu vor să audă de îndemnurile anglo-americanilor de a nu se amesteca în politica internă a germanilor. Zi de zi încordarea dintre anglo-americani și Soviete crește și nimeni nu știe unde se va ajunge.

Sâmbătă, 24 mai 1947 La IO30 plec la Dinu Brătianu, unde avem ședință cu el, Maniu, Leucuția și Gh. Brătianu, la 11. Suntem opriți la dejun, care se termină la ora 330. Dinu Brătianu ne citește memoriul depus de el, în numele Partidului Liberal, anglo-americanilor, și în care le semnalează regimul de teroare care domnește în țară, haosul economic și financiar care pun în primejdie ordinea publică. Maniu îl felicită pentru modul curajos și obiectiv în care prezintă situația în acest memoriu. Se discută apoi chestiunea atitudinii celor două partide față de Parlamentul fraudulos și se cade ușor de acord că el nu poate fi recunoscut, cerând mai departe dizolvarea lui, anularea tuturor legilor votate de el și noi alegeri libere sub control aliat pentru a se cunoaște voința națiunii. Se trece apoi la analizarea situației externe, care a dovedit și de data aceasta multe divergențe între noi și liberali privitor la aprecierea ei. Gh. Brătianu a analizat timp de o oră multiplele neînțelegeri între anglo-americani și Soviete, pentru a ajunge la concluzia că „o răfuială militară între ei este inevitabilă, pozițiile lor fiind complet antagoniste". El crede că acest război e foarte apro­ piat, în deosebire de Dinu Brătianu, care e de acord cu nepotul său „că războiul este inevitabil", dar nu-1 vede apropiat, „el mai putând întârzia un an, doi". Le-am răspuns eu, declarându-mă cu totul de acord cu analiza făcută de Gh. Brătianu a imenselor divergențe dintre foștii aliați și susținând că în adevăr între concepția democratică și comunistă

40 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

este o totală antinomie și că între ele nu există posibilitate de coexistență pașnică. „Asupra acestor constatări, am continuat eu, noi suntem cu totul de acord. Cât despre războiul apropiat dintre ei, părerile noastre diferă, iar eu personal sunt convins, mai mult ca oricând, că el nu e deloc sigur și că în niciun caz el nu este apropiat. Susțin aceasta pentru că atitudinea partidelor noastre față de actualul regim este în funcție tocmai de această idee: războiul dintre ei este sigur și iminent sau el constituie o problemă de viitor, nefiind deloc sigur". în astfel de probleme noi, oricât am fi de bine informați, nu putem lucra cu certitudini. Le-am dat exemplul plin de învățăminte, pe care trebuie să-l aibă în vedere oamenii politici referitor la Hitler care, până în ajunul sinuciderii, a crezut cu mare convingere că anglo-americanii se vor război cu Sovietele, nepermițându-le să intre în Berlin. Ca el au mai fost și alte personalități de seamă care au crezut la fel, folosindu-se de argumente logice. „De aceea, am spus eu în concluzie, noi trebuie să decidem atitudinea de adoptat, ținând seama de realitatea brutală și nu de ceea ce ni se pare nouă logic că ar trebui să se întâmple". După mine a vorbit Leucuția, care, declarându-se complet de acord cu cele spuse de mine, a mai adăugat și propria lui experiență făcută cu ocazia multelor discuții avute cu reprezentanții americani și englezi în România, precum și cu nenumărați ziariști străini și care i-a lăsat convingerea fermă că englezii, chiar de ar fi convinși de necesitatea unei confruntări militare cu Sovietele, n-o pot face din cauza lipsei totale de mijloace, iar cât despre americani, aceștia sunt atât de pacifiști încât n-ar face un război rușilor decât numai dacă aceștia le-ar amenința libertățile lor în propria lor țară. „Cât vor mai fi în viață americani care au participat la ultimul război mondial, țara lor nu va mai participa la un nou război general. Așa cel puțin îmi scrie fratele meu, medic, care trăiește de mulți ani la New York". „Toți aceștia, i-a răspuns Dinu Brătianu, pierd din vedere faptul că în urma acestui mare război mondial lucrurile s-au schimbat fundamental pentru Statele Unite, care au devenit cea mai mare putere mondială și care, ca atare, are răspunderi noi pentru păstrarea ordinii și libertății tuturor popoarelor”.

loan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 41

„D-l Dinu Brătianu are perfectă dreptate în această privință, i-a răspuns Maniu. Prin situația care și-au creat-o, Statele Unite și-au luat mari răspunderi față de toate popoarele lumii, lucru de care oamenii lor politici sunt pe deplin conștienți. Desigur, ei sunt idealiști și pacifiști și s-au străduit mult să dea omenirii un nou organ de justiție internațională, O.N.U., care să poată soluționa pe cale pașnică toate conflictele dintre națiuni. Ei au răbdare mare și speră să ajungă până la urmă la o înțelegere cu Sovietele pentru a le aduce la calea dreaptă a unei colaborări internaționale, sinceră și loială. Este tot ce vedem noi azi petrecându-se sub ochii noștri, în lungile lor conferințe cu ele. Numai după ce se vor epuiza toate aceste mijloace de înțelegere ne putem aștepta ca Washingtonul să se gândească și la o confruntare militară cu regimul din Moscova, îmi pare nespus de rău că mă văd și eu obligat să nu fiu de acord cu d-l Gheorghe Brătianu și să-i spun că noi nu ne putem aștepta la un război apropiat între foștii aliați. Atitudinea partidelor noastre față de regimul terorist de astăzi trebuie să fie determinată de acest fapt și numai de el. în concluzie, noi trebuie să ne adresăm angloamericanilor care, atât prin Convenția de armistițiu, cât și prin tratatul de pace cu noi, s-au angajat să ne respecte independența și să nu se amestece sub nicio formă în treburile noastre interne. Numai ei au și dreptul, și puterea de a sili pe Soviete să-și respecte angajamentele luate. Orice acțiune din partea noastră, a țării, care ne-ar duce la un conflict, eventual armat cu Sovietele, noi trebuie să-l evităm pentru a nu le da ocazia pe care ele o caută de mult să uzeze de superioritatea lor militară pentru a distruge tamponul supărător care jenează expansiunea imperialismului rus spre Marea Egee și Adriatica". Am trecut apoi la masă, continuând discuția asupra ultimelor conflicte dintre anglo-americani și Soviete, Franco, Franța, Germania, Grecia, Turcia, Egiptul, Palestina, India, Indochina, Indonezia și terminând cu China și cu politica greșită a Statelor Unite față de această mare putere, gata să cadă în brațele comu­ niștilor. „Dacă americanii nu intervin în China, unde au atât de mari interese, am spus eu, cum ar putea interveni ei în România sau Polonia, unde ei n-au aproape niciun interes, decât doar obligații morale". „Desigur, a intervenit Maniu, ei vor plăti scump într-o zi

42 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

neglijența lor de azi și se vor căi amar că n-au rezolvat la timp, printr-un simplu act de autoritate, ceea ce mai târziu îi va costa mult de tot în bani și vieți omenești. Acestea sunt însă democrațiile în care deciziile se iau de multe capete. Cu toate aceste neajunsuri, ele rămân singurele regimuri civilizate, care pot asigura maximum de libertate și prosperitate tuturor indivizilor”. Dinu Brătianu a propus la urmă, și noi am fost de acord, că o atitudine definitivă a partidelor noastre nu trebuie fixată înainte de a vedea ratificat tratatul de pace cu noi de către Statele Unite, Anglia și Uniunea Sovietică. Pentru orice eventualitate, atât Maniu, cât și Dinu Brătianu au fost de acord ca un număr important de fruntași țărăniști și liberali să plece în străinătate pentru apărarea intereselor țării. Restul zilei acasă, presă, Jurnal, Radio Londra. Presa engleză și americană se întreabă cât vor mai abuza Sovietele de forța lor militară față de națiunile din Europa Centrală și Balcani. Londra anunță că foarte curând guvernul englez va ratifica tratatul de pace cu România. Ziarele engleze vorbesc deja de prăbușirea rezistenței militare a lui Chiang Kai Shek în Manciuria. Cele sovietice publică lungi reportaje despre anarhia din Turcia și Palestina și de „foametea cumplită din Grecia". Cine mai pune însă bază pe minciunile sovietice!

Duminică, 25 mai 1947 Dejun la familia Giosanu66, cu cumnatul lor Dimitriu, frate cu Dovlecel Dimitriu, fost mare liberal și ministru. Teroarea dezlănțuită în țară de actualul regim, sărăcia, haosul economic și nerușinarea Moscovei sunt subiectele care au fost discutate în cele patru ore cât am stat la familia Giosanu. Toți românii sunt îngroziți de aceste lucruri și nu le vine să creadă că am ajuns atât de rău. Singurul lucru de reținut pentru Jurnal sunt informațiile primite de d-na Giosanu de la prietenii ei evrei din Franța și Statele Unite. Nimeni acolo nu se gândește „serios” la un conflict militar cu Sovietele cât timp nu sunt în joc „mari interese americane”. Fără a fi cedat rușilor vreo țară din Europa, sub forma zonelor de influență, în realitate Washingtonul înțelege că Moscova are drept să pretindă ca în țările vecine să nu se conspire în contra intereselor ei vitale.

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 43

De aici însă și până a comuniza aceste țări vecine este o mare distanță și de aceea opinia publică americană este toată ostilă acestor apucături ale rușilor. La război însă nu se gândește nimeni. Prietenii doamnei Giosanu o îndeamnă să plece din țară, căci altfel „va fi foarte greu pentru ea și familia ei”. Ea pretinde că evreii în general sunt bine informați și că eu aș face foarte bine dacă aș pleca în afară cât mai repede cu familia. După ea, Sovietele sunt foarte primejdioase, întrucât „sunt îndrăznețe și nu întâlnesc nicio opoziție serioasă în calea planurilor lor". Fac haz de pesimismul ei, opunându-i optimismul meu obișnuit, deși în sufletul meu am unele îndoieli. Seara stăm acasă. Fac, cu începere de azi, cu Rica, o serie de chestiuni care pot fi date drept subiecte la bacalaureatul ei de luna viitoare. Țin la zi Jurnalul, iar la 11 noaptea Radio Londra. Situația din China începe să preocupe Washingtonul. Am impresia că deja este prea târziu și că anarhia din China nu mai poate fi stăpânită. Mă întreb dacă și Chiang Kai Shek este omul corespunzător timpurilor grele prin care trece poporul chinez, căci a avut în fond ani de zile concursul Americii pentru a combate anarhia și n-a făcut nimic sau aproape nimic. Berry și Schuyler, cu care am discutat de mai multe ori chestiunea chineză, susțin că Chiang Kai Shek este un reacționar încăpățânat, care refuză sistematic orice reformă democratică pentru a câștiga masele. Nu știu care este realitatea. Văd însă cu teamă perspectivele ca bolșevismul retrograd să pună stăpânire pe acest mare popor.

Luni, 26 mai 1947 Lucrez toată ziua pentru curs, fac mai multe subiecte cu Rica pentru bacalaureat, iar la 7 seara ședință cu Maniu la Leucuția pentru soluționarea chestiunilor bugetare referitoare la presa partidului și la lichidarea muncitorilor de care nu mai avem nevoie. Legea e severă în această privință și nouă nu ne este permis s-o călcăm cu o iotă, date fiind raporturile noastre cu regimul de azi. Unii muncitori își fac de cap, exploatându-ne la sânge, întrucât ei știu că noi nu vrem scandal și le dăm tot ce vor. La ședință mai participă: Ghiță Pop, Ghilezan67, Aurel Dobrescu și Ilie Lazăr. Popovici, Fănel Mihăiescu și Penescu, tocmai cei mai indicați prin

44 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

situația lor materială să fie prezenți lipsesc fără nicio motivare. Ghiță Pop și Ilie Lazăr îi atacă pe toți trei, cerând lui Maniu să le pună în vedere că ei poartă răspunderea de azi și, ca atare, sunt obligați să facă rost de bani pentru a se pune ordine la „Dreptatea" și la imprimeria partidului. Ei recunosc munca grea care o îndeplinesc, căutând să fac ordine și să apăr interesele partidului, dar bani n-am de unde procura. Ghiță Pop se întreabă chiar cum de Mihai Popovici și Fănel Mihăiescu nu demisionează din posturile lor de casieri, din moment ce nu mai pot face față funcției lor. Penibilă situație pentru bietul Maniu, care la vârsta și sănătatea lui e nevoit să asiste la astfel de discuții și să cerșească aproape sprijinul material al celor din jur. Vrea să ne ofere o brățară care valorează cam vreo 5 cucoșei, spune Ghilezan, veche amintire de familie, însă eu o refuz, angajându-mă să cer acești bani de la Domocoș sau lui Jovin. Maniu are în buzunarul vestei un cucoșei, pe care mi-1 oferă, cu regretul că nu dispune de mai mult. Ne înțelegem să facem apel la toți prietenii noștri. Eu voi face un tabel cu toți acei care vor ajuta partidul și-l voi prezenta lui Maniu. Maniu pare foarte obosit. La propunerea mea de a-1 lăsa să se odihnească, renunțăm la alte chestiuni și suspendăm ședința. Ies cu Leucuția și Ghilezan, care se angajează să facă ei rost de banii necesari ca să scoatem partidul din impasul în care se află. Acasă fac alte două subiecte cu Rica și mă culc fără Radio Londra. Țin doar la zi Jurnalul.

Marți, 27 mai 1947 Curs și seminar de la 9 la ll30. întâlnesc în cancelarie, la Îl30, pe Marmeliuc68 și pe Telega69, pe care îi cam reped din cauza lui Simenschi de la Iași. După ce m-am înțeles cu ei să sprijine candidatura acestuia la catedra devenită vacantă prin pensionarea lui Capidan70, aflu astăzi că ei nu-1 mai susțin, întrucât Simenschi71 nu mai este agreat de fenediști și ca atare, nu mai are șanse să reușească. Le-am spus că Simenschi este un savant, care ar onora Facultatea noastră de Litere și că în plus este și un excelent profesor și un om de caracter. Așa se explică pentru ce la Iași, în calitate de conferențiar, a intrat în conflict cu banda Iordan72 -

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 45

Balmuș73 - Oțetea74, toți niște mediocri și trădători în slujba rușilor. Am plecat din cancelarie fără să le întind mâna. Restul zilei acasă la programul obișnuit. Seara, Londra. Aflu azi spre seară că bietul Crainic75 a fost arestat în Transilvania, la un fost elev al său, azi preot, unde el se ascundea din 1944. îl credeam mort sau fugit în afară. Țiganul are talent, însă e total lipsit de caracter. Mă surprinde că n-a trecut la comuniști, după cât este de versatil. Probabil nu i s-a făcut nicio propunere până acum. Presa comunistă atacă violent cu această ocazie o serie de profesori universitari, sub pretext că ar fi fasciști sau foști cuziști, ca: Grigore Popa76, Gh. Brătianu, George Fotino77, Gheorghe Strat78 etc. De unul singur nu-mi pare rău, de Fotino, oportunist și fricos care își închipuia că devenind susținătorul lui Pătrășcanu79 pentru a ajunge profesor își poate asigura bunăvoința comuniștilor. Eu i-am atras atenția la timp, dar el n-a voit să mă asculte, contând pe recunoștința unor slugi rusești. Londra anunță prăbușirea frontului naționalist în Manciuria, unde trupele comuniste ar fi făcut peste patru sute de mii de prizonieri, cu 100 de generali în apropiere de capitala acestei provincii. Această înfrângere constituie un mare eșec pentru politica americană în China. întreaga politică dirijată de Truman și Marshall în China în ultimii doi ani este azi falimentară. Dacă la acest eșec mai adăugăm și înfrângerea Washingtonului în Europa și Asia Mică, unde Sovietele ocupă poziții importante, atunci se poate explica și mai bine pentru ce noi nu trebuie să mai punem nicio bază pe sprijinul Statelor Unite, care sunt conduse de oameni atât de nepricepuți.

Miercuri, 28 mai 1947 Toată dimineața alerg pe la prieteni ca să adun bani pentru tipografie. Mihai Popovici și Fănel Mihăiescu se ascund de mine ca să evite reproșurile mele. Din banii adunați, Coman Lac poate lichida vreo 14 lucrători, însă ne mai trebuie bani pentru alți 18 lucrători. După masă stau acasă. Lucrez cu Rica pentru bacalaureatul ei și la programul meu obișnuit.

46 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

Seara, Londra. Comentarii referitoare la evenimentele din China, foarte defavorabile americanilor. Prietenii mei văzuți azi pentru bani se arată scandalizați de nepriceperea americanilor, făcând tot felul de aprecieri defavorabile la adresa priceperii lor politice. Ziarele noastre reproduc un articol din „Pravda", în care Vîșinski80 pledează cauza păcii, afirmând că ea poate fi menținută printr-o înțelegere între popoare, pe o lungă perioadă de timp. Desigur, față de politica neghioabă a americanilor, comuniștii chinezi și ruși își pot face treburile netulburați, neavând nevoie decât de „pace”. între timp, presa sovietică denunță zilnic politica războinică a guvernului american. Wallace continuă nestânjenit acțiunea lui politică în Statele Unite și în Europa.

Joi, 29 mai 1947 După curs, la Maniu, la 11.30. îi dau tabloul cu banii adunați de la prieteni pentru tipografia partidului. Fiind mai multă lume, discutăm numai generalități, situația din China, vizita patriarhului Moscovei în țara noastră și lipsa de demnitate a patriarhului nostru Nicodim81, care nu are decât o scuză că e prea bătrân și aproape senil. Ziarele noastre comuniste, lipsite de orice scrupul, publică știri fanteziste despre evenimentele din China, despre foametea din Grecia, despre tulburările din Palestina etc. Plecând de la un sâmbure de adevăr, aceste ziare își permit exagerări de tot felul pentru a induce lumea în eroare, lăsând-o să creadă că regimurile burghezo-capitaliste, fiind putrede, sunt gata să se prăbușească, în timp ce comunismul câștigă teren în toată lumea și o va stăpâni curând. Statele Unite și Anglia sunt acuzate că se pregătesc temeinic de război, dar că vor păți ca și naționaliștii chinezi, fiind învinse de popoarele lor. Această propagandă, repetată zilnic, prinde oarecare teren la prostime și la toți vântură-lume, însă lumea bine informată și cu scaun la cap o respinge cu indignare și dispreț totodată. Presa sovietică pretinde de două zile că tulburările se întind în toată China, fiind conduse de studenți și că foarte curând Mao Tze Dun va fi stăpân pe toată China.

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 47

Vineri, 30 mai 1947 Dejun cu Nicolschi82 la familia Domocoș. Totdeauna am fost de părere că Nicolschi este un om inteligent, cult și foarte bine informat. Discuția cu el e întotdeauna interesantă și chiar plăcută chiar și atunci când nu suntem de acord și ne contrazicem puternic. „Știu, a început el, adresându-se mie, că partidul d-voastră așteaptă cu nerăbdare ratificarea tratatului de pace de către noi pentru a declanșa o puternică mișcare de stradă contra guvernului Groza și indirect în contra noastră. După Anglia, vor ratifica tratatul și Statele Unite și în urmă și noi. Eu sunt însă convins că nu veți face nimic pentru că nu puteți conta pe sprijinul americanilor. De aceea eu continui să sper că în Partidul Național Țărănesc se află destui oameni cu scaun la cap ca să înțeleagă că nu este altă cale decât o înțelegere cu noi, mai ales că nici guvernul meu n-are motive să fie prea mulțumit de regimul actual prezidat de Groza". Știu de mult că rușii au mulți spioni în partidul nostru, însă eu nu-i puteam recunoaște temeinicia multora dintre informațiile sale. Am con­ testat că noi facem vreo legătură între lupta noastră în contra guvernului și sprijinul americanilor, recunoscând însă că noi așteptăm ratificarea tratatului de pace, întrucât este normal să urmărim o limpezire a situației politice dată fiind devalorizarea leului și haosul economic. N-am voit să recunosc teama noastră ca Moscova să nu revie asupra Ardealului de nord înainte de ratificare și că nici că noi nu putem face nimic fără asigurarea unui sprijin din partea americanilor. Am pus totul în legătură numai cu necesitatea de a limpezi odată situația internă și de a ajunge la un Parlament liber ales. Nu știu dacă l-am convins, căci el și-a continuat teza lui veche, dorința unei colaborări cu aripa stângă a partidului, condusă de mine, l-am repetat punctul meu de vedere, cunoscut de el mai demult, nicio colaborare cu nimeni, decât după alegeri libere și pe baza raportului de forțe dintre partide. „Eu sunt totdeauna gata să colaborez cu partidul comunist cu singura condiție ca el să fie național și nu instrument în mâinile străinilor. La fel, sunt un sincer partizan al colaborării cu Sovietele, iarăși cu condiția ca ele să ne respecte suveranitatea și să nu se amestece sub nicio formă în treburile noastre interne, așa cum o fac astăzi prin d-ta și cum au făcut-o din martie 1945, impunându-ne regimul Groza și

48 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

menținându-1 până azi în contra voinței națiunii. Când Moscova va înțelege acest lucru, ea va găsi în mine și în imensa majoritate a partidului nostru cea mai sinceră dorință de colaborare, în speranța că odată și odată ne vom putea înțelege și în privința Basarabiei și a Bucovinei". „Acest lucru nu se va întâmpla niciodată, mi-a răspuns Nicolschi, căci guvernul sovietic nu poate părăsi lupta lui ideologică, de expansiune a comunismului decât cu prețul unui război pe viață și pe moarte cu burghezia capitalistă și acest lucru sunt sigur că nu-1 vom vedea noi cât mai avem de trăit. îți repet d-tale cu aceeași sinceritate cu care mi-ai vorbit că te înșeli profund și că dovedești o lipsă totală de simț realist. Sunt convins profund că d-ta și Maniu sperați mereu în sprijinul american și într-o confruntare cu Sovietele. Eu îți repet de față cu prietenul meu Domocoș că vă înșelați profund asupra raporturilor sovietoamericane și că dați cu piciorul unei situații cu care nu vă veți mai întâlni”. Pe mine ceea ce mă surprinde în special, continuă Nicolschi, că un intelectual de talia d-tale cu pregătire deosebită tocmai în domeniul istoriei universale se poate înșela atât de grav asupra formidabilei puteri a Rusiei Sovietice și a rolului pe care ea îl are de jucat în Europa și în restul lumii”. I-am explicat că după mine el se înșeală, întrucât neglijează rolul tot mai mare care-1 joacă opinia publică mondială, mai ales acum, când Statele Unite adăpostesc pe teritoriul lor sediul O.N.U.-ului, organ special pentru garantarea unei ordini pe tot globul și care afirmă egalitatea totală între toate națiunile, mari și mici. De azi înainte va fi din ce în ce mai greu ca cei tari să abuzeze de cei slabi, cu atât mai mult cu cât Statele Unite dispun și de forța militară respectivă pentru a impune respectarea hotărârilor acestui mare for de justiție internațională. Nicolschi m-a ascultat zâmbind, răspunzându-mi că „acum își dă seama și mai bine că eu sunt un idealist incorigibil și care mă voi căi amar într-o zi de marea mea naivitate”. Ne-am despărțit fiecare pe poziția sa. După masă la 5 mă duc cu Coman Lac la Tribunul, pentru a ni se lua amprentele digitale în calitatea noastră de conducători ai tipografiei partidului. Seara acasă: Jurnal, presă, Londra. Ziarele noastre comuniste și fenediste nu sunt practic decât simple ediții ale celor sovietice, scrise doar în limba română. Toate

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 49

atacurile presei sovietice în contra lumii libere sunt reproduse cu slugărnicie în ziarele noastre, începând cu atacurile în contra „politicii războinice” a lui Truman și terminând cu toate tulburările de pe glob, unde „popoarele sunt împiedicate de americani și de englezi să cunoască adevărata libertate sovietică și nu cea burghezo-capitalistă, falsă și ipocrită". Trebuie să recunosc însă că Moscova este destul de sinceră în această privință și nu-și ascunde deloc planurile ei politice. Vinovați sunt numai acei care văd și nu înțeleg sau care-și fac iluzii.

Sâmbătă, 31 mai 1947 La 10 la facultate în vederea fixării datelor unor examene de licență, fiind în comisie cu Brătianu, Giurescu83și Papacostea. Evităm orice discuție. Brătianu nu vorbește cu Giurescu, uitându-se chiorâș unul la altul. Papacostea și cu mine servim drept intermediari. Giurescu, mai versatil, ar vrea să-i vorbească, însă Brătianu îi întoarce sistematic spatele, arătând un total dispreț. Nici eu n-am chef de vorbă, căci la 11 sunt așteptat la o ședință la Mihai Popovici, cu Maniu și alți fruntași, Ghiță Pop, Leucuția, Aurel Dobrescu, Ghilezan, Ștefan Mihăiescu, Ilie Lazăr și Penescu. Subiectul: procurarea banilor necesari pentru ordine la tipografie și la presa partidului. Discuții aprinse între Ghiță Pop și Lazăr de o parte, Popovici, Penescu și Mihăiescu de alta. Primii doi cer demisia acestor trei din urmă dacă sunt incapabili să găsească fondurile necesare pentru tipografia și presa partidului. Aceștia se angajează până la urmă să avanseze „din proprii lor bani” fondurile necesare. Propun și se admite ca administratorul Coman Lac să încaseze banii de la Popovici direct, pentru a nu avea eu niciun amestec, decât controlul folosirii lor. Trecem la situația politică. Penescu face un raport mai mult decât întunecat asupra situației din partid, scoțând în evidență dezorientarea unora dintre cadrele noastre și nemulțumirea opiniei publice față de pasivitatea partidului nostru. „Opinia publică, continuă el, nu înțelege pentru ce noi nu răsturnăm guvernul și nu punem capăt haosului economic și sărăciei în care am ajuns”. Ghiță Pop, Lazăr, Leucuția și Ghilezan l-au forfecat rău de tot, întrebându-1 mai întâi dacă el, ca secretar general, a făcut

50 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

ceva pentru lămurirea cadrelor noastre și dacă n-ar fi mai nimerit ca față de cele constatate de el, să demisioneze, lăsându-i altuia „mai capabil”, zice Lazăr, să ocupe acest loc de răspundere în partid. Ghilezan și Leucuția îi reproșează lipsa oricărei activități în partid și faptul că folosește situația lui în partid pentru a-și procura împrumuturi favorabile pe care le investește în afacerile lui personale, ca moșia și crescătoria lui de porci. Penescu încearcă să se apere, spunând că în ce privește dezorientarea cadrelor el nu învinovățește pe nimeni, făcând doar o simplă constatare și că în privința împrumuturilor și afacerilor sale particulare n-are de dat seamă nimănui. îi răspunde Aurel Dobrescu, punându-1 la punct cu argumentul că atunci când un fruntaș de partid ocupă un post atât de important ca secretariatul partidului el trebuie să fie mult mai circumspect în afacerile lui particulare, „așa cum au procedat Ia timpul lor Ghiță Pop și profesorul Hudiță". Maniu a intervenit, pentru a se pune capăt acestei discuții, spunând că noi avem și alte probleme de discutat, mult mai importante. Maniu a ridicat chestiunea luptei noastre în contra regimului Groza, acum când ne apropiem de ratificarea tratatului de pace de către anglo-americani și Soviete. Pentru a nu lungi discuția inutil, am luat eu cuvântul, făcând o scurtă expunere a situației externe, atât cât a fost necesară, pentru a justifica concluzia la care am ajuns. Fără să pomenesc numele lui Nicolschi, rezervând acest lucru numai pentru Maniu, Ghiță Pop și Leucuția, care cunosc legăturile mele cu agentul rus, am susținut că Sovietele sunt foarte bine informate despre adevăratul motiv al întârzierii luptei noastre pentru răsturnarea guvernului Groza. „Moscova, am spus eu, fie că dispune de anumiți spioni în rândurile noastre, fie că a înțeles singură planurile noastre, știe foarte bine că noi ne temem ca ea să nu-și schimbe atitudinea referitoare la Ardealul de Nord înainte de ratificarea tratatului de pace cu România și de aceea întârzie cât poate mai mult acest lucru". „Deci nu mai e cazul să legăm acțiunea noastră de ratificarea tratatului de pace, am continuat eu. Problema se reduce la o chestiune de apreciere și care, în fond, e foarte simplă. Putem noi să ne angajăm într-o acțiune care în mod inevitabil ne poate duce la un conflict armat cu Sovietele fără să avem asigurarea unui sprijin din afară?

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 51

Personal, apreciind cu multă grijă și cu un total simț al răspunderilor toate argumentele pro și contra ale unei astfel de acțiuni, cred în concluzie că noi n-o putem încă întreprinde și că trebuie să așteptăm o împrejurare mai favorabilă. De altfel, ea se va prezenta foarte curând, atunci când regele, profitând de ratificarea tratatului de pace, va găsi că a sosit momentul pentru a pune ordine în finanțele și economia țării cu ajutorul unui guvern de largă concentrare națională. Numai atunci văd eu ocazia cea mai potrivită pentru a da curs acțiunii noastre". Când am terminat, toți au bătut din palme, afară de Maniu și Mihai Popovici. Acesta din urmă nu putuse auzi prea bine expunerea mea din cauza surzeniei. Când Penescu, care ședea lângă el, i-a rezumat ultimele fraze, a bătut și el din palme, declarând că „propunerea mea trebuie aprobată fără discuție”. Ghiță Pop s-a raliat fără rezerve concluziei mele, arătând și el că „atâta timp cât nu avem asigurat sprijinul hotărât al america­ nilor, noi nu ne putem aventura într-o acțiune dinainte pierdută”. El a cerut lui Maniu să-și spună cuvântul, toți fiind grăbiți să plecăm, fiind ora unu și jumătate. Maniu a răspuns că discuția la care a asistat a fost foarte interesantă și instructivă și că o hotărâre definitivă în privința atitudinii partidului va fi luată după o ultimă discuție pe care el o va avea cu reprezentanții anglo-americani din capitală. în timp ce ne coboram de la Mihai Popovici, eu l-am informat pe Maniu despre discuția avută ieri cu Nicolschi și care mi-a lăsat convingerea că rușii nu vor ceda cu una cu două. Cred că la fel judecă și Maniu. El a plecat cu Leucuția și Lazăr la Snagov. Aurel Dobrescu și Ghiță Pop m-au condus cu mașina acasă. Pe drum ei mi-au spus că pentru un moment ei nu văd nicio posibilitate de luptă în țară și că eu trebuie să plec neapărat în afară cât mai repede cu putință. Le-am explicat din motivele pentru care nu pot pleca înainte de începutul lui iulie, când termină bacalaureatul Rica. Seara acasă, program obișnuit. Azi a fost o zi caldă de vară. Grădina mea este de o rară frumusețe. Cei trei cireși sunt încărcați de fructe. Cel timpuriu, de la stradă, care are cireșe zise de mai, e pe terminate, însă ceilalți doi, în două-trei zile vor avea și ei fructele

52 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

coapte. Căpșunile au dat recoltă foarte bună, iar zmeura acum începe să se coacă. Londra anunță mari tulburări studențești în orașele principale din China și extinderea mișcării comuniste în regiunile rurale. Mă întreb dacă Chiang Kai-Shek își merită reputația de care se bucură, ori a devenit prea bătrân și nu mai este capabil să facă față situației, în orice caz, înfrângerea lui constituie și un mare eșec politic pentru Statele Unite. Presa fenedistă se ocupă și azi de arestarea lui Crainic, publicând tot felul de detalii în legătură cu trecutul lui politic. Pentru arest, atacuri violente la adresa Angliei și Statelor Unite, sub motiv că refuză o colaborare cu Rusia Sovietică și se pregătesc de război. Sovietele fac acum pe pacifiștii, după ce au pus mâna pe jumătate din Europa și fac mereu cuceriri în Extremul Orient.

Duminică, 1 iunie 1947 Zi foarte caldă, de adevărată vară. Dejun la Spiridoni cu familia Elenuții. Azi e Duminica Mare. Panaiteștii au adus pui din gospodăria lor de la Fierbinți. Pentru prima dată în vara aceasta mâncăm pui fripți, fiecare câte o jumătate, cu usturoi. în afară de familia Elenuței se mai află Comăneștii și Neculai loan. Ca de obicei când e lume prea multă și mai ales băutură la masă nu se poate discuta nimic serios. Neculai Ioan, care e un om sobru, stă lângă mine la masă și-mi povestește tot felul de lucruri de la Ministerul Agriculturii, unde el își păstrează mai departe postul datorită rubedeniei lui cu Maurer. îmi spune printre altele că guvernul Groza n-are nici un gând să plece de la putere și că rușii vor menține încă mult timp trupe în țară și după ratificare. Maurer, care a rămas același bețiv ca și în trecut, i-a spus într-o seară lui Neculai Ioan, fiind beat complet, că „în curând situația internă se va limpezi prin arestarea tuturor conducătorilor Partidului Național Țărănesc în cap cu Maniu și dacă va fi nevoie i se va da și regelui un picior în spate pentru ca să se termine odată cu reacțiunea românească”. După ce s-a mai dezmeticit, bând câteva cafele, Maurer i-a atras atenția să păstreze numai pentru el „ceea ce a auzit, căci el n-a spus nimic". Neculai Ioan a rămas puțin pe gânduri, căci de obicei la întâlnirea lor de familie Maurer nu prea vorbește

loan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)| 53

politică și e în general foarte prudent. „Probabil, i-am spus eu, că Maurer a folosit această metodă pentru a da și mai multă importanță amenințării sale, știind foarte bine că ea va fi comunicată celor în drept". Neculai Ioan s-a declarat de acord cu interpretarea mea și am trecut la alte chestiuni. El are informații că în cercurile comuniste este oarecare panică în legătură cu ratificarea tratatului de pace și cu plecarea trupelor rusești din țară, mai ales că presa noastră comunistă pretinde mereu că angloamericanii se pregătesc serios de război. „Comuniștii noștri, zice el, deși îi înjură teribil pe anglo-americani, își dau însă foarte bine seama că reprezintă o forță colosală cu care Sovietele nu se pot măsura". Aflu de la el că la Ministerul Agriculturii este un adevărat haos și că Săvulescu „e foarte slab ca ministru, o adevărată decepție pentru toată lumea" și că nici azi nu s-a judecat încă procesul bandei Economu, care continuă să sfideze lumea. „Lumea din minister, zice Neculai Ioan, e pur și simplu uluită de proporțiile fraudelor care se fac în sectorul silvic mai ales". Seară fără Londra. Ne culcăm devreme.

Luni, 2 iunie 1947. Sărbătoare, Sfânta Treime Foarte cald și azi. Stau acasă toată ziua și lucrez. Fac cu Rica mai multe chestiuni care se pot da la bacalaureat la limba română. Țin la zi Jurnalul, citesc presa și seara Londra. încordarea dintre foștii aliați este mereu în creștere. Orice colaborare cu Sovietele pare tot mai imposibilă. Politica acestora în toate problemele principale ale globului pare ireconciliabilă cu cea a anglo-americanilor. în Germania, Sovietele caută pe față bolșevizarea zonei lor de ocupație și întrețin o întreagă agitație comunistă și în cealaltă parte a Germaniei ocupată de englezi, americani și francezi. Anglia, Franța și Italia se zbat în ghearele unei crize economico-financiare din care nu pot ieși fără un sprijin masiv din partea Statelor Unite. Cum pot deci acestea să mai facă față și Sovietelor în acțiunea lor de întreținere a tuturor focarelor tulburi de pe globul întreg! Un sprijin din partea lor efectiv devine tot mai iluzoriu și asupra acestui punct trebuie să recunosc că Nicolschi are dreptate. Rușii știu deci foarte bine că pot întinde coarda mai departe în Europa centrală fără nicio teamă de vreo

54 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

confruntare militară cu Statele Unite. Iată deci o realitate de care noi, românii, trebuie să ținem cont. Lupta Sovietelor în contra Statelor Unite are acum un caracter general. Sovietele vor să apară drept apărătoare a libertății popoarelor, folosind în mod cinic un vocabular care n-are absolut nimic cu democrația. în Europa Occidentală, inclusiv Germania occidentală, presa sovietică susține că monopolurile susținute de capitalul american domină situația peste tot, exploatând toată lumea. în Statele Unite, susține aceeași presă, se duce o acțiune turbată în contra comunismului și că în timpul din urmă până și actorii din Hollywood sunt controlați dacă n-au sentimente comuniste. Un număr de 30 dintre aceștia au fost convocați pentru data de 16 iunie viitor să dea explicații în fața comisiei Camerei Reprezen­ tanților. „Pravda" atacă violent pe generalul american Clarck84, fost comandant al trupelor americane din Austria, pentru că acesta a declarat în mai multe rânduri că Washingtonul ar trebui să adopte o atitudine mai fermă față de Soviete, „care nu știu decât de frică".

Marți, 3 iunie 1947 De la 9 la 11 examene la facultate, prima serie. După masă, între 5-7 ultimele lucrări de seminar ale restanțierilor. La opt seara sosesc din județul Baia frații mei, Neculai și Mircea, care au distribuit familiilor celor arestați cele 10 milioane lei pe care le-am putut procura eu în capitală. Ei povestesc cu lux de amănunte situația groaznică din județ, sărăcia cumplită care domnește în satele noastre și deznădejdea populației văzând că nu mai scapă țara de comuniști și de ruși. Neculai și Mircea povestesc că populația este atât de pornită în contra evreilor, încât dacă legionarii sau cuziștii s-ar prezenta azi la alegeri, ei ar obține unanimități peste tot. Țăranii din județ nu vor să știe dacă evreii din Fălticeni, Lespezi sau Pașcani sunt sau nu sinceri față de actualul regim, e de ajuns să vadă tot felul de afișe lipite pe ferestrele caselor lor în care se laudă regimul și se batjocorește tot ce are națiunea mai sfânt. Pe toate străzile acestor orașe se află afișe mari în care suntem ridiculizați noi, fruntașii partidului, Maniu, Mihalache, eu și fruntașii mai de seamă ai partidului din județul nostru. Cadrele noastre nu le mai rup, căci își dau seama că

loan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)| 55

toate aceste afișe batjocoritoare ne fac în fond o mare reclamă. Ei au vizitat la Fălticeni pe Fuchs, șeful Siguranței, și i-au atras atenția că ar putea fi tras la răspundere într-o zi pentru toate abuzurile care și le permite. „Spuneți mai bine fratelui d-voastră, profesorul, să fie el mai atent ca mine, să n-o pățească într-o zi cu politica lui în contra noastră", le-a răspuns Fuchs. Ei au văzut pe Ghelberg, pe Schwartz și pe Haimovici, singurii evrei din Fălticeni care au mai rămas credincioși partidului nostru și care le-au spus că teroarea în oraș este atât de mare încât ei n-au voie să vadă pe nimeni și că toți trei au făcut cerere de plecare în Israel. La discuția din seara aceasta a participat și vărul meu, Nicușor Spiridon și fiul lui Mihai, student la medicină. Ei nu se mai pot duce în județ, unde sunt amenințați să fie arestați. Rătăcesc bieții oameni prin capitală și se adăpostesc pe unde pot, căci la Vasile, fratele lui, n-au loc. Grele vremuri! Mulți dintre cei arestați în județul nostru au fost eliberați în ultimul timp. N-au mai rămas în închisori decât vreo cinci, însă și lor e vorba să li se dea drumul. Neculai și Mircea sunt îngrijorați de soarta lui Ghiță, care vorbește tot timpul prin sat și-i atacă pe comuniști fără menajamente. Cei din Bogdănești îl cunosc bine și nu-1 denunță autorităților din Fălticeni, care i-ar putea face neplăceri. Din nenorocire, nu se vede nicio ameliorare, ba din contra, o situație tot mai grea și mai primejdioasă. Londra anunță noi succese comuniste în China și noi înfrângeri ale armatei naționaliste. Presa sovietică a dezlănțuit o întreagă campanie în contra guvernului francez pe chestiunea că în schimbul unui nou împrumut pune baze militare la dispoziția Statelor Unite. După ziarele sovietice, anarhia din Grecia și Palestina a depășit orice închipuire și că vina o poartă numai angloamericanii care se amestecă în treburile acestor țări. Auzi tu cine vorbește! 0 nouă criză între anglo-americani și Soviete a izbucnit ca urmare a evenimentelor din Ungaria. Guvernul Nagy Ferenz85 a fost înlăturat printr-o lovitură de stat al unei minorități comuniste, susținută de trupele rusești, iar noul guvern impus de Moscova, Lajos Dinnyes, un fel de Groza al nostru, pretinde acum că reprezintă „adevărata democrație maghiară”. Exact ca la noi, la 6 martie 1945, când Vîșinski a impus cu forța guvernul Groza. Anglo-

56 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

americanii, drept protest, și-au retras reprezentanții lor din Ungaria, iar Statele Unite au suspendat predarea tranșei a doua din împrumutul acordat Ungariei. Noul guvern maghiar în slujba Moscovei declară acum că el reprezintă adevărata democrație maghiară și că cei răsturnați de la putere sunt maghiari la discreția anglo-americanilor și că „noua Ungarie nu-și va vinde independența și libertatea pentru niște dolari americani". Nici mai mult, nici mai puțin! Dacă mai era nevoie de o dovadă în plus despre modul cinic și nerușinat cum procedează rușii, evenimentele din Ungaria au sfârșit prin a deschide definitiv ochii lumii libere asupra primejdiei moscovite. Evenimentele acestea din Ungaria vor avea implicații importante și la noi foarte curând.

Miercuri, 4 iunie 1947 Cu mașină de la Domocoș, la Crețulești și Buftea după alimente, care sunt din ce în ce mai rare. Carnea de vită lipsește total. Se găsesc pui, însă o sută de mii de lei perechea, peste puterile mele. A apărut zarzavatul nou, ceva mai convenabil, găsesc ceva brânză, smântână, zarzavat și puțin ulei, totul pentru 450 000 lei. Copiii Pascaru mănâncă pe ruptele, cartofi, fasole, ceapă, ridichi și cireșe de mai. Hrana lor devine o problemă. Noroc de lapte; ei consumă la doi litri cel puțin pe zi. Lăptăreasa noastră, Maria Gane din marginea capitalei, ne aduce zilnic câte 4-5 litri și ceva brânză de vaci când poate. Triste vremuri! Lumea e disperată pur și simplu, întrebându-se fiecare când vom mai scăpa din haosul și mizeria de azi. Seara, Jurnal, presă, Radio Londra. Citesc ceva din lucrările de examen ale studenților. Presa comunistă de la noi face mare caz de vizita în țara noastră a patriarhului rus Alexei86, voind să acrediteze ideea că și în Rusia biserica este liberă, când toată lumea cunoaște batjocura pe care bolșevicii au făcut-o cu ea de când au luat puterea. Patriarhul nostru Nicodim are scuza că e senil, căci altfel declarațiile lui sunt simple inepții. Pentru rest, ziarele noastre reproduc după cele rusești tot ce poate fi batjocură la adresa angloamericanilor.

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 57

Joi, 5 iunie 1947 Dimineață la 10 ședința delegației permanente la Club, sub președinția lui Maniu. Prezenți și Mihalache și Popovici. Maniu face o lungă expunere asupra situației interne și externe, lăsând la aprecierea noastră să decidem atitudinea partidului. El constată cu regret că anglo-americanii au eșuat complet în eforturile lor de a-i sili pe ruși să-și respecte angajamentle luate atât prin Convenția de armistițiu, cât și prin conferințele de la Yalta, de la Potsdam și recent prin tratatul de pace de a nu se amesteca în treburile noastre interne sub nicio formă. El recunoaște că raporturile dintre anglo-americani și Soviete s-au deteriorat complet în ultimul timp și că nimeni nu poate ști cum se vor rezolva neînțelegerile dintre foștii aliați. „Vechile rivalități și polemici care au încetat un timp, cât aceste mari puteri au fost aliate în contra lui Hitler și Mussolini87, au reizbucnit odată ce aceștia au fost învinși, a spus Maniu, și noi constatăm cu mare regret că popoarele mici trag consecințele acestor neînțelegeri. Cât de departe vor merge aceste certuri dintre foștii aliați și ce se va întâmpla cu noi, națiunile mici, nimeni nu poate ști astăzi cu precizie. Un lucru e sigur, că situația țării noastre, datorită mai ales poziției sale geografice, este foarte proastă, ca să nu vorbesc mai mult”. Maniu constată totodată că nici O.N.U.-ul "nu-și poate îndeplini misiunea pentru care a fost înființat, repetând și el greșelile vechii Societăți a Națiunilor de la Geneva, lăsând popoarele mici la discreția celor puternici și fără scrupule de niciun fel”. „Ce putem face în aceste condiții, ca partid și ca națiune, ne întreabă Maniu, decât să continuăm lupta noastră pentru a salva independența țării și libertățile noastre publice, indiferent riscurile la care suntem expuși? Cine vede alte soluții, îl rog să ni le împărtășească și nouă pentru a le discuta împreună”. Primul a vorbit Nestor Badea88, care a reproșat conducerii partidului, indirect lui Maniu și grupului său de prieteni, „intransigența prea mare față de puternicul nostru vecin de la Răsărit, pe care și anglo-americanii, cât sunt ei de puternici, sunt totuși nevoiți să-i menajeze". Așa stând lucrurile, el crede că partidul n-are altă cale decât „ori abandonarea luptei, ori o înțelegere cu Moscova”. După Badea, a vorbit Cartojan de la Vlașca. Acesta de obicei nu prea ia cuvântul,

58 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

trecând drept un prieten moderat al lui Mihalache. în realitate e un om comod și cam fricos. El a vorbit în același sens ca și Badea, fiind convins că acesta, ca nepot al lui Mihalache, este de acord cu ruda lui. El a găsit că „răul de azi are origini mai vechi, de la condițiile insuficient de clare în care s-a făcut ieșirea noastră din alianța germană și trecerea noastră de partea aliaților occidentali și a Sovietelor". Silit de întrebările lui Ghiță Pop și ale lui Leucuția, să precizeze cam cum crede el că ar fi trebuit procedat la 23 august 1944, Cartojan a repetat vechea teză a lui Mihalache „că dacă n-ar fi fost arestat Antonescu89, el ar fi făcut desprinderea de germani în condiții mult mai favorabile pentru țară și azi nu ne-am găsi sub un regim comunist impus de Moscova”. El nu vede azi, ca și Badea, decât o singură soluție „găsirea unui compro­ mis cu rușii, căci altfel noi nu mai putem continua lupta ca partid, din moment ce anglo-americanii nu ne mai pot ajuta”. Concluzia lui, ca și a lui Badea, a fost subliniată de mai multe murmure. Tot în sens defetist a vorbit și Spineanu de la Dâmbovița. în timp ce vorbea acesta, Ghiță Pop, care ședea lângă mine, mi-a șoptit că „așa merită Mihalache, care l-a terorizat pe Maniu să-i coopteze fără niciun merit în delegația permanentă". Spineanu susține teza, mult răspândită între prietenii Iui Mihalache, deși el, ca om cinstit, este în contra ei, că partidul nostru „a făcut greșeala să uite că el este un instrument de guvernare și ca atare trebuia să facă imposibilul ca să evite o opoziție disperată care inevitabil trebuia să ne ducă aici". în concluzie, și el este pentru „găsirea unui compromis cu rușii”. La ședința delegației permanente au fost admiși să ia parte și deputății partidului aflați în capitală, printre care Ciorănescu, Anghel de la Buzău și Hie Ion de la Craiova. Constatându-se că se apropie ora două, s-a suspendat ședința pentru a fi continuată la 6 după masă. Maniu, nesimțindu-se prea bine, s-a retras la Leucuția să se odihnească. Eu am invitat la dejun pe Căpățâneanu (Olt) și pe Cartojan (Vlașca). în timpul mesei am discutat cu ei condițiile în care s-a făcut 23 august, reușind să-i conving că Mihalache n-are dreptate și că Antonescu mai întâi nu voia să facă armistițiul decât mult mai târziu și apoi cu rușii victorioși și stăpâni pe Muntenia cum ar fi putut el obține condiții mai favorabile decât cele de la Cairo, care aveau în plus și garanția angloamericanilor. Le-am arătat absurditatea tezei lui Mihalache care, de

loan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 59 altfel, cred că n-o mai susține astăzi, după ce vede cum procedează Moscova, care calcă totul în picioare fără rușine. La 6 seara ne-am prezentat la ședință cu toții. Au mai vorbit în sens defetist profesorii Ciorănescu și Zâne. Primul a fost lamentabil pentru un profesor universitar. După el, o conducere de partid trebuie să facă imposibilul pentru a-i asigura partidului posibilitatea de a guverna și de a-și realiza programul. Dacă nu reușește, ea trebuie să facă loc alteia, capabilă să realizeze acest lucru. Plecând de la această teză, axiomă pentru el, istoria n-are scuze pentru acei care nu reușesc în planurile lor. Toată lumea face haz de spusele lui și nu i se dă nicio importanță. Zâne este ascultat cu mai multă atenție, în special de Mihalache și de prietenii săi. El începe să facă apologia revoluției rusești, arătând importanța ei pentru „dărâmarea ulti­ melor vestigii ale barbariei universale”, explicând pentru ce ea întâmpină rezistența cercurilor reacționare de pe glob. El nu crede că Moscova urmărește extinderea vechiului imperialism rus sub masca comunismului și că politica de democratizare urmărită de actualii conducători din Kremlin este prezentată cu multă rea credință de către cercurile reacționare din lume. Zâne găsește justificată preocuparea Moscovei de a căuta să impună guverne prietene la conducerea țărilor vecine pentru că cine s-a fript în borș suflă și în iaurt și că cine cunoaște gradul de devastare pe care l-au comis oștile lui Hitler și aliaților săi aproape în întreaga Rusie europeană nu poate să nu înțeleagă teama Moscovei de a nu mai vedea repetânduse o astfel de nenorocire”. După aceste considerații generale, care în fond n-au nicio legătură cu discuția noastră, Zâne s-a ocupat de situația actuală, susținând în concluzie că partidul nostru a dovedit „o intransigență exagerată față de realitățile obiective ale situației noastre geopolitice și că de aceea este nevoie de o revizuire a atitudinii partidului pentru a ieși din impasul în care se află”. „Eu, a terminat el, nu sunt în măsură să indic măsurile care trebuie luate. Eu mă mulțumesc să constat nemulțumirea unui mare număr din fruntașii noștri față de situația în care ne aflăm. Biroul partidului are obligația să găsească mijloacele prin care am putea ieși din criza în care ne zbatem”. „La critique est facile, l’art est difficile", a strigat Ghilezan.

60 | loan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

Pentru a nu lăsa prietenii mei sub influența defetiștilor, am luat eu cuvântul, deși eram hotărât să vorbesc mâine dimineață. Am respins mai întâi punct cu punct criticile aduse conducerii parti­ dului, arătând că el a rămas consecvent cu programul său democrat și național, dovadă alegerile de acum câteva luni când națiunea nea răsplătit cu toată încrederea ei deși a trebuit să lupte sub un regim de teroare impus din afară. Cu ce a greșit partidul la 19 noiembrie 1946 și până azi pentru a merita criticile aduse de colegii noștri? A provocat pe cineva când a protestat că ni s-au furat voturile în mod grosolan? A cerut altceva, să ni se facă dreptate, să se anuleze alegerile tâlhărești pentru a se putea face un guvern conform cu voința națiunii? Conducerea partidului n-a făcut nimic din toate acestea decât să apere cu hotărâre independența țării și libertățile în care suntem obișnuiți să trăim. De aceea aș ruga pe colegii care au vorbit înaintea mea să fie mai clari și să precizeze unde anume a greșit conducerea partidului pentru a i se aduce azi reproșuri". Aplauze puternice ale majorității celor prezenți. Aplaudă în special Maniu și Mihalache, care strigă: „bravo, foarte bine”. „S-a vorbit, am continuat eu, de geopolitica neglijată de un anumit spirit nerealist. Oare așa să fie? Aș vrea să știu când a făcut partidul nostru greșeala de a neglija raporturile cu marele nostru vecin de la Răsărit, căci despre el este vorba? Eu știu din contra că totdeauna el a fost pentru cele mai bune raporturi posibile cu el, în deosebire de toate partidele noastre politice și pentru acest motiv el a fost acuzat de adversari că ar fi chiar bolșevic și în slujba Moscovei. Atunci pentru ce acuzația de azi că noi așa, deodată, ne­ am uitat tot trecutul nostru și ne-am transformat în dușmanii lui? Deci, să fim bine înțeleși, noi n-am greșit cu nimic. Partidul nostru a rămas credincios programului său democratic și pentru cele mai bune și pașnice relații cu toată lumea, începând cu vecinii noștri. Partidul nostru este însă și național și ca atare el luptă din răsputeri ca toți frații noștri să se bucure de aceleași libertăți ca și noi, cei din actualul stat românesc. Este aceasta o crimă care ni se poate reproșa tocmai de colegii noștri de partid?” Aplauze puternice, în special din partea lui Maniu și Mihalache. în continuare am arătat că foarte mulți dintre acei care ieri ne reproșau că suntem bolșevici, astăzi sunt luați în brațe de Soviete

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 61

pentru simplul motiv că le fac jocul lor de a bolșeviza țara. „Acesta-i adevărul și nu altul. Suntem combătuți pentru că vrem independența țării și vrem să trăim liber, conform cu obiceiurile și tradițiile noastre. Ce-au câștigat toți nemernicii care ne-au trădat, făcându-se cozi de topor în mâinile comuniștilor și Sovietelor. Au salvat ei ceva din idealurile noastre pentru independență și democrație? Nimic din toate acestea decât unele avantaje personale în schimbul unei trădări nerușinate. Mai sunt tentați și alții? Nu mă surprinde. Eu îi rog însă în seara aceasta să aibă curajul și să ne-o spună pentru că nu este cinstit să ocupi un loc în frontul nostru de luptă cu sufletul îndoit. Națiunea are mare încredere în partidul nostru. Ea este sigură că frontul este apărat cu vrednicie de fruntașii noștri, care sunt adevărați eroi. Eu știu că eroii se nasc, ei nu se improvizează. în lupta noastră grea de astăzi, cu inamici atât de puternici, noi avem nevoie de adevărați eroi. Cine nu se simte în stare de această luptă e cinstit să ne-o spună din timp, căci sufletele defetiste pot încurca și pe acei care vor să lupte mai departe". Aplauze generale, strigăte de „bravo, foarte bine". Am terminat cu ultimul exemplu de cinism și de rea credință care s-a desfășurat zilele acestea în Ungaria, după cel din Polonia și Bulgaria. „Vrea cineva, am spus eu, să depunem armele fără luptă și fără onoare? So facă pe răspunderea lor. Eu nu-i urmez pe această cale, oricare ar fi riscurile la care mă expun". Maniu, cu lacrimi în ochi, mi-a strâns mâna călduros. Mihalache, m-a sărutat, declarând că este „din tot sufletul de acord cu mine". Toți ceilalți prieteni m-au felicitat cu multă căldură. „L-ai făcut praf pe Zâne", mi-a spus Penescu, strângându-mi călduros mâna. Dobrescu și Ghiță Pop m-au condus cu mașina acasă, exprimându-și toată admirația lor pentru modul cum am apărat politica lui Maniu. „Azi, îmi spune Ghiță Pop, cred că s-a convins și Mihalache, dacă mai are un pic de onestitate în el, că ești singurul indicat să ocupi locul lui Maniu când acesta îl va părăsi”. „După cele întâmplate azi, zice Dobrescu, când toți prietenii lui Mihalache s-au dovedit niște fricoși și oportuniști, cred că nici lui nu-i mai arde de șefia partidului. în orice caz, dacă eventual ar mai persevera, vom ști noi să trecem peste el". Apropiindu-ne de casă, m-am mulțumit

62 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

să le răspund la amândoi că „Dumnezeu are el grijă și de această chestiune, când va veni ziua”. Seară fără presă, Jurnal sau Radio Londra. Am ajuns acasă pe la IO30. M-am culcat imediat, simțindu-mă foarte obosit.

Vineri, 6 iunie 1947 La ora 10 ședința delegației permanente în continuare. Primul vorbește Ghiță Pop, care începe prin a-și exprima „toată admirația lui” pentru modul clar și profund onest cu care eu am vorbit în ședința de ieri. El declară că față de claritatea cu care am prezentat eu situația noastră politică, n-ar mai fi cazul să vorbească dacă n-ar fi în joc un amănunt pe care ține să-l aducă la cunoștința noastră, acum când vorbim despre relațiile noastre cu Sovietele și cu angloamericanii. Pentru el, ceea ce se întâmplă azi nu-1 surprinde fiindcă încă din septembrie 1944, când se afla la Moscova pentru semnarea armistițiului, el și-a dat seama că „noi suntem lăsați complet la dispoziția Sovietelor și că anglo-americanii nu jucau decât un rol de figuranți, neavând niciun cuvânt în formularea condițiilor cuprinse în Convenția de armistițiu”. „Eu am înțeles încă de atunci, continuă el, că noi nu trebuie să punem nicio bază pe garanțiile angloamericane întrucât Londra și Washingtonul căutau prin toate mijloacele să menajeze Sovietele și să nu-i lase impresia că ar avea vreun interes să se opună planurilor rusești asupra țărilor vecine din Europa răsăriteană. Această atitudine binevoitoare față de politica Moscovei este ea rezultatul unui acord precis pe care unii îl numesc sferă de influență sau consecința unei bunăvoințe excesive care, după mine, este o mare greșeală politică, noi nu știm cu precizie. Eu înclin să cred că e mai mult sferă de influență decât bunăvoință exagerată, dar nu vreau să-l contrazic pe bunul meu prieten Hudiță, care e convins că niciodată Statele Unite și Anglia nu pot accepta să semneze cu cineva acorduri de acest gen. !n orice caz, noi suntem obligați să constatăm că nici azi, după aproape trei ani de la semnarea armistițiului, anglo-americanii nu fac efectiv nimic, ca puteri garante, pentru a obliga Sovietele să respecte angajamentele luate prin Convenția de armistițiu și prin tratatul de pace cu România”. „Aceasta fiind realitatea, continuă Ghiță Pop, eu sunt de părere, ca și prietenul meu Hudiță, că atitudinea partidului

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 63

nostru trebuie determinată de această realitate internațională în lupta lui grea pentru apărarea independenței țării noastre". Leucuția, Ghilezan și Aurel Dobrescu, care au urmat la cuvânt, s-au raliat concluziilor susținute de mine și de Ghiță Pop, cerând închiderea discuției pentru a asculta cuvântul președintelui Maniu. Mihalache s-a declarat și el de acord cu închiderea discuției, spunând că el împărtășește complet concluziile mele și că ține să mă felicite din toată inima „pentru curajul și onestitatea cu care am vorbit”. Maniu, spre surprinderea tuturor, a fost foarte scurt, poate și unde părea obosit de atâta discuție. Tactica Iui e bine-cunoscută. El lasă pe toți fruntașii să vorbească și să-și spună părerile lor. în felul acesta fiecare își poate da și mai bine seama cât sunt de relative părerile sale și cât este de greu de a ralia mai multe persoane la un anumit punct de vedere. La urmă, când toți și-au spus părerea și sunt obosiți de atâta discuție, n-au decât o singură dorință, să asculte părerea șefului pentru a se ralia cu toții concluziilor sale. Așa s-a întâmplat și de data aceasta. Maniu s-a referit la discursul meu și al lui Ghiță Pop, „discursuri înțelepte care mă dispensează de a intra în fondul problemei", zice el. „De altfel, continuă el, aplauzele d-voastră m-au ajutat să înțeleg și mai bine modul cum d-voastră vedeți situația politică. Eu nu m-am îndoit niciodată de priceperea d-voastră politică și de patriotismul d-voastră luminat și dezinte­ resat. în fixarea atitudinii partidului nostru în viitor biroul său va ține seamă de toate acestea, de tot ce s-a propus în ședințele noastre de ieri și de azi și va chibzui o orientare conformă cu dorin­ țele d-voastră și cu situația internațională de care orice națiune trebuie să țină cont, mai ales când ele sunt și mici și cu păcate multe în spatele lor". Aplauze lungi au subliniat declarațiile lui. Am luat apoi dejunul cu toții la „Continental”, unde llie Lazăr avusese grijă să rețină un rând de mese pentru 30 de locuri. Intrarea noastră în sală, pe la unu și jumătate, în frunte cu Maniu, a fost subliniată de aplauzele generale ale asistenței, sculată în picioare la trecerea lui Maniu. Omul acesta este mai popular ca oricând, el reprezentând astăzi simbolul rezistenței naționale față de ruși și de comunism, tot așa cum în trecutul apropiat el

64 | loan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

reprezenta dârzenia națională față de dictaturile lui Carol și Antonescu. La mesele noastre au mai venit și alți fruntași de-ai partidului, precum și ziariști. Masa a ținut până la 5, după care ne-am dus cu toții pe la casele noastre. O zi foarte bună pentru partidul nostru. Restul zilei acasă. Presă, Jurnal. Seara, Londra. Presa noastră comunistă și fenedistă este plină de informații referitoare la evenimentele din Ungaria, pe care le prezintă așa cum vor Sovietele. Se insistă îndeosebi asupra frământărilor din Partidul Agrarienilor unguri, din care sunt epurați toți acei cu sentimente anticomuniste și antiruse. Wallace anunță că are intenția să părăsească partidul democrat și să organizeze un partid nou, al muncitorilor americani. Ziarele importante americane îl ridiculizează, susținând politica externă a lui Truman și Marshall. Ziarele sovietice țin să atragă Franța, publicând tot felul de știri tendențioase privitoare la așazisa influență americană tot mai puternică în coloniile franceze. Cât despre China, ziarele sovietice fac mereu mare caz de victoriile armatei populare în Manciuria.

Sâmbătă, 7 iunie 1947 Pe la 9 dimineața vine Mihalache, care pleacă la Dobrești pentru vreo două săptămâni. Maniu e vorba să plece și el pentru câteva zile la Sinaia, la Jovin90. Mihalache a venit cu un taxi, căruia i-a dat drumul, stând la mine de vorbă aproape două ore. El a început prin a-mi face unele mărturisiri la care nu mă așteptam deloc întrucât, de când îl cunosc, el nu mi-a făcut impresia că mă apreciază sau că ține la mine mai mult decât ca la un simplu fruntaș de partid. Din contra, au fost momente când l-am crezut chiar că are anumită antipatie față de mine și că nu mă agreează deloc. Știam și motivul acestei răceli. El s-a temut tot timpul de doctorul Lupu91, cu care am început eu politica și vedea în mine adversarul principal din gruparea lupistă, dat fiind rolul meu de șef al acestei grupări. După plecarea lui Vaida92 din partidul nostru, datorită neînțelegerii cu Maniu pe chestiunea atitudinii față de regele Carol al II-lea93 și a camarilei sale, Mihalache, ca șef a! partidului, și-a văzut tot timpul amenințată președinția de atitudinea strânsă

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 65

dintre Lupu și Maniu, colaborare la care eu am jucat un rol principal din 1934 și până la sfârșitul anului 1937, când Maniu a revenit la președinția partidului. în tot acest timp prietenii săi personali, Călinescu94, Ghelmegeanu95, Ralea96, Gafencu97 și alții mai mărunți, nu mă puteau înghiți din mai multe motive și acela că eram prietenul principal al lui Lupu și luptam din răsputeri în partid pentru colaborarea strânsă dintre el și Maniu. Diferitele greșeli făcute de Mihalache în timpul președinției sale, care au culminat cu adeziunea lui la politica dictatorială a lui Carol și prin îmbrăcarea uniformei Frontului Renașterii Naționale, în calitate de consilier regal, au fost în permanență combătute de mine și de prietenii mei. Era deci natural ca el să nu mă vadă cu ochi buni. După plecarea lui Lupu din partid, la începutul lui 1946, Mihalache a respirat ușurat că scăpase în fine de un adversar primejdios la succesiunea lui Maniu. Din nenorocire, bucuria aceasta n-a ținut mult, căci după plecarea lui Lupu o serie de intriganți în partid au început să-l sperie în legătură cu eventuala mea candidatură la succesiunea lui Maniu, lucru cu totul neadevărat, pe care eu l-am dezmințit mereu, deși unii prieteni stăruiau s-o accept, iar Maniu o vedea și el inevitabilă. în Jurnalul meu m-am ocupat la timp de toate împrejurările în care s-a pus această chestiune și de modul categoric cu care eu am refuzat această eventualitate. Cu Mihalache am avut mai multe explicații, căutând să-l conving că eu n-am intenția să concurez la un astfel de post, fiind ferm decis să mă retrag din politica militantă, rămânând cel mult un simplu șef de organizație în județul meu de origine, Baia. Am rămas cu impresia că în fine l-am convins și pe Mihalache. Azi am avut ocazia s-o lămuresc definitiv și aceasta datorită lui Mihalache în urma confidențelor sale. Am ascultat cu mult interes mărturiile lui, rămânând profund impresionat de sinceritatea cu care mi-a vorbit. Fără să intre în detalii pentru atitudinea lui din trecut față de mine, el a recunoscut că „rar s-a înșelat în viață cu un om așa cum s-a întâmplat cu mine”. „Târziu de tot mi-am dat seama, mi-a spus el, că numeroșii d-tale adversari erau în fond și dușmanii partidului, căci aproape toți m-au trădat. Ei te urau pentru că, prin caracterul d-tale ferm, le ședeai în cale. Eu am făcut marea greșeală de a mă fi lăsat antrenat de ei, niște simpli

66 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 13 august 1947)

oportuniști, pripășiți în partid prin mijloace incorecte și care ne-au trădat în mod nerușinat, la prima ocazie care li s-a oferit”. El a continuat să-i înfiereze îndeosebi pe Călinescu, Ghelmegeanu și Ralea, „ticăloși fără scrupule și juisori fără pereche în generația lor. Nu-mi voi ierta niciodată că i-am primit în casa mea, tratându-i ca prieteni, când erau în realitate niște simpli șerpi veninoși și am fost în stare să nedreptățesc un om de valoarea și caracterul d-tale. Te urmăresc de ani de zile în activitatea d-tale de fruntaș al partidului și azi înțeleg mai bine ca oricând lupta d-tale loială și dezinteresată alături de Maniu. Tot datorită acestor secături și altora care s-au apropiat de mine și care mi-au strecurat zilnic, ca o adevărată otravă, tot felul de informații false pentru a mă sili să gândesc și eu greșit anumite lucruri față de Maniu, descoperind de-abia acum că în realitate acesta își merită pedeplin numele de sfânt al neamului. Te-am ascultat cu multă atenție, dar și cu admirație totodată la ultima noastră ședință cât ai fost de sincer și de cald în expunerea d-tale și toată noaptea care a urmat n-am putut închide un ochi, reproșându-mi atitudinea nedreaptă care am avut-o ani de zile față de d-ta. Din această frământare sufletească a ieșit hotărârea mea de a te vedea și de a-ți arăta adâncul meu regret pentru tot ce am putut greși până azi față de d-ta". în continuare el mi-a spus că, făcând turul tuturor fruntașilor din partid, el a ajuns la convingerea că „numai eu sunt indicat să iau succesiunea lui Maniu", că de îndată ce se va reîntoarce în capitală el va discuta această problemă cu Maniu pentru a vedea dacă n-ar fi potrivit ca această schimbare de șefie să se facă chiar acum, când el și Maniu se află încă în deplină putere și sănătate pentru a-mi acorda amândoi tot sprijinul de care aș avea nevoie. „Despre adversarii care-i mai ai în partid mă voi ocupa eu, a continuat Mihalache. Zâne este un șmecher, ușuratic, oportunist și foarte fricos. Cât despre Penescu, el contează și mai puțin, neavând absolut nicio calitate, nici aceea de șef de organizație și nedispunând în partid decât de singurul lui vot cel mult și al lui Popovici, tovarășul său de afaceri”. „Cu d-ta în fruntea partidului, flancat de noi doi, Maniu și cu mine, d-ta ai putea eventual încerca și o înțelegere cu Sovietele dacă acest lucru mai este posibil în împrejurările de azi. în orice caz, noi ne vom

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 67

prezenta astfel într-o formă nouă, așa cum o cer de altfel și vremurile noi care le trăim”. I-am mulțumit pentru sinceritatea cu care mi-a vorbit și pentru încrederea pe care mi-o arată, dar i-am repetat ceea ce îi mai spusesem și mai demult că eu nu m-am gândit niciodată la postul de președinte, deoarece de când am intrat în politica militantă, n-am avut decât un gând, s-o părăsesc și să mă retrag la preocupările mele de profesor și de istoric. I-am arătat că împrejurări peste voința mea m-au împiedicat să realizez acest lucru și nu acum când mai am o lună maximum până la plecarea mea în străinătate aș putea să mă abat din drumul meu. I-am explicat ultima piedică, bacalaureatul fetei mele, de îndată ce va fi trecut, plec cu ea și cu soția la Paris, indiferent dacă mi se acordă pașaport sau nu. Acolo, în calitatea mea de istoric, mi-aș putea servi țara poate chiar mai bine decât stând la București, mai ales în condițiile de azi. I-am mai spus că Maniu este încă în putere, iar situația noastră politică nu poate să dureze la infinit în condițiile de azi, așa că el își va putea relua președinția partidului atunci când Maniu n-o va mai putea ține. Mihalache a rămas profund surprins și nu-i veneasă creadă că eu sunt hotărât să stau un an, doi la Paris sămi văd de lucrările mele. „De îndată ce Rica își va trece bacalaureatul, i-am precizat eu, cu începere de la 8-10 iulie îmi voi face formele de plecare. Dacă mi se refuză un pașaport în regulă voi căuta să plec cu ajutorul americanilor sau englezilor". Ne-am despărțit buni prieteni, el promițându-mi să nu vorbească cu nimeni despre plecarea mea. L-am condus până la colțul străzii, unde am găsit un taxi cu care a plecat la nepotul său Badea, iar de acolo la Dobrești. N-am mai ieșit în oraș, anunțându-se o zi foarte caldă. Lucrez la grădină și apoi la corectarea lucrărilor de examen ale studenților. Seara presă, Jurnal, Londra. Rușii pun zilnic tot mai multă stăpânire pe România, profitând de slugărnicia criminală a unor ticăloși care folosesc situațiile lor sociale pentru a crea aparența că vorbesc în numele națiunii. Rușii profită bineînțeles de acești indivizi pentru a pretinde în fața anglo-americanilor că pentru tot ce fac ei în România au adeziunea națiunii noastre și că numai o minoritate retrogradă și reacționară se opune procesului de

68 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

democratizare. Teza aceasta este baza pe care Moscova se așază în polemica ei cu anglo-americanii, susținând că totul se reduce la o adeziune liberă, consimțită fără nicio presiune, când în realitate câteva secături comuniste îi terorizează pe ceilalți cu tot felul de amenințări, printre care cea mai importantă scoaterea din slujbe. Aceeași echipă de slugoi care au organizat Arlus-ul acum anunță că întemeiază un Institut de studii româno-sovietice, ca și cum România are ceva de profitat de pe urma unei astfel de activități. Institutul acesta a fost inaugurat de curând, în prezența patriarhului Alexei și a tuturor celorlalte autorități politice și militare sovietice din țara noastră, în cap cu ambasadorul Kavtaradze98. Inițiatorul și organizatorul principal al acestui institut este aceeași nulitate activă, comunistul Constantinesculași", flancat de Groza, Pătrășcanu, Parhon100, Rosetti-Bălănescu101, Oțetea etc., toți niște agramați în tot ce privește studiile slave. Cu astfel de metode și cu astfel de oameni își imaginează rușii că pot câștiga adeziunea poporului român la sovietizarea lui. Aceeași nerușinare o găsești zilnic în presa noastră comunistă, care reproduce slugarnic din ziarele rusești toate știrile tendențioase și mincinoase referitoare la toate evenimentele de pe glob, comentate și răstălmăcite după bunul plac al Moscovei. Așa sunt prezentate evenimentele din China, Grecia, Turcia, Egipt, India, Indochina, toate în sensul că peste tot democrațiile populare gen Moscova sunt în plin progres, iar burghezia capitalistă în totală decrepitudine, șomaj, greve, sărăcie, mizerie. La ruși în schimb, libertate și prosperitate. De o parte iad, de alta rai. Cu astfel de minciuni zilnice caută comuniștii să otrăvească sufletul bieților muncitori.

Duminică, 8 iunie 1947 Toată ziua lucrez la corectarea lucrărilor de examen ale studenților. Avem la dejun pe Ioana și Dan. Mă înțeleg definitiv cu Ioana să nu mai amâne pe toamnă licența și s-o treacă acum, cât timp are materia proaspătă. Ea ar dori să se pregătească și mai bine. Nu se știe ce se mai întâmplă până la toamnă. 0 sfătuiesc să se înscrie imediat la doctorat și să-și ia ca subiect pentru teză Europa și tratatul de la Adrianopol. Pentru acest subiect ea poate găsi material foarte important și inedit în arhivele Ministerului de

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947} | 69

Externe francez, consultând rapoartele ambasadorilor francezi din acea epocă. Nu este exclus să poată obține dreptul de a cerceta și la Petrograd corespondența diplomatică din acel timp. Dan este deja înscris la doctorat, însă nu e încă fixat asupra unui subiect. îl sfătuiesc să se ocupe de reforma luii Constantin Mavrocordat102, subiect tratat de Uie Minea103, însă incomplet și foarte prost. Seara, Jurnal, presă, Londra. Bulgarii nu se lasă nici ei mai pe jos ca ungurii. Lupta comuniștilor bulgari se duce ca și la noi în con­ tra partidului țărănesc, condus de Nekulai Petkov104. Comunistul bulgar Gh. Dimitrov105, cu foarte mare trecere la Moscova și care joacă un rol important în Internaționala comunistă, are mână liberă din partea Moscovei să distrugă fără milă orice rezistență țărănistă în Bulgaria și să instaureze regimul comunist fără să se mai jeneze de anglo-americani. Petkov și prietenii lui au fost toți arestați și acum e vorba să li se însceneze un proces ca trădători la cauza democrației bulgare. Moscova nu se mai jenează, iar Stalin106 sfidează pur și simplu pe Truman și pe laburiștii englezi. La pro­ testele anglo-americanilor, Dimitrov răspunde că procesul grupării Petkov este o afacere internă bulgară și nu le recunoaște nici drept de amestec în treburile interne bulgare. Amestecul e permis numai rușilor! lată deci că după Polonia, România, Ungaria i-a venit acum rândul și Bulgariei. Cât timp se vor mai mulțumi anglo-americanii cu protestele verbale și vor lăsa pe ruși să pună mâna pe atâtea popoare mici, incapabile să se apere?!

Luni, 9 iunie 1947 Alerg toată dimineața cu mașina lui Lac să adun bani pentru noi lichidări de muncitori la tipografia partidului. Adun vreo 45 de milioane, însă e prea puțin. Pe la 12.30, când ajungem la tipografie, aflăm că agenți provocatori, neidentificați, au tipărit două afișe clandestine provocatoare la adresa rușilor. Dispun să se facă cercetări imediat, reclam faptul Poliției și închei un proces-verbal drept act justificativ în caz de nevoie. Am procedat cu atâta repe­ ziciune, încât n-am mai avut timp să convoc și pe ceilalți colegi din consiliul de administrație. La ora două, când s-au prezentat organele Siguranței să facă cercetări, Coman Lac, care era prezent, le-a arătat procesul-verbal și cererea adresată Poliției pentru

70 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

cercetări. Demascate pentru că au sosit prea târziu, ele au fost nevoite să se retragă, rușinate de eșecul înregistrat. Informat despre acest lucru, am convocat consiliul de administrație la ora 6 după masă. Nu s-a prezentat decât Aristide Schileru. Cu el am redactat un nou proces-verbal, constatând amestecul brutal al Ministerului de Interne și încercarea de a ne implica într-un proces de așa-zisă provocare la adresa Sovietelor. Pe baza procesuluiverbal am înaintat Ministerului de Interne un protest, în care denunțam manevrele inadmisibile ale autorităților. Am luat apoi dispoziții să publicăm în „Dreptatea" toată această manevră grosolană. Seara, program obișnuit. Maniu n-a sosit încă de la Sinaia. Eve­ nimentele din Ungaria ocupă serios pe anglo-americani. Truman le-a condamnat categoric, dând toată răspunderea pe Soviete, însă nici de data aceasta nu par să împingă lucrurile mai departe decât un simplu protest. Dacă și de data aceasta rușii nu vor fi siliți să bată în retragere, atunci nu văd ce i-ar mai împiedica să devină stăpâni definitiv și pe România. Evenimentele din Ungaria ar putea fi astfel o prefață pentru ceea ce va urma și la noi. încep să fiu tot mai îngrijorat. 0 delegație guvernamentală românească se află în vizită la Belgrad. încetul cu încetul țările din spatele Cortinei de fier, desigur la îndemnul Moscovei, strâng rândurile între ele pentru a crea un început de unitate economică, care să le permită o și mai mare independență față de democrațiile occidentale. După cât văd, Moscova are planuri de viitor pe care le urmărește metodic. Regimul din Bulgaria a luat atitudine pe față în contra anglo-americanilor și nu se mai jenează deloc în servilismul lor total față de Soviete. La ordinul desigur al Moscovei, regimul de la Sofia nu scoate o vorbă în privința Macedoniei, pe care o revendică de la iugoslavi, unde Sovietele cultivă pe Tito107și banda lui.

Marți, 10 iunie 1947 Dejun la Mihai Popovici, cu Maniu, reîntors de la Sinaia, cu Ghiță Pop, Leucuția și Ghilezan. Discutăm mai întâi chestiunea banilor necesari pentru tipografia partidului și scandalul cu pro­ vocarea, la care am fost expuși dacă nu interveneam la timp. Popovici e de părere să închidem tipografia și să încheiem un

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 71

contract cu altă tipografie pentru tipărirea „Dreptății”, întrucât numai așa am putea scăpa de agenții provocatori și n-am mai avea bătaie de cap cu lucrătorii noștri. Maniu și cu noi ceilalți suntem în contra acestei măsuri care, de fapt, ne-ar pune în imposibilitatea de a scoate presa noastră de partid. Adoptând propunerea lui Popovici ne-am da singuri o mare lovitură și am face un mare serviciu adversarilor noștri. Ghilezan, înțelegând adevăratul motiv al lui Popovici, s-a oferit să găsească el pe viitor banii de care are nevoie tipografia și presa partidului. Popovici nu s-a jenat deloc, declarându-se de acord cu soluția lui Ghilezan. S-a trecut la analiza situației interne și externe atât de strâns legate între ele. Evenimentele din Bulgaria și Ungaria sunt analizate pe larg de prietenii mei, ajungându-se la concluzia că Sovietele joacă destul de tare cartea lor, fiind siguri că nu riscă din partea anglo-americanilor decât simple proteste verbale. „Așa se explică numeroasele arestări pe care autoritățile noastre le fac printre fruntașii noștri din provincie, zice Ghiță Pop, și nu m-aș mira deloc dacă acestea, văzând că le merge, ne-ar aresta și pe noi". Maniu are informații că în două, trei zile Siguranța Statului va proceda la arestări în masă, poate chiar și a unor fruntași principali ai partidului. După el, Sovietele sunt convinse că nu mai riscă nimic din partea americanilor și că-și pot urmări fără grijă planurile lor politice și sociale față de vecinii lor din Europa. „Dacă Sovietele vor sfârși prin a pune mâna pe toate aceste țări din dosul Cortinei de fier, răspunderea politică va cădea toată în sarcina americanilor, pentru a nu fi făcut uz la timp de forța lor”, a spus Maniu. Eu susțin de multă vreme acest lucru și sunt bucuros că în fine și Maniu vede la fel. Eu am spus de mai multe ori acest lucru lui Berry și lui Schuyler. Adevărul este că aceștia judecă la fel, dar n-au nicio putere să influențeze politica Washingtonului. în orice caz, evenimentele din Bulgaria și mai ales cele din Ungaria nu ne mai permit să ne facem iluzii asupra sprijinului pe care îl mai putem spera din partea Statelor Unite. Noi trebuie să ne adaptăm acestei situații și să continuăm lupta de apărare a ființei noastre naționale fără însă să întindem coarda prea mult. Niciodată n-a apărut mai clară pentru noi necesitatea ca un număr important dintre fruntașii noștri să plece în afară pentru a organiza acolo lupta de lămurire a

72 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

Occidentului, lucru pe care noi nu-1 mai putem face în țară. Maniu e de părere, și noi găsim că el are dreptate, ca și Mihalache să plece în afară pentru că și el poate exercita oarecare autoritate față de intelectualii noștri mai tineri, dar dezbinați. Și în discuția de azi Maniu pune mare bază pe mine, care cunosc foarte bine situația și am suficientă autoritate ca universitar și fost ministru să apăr interesele țării. Deci și în cazul acesta, că reușesc să plec în Franța nu pot scăpa de o anumită activitate politică, așa cum speram. în orice caz, e mai ușoară și mai compatibilă cu rolul meu de istoric decât militantismul politic în cadrul partidului. Ne despărțim într-o atmosferă de mare nesiguranță și de resemnare. Cine știe ce ne mai așteaptă vara aceasta! Pentru mine totul se învârte în momentul de față în jurul examenului de licență al Ioanei și al celui de bacalaureat al Ricăi, după care mă voi ocupa serios de plecarea la Paris. După masă până seara târziu termin de citit lucrările de examen ale studenților din prima serie. Mâine dimineață voi duce rezultatul la facultate și voi ține examen cu a doua serie. Londra se ocupă pe larg de lovitura de stat din Ungaria și de arestarea grupului Petkov de la Sofia, scoțând în evidență „rolul perfid al Moscovei". O importantă mișcare politică începe a-și face drum în Statele Unite pentru încheierea unei păci separate cu Germania apuseană și cu Austria, reprezentată prin oameni de autoritatea fostului președinte Hoover108și a senatorului cu mare autoritate Vandenberg109. Bine-înțeles, Wallace se opune la o acțiune care ar putea izola Sovietele și cere mai departe cola­ borarea loială a Washingtonului cu Moscova. Nu e mai puțin adevărat că o pace separată cu Germania și Austria ar însemna practic scindarea Europei și abandonarea țărilor din dosul Cortinei, Rusiei Sovietice, ceea ce ar fi o nenorocire și mai mare. Mă întreb dacă acest lucru nu convine și rușilor, care și-ar vedea astfel consolidată poziția lor asupra acestor țări, cel puțin pentru o bună bucată de timp. Ziarele sovietice reproșează laburiștilor englezi solidaritatea lor cu americanii, care, după ei, împiedică „procesul de democratizare al popoarelor fost asuprite până ieri”. Laburiștii englezi știu însă foarte bine că în realitate nu este vorba decât de o

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 73 nouă etichetă sub care caută să se extindă imperialismul rusesc. Ipocrizia rusească nu mai prinde!

Miercuri, 11 iunie 1947 între 930și Îl30, a doua serie de examene la facultate. Trec apoi pe la tipografie și rezolv chestiunile curente. Lucrez un moment cu Ghilezan și cu Coman Lac la lichidarea ultimului grup de lucrători de care nu mai avem nevoie, date fiind noile restricții pe care ni le-am impus. Rămâne să gospodărim de azi înainte tipografia în așa fel încât să nu mai avem deficite. Trebuie să renunțăm și la capitolul reclamelor comerciale, căci regimul face presiuni asupra diferitelor firme să nu mai folosească ziarul „Dreptatea”. Până aici au ajuns lucrurile! Ghilezan m-a condus cu mașina lui până aproape de casă și mi-a promis un ajutor important din partea partidului în vederea plecării în străinătate. Maniu l-a rugat mult atât pe el, cât și pe Leucuția să-mi dea tot concursul în acest sens. După masă citesc lucrările studenților, iar seara program obișnuit, presă, Jurnal, Londra. Presa comunistă de la noi, la ordinul Moscovei, continuă să prezinte doctrina Truman drept mijlocul prin care Statele Unite urmăresc să aservească lumea cu ajutorul dolarilor, împrumuturile nefiind decât simple mijloace prin care își asigură dominația lor politică. în unele țări, ca Franța, Grecia, Turcia etc., susțin această presă în schimbul împrumuturilor acordate, Washingtonul obține baze militare pentru trupele lor ca să le poată stăpâni și mai bine. Presa rusă, după ce a atacat în mai multe rânduri pe laburiștii englezi, acum ea a început o campanie violentă în contra partidelor social-democrate pe care le prezintă drept simple instrumente oarbe în mâinile burgheziei capitaliste. Comuniștii ruși fac apel la muncitorimea din toată lumea să părăsească aceste partide și să se ralieze mișcării comuniste, singura în stare să rezolve problemele ei. Sovietele se și văd deja în fruntea mișcării mondiale pentru eliberarea clasei muncitoare. Cât adevăr se cuprinde în dictonul că pe cine nu lași să moară nu te lasă să trăiești! Democrațiile angloamericane au făcut atâtea sacrificii în timpul ultimului război pentru a scăpa de la pieire bolșevismul rusesc care azi, drept recunoștință, încearcă să lupte în contra lor, ponegrindu-le fără

74 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

niciun fel de rușine. Atitudinea Moscovei este însă prea revoltă­ toare ca să nu provoace replica cuvenită. De când e lumea s-a constatat că dictaturile nu s-au putut opri la timp și lăcomia le-a prăbușit în praf și pulbere. Să nădăjduim că tot așa se va termina și cu bolșevismul rusesc, o nouă formă de barbarie asiatică, bazată pe minciună grosolană și pe teroare.

Joi, 12 iunie 1947 Citesc toată ziua lucrările studenților și sper să le termin până mâine la prânz. N-am de altfel decât vreo 30. Presa noastră comunistă reproduce zilnic după cea rusă toate atacurile ipocrite în contra anglo-americanilor pe chestiunea dictaturii comuniste din Ungaria. Fără rușine și cu un cinism revol­ tător, Sovietele îi dau înainte că „democrația populară a învins în Ungaria, unde a fost răsturnată reacțiunea, simpatizantă cu capita­ lismul anglo-american". E bine căci în felul acesta văd și naivii de americani până unde împing Sovietele reaua lor credință și cât de mult își bat joc de toate îndemnurile Washingtonului la moderație și corectitudine în raporturile internaționale. Porcului trebuie să-i vorbești în limba lui, bâta pe spinare! La O.N.U. ministrul de Externe Gromîko110 susține ideea că energia atomică trebuie să fie supusă unui control internațional și că ea nu poate fi folosită decât în scopuri pașnice. Această atitudine ipocrită a Sovietelor se datorește numai faptului că ele nu dispun încă de arma atomică, căci în ziua în care ar avea-o, atunci ar vedea ei americanii adevăratele sentimente ale Moscovei. Atunci își vor da seama americanii de greșeala care au făcut-o, căutând să câștige timp zadarnic, neglijând adevărul atât de simplu că ce poți face azi nu lăsa pe mâine și că niciodată nu vor putea coexista apa și cu focul, libertatea cu teroarea comunistă. Desigur, nu poate fi înlăturată complet și teza lui Mihai Popovici, care pretinde că americanii se folosesc de comunismul sovietic pentru a speria lumea și a o obliga să se așeze sub protecția lor, cumpărând armament de la industria americană, care devine astfel foarte prosperă. Dacă acest calcul poate constitui un avantaj de moment, nu e mai puțin adevărat că mai târziu, când Moscova se va

loan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 75

consolida și va dispune și de bomba atomică, avantajul de azi se poate întoarce în contra Washingtonului, silit să înfrunte primejdii mult mai mari decât avantajele scontate. „Savoir c’est pouvoir” și eu nu-mi închipui că actualii conducători politici ai Statelor Unite sunt chiar atât de naivi și de inculți.

Vineri, 13 iunie 1947 La amiază am dus la facultate rezultatul examenelor din a doua serie. La secretariat am întâlnit pe Victor Papacostea, care m-a condus până la tramvai. S-a plâns de Gh. Brătianu, că „este un mare încăpățânat și un orgolios care-și închipuie că numele lui e destul de important pentru ca nimeni să nu se atingă de înalta lui persoană". Papacostea încearcă de doi ani și mai bine să-l convingă să plece în străinătate pentru a nu fi arestat pentru politica lui nemțofilă. Brătianu nici nu vrea să audă, convins că nimeni nu se va atinge de el. „El se lasă prostit de prieteni ca Atta Constantinescu111, zice Papacostea, care-1 asigură că regimul fenedist nu se va atinge de el întrucât, în ura lui mare față de Maniu, îl preferă pe Gh. Brătianu, mai puțin primejdios pentru comuniști și pentru ruși”. Papacostea e furios pe el pentru că este atât de naiv și de încrezut și că se încrede până și în asigurările lui Guță Tătărescu112, care-i trimite mereu vorbe că atâta timp cât el va face parte din guvernul Groza, nimeni nu se va atinge de el sau de vreun alt fruntaș liberal. Papacostea spune că el are informații foarte bune din anumite cercuri comuniste, „care detestă pe Tătărescu și care n-așteaptă decât ocazia să scape de el și de ceilalți pungași din jurul lui” și care sunt sigure că Gh. Brătianu „va fi curând arestat cu toți foștii lui prieteni, partizani ai nemților". El mă roagă să-i deschid și eu ochii și să-l rog pe Maniu să-i vorbească și el să plece cât mai curând posibil în afară. La despărțire, Papacostea mi-a mai spus că Giurescu ar fi spus de curând într-un cerc de prieteni că „din toamna viitoare multe catedre vor fi libere la facultatea noastră, printre care sigur a lui Gh. Brătianu”. Sosind tramvaiul 14, n-am mai avut timp să-i răspund, decât că „despre această chestiune vom mai vorbi noi". După masă lucrez la grădină. A fost o zi foarte caldă. Spre seară am udat-o foarte bine. Florile și copacii au apă din plin și căldură

76 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

mai mult decât le trebuie. Copiii Pascaru sunt grași și voioși. Merg la școală regulat și învață bine. Peste câteva zile intră și ei în vacanță. Săptămâna viitoare e vorba să vină și părinții lor pentru a vedea ce facem cu ei de la toamnă. Presa noastră anunță plecarea pe curând, la Moscova, a lui Dej113 și a lui Săvulescu114, în vederea semnării unui acord comercial de import de cereale. După ce ne-au jefuit în ultimii trei ani la sânge, aducându-ne la sapă de lemn, acum Sovietele se văd nevoite să ne dea, cu bani grei, ceva din ceea ce ni s-a furat fără rușine. Ziarele noastre fenediste sunt silite să reproducă toate balivernele din presa sovietică referitoare la englezi și americani, care sunt prezentați ca reacționari, exploatatori și dușmani ai libertății popoarelor. Evenimentele din Ungaria și Bulgaria sunt prezentate mereu într-o lumină favorabilă Sovietelor, „care se luptă din greu pentru democratizarea acestor popoare”, după cum susține „Pravda”. Ziarele rusești anunță cu litere de-o șchioapă candidatura probabilă a lui Wallace la președinția Statelor Unite și repetă zilnic informația că muncitorimea americană este pe punctul să-și organizeze propriul ei partid. Vrabia mălai visează și calicul praznic! E totuși foarte trist că după atâtea sacrificii făcute în ultimul război pentru doborârea fascismului și hitlerismului s-a putut lăsa în picioare obscurantismul comunist, care, în mâinile unor asiatici retrograzi, a devenit o pacoste pentru toată lumea liberă. Mințeau și hitleriștii, dar în niciun caz nu atât ca troglodiții de bolșevici ruși. Indivizii aceștia au depășit cu mult orice închipuire în materie de minciună și șarlatanie. Mai rămâne acum să vedem și poporul chinez, care reprezintă cea mai veche civilizație pe acest pământ, trecut sub teroarea comunismului pentru a putea verifica gradul de pricepere politică a politicienilor americani.

Sâmbătă, 14 iunie 1947 Rica este în vacanță de astăzi, însă e răcită rău, are peste 39 grade. încă mai trebuie să se ducă la liceu săptămâna viitoare, căci nu are încă nota la limba greacă. Pe la amiază trece pe la noi Domocoș, să-mi spună că se fac arestări numeroase în provincie și că în zilele acestea se vor face și

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 77

în capitală, printre fruntașii noștri. Nicolschi, cu care el a luat masa ieri seara la „Continental", i-a spus din nou că numai eu aș putea obține o înțelegere între Partidul Național Țărănesc și Soviete, dar că sunt „încăpățânat și nerealist”. Domocoș mi-a luat apărarea, spunându-i că eu sunt „om de caracter, om de convingeri și un sincer prieten al rușilor, cu condiția ca ei să ne respecte indepen­ dența țării și să nu se amestece în treburile noastre interne”. Nicolschi i-a răspuns că „situația este cu totul depășită și că România nu mai poate pune azi nicio condiție”. „De altfel, cred că se va convinge curând și Hudiță că a pierdut și el ultimul tren. Eu i-am voit binele, dar el nu m-a ascultat”, a continuat Nicolschi. Domocoș n-a reușit să afle la ce face aluzie, el însă a rămas cu impresia că se pregătește ceva în contra partidului nostru. „în politică, mai ales când este vorba de ruși, i-am răspuns eu, te poți aștepta la orice". Domocoș este de părere ca vreo 2-3 nopți să nu dorm acasă și că ar fi foarte bine să-mi pun în siguranță hârtiile mai de valoare. încep să mă întreb dacă Domocoș nu face în timpul din urmă jocul lui Nicolschi, încercând să mă intimideze. Afacerile sale comerciale sunt prea importante pentru a nu-1 sili la unele concesii. După masă plec cu mașina lui la Crevedia-Buftea, după aprovizionare. Mă întorc cu legume, ulei, puțină brânză telemea, unt și două perechi de pui, totul 655 000 lei. Seara, program obișnuit, presă, Jurnal, Londra. Trupele populare chineze se apropie de Mukden, în timp ce Kuomintangul se retrage mereu în dezordine, așa scriu ziarele sovietice și cele din țările satelit. Evenimentul important al zilei este ratificarea tratatului de pace cu România. După aprobarea Senatului american, ratificarea a fost în fine semnată și de Truman. Să vedem acum când vor face-o și Sovietele. Niciodată nu voi putea înțelege pentru ce anglo-americanii au permis în tratatul de pace cu România Sovietelor să mai păstreze trupe în România sub pretextul asigu­ rării liniilor de transport al trupelor din Ungaria, când știut este că drumul lor cel mai scurt de retragere este prin Polonia. Concesia aceasta făcută Sovietelor este cu atât mai gravă cu cât Washingtonul și Londra cunosc foarte bine planurile rușilor de a rămâne cât mai mult în țara noastră pentru a o bolșeviza. Cum mai

78 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

poți combate pe acei care susțin teoria sferelor de influență. E greu de înțeles jocul acesta al americanilor.

Duminică, 15 iunie 1947 Rica a avut un somn foarte agitat. A dormit în locul meu, în dormitor, pentru a fi alături de Milica, iar eu în patul ei. în dimineața aceasta temperatura a scăzut la 37 cu 4, însă rămâne tot în pat și ia tot felul de droguri. Eu rămân acasă toată ziua și citesc lucrările studenților. Seara, presă, Jurnal și Londra. Vorbesc spre seară la telefon cu mai mulți prieteni și aflu că la București n-a fost nicio arestare în cursul nopții trecute. Ziarele noastre sunt pline de informații referitoare la demersurile anglo-americane pe lângă Soviete în legătură cu teroarea din Ungaria și Bulgaria. Chestia românească a ajuns acum pe planul al doilea. Sovietele joacă destul de tare cartea lor, luând atitudine favorabilă pentru noua stare de lucruri în Bulgaria și Ungaria. Această atitudine va duce inevitabil la o nouă încordare a relațiilor cu anglo-americanii. încerc pe la opt seara să telefonez lui Berry și lui Schuyler, însă aflu că nu vin în capitală înainte de miercuri sau joi. Eden115 a vorbit în Camera Comunelor în contra amestecului nepermis al Sovietelor în treburile interne ale țărilor din dosul Cortinei de fier. El a acuzat Moscova că „violează în mod flagrant” toate angajamentele ei internaționale și a adus mari laude guvernului american pentru ajutorul promis țărilor occidentale pentru a opune ordine în finanțele și economia lor. Presa sovietică răspunde lui Eden, declarând că prin aceste ajutoare Statele Unite urmăresc să domine toate aceste țări, amestecându-se în treburile lor interne. Cine vorbește! Cu acest cinism și rea credință nu-i văd bine pe ruși, că totul în lumea aceasta are o limită. Oamenii din Kremlin, în cap cu Stalin și Molotov116, se dovedesc cu totul inferiori vremurilor de azi și, în mod inconștient, duc la dezastru țara lor. Fiecare pasăre pe limba ei piere!

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)| 79

Luni, 16 iunie 1947 Duc la facultate rezultatul examenelor din seria a doua a studenților pe la ora 11, după care trec pe la laboratorul lui lonescu Tudor117, unde găsesc pe Hulubei118 și pe Bordeianu119 discutând propunerea lui Eugen Bădărău120 de a se înscrie și ei în Apărarea Patriotică, partid condus de Constantinescu-Iași și G. Călinescu121. Bădărău, ca agent al comuniștilor, caută cu disperare să recruteze cadre pentru fenediști folosind tot felul de munciuni și de promisiuni, unele mai fanteziste decât altele. Printre altele, Bădărău le-a comunicat din partea lui Stoilov, care a fost de curând în țară, că acesta face parte dintr-o comisie restrânsă care pregătește un proiect de reorganizare a Academiei, în sensul că cea veche va fi înlăturată definitiv și se va face alta nouă, în care intelectualii care vor adera „acum” la fenediști vor deveni membri titulari sau corespondenți după lucrările care le au și după rolul care-1 vor juca în noul regim fenedist. Cel mai hotărât să facă acest pas este Hulubei. Când am ajuns eu, Hulubei căuta să-i convingă pe lonescu și pe Bordeianu că „propunerea e serioasă și că trebuie luată în considerare, întrucât rușii sunt foarte tari, iar angloamericanii par a ne fi lăsat în sfera lor de influență". După ce m-au pus în curent cu propunerea lui Bădărău, am participat și eu la discuția dintre ei. Hulubei a recunoscut el singur că adeziunea lui și a colegilor lui la fenediști „comportă mari riscuri pentru viitor" și că pentru aceasta „singurul lucru de făcut este să se câștige timp". „Eu am o situație mult mai grea, a continuat el, deoarece sunt mereu amenințat nu numai să fiu scos din învățământ, dar să mi se facă și un proces pentru faptul de a fi fost rector pe timpul lui Antonescuși de a fi ținut conferințe în Germania și Franța în timpul războiului. Eu îi duc cu vorba că m-aș putea înscrie la comuniști, dar acest lucru nu merge la infinit și Bădărău mă ține din scurt". lonescu T. și Bordeianu înclină să-i dea dreptate, deși își dau și ei seama de primejdia la care se expune. Hulubei mi-a cerut părerea dacă să se înscrie sau nu. „în principiu eu sunt categoric contra, deși recunosc, i-am răspuns eu, că tu ai unele circumstanțe atenuante. în locul tău, decât să mă compromit și să apar un oportunist deocheat, eu aș pleca în Franța, unde, prin relațiile care le ai, te-ai putea angaja foarte bine în învățământul francez, eventual la vreo Universitate

80 | loan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

din coloniile franceze din nordul Africii. în niciun caz eu nu m-aș înscrie". lonescu T. și Bordeianu sunt de acord cu mine și-l sfătuiesc și ei să plece cât mai curând posibil în Franța. Hulubei a rămas pe gânduri, spunând că plecarea e plină de primejdii și de semne de întrebare dacă odată ajuns la Paris și-ar putea găsi o situație. „în cazul că rămâi în țară, i-am spus eu, e mai bine să te compromiți iremediabil? Pentru că toți acei care au aderat din oportunism la regimul fenedist de azi toți vor fi îndepărtați din învățământ la încheierea socotelilor și nimeni nu-i va putea apăra”. în fața declarațiilor mele, toți trei au recunoscut imposibilitatea morală de a se înscrie la fenediști. Am discutat apoi situația politică internă și externă. Eu le-am făcut o scurtă expunere, subliniind faptul că încordarea dintre ruși și anglo-americani este foarte mare și că situația nu poate continua astfel la infinit. Și prietenii mei sunt de acord că rușii depășesc tot ce se poate închipui în materie de grosolănie și de nerușinare față de anglo-americani, însă ei sunt convinși că toate țările din spatele Cortinei de fier au fost lăsați în spațiul de influență sovietic. Nu le poți scoate din cap această chestiune în care ei cred tot mai mult, iar realitatea de toate zilele, din nenorocire, îi confirmă tot mai mult în această părere. „Fără un acord, cel puțin tacit, între ei, zice Hulubei, este exclus ca Sovietele să-și poată permite o astfel de obrăznicie față de americani îndeosebi". „Cum îți explici atunci, 1am întrebat eu, că toți factorii politici de răspundere americani și englezi, ca Churchill, Eden, Truman, Marshall etc., în declarațiile lor publice oficiale blamează pe ruși și le contestă orice drept asupra țărilor zise satelit, acuzându-i că încalcă toate angajamentele lor internaționale și le cer să pună capăt odată acestor abuzuri revoltătoare? Dacă anglo-americanii le-ar fi acordat vreun drept în acest sens, cum se face atunci că Sovietele nu fac aluzie la el și tac chitic? Cum își poate închipui cineva că acești indivizi fără scrupule și cinici, dacă ar avea un astfel de act la mână, nu l-ar folosi, căutând să închidă gura unor oameni pe care ei îi atacă mai rău ca la ușa cortului". „Vor fi având Sovietele motivele lor dacă nu fac uz de acest acord, intervenit la Yalta și consacrat apoi la Potsdam și în toate celelalte reuniuni internaționale", mi-a spus Hulubei. „Eu știu, din contra, că în toate conferințele internaționale după capitularea

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 81

Germaniei și până azi, i-am răspuns eu, anglo-americanii nu s-au înțeles cu Sovietele în toate aceste probleme, despărțindu-se regulat prin compromisuri cu totul nemulțumitoare pentru ambele părți. Dovadă atacurile grosolane dintre ei și încordarea politică tot mai mare pe care atâta lume o găsește drept prefață a unui nou război iminent". Am reprodus această argumentare, întrucât ea îmi folosește de doi ani și ceva aproape regulat în discuțiile cu prietenii mei politici cei mai apropiați. Trebuie să constat însă cu durere că toți aceștia, deși îmi lasă impresia că i-am convins, de câte ori revine în discuție problema sferei de influență, sunt nevoit s-o iau de la început, ei rămânând la vechea lor părere. După masă la 6 m-am dus cu Rica, deși mai avea încă temperatură, 37 cu două, la cumnatul meu Costică Popa122, care avea o recepție cu mai mulți pianiști la care participau și d-ra Musicescu123, profesoara de pian a Ricăi, precum și Gogu Georgescu124 cu soția. Recepția a fost dată în cinstea pianistei franceze La Bouchellerie, venită în țară pentru mai multe concerte. Costică Popa, ca inspector la Ministerul Artelor, are întinse relații în lumea muzicală, ocupându-se totodată și ca impresar, aducând în țară diferiți artiști de valoare. Printre invitații din seara aceasta se află mulți pianiști tineri, printre care și evreul Katz, elev, ca și Rica, al d-rei Musicescu. Ia parte la recepție și Valerica Sadoveanu125, pe care am evitat-o sistematic, însă până la urmă ea s-a apropiat de mine, spunându-mi că n-am dreptate să fiu supărat pe ea și pe soțul ei, „întrucât ei au fost totdeauna oameni cu convingeri de stânga și partizani ai unor bune raporturi cu rușii". „Eu și cu Mihai126, a continuat ea, nu suntem de acord cu unele lucruri care se întâmplă în regimul actual și le condamnăm, însă foloasele unei bune vecinătăți cu Sovietele depășesc cu mult inconvenientele pentru a le mai lua în considerație". „Nu cred că este locul potrivit pentru a discuta astfel de chestiuni și nici n-aș vrea să contrazic o doamnă care, prin alianță, îmi este și rudă, dar pentru un membru al Academiei și un fost președinte al Senatului lumea românească se aștepta la altă atitudine din partea lui. Atât pot spune astăzi. Când națiunea va fi liberă ca să poată încheia socotelile cu cei care au trădat-o, atunci va înțelege și el cât de mult a greșit". Conversația noastră s-a oprit aici pentru că tocmai în momentul acesta a

82 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947}

început să cânte la pian d-na La Bouchellerie. După ea au mai cântat pianiști de-ai noștri, printre care și Katz, un tânăr foarte talentat. M-am întreținut apoi cu Gogu Georgescu, cu d-ra Musicescu și cu Ed. Shee, consilier la Legația engleză, care era însoțit de Dodo Papacostea, fiica lui Cezar Papacostea. Ea s-a jenat foarte mult când a dat ochii cu mine, care fac parte din consiliul de familie. Afișarea ei în public cu un străin n-a făcut impresie bună. Nu i-am spus nimic, dar ea a înțeles că m-a supărat mult prezența ei în aceste condiții. De altfel, a și plecat cu mult înainte de terminarea seratei. Pe la ora 9 seara Gogu Georgescu și soția lui m-au adus cu mașina lor acasă pe mine și pe Rica. Londra se ocupă pe larg de protestele anglo-americanilor la Moscova referitor la evenimentele din Ungaria și Bulgaria. Presa engleză reproduce textul notelor schimbate cu guvernul sovietic și arată amestecul nepermis al Moscovei în treburile interne ale acestor țări. Sovietele susțin mereu, cu cinismul lor cunoscut, că aceste țări au dreptul să-și dea orice formă de guvern vor „fără niciun amestec din afară”, negând orice amestec din partea lor. Presa engleză și americană sunt deopotrivă de indignate de atâta ipocrizie și rea credință. Ziarele noastre fenediste se ocupă din nou de situația presei și tipografiei partidului nostru, arătând schimbările produse în ultimul timp în conducerea lor, citând și numele meu și altor colegi deputați. Situația militară din China preocupă mult cercurile americane, care recunosc succesele trupelor comuniste. Guvernul american lasă impresia unei resemnări posibile în fața unei victorii comuniste în China. Cum atunci rușii să nu joace și cu mai multă îndrăzneală cartea lor în Europa?

Marți, 17 iunie 1947 Rica a terminat azi și cu limba greacă la liceul ei. I s-a încheiat situația de absolventă, rămânând să treacă bacalaureatul în sesiunea aceasta. Avem azi la dejun pe Ioana și Dan. Ioana este în frigurile examenului de licență. în comisia ei, eu n-am intrat; din ea fac parte

loan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 83

Giurescu, Brătianu și Papacostea. Azi a trecut oralul cu ultimii doi, iar mâine dimineață și cu Giurescu. La ora 6 la Club, ședință sub președinția lui Maniu, a deputaților partidului aliați în Capitală. în afară de Chirilă de la Rădăuți, de Serdici și de Ciorănescu, nici unul dintre deputății noștri nu acceptă participarea la actualul Parlament al fraudei. Serdici găsește el singur că opinia publică ar cenzura foarte sever participarea noastră, însă el crede că partidul ar putea trece peste acest inconvenient. Eu nu iau parte la această discuție, deoarece partizanii participării au fost puși la punct în cuvinte foarte aspre de către adversarii participării, care reprezintă marea majoritate a deputaților. Maniu a pus capăt discuției, arătând imposibilitatea morală ca partidul nostru să accepte colaborarea „cu hoții de urne și cu slugile Moscovei. Toți aceștia vor trebui sancționați exemplar de îndată ce națiunea își va recăpăta exercițiul suveranității sale". Aplauze generale au subliniat această declarație. S-au luat apoi o serie de măsuri pentru ajutorarea celor arestați și a familiilor lor. La propunerea lui Maniu, s-a aprobat ca în conducerea tipografiei partidului și a ziarului „Dreptatea" să intre pe viitor numai fruntași, care sunt și parlamentari, întrucât ei sunt mai puțin expuși să fie arestați. Eu devin astfel președintele a trei mari comitete de conducere, al presei, tipografiei și averii partidului, reprezentată de toate proprietățile de care dispune partidul nostru în toată țara. Maniu este prevenit că toate aceste demnități vor rămâne vacante de îndată ce voi părăsi țara, în maximum o lună. La despărțire, Maniu m-a rugat să trec pe la el mâine dimineață la opt. Seara acasă, program obișnuit, presă, Jurnal, Londra. Toată presa noastră fenedistă ia partea Moscovei în polemica ei cu angloamericanii pe chestiunea terorii din Ungaria și Bulgaria, lucru care nu mai surprinde pe nimeni. Atacurile presei sovietice la adresa lui Truman, Marshall, Eden, Churchill sunt zilnic reproduse în ziarele noastre comuniste, fără nicio jenă față de anglo-americani. De un timp încoace, guvernul Groza nu se mai jenează deloc de a apărea drept un guvern înfeudat Moscovei, pe care o consideră „drept prietena și protectoarea democrației noastre populare, amenințată de reacțiunea anglo-americană". în felul acesta, situația noastră

84 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

este cât se poate de clară. România, după guvernul Groza, este o țară trecută sub autoritatea Moscovei din punct de vedere politic și economic. Anglo-americanii trebuie întrebați dacă acceptă această stare de lucruri și n-au un cuvânt de spus acum, după ratificarea tratatului de pace cu noi, tratat care ne asigură întreaga noastră suveranitate. Va trebui să discut această chestiune cu Berry și cu Schuyler cât mai repede posibil. Londra anunță plecarea pe cât de curând la Paris a lui Bevin127, pentru a discuta cu Bidault128 planul Marshall de ajutorare a Europei Occidentale. Ziarele sovietice continuă campania lor în contra planului Marshall, în care văd o subjugare economică și politică americană. încetul cu încetul pozițiile dintre foștii aliați s-au precizat tot mai bine, ajungându-se azi, la doi ani după terminarea războiului, la raporturi extrem de încordate, la un adevărat război al nervilor până la unul militar în toată regula. Pe tot globul, din Europa, nordul Africii, Asia Mică, India și până în Indochina, Indonezia și China, Sovietele duc o luptă deschisă în contra foștilor lor aliați, căutând să ridice toată această masă de oameni, în special în contra Statelor Unite. Ceea ce era foarte ușor de combătut pentru Washington acum doi ani devine tot mai anevoios pe măsură ce trece timpul, iar când Sovietele vor pune mâna și pe bomba atomică, de-abia atunci vor înțelege naivii de americani ce imensă greșeală au făcut întârziind o răfuială care devine inevitabilă.

Miercuri, 18 iunie 1947 La ora opt dimineața la Maniu. Era îmbrăcat și-și lua porția lui de morcov ras cu jumătate de lămâie și ceaiul cu pâine prăjită. Pe măsuța lui de noapte se afla o carte nouă, cu cea mai mare parte din foi netăiate, pe care Maniu mi-a întins-o, cu rugămintea de a o citi cu atenție în vederea unei discuții între noi doi a conținutului ei. Ținând-o încă în mână, Maniu îmi spune că niciodată în viața lui n-a citit o carte mai plină de minciuni gogonate ca aceasta, „monument elocvent al timpurilor care le trăim”. Predându-mi-o, el mă roagă s-o citesc cu atenție și să pregătesc un răspuns după ce vom discuta împreună chestiunile care-1 privesc pe el și pe noi, fruntașii partidului.

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 85

Este vorba de Procesul Marii Trădări Naționale, în care se publică așa-zisa stenogramă a dezbaterilor de la Tribunalul Poporului asupra guvernului Antonescu. Cartea e publicată de Editura Eminescu în 1946, 315 p. Printre actele publicate se află și declarațiile martorilor, Dinu Brătianu, Gh. Brătianu, Maniu etc. Maniu mă roagă să fac observațiile mele referitoare la restabilirea adevărului despre atitudinea noastră față de regimul Antonescu, rămânând ca el să restabilească adevărul asupra declarațiilor lui ca martor în acest proces. Maniu găsește absolut necesar pentru istorie restabilirea adevărului, întrucât volumul de față pune în gura lui și a celorlalți martori „o sumedenie de minciuni grosolane pe care ei nu le-au spus niciodată". Cu această ocazie el i-a recomandat ieri și lui Dinu Brătianu să facă la fel, de îndată ce va citi și el acest volum. Această carte are o circulație foarte restrânsă, numai între membrii de seamă ai partidului comunist și nu se știe încă precis dacă ea a fost publicată anul trecut, 1946, sau anul acesta, 1947. Cu mare greutate Sachi Boilă i-a făcut rost de un exemplar lui Maniu. „Declarațiile mele privitoare la atitudinea mea și a partidului referitor la 23 august sunt cu totul falsificate într-un scop pur propagandistic pentru comuniști, spune Maniu, și-i înțeleg foarte bine pentru ce nu pun volumul pe piață ca să li se poată răspunde nerușinării lor fără exemplu". Am plecat direct acasă să aștept pe Ioana cu rezultatul de la examenul de licență cu Giurescu. Ea s-a întors pe la Îl30 împreună cu Dan, furioși amândoi pe Giurescu pentru lipsa Iui de obiectivitate și nepricepere pedagogică. Ioana este bucuroasă că este în fine licențiată în istorie și n-o interesează că Giurescu i-a dat numai „bine”, stricându-i astfel mențiunea de „foarte bine", cum iau dat Brătianu și Papacostea. Eu în locul lui Giurescu m-aș fi jenat, văzând că doi dintre colegii mei pun nota „foarte bine", mai ales când candidatul este fiica unui coleg. La toate examenele parțiale eu i-am pus fiului său numai „foarte bine distincție", deși nu totdeauna a meritat. Dan e furios la culme pe Giurescu, spunând că este un profesor pătimaș, „lipsit total de obiectivitate și de simț pedagogic", întrucât pune la examen candidaților chestiuni cu totul inegale, fleacuri, mărunțișuri fără importanță. Alături de chestiuni generale importante pe care le cunoaște toată lumea. „Unor

86 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947} candidați agreați de el, spune Dan, li se pun întrebări ușoare, cunoscute de toți, altora întrebări grele, chițibușuri, amănunte fără nicio importanță. Cât privește nota, niciodată nu poți fi sigur, examenul la Giurescu fiind totdeauna o chestiune de noroc". Cu această ocazie, Dan spune că eu sunt iubit și stimat de toți studenții pentru obiectivitatea mea la examene, dând probe în scris, egale pentru toată lumea. Ioanei i-a căzut niște întrebări ridicole în legătură cu dijmele executate de țăranii șerbi de pe moșiile boierești din satele din jurul raialelor turcești Giurgiu și Brăila în veacul XVIII. Ioana tace, fericită că în fine a scăpat de Giurescu și speră că nu-1 va mai avea niciodată în vreo comisie. Dan însă nu-1 iartă și-l descrie în culori foarte negre. După masa și seara până la Radio Londra, citesc Procesul Marii Trădări Naționale și scot note. Londra anunță noi succese comuniste în China și lupte sângeroase în Grecia, unde comuniștii, ajutați de iugoslavi și de bulgari, la ordinul Moscovei, atacă mereu trupele guvernamentale din nordul țării și mai ales din Macedonia și Epir. Presa engleză și franceză, comentând vizita lui Bevin la Paris, salută unanim pe americani pentru ajutorul lor financiar și economic acordat țărilor din Europa Occidentală și protestează contra Moscovei, care se opune ca țările din dosul Cortinei să se folosească și ele de ajutorul american de peste 14 miliarde de dolari.

Joi, 19 iunie 1947 Dejun la familia Lunguleac129. Merge și Milica130. Ricuța rămâne acasă. Citește de zor pentru bacalaureat. La dejun mai participă Ghiță Pop cu soția, Ghilezan, Emil Serghie131 și SauciucSăveanu132. E un dejun cu oarecare cântec. Eu îl sfătuiesc de mult pe Lunguleac să caute o apropiere cu Ghiță Pop, care i-a fost tot timpul ostil din cauză că el ne părăsise în 1938, trecând de partea lui Carol. Interesele lui comerciale din acel timp l-au determinat să accepte trecerea lui la Frontul Renașterii Naționale, însă el a fost tot timpul un adversar categoric al dictaturii carliste. Am fost totdeauna de acord cu Săveanu că reprimirea lui Lunguleac în partid este cea mai bună formulă politică pentru Bucovina, deoarece prestigiul intelectual al lui Săveanu, combinat cu

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 87

temperamentul politic al lui Lunguleac, reprezenta o formulă ideală pentru această provincie. Ea era ușurată și de faptul că Săveanu și Lunguleac se înțelegeau perfect, acesta din urmă acceptând fără discuție șefia lui Săveanu pentru întreaga Bucovină țărănistă. Până la alegerile din noiembrie trecut situația lui Lunguleac nu era prea clară, el nefiind susținut decât numai de mine. în alegerile din 19 noiembrie, el s-a comportat minunat, dându-ne concursul său până a-și risca viața. Maniu, Ghiță Pop și ceilalți prieteni ai mei au recunoscut în fine meritele lui Lunguleac și au acceptat cu toții reîntoarcerea lui în partid. Dejunul de azi este consacrarea definitivă a reprimirii lui în partid și un succes real pentru mine, care l-am susținut cu multă convingere. Soția lui, o excelentă gospodină, ne-a servit o masă imperială, cu bunătăți care ne-au surprins pe toți prin raritatea lor în aceste triste vremuri. Se discută situația politică internă și externă, toți fiind de acord cu mine că rușii au o situație pe plan extern mai mult decât penibilă, căci de unde revoluția lor lor crease un anumit prestigiu, astăzi, prin imperialismul pe care-1 practică și prin teroarea cu care vor să-și impună regimul lor bolșevic în țările căzute sub dominația lor, apar mai tiranici mult decât Hitler și Mussolini. Toată lumea liberă de pe globul întreg detestă azi Sovietele și regretă că împrejurările din ultimii ani au permis menținerea unui astfel de regim odios. „De ce prestigiu moral s-ar bucura azi Sovietele și cât ar fi câștigat de mult dacă, în loc să practice vechiul și odiosul imperialism țarist, ele s-ar fi inspirat corect din doctrina socialistă pe care o trâmbițează cu atâta nerușinare", am spus eu. Serghie, reluând teza mea, arată în cuvinte foarte potrivite, gradul de decepție al tuturor democraților sinceri de la noi și de pretutindeni în fața spectacolului trist pe care-1 oferă astăzi Rusia Sovietică. „Teroare, dictatură, cinism revoltător și minciună sfruntată, continuă el, sunt caracteristicile principale ale regimului sovietic. Binecuvântată va fi țara care va scăpa omenirea de așa regim odios". Lunguleac, care știe foarte bine rusește și ascultă regulat Moscova, citind zilnic și presa ei, ne dă informații foarte prețioase despre teroarea din Rusia, unde zeci de mii de intelectuali sunt ori arestați ori împrăștiați în nesfârșitele înghețuri ale Siberiei. El povestește lucruri groaznice referitoare la

88 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

tratamentul sălbatec la care sunt supuși românii noștri din nordul Bucovinei și din Basarabia, deportați cu sutele de mii în cele mai îndepărtate colțuri ale Siberiei. „Sate întregi românești din Basarabia au fost deportate în masă, continuă Lunguleac, aducându-se în locul lor ucraineni, chirchizi, găgăuzi, ruși, poloni, tătari. Bolșevicii urmăresc cu o sălbăticie nemaiînchipuită rusificarea Basarabiei, titlul ei de Republică Moldovenească nemenținându-1 decât ca un mijloc viitor în vederea dezagregării statului român prin anexarea la ea a întregii Moldove, de la Prut la Carpați". Săveanu confirmă afirmațiile lui Lunguleac, arătând că mulți intelectuali ucraineni, încă de prin anii 1927-1930, vorbeau deja de necesitatea ca Republica Moldovenească Balta să se extindă și asupra Basarabiei și a Moldovei dintre Prut și Carpați. Ghiță Pop subliniază cu această ocazie gradul de trădare națională de care fac dovadă toți acei români care fac jocul rușilor prin adeziunea lor la regimul fenedist. Până la ora 6 seara au fost criticați rușii și slugile lor fenediste, toți fiind de acord că vor trebui să fie sancționați cu o rară severitate „toți trădătorii noștri”. Seara, program obișnuit. Presă, Jurnal și Radio Londra. Polemica dintre anglo-americani și Soviete pe chestiunile ungară și bulgară continuă cu înverșunare. Planul Marshall de ajutorare a Europei este combătut cu furie de presa sovietică și bineînțeles și de presa noastră comunistă, la ordinul Moscovei.

Vineri, 20 iunie 1947 Ioana și Dan pleacă în dimineața aceasta la mare, la Costinești, cu mașina unui prieten al lui Dan, un funcționar de la Telefoane, Racotă. Citesc procesul Antonescu și scot date pentru discuția cu Maniu. După masă, cu mașina de la Domocoș, mă duc la Buftea, Crevedia după alimente. Aduc mult zarzavat, până și vinete de la Crevedia, brânză de vaci, lapte, ouă, două perechi de pui, puțin unt, totul pentru 630 000 lei. Leul nostru a ajuns o rușine! Se vorbește mereu de schimbarea leului. Țăranii care aduc zarzavat în piețele capitalei țin banii în saci și se crucesc și ei de halul în care a ajuns moneda noastră. Toată lumea înjură în gura mare pe ruși și pe

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947} | 89

lichelele noastre trădătoare. M-am întors pe o ploaie care, cu mici întreruperi, ține de miercuri după masă. Seara termin de citit Procesul Antonescu din care am notat tot ce trebuie discutat cu Maniu, care va veni mâine la 9 la noi pentru a putea lucra în liniște. Citind ziarele noastre fenediste ai impresia că ești în Rusia, în așa măsură ele reproduc punctul de vedere sovietic în toate problemele internaționale. Londra anunță o înțelegere perfectă între Bevin și Bidault la Paris, referitor la ajutorul american. Sovietele susțin teza lor cunoscută, a dominației Europei Occidentale de capitalul american. Desigur, Sovietelor nu le convine acest ajutor care, punând ordine în economia Europei Occidentale, zădărnicește pătrunderea dezordinii comuniste în aceste țări.

Sâmbătă, 21 iunie 1947 La ora 9 a sosit Maniu, însoțit de Leucuția. Trebuind să plece spre amiază la Sibiu, Leucuția l-a lăsat pe Maniu la noi, iar el a plecat să termine anumite pregătiri de plecare, revenind la Îl30. I-am spus de la început lui Maniu că astfel de lucrări, oricât ar fie ele de secrete și cu circulație restrânsă, nu pot rămâne fără răspuns, din partea celor implicați, mai ales când este vorba de politica unui mare partid de guvernământ ca al nostru și de persoana președintelui său. Din lectura volumului reiese cât se poate de evident preocuparea regimului actual, ca și a lui Antonescu, îndeo­ sebi a lui Mihai Antonescu, de a prezenta partidul nostru și pe președintele lui drept un colaborator al regimului lor dictatorial și al războiului alături de Axa Roma - Berlin - Tokyo. Or, această minciună gogonată trebuie combătută cu toată puterea, ea fiind o negare stupidă a adevărului istoric. Cei doi, trei membri ai guvernului, ca inginerul Mihăiescu, Gerota, profesorul Lupu133* nu pot angaja partidul. Mihăiescu n-a fost decât președinte al Consiliului de administrație al CANV-ului și a fost destul de blamat ‘ Aceștia doi din urmă nici nu erau înscriși în partid, ci simpli simpatizanți cu președintele partidului.

90 | loan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

pentru aceasta de către noi, fruntașii partidului. Cât de aprobarea participării la război în contra Rusiei Sovietice, toate memoriile noastre din acel timp sunt o dovadă categorică că noi am fost în permanență contra, din moment ce convingerea noastră adâncă era că Hitler și Mussolini merg la catastrofă, la pierderea războiului. Că războiul nostru în contra Sovietelor, pentru eliberarea Basarabiei și Bucovinei de nord, era agreat de poporul român, acest lucru este incontestabil și el era legitim, noi, partidul, l-am combătut energic, îndeosebi pentru continuarea lui dincolo de Nistru. Acest adevăr istoric noi trebuie să-l apărăm cu energie. Volumul respectiv cuprinde apoi o serie de lucruri, minciuni gogonate, puse în gura lui Maniu, Gh. Brătianu, Dinu Brătianu și altor martori în proces, care, la fel, trebuie respinse categoric. Declarațiile acestora referitoare la discuțiile cu Antonescu din zilele de 22 și 23 august 1944, înainte de arestarea lui, sunt cu totul trunchiate și pline de neadevăruri, ca de exemplu aceea că președintele Maniu n-ar fi fost la Palat în seara de 23 august și că el ar fi aflat de arestarea lui Antonescu și a celorlalți fruntași tocmai a doua zi este cu totul falsă și necorespun­ zătoare cu adevărul istoric. în Jurnalul meu din acele zile eu semnalez oră cu oră cum s-au desfășurat evenimentele, însă lucrul acesta trebuie pus la punct și de președintele Maniu. Din declarația la proces care i se atribuie lui Maniu, un singur lucru este adevărat și anume acela că la predarea celor doi Antonești134, a lui Pantazi135 și Alexianu136 lui Bodnăraș137 și echipei sale, Maniu nu mai era la Palat, el fiind plecat cu mine și cu Ghiță Pop la Banca Națională în vederea ședinței Consiliului de Miniștri, care s-a ținut în cursul nopții și la care Sănătescu a venit mai târziu, după ora unu noaptea. Noi am plecat la Banca Națională o jumătate de oră mai târziu după plecarea regelui la Dobrița, în Gorj, Sănătescu138 rămânând cu Buzești139 la Palat pentru discuțiile cu Killinger140 și ceilalți repre­ zentanți ai Misiunii germane. Locul și condițiile în care aveau să fie reținuți cei arestați era treaba regelui și a lui Sănătescu. Maniu, dacă ar fi știut că aceștia îi vor preda echipei lui Bodnăraș, desigur s-ar fi opus categoric. Acesta e singurul lucru pe care el nu l-a recunoscut, nevrând să se amestece într-o chestiune atât de delicată, fiind vorba de susceptibilitatea regelui și a primului ministru Sănătescu.

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 91

După ce am făcut lui Maniu această expunere sumară, pe care el a ascultat-o cu multă atenție, el m-a felicitat pentru modul obiectiv cu care am trecut în Jurnalul meu toate aceste lucruri, declarându-se complet de acord. Cu această ocazie Maniu mi-a spus că de îndată ce se va elibera de președinția partidului, el va căuta să fixeze datele principale ale activității sale politice pentru care dispune de multe acte și documente și că pentru perioada războiului și a lui 23 august el se va folosi și de Jurnalul meu. „în răspunsurile care le-am dat diferitelor întrebări care mi-au fost puse ca martor în procesul Antonescu, mi-a spus Maniu, eu am căutat tot timpul să menajez susceptibilitatea regelui Mihai, trecând cu grijă peste foarte multe aspecte referitoare la răspunderea lui, eu fiind obligat să-l menajez pentru a nu face jocul acelora care au interesul să mă strice cu el, lucru pe care văd că d-ta l-ai sesizat foarte bine în Jurnalul d-tale”. Toate aceste lucruri Maniu are de gând să le precizeze mai târziu în însemnările lui. Printre acestea se află și lucruri interesante despre regele Mihai și grija lui de a-i menaja susceptibilitatea. Maniu n-a fost de acord cu regele în foarte multe chestiuni și a avut deseori neînțelegeri serioase cu el, însă a fost nevoit să cedeze pentru a nu-1 indispune în contra partidului. „Oricât apare el de blând și de indiferent, zice Maniu, în rege trăiește viu de tot Hohenzollernul dornic de autoritate și plin de mândrie. El n-a iertat niciodată lui Antonescu umilința la care a fost supus de el în timpul cât a fost conducătorul statului și de aceea l-a predat comuniștilor lui Bodnăraș și i-a semnat sentința de condamnare la moarte, cu toate că eu i-am cerut insistent de tot să i-o comute în muncă silnică pe viață, pentru a-1 elibera în viitor; însă despre toate aceste lucruri încă nu se poate vorbi", a terminat Maniu. Am trecut apoi la situația politică externă. El e convins, ca și mine, că noi nu putem întreprinde nicio acțiune care ne-ar putea duce la un conflict deschis cu rușii. Trebuie să așteptăm să vedem cum vor evolua relațiile lor cu americanii, dată fiind încordarea atât de mare a raporturilor lor pe globul întreg. Maniu rămâne ca și mine un mare optimist în ce privește viitorul. Singurul lucru asupra căruia nu ne putem pronunța amândoi este numai data când vom scăpa de ruși și de slugile lor fenediste. Constat și azi câtă

92 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947}

asemănare este în modul nostru de a judeca pe trădătorii noștri. Amândoi detestăm pe comuniști care, în fond, își urmăresc utopiile lor prostești, cât și pe fenediști adevărate slugi dezgustătoare, care s-au raliat comuniștilor și rușilor din simple motive oportuniste. Discutăm apoi chestiunea plecării mele și a lui Mihalache în străinătate. Maniu se bucură mult că voi pleca în afară maximum într-o lună, după ce trece Rica bacalaureatul. El e hotărât să mă ajute material cât va putea mai mult, fiind sigur că eu voi face „treabă foarte bună, având autoritatea și priceperea necesară pentru a face ordine între prietenii noștri". El are informații „sigure" că regimul actual are intenția să aresteze curând pe Mihalache și pe Gh. Brătianu pe chestiunea voluntariatului și a sprijinului dat de aceștia regimului lui Antonescu. 0 comisie specială de juriști fenediști, prezidată de Pătrășcanu, lucrează de câteva săptămâni la întocmirea unui dosar pentru aceștia doi, în vederea judecării lor drept „criminali de război". De îndată ce comisia aceasta va termina cercetările, ei vor fi arestați și apoi judecați. Maniu i-a prevenit atât pe Mihalache, cât și pe Gh. Brătianu că ei sunt mereu amenințați să fie arestați dacă guvernul Groza mai rămâne la putere. Ei însă sunt convinși că toate aceste amenințări sunt simple zvonuri pentru a-i intimida. „Mihalache se încăpățânează și refuză categoric să părăsească țara, invocând și argumentul că el nu cunoaște bine nicio limbă străină pentru a întreprinde vreo acțiune”. La acest argument Maniu i-a spus că nu e nevoie să cunoască eventual engleza sau franceza, scopul plecării lui fiind acela de a face parte dintr-un comitet care să organizeze o mișcare puternică țărănistă, o adevărată „Internațională Verde” a țărănimii din țările din spatele Cortinei de fier, care să lupte în contra Internaționalei comuniste, dirijată de Moscova. Mihalache, crede Maniu, ar fi cel mai indicat să reprezinte România în această puternică Ligă a țărănimii din Europa Centrală. El are de gând să plece săptămâna viitoare la Dobrești să mai facă o ultimă încercare pe lângă Mihalache. Maniu e convins că regimul nu-mi va acorda pașaport pentru mine și familie și că ar trebui să vorbesc din timp cu Berry și cu Schuyler să-mi ușureze plecarea. La prima ocazie va vorbi și el cu aceștia în acest scop.

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 93

La Îl30 a sosit Leucuția. După o mică gustare, el a plecat cu Maniu, urându-i Ricăi mult succes la bacalaureat. Am rămas acasă restul zilei. Jurnal, presă, seara Londra. între 3 și 5 a plouat teribil. Grădina și strada din fața casei erau numai o apă. Ziarele noastre publică lista cu centrele de bacalaureat. La Liceul „lulia Hasdeu", al Ricăi, va funcționa Comisia 71. în câteva zile se vor publica și numele membrilor acestor comisii. Presa noastră reproduce după cea sovietică atacurile grosolane ale comuniștilor maghiari la adresa Statelor Unite, care declară că „nicio intervenție străină nu va putea salva pe dușmanii democrației maghiare”. După ziarul „Pravda", infima minoritate comunistă maghiară, pusă cu forța la putere de trupele comuniste, exact ca la noi și în Bulgaria, luptă pentru democratizarea Ungariei. Același ziar atacă cu o rară violență pe subsecretarul de stat american Atkinson pentru declarațiile sale antisovietice, susținând că „popoarele din Europa răsăriteană nu vor să fie sclavele monopolurilor străine, cum se află azi Germania apuseană”. în China, tot după presa sovietică, Chiang Kai-Shek ar fi pierdut în ultimul timp peste un milion de oameni în lupta cu forțele populare care ar fi ocupat deja orașul Tien Sin. Londra confirmă în parte succesele comuniste din China. Americanii par cu totul dezorientați.

Duminică, 22 iunie 1947 Fac toată ziua cu Rica diferite subiecte care i s-ar putea da la bacalaureat la limba română. Rica e bine pregătită, are memorie foarte bună, cultură solidă și o foarte mare ușurință de exprimare, ceea ce îi ajută foarte mult ca să-și pună în valoare cunoștințele de care dispune. Ea e foarte ambițioasă și ține să iasă foarte bine la bacalaureat. Seara, presă, Jurnal, Londra. Azi a plouat din nou între 5 și 630 seara. N-a venit nimeni, știindu-ne ocupați cu bacalaureatul Ricuței. Presa comunistă ridiculizează aproape zilnic pe Titel Petrescu141 pentru încercarea lui de a organiza un partid social­ democrat și nu cruță deloc pe cei câțiva prieteni care i-au mai rămas. Azi e rândul colegului meu de la Facultatea de Litere, Mircea

94 | loan Hudiță. Jurnal politic [13 mai - 18 august 1947)

Florian142, care, de altfel, e un mare oportunist și fără nicio valoare în specialitatea lui. A rămas lângă Titel Petrescu, ca și C. Motaș143, pentru simplul motiv că nu li s-a oferit de comuniști un preț corespunzător cu pretențiile lor. Presa engleză și americană demască reaua credință a celei sovietice, care pretinde că în Grecia au fost executați până acum peste trei sute de mii de „democrați" la ordinal anglo-americanilor. Rar s-au mai putut vedea atâtea minciuni grosolane ca cele din presa sovietică. Lumea s-a obișnuit însă cu ele încât nu mai ia nimic în serios din ce spune Moscova, chiar și atunci când se întâmplă ca unele dintre știri să fie adevărate. Presa engleză și americană se ocupă mereu de demersurile făcute la Moscova referitor Ia evenimentele din Ungaria și Bulgaria. Sovietele sunt supărate foc pe americani pentru așa-zisul plan Marshall de ajutorare a Europei. Ele vor să împiedice cu orice preț ca țările de sub dominația lor să accepte vreun ajutor din partea Statelor Unite, inventând tot felul de pretexte mincinoase.

Luni, 23 iunie 1947 între 10 și 12 ședință la Club pentru luarea de măsuri în legătură cu imprimeria, cu presa partidului și cu averea lui. Cunoscând reaua credință a regimului fenedist, pierd mult timp, înarmându-mă cu acte și procese-verbale justificative ca să fiu la adăpost de orice neplăceri viitoare. Domocoș trece pe Ia Club și mă duce acasă cu mașina, spunându-mi pe drum că Nicolschi ține neapărat să mă vadă la el, azi, la 630. Am acceptat, fiind și eu curios să aflu cum mai vede el situația politică. La 630 am fost exact la întâlnire. La discuția noastră a asistat și Domocoș. Mai întâi am discutat cu Nicolschi situația externă, îndeosebi relațiile actuale sovieto-americane. El are un mare dispreț față de englezi, pe care-i consideră „o anexă" a Statelor Unite, iar pe laburiștii care se află azi la putere „niște simpli trădători ai clasei muncitoare". La observația mea că laburiștii au un program socialist și democrat, Nicolschi mi-a răspuns cu teza lui cunoscută că „democrația comunistă este adevărata democrație care corespunde îndeosebi clasei muncitoare". Am surâs, spunându-i că pe această chestiune este inutil să mai continuăm

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)| 95

discuția. A convenit și el. L-am întrebat dacă Sovietele nu se tem de o confruntare militară cu Statele Unite, dată fiind încordarea crescândă a raporturilor dintre ele. „Eu știu că d-voastră, național țărăniștii, acest lucru îl așteptați, însă eu vă răspund că vă înșelați teribil, pentru că noi, chiar dacă i-am înjura de mamă și le-am da cu tifla în nas, americanii n-ar putea reacționa altfel decât cu admonestări și cu proteste, așa cum o fac de ani de zile cu noi, mi-a răspuns Nicolschi. Ca să se angajeze într-un război cu noi, americanii ar avea nevoie de o armată de uscat pe care nu și-o pot face nici în 80 de ani, în afară de faptul că, în afară de câțiva nebuni, nimeni nu vrea să mai audă de un nou război. Știu că ei se gândesc astăzi să ridice contra noastră o nouă armată germană, dar avem ac de cojoc și pentru această intenție. Nu neg că americanii sunt foarte puternici în alte domenii și că ne-ar putea face mari dificultăți pe teren economic și financiar, dar de aici și până la un război e distanță foarte mare, care ne permite să fim liniștiți. Toți acei care se bazează pe un conflict militar între americani și noi se înșeală amar nu numai în România, dar și în alte țări care au de-a face cu noi". în continuare, Nicolschi a căutat să prezinte politica Moscovei într-o lumină favorabilă, plină de prudență și de grijă de a respecta suveranitatea țărilor vecine în care, el repetă din nou, că nu urmăresc „decât democrație reală și guverne prietene". Nu l-am întrerupt deloc pentru ca la urmă să-l întreb dacă nu-1 va supăra sinceritatea mea, „singurul mijloc, după mine, de a lămuri cinstit poziția mea și a prietenilor mei față de Soviete". După ce m-a asigurat că nu se supără, întrucât „el cunoaște sinceritatea mea cam brutală", eu i-am răspuns cum nu se poate mai cinstit repetându-i în general ceea ce, sub diferite alte expresii, îi mai spusesem și altădată. De data aceasta am fost ceva mai brutal ca altădată, spunându-i de la început că nu cred în sinceritatea lui și a tuturor rușilor cu care am stat de vorbă după 23 august 1944, bazat pe argumentul care, pentru mine este purul adevăr, că dacă realmente Moscova ar fi dorit sincer o înțelegere și o colaborare corectă cu poporul român, ea ar fi colaborat de la început cu Maniu și cu Partidul nostru Național Țărănesc, partid profund democrat și care, de la începutul organizării sale, a fost mereu acuzat de către adversarii lui „de a fi jidovit și vândut Moscovei". „Ce-ar fi fost deci

96 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

mai natural dacă Moscova ar fi avut intenții corecte față de poporul român ca ea să colaboreze cu noi, reprezentanții imensei majorități ai națiunii noastre și care, în plus, făcusem și 23 august, lucru care a permis armatelor sovietice să avanseze într-o spărtură de o mie de kilometri în adâncime, așa cum a recunoscut însuși Stalin. Or, în loc de colaborare, Moscova nu numai că ne-a întors spatele, dar a refuzat să stea de vorbă cu Maniu. Ea ne-a arătat de la început o mare ostilitate, lipsită de orice motivare. Ea a mers până a ridica în contra noastră toată drojdia politică a țării, începând cu Tătărescu și cu toți colaboratorii dictaturii lui Carol și sfârșind cu foștii legionari și colaboratori ai lui Antonescu și ai lui Hitler și Mussolini, care au devenit instrumente oarbe în mâinile celor câțiva comuniști, la comanda d-voastră. Voiați reforme sincere pentru a da poporului român un regim de reală democrație, zici d-ta, atunci de ce comuniștii d-voastră, pe care noi îi ajutaserăm în tot timpul dictaturilor lui Carol și a lui Antonescu, sub toate formele, printre care și ajutoare bănești apreciabile, au dus o luptă grosolană în contra mea, ca ministru, atunci când depusesem un proiect de reformă agrară mai democrat mult decât cel fenedist, depus cu o lună jumătate mai târziu, mergând până a cere „moarte lui Hudiță" prin afișe publicate pe zidurile capitalei, până și pe tramvaie? Cum pot uita eu astăzi toate aceste calomnii în contra mea și a prietenilor mei, considerați „sabotori și reacționari” D-ta spui azi că Moscova ar dori o colaborare cu mine și cu prietenii mei, ca reprezentanți ai aripii stângi a partidului nostru, cum aș putea crede eu că o astfel de propunere este sinceră, când am în fața mea atâtea dovezi contrarii? Eu repet și azi că cel mai de stânga din partidul nostru este însuși Maniu, care n-are decât un ideal, acela de a așeza poporul nostru într-un regim de reală democrație și de înțelegere și de colaborare loială cu partenerul nostru vecin din Răsărit. Faptul că azi mi se face numai mie această propunere de colaborare, cum aș putea eu s-o iau în serios și să nu văd în ea altceva decât intenția Moscovei de a provoca o nouă spărtură în puternicul nostru partid, care să permită instrumentelor d-voastră, comuniști și fenediști, să poată pătrunde în masele noastre țărănești, care fac zid în spatele nostru. Eu nu sunt atât de naiv ca să vă pot face jocul. Noi vrem democrație curată, sinceră, însă nu

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 97

comunism, cum în realitate vreți d-voastră. Noi vrem o țară liberă și suverană, în timp ce Moscova vrea o republică sovietică. Noi ne opunem categoric acestui plan. Nu este adevărat că noi așteptăm un război între americani și Soviete, întrucât noi știm că așa ceva este imposibil, însă noi nădăjduim că până la urmă Sovietele se vor convinge să ne lase în pace, să nu se mai amestece în treburile noastre interne și să se mulțumească cu o colaborare loială cu poporul român, așa cum ele sunt obligate și prin Statutul Națiunilor Unite, organism din care ele fac parte, ca membru întemeietor. Pe aceste lucruri ne bazăm noi și nu pe un război americano-sovietic. Că sunt și la noi oameni care speră acest lucru, desigur, eu n-o neg, însă afirm categoric că nu acesta este gândul meu și al partidului nostru. Să mă ierți, d-le Nicolschi, că ți-am vorbit cu atâta sinceritate, însă te rog să vezi în ea cea mai frumoasă mulțumire care ți-o pot aduce pentru propunerea care mi-ai făcut-o și pentru bunele aprecieri la adresa persoanei mele. Dacă d-ta vei face șefilor d-tale din Moscova un raport fidel al spuselor mele le vei face un foarte mare serviciu, pentru că își vor da astfel seama și ei că în România sunt și oameni corecți și de caracter și nu numai lichele". Desigur, cuvintele mele nu i-au făcut plăcere, însă Nicolschi a simulat formal atitudinea unui gentilom care nu se supără și apreciază răspunsul corect al unui adversar. „Ar fi multe de răspuns la reproșurile care ni le faceți, a început el. însă eu găsesc că este cu totul inutil să mai intru în fondul problemei. Singurul lucru care țin totuși să-l spun este acela că de ambele părți s-au făcut greșeli, căci toți suntem oameni și că de aceea s-a ajuns în prezent la o situație foarte încurcată și încordată totodată între țările noastre, încât numai timpul o mai poate rezolva. Eu am crezut că am putea găsi o soluție astăzi și văd că m-am înșelat. Să sperăm că viitorul apropiat ne va aduce soluția pe care noi n-o vedem astăzi, căci până la sfârșit noi trebuie să găsim un modus vivendi”. „Aceasta e și dorința mea fierbinte, i-am răspuns eu, pentru binele ambelor popoare". Eu am plecat acasă pe jos, fiind aproape de la Piața lancului până la Vatra Luminoasă. Am ajuns pe la 9 seara prea obosit de atâta discuție pentru a mai aștepta Radio Londra. Am putut citi

98 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

doar presa, rămânând pe mâine trecerea în Jurnal a celor întâmplate azi.

Marți, 24 iunie 1947 Dimineață la 830 vine Domocoș să merg cu el în mare secret să-l vizităm pe Ilie Lazăr, ascuns la o familie de ardeleni, prietenă, undeva în Cotroceni. Domocoș îmi spune că ieri seară Nicolschi a mai rămas la el o oră și ceva și că a avut „numai cuvinte de laudă" la adresa mea și că l-a întrebat pentru ce Maniu nu se retrage de la șefia partidului ca să mi-o lase mie. Domocoș i-a spus că după cât știe el, Maniu ar dori de mult să lase președinția, dar că nu-1 lasă fruntașii partidului, iar cât despre mine, el este informat că eu nu urmăresc așa ceva, întrucât vreau să mă retrag din politica militantă și să mă reîntorc la catedra și lucrările mele de istorie. „Eu cred, i-a răspuns Nicolschi, că Hudiță este un diplomat fin, care nu poate da cu piciorul unei astfel de perspective și că refuzul său nu e serios”. „Nicolschi se înșală amar când crede așa ceva", i-am răspuns eu. Am plecat împreună la Ilie Lazăr, pe care l-am găsit abătut și în mare măsură supărat pe Maniu că nu face concesiile necesare pentru a scoate partidul din impasul în care se află. I-am explicat că se înșală profund și că Maniu n-are absolut nicio vină în legătură cu politica partidului față de ruși care vor pur și simplu bolșevizarea țării și transformarea ei într-un satelit supus al lor. L-am sfătuit să plece în afară până la limpezirea situației decât să stea ascuns, situație și neplăcută și nici sigură totodată. Eu nu sunt sigur sută în sută nici chiar de Domocoș, date fiind legăturile lui atât de strânse cu Nicolschi și mă întreb dacă acesta nu cunoaște locul unde se ascunde Lazăr și-și ascunde numai jocul. Este atâta trădare în jurul nostru încât am ajuns să nu mai avem încredere nici în prietenii noștri apropiați. Așa se explică pentru ce Maniu m-a sfătuit să nu spun absolut nimănui că vreau să plec în străinătate și să păstrez secretul cel mai absolut chiar față de cei mai buni prieteni ai mei, românul fiind limbut și foarte indiscret. L-am lăsat convins că în adevăr singura soluție pentru el este plecarea în afară. Lazăr l-a rugat pe Domocoș să se gândească la o soluție. Nu știu dacă a făcut bine, căci eu personal nu m-aș încrede prea mult în el.

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 99

Domocoș m-a lăsat pe la 11 la Club, la ședința biroului presei. Prezenți, în afară de mine, Ghiță Pop, Aurel Dobrescu, Fănel Mihăiescu și Carandino144. Zâne lipsește și azi. E vorba de bugetul în curs al ziarului „Dreptatea". Carandino ne prezintă un buget săptămânal, deoarece față de instabilitatea leului, nu se poate întocmi niciun buget precis pe mai mult de o săptămână. El arată în detaliu cheltuielile zilnice ale ziarului „Dreptatea", salariul lui și al colaboratorilor săi, precum și toate celelalte cheltuieli, plata articolelor, salariul corespondenților, hârtia, tiparul etc. Fănel Mihăiescu îi reproșează că acest proiect de buget săptămânal nu i-a fost pus la dispoziție cu o zi, două înainte de ședința de azi, ca să-l poată studia pe îndelete. Mihăiescu se simte în drept să facă aceste observații pentru că el are însărcinarea de a furniza banii necesari ziarului, el și cu Ghilezan, fiind colaboratorii lui Mihai Popovici la casieria partidului. Observațiile lui Mihăiescu sunt în general juste, însă fondul adevărat al raporturilor sale cu Carandino este o veche ceartă între ei pe chestiunea atitudinii ziarului față de el. Mihăiescu, care e puțin reclamagiu, îi reproșează de mult lui Carandino că-1 persecută și nu-i publică la loc potrivit în ziar și cu litere ceva mai mari declarațiile și comunicatele sale referitoare la activitatea lui și a organizației de Romanați. Și asupra acestui punct Mihăiescu are dreptate, întrucât Carandino e cam ranchiunos și are preferințele lui, care nu corespund tot timpul cu interesele partidului. Sub acest raport și eu aș fi în drept să mă supăr pe el, întrucât și față de mine el nu se comportă prea amical, însă eu nu fac caz de indiferența cu care el tratează activitatea mea politică, nefiind deloc reclamagiu, în chestiunea lui Mihăiescu, eu i-am atras atenția în mai multe rânduri să-i dea mai multă atenție, întrucât el e sensibil la astfel de lucruri. De exemplu, el se plânge că atunci când ziarul se ocupă de activitatea organizației sale, nu i se reproduce și fotografia lui. Sub acest raport eu nu m-am interesat să procur ziarului un clișeu mai bun al fotografiei mele, acceptând unul vechi, de pe timpul când eram lupist, reprodus dintr-un calendar. Niciodată n-am cerut unui gazetar să se ocupe de mine sau să scrie ceva despre activitatea mea. Am avut chiar o anumită silă față de acest fel de reclamă. Nu toți însă sunt la fel, de exemplu Mihăiescu. El s-a plâns și lui Maniu, care m-a însărcinat pe mine să-i atrag atenția lui Carandino. La

100 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

ședința de azi, nemulțumirea lui Mihăiescu a provocat un adevărat scandal, soldat cu vorbe tari și ofensatoare de o parte și de alta. Mihăiescu i-a reproșat că face cheltuieli prea mari, că urmărește o politică proprie și că articolele sale sunt slabe și nu servesc partidul „în lupta sa eroică" cu comuniștii și fenediștii. El a citat o serie de fraze din articolele lui Carandino, din care ar reieși că „el urmărește să se pună bine cu regimul fenedist", menajând o serie de fruntași pe care nu-i atacă nici el și nu lasă nici pe alții să-i atace. Carandino s-a apărat, respingând criticile lui Mihăiescu, acuzându-1 că „umblă numai după reclamă" și că „Dreptatea" nu se poate ocupa „de un om care a colaborat cu regimul lui Antonescu”. „Dacă e cazul să demisioneze cineva, continuă Carandino, atunci cel mai indicat este d-1 Mihăiescu, căci în felul acesta partidul ar fi scutit de atacurile justificate ale comuniștilor și fenediștilor". Ajungându-se de o parte și de alta la cuvinte de „obraznic, inconștient, lichea reclamagistă, oportunist etc.", eu am suspendat ședința, rămânând să o continuăm mâine la 11 într-o atmosferă mai liniștită. Mă întorc acasă, având de lucru cu pregătirea Ricuții pentru bacalaureat. Ceilalți, Ghiță Pop, Dobrescu și Mihăiescu, s-au dus la Maniu să-l informeze despre cele întâmplate. Sunt informat spre seară la telefon de Leucuția că Maniu ne-a rugat pe toți să găsim o soluție pașnică, întrucât nu e timp pentru certuri. Voi vedea ce se poate face la ședința de mâine. Fac cu Ricuța diferite subiecte în legătură cu bacalaureatul ei, după care citesc presa noastră, scriu la Jurnal și ascult Londra. Anglo-americanii umblă cu căciula în mână după Soviete pentru a le convinge să accepte și ele planul Marshall pentru Europa și nu-și dau seama că în felul acesta ei își slăbesc poziția lor diplomatică, lăsându-le impresia că au absolută nevoie de colabo­ rarea lor. Ei nu înțeleg că Sovietele au un program precis, de bolșevizare a Europei și ca atare ele au nevoie de haos economic și financiar, mediu absolut necesar ca să prindă propaganda lor bolșevică. Sigur, Moscova ascunde cu multă grijă acest plan și folosește tot felul de argumente, unele mai ridicole ca altele, pentru a respinge planul Marshall, invocând în mod ipocrit dreptul popoa­ relor europene de a fi suverane sau argumentul cu primejdia ca nu cumva Europa să fie împărțită în blocuri. Auzi ce-i doare pe ruși,

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 101

suveranitatea popoarelor și unitatea Europei, când ei își bat joc fără rușine de toate angajamentele lor internaționale pe care nu le respectă decât în măsura care le convine. Anglo-americanii, afară de cazul că nu urmăresc un scop anumit, fac o imensă greșeală, căutându-le în coarne.

Miercuri, 25 iunie 1947 La opt dimineața primesc un telefon de la Berry să trec pe la el la ora 10. Cum știu că voi sta mai mult la el, telefonez lui Ghiță Pop să amânăm ședința de la ora 11 pe după masă la 6, trebuind să mă duc la Berry. îl rog să comunice lui Maniu că pe la ll30-12 voi fi la el. Conversația cu Berry de azi a fost foarte interesantă, dar și demoralizantă totodată. Berry mi-a pus la dispoziție o copie a notei pe care a prezentat-o ieri guvernului Groza din partea guvernului american referitor la abuzurile administrative de tot felul pe care guvernul român le comite contra tuturor angajamentelor luate în ultimul timp și prin încălcarea flagrantă a tratatului de pace încheiat în februarie anul acesta la Paris. După ce am citit nota, Berry mi-a explicat că și reprezentantul Angliei a prezentat o notă asemănătoare lui Groza tot ieri. Berry e convins că aceste note vor duce dacă nu la schimbarea totală a atitudinii regimului Groza, cel puțin „la o ameliorare simțitoare a situației" și că până la urmă și Moscova va fi obligată să-și modifice atitudinea ei față de angloamericani și de țările foste satelite ale Germaniei. M-am uitat la el lung, neștiind eu singur cum să încep și ce să-i spun ca să nu-1 jignesc. Văzând că ezit să-i răspund, el a ținut să-mi explice că și la Washington și la Londra crește zilnic numărul acelora care încep să-i cunoască bine pe ruși și să n-aibă încredere în cuvântul lor. El e convins că dacă Moscova va mai persevera mult în atitudinea ei de azi, va sfârși prin a-și pune toată lumea liberă pe cap, ceea ce pentru o mare putere mondială e foarte grav, căci o poate duce „la o izolare foarte primejdioasă". M-am folosit de ultimele lui cuvinte pentru a-i da răspunsul meu, rugându-1 de la început să nu se supere dacă voi fi foarte sincer, așa cum am fost totdeauna cu el, făcându-i în fond și lui un serviciu, întrucât numai așa va putea și el informa guvernul lui despre ceea ce gândesc adevărații prieteni ai

102 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

Statelor Unite din România. Am început prin a-i spune că eu și prietenii mei, în frunte cu Maniu, suntem aproape singurii care combatem din răsputeri pe toți acei care sunt convinși că angloamericanii ne-au lăsat în sfera de influență sovietică pentru mulți ani și că nota de azi a guvernului american reprezintă pentru mine o nouă decepție. „Nu cu astfel de note veți convinge d-voastră guvernul nostru să-și îndeplinească angajamentele sale, când este o simplă marionetă în mâinile Moscovei și când aceasta bravează fără un pic de rușine politica americană și engleză de pe tot globul". Iam arătat apoi scandalul nemaipomenit pe care slugile Moscovei îl provoacă zilnic în țara noastră, începând prin a ne impune un Parlament al unei nerușinate fraude și care votează tot felul de legi de inspirație comunistă și a sfârși prin măsuri arbitrare în toate domeniile vieții publice, arestări cu nemiluita, cenzură sălbatică a presei noastre și tot ce se scrie în favoarea americanilor și englezilor. La toate acestea trebuie adăugată teroarea cu care comuniștii dirijează viața sindicală, unde ei caută să impună sindicatul unic comunist, înlăturând sau arestând pe toți acei muncitori, țărăniști sau socialiști, care vor să se opună peste tot, în rândurile muncitorilor, a funcționarilor, a membrilor corpului didactic, al ofițerilor, o infimă minoritate, reprezentând drojdia vieții noastre publice și a câtorva oportuniști nerușinați, caută să-și impună cu forța, în chipul cel mai brutal posibil, voința și vederile ei, afirmând peste tot că aceasta este voința Moscovei și că toată lumea trebuie să se supună. „Toată această lume terorizată în mod sălbatic, am continuat eu, ce vreți d-voastră să creadă despre americani și despre englezi când îi văd menajând pe Sovietici? Ei sunt convinși că ne-au lăsat în zona lor de influență și că toate protestele Washingtonului și Londrei, sunt numai de formă, vorbe goale”. I-am arătat apoi în continuare că toate cadrele didactice sunt amenințate cu licențierea lor dacă nu aderă la comunism. Tipografiile nu mai tipăresc decât numai ceea ce vor așa-zisele sindicate comuniste, iar acolo unde ele rezistă, cum a cazul cu tipografia ziarului „Dreptatea", ni se fac tot felul de mizerii, iar lucrătorii sunt zilnic amenințați să fie bătuți sau arestați. Toți cei compromiși cu dictaturile lui Carol și Antonescu sau foști cuziști, vaidiști sau legionari sunt scutiți de orice pedepse dacă aderă la

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 103

comuniști. La serbările care au loc în diferite instituții, fără să mai vorbesc de Arlus, creație pur rusească, participă, alături de autoritățile noastre, reprezentanți ai Ambasadei sovietice, iar când aceștia lipsesc, li se trimit telegrame peste telegrame, exact ca unor stăpâni. Unde este America sau Anglia, aliatele Sovietelor, care neau promis în mod solemn să ni se respecte independența și că nimeni nu se va amesteca în treburile noastre interne? D-voastră veniți azi cu note protestatoare față de un guvern care, știți foarte bine că nu reprezintă țara, că a fost impus cu tancurile rusești. Cum vă închipuiți d-voastră că acest guvern vă poate da satisfacție cât timp el depinde numai de Moscova?” „Noi cunoaștem foarte bine toate aceste lucruri și atunci când le reproșăm guvernului român, indirect, noi ne adresăm Moscovei, protectorul lui, pentru a-i atrage atenția asupra obligațiilor sale", mi-a răspuns Berry. „Și după batjocura care au făcut-o la Sofia, unde au arestat pe toți democrații bulgari, în cap cu Petkov, și după lovitura de stat de la Budapesta, unde trupele rusești au impus cu forța, exact ca la noi, în martie 1945, o infimă minoritate comunistă, sub pretext că ea reprezintă democrația maghiară, d-voastră mai credeți că Sovietele vor ține seama de notele d-voastră și ale guvernului englez?", i-am răspuns eu. Berry mi-a replicat că în dosul unor proteste pur formale, Sovietele au absolută nevoie de ajutorul economic și financiar al Statelor Unite și că pentru a-1 obține ele vor fi nevoite să facă mari concesii. Am fost nevoit să-1 contrazic asupra acestui punct, demonstrându-i că pentru a-și atinge scopul lor, de bolșevizare, cel puțin al țărilor de sub controlul lor, Sovietele vor respinge planul Marshall, contra căruia și-au și formulat deja atitudinea lor, considerându-1 un amestec al Statelor Unite în viața internă a țărilor care-1 acceptă și drept începutul diviziunii Europei în blocuri diferite. Berry continuă să creadă că planul Marshall nu va fi respins de Soviete și că în orice caz el le va pune într-o situație foarte grea față de țările de sub dominația lor din moment ce ele nu sunt în stare să le ajute economic și financiar. La acest argument eu i-am replicat că americanii judecă foarte greșit Sovietele care, dispunând de o populație încă foarte înapoiată, pot strânge cureaua încă mult timp, cu regimul lor de dictatură tiranică, și că din contra, pentru a reuși mai repede să bolșevizeze țările de sub controlul lor

104 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

militar, ele au nevoie pentru un timp de mizerie și sărăcie, pentru a distruge orice rezistență din partea claselor avute. „Această considerație mă face să cred, am continuat eu, că țările satelit vor fi forțate de Moscova să refuze planul Marshall, tocmai ca să accepte mai ușor înfeudarea lor în spațiul politic și economic al Sovietelor". Berry nu este de acord cu concluzia mea, susținând mai departe ideea că oricât ar fi ei de imperialiști și de fanatici, rușii preferă un trai mai bun, pe care nu-1 pot realiza decât cu ajutor american. Berry și actualii conducători ai Statelor Unite cred orbește în posibilitatea unei înțelegeri cu Sovietele după ce acestea se vor convinge că americanii nu vor distrugerea lor. Discuția noastră nu mai avea niciun rost să continue din moment ce pozițiile noastre erau atât de diferite. Eu i-am repetat încă o dată convingerea mea că americanii vor regreta amar într-o zi naivitatea lor de azi și vor plăti scump de tot greșeala de a fi apreciat superficial primejdia bolșevismului rusesc. Ne-am despărțit într-o atmosferă destul de tristă, după aproape două ore de discuție penibilă. Dând să plec, mi-am adus aminte că voiam să-l rog să mă ajute să plec în afară cu soția și cu fiica. L-am întrebat dacă m-ar putea ajuta să mă folosesc de un avion american până la Paris sau eventual la Roma. Mi-a răspuns că lucrul acesta nu e chiar ușor, dar că va face imposibilul să mă ajute și că va vorbi în acest sens cu Schuyler. I-am precizat că aș vrea să plec cam peste două, trei săptămâni. Am plecat la Maniu și cu Leucuția la Dinu Brătianu, care ne-a reținut la un dejun improvizat în pripă. Maniu a găsit să-l punem în curent și pe Brătianu cu notele guvernului american și englez și cu discuția mea cu Berry. Pe Brătianu l-am găsit singur. După ce le-am citit nota americană, eu le-am povestit discuția avută cu Berry și cu răspunsurile lui la observațiile mele. „Situația este deci foarte gravă, zice Brătianu, care a luat primul cuvântul, din moment ce anglo-americanii se mulțumesc numai cu proteste verbale și nu întreprind nimic pentru a obliga pe ruși să nu se mai amestece în treburile altora". Analizând situația în lumina notei americane și a celor spuse mie de Berry, Brătianu ajunge la concluzia că noi trebuie să continuăm lupta, indiferent de situația externă și indiferent de riscurile la care ne expunem, adaptându-ne

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 105

mijloacele la noua situație internațională. „Trebuie să vedem mai întâi ce se va întâmpla cu planul Marshall și dacă Sovietele îl vor aproba sau nu, căci numai după rezolvarea acestei chestiuni vom ști dacă Europa va rămâne pe viitor împărțită în două mari blocuri. Numai în urmă vom vedea ce raporturi se vor stabili între aceste blocuri și până unde vor ajunge concesiile anglo-americanilor față de Moscova. Eu continui să sper că aceste două mari puteri nu vor permite Sovietelor comunizarea atâtor popoare din Europa Centrală și Balcani". A vorbit apoi Maniu, care a insistat în special asupra necesității organizării pe viitor a unei puternice mișcări de rezistență în afară, pentru a deschide ochii lumii întregi asupra primejdiei bolșevice. în acest scop el a căutat să-l convingă pe Brătianu să trimită pe Gh. Brătianu și pe alți fruntași liberali intelectuali în afară și să pună la dispoziția emigrației românești un fond special, având în vedere posibilitățile materiale de care dispune Partidul Liberal. Maniu a expus apoi teoria lui cu Internaționala Verde, reușind să-l convingă pe Brătianu de utilitatea ei ca mijloc de luptă în contra co­ munismului și imperialismului sovietic, care nu l-a înghițit niciodată pe Mihalache, a recunoscut că pentru această treabă el este foarte indicat și că e gata să-1 ajute material în această acțiune. Maniu a continuat apoi să se ocupe de acțiunea noastră pe plan intern, recunoscând că în adevăr nu este plăcut să-ți vezi prietenii în închisoare și familiile lor rămase pe drumuri, dar că un popor nu poate abandona lupta pentru apărarea ființei sale și că aceste sacrificii sunt indispensabile pentru „călirea în luptă a poporului nostru” și pentru a trezi în afară interesul lumii libere pentru cauza noastră. „Această acțiune energică în interior, zice el, combinată cu activitatea stăruitoare a comitetului nostru național din străinătate, constituie azi singurul mijloc de care mai putem dispune pentru apărarea ființei noastre. Străinătatea nu poate rămâne indiferentă la infinit față de sacrificiile noastre, cu atât mai mult cu cât nu suntem nici singuri, având alături de noi atâtea popoare care luptă pentru aceeași cauză”. Maniu se arată mai ferm ca oricând să nu abandonăm lupta și să înfruntăm orice riscuri pentru a ne apăra independența țării.

106 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

în timpul dejunului, care a ținut aproape o oră, s-a vorbit numai de reaua credință a Sovietelor în modul cum prezintă ele diferitele probleme internaționale, începând cu problema germană, italiană, spaniolă, ungară, bulgară, a noastră, a Greciei, Palestinei și toate celelalte privind China, Indochina, India și Indonezia. Concluzia la care am ajuns cu toții a fost că această stare de lucruri nu poate dura mult și că anglo-americanii vor fi siliți până la urmă să pună capăt obrăzniciei sovietice. Ne-am încurajat astfel unii pe alții, despărțindu-ne într-o atmosferă de mult optimism. Restul zilei acasă. Presa, Jurnal, Londra. Presa sovietică din ultimele zile pregătește deja terenul în sensul că Ungaria și Cehoslovacia privesc deja „cu temere” planul Marshall pentru ceea ce prezintă el o primejdie în treburile lor interne. Molotov se arată dispus să participe la o conferință cu Bevin și Bidault la Paris ca să discute cu ei problema ajutorului american, probabil ca să-l sabo­ teze. „Pravda” de ieri susține fără rușine că Sovietele sunt hotărâte să sprijine toate guvernele democratice din țările vecine, „dacă ele sunt liber alese". Vezi Polonia, România, Bulgaria și recent Ungaria. Te mai poți revolta față de atâta cinism și atâta nerușinare? Dacă te-ai lua după presa moscovită ai putea crede că pe tot globul Sovietele sunt privite ca o putere care luptă pentru eliberarea și democratizarea popoarelor, în timp ce anglo-americanii urmăresc exploatarea lor, susținând cercurile reacționare și fiind contra oricăror reforme democratice. Să vadă acum și oamenii politici americani și englezi cine sunt rușii și pe cine i-au ajutat ei să scape de Hitler.

Joi, 26 iunie 1947 La ora 11, ședință la Club a biroului presei, care nu s-a putut ține nici ieri după masă, eu neputându-mă duce. Sunt prezenți aceiași ca și la ultima ședință de marți. Observ de la început că atât Mihăiescu, și Carandino, care au văzut între timp pe Maniu, sunt mai liniștiți, înțelegând și ei că nu este momentul cel mai potrivit de ceartă și de răfuieli personale. Mihăiescu, nemai ridicând chestiunea nemulțumirilor sale în contra lui Carandino, eu le-am făcut o scurtă dare de seamă a discuției mele cu Berry și a notelor depuse de anglo-americani

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)| 107

guvernului Groza, rugându-i să păstreze discreția necesară pentru a nu avea neplăceri. Notele respective nu pot fi comentate până nu vor deveni publice. A urmat comentarea lor, toți fiind de acord că ele nu reprezintă ceea ce așteptam noi și că deci guvernul român își va continua nestânjenit politica lui de șicane de tot felul la adresa partidului nostru. La întrebarea lui Ghiță Pop, ce ne facem în această situație, eu i-am răspuns cu declarațiile făcute de Maniu și de Brătianu la dejunul de ieri. Și de data aceasta cel mai curajos dintre cei prezenți a fost tot Aurel Dobrescu, care a recunoscut că atitudinea lui Maniu este singura de adoptat, noi neavând altceva de făcut. Ghiță Pop s-a raliat cu inima cam îndoită, regretând că „am ajuns aici". Mihăiescu ne spune după ședință că el se gândește serios să plece în străinătate cu familia, deși n-ar vrea căci are în țară „multe interese". Dobrescu îi spune că trebuia s-o facă demult, căci dacă lucrurile mai merg așa, tot va fi arestat. Nu le spun nimic despre intenția mea de a pleca la Paris de teroarea indiscrețiilor. Seara la 6 sunt invitat la generalul Negulescu145, fostul ministru al Armatei. Văd la el pe generalul Niculescu146 de la Palat. Acesta este curios să știe cum văd eu și prietenii mei situația politică pe care el o consideră „foarte gravă". „Regele și noi toți cei din jurul lui, zice Niculescu, suntem foarte alarmați de situație și nu mai vedem nicio ieșite alta decât capitulare totală, dacă nu vrem o confruntare directă cu Sovietele, care ne-ar fi fatală". Regele și Negel consideră notele americană și engleză drept o dovadă definitivă că noi suntem lăsați în zona de influență sovietică, căci altfel Moscova n-ar juca atât de îndrăzneț cartea și nici angloamericanii nu s-ar purta cu atâtea mănuși cu Sovietele. Mă văd nevoit să le explic și lor teza mea cunoscută în privința zonei de influență, arătându-le că anglo-americanii o dezmint categoric, iar Sovietele nu pot invoca niciun act, niciun document cu care să dovedească acest lucru. „în încordarea care există între Soviete și anglo-americani, am spus eu, dacă Moscova ar dispune de cel mai neînsemnat act prin care să poată dovedi existența unui acord referitor la sfera de influență, ce le-ar împiedica să-l facă public și să demaște astfel reaua credință anglo-americană?" Acest argument i-a impresionat și pe cei doi generali, care au recunoscut

108 | loan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

și ei că în adevăr așa este și că rușii nu s-ar jena deloc să publice astfel de documente dacă ele ar exista. „De altfel, am continuat eu, reaua credință a Moscovei față de anglo-americani e unitară pe tot globul, nu numai în chestiunea țărilor din dosul Cortinei de fier. Pretinde cineva că anglo-americanii le-au lăsat China, Indiile, Indonezia etc. în sfera lor de influență? Și în aceste probleme Sovietele se comportă la fel, acuzând America pe nedrept de a împiedica procesul lor de democratizare". „Noi trebuie să rezistăm prin toate mijloacele care ne stau la dispoziție, am continuat eu, căci altfel riscăm să ne pierdem cu totul independența și să ajungem într-o zi ca și Bulgaria și Ungaria niște simple republici sovietice. Dacă regele Mihai își mai face vreo iluzie în acest sens se înșeală amar, iar cei din jurul lui, ca prieteni și sfătuitori, își iau o mare răspundere dacă nu-i deschid ochii cât mai este timp". Generalul Negulescu s-a declarat de acord cu mine, întrebându-mă ce cred că ar trebui făcut. „Rezistență puternică în interior din partea tuturor partidelor naționale, i-am răspuns eu, iar pe plan extern, proteste bine motivate despre toată represiunea din interior a unui guvern slugarnic față de Soviete. Poate n-ar fi rău, am continuat eu, ca regele să facă un drum în Franța și Anglia, eventual chiar și în Statele Unite, pentru a vedea la fața locului care este adevărata atitudine a acestor mari puteri în chestiunea noastră. în caz că Sovietele s-ar obrăznici, regele ar putea amâna reîntoarcerea în țară ca o presiune asupra Moscovei. Nu știu care sunt intențiile lui matrimoniale însă eu, în locul lui, aș sonda în acest sens familia regală engleză, căci o alianță cu ea ar consolida și mai mult monarhia noastră, creând un obstacol în plus pentru Soviete în planul lor de a o răsturna". „Minunată idee, spune generalul Niculescu, pe care eu voi căuta s-o sugerez regelui la prima ocazie”. Negulescu o găsește și el splendidă, „pentru că, zice el, Moscova nu cred să îndrăznească să se atingă de un suveran înrudit cu familia regală engleză”. S-a discutat mult această chestiune. Niculescu se teme însă că Sovietele n-ar vedea cu ochi buni plecarea regelui în străinătate în actuala situație inter­ națională. I-am răspuns că regele ar putea folosi argumentul că se duce în chestiuni strict familiare și cel mult să se intereseze de condițiile în care ar putea beneficia și țara noastră de împrumutul

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 109 american. în fond, se pot găsi și alte argumente pentru a liniști pe ruși. Niculescu e de părere că eu ar trebui să vorbesc și cu Negel în acest sens, și, eventual, chiar Maniu ar putea trimite regelui o scrisoare în acest sens, deoarece o audiență în împrejurările de azi este un lucru foarte delicat, ea neputând rămâne secretă. Ne-am despărțit, înțeleși să ne vedem peste câteva zile în legătură cu această problemă. Seara, presă, Jurnal, Londra. Sovietele nu sunt mulțumite deloc de socialiștii francezi din cauza neînțelegerilor cu comuniștii. Presa sovietică publică mereu știri defavorabile guvernului socialist francez, susținând că guvernează în contra clasei muncitoare, provocând greve de sute de mii de muncitori. La fel sunt combătute de ziarele sovietice măsurile economice luate în Germania apu­ seană de către autoritățile de ocupație, americană, engleză și franceză, acuzate că favorizează marile monopoluri și ajută la refa­ cerea industriei de război a Germaniei. Ziarele sovietice reproșează zilnic anglo-americanilor „complicitatea lor cu Franco" pe care-1 mențin la putere în contra voinței poporului spaniol. în Italia, unde se mai află încă trupe americane, Sovietele susțin pe față mișcarea comunistă, reproșând americanilor că sprijină partidele reacționare. Este evident deci pentru toată lumea că Sovietele, profită de prestigiul militar cu care au ieșit din ultimul război, pentru a-și relua rolul de mare putere comunistă și de a brava Statele Unite și Anglia ca puteri care apără lumea liberă, democrația și independența popoarelor. Pozițiile acestor trei mari puteri sunt astfel bine fixate și de azi înainte depinde numai de Statele Unite să ia conducerea lumii libere, căci Anglia a ieșit prea slăbită din ultimul război pentru a mai putea juca rolul de mare putere de mâna întâi, rămânând de fapt numai două, America și Rusia Sovietică. Washingtonul rămâne acum să decidă dacă este cazul să mai permită comunismului moscovit să tulbure pacea lumii. Cu cât îi va pune capăt mai repede, cu atât mai bine pentru toată lumea și pentru America. Altfel, dezordinile vor continua din ce în ce mai mult și ceea ce poate face azi cu minimum de sacrificii, Sovietele nedispunând încă de bomba atomică, va fi din ce în ce mai greu și va necesita cheltuieli și jertfe tot mai mari, lucru de care Statele Unite nu vor scăpa până la urmă. Afară de cazul că, după

110 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

cum cred unii, Washingtonul nu-și face calculul, care ar constitui o imensă greșeală politică, să folosească primejdia comunistă drept o sperietoare neprimejdioasă pentru a asigura Statelor Unite o hege­ monie politică asupra globului întreg și să asigure astfel o mare prosperitate industriei de război americane. Ar fi o imensă greșeală politică, cu imense consecințe dezastruoase pentru viitorul econo­ mic al lor. Să sperăm că oamenii politici americani nu vor face această imensă greșeală și vor dovedi mai multă perspicacitate politică. Până se va rezolva însă această problemă, pentru noi nu e bine și țara noastră are încă mult de suferit. Să nădăjduim că poporul român are mult noroc, vorba lui Petre Carp147.

Vineri, 27 iunie 1947 La 830 la Maniu. îl găsesc singur. îl pun în curent cu cele discutate cu generalii Niculescu și Negulescu referitor la voiajul regelui în străinătate și la căsătoria lui eventuală. Maniu crede că voiajul regelui ar fi util pentru cauza noastră, însă e convins că guvernul nu-1 va lăsa să plece și că el este prea fricos și comod ca să riște o plecare peste capul guvernului și al rușilor. „Regele Mihai, zice Maniu, este un mare naiv care se bazează pe comuniști și pe ruși că nu se vor atinge de el, drept recunoștință pentru actul de la 23 august și nu știe că toată situația lui și a monarhiei depinde de forța partidului nostru. Odată noi înfrânți, Sovietele l-ar înlătura ca pe-o măsea stricată și ar proclama republica, planul lor vechi. Comuniștii și fenediștii noștri? Niște simple slugi la dispoziția Moscovei". Cât despre căsătoria regelui, el recunoaște că rațiunea de stat ar cere o astfel de legătură matrimonială cu familia regală engleză, însă el crede că partidul nostru nu se poate amesteca întro astfel de chestiune și că numai consilierii lui intimi i-ar putea-o sugera. Maniu e de părere că eventual aș putea atinge această chestiune cu Negel, ca ceva incidental, fără să pun în discuție partidul. Cât privește un voiaj al regelui în afară, dacă vorbesc cu Negel îi pot spune că și Maniu vede cu ochi buni un astfel de lucru. Trec apoi pe la facultate, unde am câteva examene parțiale. Se remarcă două studente foarte bune, o evreică din Bucovina, Sorodoc, și o italiancă căsătorită cu un doctor român, Moga. Pe cea

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 111

dintâi am de gând s-o numesc asistentă în locul lui Ursu de la 1 octombrie viitor. Restul zilei, acasă. Ziarele publică numele președinților comisiilor de bacalaureat. La Liceul „lulia Hașdeu" este numit un conferențiar de limbă română Al. Dima148, pe care nu-1 cunosc. Rica este în frigurile examenului de bacalaureat și toată viața familiei e dominată de această chestiune. Caut la telefon pe Negel; aflu că sosește mâine în capitală, odată cu regele. Acasă restul zilei. Cu Rica nu mai fac nicio chestiune din programul de bacalaureat. îi recomand să nu mai citească nimic și să se odihnească pentru stratificarea cunoștințelor și limpezirea minții. Ea e foarte bine pregătită, grija ei fiind numai să iasă bine, cu o medie onorabilă. De la toamnă ea vrea să urmeze Franceza și Engleza, paralel cu Conservatorul, secția pian. Dacă reușim să plecăm la Paris, sper să facă acolo studii foarte bune. Ea este încântată de această perspectivă. Presa noastră fenedistă reproduce slugarnic, în fiecare zi, toate știrile din presa sovietică privitoare la încordarea ruso-americană. De când guvernul nostru a primit și notele americană și engleză, presa fenedistă își face absolut de cap, publicând numai știrile care convin Sovietelor și atacând fără rușine pe anglo-americani, în special pe aceștia din urmă. După ziarele fenediste, totul este rău în lume numai din cauza imperialismului american, reacționar și războinic și folosind bomba atomică drept amenințare față de curentul democratic mondial, susținut de Moscova. Auzi cine vorbește! în fond, reaua credință a Moscovei este și ea bună la ceva, în sensul că poate deschide repede ochii americanilor asupra foștilor lor aliați.

Sâmbătă, 28 iunie 1947 Văd pe Negel la ora IO30, după un telefon de la ora 830. El a sosit în capitală de aseară. Rar l-am văzut mai îngrijorat și timorat. După el „nu mai încape nicio îndoială că noi am fost lăsați de angloamericani în zona de influență rusească și că notele lor trimise guvernului nostru confirmă pe de-a-ntregul această părere”. Negel îmi explică apoi că după atitudinea acestor două mari puteri față de

112 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

Soviete în chestiunea noastră, a Poloniei, Bulgariei și recent a Ungariei nu mai încape nicio îndoială asupra acestei interpretări și că protestele lor nu sunt în realitate decât „apă de ploaie", de care fac haz însăși Sovietele. „Dacă am fi fost bine informați la timp că suntem lăsați în lotul rusesc, zice Negel, am fi știut și noi cum să procedăm pentru a nu ne face dușmani de pomană și să nu facem unele greșeli, care ne pot fi fatale într-o zi”. Negel spune în continuare că noi, național țărăniștii, avem răspunderea acestei situații și în special Maniu, care l-a antrenat în politica lui și pe „naivul de Brătianu", în care el nu mai vede nicio posibilitate de înțelegere amicală cu Sovietele. El vede primejduită însăși situația regelui și a monarhiei și aceasta datorită greșelilor făcute de el „la îndemnul lui Maniu". !n timp ce el vorbea, eu mă gândeam la neșansa acestui rege de a avea consilieri apropiați în jurul lui oameni ca acesta, incapabil să vadă dincolo de lungul nasului, căci dacă regele a făcut greșeli și încă mari, el le-a făcut în contra sfaturilor lui Maniu și numai din cauza nepriceperii lui și a sfaturilor proaste care i-au fost date de anturajul său, prost informat, fricos și oportunist. Cum nu pot să-i spun toate aceste lucruri, ca să nu-1 îndușmănesc și mai mult în contra noastră și a lui Maniu, mă văd silit să-i înghit toate prostiile și să-i răspund pe un tom calm, căutând să-l conving că se înșeală profund atât el, cât și regele în aprecierea greșită care o fac la adresa politicii partidului și a lui Maniu personal. I-am explicat că atitudinea Sovietelor față de țara noastră este bine fixată cu mult înainte de 23 august, de când au fost sigure de victoria lor față de Hitler, ele urmărind dominația politică asupra tuturor țărilor vecine, de la Baltica până la Marea Adriatică și Marea Egee și că de aceea Moscova a fost contra actului de la 23 august. „Dacă Sovietele au vreun motiv de supărare pe regele Mihai, am continuat eu, se datorește tocmai faptului că el a jucat un rol atât de important în actul de la 23 august, care nu le-a permis să treacă prin foc și sabie Muntenia, capitala și tot ce mai rămăsese în picioare din biata țară. Acesta-i adevărul dacă este vorba să căutăm Moscovei vreun pretext". „Dacă Sovietele ar fi fost nemulțumite de 23 august, zice Negel, pentru ce atunci Stalin l-a decorat pe rege și i-a trimis faimoasa telegramă de felicitare de a fi făcut spărtura în adâncime

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 113

de o mie kilometri a frontului german?" M-am uitat lung la el și m-am abținut la timp să-i spun ce gândesc despre un om cu o judecată atât de slabă. „Stalin a făcut haz de necaz, cum zice românul, i-am spus eu și de ochii lumii și a aliaților săi angloamericani a fost nevoit să-și ascundă jocul, recunoscând marele avantaj pentru aliați al actului de la 23 august, dar între timp a făcut tot ce i-a stat în putință să împiedice încheierea armistițiului cu aproape trei săptămâni și să continue în acest timp să facă prizonieri zeci de mii de soldați români, să pună mâna pe atâtea bunuri, sub pretext de război și să mai pretindă în plus că trupele rusești continuau lupta lor de eliberare a teritoriului românesc. „Acesta-i adevărul, d-le Negel, și cine nu știe acest lucru se face vinovat de o gravă eroare politică". Nu puteam să-i spun mai mult pentru a nu-1 jigni și a mi-1 face dușman, în calitatea lui de mareșal al Palatului Regal. Am continuat însă să-i atrag atenția că în locul de mare răspundere pe care-1 ocupă, de consilier apropiat al regelui, el trebuie să știe drept un adevăr matematic, că Sovietele, dacă rămân stăpâne pe țările din spatele Cortinei, Ie vor transforma pe toate în republici bolșevice, la discreția lor, așa cum au procedat în Bulgaria și Iugoslavia. „în ziua când vor înțelege Sovietele că anglo-americanii nu le vor mai putea împiedica, iar în interior partidul nostru ar fi înfrânt, nimic în lume nu le va mai opri să răstoarne monarhia noastră și să transforme România într-o republică comunistă. Să nu pretindeți într-o zi că n-ați fost preveniți la timp". „Și atunci ce-i de făcut”, mă întreabă Negel. I-am răspuns că trebuie să rezistăm cu orice preț, întrucât Sovietele sunt încolțite rău de tot pe plan extern și că rezistența noastră le-ar crea dificultăți și mai mari pe care nu știu dacă ele le pot înfrunta la infinit. I-am povestit de discuția avută cu generalii Negulescu și Niculescu, referitor la eventualitatea unui voiaj al regelui în străinătate pentru a se informa mai bine asupra intențiilor puterilor occidentale față de amenințarea sovietică asupra țării noastre. I-am vorbit apoi despre eventualitatea unei căsătorii a regelui în Anglia, asigurându-și astfel sprijinul monarhiei engleze, punând această idee pe seama generalului Niculescu, ca să nu amestec partidul meu în această problemă. La toate acestea Negel

114 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

mi-a răspuns că un voiaj al regelui în străinătate ar da de bănuit rușilor, care sigur s-ar opune și că „în privința căsătoriei regelui, el știe că regina Elena, mama lui, are alte intenții”. „De altfel, continuă Negel, sprijinul care l-am putea obține la Londra, după exemplul celor petrecute cu monarhia iugoslavă, este iluzoriu și eu socot că o astfel de legătură ar supăra și mai mult Sovietele". N-am mai insistat ca să nu amestec partidul într-o astfel de chestiune delicată. I-am precizat că Maniu și partidul nostru este mai hotărât ca oricând să continue rezistența pentru apărarea independenței țării și a regimului nostru democratic. Discuția cu Negel m-a convins încă o dată că noi nu putem pune nicio bază pe sprijinul regelui Mihai cât timp are în jurul lui actualul anturaj. De Ia Palat m-am dus la Maniu, pe care l-am pus în curent cu cele discutate. Am găsit la el pe Leucuția, Ionel Pop, Ghilezan și Ghiță Pop. Maniu se pregătea să plece cu Leucuția și Ionel Pop la Sibiu, fiind 1230. După rezumatul care l-am făcut, Maniu a declarat că el nu și-a făcut niciodată iluzii asupra sprijinului care l-am putea găsi la Palat și că noi trebuie să continuăm ca și până acum lupta noastră, „indiferent de ce crede și de ce face regele Mihai și să fim bucuroși că el nu se opune și ne lasă în pace". Maniu este mai convins ca oricând că noi trebuie să grăbim plecarea în afară a unui număr cât mai mare de fruntași politici și că printre aceștia trebuie să fie neapărat și Mihalache. Maniu mă roagă pe mine și pe Ghiță Pop să ținem legătura cu Mihalache, care va veni luni în capitală și să-l convingem definitiv că plecarea lui în afară este indispensabilă atât pentru el, cât și pentru țară. La ora unu ne-am despărțit, după ce ne-a spus să-l sfătuim pe Penescu să fie foarte prudent în pregătirea planului de plecare în afară. Am ieșit de la Maniu cu Ghiță Pop și cu Ghilezan, cu care am stat de vorbă pe o bancă din Cișmigiu. Ei mă informează că printre cei care vor să plece în afară se află și Penescu, care și-a luat angajamentul față de Maniu să organizeze el plecarea mai multor fruntași, cu o barcă până la Constantinopol sau cu un avion până în Turcia și Italia. Ei spun că Maniu nu prea are încredere în el, știindu-1 cam „fălos și neserios”. Ghiță Pop, având o sănătate șubredă, este hotărât să rămână în țară, alături de Maniu. Ghilezan însă e hotărât să plece cu orice preț. Ei cred că nu mi se va da

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 115

pașaport și că trebuie să plec clandestin. Mă înțeleg cu Ghiță Pop ca, în caz că plec, el să ocupe toate funcțiile mele în partid. Voi avea grijă să-i las o situație foarte regulată, cu toate actele bine puse la punct. Toți ne dăm seama că ne așteaptă vremuri grele, întrucât Sovietele își urmăresc metodic planurile lor, iar anglo-americanii nu sunt încă pregătiți pentru o confruntare. După masă mă ocup de copiii Pascaru din Moldova, pe care am reușit să-i plasez într-un cămin unde să-și poată continua școala primară și să învețe totodată și o meserie. Astăzi au sosit părinții lor din Moldova și i-am dus la cămin. Noi le-am procurat haine, încălțăminte, plecând de la noi îmbrăcați cum n-au fost niciodată în trecutul lor. Tot ce aveau de prisos au luat părinții lor acasă la ei. Noi le-am mai dat tot ce aveam lucruri mai vechi și încălțăminte. Pe la 5 după masă au plecat la gară încărcați de bagaje. Floarea149 a rămas fericită, căci a dormit în cameră cu ei atâtea luni de zile și a avut grijă de ei ca o adevărată mamă. Seara, Jurnal, presă, Londra. Ziarele de azi publică lista membrilor examinatori din comisiile de bacalaureat. Ziarele fenediste fac mare caz de acordul economic ruso-român prin care obținem la prețul pieței internaționale 2000 vagoane orz și 6000 vagoane grâu. Mă mir că nu au nicio rușine, lăudându-se cu așa cifre după ce toată lumea știe câte zeci de mii de vagoane ni le-au luat cu japca, ducându-ne la sapă de lemn și la înfometare groaznică. Ca mâine vom fi lipsiți și de petrol, după cât cară Sovietele din țară fără niciun control și fără bani. La fel fac cu pădurile noastre pe care le taie barbar și le transportă în Rusia. Niciodată țara noastră n-a cunoscut jafuri mai mari și mai sălbatice ca cele practicate azi de lăcustele rusești. Pe plan extern, azi au început la Paris discuțiile dintre Bidault și Bevin pe chestiunea planului Marshall. Cei doi miniștri de Externe au declarat de la început că fostele țări satelit vor fi și ele incluse în acest plan de ajutor american, așa cum este și dorința Washingtonului. Presa sovietică critică fără rușine planul Marshall și lasă a înțelege că toate țările de sub controlul Moscovei nu vor accepta un ajutor care „le amenință independența". Auzi tu ce grijă au Sovietele de independența țării noastre!

116 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

Pentru rest, ziarele sovietice și după ele și cele comuniste și fenediste de la noi, răspândesc mereu aceleași știri mincinoase despre rolul Statelor Unite și Angliei în Spania, Italia, Germania, Grecia etc. Această presă se ocupă pe larg de congresul partidului comunist francez și despre grevele nesfârșite din Franța, Anglia, Statele Unite și bineînțeles și de teroarea lui Franco din Spania.

Duminică, 29 iunie 1947. Sărbătoarea Sfinților Petru și Pavel Rica e în frigurile examenului de bacalaureat, care începe mâine dimineață. Cu o mașină de la Domocoș, plecăm la 11 la Crețulești, la parastasul lui Petru Bogasieru. Luăm apoi dejunul la d-na Bogasieru, sărbătorind pe finul nostru Paulică Bogasieru. Sunt prezenți toți membrii familiei Bogasieru, precum și ai soției lui Paulică, soacra lui, d-na Marcu, cumnata lui Paulică, precum și prietenii lui apropiați. Luăm dejunul afară, la umbra unui nuc frumos. Cu toate lipsurile de azi, ni s-a servit o masă excepțional de bogată și cu vinuri vechi din propria vie a familiei Bogasieru. Dintre prieteni au fost soții Focșa de Ia Buftea și d-rul Andreescu cu soția din capitală, prieteni vechi ai familiei Bogasieru. Lume multă și amestecată. Toți cei prezenți se miră că asistă la o masă „ca pe vremuri" și au cuvinte de laudă la adresa amfitrionilor, care sunt capabili să ne ofere o masă atât de abundentă, după mizeria în care ne-au adus rușii și slugile lor comuniste. Ne-am întors pe la 4, întrucât seara la 730 ne-am dus, tot fără Rica, la Băcești150 care au invitat la ei familia Bujor151 împreună cu soții Motaș, directorul Muzeului „Antipa” să-l sărbătorească de ziua lui onomastică. Băceștii locuiesc și ei tot la Muzeu, în două camere mici. Atmosfera a fost cam greoaie la început, întrucât Bujor tună și fulgeră în contra regimului, în timp ce soția lui îl roagă mereu să tacă pentru a menaja pe Voitec152, care-i permite să locuiască la Muzeu. Nici Motaș n-are o situație mai bună și se așteaptă din zi în zi să fie înlocuit de la direcția Muzeului, întrucât el a rămas, ca socialist, alături de Titel Petrescu și-i înjură pe trădătorii care s-au raliat partidului comunist. Singur Mihai Băcescu nu face politică, însă ca văr al meu n-are nici el o situație mai sigură.

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 117

Atmosfera s-a mai încălzit după câteva pahare de vin și după re eu le-am prezentat situația externă ca fiind foarte defavorabilă Sovietelor. Motaș regretă că a părăsit partidul nostru care, zice el, „are o situație morală în țară excepțional de bună, în timp ce noi, titeliștii, suntem ridiculizați pe drept cuvânt pentru naivitatea noastră inadmisibilă”. Bujor este de aceeași părere, regretând că vârsta lui înaintată nu-i mai permite să militeze, căci altfel ar ieși în stradă să lupte pe față contra trădătorilor și oportuniștilor care fac jocul rușilor. „Sunt fericit, a continuat el, că mă aflu în Partidul Național Țărănesc alături de atâția patrioți și oameni curajoși, în frunte cu Maniu, cel mai de seamă om politic pe care-1 are România”. Bujor și Motaș au cuvinte aspre la adresa lui Titel Petrescu, care s-a lăsat înșelat atât de grav de către comuniști, cărora le-a făcut jocul „ca un inconștient ce este" și care a indus în eroare atâția prieteni sinceri care aveau încredere în el și-l socoteau mai bine informat. Eu le-am povestit câteva discuții avute cu Titel Petrescu referitor la situația partidului său față de noi și de comuniști și în cursul cărora i-am explicat cum nu se poate mai clar că interesul său și al partidului lui era să meargă alături de noi, întrucât comuniștii, prin însăși doctrina lor, luptă pentru distru­ gerea social-democrației, urmărind unitatea frontului muncitoresc condus de ei. Titel Petrescu a fost atât de naiv încât s-a lăsat dus cu vorba de către comuniști, care i-au trecut pe la nas perspectiva președinției Consiliului de Miniștri până s-au văzut stăpâni pe situație. Pe urmă i-au dat cu piciorul și acum stă abătut și rușinat ca cioara din fabulă păcălită de vulpe. Toți au făcut haz de comparația mea, recunoscând că i se potrivește perfect lui bietul Titel. Când ne-am despărțit pe la 11 noaptea, Bujor și Motaș erau chiar mai optimiști decât mine în aprecierea situației.

Luni, 30 iunie 1947 Azi începe bacalaureatul Ricăi. Prima zi comisia se ocupă de verificarea actelor și de încasarea taxelor. Rica, după ce și-a plătit taxa, s-a întors acasă pe Ia ora 9. Eu am plecat la Ministerul de Externe, unde am văzut pe Vasile Stoica153 și i-am predat cererea mea de pașaport pentru Franța pe timpul vacanței de vară, până la 1 noiembrie. I-am explicat că am

118 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

întârziat să depun cererea, întrucât de-abia azi fiica mea începe bacalaureatul la Liceul „lulia Hasdeu”. Stoica m-a prevenit că va fi foarte greu să obțin acest pașaport, dată fiind situația mea politică și raporturile partidului meu cu actualul regim. El personal n-are absolut nimic contra, însă crede că se va refuza. în orice caz el va prezenta cererea mea lui Gh. Tătărescu. M-am întors acasă să văd ce-a făcut Rica la liceul ei. Am găsit-o liniștită și optimistă. Mâine dimineață va trece prima probă scrisă la limba română. Azi se odihnește. Facem o plimbare în Parcul Vergului, din apropierea casei noastre și vorbim despre Franța, unde vom pleca curând, evitând cu grijă orice chestiuni referitoare la examenul de bacalaureat. După dejun, Rica se odihnește bine, iar spre seară cântă la pian vreo două ore. Eu am citit presa, am scris la Jurnal, iar seara, Londra. La Conferința tripartită de la Paris, așa cum era de așteptat, Molotov a expus punctul de vedere sovietic, cu totul ostil planului Marshall. Poziția Sovietelor este clară și definitivă în sensul că Statele Unite urmăresc diviziunea Europei în blocuri și amestecul în treburile interne ale acestor țări. Molotov lasă a înțelege că țările din dosul Cortinei de fier nu vor admite ajutorul american, pentru că ele vor să-și apere independența și nu vor să audă de amestecul american în treburile lor interne. Rar s-a putut vedea o poziție mai cinică și mai revoltătoare. Să vedem acum dacă americanii vor înghiți din nou obrăznicia sovietică. Radio Londra transmite apoi știrea despre descoperirea la Paris a unui complot militar în care ar fi amestecați și mulți gaulliști. S-au făcut multe arestări, printre care și a generalului șef al Jandarmeriei franceze. Se crede că guvernul Ramadier ar fi pe cale să demisioneze. Presa sovietică duce mai departe campania în contra planului Marshall și în contra amestecului anglo-american în Grecia, Turcia etc. Nu e rău acest lucru!

Marți, 1 iulie 1947 Rica spune că a tratat bine subiectul de limba română dimineață între 9 și 11 și la limba franceză după masă între 4 și 6. între 11 și 1230 am avut ședință la Club în chestiunea datoriilor care le mai are ziarul „Dreptatea". E mare criză de bani, iar prietenii

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 119

noștri Mihai Popovici și Fănel Mihăiescu fac dificultăți tot mai mari pentru a sili pe Carandino să demisioneze, ceea ce eu și Ghiță Pop ne opunem. Voi face din nou apel la Ghilezan, care înțelege situația și e călăuzit de un puternic spirit de partid. Carandino are desigur defecte mari, dar nu e timpul să facem schimbări tocmai acum când trebuie să fim și mai uniți. După masă nu mai ies în oraș, preocupat de examenul Ricăi care, deși spune că a făcut bine la română și franceză, eu cred că a făcut unele greșeli după întrebările care i le-am pus eu. Mâine la opt dimineață va da lucrarea în scris la limba latină. Am mereu grijă, deși ea e foarte optimistă. Seara ascult Londra. Nimic nou în privința complotului militar de la Paris. Se fac cercetări și se fac noi arestări. Amestecul gaullist pare sigur. Guvernul Ramadier se consideră stăpân pe situație și nu are de gând să demisioneze. Regele e tot în capitală. Văd că a primit azi în audiență pe Tătărescu. Ziarele noastre reproduc după cele sovietice toate atacurile la adresa planului Marshall și la „amestecul nepermis" al Statelor Unite în Indonezia, unde ele ajută pe față trupele olandeze în luptă cu populația indigenă. Tot după ziarele sovietice, presa noastră comunistă reproduce aproape zilnic nenumărate vești proaste despre Anglia, unde criza economică ar fi ajuns la proporții catastrofale și despre Spania, unde anglo-americanii susțin regimul terorist al lui Franco. Peste tot în lumea liberă este rău și mizerie, numai în Rusia și în țările din dosul Cortinei e bine și lumea e mulțumită. Să vină lumea din afară să vadă raiul care domnește la noi după atâția ani de dominație comunistă și rusească!

Miercuri, 2 iulie 1947 Rica a dat azi și lucrarea la latină. Recunoaște ea singură că a făcut-o cam slab. E foarte necăjită, căci ambiționa note mai mari. 0 încurajez, arătându-i că notele nu contează, întrucât ea dispune de o solidă cultură generală. La ora 11 asist la ședința grupului parlamentar prezidată de Maniu, reîntors de la Sibiu ieri seară. Lipsesc Mihalache și Popovici, care nu sunt deputați. Este vorba de organizarea grupului

120 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

nostru parlamentar, întrucât guvernul Groza ne amenință mereu cu excluderea din Parlament, dacă refuzăm să participăm la lucrările lui. Iau cuvântul: Zâne, Anghel de la Buzău și Eugen Popovici, prietenul și omul de casă al lui Mihai Popovici. Sub diferite pretexte ei susțin că situația externă ne silește să participăm la lucrările Parlamentului și că acolo este acum locul cel mai potrivit pentru a duce lupta în contra regimului. Ei consideră zadarnică lupta noastră pentru anularea alegerilor pentru actualul Parlament și că „trebuie să fim realiști și să înțelegem că am pierdut lupta". Aceasta e părerea lui Zane, care o face pe port-parleorul lor. Le-a răspuns Leucuția, care le-a spus unele lucruri destul de tari și jenante, făcându-i „fricoși, oportuniști și lipsiți de simțul demnității". „Aș vrea să văd intrând în incinta unei Camere, aleasă prin fraudă, în hohotele de râs ale unor trădători de țară al grupului nostru de deputați, ironizați și huiduiți așa cum merită pentru a fi capitulat fără un pic de demnitate numai pentru a-și salva meschinele lor interese personale". După ce arată imposibilitatea morală de a colabora sub orice formă cu un Parlament „care nu este al țării", el cere celor care vor să colaboreze cu el să demisioneze imediat pentru ca următorii de pe lista de candidați să le ia locul. „Așa este cinstit, căci mandatul de deputat este al partidului și nu are un caracter personal”. în concluzie, Leucuția cere ca noi ceilalți, care suntem de acord cu el, să renunțăm la cuvânt pentru a nu mai lungi zadarnic discuția și roagă pe Maniu să pună el la punct toată chestiunea și să ceară colaboraționiștilor să-și depună imediat mandatul de deputat. Aplauze generale au subliniat în mai multe rânduri cuvintele lui Leucuția. Nimeni nemailuând cuvântul, a vorbit Maniu. El a început prin a face un scurt istoric al luptei noastre dusă după 23 august pentru apărarea independenței țării și a regimului nostru democratic. El a precizat de la început că Sovietele s-au amestecat în treburile noastre interne, impunându-se cu forța tancurilor lor un guvern minoritar, slugarnic, pe care țara l-a repudiat în mod constant, așa cum au dovedit cu prisosință alegerile din 19 noiembrie 1946. „A colabora cu un Parlament al celei mai sinistre fraude ar însemna recunoașterea legalității lui, ceea ce ar constitui un fals grosolan, nedemn pentru un mare partid

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)| 121

ca al nostru și o trădare totodată față de prietenii noștri care au fost fraudați de mandatele lor. Ce ar zice prietenii noștri și țara întreagă dacă ne-ar vedea mâine stând pe același bănci cu ei, hoți de urne și trădători ai cauzei naționale? Mă surprinde dureros că s-au putut găsi printre noi oameni care pot desconsidera atât de grav respectul moral al poziției noastre. Regret că trebuie să-i blamez cu toată hotărârea și să le cer depunerea imediată a mandatelor lor de deputați, ele fiind ale partidului și ale țării, cum a spus foarte bine prietenul Leucuția". în continuare Maniu a arătat că partidul nostru a fost totdeauna democrat și dornic de relații bune și sincere cu Uniunea Sovietică, însă n-a înțeles niciodată să fie slugarnic. „El va lupta și pe viitor pentru același program și ca președinte al său declar că vom lupta mai departe pentru apărarea independenței țării și pentru intrarea în legalitate a guvernului țării. Nu există niciun act internațional care să consacre Uniunii Sovietice dreptul de a se amesteca în treburile noastre interne. Din contra, așa cum constată Convenția de armistițiu și tratatul de pace încheiat la Paris în primăvara aceasta, cei trei aliați, inclusiv Sovietele, declară în mod formal că vor respecta suveranitatea țării și nu se vor amesteca deci în treburile noastre interne. Noi nu cerem altceva decât respectul tratatului încheiat cu noi și de aceea vom continua lupta cu orice riscuri, întrucât aceasta este dorința fierbinte a poporului român”. Aplauze prelungi au subliniat declarațiile lui Maniu. Cei mai mulți dintre noi aveam lacrimi în ochi. înainte de a vorbi Maniu, oportuniștii de Zâne și Anghel au părăsit sala, rămânând numai Eugen Popovici, căruia toți i-au întors spatele. In corpore noi l-am însoțit pe Maniu la „Continental”, unde am luat dejunul. Ca de obicei el a fost primit cu aplauze de publicul de la mese, afară de una singură, unde câțiva gazetari de la „Scânteia", Miron Constantinescu, Chirtoacă și Vodă au refuzat să se ridice în picioare. Publicul de la celelalte mese huiduindu-i și bătându-i cu bucăți de pâine, i-au silit să părăsească restaurantul fără să plătească ceea ce consumaseră. La masa noastră au mai luat parte și alți fruntași ai partidului, ca generalul Negrei154, d-rul Stănculescu155, Mihai Răutu156 și diferiți ziariști. Când am părăsit restaurantul, pe la 430, publicul i-a făcut la fel o caldă manifestare de simpatie lui Maniu. Constat și de data aceasta că opinia publică

122 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

este toată cu partidul nostru și cu Maniu în special, care simbolizează rezistența națională față de bolșevism și de ruși. Ar fi de ajuns un semn din partea lui Maniu ca toată națiunea să se ridice în picioare. Teama însă de un conflict armat cu trupele sovietice ne obligă însă să fim prudenți și să nu le dăm ocazie de a face o baie de sânge în țara noastră. Multe cadre ale partidului nostru găsesc încă că Maniu „este moale" în politica lui de temporizare. Ardelenii îndeosebi sunt cei mai furioși și se întreabă mereu dacă politica lui Maniu este cea mai bună în împrejurările de azi. Noi însă, cei din jurul lui Maniu, care cunoșteam cât ar fi de periculoasă o răzvrătire în masă a națiunii fără un ajutor din afară facem imposibilul pentru a-i convinge să stea liniștiți și să nu aruncăm țara într-o aventură plină de riscuri. Seara, presă, Jurnal, Londra și Parisul. Ziarele comuniste continuă campania lor pe chestiunea vagoanelor de grâu și porumb care ne sosesc din Rusia. Lumea zâmbește în fața acestei propa­ gande deșănțate, când știut este că totul se reduce la praf în ochi, fiind vorba de o simplă picătură într-un ocean de apă. Cât despre situația externă, presa noastră fenedistă reproduce și azi toate minciunile și răstălmăcirile tendențioase din presa sovietică referitoare la politica anglo-americanilor. Criza economică din Anglia, teroarea lui Franco, criza economică din Germania apuseană, tulburările din Grecia, Egipt, Palestina și cele din Extremul Orient toate se datorează Statelor Unite și Angliei. După modul cum se comportă presa aceasta reiese cât se poate de clar că guvernul român a rupt-o complet cu anglo-americanii și se comportă drept un guvern supus Moscovei în întregime. în aceste condiții nu mai încape nicio îndoială că notele guvernelor american și englez nu vor fi luate în seamă și că guvernul Groza, la ordinul Moscovei, va refuza ajutorul american. Presa sovietică și satelită continuă de altfel să comenteze favorabil declarațiile lui Molotov cu privire la planul Marshall. în Spania va avea loc un referendum la 6 iulie. Ziarele sovietice și satelite duc o luptă disperată în contra lui Francoși se afirmă teama că s-ar putea înșela că poporul spaniol va respinge cu indignare referendumul lui Franco. în Franța, arestările continuă iar cercetările par a stabili deja amestecul gaulliștilor în complotul militarilor.

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)| 123

Radio Londra minimalizează complotul de la Paris și susține că poziția guvernului francez e mult mai solidă decât o prezintă presa sovietică. Era de așteptat! La fel situația din Grecia, unde guvernul este stăpân pe situație. Discuțiile anglo-franceze privitoare la planul Marshall se desfășoară normal, americanii oferind mai degrabă sprijinul lor financiar tuturor țărilor din Europa. Presa engleză, americană și engleză resping unanim obiecțiile lui Molotov, subliniind interesul rușilor de a se menține haosul economic în Europa, propice planurilor lor de bolșevizare. în felul acesta devine tot mai evident planul Moscovei de a diviza Europa în două blocuri, unul apusean al țărilor libere și altul răsăritean sub dominația Sovietelor.

Joi, 3 iulie 1947 La opt dimineața vine Mihai Borcea157 să mă invite la dejun cu generalul Sănătescu, care vrea să mă vadă. Bănuind telefonul meu supravegheat, a ținut să se deplaseze el personal. Telefonul său, ca și al generalului sunt la fel, supravegheate. La ora 10 dimineața îmi telefonează V. Stoica de la Ministerul de Externe că Tătărescu mi-a respins cererea de pașaport, lucru la care mă așteptam. Deci nu-mi rămâne decât plecarea clandestină. Telefonez imediat de la vecinii mei Hanciu158 lui Berry, dar el nu se află în capitală. Trec pe la Leucuția, însă nu-1 găsesc, fiind plecat în oraș cu Maniu. Mă duc la Borcea, unde ajung aproape de 12. Sănătescu era deja la el de mai bine de o oră. îl găsesc foarte optimist și bine dis­ pus. El a văzut ieri pe rege, care i-a lăsat a înțelege că o schimbare de guvern este foarte probabilă, întrucât situația economică, financiară și politică „au atins limita extremă". Regele i-a mai spus că ultimele note ale anglo-americanilor constituie „un avertisment foarte grav pentru Soviete și că acestea nu pot întinde coarda prea mult". „Poate și-o fi schimbat părerea în ultimul timp, întrucât săptămâna trecută, i-am răspuns eu, aprecia cu totul altfel situația". I-am povestit lui Sănătescu discuțiile mele cu generalul Niculescu și cu Negel, precum și chestiunea unui voiaj posibil al regelui în afară și căsătoria lui eventuală cu cineva din familia regală engleză. Sănătescu spune că l-a văzut pe rege și pe Niculescu, dar că acesta

124 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

nu i-a pomenit nimic despre voiajul și căsătoria regelui. Sănătescu, ca militar mai vechi, nici nu bănuiește că Niculescu speră să poată prezida un guvern de uniune națională. Din conversația care a urmat am înțeles că Sănătescu are încă nădejde să fie el însărcinat cu prezidarea unui astfel de guvern. Singur nu mai știu ce să mai cred! Am totuși impresia că atât Sănătescu cât și Niculescu își fac mari iluzii, în afară de cazul că regele face pe șiretul și-i poartă cu vorba. !n orice caz, va trebui să văd din nou pe Negel pentru a-mi da seama dacă regele are cumva date noi despre situația externă. Sănătescu mă întreabă dacă partidul nostru i-ar da concursul în eventualitatea că ar încerca refacerea unui guvern gen 23 august. I-am răspuns că din partea noastră, a liberalilor și a lui Titel Petrescu, probabil nu ar avea nicio dificultate însă nu știu dacă comuniștii ar accepta să colaboreze cu social-democrații, partid pe care ei îl consideră fuzionat cu ei. Sănătescu e convins că va reuși să-i convingă, întrucât nu ei decid, ci patronii lor de la Moscova, care sunt nevoiți să cedeze în fața anglo-americanilor. în felul acesta crede el și Moscova ar fi mulțumită să scape de Parlamentul fraudulos, piedica principală în calea unei înțelegeri cu americanii. Noul guvern ar fi de fapt un guvern de alegeri, pentru că în august noul guvern care se va face în urma noilor alegeri să realizeze destinderea politică și reforma economică și financiară. Așa vede Sănătescu rezolvarea crizei politice și asupra acestui punct el susține că este de acord cu regele. Mihai Borcea, care a asistat la discuția noastră, întreabă, cu bunul lui simț cunoscut, dacă informația lui Sănătescu referitoare la Soviete că ar fi dispuse să cedeze în fața presiunilor americane este exactă, căci el se îndoiește că Moscova va lăsa prada din mână după atâtea sacrificii și riscuri în ultimii doi ani. I-a răspuns Sănătescu că, după convingerea lui, a prietenilor săi și a regelui, rușii vor ceda „neavând încotro”. Pe de o parte ei nu pot rezista unei confruntări cu americanii, iar pe de alta ei nu se pot reface fără concursul financiar și economic al Washingtonului. „Toți acei care au fost recent în Rusia, fără să mai vorbesc de prizonierii noștri reîntorși de curând din diferite părți ale teritoriului rusesc din Europa, spun lucruri groaznice despre sărăcia și mizeria care domnește acolo. Regiuni întregi distruse de război, orașe numai ruine, Retrogradul

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)| 125 un morman de dărâmături, lumea e lipsită de hrană, de îmbrăcăminte, încălțăminte, trăiește în cea mai completă mizerie, în Moscova, magazinele sunt goale. La pâine, zahăr, ulei cozile sunt lungi, de sute de metri. Doar în centrul Moscovei mai sunt unele magazine deschise, neavând nimic de seamă în ele. Lumea e tristă, abătută, iar autoritățile, pentru motive de propagandă, fac tot felul de scamatorii pentru a ascunde realitatea. Cum vreți ca un stat să braveze la infinit o mare putere ca America, bogată și capabilă să ajute Europa cu aproape 15 miliarde de dolari, în bani, mărfuri și alimente? Sovietele sunt nevoite să cedeze, cel puțin pentru un moment, până își vor găsi răsuflarea, chit că mai târziu, după ce se vor reface, își vor relua planul lor de expansiune politică și militară. Pentru un moment însă Moscova este obligată să cedeze și de aceea eu sunt convins că a sosit momentul și pentru noi de a face ordine la noi în țară”. Notez în Jurnalul meu toată această argumentare a lui Sănătescu, deoarece sub diferite forme teza lui e foarte răspândită în lumea noastră politică și chiar și la foarte mulți dintre prietenii mei politici. Eu am ajuns în timpul din urmă din optimistul incorigibil de pe vremuri, să trec drept un moderat, dacă nu un defetist, pentru motivul că încerc să diminuez avântul prea optimist al unor prieteni care judecă după mine situația externă cam ușuratic. De aceea sunt silit să reproduc în acest Jurnal și răspunsul dat de mine lui Sănătescu la teza lui despre mizeria din Rusia Sovietică. Am recunoscut că în adevăr situația este așa în general cum o prezintă toți acei care vizitează Rusia și că refacerea ei economică nu se poate realiza fără sprijinul Americii. însă ceea ce pierd din vedere sau nu apreciază la justa lui valoare unii dintre prietenii mei este faptul că regimul terorist din Rusia, în deosebire de guvernele democratice, nu-i pasă de mizeria populației, de dezastrul economic și financiar, de ruinele orașelor, de lipsa de locuință a populației. Cu cât mizeria este mai mare cu atât Kremlinul își poate exercita mai ușor teroarea lui asupra populației și îndeosebi asupra muncitorilor. Sănătescu, ca și prietenii mei Aurel Dobrescu, Stănculescu, Cezar Simionescu159, general Negrei, Roxin etc., precum și ziariști ca Serghie, Liveanu, Lazăr Iliescu etc., trec ușor peste acest argument, considerând că oricât ar fi de

126 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947}

terorist regimul din Kremlin, are și el o limită și că nu poate refuza până la urmă ajutorul american. „Așa ar fi logic să procedeze, i-am spus eu lui Sănătescu, însă Kremlinul vede altfel lucrurile, în sensul că scopurile lui politice depășesc cu totul aspectul lor economic al problemei”. Ne-am despărțit pe la ora 4. Borcea, conducându-mă la ușa din antret în timp ce Sănătescu se lungea pe un divan ca să se odihnească, mi-a spus în șoaptă: „Sănătescu este cam în nori și nu vede realitatea". „Este un om foarte de treabă, i-am răspuns eu tot în șoaptă, dar n-are cap politic". Rămân restul zilei acasă. Așteptăm rezultatul la probele scrise, care se vor publica mâine după masă. Rica e furioasă că va ieși cu medie mică la scris, ceea ce pe mine nu mă afectează deloc. Citesc presa, Jurnal, seara Radio Londra și Paris. Toată presa occidentală se ocupă de Conferința tripartită de la Paris și despre dezacordul total dintre americani și Soviete pe chestiunea planului Marshall. Acesta a răspuns declarațiilor lui Molotov pe un ton disprețuitor, scoțând în evidență absurditatea argumentelor sale că americanii ar urmări, prin ajutorul financiar și economic acordat Europei, vreun amestec în treburile ei interne. „Noi nu spunem una și facem alta, așa cum procedează Uniunea Sovietică", a declarat Marshall. Conferința se termină astăzi printr-un eșec total. Sovietele, așa cum era de așteptat, au rămas la punctul de vedere exprimat de Molotov că „ajutorul american este incompatibil cu independența țărilor europene". Am trăit să văd și această nerușinare din partea unei puteri care-și bate joc în văzul lumii întregi de independența atâtor țări căzute în robia ei. Nu mai încape deci nicio îndoială că planul Marshall, odată refuzat de Moscova, va fi refuzat inevitabil și de către sateliții ei din spatele Cortinei. Aș vrea să-l văd acum pe Sănătescuși pe toți acei care-și mai fac iluzii asupra politicii Moscovei. în timpul acesta, presa sovietică pentru a-și convinge mai ușor sateliții ei, prezintă situația economică din Anglia, Franța, Germania apuseană, Spania și Italia mai mult decât dezastruoasă, greve, șomaj, mizerie, inflație. Presa noastră comunistă și fenedistă ridică în slavă Moscova pentru cele câteva mii de vagoane de grâu și porumb care sosesc în țară și pe care nimeni de altfel nu le-a numărat și nici nu cunoaște exact cu ce preț le plătim.

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)| 127

Vineri, 4 iulie 1947 La ora opt dimineață la Maniu. Ca să putem vorbi liniștit ne-am coborât la Mănuilă, rămânând ca Leucuția să spună prietenilor că Maniu este plecat în oraș. După o jumătate de oră a coborât și el, lăsând pe Coposu160 să răspundă celor care vor să-l vadă. I-am povestit discuția avută ieri cu Sănătescu. Maniu surâde. El e convins că regele îl poartă cu vorba atât pe el cât și pe ceilalți „care vânează postul de președinte de Consiliu, Negel, general Niculescu, Gigurtu etc. Maniu are informații din contra că regele și mama lui Elena"161 „sunt foarte timorați de notele anglo-americane" și se așteaptă la mari presiuni din partea Moscovei. în curajul regelui Mihai noi toți, care-1 cunoaștem, n-avem mare încredere, el fiind un om fără păreri personale și foarte influențabil la tot ce i se șoptește de anturajul său. îndeosebi cedează ușor mamei sale, o femeie lacomă de bani și cam lipsită de scrupule. Din tot ce se întâmplă azi pe plan extern, o singură problemă îl preocupă pe Maniu, Conferința tripartită de la Paris, pe care el o apreciază drept semnificativă pentru raporturile noastre cu rușii. „Obrăznicia lui Molotov și răspunsul lui Marshall sunt o indicație pentru mine, continuă Maniu, că Sovietele rămân stăpâne în toate țările din spatele Cortinei și că anglo-americanii nu sunt încă pregătiți ca să le înfrunte. De azi înainte este cât se poate de clar că noi rămânem pentru un timp oarecare sub dominația Moscovei. Așa stând lucrurile, nouă nu ne mai rămâne decât să continuăm cum vom putea rezistența pe plan intern și să organizăm pe plan extern un comitet național din cei mai de seamă fruntași politici, care să continue opera de lămurire a Occidentului în privința intereselor țării". Maniu mă roagă să fac imposibilul și să plec cât mai repede posibil, la nevoie și fără familie, rămânând ca ea să plece mai târziu. în același timp el e hotărât să facă toate presiunile asupra lui Mihalache ca să-l determine să plece, întrucât prezența lui la Paris el o consideră indispensabilă în privința organizării unui bloc al țărănimii în toate țările căzute sub dominația Moscovei. în ce privește plecarea mea, Maniu mi-a promis să vorbească și el cu Schuyler și cu Berry. Sper să pot pleca cu soția și cu Rica de îndată ce aceasta își va trece bacalaureatul, chestiune de câteva zile.

128 | loan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

Maniu mă invită și pe mine la Dinu Brătianu azi la ora 11, însă nu mă pot duce, așteptând rezultatul probelor scrise ale Ricuții. De la Maniu am trecut pe la Liceul „lulia Hasdeu". Comisia însă n-a terminat de citit toate tezele, așa că rezultatul nu se va cunoaște decât pe la 7 după masă. Mă reîntorc acasă și fac cu Ricuța câteva chestiuni de istorie și literatură română care i s-ar putea pune la examenul oral. La opt seara aflu rezultatul: 7 la română, 5 la franceză și 6 la latină, media 6 deci. După cât este de pregătită mă așteptam la note mai bune, dar așa se întâmplă uneori la examene unde contează foarte mult și norocul candidaților. La oral n-am nicio grijă, dată fiind pregătirea ei temeinică. Seara, presă, Jurnal, Londra și Parisul. Cercetările de la Paris referitoare la faimosul complot au dovedit amestecul unor fruntași gaulliști, ceea ce creează o situație destul de delicată lui de Gaulle. Toată presa occidentală atacă pe Soviete și scoate în evidență planurile lor de dominație asupra Europei centrale și balcanice, ca un prim pas în extinderea bolșevismului și asupra Europei Occidentale. Molotov a părăsit deja Parisul, unde Bevin și Marshall au mai rămas pentru a pune la punct cu Bidault aplicarea planului Marshall. Toată presa occidentală nu se mai îndoiește că și țările de sub dominația Moscovei vor respinge ajutorul american. Europa rămâne deci împărțită în două blocuri. Dacă acest lucru l-au voit anglo-americanii, atunci ei au reușit din plin, cu marea lor pricepere politică. Greșelile le vor plăti însă într-o zi cu vârf și îndesat.

Sâmbătă, 5 iulie 1947 Toată ziua stau acasă și aștept rezultatul examenului Ricuții, care-1 trece după masă în condiții excelente, numai cu 9 și 10, ceea ce-i face media peste opt. Ea a venit acasă încântată în special de președintele Dima, la care ea a răspuns foarte bine. în fine a terminat. Ne mai rămâne acum să plecăm. Deja de câteva zile am pus în siguranță pe la prieteni de nădejde diferite acte mai importante și memoriile mele, lăsând în birou doar actele mai puțin importante privitoare la secretariatul partidului și la activitatea mea ca ministru. Va trebui să fac o triere importantă și în aceste

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 129

acte, dar aceasta mâine și poimâine. Să văd când îmi va spune Berry că pot pleca, singur sau cu familia. De teama indiscrețiilor, nu știe nimeni decât Milica, Rica, Ioana și Maniu. Rica e foarte obosită și de aceea ar prefera să se odihnească câteva zile la Costinești, la sora ei. Totul depinde de ziua plecării, fixată de Berry. Mâine dimineață îi voi telefona din nou, de la un telefon public. Seara, presă, Jurnal, Radio Londra. Un nou act de slugărnicie față de ruși din partea regimului fenedist: conferința pe țară a Arlus-ului. Societatea pretinde că are aproape trei sute de mii de membri, când în realitate numărul lor se reduce la mai puțin de o mie, membri comuniști și fenediști din diferitele centre mai importante ale țării. Opinia publică românească are o oroare față de ruși, așa că o astfel de cifră este mai mult decât inventată, însă ea frizează ridicolul. Desigur, rușii cunosc foarte bine realitatea, însă pentru nevoile lor de propagandă față de anglo-americani ei închid ochii și se complac în astfel de minciuni pentru a-i face să creadă că românii se prăpădesc de dragul Moscovei. Tot regimul sovietic este bazat pe doi piloni principali: minciuna grosolană și teroarea crudă. Regimul nostru procedează absolut la fel. Conducătorii Arlus-ului, în frunte cu Parhon, Sadoveanu, Constantinescu-Iași, Iordan etc., trimit în numele Arlus-ului telegrame omagiale lui Stalin, Molotov, Vîșinski, Kaftaraze și tuturor șefilor din Misiunea militară sovietică din România. Nu se mai jenează deloc și nici nu le mai pasă de angloamericani. Acum ori niciodată! Congresul Arlus-ului a fost fixat în pripă pentru a coincide cu refuzul Sovietelor de a accepta planul Marshall, el reprezentând prefața la decizia guvernului care va urma, desigur, peste câteva zile. Tot acest teatru este aranjat mai de mult, ca și cele câteva mii de vagoane de cereale, praf în ochii mulțimii. Ziarul nostru „Dreptatea" este atacat cu furie de toată presa fenedistă pentru motivul că a redus la proporțiile lui reale acest acord economic plătit cu bani grei în timp ce țara noastră este prădată sălbatic de bunul nostru aliat moscovit. „Bagatelizarea importantului ajutor frățesc al Sovietelor, scrie „Scânteia", a umplut de indignare sufletele patrioților români față de ce scrie „Dreptatea". Scribii de la „Scânteia" cred că râd și ei pe înfundate de așa minciuni gogonate.

130 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

Pe plan extern, aceeași situație. încordarea dintre angloamericani și Soviete mereu în creștere.

Duminică, 6 iulie 1947 Rica e frântă de oboseală. Stă în casă toată ziua și se odihnește. Eu lucrez la Jurnal, citesc presa, iar seara ne ducem cu toții la masă la Petrică Mihăilescu152, care dă o masă ca nași ai nepotului lor Mișulică Marinescu, fiul colonelului Marinescu, fratele soției lui Petrică. Nenorocitul de Mișulică, deși este rahitic și cu capul strâmb, a găsit totuși o bucovineancă necăjită care să se uite la el. Mă întreb pentru ce se mai căsătoresc astfel de oameni. Colonelul Marinescu, tatăl lui, se află sub o anchetă grea pentru unele fraude care le-a făcut în administrarea Fondului „Mihail” de la Craiova. Eu i-am atras atenția pe timpul când eram ministru să fie foarte atent în conducerea acestei mari averi, însă el nu m-a ascultat. Mașină, aventuri, metrese, viață pe picior mare, vilă la Eforie, toate acestea nu se pot avea dintr-un simplu salar. Acum suferă și probabil va fi condamnat greu. Petrică Mihăilescu și-a făcut datoria de cumnat cununându-și nepotul, dar și el își condamnă cumnatul pentru viața dezordonată care o duce. Marinescu a preferat să nu participe la masă ca să nu dea ochii cu mine de rușine. A fost prezentă numai soția lui, o martiră, care l-a scuzat că nu se simte bine. în realitate i-a fost frică să nu afle Siguranța că s-a întâlnit cu mine tocmai acum, când se află sub anchetă. Ne-am întors acasă pe la 12 noaptea, prea obosit ca să mai ascult Londra.

Luni, 7 iulie 1947 Rica iese în oraș ca să se întâlnească cu prietenele ei care au terminat și ele bacalaureatul. Rica e foarte iubită de colege și chiar admirată pentru caracterul ei blând și pentru curățenia ei sufletească cu totul excepțională. în deosebire de prietenele ei de liceu, ea n-are niciun flirt și nici nu participă la vreun ceai. Din acest punct de vedere, ca tată, începe să mă îngrijoreze concepția ei de viață. Să sper că vârsta ei de 19 ani și Parisul vor schimba-o și vor aduce-o pe pământ. Pentru un moment, cititul și pianul sunt singurele ei preocupări.

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 131

Trec la IO30 pe la Maniu, reîntors de ieri seară de la Mihalache, la care a fost de sâmbătă cu Leucuția. E foarte bucuros că în fine Mihalache, după atâtea ezitări, a acceptat să plece fără soție la Paris. Rămâne acum să vedem cum va putea pleca el și alți fruntași de-ai noștri. Maniu nu prea are încredere în capacitatea Iui Penescu de a organiza această plecare, deși el s-a însărcinat singur cu ea de aproape două luni de zile. Maniu așteaptă întoarcerea de mâine a lui Berry în capitală pentru a vedea de ce posibilități dispune acesta în legătură cu plecarea noastră. Leucuția spune că Mihalache s-a lăsat greu convins și că i-a spus lui Maniu că el se supune părerii șefului, dar că el personal nu este convins că face bine. „Când va ajunge la Paris, zice Maniu, de-abia atunci își va da și el seama că a făcut bine, căci rar am văzut om mai lipsit de intuiție ca el”. L-am invitat la dejun pe el și pe Leucuția mâine, marți la ora 12, pentru sărbătorirea Ricuții. Au acceptat cu plăcere, Maniu ținând foarte mult la ea. După masă am plecat cu Ricuța cu o mașină de la Domocoș la Crețulești. Din cauza lipsei de alimente nu pot invita la dejunul de mâine mai mulți prieteni. Am luat de la d-na Bogasieru, mama Iui Paulică, două perechi de pui, brânză proaspătă de vaci și puțină smântână, ulei, făină de porumb, iar de la familia Focșa163 din Crevedia, unde ne-am oprit la întoarcere, ulei, două kilograme carne de vițel și 5 kg de făină de grâu, toate acestea pentru suma de 320 000 lei. Seara, presă, Jurnal, Londra. Presa noastră fenedistă e plină de lucruri în legătură cu Arlusul, reproducând in extenso discursurile șefilor acestei asociații, în care toți proslăvesc binefacerile prie­ teniei cu Sovietele. Nerușinarea acestor oameni n-are margini. Londra respinge cu indignare teza rusească, expusă de ziarul „Pravda" de ieri, asupra răspunderii franco-engleze referitor la eșecul Conferinței tripartite de la Paris. Presa engleză și cea fran­ ceză condamnă unanim politica de sabotaj a Moscovei în privința planului Marshall și-i face răspunzători pe ruși de dezastrul economiei din Europa Occidentală. Din nenorocire astfel de condamnări n-au nicio importanță pentru Soviete dacă ele nu sunt urmate de argumente contondente. Presa rusă continuă campania ei în contra lumii capitaliste, „în plin haos și gata de prăbușire". Ea

132 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

publică știrea că în Franța peste 2 milioane de salariați publici sunt în grevă, și că în China trupele lui Mao Tze Dun au trecut deja Fluviul Galben pe o distanță de 150 km. Ziarele noastre reproduc toate aceste știri, plus aceea că „marele nostru scriitor Mihail Sadoveanu a fost proclamat recent membru corespondent al Academiei bulgare". Solidaritatea slavă a funcționat și aici! Dintre trădătorii noștri principali, patru sunt bulgari de origine, Iordan, Ralea, Stoilov și Constantinescu-Iași, iar unul rus de origine lipoveană, Sadoveanu. Dacă la aceștia mai adaugi pe Vianu164, evreu, pe Oțetea, mamă maghiară, Ana Pauker165, evreică, Vasile Luca166, ungur, atunci înțelegi și mai bine pentru ce acești indivizi ne-au trădat, făcând jocul rușilor. Un aventurier ca Petru Groza era normal să se asocieze cu toți acești români neaoși!

Marți, 8 iulie 1947 La 12 fără 10 sosește Maniu, însoțit de Leucuția. La ora 10 Berry a trecut pe la Maniu pentru o jumătate de oră. A sosit în capitală ieri spre seară și mai rămâne până poimâine dimineață. Berry va vedea pe Groza azi la prânz în legătură cu răspunsul guvernului nostru la nota americană, care întârzie de aproape două săptămâni. în legătură cu plecarea lui Mihalache și altor fruntași, Berry i-a spus lui Maniu că până la 16-17 iulie nu are nicio posibilitate și că și atunci va fi foarte greu dacă e vorba de mai multe persoane. Berry i-a spus lui Maniu că e foarte sceptic în privința guvernului român și că după părerea lui el va fi negativ, dată fiind atitudinea Sovietelor față de Statele Unite, îndeosebi acum, după eșecul Conferinței tripartite de la Paris. „Sovietele, a continuat Berry, joacă tare cartea față de noi, știind că noi nu-i putem constrânge prin forță să fie responsabili. însă cu acest sistem ele se înșeală profund, deoarece opinia noastră publică este din ce în ce mai convinsă că o răfuială militară cu ele devine inevitabilă, poate chiar într-un viitor apropiat". Maniu i-a replicat că nici azi n-ar fi încă prea târziu ca Statele Unite să adopte o atitudine mai fermă față de politica provocatoare a Moscovei, întrucât după el Sovietele nu sunt în stare să reziste unei amenințări mai serioase din partea Washingtonului. „Acum, după încheierea tratatelor de

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)| 133

pace cu țările foste satelite ale Germaniei, i-a spus Maniu, o acțiune fermă a Statelor Unite la O.N.U. ar putea obliga Sovietele să respecte independența acestor țări și să nu se mai amestece în treburile lor pentru a le bolșeviza. Țara d-voastră ar avea concursul lumii întregi în această acțiune și astfel Moscova ar fi silită să cedeze pentru a evita o izolare extrem de primejdioasă pentru ea. Ajutorul economic și financiar al țării d-voastră pentru Europa nu este suficient mai ales că el ar împărți Europa în două blocuri, Rusia Sovietică rămânând stăpână pe cel răsăritean. Cu cât Statele Unite vor întârzia această politică fermă față de Moscova cu atât va fi mai greu pentru ele mai târziu și va face aproape inevitabil un război care azi poate fi evitat cu ușurință". Berry l-a ascultat liniștit și i-a răspuns că aceasta este și părerea lui pe care el o exprimă regulat în rapoartele sale trimise Washingtonului. „Din nefericire, i-a replicat Berry, în democrația noastră decid mai multe capete și e foarte greu de raliat atâta lume la o singură părere, oricât ar fi ea de logică”. Maniu a rămas cu convingerea că „afară de o minune”, țara noastră nu poate conta pe un ajutor ferm american. Voi căuta și eu să-l văd mâine pe Berry, dar nu-mi fac iluzii asupra rezultatului, dat fiind răspunsul lui dat lui Maniu. Am trecut la masă, forțându-ne toți să facem haz de necaz. în loc de bomboane sau prăjituri, Maniu i-a dat Ricuții 5 cucoșei de aur, iar Leucuția tot 5, reprezentând în lei mai multe milioane. „Un mic ajutor din partea noastră pentru Paris", i-a spus Leucuția. Nici el nu crede că voi putea pleca împreună cu Milica și Ricuța, căci aeroportul este foarte supravegheat de autoritățile noastre, chiar și pentru avioanele anglo-americane. El, ca și Maniu, susține că principalul este să plec eu, pentru familie e mult mai ușor ceva mai târziu. Maniu își ia angajamentul să mă ajute în afară cu tot ce voi avea nevoie pentru acțiunea mea. în timpul dejunului, Maniu mi-a spus că în timpul din urmă s-a mai ivit o posibilitate probabilă pentru plecare, dar că pentru un moment nu e nimic sigur. Este și el de acord că până la 16 și 17 iulie n-ar fi rău să plec cu Ricuța la mare, să se odihnească câteva zile, mai ales dacă va putea pleca și ea odată cu mine la Paris. Maniu și Leucuția au plecat pe la 4, încântați de masa care le-a fost oferită. Am rămas acasă restul zilei, făcând ordine în hârtiile

134 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)J

mele din birou și punând deoparte cele ce trebuie puse în siguranță. Seara, presă, Jurnal, Londra. Presa fenedistă, ca agentură sovietică, publică zilnic știri așa cum le fabrică propaganda moscovită. Referendumul din Spania, câștigat de Franco, este o „simplă farsă”, obținută numai prin „teroare și minciună”. în materie de alegeri trucate și falsificate, Moscova e specialistă de mulți ani. Pentru rest, aceleași minciuni gogonate din „Pravda” și „Izvestia” sunt publicate și în ziarele noastre fenediste. Singurul element românesc în presa fenedistă din ultimele zile este reclama pentru Arlus. „Scânteia” se ocupă de mișcarea lui Titel Petrescu, pe care-1 înjură zilnic în toate chipurile. Pentru scribii de la „"Scânteia", „năpârcile titeliste au scos din nou capul”. în fine, guvernul a fixat noi prețuri la cereale; grâul, de exemplu, va costa oficial 36 000 lei kilogramul. Iată ce-a ajuns leul nostru! Seara pe la 7 telefonez lui Berry. Iau oră cu el mâine dimineață la ora 10.

Miercuri, 9 iulie 1947 Fixez cu Rica să plecăm vineri dimineață la Costinești. La ora 10 mă duc la Berry. îi spun de la început că sunt în curent cu discuția avută ieri cu Maniu, care a fost la dejun la mine. Berry îmi spune și mie că până la 16-17 iulie n-are nicio posibilitate de a-mi asigura plecarea în Franța sau Italia. E vorba să plece un avion american, dar nu știe încă de câte locuri va dispune. Nu crede să poată găsi trei locuri, cel mult două. El ar fi fericit să pot pleca odată cu Mihalache, dar nu-mi poate da un răspuns definitiv decât în ziua de 16 sau 17 iulie. Berry îmi repetă și mie pe scurt ceea ce-i spusese și lui Maniu, declarându-se „profund decepționat de politica guvernului său, care continuă să menajeze Sovietele de o manieră imposibil de înțeles". Părerea lui este că noi trebuie să fim foarte prudenți în lupta noastră în contra guvernului Groza, cât timp Washingtonul și Londra nu ne pot asigura sprijinul lor în contra Sovietelor. După conversația care a avut-o cu Groza, el a înțeles că guvernul român va respinge ca neîntemeiată nota americană și va refuza și ajutorul american. Pentru el „e sigur ca lumina zilei" că guvernul român este „profund slugarnic față de

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)| 135

Moscova și e hotărât să joace sută în sută cartea sovietică”. Astăzi el pleacă la Predeal, unde va pune la punct și pe Schuyler și împreună cu acesta va face un raport Washingtonului în acest sens. El nu-și face însă nicio iluzie asupra „rezultatului practic" al acestui raport și ne sfătuiește încă o dată „să fim extrem de prudenți". înainte de a ne despărți l-am rugat încă o dată să-mi dea concursul pentru a pleca din țară. El mi-a lăsat impresia că are toată bunăvoința, dar că în realitate se cam teme de consecințe. De la Berry m-am dus întins la Maniu și l-am pus în curent cu cele discutate cu acesta. Nu l-a surprins deloc știrea că guvernul Groza va respinge atât notele americană și engleză, precum și ajutorul american. Maniu e convins mai demult de acest lucru. în schimb, el crede că s-ar putea ivi curând o ocazie foarte bună pentru plecarea noastră în străinătate. Ca de obicei el este însă foarte discret și nu-mi dă alte detalii. Nici eu nu-1 întreb, mulțumindu-mă să-i spun că mâine plec pentru câteva zile la mare s-o duc pe Rica la Costinești și că mă voi întoarce duminică sau luni. După masă la ora 5 ședință la Club cu Ghiță Pop, Aurel Dobrescu și Carandino în privința tipografiei și ziarului „Dreptatea". Luăm diferite măsuri administrative printre care și reducerea bugetului „Dreptății" cu 15%. Carandino rămâne să ne facă un raport în acest sens pentru ședința următoare de săptămâna viitoare. în ce privește tipografia, am ajuns la numărul minim de lucrători care să-i poată asigura funcțiunea. Toți ceilalți au fost licențiați conform regulilor sindicale. Coman Lac, administratorul, a reușit să facă această ordine, lucru pentru care am propus să i se aducă mulțumiri în procesul-verbal al ședinței de azi. După aceasta am plecat cu Ghiță Pop și Dobrescu la reuniunea de la d-rul Stănculescu, de la ora 730. Am găsit la el pe Negrei, Crihan167, Cezar Simionescu, Leucuția, Roxin și Ghilezan. Primul ia cuvântul Aurel Dobrescu, cel mai optimist dintre noi. El observă de la început atmosfera apăsătoare care domnea între noi și pe care el o combate energic, susținând că au fost timpuri și mai grele ca cele de astăzi, pe timpul „blestematului de Carol al II-lea sau în timpul războiului, când noi nu știam ce ne poate aștepta din partea oamenilor lui Hitler". El consideră că azi situația noastră e mult mai ușoară, întrucât „avem

136 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

toată țara cu noi, iar guvernul de trădători în slujba rușilor, reprezentând o infimă minoritate de gunoaie, e detestat de toată lumea". Pe Dobrescu nu-1 sperie arestările care se fac și toate amenințările „acestor ticăloși de trădători”. „Noi suntem niște adevărați eroi în slujba neamului, continuă el, în timp ce acei care ne combat sunt niște slugi nemernice la discreția Moscovei. Când se vor prăbuși acei care vor scăpa cu viață vor trebui să se refugieze în casa stăpânilor lor de astăzi. Aceasta-i deosebirea dintre noi și ei". Cuvintele lui Dobrescu au avut darul să ridice puțin moralul prietenilor noștri. Negrei, Roxin, Simionescu s-au raliat unul după altul, în cuvinte entuziaste, aprecierilor luptătorului nostru ardelean. Stănculescu a cerut însă ca după aceste aprecieri favorabile, de ordin general, să se procedeze la o analiză serioasă a situației politice, ținând seama de evenimentele zilei „extrem de grave". După el, ceea ce s-a întâmplat recent la Paris între Soviete și anglo-americani reprezintă o mare primejdie și pentru țara noastră, amenințată să rămână în blocul sovietic. Stănculescu e convins că lucrurile nu se vor opri aici și că rușii vor profita de situație pentru a pune definitiv stăpânire pe toate țările din spatele Cortinei. „Ce facem noi în această situație, zice el. La această întrebare vă rog eu să răspundeți". Ghiță Pop roagă pe Crihan să ne spună el ce crede despre politica Sovietelor, ca unul care urmărește regulat presa rusească și Radio Moscova. Crihan a fost tot timpul un adversar hotărât al Sovietelor și trebuie să recunosc că în general el a avut dreptate în toate prezicerile lui. Crihan susține de doi ani și ceva că Sovietele nu vor ceda fără război și că Moscova știe foarte bine că angloamericanii nu se vor război cu ele chiar dacă ar ocupa și Germania apuseană. Pentru Moscova, exemplul din Polonia este mai mult decât edificator. Din moment ce Anglia a înghițit lovitura comunistă din această țară, când ea intrase în război tocmai din cauza Poloniei, invadată de Hitler și a acceptat să sacrifice guvernul legal polonez stabilit la Londra numai ca să nu supere Sovietele, Moscova știe precis că nici Anglia și nici Statele Unite nu vor întreprinde nimic serios pentru a salva fostele țări satelite din ghearele ei. Pentru Crihan acesta este un adevăr matematic, confirmat, de altfel, cum zice el, „de toată propaganda sovietică prin

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 137

presă, radio și declarații publice". „Aceasta nu înseamnă, continuă el, că noi trebuie să abandonăm lupta și să ne supunem de bună voie dominației rusești. Cât timp mai este în vigoare O.N.U.-ul și Moscova n-a rupt-o complet cu foștii ei aliați, desigur Sovietele au interesul să mai salveze unele aparențe, neamestecându-se direct în treburile noastre, însă de îndată ce guvernul Groza, impus de ele cu forța, s-ar clătina, nimic nu le-ar mai împiedica să intervină direct”. Am reprodus exact părerea lui Crihan pentru că aceasta este și convingerea mea. După Crihan a vorbit Cezar Simionescu, Roxin și Negrei, care l-au combătut energic, însă cu argumente slabe. Toți trei sunt convinși că rușii blufează, iar Negrei consideră argumentul lui Crihan cu Germania apuseană „drept ridicol”, întrucât, zice el, dacă Sovietele ar face greșeala să treacă Elba, ar izbucni imediat un al treilea război mondial. „Realitatea tristă, zice Ghiță Pop, este aceea că anglo-americanii consideră pe ruși prea puțin primejdioși pentru a-i lua în seamă și au convingerea că blufeazăși că vor fi obligați până la urmă să apeleze la sprijinul lor". în concluzie el crede că Europa Orientală va avea de suferit de pe urma acestei aprecieri greșite a Washingtonului, care nu apreciază la justa ei valoare primejdia sovietică. Ghiță Pop, ca și Crihan, vede în culori foarte sumbre viitorul nostru. Leucuția și Ghilezan insistă ca să vorbesc eu, întrucât ei sunt grăbiți să plece ceva mai devreme și renunță la cuvânt. Am vorbit trei sferturi de oră, începând prin a mă ralia de la început părerilor exprimate de Crihan și Ghiță Pop. „Rămân același vechi optimist în ce privește viitorul, am început eu, însă acest lucru nu mă împiedică să nu văd realitatea prezentă în culori foarte sumbre". După această introducere, eu am explicat prietenilor mei cum văd eu situația externă, făcându-le o scurtă dare de seamă asupra raporturilor dintre anglo-americani și Soviete. Am respins din nou, ca nefondată, teza franceză a lui de Gaulle că țările din Europa Orientală, inclusiv România, ar fi fost lăsate în sfera de influență a Sovietelor, precizând că totul se reduce la o completă rea credință a Moscovei, care abuzează grosolan de libertatea care i se acordase pentru a lua măsurile militare impuse de necesitățile războiului. Atât și nimic mai mult! „De la terminarea războiului și

138 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

până azi, anglo-americanii protestează continuu în contra amestecului nepermis al Sovietelor în viața internă a țărilor foste satelite ale Germaniei hitleriste. Desigur, această stare de lucruri nu poate dura la infinit și este de presupus că într-o zi, pe care noi românii o dorim cât mai apropiată, acest abuz de putere pe care și-l permit Sovietele va înceta și toate aceste țări care se află azi în dosul Cortinei de fier își vor recăpăta independența. Pentru moment însă, pentru motive care nu sunt încă lămurite bine, angloamericanii nu pot face mai mult decât să protesteze în contra procedeelor inadmisibile ale Moscovei, lăsând toate aceste țări la discreția ei. Nimeni nu știe cât timp va mai dura acest lucru. Până atunci noi avem de suferit și toate planurile noastre de indepen­ dență și de democratizare ale țării trebuie adaptate, din nenorocire, acestei noi situații internaționale pe care nimeni n-o putea prevedea acum doi ani”. După această precizare, eu am explicat în câteva cuvinte stadiul actual al relațiilor dintre anglo-americani și Soviete, privite în lumina eșecului Conferinței tripartite de la Paris, ajungând la concluzia că relațiile dintre foștii aliați intră astfel într-o fază nouă, cu implicații grave pentru viitor și de a căror evoluție depinde într-o mare măsură soarta noastră și a celorlalte țări foste satelite. Am încheiat expunerea mea cu ceea ce m-a sfătuit Berry la întâlnirea cu el să fim prudenți și să evităm complicații în care țara lui nu ne poate ajuta mai mult. „Lupta noastră, am spus eu, trebuie adaptată momentan acestor condiții noi internaționale. Nu trebuie să pierdem nădejdea în viitorul țării, iar acei dintre noi care pot pleca în afară să apere interesele țării s-o facă dacă se poate cât mai repede”. După plecarea lui Leucuțiași a lui Ghilezan am mai rămas doar o jumătate de ceas. înainte de a ne despărți, Leucuția a declarat că este „absolut de acord cu concluziile mele și că de altfel tot așa vede situația și Maniu”. Dobrescu m-a condus cu mașina lui până acasă, împreună cu Ghiță Pop și cu Roxin. Ei știu că vineri dimineață voi pleca cu Rica la mare pentru câteva zile. Luni dimineață avem ședință la Club cu Ghiță Pop și Dobrescu în privința noului buget al ziarului „Dreptatea". Regret că nu le pot spune nimic referitor la plecarea mea în Franța. Maniu m-a sfătuit să nu spun absolut la nimeni. Știe numai el și Leucuția și bineînțeles familia mea. Cu

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947] | 139

prietenii mei mă voi descurca eu prin corespondență de îndată ce mă voi vedea la Paris. Citesc presa, scriu la Jurnal și ascult Londra. Presa comunistă și fenedistă face mare caz de festivitatea care a avut loc la Cartea Rusă, cu ocazia inaugurării noului său local. Lichelele noastre nu pierd nicio ocazie de a-i linguși pe ruși, arătându-se slugi plecate și supuse stăpânilor care le-au cocoțat în funcții atât de înalte. Parhon, Groza, Oțetea etc. au proslăvit binefacerile ocupației rusești, arătând printre altele că până azi Cartea Rusă a tipărit 1 300 000 de volume. Reproducând știrea din presa sovietică, „Scânteia" face mare tapaj în jurul eliberării de către englezi a marelui industriaș german Hugo Siemens, interpretând faptul în sensul că anglo-americanii fac tot ce le stă în putință pentru reorganizarea militarismului german. Pe plan extern, aceeași situație. Presa sovietică atacă pe englezi și pe americani pentru sprijinul acordat reacționarilor din toată lumea care se opun procesului de democratizare al popoa­ relor. Evenimetele din Grecia, Egipt, Palestina și cele din Extremul Orient sunt prezentate de ziarele sovietice drept dovezi în sensul acestor acuzații mai mult decât mincinoase.

Joi, 10 iulie 1947 La 9 dimineața trec pe la facultate și duc rezultatele la ultimele examene. Cu asistentul meu Ursu luăm ultimele măsuri în vederea închiderii bibliotecii seminarului pe timpul vacanței și semnez diferite acte contabile referitoare la procurarea de cărți pentru anul în curs. De la casieria facultății iau salariul pe luna iulie, după care mă întorc acasă. Restul zilei stau acasă și pun în siguranță actele mai importante, îndeosebi caietele mele memoriale. în felul acesta voi avea mai puțin de lucru săptămâna viitoare, când voi pregăti plecarea în străinătate. Milica și Rica fac pregătiri pentru mare, anunțând pe Ioana că sosim mâine la Costinești la ora unu. Spre seară citesc presa, Jurnal și ascult Londra. Ziarele de azi publică pe pagina întâia comunicatul Președinției Consiliului de Miniștri prin care se refuză participarea țării la Conferința anglofranceză din 12 iulie la Paris în legătură cu ajutorul american. în

140 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

aceeași ședință Tătărescu a cerut autorizarea Consiliului de Miniștri pentru a cere intrarea României în O.N.U. Ceea ce era de așteptat s-a realizat. Guvernul român, la ordinul Moscovei, refuză ajutorul american și are și curajul să ceară aderarea la Societatea Națiunilor. Presa comunistă subliniază faptul că Bulgaria, Ungaria și Polonia refuză și ele participarea la Conferința de la Paris, deoarece nu vor să facă jocul anglo-americanilor, care urmăresc împărțirea Europei în mai multe blocuri. De azi înainte americanii nu mai pot pretinde că n-au fost avizați și că Moscova umblă cu echivocuri. Sovietele vor deci să apară ca susținătoare, în principiu a unității europene și până se va rezolva această chestiune ele pun stăpânire pe țările foste satelite și vorbesc în numele lor. Iată un nou eveniment deci în politica europeană. Anglo-americanii cunosc deci de azi înainte poziția precisă a Sovietelor în privința Europei din dosul Cortinei. Ei vor purta de azi înainte răspunderea politică și morală dacă planul Moscovei va rămâne definitiv.

Vineri, 11 iulie 1947 Plec cu Ricuța la Costinești cu trenul de 630 dimineață și ajungem pe la ora unu. Ioana și Dan ne așteptau la gară. Ei ne-au condus la gazda unde ne închiriase o cameră pentru câteva zile, la o doamnă Dudu, o româncă din Banat. După ce am făcut cu toții o baie excelentă, apa mării fiind peste 22 gr de caldă, am luat dejunul la familia Balș, la mama lui Dan168. Nu putem sta la ea din cauză că așteaptă mai multe rude de la București. După ce voi pleca eu acasă, Ioana și Dan se vor muta și ei în camera Ricuții. La dejun suntem singuri, musafirii familiei Balș sosind mâine dimineață. Familiile Costinescu169 și Berindei au stăpânit toată moșia Mangea, zisă azi Costinești după numele d-rului Costinescu, a cărui soră, Lala170, a fost căsătorită cu generalul Berindei, unchiul lui Dan171. 0 altă soră a Lalei172 e căsătorită cu Dinu Brătianu. Toți membrii acestei familii și-au construit frumoase vile pe malul mării, una lângă alta, ocupând fiecare câte 4-5 hectare împrejur. Vila mamei lui Dan are în dreapta vila fratelui ei, Bebe Berindei173, iar în stânga vila familiei Aleseano174, confiscată de stat. Cum aceste vile nu sunt ocupate decât în timpul verii, ele dispun de un mobilier simplu, strictul necesar. Ca moșieri, atât Costineștii cât și Berindeii s-au

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 141

purtat foarte bine cu populația cu ajutorul căreia și-au cultivat în parte proprietățile lor. Foștii lor servitori au azi casele și pământurile lor, grădinile lor de zarzavat, iar unii dintre ei dispun și de frumoase livezi cu pomi fructiferi, în special caiși, cirești, piersici și mici vii cu viță nobilă. Regimul de azi duce pe nedrept campanie în contra foștilor proprietari pe care-i acuză în bloc de a fi exploatat țărănimea. Cu excepția câtorva dintre ei și mai ales a arendașilor de moșii, imensa majoritate a proprietarilor de moșii sau purtat foarte bine cu populația care găsea totdeauna la ei sprijin de tot felul, credit și cereale până la noua recoltă. Este cu totul nedrept să fie acuzată în bloc toată categoria marilor proprietari „de a fi exploatat fără milă masa țărănească". între 5 și 8 seara am intrat în multe din casele acestor țărani pe care i-am întrebat cum au dus-o cu foștii lor proprietari, spunându-le că am fost ministru al Agriculturii în guvernele de după 23 august. Toți, fără excepție, s-au declarat mulțumiți de foștii lor proprietari, cărora le păstrează recunoștință pentru sprijinul care l-au avut din partea lor. în timpul lor liber ei se ocupă cu pescuitul în mare, peștele fiind hrana lor de bază. Când ei prind ceva mai de soi, calcani în special, se duc imediat la familiile Balș și Berindei, cărora le oferă gratuit toate aceste lucruri. Toți se plâng de regimul de azi, de lipsuri de tot felul, zahăr, ulei, pâine, brânză și se întreabă ce va fi la iarnă cu toate aceste lipsuri și cu o monedă de batjocură cum a ajuns leul nostru. Grija lor însă cea mai mare este problema pământurilor, dacă vor să mai fie ale țăranilor sau le va confisca statul „cum se aude și cum s-a făcut în Rusia”. Caut pe cât posibil să-i liniștesc, spunându-le că „toate au un sfârșit și că regimul politic de azi n-are multe zile de trăit". Seara ascult Londra la aparatul lui Bebe Berindei. Presa angloamericană repinge cu indignare acuzațiile sovietice referitoare la planul american de a împărți Europa în blocuri și scoate în evidență generozitatea Statelor Unite, care se arată dispuse să facă sacrificii așa de mari pentru a veni în ajutorul Europei și a o apăra de primejdia bolșevizării. Până și Wallace începe să-și dea seama de totala rea credință a Moscovei și de primejdia imperialismului sovietic sub noua lor mască comunistă. în ultimul timp, sub

142 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

presiunea opiniei publice americane, Wallace a mai slăbit-o cu propaganda lui în contra lui Truman și a lui Marshall. Presa angloamericană recunoaște unele înfrângeri suferite de armata lui Chiang Kai-Shek, dar respinge categoric afirmațiile presei sovietice că trupele comuniste ar fi dezlănțuit „o ofensivă fulgerătoare" contra armatei naționale. Toată lumea în Occident recunoaște reaua credință cu care Moscova prezintă situația din lumea întreagă. în Palestina, comisia de anchetă a O.N.U.-ului continuă cercetările. în Grecia guvernul e stăpân pe situație. în schimb, presa sovietică e plină de minciuni la adresa evenimentelor din Grecia, unde ea nu vede decât victorii peste victorii a forțelor zise populare. Ziarele noastre fenediste reproduc fidel toate aceste bazaconii. De-abia în ziarele noastre de azi citesc informația apărută în cele de acum două zile că la viitoarele alegeri sindicale nu vor putea candida „foștii legionari, maniști și titeliști". Și regimul mai pretinde că guvernează democratic!

Sâmbătă, 12 iulie 1947 Timp splendid. Stăm toată ziua pe plajă, unde luăm și dejunul, odihnindu-ne într-un mare cort amenajat de noi. Spre seară mă cam ustură pielea de pe picioare expuse prea mult la soare. Luăm masa de seară la Bebe Berindei, ea constând din mai multe feluri de pește. Azi după masă a sosit și Balș, care rămâne la Costinești câteva zile. Am avut cu el și cu Bebe Berindei o lungă discuție asupra situației noastre politice. Balș, deși nu face politică militantă, se raliază ca concepție Partidului Liberal, având strânse legături de rudenie cu Brătienii și cu Costinescu. Prin funcția sa de director general al Societății Petroșani, el este încadrat în marea finanță liberală. El, ca și Bebe Berindei, reproșează lui Dinu Brătianu, ca și lui Maniu, că nu duc o luptă „mai violentă în contra actualului regim înfeodat complet Moscovei”. De când îl cunosc pe Balș175, astă seară am avut ocazia să discut cu el politică mai mult ca deobicei. L-am lăsat să vorbească, pentru a-mi putea face o idee cât mai exactă despre el. Balș crede că la 6 martie, dacă Maniu și Brătianu ar fi fost mai fermi, regele n-ar fi cedat în fața lui Vîșinski, însărcinând pe Groza cu formarea guvernului. El e convins apoi, ca și Bebe Berindei, că Tătărescu a jucat un rol prea mărunt la 6

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 143

martie ca să aibă vreo răspundere. Balș mi-a făcut impresia că voind să-i diminueze rolul jucat, el încearcă să-l apere pe acest nerușinat cabotin. în continuare el e convins că dacă noi am rezista, provocând tulburări de stradă, americanii ar fi obligați să intervină pentru că „nici mort el nu poate crede că aceștia ar putea lăsa cu inimă ușoară o țară ca a noastră în mâinile comuniștilor". El e convins de altfel că și pentru Germania Washingtonul trebuie să aibă un plan de intervenție pentru a nu cădea în mâinile bolșe­ vismului rusesc. Convingerea lui adâncă este că „niciodată angloamericanii nu vor lăsa Europa la discreția bolșevismului rusesc" și că ei așteaptă ca Sovietele să se compromită definitiv în fața lumii întregi pentru a le lovi și a pune astfel capăt bolșevismului. După el, „răbdarea americanilor are o limită. Atâta rea credință din partea Moscovei, în toate problemele globului, nu se poate să nu fi provo­ cat indignarea cercurilor politice americane pentru a pedepsi Sovietele mai rău decât au făcut-o cu Hitler și cu japonezii". Tot așa crede și Bebe Berindei și soția lui care ia parte la discuția noastră. Ce pot răspunde acestor oameni, care judecă evenimentele ca omul de pe stradă, ignorând complet cum s-au desfășurat ele și luând dorințele lor drept realitate. Fără să-i jignesc, caut foarte pe scurt să le explic cum s-au petrecut lucrurile și răspunderea care cade asupra partidelor politice și a regelui în tot ce s-a întâmplat de la 23 august și până azi. întrucât ei se învârt în cercurile liberale, le precizez de la început că Maniu a fost supărat tare pe Dinu Brătianu care, fără știrea lui, a consimțit în ultimul moment la însărcinarea lui Groza ca prim-ministru la 6 martie 1945. „Dacă este așa, atunci tot blamul cade asupra lui Brătianu", zice Balș. Le arăt apoi toate eforturile noastre, de acord de altfel cu Dinu Brătianu, pentru a sili pe anglo-americani să forțezee guvernul Groza să guverneze democratic, iar pe Soviete să nu se amestece în treburile noastre interne. „Ce vină avem noi dacă până azi anglo-americanii se mulțumesc să-i menajeze pe ruși și nu-i lovesc așa cum ar merita pentru fărădelegile lor?" Până la urmă a recunoscut și Balș că o rezistență armată din partea noastră este imposibilă și că ea ar furniza rușilor pretextul visat de ei, de a extermina națiunea noastră. A rămas să continuăm discuția mâine seară, ca să putem asculta Londra și Parisul.

144 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

Azi se deschide la Paris conferința europeană în legătură cu ajutorul american. Presa engleză, americană și franceză blamează unanim Sovietele pentru teroarea care o exercită asupra țărilor din spatele Cortinei ca să refuze ajutorul american. Balș și Bebe Berindei sunt convinși că americanii nu pot înghiți la infinit „bravada sovietică". Ei se întreabă cum de anglo-americanii pot suporta atâta rea credință din partea Moscovei, care printre altele îi acuză că urmăresc împărțirea Europei în blocuri. Ziarele sovietice și după ele și cele fenediste pretind că anglo-americanii sunt răspunzători de războiul civil din Grecia, când toată lumea știe că Moscova întreține acest război prin intermediul comuniștilor bulgari și iugoslavi.

Duminică, 13 iulie 1947 înainte de a merge la plajă trec pe la gară și iau bilet la trenul de mâine după masă pentru București, fericit că pot sta la mare patru zile. Stăm și noi pe plajă toată ziua, ca și ieri, luând un dejun frugal în cort. Apa mării are 23 grade, iar nisipul frige, atât este de fierbinte. îmi pare rău că nu e cu noi și Milica, însă ea evită, pe cât posibil, soarele și căldura prea mare de pe plajă. Dacă reușim să plecăm la Paris vom merge sigur câteva zile la Deauville, care nu e prea departe. Seara luăm masa la restaurantul de pe plajă și apoi ne ducem cu toții să ascultăm Londra la Bebe Berindei. Merge cu noi și Balș. Discutăm până la Radio Londra situația Franței, criza ei politică și economică și marea greșeală care o face de Gaulle de a întoarce spatele adevăraților aliați ai Franței, anglo-americanii și de a căuta alianța Sovietelor, dușmanul de moarte al democrației și libertății omului. Singurul punct asupra căruia suntem amândoi de acord. îi spun lui Balș că pe viitor, cât timp Franța va mai cocheta cu Sovietele, noi românii trebuie să ne îndreptăm speranțele numai spre anglo-americani. Balș și Bebe Berindei sunt și ei de acord. La Conferința de la Paris participă toate țările europene, afară de Soviete și țările căzute sub dominația lor. Bevin și Bidault au condamnat în termeni categorici atitudinea sovietică, acuzând Moscova că încalcă toate angajamentele internaționale, suprimând independența acestor țări foste satelite pe care le exploatează la

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 145

sânge și le împiedică să-și refacă economia lor, ca să le poată domina mai ușor. „Cum de nu se rușinează acești oameni în fața acestor demascări?", zice Balș. „Ai mai văzut vreodată porci care să se rușineze?” îi răspunde Bebe Berindei. Presa americană de ieri și de azi subliniază foarte bine supărarea Moscovei pe americani care, ajutând puternic Europa, o apără să nu cadă victimă propagandei bolșevice. La despărțire Balș se declară încântat de politica fermă a lui Maniu și a partidului său și fericit că Dinu Brătianu îl urmează ca aliat loial.

Luni, 14 iulie 1947 Timp superb și astăzi. Stăm pe plajă până la 1230, apoi luăm dejunul la familia Balș, eu trebuind să plec la ora 5 p.m. La dejun discutăm numai despre Franța, astăzi fiind ziua ei națională, căderea Bastiliei. Suntem cu toții de acord că în perioada care a urmat Primului Război Mondial și până azi Franța a fost reprezentată în țara noastră de oameni inferiori și că cel de azi, Jean Paul Boncour176, este cel mai slab și mai șters dintre toți. Leam povestit pe scurt discuția avută cu el în ianuarie 1945 când ne îndemna să ne încadrăm în noua situație de pe continent, „o Rusie puternică până la Elba și o Franță tot atât de puternică până la Rin”. Boncour pretindea că ține să ne prevină că aceasta este politica lui de Gaulle. Balș se arată indignat de politica acestui megaloman și e de acord cu mine că pe viitor noi trebuie să ne orientăm spre angloamericani, fără, bineînțeles, să întrerupem legăturile noastre culturale cu această fostă mare putere și ajunsă azi la situația de putere de rangul doi, dacă nu chiar de rangul trei. Toți m-au condus la gară, la trenul de la ora 5 cu care am plecat la București. Câteva minute mai târziu, Ioana, Dan și Rica trebuiau să plece cu alt tren la Mangalia să vadă pe d-na Gorciu, prietena familiei noastre și la care noi am închiriat cameră de multe ori în cursul verii, în anii trecuți. Vagonul de clasa I-a în care m-am urcat era aproape gol. Am luat loc într-un compartiment în care nu era nimeni. De-abia plecase trenul din Costinești, când m-am trezit în compartiment cu Giurescu, care luase loc într-un compartiment alăturat și se urcase de la Mangalia, unde-și petrecea vacanța cu familia la proprietatea lui de pe malul mării. îi cunoșteam casa din

146 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

vremea când mă duceam și eu cu familia la Mangalia, făcând plajă în fața casei lui și a lui lorga177. Cum el călătorea singur, și-a adus valiza în compartimentul meu, stând cu el de vorbă până la București. Până la Cernavodă am discutat de toate, afară de politică, evitând cu grijă orice aluzie la ea, la situația internă ori externă. Ne-am ocupat de istoria Dobrogei, de Cadrilater, de cercetările lui Tafrali178 și ale lui Sauciuc Săveanu179 la Mangalia, de fosta Pentapolis și exilul lui Ovidiu la Tomis, pentru a ajunge la situația de azi a acestei provincii. Eu am susținut că față de pretențiile bulgarilor asupra acestei provincii, țara noastră n-a făcut de-ajuns pentru a justifica prezența ei pe aceste locuri și că podul de la Cernavodă este prea puțin pentru a închide definitiv gura bulgarilor. Am ținut să subliniez că vina cea mai mare pentru această stare de lucruri o poartă Partidul Liberal, care a guvernat cel mai mult țara de la 1878 și până în zilele noastre. „Noi, țărăniștii, am spus eu, am guvernat prea puțin pentru a avea vreo răspundere în privința halului în care se află azi această provincie". Giurescu a fost obligat să recunoască justețea observațiilor mele, deși a încercat să găsească unele scuze lungilor guvernări ale Partidului Liberal. Eu i-am arătat că Partidul Național Țărănesc avea un întreg program pentru ridicarea Dobrogei și îndeosebi a litoralului din care voia să facă un punct de atracție pentru toată Europa Orientală și Nordică. „Lupta noastră cu ticălosul de Carol de peste zece ani, am continuat eu, ne-a împiedicat să ne realizăm programul pentru Dobrogea și pentru opera de democratizare și de gospodărire economică a întregii țări. încă înainte de urcarea lui pe tron, partidul nostru era angajat într-o grea luptă cu liberalii, care ne opuneau formula lor economică „prin noi înșine”, când ei știau foarte bine că țara lipsea de capitalurile necesare pentru ridicarea ei economică și astfel programul ei în acest sens se vedea mereu amânat la calendele grecești. I-am dat exemplul iugoslav, datorită căruia Iugoslavia a reușit după Primul Război Mondial să-și organizeze o întreagă rețea de căi ferate și șosele pentru ridicarea economică a țării și pentru organizarea turismului, datorită șoselei ultramoderne pe coasta Dalmației, care atrage vizitatori din toată lumea, reușind astfel ca turismul să-i aducă statului venituri de miliarde în fiecare an. Și toate aceste avantaje iugoslavii le-au

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 147

obținut numai datorită capitalului străin, care nu s-a amestecat sub nicio formă în treburile ei interne. Teama Partidului Liberal în acest sens s-a dovedit cu totul iluzorie, iar național țărăniștii au fost atacați pe nedrept că urmăresc subjugarea economiei românești capitalului străin. „Ce bine ne-ar fi prins azi acest lucru, întrucât prezența unui mare capital anglo-franco-american investit în țara noastră, am continuat eu, ar constitui o piedică în plus pentru Soviete de a ne îngloba în spațiul lor economic și o siguranță în plus pentru noi de a avea sprjinul tuturor acestor mari puteri în apărarea independenței noastre”. Giurescu m-a ascultat fără să mă întrerupă. Ajunsesem deja la Cernavodă și trenul nostru trecea podul peste apele Dunării. Spre marea mea surprindere, el mi-a dat perfectă dreptate în tot ce spusesem eu despre liberali, despre exemplul iugoslav și mai ales despre importanța solidarității țării cu democrațiile occidentale în apărarea independenței noastre față de Rusia Sovietică. „Sunt de acord cu tot ce ai spus, mi-a replicat Giurescu, afară de acuzația prea gravă la adresa lui Carol al II-lea, care, după mine, nu este chiar atât de vinovat cât se crede și apoi a avut și intenții bune, dar n-a reușit în toate, recunosc”. în continuare Giurescu susține că în ultimul timp Carol își dăduse seama de greșeala apropierii de Hitler și căutase să se apropie de angloamericani. „Pentru aceea, Tătărescu, omul lui, a suspendat, la începutul lui iulie 1940, garanțiile franco-engleze pentru a face loc guvernului Gigurtu, pregătind astfel terenul pentru alianța cu Germania?", i-am răspuns eu. Giurescu pretinde că la această epocă, după ce rușii ne luaseră „tâlhărește" Basarabia și nordul Bucovinei, Carol nu mai avea altă cale decât alianța cu Axa Roma - Berlin Tokyo. „E regretabil că tu, ca istoric, i-am răspuns eu, nesocotești adevărul istoric numai pentru a-ți apăra o politică greșită care ai făcut-o alături de Carol și de ticălosul de Tătărescu, care l-a acoperit, sacrificând interesele țării numai ca să-i fie lui bine și să ocupe postul de prim-ministru. Dovadă că este o lichea sinistră, am continuat eu, fără un pic de conștiință a aderat la fenediști, făcându-se instrumentul odios al rușilor în contra propriei sale patrii. Poate îmi va ajuta Dumnezeu să trăiesc până îl voi vedea pedepsit așa cum trebuie pentru imensa lui ticăloșie”. Giurescu a

148 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

încercat din nou să-l apere, de data aceasta ca funia pe spânzurat, spunând că „Gută are totuși o scuză că Maniu l-a împins să se arunce în brațele rușilor, întrucât a refuzat să-l primească în blocul partidelor democrate”. „Aș vrea să vă văd pe amândoi susținând acest lucru în fața unui organ de justiție și încercând să scuzi o trădare de neam prin aceea că te-a silit cineva. De altfel, am continuat eu, licheaua mai avea posibilitatea să-și recupereze o parte măcar din marele lui păcat, demisionând cu ocazia Conferinței de pace de la Paris, demascând intențiile criminale ale Moscovei față de țara noastră. Ticălosul n-a fost în stare nici măcar de acest gest, mulțumindu-se să-și joace până la sfârșit rolul său de trădător în slujba inamicului nostru ereditar, rușii". Giurescu a fost nevoit să recunoască faptul că „foarte mulți dintre prietenii lui Tătărescu se așteptau la un astfel de gest și au rămas profund dezamăgiți". El mi-a lăsat a înțelege că Tătărescu e conștient de răspunderile care apasă asupra lui și că așteaptă o ocazie mai potrivită pentru a reacționa. Cu aceste discuții n-am știut când au trecut cele două ore de drum, văzându-ne aproape de Gara de Nord. Era aproape 940 când trenul nostru a intrat în gară. „în orice caz, zice Giurescu, în timp ce ne pregăteam valizele pentru coborâre, sunt fericit că am avut ocazia să ne vedem și să avem o discuție atât de instructivă și de interesantă. Recunosc că Partidul Național Țărănesc a avut o linie dreaptă și patriotică în tot timpul de la înființarea lui și că Maniu este un mare român și un sincer democrat. Aștept cu plăcere ocazia să recunosc public într-o zi toate aceste lucruri". Am coborât împreună din vagon. în urma noastră, dintr-un alt compartinment, cobora Oțetea singur. Nu văzusem nici eu, nici Giurescu în ce gară se urcase în trenul nostru. Când am ajuns la capătul peronului pentru a preda biletele, ne-am despărțit, dându-ne mâna și urându-ne sănătate. De-abia apucasem a face câțiva pași, când dau peste Mihai Băcescu și Vasile Spiridon, verii mei, care mă așteptau să-mi spună să nu mă duc acasă în noaptea aceasta, întrucât am fost căutat toată după masa de Siguranță, care a făcut o lungă percheziție în birou, subsol și podul casei. Ei nu știu nimic în legătură cu motivele acestei percheziții. Milica i-a rugat să mă prevină ca să dorm, eventual, la Spiridon sau la Băcescu. îi întreb dacă s-a petrecut ceva în oraș ieri

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 149

sau astăzi, timp în care eu n-am văzut niciun ziar. Ei nu știu nimic și nici nu cunosc detalii asupra celor urmărite de agenții Siguranței, care m-au căutat și mi-au făcut percheziție. Fiind deja 10 trecute, mă hotărăsc să mă întorc acasă, negăsind niciun motiv să mă ascund. De altfel, fiind deputat, iar mandatele noastre nefiind încă anulate pentru a fi arestat, ar trebui să mi se ridice mai întâi imunitatea parlamentară. Pentru toate aceste motive, din moment ce n-am făcut absolut nimic în contra statului, nu văd pentru ce aș fi arestat. Conving pe Băcescu să se ducă acasă, iar eu cu Vasile Spiridon luăm tramvaiul 26 și ne ducem în Vatra Luminoasă, locuințele noastre fiind aproape. Când am ajuns pe la ora 11 aproape de casă, l-am trimis pe Spiridon în control, să vadă dacă nu se află agenți în fața casei mele, iar eu am rămas în parcul din față, așteptându-1. Cum nu era nimeni pe stradă la această oră din noapte, m-am despărțit de Spiridon și am intrat în curtea casei. Milica și Floarea nu erau încă în pat, supraveghind cu grijă orice mișcare de pe stradă. Nu mare le-a fost mirarea când m-au auzind bătând la ușă, întrebându-mă imediat dacă n-am văzut pe verii mei la gară. După ce le-am explicat că-i văzusem în gară, dar că eu nu înțeleg pentru ce m-aș ascunde, Milica mi-a explicat tot ce se întâmplase în cursul zilei: percheziția, mai bine de două ore, și căutarea mea prin toată casa până și în pod și în subsol. Li s-a explicat că sunt plecat la mare cu Rica, însă agenții nu credeau. Au telefonat din biroul meu la Interne că sunt plecat la Mangalia, după care au plecat, luând cu ei mai multe hârtii de pe biroul meu. îi explic și Milicăi pentru ce dorm acasă, repetându-i și ei că, fiind încă deputat, n-aș putea fi arestat decât după ridicarea imunității parlamentare. „în regimul de azi, zice Milica, când nu se mai respectă nicio lege și domnește peste tot numai bunul plac, mi se pare o naivitate să ai încredere în legile țării". Desigur are dreptate, însă eu rămân această noapte acasă, indiferent ce se va întâmpla. Milica n-a închis un ochi toată noaptea, însă eu am dormit buștean de cum am pus capul pe pernă, fiind obosit de plaja de dimineață și de drumul lung de la Costinești până acasă. Seară fără Radio Londra, fără presă și fără Jurnal. înainte de a mă culca am telefonat pe la Îl30 noaptea lui Ghiță Pop, lui Leucuția,

150 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

lui Domocoș și lui Jovin să văd ce s-a întâmplat în lipsa mea, însă nimeni nu mi-a răspuns. Curios! Mă culc foarte neliniștit, dar adorm repede, fiind prea obosit.

Marți, 15 iulie 1947 Am plecat la 730 dimineață de acasă să mă adăpostesc vreo câteva zile la prietenul meu lancu Marinescu, fost inspector general în Finanțe, azi pensionar, pe care-1 cunosc de când făcusem împreună o concentrare la Regimentul 2 de artilerie grea din capitală prin 1939-40. El locuiește în Parcul tancului, câteva străzi mai sus de mine. Deși are un frate mai mic, căpitan de jandarmi la Băneasa și care locuiește la el, lancu Marinescu se arată încântat să mă adăpostească, urând de moarte regimul comunist, împreună cu toată familia lui. Soția lui a fost funcționară la Domenii pe timpul când eram eu ministru. Soții Marinescu mi-au pus la dispoziție o cameră foarte bună, la etaj. Nici ei nu știu nimic în legătură cu situația. Dau de la dânșii diferite telefoane la prietenii mei, dar nu primesc niciun răspuns. Telefoanele au ton, dar nimeni nu răspunde. Mă înțeleg cu Vasile Spiridon să iau dejunul la el, unde va veni și Milica, după care mă duc la Mihai Popovici, unde nu pot intra, soția lui făcându-mi semn pe fereastră că în casă se află agenți. Mă întorc cu tramvaiul 5 până la Universitate. Intru la Facultatea de Litere, trec pe la casierie să mă interesez de salar, peste tot liniște, dar nu întâlnesc niciun coleg. Ziarele nu vorbesc nimic despre situație. Mă reîntorc cu tramvaiul 14 la Vasile Spiridon, în Șoseaua lancului, unde găsesc pe Milica foarte alarmată, întrucât, pe la ora opt dimineață, de îndată ce am plecat eu, doi agenți au stat în fața casei până la ora 10, fără însă să intre în curte sau să întrebe ceva despre mine. De la Vasile Spiridon dau alte telefoane prietenilor mei, între ora unu și trei după masă, dar nici de data aceasta nu primesc niciun răspuns. Facem tot felul de presupuneri, însă nimeni nu-și poate imagina ce a putut să se întâmple, din moment ce niciun telefon al prietenilor mei nu răspunde. Milica îmi spune de-abia azi că sâmbătă seara Maniu a telefonat personal să știe dacă eu am plecat la mare, interesându-mă dacă mă întorc curând. Ea i-a răspuns că sunt plecat de vineri și că probabil mă voi întoarce luni

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947j | 151

seara sau marți. La fel s-a interesat la telefon și Ilie Lazăr duminică dimineață pe la 10 și Carandino pe la amiază. Au mai fost sâmbătă și duminică alte telefoane, dar n-a mai reținut numele celor care au telefonat. După dejun, Milica se reîntoarce acasă, iar eu mă duc la Mihai Popovici să văd dacă el știe ceva despre cele întâmplate. Merge cu mine și Vasile Spiridon să știe ce se întâmplă în cazul că aș fi arestat pe drum. Găsesc numai pe soția lui. încep să bănuiesc că Popovici știe ceva și nu vrea să ia contact cu nimeni până nu se vor lămuri lucrurile. De la soția lui, Adelica, aflu că în cursul dimineții casa lor a fost întoarsă pe dos, că Popovici era acasă, dar că n-a fost arestat, și că în momentul când am apărut eu agenții Siguranței erau încă la ei și ea nu știa dacă va fi arestat și Popovici. Pentru mai multă siguranță, spune ea, soțul ei va dormi noaptea aceasta în altă parte. Mă înțeleg cu ea să ne telefonăm mâine dimineață. Ea bănuiește că s-a întâmplat ceva în legătură cu plecarea nereușită a unor fruntași de partid, dar nu știe nimic sigur. Despre Maniu știe atât că se află la Jovin de câteva zile, fiind suferind, dar că domiciliul acestuia este înconjurat de agenți, care interzic orice contact cu lumea din afară. De la familia Popovici trec pe la ziarul „Dreptatea", însă nu pot intra, Clubul partidului fiind înconjurat de agenți și mai mulți sergenți de stradă. Eu am rămas la colțul străzii Clemenceau, iar Spiridon s-a dus singur să vadă dacă intrarea era liberă la Club. Ne întoarcem acasă la el, unde ajungem pe la opt seara. Trec un moment pe la familia Marinescu și-i spun că și seara aceasta sunt decis să dorm acasă. Comănescu s-a dus înaintea mea să vadă dacă nu sunt agenți în fața casei, după care m-am întors să dorm și noaptea aceasta în patul meu. De la 9 și ceva până la miezul nopții am căutat la toate posturile străine de radio să aflu ceva referitor la cele întâmplate la București, însă nimic. Pe la 11 ne trezim cu Ioana, Dan și Ricuța, întorși cu toții de la Costinești să vadă ce s-a întâmplat cu mine. Ei povestesc ce s-a întâmplat după plecarea mea din Costinești. Luni, cu trenul de la ora 5 p.m., Ioana, Dan și Rica au plecat după o jumătate de oră la Mangalia, la d-na Gorciu. Când au ajuns pe 630 la ea de-abia plecaseră doi agenți din Constanța, care veniseră să mă aresteze. D-na Gorciu le-a răspuns că probabil sunt la Mangea (Costinești], la

152 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

ruda mea, familia Balș. îngrijorați la culme, Ioana, Dan și Rica s-au reîntors la Costinești cu primul tren, pe la 930. Când au auns la familia Balș, li s-a spus că cei doi agenți din Mangalia m-au căutat și la ea și că li s-a spus că eu am plecat la București încă de luni după masă. Bănuind cu toții că s-a întâmplat ceva foarte grav, ei s-au hotărât, împreună cu Balșii, să se reîntoarcă azi la București, ceea ce au și făcut. Aveau de gând să vină dimineață, însă n-au găsit bilete decât la acceleratul de 5 după masă. După ce ne-au povestit toate aceste lucruri, eu i-am pus în curent cu puținul care-1 aflasem în cursul zilei de la Adelica Popovici. Dan și Ioana, pentru mai multă prudență, s-au întors la garsoniera lor din str. Brezoianu, iar eu am mai avut puterea să ascult Londra la 12 noaptea. în afară nu se știe nimic despre cele întâmplate la București. Guvernul așteaptă desigur aprobarea Moscovei pentru comunicatul pe care-1 va publica referitor la cele întâmplate. Presa noastră de azi publică lungi dări de seamă despre recepția de la 14 iulie de la Legația franceză, prezidată de Jean Boncour. Acesta a sosit din Franța de câteva zile. Nimeni din partidul nostru n-a fost prezent la această recepție. Cu câteva ore înainte de sosirea mea în Gara de Nord, luni sosise și marele român și patriot Mihai Ralea, jumătate bulgar și jumătate evreu. Cum de-1 suportă americanii drept reprezentantul nostru la Washington? Ce rușine pentru americani să accepte o astfel de secătură drept reprezentant al poporului român! Presa sovietică continuă campania ei în contra planului Marshall și susține cu încăpățânare și rea credință teza sovietică a împărțirii Europei în blocuri. Evenimentele din Grecia și China ocupă pagina întâi a ziarelor sovietice și bineînțeles și a celor satelite. Conferința de la Paris a țărilor europene care acceptă ajutorul american își continuă lucrările cu toată opoziția disperată a Moscovei. Nimeni în Occident nu se mai îndoiește de reaua credință a Sovietelor și de planurile lor sinistre asupra țărilor vecine.

loan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)| 153

Miercuri, 16 iulie 1947 La ora 7 dimineața, când mă pregăteam să plec, au sosit V. Spiridon și Comănescu cu ziarele de dimineață, care, în fine, lămuresc situația. „Vânduții străinilor au vrut să ia calea străinătății", așa începe comunicatul Ministerului de Interne. Urmează apoi numele celor arestați Ia Tămădău, toți în fața unui avion mic cu care voiau să plece: Ion Mihalache, Ilie Lazăr, N. Penescu cu soția, Carandino cu soția, d-rul C. Gafencu, inginer Gh. Popescu, D. Borcea, Eugen Borcea mecanici, Lustig Romulus aviator, Preda Gh. aviator, Popa Aurel șofer și Rusu P. șofer. Comunicatul anunță că cercetările sunt în curs. în altă parte a ziarului „Scânteia" se anunță arestarea lui Maniu și interzicerea ziarului „Dreptatea". Se mai precizează că asupra lui Mihalache s-au găsit „devize în valoare de mai multe miliarde de lei, adică 1160 dolari și 100 napoleoni aur". Se mai adaugă și informația, fără să se precizeze persoanele, că s-au găsit asupra lor și două puști mitraliere. Totul miroase de la început a înscenare odioasă, însă ne întrebăm toți trei cum de prietenii noștri au putut cădea în această cursă, cu Maniu în frunte? Toate acestea se vor descurca la timpul lor, însă pentru moment știm cel puțin despre ce este vorba. Comănescu observă cu drept cuvânt că avionul cu care voiau să plece fugarii nu are decât trei locuri, în afară de cel al pilotului. „Atunci, zice el unde ar fi încăput ceilalți 9? Hotărât lucru, este o cursă grosolană la mijloc". Spiridon e de aceeași părere. „Indivizii aceștia, în graba cu care au operat, nu și-au dat seama, zice el, că avionul e prea mic pentru a putea transporta 13 persoane. Siguranța care a pus la cale această cursă a scăpat din vedere acest lucru, dându-se astfel de gol". Cu această impresie plec singur la lancu Marinescu unde, în afară de el și de fratele lui, Leu, se mai află și un văr al său care locuiește pe aceeași stradă. Citesc toți comunicatul și fac toți, fără excepție, aceeași observație că avionul este de numai patru locuri și deci nu puteau transporta 13 persoane. Toți fac aceeași remarcă și anume că totul a fost pus la cale de Siguranță și că bieții pasageri au căzut victima mașinațiilor lor. De la un telefon public, ca să nu se știe de unde telefonez, caut pe Negel și pe Berry, însă niciunul nu se află în capitală. La Jean

154 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947}

Boncour nici nu mă gândesc să intervin, fiind un om prea puțin serios. Pe la 9 și ceva telefonez lui Mihai Popovici și aflu de la el că Maniu nu este arestat, contrar știrilor din ziare, ci numai blocat la locuința lui Jovin din bulevardul Dacia, fiind izolat de restul lumii, telefonul fiind și el întrerupt. Popovici crede că nu e nimerit să trec pe la el astăzi, rămânând să vadă dacă eventual m-aș putea duce la el mâine dimineață, după un telefon bineînțeles. Aflu tot de la el că și Leucuția este arestat, deși este deputat. Imunitatea parlamentară nu contează deci pentru autoritățile de azi. Telefonez lui Gr. Popa și iau întâlnire cu el la laboratorul lui C. Bordeianu de la Universitate pe la IO30. Găsim la acesta și pe lonescu Tudor. Toți sunt înmărmuriți de cele citite în ziar, și se întreabă cum e cu putință pentru o încercare de plecare în afară fără pașaport să se facă atâta scandal și să se procedeze la arestări când pentru o astfel de abatere se plătea, după lege, o sută lei amendă. „Desigur, regimul și-a pierdut capul din moment ce recurge la astfel de măsuri ridicole și va trebui reacționat cu energie și promptitudine”, zice Popa, aprobat de Bordeianu și lonescu Tudor. „Indivizii aceștia au sărit sigur peste cal în dorința lor de a face sluj în fața rușilor, neînțelegând că prin astfel de abuzuri, lipsite de orice sens, ei pun în încurcătură pe proprii lor stăpâni", adaugă Bordeianu. lonescu T., care e mai fricos și se teme și de umbra lui, crede că în „spatele Tămădăului trebuie să se afle tot rușii, care trag sforile". Popa se arată dispus să se ralieze unei acțiuni de protest față de procedeele abuzive ale guvernului, protestând mai întâi în contra abuzului de a se refuza pașapoarte celor care vor să plece în afară, aceasta constituind încă o încălcare grosolană a drepturilor omului. îi răspund că noi, reprezentanții Partidului Național Țărănesc, care suntem în libertate, ne vom întruni de îndată ce va fi posibil și vom lua toate măsurile impuse de împrejurări, constatând că fărădelegile comise de când a venit la putere regimul ocupației străine a mai adăugat încă una și mai revoltătoare. Niciunul dintre noi nu înțelege pentru ce ar fi arestat Maniu, care nu se află printre cei de la Tămădău și care, chiar dacă și-ar fi dat aprobarea pentru plecarea prietenilor săi, acest lucru n-ar putea constitui o justificare să fie arestat. Afară de cazul, bineînțeles, când oamenii Moscovei pot folosi orice pretext, oricât

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 155

de slab, pentru a se găsi în treabă. Popa e convins că rușii vor sili guvernul Groza să-i pună pe toți în libertate, căci altfel toată răspunderea ar cădea asupra lor, lucru care i-ar putea jena foarte mult față de anglo-americani. Ne-am despărțit cu promisiunea de a ține contactul prin telefon. De la Universitate trec pe la familia Domocoș să-i cer o mașină pentru Crețulești-Buftea. 0 găsesc numai pe soția lui, Domocoș ascunzându-se la un prieten pentru a nu fi arestat. Aflu de la ea că după „impresia" soțului ei, pe care l-a văzut în dimineața aceasta, Nicolschi ar fi jucat un rol important în istoria cu Tămădăul. Dacă acest lucru se confirmă, atunci rușii sunt ei singuri amestecați și în cazul acesta chestiunea devine mult mai complicată. Totuși nu înțeleg cum de a putut cădea în cursa lor un om de prudența lui Maniu. Ajung la Spiridon pe la l30 după masă. La el mă aștepta Coman Lac, care mi-a fost de mare ajutor pentru restul zilei. El fiind administratorul tipografiei partidului, mă înțeleg cu el asupra măsurilor de luat referitor la licențierea lucrătorilor și personalului, din moment ce „Dreptatea" este interzisă. Față de această situație excepțională, închei un proces-verbal, ca președinte al Consiliului de administrație, în care, constatând lipsa noastră de orice vină și dau toată răspunderea pe hotărârea abuzivă a Ministerului de Interne. Procesul-verbal rămâne să fie semnat și de ceilalți membri de îndată ce se va putea lua contact cu ei. Până la noi măsuri, se dă preaviz muncitorilor, conform legii sindicale, noi, consiliul, găsindu-ne în fața unui act abuziv din partea guvernului. După rezolvarea acestei chestiuni, aranjez cu el, care are mașină, să vadă pe Cezar Simionescu, pe generalul Negrei, d-rul Stănculescu, Aurel Dobrescu și alți fruntași eventual care sunt liberi și să hotărască ei unde ne-am putea întâlni în cursul serii pentru a lua măsurile impuse de situație. Lae este foarte energic și priceput și-i las lui grija de a aranja această reuniune. Telefonez apoi Milicăi și mă duc apoi la familia Marinescu unde citesc presa și mă odihnesc. Cu Lac mă voi întâlni în seara aceasta la ora opt în Piața lancului. înainte de a pleca la întâlnire a venit Milica la Spiridon să mă pună în curent cu cele petrecute acasă în cursul zilei. Mai întâi a

156 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

telefonat foarte multă lume. Li s-a răspuns că nu sunt acasă, fiind plecat la mare. La 830 dimineață și la 7 seara s-au prezentat doi agenți să întrebe dacă pot vorbi cu mine. Și lor li s-a răspuns la fel. Ei n-au încercat însă să intre în casă. Nu înțeleg jocul lor. Vor realmente să mă aresteze ori urmăresc să mă intimideze? în orice caz, din cercetările care le-am făcut până acum referitor la cei arestați, au putut înțelege că eu n-am avut nicio legătură cu plecarea lor și că realmente am fost la mare în timpul Tămădăului. Nu văd de altfel nici în gazetele de după masă că s-ar fi luat de Parlament vreo măsură în legătură cu suspendarea imunității deputaților noștri. Totuși voi dormi noaptea aceasta la familia Marinescu. La ora opt seara mă întâlnesc cu Lac, la Piața lancului, așa cum eram înțeleși. El a aranjat ca reuniunea noastră să aibă loc la generalul Negrei. Când am ajuns eu, am găsit pe Aurel Dobrescu, pe Roxin și pe d-rul Stănculescu. Ceva mai târziu au mai sosit Ghilezan, Cezar Simionescu și Crihan. Lac n-a asistat la ședința noastră. Citesc pe fața tuturor indignarea și consternarea pentru cele întâmplate. „Am trăit să vedem și aceste nelegiuiri, zice Negrei, și să ne vedem în situația de a nu putea lua contact cu Sfântul Neamului, care este blocat de Miliție în casa d-rului Jovin". Ghilezan spune că nu este adevărată știrea publicată în ziare că Maniu ar fi arestat, ci numai împiedicat de a lua contact cu partidul, cât timp sunt în curs cercetările referitoare la cei arestați. Informația lui Ghilezan corespunde și cu ceea ce știam deja de la Mihai Popovici. Prima parte a discuției noastre este rezervată informațiilor, conform regulilor noastre de totdeauna. Vorbesc rând pe rând Simionescu, Stănculescu și Aurel Dobrescu, care se ocupă de grupul de la Tămădău, întrebându-se cine a organizat această plecare și cine a fost atât de naiv pentru a cădea în cursa întinsă de Siguranța Statului. Ei se întreabă toți cine a fost ticălosul care l-a putut induce în eroare până și pe Maniu, întrucât este exclus ca el să nu-și fi dat aprobarea din moment ce era vorba de plecarea lui Mihalache. Stănculescu se întreabă chiar dacă toată această chestiune nu este opera lui Mihalache, care ar fi lucrat de unul singur, nepunând în curent pe Maniu decât în ultimul moment, când acesta nu mai putea împiedica plecarea. Noi, care știam că Mihalache nu voia să

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)| 157

plece în afară și rezista mereu argumentelor lui Maniu, înlăturăm categoric ipoteza lui Stănculescu, rămânând la ideea că plecarea este sigur opera lui Maniu și că pe el a reușit să-l înșele un ticălos dintre prietenii lui. Ghilezan crede că probabil pentru aceasta el este împiedicat să ia contact cu partidul, pentru a nu da explicații referitoare la cel care l-a înșelat. „în orice caz, chestiunea este foarte urâtă, zice Roxin, și ea dă pretext adversarilor noștri să înregistreze un succes, cel puțin pentru un moment". Se trece apoi la problema avionului care trebuia să-i transporte pe fugari. Primul o ridică Negrei, care observă de la început „trucajul ordinar al autorităților" care, pentru orice cunoscător, dovedește cât colo „înșelătoria copilărească”, avionul fiind doar de patru locuri - inclusiv pilotul, când el trebuia să transporte 14 persoane. Toți cei prezenți suntem de acord cu concluziile lui Negrei. Cât despre aspectul juric al plecării, Cezar Simionescu, ca jurist, ne face o scurtă dare de seamă, arătând că din punct de vedere legal orice plecare fără pașaport este o simplă contravenție, care nu implică decât o simplă amendă, restul fiind numai propagandă politică. Cu această constatare ajungem la aspectul politic al afacerii Tămădău. Ia cuvântul Crihan, care susține de la început ideea că regimul fenedist și rușii îndeosebi vor căuta să tragă tot profitul posibil din această chestiune care le servește foarte bine propaganda lor mincinoasă. El observă că încordarea dintre Soviete și americani a ajuns la așa punct, încât „o ruptură definitivă între ei pare inevitabilă”, dar numai atât, întrucât el nu vede încă posibil un război între aceste două mari puteri. Faptul că americanii lasă Europa centrală și balcanică în lotul rusesc, este interpretat de Crihan drept o dovadă că noi vom avea de suferit „o dominație rusească prin intermediul comuniștilor noștri până când Occidentul se va convinge că este în interesul lui să pună capăt dominației rusești sub masca comunismului”. Pentru Crihan, „lupta partidului nostru e ca și pierdută și independența țării nu se mai poate apăra decât în afară". Concluzia lui este o invitație caldă făcută fruntașilor partidului de a pleca în afară „cât mai este timp, căci altfel îi așteaptă mulți ani de închisoare". El declară cu această ocazie că are de gând să plece în America imediat ce va putea.

158 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

„Dacă nu era Tămădăul, zice Crihan, Sovietele găseau alt pretext pentru a lichida pe Maniu și partidul său. în împrejurările de azi internaționale nimic nu-i mai poate împiedica. Eu îi cunosc bine pe ruși. Nimeni nu-i întrece în perfidie, afară poate de chinezi". Aurel Dobrescu a încercat să combată concluziile pesimiste ale fruntașului basarabean, însă n-a reușit să convingă pe nimeni. El rămâne la convingerea lui mai veche că „și trădătorii noștri au o limită peste care nu pot trece și că până la urmă își vor da și ei seama că au sărit peste cal”. Sunt simple vorbe ale unui idealist care mai crede în posibilitatea de îndreptare a omului și uită că trădătorii noștri au mers prea departe pentru a se mai putea opri. 0 fatalitate îi împinge până în fundul prăpastie! fără să se mai poată opri. Cu această concluzie am început eu mica mea expunere, scurtă și foarte tristă de data aceasta. Toți așteptau părerea mea, care mi-am spus-o la urmă. Am arătat de la început că, așa cum spune și Crihan, nu mai este cazul să ne facem iluzii și să ne vedem angajați într-o luptă prea grea și prea mare pentru a spera să învingem fără un sprijin din afară. „Lupta noastră este angajată cu Sovietele, care se află în spatele ticăloșilor noștri, am spus eu. Cum le-am putea birui fără concursul anglo-americanilor? Acesta-i cadrul problemei și nu altul. Sunt convins că toată chestiunea Tămădăului este pusă la cale de rușii care guvernează țara prin trădătorii noștri. Nu m-aș mira dacă oamenii lor au luat parte la această cursă, recunosc, foarte abil organizată, dacă au putut înșela un om ca Maniu". Am arătat în continuare că dacă nu mai este cazul să ne facem iluzii aceasta nu înseamnă că trebuie să abandonăm lupta și să ne dăm bătuți. Poporul român are încredere mai departe în noi. El nu e comunist și nici nu vrea să trăiască în robie. El vrea să trăiască liber și să-și organizeze viața așa cum dorește el. 0 infimă minoritate, drojdia lui socială, i-a trădat interesele. Pe aceștia noi am voit să-i pedepsim ca trădători. Ei încearcă azi să scape de pedeapsă, punându-se sub protectoratul străinului, care urmărește de veacuri să pună mâna pe țara noastră. Putem noi, din punct de vedere moral, să fim alături de astfel de ticăloși? Cred că nu se află cineva printre noi care să susțină așa ceva. Am pierdut o luptă, e sigur, dar nu ne-am pierdut și onoarea. Pentru ea și pentru viitorul neamului

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947j | 159

nostru noi nu putem deci abandona lupta. E cazul să spunem și noi, cu faimosul Kosciusko al Poloniei, că „Polonia încă n-a pierit". în concluzie, eu am susținut că atâta timp cât mai suntem liberi, noi trebuie să continuăm lupta, să protestăm în contra arestărilor făcute, să cerem punerea lor în libertate, iar dacă guvernul are vreun motiv să-i trimită în judecată pentru a se putea face lumină completă asupra celor care poartă răspunderea Tămădăului. M-am oferit să pregătesc un astfel de protest față de guvernul actual, pe care-1 voi întocmi de îndată ce voi dispune de informațiile necesare și-l voi aduce la ședința viitoare, tot la generalul Negrei. Am plecat unul câte unul, din motive de siguranță. Dorm la familia Marinescu, după ce, de la un telefon public, am vorbit cu Milica. Sunt atât de obosit, încât de-abia mă pot dezbrăca și mă culc imediat pe la ora unu din noapte.

Joi, 17 iulie 1947 Mă scol la 7 dimineață. Familia Marinescu e foarte drăguță și atentă cu mine. Ei ascultă regulat Londra și Parisul. Cât timp îmi beau cafeaua, lancu Marinescu îmi face un rezumat al știrilor mai importante comunicate de aceste posturi. Nimic deosebit, decât înregistrarea fără comentarii a istoriei cu Tămădăul. Răsfoiesc apoi presa din ultimele zile în care citesc răspunsul guvernului nostru la notele guvernelor american și englez din 24 iunie. Aceste note sunt respinse ca neîntemeiate. Guvernul nostru nu mai are vreo jenă, jucând pe față cartea sovietică și pretinzând în mod cinic că notele respective sunt un amestec inadmisibil în treburile noastre interne. Am văzut-o și pe asta! în privința Tămădăului, ziarele de azi nu aduc nimic nou, sub motiv că cercetările sunt în curs. în schimb, reproduc fidel toate atacurile din presa sovietică la adresa anglo-americanilor. Pentru Moscova este mai clar ca oricând că prin planul Marshall s-a urmărit „izolarea politică a Uniunii Sovietice, lucru însă care n-a reușit". Așa transmite o telegramă agenția rusească Tass și publicată cu litere groase de presa comunistă din țările foste satelite germane și azi sovietice. Relațiile dintre foștii aliați, intrând de azi înainte într-o nouă fază, de răceală totală, Tămădăul nu mai are nicio importanță, căci e sigur acum că dacă nu era el, Sovietele

160 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

ar fi găsit un alt pretext pentru a pune mâna pe România. Tot agenția Tass susține că „Franța e foarte neliniștită” din cauza politicii anglo-americane față de Germania Occidentală, unde capitalul american și englez caută prin toate mijloacele refacerea industriei de război și a militarismului german. Cât despre Grecia, acolo războiul civil câștigă mereu teren, iar forțele populare se află în plină ofensivă. în China, forțele lui Chiang Kai-Shek, susținute de americani, sunt în plină retragere pe toate fronturile, „gata de prăbușire". Așa prezintă presa sovietică situația internațională. Trădătorii noștri, ca și cei din celelalte țări căzute sub ocupație rusească, se văd astfel siliți să execute cu supunere totală tot ce li se cere de către stăpânii lor. Dacă Domocoș spune că Nicolschi a jucat un rol de seamă în pregătirea Tămădăului înseamnă că știe el ceva și astfel informația lui devine cât se poate de verosimilă. De la un telefon public mă înțeleg cu Ghilezan să ne vedem la d-rul Săbăilă, pe la ora 10. Acolo găsesc mai mulți tineri din organizația capitalei, pe ardelenii Vișa, Zagan și Vițeleanu, acesta nepot al lui Aurel Dobrescu și Popovici-Botoșani. N-am stat decât o jumătate de oră, pentru că la ora 111S trebuia să mă văd cu Mihai Popovici la Statuia Aviatorilor pe Șoseaua Jianu, în fața Spitalului St. Vincent și Panal Ghilezan, Săbăilă și Vișa discutau, când am ajuns eu, chestiunea eliberării lui Maniu printr-o mare manifestație publică a populației capitalei, de îndată ce se va ști dacă guvernul are intenția să-l țină arestat. îi felicit pentru inițiativa lor, atrăgându-le numai atenția să fie prudenți pentru a nu expune atâta lume la represalii neplăcute. Cum eu însă nu mă pricep la astfel de lucruri, mie fiindu-mi rezervate cele externe, le-am dorit succes și am plecat la întâlnirea cu Popovici. încă nu înțeleg bine politica acestui om. El a fost totdeauna un mare oportunist, deși trebuie să recunosc că în toate momentele grele prin care a trecut partidul, Popovici a rămas mereu lângă Maniu, suportând atâtea neplăceri alături de el. Totdeauna l-a criticat pentru intransigența lui și i-a ținut piept, însă nu l-a părăsit. De aceea eu l-am menajat, pentru că în fond el are reale calități, e cult, foarte citit, inteligent, sincer democrat, bineînțeles practic și afacerist. Timp de o jumătate de oră el îl critică pe Maniu și azi, reproșându-i, printre altele, faptul că nu și-a dat nicio osteneală

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 161

pentru a se înțelege cu rușii și că nici cu anglo-francezii n-a reușit să stabilească relații de mai multă prietenie. „El e convins că rigiditatea lui, de care nu se poate debarasa, i-a făcut mult rău și în relațiile cu regele și cu anturajul lui. Azi, când el este arestat, zice Popovici, multă lume respiră ușurată că a scăpat de un personaj incomod, greu de suportat și de digerat”. Referindu-se la Tămădău, el are cuvinte foarte aspre la adresa lui, reproșându-i lipsa de prudență și nenorocirea lui Mihalache și a întregului grup care nu-i vor ierta niciodată figura care le-a făcut-o. Popovici este de părere că în însuși interesul lui Maniu, al grupului de arestați și chiar al partidului, noi, care am rămas încă nearestați, trebuie să facem ceva și că pentru aceasta el va lua contact azi după masă cu Hațegan și cu toți acei care au păstrat unele relații cu comuniștii și cu Groza pentru a vedea ce-ar trebui făcut pentru a ieși din această criză idioată în care ne aflăm". Popovici crede că ar putea convoca mâine dimineață la el acasă câțiva dintre acești fruntași, printre care și pe Hațegan, pentru a vedea ce putem face. I-am răspuns că la criticile sale față de Maniu nu-i pot răspunde acum, când ne plimbăm pe stradă și că la o consfătuire cu fruntașii liberi din capitală pot participa și eu, deși nu prea văd bine ce am putea întreprinde ca să nu ne facem de râs. N-am intrat în fondul chestiunii, amândoi fiind grăbiți să punem capăt acestei discuții. Popovici îmi spune apoi că nici azi n-a reușit să ia contact cu Maniu și că acesta, după părerea lui, se află tot la Jovin, întrucât guvernul încă n-a decis dacă să-I aresteze sau nu, ținându-1 pentru un moment izolat de partid până va lua o hotărâre definitivă. Ne despărțim pe la 12 jumătate la Statuia Aviatorilor. Ajung cu un taxi, după o jumătate de oră, la Comănescu, în strada Claudian, aproape de casa mea. Aflu de la Comănescu că Milica mă așteaptă la Spiridon. Se duc să-i spună că o aștept la Comănești, unde vine după câteva minute. în dimineața aceasta, pe la 830, a telefonat Berry acasă la mine. A vorbit cu Milica. I-a spus că mă așteaptă la el la ora 6 după masă. Azi era fixată plecarea mea în Franța sau Italia cu un avion american. Iau dejunul cu Milica la familia Comănescu, după care ne despărțim, ea pleacă acasă, iar eu rămân să mă odihnesc și să citesc presa la Comănescu. Milica e de părere că dacă mai este vreo posibilitate de plecare, să nu ezit, căci

162 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

ea se va descurca cum va putea și va veni și ea mai târziu împreună cu Rica. Ne înțelegem ca Ioana și Dan să lichideze garsoniera lor din strada Brezoianu și să se mute la noi, pentru ca Milica și Rica să nu rămână singure. Personal am însă mari îndoieli că aș putea pleca în împrejurările de azi. Milica insistă să fac imposibilul și să plec, fiind convinsă că dacă rămân în țară voi fi curând arestat. Ultimele hârtii Pe care voiam să le salvez au fost toate puse în siguranță, așa că pot Pleca liniștit din acest punct de vedere. La ora 6 am văzut pe Berry. S-a bucurat mult că sunt încă liber. El singur nu știa cum să înceapă. Ne-am uitat unul la altul un timp, Până ce eu am întrerupt tăcerea, spunându-i că „iată-ne în fine ajunși și aici”. „Guvernanții de azi ai României, începe Berry, sunt Pur și simplu inconștienți dacă-și închipuie că vor rămâne kepedepsiți pentru abuzurile lor inimaginabile. Ceea ce fac acum cu ocazia Tămădăului e ultima picătură care umple paharul. Oricât i-ar Presa Moscova la aceste nelegiuiri, ei n-au nicio scuză, sUpunându-se orbește". în continuare Berry spune că el și oamenii Mi caută să afle cât mai multe informații referitoare la aceste evenimente pentru a informa guvernul său și că din tot ce a aflat el Până azi „totul a fost pus la cale de ruși și de Ministerul nostru de Interne, unde Nicolschi, omul lui Vîșinski, este adevăratul stăpân, autoritățile noastre fiind toate puse sub autoritatea lui, deci a Moscovei”. El a observat de la început că în graba cu care au Procedat, autoritățile noastre s-au făcut de râs, aducând la Tămădău un avion doar de trei locuri, ceea ce dovedește cu vârf și 'ndesat, înscenarea grotească a organelor românești de Siguranță, -în urma respingerii brutale a notelor noastre și al celui englez, continuă Berry, relațiile dintre țările noastre și guvernul român sunt ajunse la un punct mort, așa că eu singur nu mai știu acum cUm va proceda guvernul meu față de noile încălcări pe care și le Permit autoritățile românești cu ocazia Tămădăului. Arestarea d-lui Maniu și a celorlalți fruntași ai partidului d-voastră reprezintă Pltima limită care se mai putea tolera. în raportul meu eu voi Propune măsuri care, dacă vor fi respinse, eu voi cere rechemarea Plea din postul care-1 ocup. Mai mult nu pot face. Te rog să crezi că sUnt și eu tot atât de scandalizat ca și d-ta și ca oricare bun român".

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 163

Trecând la chestiunea plecării mele în afară, Berry mi-a spus că el „se va da peste cap să mă ajute, dar că pentru un moment autoritățile noastre exercită așa control la orice plecare de avion american, englez sau de orice naționalitate încât momentan nu se poate realiza nicio plecare clandestină. El va veghea să găsească cât mai curând posibil o ocazie potrivită. După toate acestea, Berry m-a întrebat dacă am vreo informație despre modul cum s-a pregătit Tămădăul și dacă cunosc ceva referitor la persoanele care au putut induce în eroare pe Maniu, căci, zice el, „trebuie să fi fost cineva dintre prietenii săi foarte apropiați care să-l fi putut înșela în așa hal". I-am răspuns că până la această dată, noi, cei rămași în libertate, nu știm absolut nimic în această chestiune, dar că și noi bănuim același lucru. Și el este de acord că faptul în sine, încercarea de a părăsi țara fără pașaport, mai ales când guvernul țării calcă în picioare orice lege, nu constituie niciun motiv de reproș și că el nu poate fi mai mult decât o contravenție simplă, pasibilă numai de amendă. „Cât despre arestarea unui șef de partid ca Maniu, având în vedere rolul care-1 joacă el în viața poporului român, continuă Berry, aceasta constituie nu numai o crimă din partea autorităților țării, dar și dovada elocventă a gradului lor de supunere față de Moscova, care poartă în fond toată răspunderea morală a acestei nerușinări". „Și dacă la tot ce ai spus d-ta se adaugă și faptul că omul acesta a fost considerat ani de zile drept omul Moscovei, iar la 23 august 1944 și-a luat răspunderea de a cere națiunii sale să îndrepte armele în ajutorul Sovietelor și aliaților lor, am adăugat eu, atunci se va scoate și mai bine în relief nivelul moral al Sovietelor, care-și răsplătesc astfel binefăcătorii lor". Chestiunea însă cea mai serioasă a întrevederii mele cu Berry am lăsat-o către sfârșit, în speranța că-mi va înlesni chiar el deschiderea ei. Și în adevăr, el mi-a ușurat mult situația întrucât, ca bun prieten ce ne este, noi n-avem interesul să-l jignim. Referindu-se la atitudinea Sovietelor față de Statele Unite în problemele principale ale globului, Berry a tras concluzia, logică după el, că guvernul american va fi silit curând „să reconsidere întreaga lui politică față de Moscova în lumina acestei dușmănii vizibile pe care Sovietele o arată peste tot globul față de tot ce

164 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

reprezintă vreun interes pentru americani. Această stare de lucruri nu mai poate continua așa, fără să pericliteze grav interesele și prestigiul nostru”. „îmi pare foarte bine să vă aud vorbind așa, pentru că numai în cadrul acestei politici ferme, am spus eu, America se poate ține pe linia principiilor Chartei Atlanticului, pe baza cărora ea a obținut adeziunea lumii întregi, inclusiv a Uniunii Sovietelor, și care constituie o obligație pentru ea de a-i sili azi pe toți semnatarii Chartei să-și respecte angajamentele. Sovietele, dacă încearcă să calce în picioare aceste principii, Statele Unite și Anglia sunt obligate să le pună la punct. Cu ce drept Sovietele au cucerit atâtea teritorii în Europa și în Asia, când prin Charta Atlanticului aliații se angajau solemn să nu cucerească niciun metru pătrat peste frontierele care le aveau în momentul semnării lui. Dacă Moscova încearcă azi să calce în picioare acest angajament solemn, Statele Unite și Anglia au tot dreptul să le aducă la ascultare. Noi, românii, ca toate celelalte națiuni foste satelite, am avut toată încrederea în Charta Atlanticului, precum și în toate celelalte comunicate aliate din timpul războiului și dacă astăzi Moscova vrea să le uite, noi facem apel la Washington și Londra săși țină promisiunea”. în continuare i-am arătat lui Berry că nu noi ne vom permite să indicăm Washingtonului ce are de făcut pentru a sili pe ruși să-și respecte angajamentele internaționale, dar că mă gândesc de exemplu la rolul pe care l-ar putea juca O.N.U.-ul dacă sar aduce în fața lui toate încălcările și nelegiuirile care și le permit Sovietele pe tot globul. „în orice caz, am încheiat eu, ultima noastră speranță azi este la d-voastră, americani și englezi, care v-ați angajat față de noi prin Convenția de armistițiu, ca și prin tratatul de pace de la Paris să ne asigurați independența și neamestecul oricărei puteri în treburile noastre interne". Berry s-a declarat în totul de acord cu concluzia mea și m-a rugat să-i prezint cât mai curând posibil un memoriu din partea partidului meu care să conțină modul cum vedem noi obligațiile țării sale. Ne-am despărțit pe la 730 seara. Am trecut pe la familia Marinescu, după ora opt seara, unde am rămas toată noaptea. lancu Marinescu a fost drăguț și s-a dus la mine acasă s-o informeze pe Milica de rezultatul întrevederii mele cu Berry și să-i spună că noaptea aceasta voi dormi la familia

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 165

Marinescu. Am citit presa, am trecut în Jurnal chestiunile impor­ tante și am ascultat apoi Radio Londra. Presa engleză comentează puțin evenimentele din România, probabil din lipsă de informații. Presa noastră evită să comenteze Tămădăul în așteptarea probabil a unor instrucțiuni de la Moscova, în schimb, presa sovietică atacă mereu pe anglo-americani pentru sprijinul lor acordat „cercurilor reacționare din toată lumea". în Grecia, susțin ziarele sovietice, forțele revoluționare se apropie de orașul lanina, în Macedonia, iar în China trupele lui Chiang KaiShek sunt în plină descompunere. „Pravda" și „Izvestia" se ocupă mereu de „doctrina Truman" și de planul Marshall, în care văd „numai planuri de subjugare a Europei Occidentale”. Ziarele sovietice susțin în concluzie că Europa centrală și balcanică este salvată de dominația americană datorită Sovietelor. Ziarele noastre fenediste repetă cu litere groase, zilnic, toate aceste bazaconii. România geme sub ocupația sovietică.

Vineri, 18 iulie 1947 La ora opt dimineața Coman Lac mă duce cu mașina lui în Piața Rosetti, la sediul Societății Foresta, unde Schileru are biroul său ca membru în Consiliul ei de administrație. Fiind deputat, el se află în libertate ca și mine. Nici el nu doarme acasă, însă circulă în oraș, așteptând să fie arestat. Este un om curajos și cât mai este liber e decis să mă ajute în conducerea tipografiei partidului, făcând și el parte din Consiliul de administrație. După ce a semnat primul proces-verbal redactat de mine ca președinte, am încheiat un al doilea în care am trecut toate măsurile care le-am luat pentru a ne pune în regulă cu legea sindicatelor. Am precizat în procesul-verbal de azi că avizul de licențiere al celor câțiva muncitori care au mai rămas se datorează măsurii abuzive a Ministerului de Interne care a interzis apariția ziarului nostru „Dreptatea". Am mai precizat în procesul-verbal și faptul că tipografia noastră nu mai are comenzi cu care să se poată întreține, întrucât autoritățile fenediste fac presiuni de tot felul asupra acelor societăți care vor să aibă relații comerciale cu noi. în aceste condiții, noi suntem obligați să-i concediem pe lucrători, neputându-le oferi de lucru. L-am convins și pe Schileru să trecem în procesul-verbal toate aceste lucruri,

166 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

pentru a ne putea apăra la rigoare în contra unor eventuale procese șicaniere. Pentru mai multă siguranță, procesele-verbale le-am făcut fiecare în câte patru exemplare, unul pentru tipografie și câte unul pentru fiecare dintre noi, eu, Schileru și Coman Lac, în calitate de administrator delegat. Aici am ajuns pentru a ne putea apăra onoarea și libertatea sub regimul de azi al ocupației rusești! După un telefon public din Piața Rosetti, Lac m-a dus cu mașina lui până la Mihai Popovici, unde am ajuns pe la ora 11 a.m. Găsesc la el pe Zâne, Spineanu, Ciorănescu, Anghel, Tudoran, Hațegan180, Chirilă și Cartojan181. Aceștia erau adunați de la 930 și discutau atitudinea pe care trebuie s-o ia partidul față de noua situație creată în urma Tămădăului. Când am ajuns eu vorbea Spineanu, în sensul că „noi trebuie să ținem seama de realitate și să adoptăm o atitudine practică spre binele partidului și al țării. Stabilind raporturi normale cu actualul regim, a continuat Spineanu, noi facem un serviciu și prietenilor noștri arestați, ușurându-le situația și grăbind poate chiar și eliberarea lor". El susține deci că partidul trebuie să decidă participarea deputaților noștri la lucrările actualului Parlament, unde ei pot duce mai departe lupta pentru programul partidului. A vorbit apoi Hațegan, care mi-a făcut de la început o foarte proastă impresie. „Să mă ierte toți acei care l-au urmat orbește pe d-1 Maniu, a început el, însă eu personal n-am admis niciodată intransigența lui categorică și bățoșenia lui enervantă față de adversari. Am respectat totdeauna onestitatea lui, cu totul excepțională, și marele și caldul lui patriotism, precum și dezinteresul lui personal în toate funcțiile înalte care le-a ocupat. Am făcut însă totdeauna rezerve în ce privește rigiditatea atitudinii sale față de adversarii noștri, lucru pe care, de altfel, eu i l-am spus de mai multe ori". După această introducere, Hațegan a căutat să dea o mare parte din răspundere pe seama lui Maniu pentru proastele raporturi care există între partidul nostru și regimul fenedist, ca și între noi și Soviete, „a căror putere n-a fost luată în seamă, punându-ne toată nădejdea noastră numai în anglo-americani". „Situația de azi e rezultatul multor greșeli din trecutul mai îndepărtat și din cel mai apropiat. Problema răspunderilor politice

loan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)| 167

a fost o greșeală, întrucât ea a silit un mare număr de oameni politici să se arunce în brațele rușilor pentru a scăpa de pedeapsă. Neparticiparea noastră la lucrările actualului Parlament a fost iar o greșeală, căci partidul a fost aruncat într-o luptă și mai grea cu actualul regim, antrenând în această luptă și raporturile noastre cu Uniunea Sovietică, putere care s-a dovedit până la urmă mult mai tare decât anglo-americanii. Politica d-lui Maniu se judecă după rezultate și rezultatul la care am ajuns îl cunoașteți azi cu toții: Maniu și Mihalache sunt arestați, iar partidul este ca și desființat", în concluzie, Hațegan propune ca partidul să-i dea delegație lui, lui Zâne și lui Spineanu ca să trateze cu guvernul Groza un aranjament privitor la participarea deputaților noștri la lucrările actualului Parlament. După Hațegan a vorbit Cartojan. Acesta a făcut unele rezerve în privința celor spuse de Hațegan, declarându-se sceptic în privința unei posibile înțelegeri cu actualul regim. „Cine poate crede că Groza mai are azi vreo putere ca să trateze cu noi când toată lumea știe că el nu face altceva decât să execute ordinele Moscovei, zice Cartojan. Personal mă îndoiesc mult că am mai putea ajunge la o înțelegere onorabilă cu actualul regim. în orice caz, noi suntem prea puțini la această ședință ca să ne putem lua o răspundere așa de mare. Pentru aceasta ar trebui convocat Comitetul central, singurul capabil să decidă într-o astfel de chestiune". După Cartojan a cerut din nou cuvântul Zâne, care mai vorbise o dată înainte de sosirea mea. Am înțeles însă teza lui din puținele cuvinte care le-a spus, ca răspuns la Cartojan. Zane a recunoscut că în adevăr, după Statutul partidului, numai Comitetul central poate lua o hotărâre valabilă într-o astfel de chestiune, însă față de situația în care ne aflăm și de dificultățile de a convoca un astfel de for, „noi trebuie să ne mulțumim și cu numărul de azi, având în vedere timpul scurt de care dispunem ca să nu ne trezim cu toții arestați". „Foarte bine, foarte bine", au strigat Chirilă, Anghel și Ciorănescu. Aceștia au propus în cor să se pună la vot propunerea lui Hațegan - Zâne. S-a opus însă Popovici, sub motiv că discuția încă nu s-a terminat, mai fiind înscriși la cuvânt eu, Tudoran și el. Zâne și Hațegan voiau să se ia o hotărâre înainte de a vorbi eu, știind foarte bine că eu mă voi opune planurilor lor. Eu le-am

168 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947]

explicat pentru ce am sosit cu întârziere, fiind ocupat cu Schileru să rezolv mai multe chestiuni referitoare la tipografia partidului. în scurtul meu răspuns la tot ce se discutase, eu m-am ocupat numai de cele spuse de colegul Hațegan. Am respins ca total neîntemeiate criticile lui la adresa politicii lui Maniu, declarând că el n-a înțeles niciodată concepția filosofică și etică a acestui mare om politic și că nu este acum momentul să discutăm astfel de chestiuni. „Mă surprinde însă foarte dureros faptul că astfel de critici, cu totul fanteziste, se pot formula la adresa unui om care nu se poate apăra și încă din partea unui ardelean, intelectual, pe care Maniu l-a onorat cu prietenia lui”. Am arătat apoi în câteva cuvinte că Maniu și noi, toți prietenii lui apropiați, am fost în continuă divergență cu „oportuniștii partidului, gata oricând pentru tranzacții în detrimentul moralei, cu condiția ca ele să le satisfacă interesele lor personale". „De altfel, am continuat eu, așa cum a susținut și colegul nostru Cartojan, nu noi, nouă persoane, putem decide orientarea nouă a partidului, ci numai Comitetul său central, atunci când el se va putea convoca. Până atunci însă aș vrea să văd pe d-1 Hațegan și pe prietenii săi umblând cu căciula în mână după o înțelegere cu niște slugi trădătoare, care trebuie să ceară mai întâi stăpânilor lor ruși ca să negocieze, fără să mai vorbesc de efectul moral care l-ar provoca în opinia publică un astfel de gest umilitor. Mărturisesc sincer că nu pot înțelege cum de un fruntaș al partidului nostru nu s-a gândit la aspectul moral al unei astfel de propuneri: să stea de vorbă cu adversarii noștri, când președintele, vicepreședintele și atâția fruntași ai partidului sunt arestați într-un mod atât de scandalos". Am terminat, adresându-mă lui Mihai Popopvici: „Nu numai că sunt categoric împotriva propunerii d-lui Hațegan, dar protestez că ea s-a putut face la o ședință în casa și sub președinția d-tale". M-am ridicat să părăsesc ședința. Popovici a încercat să mă rețină, iar Hațegan s-a apropiat de mine, rugându-mă „să ascult explicațiile lui". „N-am nevoie de nicio explicație. Propunerea pe care ai făcut-o mai are nevoie de vreo explicație? Protestez categoric în contra ei și mă lipsesc de alte explicații". Spunând acestea, am părăsit biroul lui Popovici, întorcându-mă acasă cu tramvaiul. Eram atât de furios pe Popovici și pe Hațegan, încât

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 169 preferam să fiu arestat și eu alături de cei care reprezintă onoarea și interesele neamului. Am ajuns pe la 2.30 p.m. Când ședeam la masă, m-am trezit pe la 3 și ceva cu Cartojan și cu deputatul ardelean Tudoran. Ei au venit cu un taxi. I-am reținut și pe ei la dejun, deși nu aveam mare lucru. Ei mi-au povestit că după plecarea mea, ședința a fost suspendată și că Mihai Popovici a rămas foarte necăjit de modul cum se terminase. Cartojan îmi explică atitudinea lui, arătând că Hațegan și Zâne au insistat foarte mult pe lângă el ca să participe la această ședință, dar că nu i-au vorbit nimic despre intențiile lor. Cartojan spune că, după plecarea mea, el i-a declarat lui Popovici că este „complet de acord" cu ceea ce am susținut eu, dar că a rămas cu impresia că și el era în principiu de acord cu Hațegan și cu Zâne. Tudoran îmi explică atitudinea lui, în sensul că el participase ieri după masă la o ședință la Hațegan cu mai mulți regățeni, Zâne, Anghel, Spineanu etc. și că aceștia i-au făcut impresia că erau înțele și și cu Mihai Popovici pentru a încerca o ieșire din situația în care ne aflăm. „N-am știut și nici nu mi-am închipuit deloc că d-1 Hațegan va ataca politica d-lui Maniu, căci dacă știam mai întâi l-aș fi combătut categoric, și apoi n-aș fi luat parte la ședința de la d-1 Popovici". Tudoran se declară de acord cu mine și se miră mult de cele spuse de Hațegan și prietenii lui. Atât el, cât și Cartojan mă asigură de concursul lor categoric pentru a împiedica orice încercare a grupului Hațegan - Zane de a negocia cu guvernul Groza orice înțelegere în numele partidului. Propunerea mea și a lui Cartojan de convocare a Comitetului central este singura soluție normală, asupra căreia suntem toți trei de acord. Eu le-am explicat apoi poziția mai veche a grupului Hațegan - Zâne - Spineanu care, ca prieteni vechi ai lui Mihalache, au avut diferite rezerve față de politica intransigentă a lui Maniu, atât pe timpul lui Carol al II-lea cât și a generalului Antonescu. Popovici a fost tot timpul mai mult cu Mihalache decât cu Maniu, dar, ca și Mihalache, el nu s-a despărțit de partid. Zâne și Anghel de la Buzău au colaborat sub diferite forme cu dictaturile lui Carol și Antonescu și din cauza aceasta, pentru a nu avea neplăceri din partea comuniștilor și a fenediștilor, se văd siliți azi să-i menajeze, purtându-i cu vorba și lăsându-le a înțelege că sunt dispuși pentru o colaborare cu dânșii.

170 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

Toate aceste lucruri Cartojan, ca regățean, le cunoștea de mult, însă eu am insistat asupra lor numai pentru Tudoran care, ca ardelean, ales recent deputat, nu le știa. „Singurul lucru care nu-1 înțeleg, am spus eu, este atitudinea atât de nedreaptă a lui Hațegan față de Maniu. O fi urmărând el șefia partidului, acum, când Maniu este arestat, împreună cu Mihalache? Singur nu știu ce să cred". Cartojan crede că Hațegan șia creat unele legături cu Groza și cu Gheorghiu-Dej pe timpul cât a fost ministru național țărănist în guvernul fenedist și că pe baza acestor legături el își imaginează că, luând poziție în contra lui Maniu, ar deveni persona lor grata pentru o eventuală șefie de partid. „Cel puțin așa văd eu explicația atitudinii acestui om". Tudoran a fost mult mai categoric. „Hațeganii, începe el, au o veche reputație de oportuniști și afaceriști, frații lui Emil Hațegan din București, în special cel de la 0.R.A.P.1 este un mare afacerist, amestecat până peste cap în afaceri, unele mai tenebroase decât altele. Celălalt frate, mai mic, doctorul, merge pe același drum. Nu m-aș mira ca Hațegan să se gândească la frații săi când încearcă să se scarpine de Maniu”. Toate aceste chestiuni sunt pentru mine probleme pe care nu le cunosc și de aceea nu mă pot pronunța. Dintre prietenii mei, numai Leucuția cred că le cunoaște foarte bine, dar el este acum arestat și nu-1 pot întreba. Cartojan dă din cap, fiind de părere că explicațiile lui Tudoran ar putea fi juste. Profit de buna lui dispoziție pentru a-i propune să accepte postul de secretar general provizor, pe timpul arestării lui Penescu, ceea ce Cartojan acceptă cu multă plăcere. Rămâne să-l propun eu la o viitoare ședință de partid. Ne-am despărțit pe la 430 p.m. Pe la 5 mă pregătean să plec la familia Marinescu, când am primit un telefon de la Mihai Popovici. Mă roagă să trec neapărat în seara asta pe la el. Ne înțelegem pentru ora 630. Plec mai întâi la familia Marinescu și o anunț că în seara aceasta voi dormi acasă, orice s-ar întâmpla, deși Milica e mai liniștită dacă mă știe în mai multă siguranță în altă parte. în fond mă întreb de ce nu mă arestează pentru că dacă ar vrea nu le-ar fi deloc greu, știind cam pe unde merg. Probabil că cei de la Interne au ei un plan cu mine și iOficiul naționalizării pieilor.

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 171

deocamdată caută numai să mă intimideze. Aflu de la Marinescu tot felul de știri care circulă în oraș, unele mai fanteziste ca altele, că Maniu ar fi fost eliberat de americani și dus cu ei cu un avion în Grecia sau Turcia, că guvernul Groza ar fi demisionat și că regele ar fi pe punctul să organizeze un guvern de militari și tehnicieni care să facă alegeri generale într-o lună de zile. Le răspund că nimic nu este adevărat din toate aceste știri și că până la ora aceasta nimeni dintre noi n-a luat contact cu Maniu. îi informez că mă duc la Mihai Popovici la 630 și că noaptea aceasta voi dormi acasă. La 630 seara la Mihai Popovici. E singur în capitală. Soția lui e plecată la Brașov. Am stat la el până la ora opt, discutând situația noastră politică în lumina noilor relații sovieto-americane. Popovici se întreabă dacă americanii, cu tot pacifismul lor, nu vor fi totuși siliți să întreprindă o acțiune militară în contra Sovietelor, care „prea își fac de cap". îi răspund că așa ceva e cu totul exclus și-i dau ca dovadă discuția mea cu Berry de acum două zile. în fond nu pentru aceasta mă chemase Popovici. Am așteptat însă să deschidă el vorba. După ce i-am arătat că pentru un moment noi nu ne putem aștepta la niciun concurs serios din partea americanilor și că rămânem să decidem singuri ce avem de făcut, Popovici a intrat în fine în subiectul pentru care mă chemase. „Ce ne facem?, zice el. Eu am făcut o greșeală convocând pe Hațegan și pe ceilalți înainte de a ne înțelege noi doi asupra celor ce avem de făcut și de aceea regret din suflet cele întâmplate la ședința de dimineață". Popovici spune în continuare că totdeauna a considerat pe Hațegan „un mediocru impulsiv", dar nu și-a închipuit că este „chiar atât de idiot să-și permită critici la adresa lui Maniu când acesta este arestat”. Despre Zâne și Spineanu, el i-a considerat „niște simple secături care se vârâseră sub pielea lui Mihalache”. „Acesta, zice Popovici, este în fine răsplătit pentru a fi acordat prietenia lui unor astfel de ticăloși, care sunt dispuși să stea de vorbă cu călăii lui". După discuții de aproape o oră, mă înțeleg cu Popovici asupra liniilor mari de urmat în politica partidului nostru în împrejurările de față. Mai întâi, nicio discuție cu fenediștii pe chestiunea participării noastre la lucrările actualului Parlament. Cine va participa, va fi exclus imediat din partid. Funcția de șef al partidului o va îndeplini Popovici, în calitatea lui de vicepreședinte. Ne-am

172 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

înțeles să desemnăm pro vizor ca secretar general pe Al. Cartojan, deputat și șef al organizației noastre de Vlașca. Eu voi pune la punct un protest adresat guvernului și puterilor aliate referitor la scandalul provocat cu arestarea fruntașilor partidului și cu interzicera ziarului nostru „Dreptatea". Acest protest va fi supus spre aprobare membrilor delegației permanente și deputaților partidului aflați în capitală, care vor fi convocați la locuința lui Popovici, luni, 21 iulie, ora 10 dimineața. Ne înțelegem ca eu să mențin legăturile cu Berry și cu Palatul, încercând să-l văd pe Negel și, dacă se poate, și pe rege. împreună cu Popovici vom vedea pe Dinu Brătianu și pe Titel Petrescu de îndată ce va fi posibil pentru a le propune o acțiune comună în vederea restabilirii unui regim de legalitate în viața țării. Ne-am despărțit pe la opt jumătate seara încântați amândoi de cele stabilite. Pe la 10 am ajuns acasă, tramvaiele fiind foarte rare la această oră din zi. Am răsfoit presa zilei și am ascultat apoi Londra și Parisul. Evenimentele din România nu mai prezintă niciun interes față de nenumăratele dispute dintre anglo-americani și Soviete referitoare la problemele globului. Problema germană, planul Marshall, chestiunea chineză și altele mai mici preocupă în așa măsură cercurile politice anglo-americane încât arestarea unor fruntași politici din România nu mai prezintă aproape nicio importanță pentru ele. Presa engleză și americană pare neliniștită de anumite dificultăți pe care Truman le întâmpină în Congres referitor la sumele afectate planului Marshall. Atât mai trebuie ca Sovietele să exploateze și această chestiune pentru a-și atinge mai ușor planurile lor propagandistice. Așa stând lucrurile, e explicabilă nerușinarea Moscovei care-și permite orice, știindu-se la adăpost de orice neplăcere. Vai de cei slabi, rămași fără apărare!

Sâmbătă, 19 iulie 1947 La 7 dimineața, când ieșeam pe poartă, prietenul Constantin Zamfirescu182, șeful liberal de la Argeș, venea să-mi spună că Dinu Brătianu voia să mă vadă în cursul dimineții. Ne-am înțeles că voi fi la el pe la 930. Am plecat la familia Marinescu să citesc presa zilei și să aflu ce mai este nou prin oraș. Ne-am înțeles să iau dejunul la ei. în oraș

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august !‘)47)| 173

circulă tot felul de știri fanteziste, așa cum se întâmplă atunci când guvernul nu publică versiuni oficiale asupra evenimentelor zilei. Lumea brodează tot felul de fantezii din lipsă de știri exacte. Citind ziarele noastre ai impresia că te afli undeva în Rusia, atâta caz fac ele de tot ce interesează această țară în raporturile ei cu restul globului. între foștii aliați nu mai sunt raporturi normale. Multă lume crede că se va ajunge repede la război, atâta rea credință este de partea Sovietelor, cărora le-a intrat probabil în cap că acum este momentul unei revoluții mondiale sub direcția Moscovei. Altfel nu se poate explica lipsa totală de rușine cu care ele prezintă acțiunea politică a foștilor lor aliați, în special a americanilor. Moscova profită de secăturile trădătoare din toate țările foste satelite pentru a face din ele un bloc comunist de exploatat la sânge. Ce fac trupele rusești în Polonia și Germania răsăriteană, în Cehoslovacia, Ungaria, România și Bulgaria depășește orice închipuire în materie de exploatare, cointeresând la acest fapt minoritatea trădătoare din fiecare din aceste țări, pe care o lasă, chipurile, să guverneze cu politicienii ruși în spate. Nicolschi, omul lui Vîșinski, este adevăratul stăpân azi în România, Groza și toată echipa lui guvernamentală nefiind decât simple instrumente în mâinile lui. Acestea sunt reflecțiile care mi le inspiră lectura presei noastre fenediste din ultimele zile. La 930 am fost la Dinu Brătianu. Erau prezenți: d-rul C. Angelescu183, d-rul Costinescu, Romninceanu184 și C. Zamfirescu. Primii doi, Angelescuși Costinescu, care n-au rupt nici azi complet legăturile cu Tătărescu, par a minimaliza importanța Tămădăului, considerând arestarea fruntașilor țărăniști și a lui Maniu „un simplu episod în relațiile regimului fenedist cu Partidul Național Țărănesc", explicabil prin teama regimului de prea marea lui popularitate. Ei sunt informați de Tătărăscu că „după o scurtă perioadă de timp, de care regimul are nevoie pentru propaganda lui", cei arestați vor fi puși în libertate și că probabil li se va face un proces pentru a justifica confiscarea bunurilor găsite asupra lor. Despre Maniu, nici ei nu cred că este arestat, „ci doar împiedicat să ia contact cu prietenii săi”. Romniceanu și Zamfirescu nu sunt de aceeași părere. Ei combat pe Costinescu și pe Angelescu, susținând că ori nu știu nimic despre intențiile comuniștilor și Sovietelor, ori

174 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

/Tătărescu/„mai curând, ca farsor ce este, se bucură de Tămădău, căci în felul acesta el e sigur că va veni și rândul nostru". „Aceasta este și părerea mea, adaugă Dinu Brătianu. Dacă figura cu Maniu le reușește, e mai mult decât sigur că se vor atinge și de noi”. Eu le-am explicat punctul meu de vedere, susținând teza mea, așa cum reiese ea din Jurnalul meu din ultimele zile. în spatele guvernului Groza se află Sovietele, iar omul lor, Nicolschi, el dirijează totul. Din moment ce a pus la cale Tămădăul și operația le-a reușit, Sovietele și-au atins scopul și nu vor da înapoi, știind foarte bine că anglo-americanii nu vor întreprinde nimic decât proteste vehemente, de care nici nu le pasă lor. „în situația internațională, așa cum se prezintă azi, cu Europa împărțită în două blocuri, Moscova merge la sigur în planul ei de bolșevizare și de aservire al blocului ei, am spus eu, și noi, în lupta noastră de rezistență, nu trebuie să ne facem iluzii, nu putem conta pe niciun sprijin efectiv din partea anglo-americanilor”. Le-am spus că ultima conversație avută cu Berry m-a lămurit definitiv în această privință. Le-am arătat apoi că m-am înțeles cu Mihai Popovici să convocăm cât mai repede cu putință Comitetul nostru central pentru a lua măsurile impuse de împrejurări și că în niciun caz nu vom admite participarea noastră la lucrările actualului Parlament fraudulos și că vom protesta energic pe chestiunea Tămădăului, continuând lupta cu toate mijloacele de care dispunem. Desigur, nu ne facem iluzii, dar lumea din afară trebuie să știe că poporul român vrea să trăiască liber și că respinge categoric orice idee de bolșevizare. „Cred, am terminat eu, că noi trebuie să refacem imediat blocul democrat din 21 iunie 1944, cu d-voastră, Partidul Liberal și cu social-democrații lui Titel Petrescu. într-un memoriu comun sau separat noi trebuie să ne adresăm anglo-americanilor, care ne-au garantat independența și neamestecul în treburile noastre interne atât prin Convenția de armistițiu cât și prin Tratatul de pace încheiat cu noi, la Paris, în februarie”. Dinu Brătianu s-a declarat întrutotul de acord și a propus să chemăm la o consfătuire, cel mai târziu lunea viitoare, și pe Titel Petrescu. După aceasta am trecut la problemele externe unde, de la început, au apărut divergențe de păreri între noi. Angelescu, Costinescu, Romniceanu și în oarecare măsură și Brătianu sunt

loan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 175

convinși că „răbdarea americanilor este calculată" în sensul că ei lasă Sovietelor toată libertatea de a se compromite, dându-și pe față planurile lor imperialiste, sub masca comunismului și că atunci când vor găsi ei momentul potrivit „îi vor demasca și le vor da lovitura de grație". Dinu Brătianu e de acord cu această teorie, însă el crede „că va mai trece încă mult timp până la momentul răfuielii" și că până atunci noi vom avea mult de suferit, împreună cu toate celelalte țări foste satelite. Zamfirescu îl combate cu oarecare timiditate, susținând ideea că anglo-americanii le-a lăsat Sovietelor toate aceste țări foste satelite ca zonă de influență. Dinu Brătianu și Romniceanu îl combat energic, afirmând că „teoria zonei de influență este o minciună sovietică", susținută numai de Gaulle din „ură față de americani”. „Este cu desăvârșire exclus ca angloamericanii, adepți categorici ai regimului democrat și partizani înfocați ai proprietății private, să permită comunismului rusesc aservirea a două sute de milioane de oameni din Europa centrală și balcanică. De acest lucru sunt absolut convins. Mă îndoiesc mult însă asupra datei când ei se vor hotărî să pună capăt acestei nerozii sociale. N-avem însă încotro și noi trebuie să luptăm din răsputeri în contra comunizării țării noastre", a terminat Brătianu expunerea sa. Romniceanu a ridicat apoi chestiunea divergențelor dintre aliații occidentali referitor la problema germană, scoțând în evidență, destul de just de altfel, faptul că rușii contează foarte mult pe anglo-francezi în privința refacerii puterii germane. Franța și Anglia nu vor să audă de refacerea nici a unității germane și nici a militarismului ei, oricât ar dori de mult americanii să vadă o nouă forță germană, însă în regim democratic, pentru a se opune comunismului agresiv al Sovietelor. „Toată această problemă, am spus eu, se reduce în fond, pentru anglo-francezi, la o chestiune de apreciere și anume ce este mai primejdios pentru ei, germanismul sau comunismul?" Brătianu, Costinescu și Angelescu sunt convinși că aceștia nu vor ezita un moment să prefere ridicarea Germaniei primejdiei comuniste. Eu am susținut, de acord cu Romniceanu și Zamfirescu, că din nenorocire pentru noi, problema limpezirii pentru aceste două mari popoare a primejdiei comuniste e de lungă durată și că în tot acest timp noi vom avea mult de suferit de pe

176 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

urma Sovietelor. Ne-am despărțit într-o atmosferă de multă tristețe și amărăciune. înainte de a pleca, Zamfirescu a telefonat lui Titel Petrescu și l-a invitat la Dinu Brătianu luni la 10 dimineață, 21 iulie. M-am întors acasă cu tramvaiul aproape de amiază. Pe străzi mare agitație în legătură cu întrunirea fenedistă de la Arenele Romane referitoare la Spania și Tămădău. Sovietele fac din chestiunea Franco încă un motiv de propagandă calomnioasă la adresa Angliei, Franței și mai ales a Statelor Unite, pe care le acuză că sprijină „pe călăul Franco, sugrumătorul libertăților spaniole". în ura contra dezmățului sovietic și a relei credințe a Moscovei, am ajuns și eu să prefer pe Franco lui Stalin! După masă răsfoiesc presa, scriu la Jurnal. între 6 și 8 plec cu mașina lui Lac la Schileru, unde ținem o nouă ședință referitoare la tipografia partidului și la licențierea ultimilor lucrători. încheiem un nou proces-verbal în mai multe exemplare, pentru fiecare dintre noi. Schileru și Lac au văzut coloane de muncitori și de cetățeni, ziși fenediști, mergând spre Arenele Romane, încadrate de agitatori comuniști, care-i supravegheau să nu fugă, ținând în mâini pancarde de toate mărimile cu „Jos Franco, Jos călăul Franco, Jos reacțiunea internațională, Jos Maniu, Jos fugarii trădători de la Tămădău, Jos Partidul Național Țărănesc, Jos liberalii, Jos Titel Petrescu și slugile lui” etc. Seara am ascultat Londra și Parisul. Am dormit însă și noaptea aceasta cu multă grijă. Milica însă n-a închis ochii de teamă să nu fiu arestat. Orice zgomot pe stradă, orice trecere de mașină o făcea să sară în sus, crezând că ele se opresc în fața casei pentru a mă aresta. în condițiile acestea sunt hotărât ca de mâine să nu mai dorm acasă pentru liniștea Milicăi. De altfel, în ultimele zile n-a mai venit nimeni de la Interne să se intereseze de mine. Probabil clocesc adversarii noștri ceva măsuri în contra noastră, dar așteaptă probabil instrucțiunile Moscovei pentru a le face publice. în presa fenedistă continuă de câteva zile campania pe chestiunea jafurilor de la Fundația „Mihail". Un deputat, Lungu, s-a ocupat la Cameră de toate aceste nereguli, făcând responsabili pe colonelul Mișu Marinescu și pe directorul Bulandra pentru fraude și proastă conducere, cerând anchetă și arestarea lor. îmi pare bine că și în această chestiune eu am avut dreptate, întrucât pe timpul

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 177

cât eram ministru la Agricultură, am cerut expropierea tuturor moșiilor acestei fundații și lichidarea de către stat a tuturor celorlalte bunuri. Regimul fenedist, cu Romulus Zăroni în cap, s-a opus pentru ca azi să recunoască și ministrul Săvulescu că soluția inea era cea bună. Pe plan extern, o delegație a guvernului nostru negociază la Sofia încheierea unui acord economic și cultural pentru strângerea relațiilor dintre cele două popoare. Tot treabă sovietică, pentru a sili guvernul român să se încadreze și mai mult în planurile rusești privitoare la Balcani. Toată anarhia din Grecia este întreținută de Soviete prin intermediul Bulgariei și Iugoslaviei și probabil și al guvernului nostru. Presa fenedistă reproduce zilnic, după ziarele rusești, orice știre externă defavorabilă anglo-americanilor. Dacă te-ai lua după ei ai crede că Statele Unite și Anglia sunt gata să se prăbușească și că globul întreg este pe punctul să răstoarne regimurile reacționare și să întroneze comunismul. în realitate, lumea occidentală este prevenită destul de clar de propaganda sovietică asupra universalității mișcării comuniste care nu se poate restrânge la o singură țară și are nevoie de expansiune asupra întregului glob. Anglo-americanii desconsideră primejdia acestei mișcări retrograde și tiranice și greșesc foarte mult, lăsându-i libertatea de a se extinde și organiza. „Teroarea din Spania", succesele comuniste din China și Grecia, temele obișnuite ale presei sovietice și satelite și azi.

Duminică, 20 iulie 1947. Sărbătoarea Sfântului llie Ce tristă sărbătoare pentru poporul român în lupta lui atât de inegală cu colosul de la Răsărit, sălbatic și tiranic. Cum vor fi sărbătorit românii noștri din județul Baia această mare sărbătoare, la care participau pe vremuri toate județele din nordul țării, iar iarmarocul din Fălticeni, care ținea trei săptămâni, constituia cel mai important eveniment economic al anului pentru țărănimea din această regiune. Tristețea și aripa morții s-au întins peste tot. Sfinte llie, fă minunea și trăsnește cu fulgerele tale astăzi pe toți dușmanii neamului nostru, începând cu trădătorii noștri mai întâi, căci

178 | loan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947}

neamul nostru nu s-a lăcomit niciodată la drepturile altora, este bun, omenos și cu frică față de Dumnezeu! Plec de acasă de la 7 dimineața pentru a lăsa liniștiți pe ai mei. Citesc la Marinești presa fenedistă cu darea de seamă a întrunirii de ieri de la Arenele Romane. Oratorii fenediști, după ce au blestemat și au huiduit pe „călăul Franco” și pe protectorii lui angloamericani, declarând că „problema poporului spaniol este și problema noastră”, s-au ocupat, cum era de așteptat, de Tămădău, de Maniu și de Partidul Național Țărănesc, cerând sus și tare sancționarea exemplară „a fugarilor de la Tămădău” și „dizolvarea pur și simplu a Partidului Național Țărănesc, cuib de spioni în slujba reacțiunii internaționale”. Tânărul dr. Mezincescu185, de origine evreu, un obraznic și un afacerist nerușinat, a citit moțiunea, ticluită de biroul partidului comunist la ordinul Moscovei prin care se cere „instituirea de tribunale populare pentru judecarea fugarilor de la Tămădău și a tuturor complicilor lui, precum și dizolvarea Partidului Național Țărănesc și arestarea tuturor trădătorilor în frunte cu Maniu". Moțiunea mai cuprinde și angajamentul celor de față să lupte până la nimicirea clicilor reacționare în cap cu Maniu, Dinu Brătianu și Titel Petrescu, agenți ai grupurilor imperialiste internaționale, care „sprijină Spania fascistă a călăului Franco". Dintre oratorii mai de seamă s-a remarcat îndeosebi Ana Pauker, care a cerut distrugerea fără milă a „clicilor reacționare din România”, adică a dușmanilor implacabili ai Uniunii Sovietice. Și să te mai miri când vezi atâția români devenind antisemiți, față de evrei nerușinați ca Ana Pauker, dr. Mezincescu etc.! Din prezidiul adunării de la Arenele Romane, pe lângă acești descendenți ai lui Burebista186 și Decebal187, se mai aflau și alți daco-romani veritabili, Mihai Ralea, Tudor Vianu, Stoilov, Iordan, Constantinescu-Iași și nelipsitul lipovean și francmason rotarian Mihail Sadoveanu. Acești nerușinați au îndrăzneala să vorbească în numele poporului român și să se erijeze în apărătorii naționalismului românesc, reproșând lipsa de patriotism unor oameni ca Maniu, Mihalache și noi ceilalți, români adevărați din jurul lor. Indivizii aceștia sunt lipsiți nu numai de rușine, dar asociază în mod ridicol obrăznicia evreiască și prostia bulgărească. Ce poate face poporul nostru în fața acestor nerușinați

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 179

decât să-i scuipe sau cum zice prietenul meu lancu Marinescu: „Doamne, cum de te-nduri să nu trăsnești cu mâna Ta astfel de nerușinați și ticăloși!" în realitate, guvernul Groza își dă în fine arama pe față. Noi suntem deci preveniți că vor să ne desființeze ca partid și să ne nimicească. Nu se jenează să-și precizeze scopul acțiunii lor. Ei vor distrugerea oricărei rezistențe național țărăniste, liberale și social democrate. Brătianu înțelege bine acest lucru și o să văd ce va spune mâine deșteptul de Titel Petrescu. Deocamdată văd din ziare că Parlamentul fraudulos a suspendat imunitatea parlamentară a șase deputați naționalțărăniști: Maniu, Leucuția, Ghilezan, Ilie Lazăr, Niculescu-Buzești și Serdici. Această măsură înseamnă că noi, ceilalți deputați național țărăniști, mai rămânem încă liberi până se va hotărî și soarta noastră. Mă pot duce să dorm încă acasă câtva timp, ceea ce fac în cursul după amiezii. Iau dejunul cu Aurel Dobrescu și cu Roxin la familia d-rului Moga, la care se ascund ei de câteva zile, în strada Călușei din regiunea Obor. Comentăm mult discursurile ținute la întrunirea fenedistă de ieri de la Arenele Romane. Se miră și prietenii mei de atâta nerușinare din partea adversarilor noștri și mai ales a celor câțiva evrei rătăciți printre ei. „Dacă vom scăpa într-o zi de teroarea regimului de azi, zice Dobrescu, jur că niciodată nu voi mai admite evrei în partidul nostru. Desigur, nu sunt toți trădători, dar în situații grele ca cele de azi, chiar și acei care rămân cu noi nu ne pot fi de niciun folos, din cauză că sunt niște mari fricoși. Aceasta nu înseamnă că voi deveni antisemit, însă evreii fenediști de azi ne fac atâta rău nouă, românilor, încât nu vreau să mai aud de ei în viitor”. Roxin se arată și mai indignat contra evreilor decât Dobrescu. D-rul Moga declară că el nu i-a suferit niciodată, având cele mai proaste păreri despre ei. „De când am văzut ce concurs au dat bolșevicilor să distrugă vechea Rusie, zice Moga, nu m-a mai mirat ostilitatea hitleriștilor germani față de ei. în orice caz, după 23 august 1944, de îndată ce evreii noștri au văzut hotărârea Sovietelor de a pune mâna pe România, ei au trecut în mare parte la comuniști și la fenediști, iar restul au intrat într-o pasivitate totală, părăsindu-ne și pe noi, care-i ajutasem atât de mult. Faptul că și-au făcut propriul lor partid la alegerile din 19 noiembrie 1946 ne-a ușurat și nouă

180 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

situația, care avusesem mult de suferit ca partid, acuzat mereu de a fi filosemit”. Prietenii mei Dobrescu și Roxin au mare încredere în priceperea politică a anglo-americanilor și în corectitudinea lor, pentru a nu se îndoi o clipă că ei vor sili pe ruși să ne lase în pace. Ei sunt convinși că situația de azi nu poate dura prea mult și că guvernul Groza încearcă să ne intimideze pentru a ne sili să fim mai conciliați. Personal nu împărtășesc optimismul lor, însă găsesc că e mai prudent să nu-i combat, mulțumindu-mă să le spun că eu sunt ceva mai sceptic și cred că vom mai avea de îndurat câtva timp. D-rul Moga m-a condus până aproape de casa mea cu motocicleta lui. Pentru prima dată în viață am urcat pe un astfel de mijloc de locomoție. Mi-a fost cam frică și m-am ținut tot timpul cu mâinile de umerii lui Moga, care conduce de altfel foarte bine și foarte prudent. Acasă am găsit pe la ora 430 când am ajuns telefonul casierului facultății să trec mâine cu 3 milioane lei pentru a-i schimba cu 150 lei noi. Rămân acasă restul zilei, scriu la jurnal și citesc presa. Seara m-am dus Ia Marinești, unde am ascultat Londra și am dormit noaptea. Presa engleză, americană și franceză, pentru a nu pomeni decât pe aceea din țările mai importante, fac răspunzătoare Sovietele de tot ce se întâmplă în România, Polonia, Ungaria și Bulgaria. Toată această presă, afară de ziarele comuniste, la ordinul Moscovei, se arată bine informată, însă din nenorocire guvernele respective nu se arată dispuse să folosească singurul argument care valorează în ochii barbarilor, bâta. Tiranii din Kremlin se și văd deja stăpânii lumii când văd argumentele copilărești de care se folosesc democrațiile occidentale. Presa sovietică continuă să ducă campanie pe chestiunea Indoneziei, Chinei, Greciei, Spaniei și Germaniei apusene. Peste tot anglo-americanii sunt acuzați că susțin clicile reacționare și le ajută cu arme și bani pentru a strivi mișcările populare. în Germania occidentală capitalul angloamerican ajută la ridicarea industriei de război germane, susține Moscova, în Spania, pe călăul Franco, în Grecia monarhia fascistă, iar în China pe reacționarul Chiang Kai-Shek. în schimb, Sovietele sunt alături de orice popoare care luptă pentru libertate; vezi România și celelalte țări de sub dominația Moscovei. A lăsa liberă

loan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 181

toată această campanie de minciuni grosolane, într-o lume încă atât de înapoiată, este o mare greșeală din partea anglo-americanilor, care se vor căi mult într-o zi de lipsa lor de prevedere de azi. înainte de a asculta Londra am terminat memoriul meu pentru anglo-americani pe care-1 voi citi mâine lui Brătianu și lui Titel Petrescu.

Luni, 21 iulie 1947 Presa fenedistă și comunistă de azi e plină de atacuri furibunde în contra lui Maniu și a partidului nostru. Nu sunt scutiți nici liberalii Iui Brătianu și nici Titel Petrescu, însă într-o măsură mult mai mică, conformă cu puțina lor popularitate. Telegrame ticluite de comuniști și de oamenii lor de la Interne vor să acrediteze ideea că opinia publică românească „este indignată de Tămădău, de Maniu, de toate clicile reacționare care trebuie desființate". Au indicații de la ruși în acest sens? Vom vedea zilele acestea. La ora 10 am ajuns la Brătianu. Titel Petrescu sosise de o jumătate de oră. El spune că a fost nevoit să schimbe trei mașini pentru ca cei de la Interne să-i piardă urma. Zi și noapte două mașini ale Siguranței cu câte 2-3 agenți stau în fața locuinței sale și notează și fotografiază toate persoanele care îl frecventează, iar când pleacă de acasă îl urmăresc peste tot. Tot așa procedau și cu Maniu de ani de zile. Când am ajuns eu, Brătianu și Titel Petrescu comentau informația din ziare despre desființarea Partidului Național Țărănesc și ridicarea imunității celor șase deputați, în cap cu Maniu. Brătianu susținea că foarte curând va veni și rândul partidului său, mai expus decât cel Național Țărănesc prin programul său considerat mai de dreapta. Titel Petrescu susține că de partidul său nu se vor atinge, întrucât „în principiu comuniștii menajează cel puțin în aparență pe social-democrați și nu-și pot lua răspunderea unei lupte pe față”. Brătianu este însă mai sceptic, susținând ideea că dacă rușii și-au luat răspunderea de a desființa pe național țărăniști, atunci nimic nu-i va împiedica să facă la fel cu toate celelalte partide românești care se opun bolșevizării.

182 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

Eu am adăugat la argumentarea Iui Brătianu faptul de care Titel Petrescu părea că nu ține seamă, că partidul comunist din țara noastră consideră inexistent Partidul Social Democrat din moment ce majoritatea membrilor lui au fuzionat cu cel comunist. Așa fiind, comuniștii nu se vor jena deloc să desființeze ceea ce numesc ei „clica titelistă”. Titel Petrescu rămâne și azi, așa cum l-am cunoscut de ani de zile, puțin înțelegător al vremurilor în care trăim, cam plin de sine și încrezător în steaua lui. Le citesc memoriul meu, pe care ei îl găsesc foarte bun. Ne înțelegem ca fiecare dintre partidele noastre să adreseze anglo-americanilor câte un momoriu separat, dar cu fond comun, arătând cum o minoritate trădătoare în slujba bolșevismului rusesc își arogă dreptul de a vorbi în numele națiunii, călcând în picioare voința ei atât de clar exprimată la ultimele alegeri de anul trecut. Brătianu și Titel Petrescu remarcă și ei obrăznicia Anei Pauker și a celorlalți evrei din conducerea partidului, făcând o serie de considerații deplorabile la adresa lor. Dinu Brătianu e singurul de altfel mai liber să vorbească în această chestiune, întrucât Brătienii și partidul lor, fără s-o recunoască pe față, au făcut totdeauna o politică în general cam antisemită. Toate greșelile se plătesc în viață, deși trebuie să recunosc că nu toți evreii sunt bolșevici și că foarte mulți dintre ei au oroare de comunism și de ruși. Titel Petrescu are mare încredere în puterea partidelor socialiste și social-democrate din Occident, fiind convins că până la urmă ele vor pune la punct pe comuniștii ruși, pe care-i consideră „niște simpli imperialiști ce se folosesc de comunism drept pretext”. L-am rugat atât pe el cât și pe Brătianu, la despărțire, să nu întârzie prea mult cu memoriile lor pentru că noi, național țărăniștii, îi vom da drumul cel mai târziu mâine la prânz. La ora 12 ședință la Mihai Popovici cu aceleași persoane de la ultima ședință, afară de Emil Hațegan, care n-a mai venit. în schimb, au participat Roxin și generalul Negrei. Zâne, Chirilă, Anghel, Ciorănescu susțin părerea lor că deputății partidului trebuie să participe la lucrările Parlamentului, acest lucru fiind în interesul țării, al partidului și chiar al prietenilor noștri arestați. Pentru ei, încordarea de azi cu regimul fenedist se datorește în mare parte „încăpățânării lui Maniu și greșelii lui Mihalache de a se fi luat după el”. Așa susțin îndeosebi Zâne și Ciorănescu. Aflăm de la Mihai

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 183

Popovici că ieri a fost arestat și Cezar Spineanu, deși el se arăta dispus să colaboreze cu actualul regim. Popovici o face pe neutrul. Eu am combătut din nou ideea participării la lucrările Parlamentului fraudulos, invitând pe colegii care vor să colaboreze să-și depună mandatele pe care le dețin de la partid pentru ca următorii de pe listele de candidați să execute ordinele conducerii de partid. Propun, conform înțelegerii cu Popovici, ca până la limpezirea situației, conducerea partidului să fie luată de un birou provizor, format din Popovici, președinte, Al. Cartojan, secretar general, Negrei, Aurel Dobrescu, d-rul Stănculescu. Popovici propune ca și eu să fac parte și Fănel Mihăiescu în calitate de secretar general, ceea ce se aprobă. Negrei și Cartojan propun ca din birou să mai facă parte și Săveanu, Cezar Simionescu, Anton Crihan și Ionel Pop. Se aprobă și propunerea aceasta, așa că biroul va fi format pe viitor din zece persoane sub președinția lui Popovici. Se aprobă ca T. Roxin să fie cooptat ca membru în delegația permanentă. Se fixează prima ședință a biroului, în noua lui formație, pentru mâine dimineață la ora 12 la locuința lui Popovici. Ședința de azi a luat sfârșit la ora unu. Popovici ne-a reținut, pe Cartojan și pe mine, pentru a pune la punct mai multe chestiuni de partid. Eu le-am citit memoriul alcătuit de mine pentru angloamericani, care a fost aprobat fără nicio modificare. El a fost semnat de Mihai Popovici, președinte provizor al partidului, și de Cartojan, ca secretar general. Un al doilea memoriu, cu aproape același text, adaptat însă împrejurărilor din țară, a fost pus Ia punct pentru a fi trimis guvernului Groza, drept protest față de arestările abuzive de la Tămădău și față de toate ilegalitățile comise față de unii fruntași ai partidului, în frunte cu luliu Maniu. Acest memoriu, semnat tot de Popovici și Cartojan, va fi trimis prin poștă, recomandat, președintelui de Consiliu, Groza. Popovici ne-a oferit o gustare. Am plecat de la el pe la ora 4 după masă, după ce eu i-am pus în curent cu cele discutate și hotărâte în dimineața aceasta cu Dinu Brătianu și Titel Petrescu. Popovici m-a rugat pe mine și pe Cartojan să ne vedem la ora 11 mâine dimineața, înainte de ședința de biroul de la ora 12.

184 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

Presa noastră comunistă și fenedistă începe să publice tot felul de absurdități pe seama celor arestați la Tămădău. „Scânteia", care dă îndrumări întregii prese fenediste, pretinde că Mihalache ar fi declarat la anchetă că el voia încă din 1946 „să fugă” în străinătate. Planul lui era să ajungă mai întâi în Turcia, iar de acolo în Apus, să ia contact cu Gafencu și cu Crețianu, „foști slujitori ai imperialismului german și actualmente închiriați în acțiunea apuseană". Urmează apoi o sumedenie de atacuri la adresa lui Mihalache și Maniu pentru politica lor din trecut, pline de calomnii și de invenții ridicole. Și toate acestea față de niște oameni arestați, fără putință de a se apăra și cu toată presa partidului nostru cenzurată sau total desființate unele gazete. Aceasta-i morala comunistă! Țara care vede toată această batjocură se întreabă, încremenită de indignare, cum de s-a putut ajunge la așa situație și cum de anglo-americanii mai pot tolera astfel de batjocură. După o scurtă trecere pe acasă să văd ce mai este, seara, pe la 630 am trecut pe la casieria Universității pentru a schimba leii vechi pe cei noi. Seara la opt am trecut pe la Spiridoni, unde au venit și Rica și Milica. Au mai fost familiile Comănescu, Ispasiu și Grigore Georgescu. I-am pus și pe ei în curent cu protestele noastre adresate anglo-americanilor și guvernului Groza pentru tot ce se întâmplă în țară, precum și cu acțiunea lui Brătianu și Titel Petrescu în același scop. Cei prezenți, fără excepție, nici nu vor să ia în serios acțiunea întreprinsă de trădătorii noștri față de patrioți ca Maniu, Mihalache și toți ceilalți, fiind convinși că „toată șandramaua fenedistă se va prăbuși curând în disprețul total al țării". Dorm în această noapte la familia Marinescu, unde ascult Londra și Parisul. Presa engleză și franceză resping intrigile ziarelor sovietice referitoare la acuzația că Londra și Parisul urmăresc refacerea industriei de război germane, de acord cu marele capital american. Ziarele engleze restabilesc adevărul în privința situației din Grecia, arătând că tulburările din această țară sunt opera exclusivă a agenților ruși, susținuți cu bani, arme și muniții de bulgari și iugoslavi, la ordinul Moscovei. Presa engleză respinge drept ridicole acuzațiile sovietice că Washingtonul ar trimite trupe în

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 185

Grecia și că guvernul grec ar fi făcut peste 15 000 de arestări în ultimul timp. Toată lumea în Occident este azi perfect informată că presa sovietică minte fără rușine de îngheață apele. Numai niște oameni cu desăvârșire inferiori și de rea credință pot crede că se poate clădi ceva durabil pe calomnie, minciună și teroare. Ziarele americane nici nu se mai miră și găsesc inutil să mai răspundă celor sovietice, când acestea susțin tot felul de bazaconii la adresa Statelor Unite, ca persecutarea funcționarilor publici, a sindicatelor și elementelor democrate. Presa sovietică pune mari speranțe în acțiunea lui Wallace, pe care-1 și văd președinte la Casa Albă și pe un al treilea partid, al muncitorilor, care nu există decât în fantezia lor. Cu astfel de minciuni încearcă Moscova să prostească lumea. Dacă te-ai lua după ce susțin „Pravda” și „Izvestia", ai putea crede că bolșevismul e stăpân pe lumea întreagă, iar regimul burghezocapitalistîși trăiește ultimele zile.

Marți, 22 iulie 1947 La 930 văd pe Berry, căruia îi dau memoriul nostru. Las un exemplar tot lui ca să i-1 dea colegului său englez, el nefiind momentan în capitală. Berry era grăbit să plece la Sinaia, unde va vedea pe rege în cursul după amiezii. Stau la el doar o jumătate de oră. Este indignat ca și mine de atitudinea Sovietelor, nu numai în chestiunea României, dar în toate problemele globului, întrucât „calcă grosolan toate angajamentele internaționale și caută să se amestece în viața tuturor națiunilor pentru a le bolșeviza”. „Nenorociți! din Kremlin, continuă Berry, nu-și dau seama de un lucru elementar și anume că pentru a conduce o mișcare socială mondială e nevoie de un prestigiu intelectual, care le lipsește cu desăvârșire rușilor, ei având nevoie pentru puțina lor organizare de stat de concursul evreilor, care le oferă cadrele necesare". „Sub masca bolșevismului, l-am completat eu, Moscova urmărește răspândirea vechiului imperialism rus de tip asiatic, grosolan și tiranic". „Așa este", mi-a răspuns el. Berry crede că Washingtonul va reacționa energic față de ceea ce se întâmplă la București, Sofia și Budapesta. Azi după masă el va recomanda regelui „o atitudine fermă, curajoasă, căci altfel riscă și el să-și piardă tronul". L-am

186 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

felicitat pentru această intenție, pentru că tot așa îi vom spune și noi. La ll30 am fost la Popovici. Ținem o scurtă ședință numai noi trei, Popovici, Cartojan și eu. Popovici se complace în rolul de președinte interimar și are o desebită atenție față de mine. El ține să mă convingă că este conștient de funcția pe care o ocupă și ca atare el va respinge „orice propunere oportunistă din partea unor fruntași ai partidului". El spune că Hațegan și Zâne l-au văzut ieri seară și că insistențele lor pentru găsirea unei formule de colaborare cu actualul regim „au fost categoric respinse”. Cartojan ne informează la rândul său că „nepoții lui Mihalache, Nestor Badea și I. Marinache, au insistat și ei să adere la acțiunea Hațegan - Zâne, singura în măsură să salveze partidul. Cartojan le-a răspuns că „atâta timp cât Maniu și Mihalache sunt arestați, niciun fruntaș de partid nu poate sta de vorbă cu actualul regim, fără a se compromite foarte grav”. Toți trei suntem de acord cu acest răspuns. Punem la punct memoriul de adresat guvernului. Popovici a propus unele modificări la textul de ieri, care au fost admise. Memoriul va fi expediat azi după masă. I-am pus apoi în curent cu discuția mea de azi cu Berry. Mâine sper să văd și pe Negel, căci am auzit că vine în seara aceasta în capitală împreună cu regele. La ora 12 și jumătate se deschide ședința noului birou al partidului, la care asistă și grupul Hațegan - Zâne, format din ei, Ciorănescu, Angliei și Constantinescu (Focșani). De data aceasta participă și Fănel Mihăiescu, Aurel Dobrescu, Săveanu, Crihan și Ionel Pop. Aflăm de la începutul ședinței că deputatul Chirilă de la Rădăuți a asistat la ultima ședință a Camerei Deputaților ca spectator într-o tribună publică. Negrei a propus să fie dezavuat pentru acest gest, ceea ce a fost admis de majoritatea celor prezenți. S-a intrat apoi în ordinea de zi a ședinței. Cartojan a citit memoriul nostru de adresat guvernului referitor la arestarea unor fruntași ai partidului și la toate celelalte abuzuri comise la adresa presei partidului. Memoriul a fost aprobat, nimeni neluând cuvântul. Grupul Hațegan - Zâne s-au abținut de la orice comentar. A cerut apoi cuvântul Hațegan, care a repetat propunerea de data trecută că noi, cei rămași în libertate, trebuie să întreprindem ceva pentru a scoate partidul din impasul în care se află. Generalul

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 187

Negrei l-a întrerupt cu întrebarea: „Ca să nu lungim inutil discuția, te rog să ne spui ce crezi d-ta că am putea întreprinde ca să obținem ceva practic și nici să ne pierdem onoarea, tratând cu un regim de trădători care îndrăznesc să ne aresteze șefii noștri?” „Recunosc că în adevăr e foarte greu și riscant, i-a răspuns Hațegan, să întreprindem demersuri pe lângă actualul guvern, însă totuși ceva trebuie făcut, deși nici eu nu prea văd bine cum am putea ieși din actuala criză". „După răspunsul d-tale, i-a replicat Negrei, înțeleg că vrei să te găsești în treabă, neștiind nici d-ta singur ce trebuie făcut. Să-ți spun ce trebuie să facem în situația de azi: să fim oameni demni și să nu ne umilim degeaba. Spectacolul la care asistăm din ziua de 14 iulie și până azi nu e opera guvernului nostru, ci al unui guvern de trădători, sinistre instrumente în mâinile Moscovei. Cauza răului acolo trebuie căutată. Singurul lucru care ar trebui făcut ar fi acela ca națiunea să se ridice în picioare, ca unul, să înlăture acest guvern de nemernici și să pună mâna pe armă în contra stăpânirii rusești. Putem noi face acest lucru? Desigur că nu, din moment ce nu avem niciun sprijin din afară. Lupta ar fi mult prea inegală pentru a nu da pretext dușmanilor noștri seculari să ne distrugă complet. De aceea, cât timp suntem singuri și părăsiți de acei care ne-au garantat independența și neamestecul în treburile noastre interne nu putem decât protesta din toate puterile noastre față de toți acei care ne-au trădat și profită de forța lor brutală pentru a îngenunchia un popor mic și părăsit de protectorii lui firești". La aceste cuvinte toți ne-am sculat în picioare, aplaudând zgomotos pe bătrânul general Negrei, afară de micul grup Hațegan - Zane, care a rămas jos și n-a aplaudat. „Să vă fie rușine ticăloșilor”, le-am strigat noi, cei care continuam să aplaudăm în picioare pe Negrei. După câteva minute schimbate în șoaptă între Hațegan și Zâne, grupul lor s-a retras, părăsind ședința în huiduielile noastre, care reperezentam majoritatea. îndată ce sala s-a liniștit, am cerut cuvântul lui Popovici, care prezida. Am început prin a aduce omagiul biroului partidului generalului Negrei pentru cuvintele frumoase și logice care le-a spus. Am scos apoi în evidență oportunismul condamnabil al celor câțiva colegi care, pentru a-și salva interesele lor personale, nu se

188 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947]

gândesc la interesele țării și partidului. „Toți aceștia au păcate grele din trecut de apărat, am continuat eu, pe care d-voastră le cunoașteți toți. Nu eu port vina că toți aceștia n-au fost dați afară din partid pe vremea lui Carol al II-lea și a lui Antonescu, când i-au sprijinit pe aceștia, călcând în picioare ordinele partidului. Ei rămân și azi pe aceeași linie de oportunism meschin. Fiecare pasăre pe limba ei piere. Singurul lucru pe care noi îl putem face azi e să condamnăm, în numele partidului și a țării întregi, atitudinea lor trădătoare și să-i considerăm excluși din partid dacă ei vor încerca să trateze cu actualul guvern". Dobrescu, Săveanu și Negrei au propus ca excluderea lor să fie pronunțată azi, pentru ca regimul fenedist să știe că ei nu mai au nicio calitate de a vorbi în numele partidului. Popovici, Cartojan și cu mine ne-am opus, arătând prietenilor noștri că nu le putem face proces de intenții și că până n-o pun în practică noi nu-i putem, sancționa. Am fost însă și noi de acord cu ceilalți membri din birou că excluderea pronunțată azi rămâne valabilă pentru cazul că ei vor încerca să negocieze cu guvernul Groza și noi nu ne-am mai putea întruni. Am ieșit de la Popovici împreună cu Ionel Pop, care mi-a făcut pe drumul spre casa lui o mărturisire foarte gravă, cu rugămintea de a o păstra numai pentru mine, până când „bănuiala lui va deveni certitudine". El e convins că familia Hațegan a jucat un rol foarte important în chestiunea Tămădău, ea reușind să-l inducă în eroare pe Maniu. Singura îndoială pentru Ionel Pop este dacă și Emil Hațegan este amestecat în această tristă afacere sau numai frații lui mai mici, doctorul Hațegan și cel de la conducerea O.R.A.P.-ului, de care el e absolut sigur. Ionel Pop spune că el a avut totdeauna rezerve față de familia Hațegan, însă că Maniu a avut mare încredere în ea. „Adevărul îl vom cunoaște curând”, mi-a spus el, rugându-mă încă o dată să păstrez numai pentru mine confidența lui. Iau dejunul la Spiridoni cu Milica. Azi pe la 11 am primit acasă o invitație prin poștă să mă prezint la Ministerul de Interne „pentru informații” în ziua de 23 iulie ora 8 dimineața. Semnătură indescifrabilă. Sunt hotărât să nu mă duc, însă pentru mai multă siguranță nu voi mai dormi acasă câtva timp. Milica e mai liniștită așa.

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 189

între 5 și 7 citesc presa și scriu la Jurnal la familia Marinescu, iar între 730și 830 țin o nouă ședință la societatea lui Schileru cu el și cu Lac, privitoare la situația ultimilor muncitori din tipografia partidului. Procesul-verbal al ședinței, semnat de mine și de Schileru, îl redactăm în patru exemplare, ca de obicei. Schileru e de acord cu cele stabilite de biroul partidului în ședința de dimineață. El mă informează că ieri seară a avut o întâlnire cu mai mulți prieteni din fostul partid radical țărănist al lui lunian189 - Stere190, printre care moș Ion Codreanu191 și avocatul Mâță192. Acesta din urmă face parte din organizația lui Alexandrescu193. Schileru a avut cu ei, în special cu Mâță, discuții aprinse asupra situației politice, reproșându-le adeziunea lor la politica actualului regim, care face jocul bolșevismului rusesc. Singurul om care a fost de acord cu el și l-a ajutat în cursul discuției a fost moș Ion Codreanu, care a avut curajul să-i spună lui Mâță în față: „vei fi blestemat de milioanele de frați basarabeni pe care-i lași stăpânirii rusești, ce va face harcea parcea din ei și din provincia noastră". Mâță i-a răspuns cu sânge rece: „Sub bolșevicii ruși le va fi în orice caz mai bine decât sub boierii din România". Moș Codreanu i-a replicat: „Eu te știam drept puțin bolșevic, însă acum văd că ești mai mult rus decât român. în aceste condiții e greu de discutat cu d-ta probleme românești". Mâță a susținut energic actuala politică a guvernului Groza și a justificat în întregime măsurile luate în contra lui Maniu și a Partidului Național Țărănesc. El a mai declarat că foarte curând acest partid, ca și cel liberal și titelist, vor fi desființate, iar comuniștii vor lua pe față conducerea țării, nepermițând decât existența acelor partide care acceptă conducerea partidului comunist și al programului său. Moș Codreanu l-a felicitat pe Mâță pentru „sinceritatea lui brutală", arătând că așa vede și el situația, că el știa demult că noi vom ajunge aici, dar că el „nădăjduiește că rușii se vor căi într-o zi de greșeala care o fac azi cu poporul nostru și că el e convins ca de un mare adevăr că lăcomia pierde omenia și că rușii vor pierde mult într-o zi de pe urma comunismului". Eu i-am spus lui Schileru că sunt perfect de acord cu prezicerea lui moș Ion Codreanu, pe care-1 stimez mult și că eu sunt și mai convins decât el că eroarea gravă care o fac azi rușii prin

190 | loan Hudiță. Jurnal politic [13 mai - 18 august 1947)

îmbrățișarea comunismului le va aduce mari nenorociri și-i va costa prăbușirea imperiului lor colonial. Seara am ascultat, la Marinești, Londra și Parisul. în ziarul „Scânteia", un oarecare individ Olaru, dacă nu e cumva un pseudonim, publică o serie de năzbâtii, unele mai mincinoase și mai ridicole decât altele, cu privire la Maniu, Mihalacheși diferiți alți fruntași ai partidului, ca Ilie Lazăr, Leucuția etc. în ultimele zile, zisul Olaru lasă a înțelege că Penescu ar recunoaște în declarațiile lui la anchetă unele lucruri în defavoarea lui Mihalache și mai ales a lui Maniu. Sper să fie o simplă intrigă din partea acestui Olaru, deși nu m-ar suprinde ca Penescu, în scopul de a-și salva pielea, să comită unele lașități, căci personal n-am avut niciodată încredere în seriozitatea și caracterul lui. Acuzația că Ilie Lazăr ar fi fost omul de legătură al lui Maniu cu societățile secrete, anticomuniste și antisovietice, ca Sumanele Negre și altele, este o simplă calomnie, așa cum s-a dovedit și la procesul care i s-a făcut și a fost achitat. Pentru regimul de azi orice minciună, oricât de grosolană ar fi ea, e folosită ca mijloc de propagandă în contra noastră. în realitate, toate minciunile regimului nu ne fac niciun rău, căci ele ne fac și mai populari, iar țărănimea nu le citește, disprețuindu-i ca agenți în slujba Sovietelor. Londra și Parisul se întreabă cum de Sovietele nu-și dau seama că minciunile gogonate nu prind deloc și că ele le discretizează în întregime. în realitate, Moscova a adoptat teoria lui Gbbbels194 în această chestiune, după care o minciună grosolană prinde mai ușor decât una mică, când ai de-a face cu mase inferioare și le repeți zilnic cu mare zgomot. 0 fi prinzând în Rusia, unde după 30 de ani de revoluție țărănimea este tot atât de înapoiată ca și pe vremea țarilor, nu știe carte și se miră când vede un ceas care merge. La noi, de la un capăt la celălalt al țării, nu degeaba populația îi cunoaște azi pe ruși sub numele de davai ceas. E natural deci ca drojdia noastră politică să nu se jeneze nici ea când e vorba de ales armele de luptă. Presa noastră comunistă și fenedistă reproduce fără comentarii din cea sovietică toate știrile calomnioase la adresa Angliei și mai ales a Statelor Unite. Pentru luna august, susține toată această presă, Washingtonul va adăposti „un congres

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 191

internațional al imperialismului robitor de popoare", care va scoate și mai bine în lumină firele complotului tuturor trădătorilor de patrie uniți între ei drept a cincea coloană, ca luliu Maniu, Ion Mihalache, Ferencz Nagy, Nicola Petkov, Mikolaicik195 etc. în fața acestui bloc de trădători, prezidat de americani, veghează Moscova, ca apărătoare a libertății popoarelor. Iată deci cum stă problema! Cum să nu râdă și curcile!

Miercuri, 23 iulie 1947 Milica mă anunță pe la 730 că m-a căutat la telefon Negel. De la un telefon public mă înțeleg să ne vedem la biroul lui de la Palat pe la ora 9. Aflu de la el că și regele sosește spre amiază de la Sinaia. Negel a sosit ieri seară. E îngrozit și el de ceea ce se petrece și am impresia că în fine își dă seama și dânsul că se petrece „ceva foarte grav pentru țară”. Mă întreabă de la început dacă am putut lua contact cu Maniu și cu ceilalți arestați de la Tămădău. La răspunsul meu negativ, el îmi spune că Teohari Georgescu „a refuzat să-i dea orice lămuriri, invocând secretul instrucției”. Azi regele va afla probabil unele informații de la Groza, care are audiență la amiază. I-am prezentat și lui Negel copii după memoriile adresate angloamericanilor și guvernului Groza. După ce le-a citit, mi-a spus că sunt foarte bune și că prezintă foarte exact situația. Ceea ce e grav pentru el, ca și pentru rege este „amestecul incontestabil al rușilor în tot ce se întâmplă azi la noi și imposibilitatea pentru angloamericani de a ne da vreun ajutor". „Atât englezii, cât și americanii, continuă Negel, ne recomandă să fim prudenți și să evităm orice conflict cu Moscova, cât timp ei nu ne pot ajuta decât prin proteste scrise sau verbale”. Trecând apoi la analizarea situației noastre în împrejurările de azi internaționale am ajuns la următoarele concluzii provizorii: noi, ca partid, nu vom întreprinde nicio acțiune de stradă în contra regimului actual, ca să evităm un conflict armat cu Sovietele; în schimb, el și regele vor face toate presiunile posibile asupra lui Groza și colaboratorilor săi precum și a reprezentanților ruși în capitală pentru a fi rezonabili și a renunța la planurile lor de bolșevizare a țării. Printre soluțiile posibile, ne-am gândit și la amenințarea cu abdicarea regelui sau plecarea lui din țară pentru

192 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

cazul că rușii nu vor să cedeze. Pentru aceasta Negel e de părere că această propunere i-ar putea fi făcută regelui de Dinu Brătianu în lipsa lui Maniu. Până la urmă ne înțelegem să-l văd și eu pe rege, în secret, pentru a-i arăta că partidul nostru este de acord cu această soluție „in extremis". Negel e de acord cu mine că această soluție ar putea cântări mult Ia Moscova în actuala situație internațională. Negel se teme de un singur lucru, ca și mine de altfel, ca nu cumva mama regelui și anturajul ei să nu-1 influențeze pe rege în sens contrar. El nu-mi ascunde antipatia lui pentru ea și pentru cei din jurul ei. „Și când te gândești, i-am spus eu, că unul din motivele supărării Iui Carol al II-lea pe Maniu a fost și acela că acesta i-a luat pe față apărarea ei, căutând să-l oblige pe soțul ei să reia viața conjugală și să pună capăt legăturii lui cu Lupeasca196". A rămas să-l văd pe Brătianu și să-i transmit sugestia lui Negel. La ora 11 am ajuns la Dinu Brătianu, care se pregătea să plece la țară. L-am pus în curent cu discuția mea cu Negel și cu sugestia acestuia de a-1 vedea pe rege și de a-i propune soluția anvizajată de noi. Brătianu aprobă imediat și se decide să-i telefoneze lui Negel că este de acord și-I roagă să-i înlesnească această audiență. După acest telefon, Brătianu a renunțat să mai plece la țară în așteptarea răspunsului lui Negel. Am stat de vorbă cu el o oră și ceva, recunoscând și el că în adevăr îi va fi foarte greu lui Stalin să ia atitudine în contra regelui, pe care l-a felicitat personal și l-a decorat pentru actul de la 23 august. Totuși ne îndoim amândoi că Stalin ar putea fi sensibil la astfel de scrupule când i se oferă posibilitatea de a pune mâna pe România. în orice caz, regele poate face acest gest, căci altfel tot riscă să-și piardă tronul, ca regele Bulgariei, în condiții mai puțin onorabile. Brătianu e ceva mai optimist ca mine în privința anglo-americanilor. El crede că aceștia „n-ar putea înghiți așa de ușor palma sovietică dacă Stalin ar împinge la detronarea regelui Mihai". „Porcul n-are scrupule", i-am răspuns eu. „Acest lucru îl știu și eu, mi-a replicat Brătianu, dar totuși ar fi prea de tot". A rămas să ținem legătura și eu să vorbesc și cu prietenii mei și cu Mihai Popovici. La ora unu am ajuns la Mihai Popovici. L-am găsit singur. La ora trei trebuie să plece la Predeal cu o mașină. După ce m-a ascultat liniștit în tot ce i-am povestit despre cele discutate cu

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 193

Negel și cu Brătianu, el m-a felicitat pentru activitatea desfășurată și pentru ideea cu abdicarea eventuală a regelui. „Ce bine ar fi fost dacă d-ta ai fi acceptat mai demult șefia partidului, mi-a spus Popovici. Azi poate n-am fi ajuns aici și Maniu ar fi liber și și-ar căuta de via lui de la Bădăcin". „El ar fi liber și eu arestat în locul lui, i-am răspuns eu, căci dacă regimul de azi nu s-a jenat față de un om ca Maniu, cu atât mai ușor i-ar fi fost cu mine”. „Nu e deloc sigur, mi-a replicat Popovici, căci d-ta n-ai fi făcut niciodată prostia cu Tămădău să cazi în cursa Siguranței". Am stat de vorbă cu el până Ia trei, când a plecat la Predeal. Popovici are încredere totală în mine și-mi lasă mână liberă în tot ce voi întreprinde. De altfel, el se reîntoarce mâine seară sau cel mai târziu vineri la prânz. La Popovici am mâncat două ouă reci și am băut o cafea dublă făcută de el. Pe la 4 și ceva după masă am ajuns la Marinești, unde a venit pe la 5 și Milica. I-am pus pe toți în curent cu tot ce făcusem în cursul zilei, după care am răsfoit presa și am trecut câteva însemnări în carnetul meu de amintiri zilnice în vederea Jurnalului. După ce am pus la punct cu Milica diferite chestiuni de gospodărie, ea a plecat acasă, iar eu m-am odihnit o oră și ceva, ca seara să pot asculta Londra. Dorm și noaptea aceasta la Marinești. în „Scânteia" din 23 iulie individul care semnează cu numele de Olaru continuă atacurile lui grosolane la adresa partidului nostru și încă pe pagina întâia. Iată o frază din articolul acestui individ, cine o fi el, în realitate n-am de unde ști. Referindu-se la Tămădău, acesta scrie: „0 acțiune mișelească a fruntașilor țărăniști în care provocarea se împletește cu asasinatul, iar conspirația cu trădarea de patrie". Auzi tu, ce crimă din partea lor de a fi voit să plece din țară fără pașaport! Ce vor zice despre mine mâine când vor afla că am plecat și eu clandestin din moment ce mi se refuză pașaportul pe care eu l-am cerut în mod legal? Presa comunistă în frunte cu „Scânteia” susține în mod nerușinat că „Statele Unite urmăresc subjugarea țărilor europene", lăsând a înțelege că numai Sovietele mai pot salva azi aceste popoare atât de grav amenințate. Risumteneatis este cazul de a spune1*. Pentru rest, presa noastră 1*Ține-te să nu râzi.

194 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

fenedistă și comunistă își îndeplinește zilnic rolul ei de reproducere fidelă a tuturor bazaconiilor din cea sovietică. După ziarele sovietice, neînțelegerile se agravează tot mai mult între englezi și americani pe chestiunea Ruhrului, a Germaniei și a Palestinei. La fel în Indonezia, unde americanii ar susține populația băștinașă în lupta ei cu olandezii, susținuți de englezi. Pe tot globul e rău, numai în țările căzute sub robia Sovietelor e raiul pe pământ. Cu astfel de brașoave hrănește Kremlinul populațiile care gem sub teroarea lui. Ce merită ticăloșii din țara noastră!

Joi, 24 iulie 1947 Iau dejunul la familia Domocoș, iar după masă plec cu o mașină de la garajul lui la Crevedia - Crețulești - Buftea după alimente. Aduc legume, puțină brânză telemea și două perechi de pui. Puținele produse care mai există lumea nu le vinde, făcând tot felul de provizii pentru iarnă, întrucât nimeni nu mai știe ce se va întâmpla și dacă rușii nu ne vor lua și bruma de alimente care ne mai rămâne. Peste tot e jale mare și nesiguranță pentru ziua de mâine. Circulă tot felul de zvonuri fanteziste referitoare la confis­ carea pământurilor și caselor și la internarea în lagăre a chiaburilor din sate. De când cu arestarea lui Maniu și a lui Mihalache, peste tot domnește o mare panică, nimeni nemaifiind sigur de ziua de mâine. Familiile pe la care trec azi, Bogasieru, Focșa, Anghelescu și Alimăneșteanu se miră că sunt liber și că mai am curajul să circul cu mașina. Toți sunt îngroziți de ceea ce se întâmplă și se întreabă ce se va întâmpla cu noi dacă rușii vor realmente să ne ocupe. 0 nesiguranță generală domnește peste tot. Cei mai înstăriți de prin sate caută să se mute la oraș în speranța că-și vor putea salva mai ușor viața. La sate au rămas în general țiganii, borfașii și bineînțeles sărăcimea, care n-are unde pleca. Casele și pământurile din jurul lor nu mai au niciun preț, întrucât nimeni nu știe ce se va întâmpla cu ele, iar cât despre inventarul agricol, care a mai rămas ici colo, toți caută să scape de el, neștiind dacă nu va fi confiscat de stat. Dacă nu vor interveni asigurări categorice din partea autorităților de stat, riscăm ca în toamnă nimeni să nu mai are pământul sau să însămânțeze din lipsă de vite și de semințe.

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 195

M-am întors acasă pe la 6 seara. Telefonez de la un telefon public lui Dinu Brătianu și mă înțeleg cu el să ne vedem la ora 730 seara. Trec pe la Marinești, unde răsfoiesc presa și le spun că voi dormi la ei în seara aceasta. Stau la Brătianu de la 730 până la ora 9, analizând împreună situația internă și externă. El l-a văzut pe rege trei sferturi de oră, între trei jumătate și 4 și un sfert. Nu e prea mulțumit de audiență. Spune că l-a găsit pe rege „dezorientat și foarte timorat". Impresia lui e că cei din guvern care l-au văzut înaintea lui „l-au speriat pur și simplu". Groza ar fi fost chiar „obraznic" cu el, iar Teohari Georgescu197 „a refuzat să-i dea orice explicații în legătură cu cei arestați". Cât de generalul Lascăr198, ministrul de Război, acesta i-ar fi spus regelui că „Sovietele dispun de așa forțe în capitală și în jurul ei încât pot în orice moment dezarma toate trupele române din această regiune”. Lascăr i-ar fi recomandat regelui „să evite cu grijă orice conflict cu Sovietele în acest moment”. Impresia lui Brătianu este că regina Elena, la stăruința lui Tătărescu, l-a convins pe rege să stea liniștit și să nu-i provoace pe ruși, care ar fi prea angajați pentru a mai da înapoi. în orice caz, Brătianu și-a făcut datoria și i-a vorbit deschis, atrăgându-i atenția asupra răspunderii care o are față de țară într-un moment în care e vorba de apărarea indepen­ denței sale. „Exemplul celor întâmplate în Bulgaria, i-a spus Brătianu, nu trebuie pierdut din vedere și o plecare în străinătate sau eventual abdicare ca urmare al unui conflict cu Sovietele e cu mult mai preferabil decât de pe urma unui conflict cu trădătorii noștri la ordinul Moscovei". Față de această recomandare regele i-a răspuns lui Brătianu că „se va mai gândi". Brătianu este de părere că noi, țărăniștii, care suntem mult mai puternici decât liberalii, trebuie să facem presiuni asupra regelui pentru a nu se lăsa intimidat de „oamenii rușilor”. I-am promis să-l văd din nou pe Negel și să-i cer și eu o audiență la rege. Ieșind de la Brătianu, am telefonat lui Negel de la un telefon public și l-am rugat să-mi aranjeze și mie o audiență la suveran, ca reprezentant al Partidului Național Țărănesc. El mi-a răspuns că cel mai bun lucru ar fi să fiu mâine dimineață la 9 la biroul său, căci s-ar putea să-l văd pe rege chiar atunci.

196 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947}

La Marinești am stat la masă cu ei și apoi am ascultat Londra cu toții. Nimic deosebit pe plan extern. Aceleași chestiuni: Grecia, Palestina, China, Indonezia. Ziarele sovietice „Pravda" și „Izvestia" continuă și azi intrigile lor, căutând să se strice Anglia cu Franța pe chestiunea germană, susținând că planul Marshall pune în fond Franța pe același picior de egalitate cu Germania de vest și că pentru aceasta Londra are tot sprijinul Statelor Unite. Zilnic apare tot mai evidentă ostilitatea Sovietelor față de americani, folosind în acest scop minciuna grosolană, investițiile de tot felul și inepuizabila lor rea credință. Să sperăm că Washingtonul va sfârși într-o zi să se sature de atâta ticăloșie și va răspunde Moscovei așa cum merită. Pentru presa sovietică, două lucruri sunt sigure și anume că Wallace va candida la președinția Statelor Unite și că în această țară se va înființa curând un nou partid, de data aceasta al muncitorilor.

Joi, 24 iulie 1947 La ora 9 fără 10 am ajuns la Palat. Negel e foarte drăguț, mi-a spus că regele e foarte bine dispus și că mă așteaptă în biroul său la 9 și 10. De pe timpul când eram ministru la Agricultură, regele Mihai cunoaște rolul jucat de mine în partid, ca și faptul că eram unul dintre colaboratorii intimi ai lui Maniu. De aceea, în fiecare săptămână, când aveam de obicei vinerea audiență de lucru la el, după ce rezolvam problemele ministerului și-mi semna decretele care i le supuneam și pe care el nu le citea niciodată, el îmi punea regulat cele două întrebări obișnuite: „Cum mai vedeți, d-le profesor, situația externă și ce mai spune d-1 Maniu despre situația noastră internă". Regele știa că dețineam la facultate Catedra de Istorie diplomatică și că eram specialistul partidului în chestiunile de politică externă. De mai multe ori avusesem ocazia să-l întrețin despre politica frontierelor naturale, urmărită de Richelieu și continuată de Mazarin și despre politica lui Talleyrand, a lui Metternich și Bismarck. în cursul discuției, care uneori se lungea la o oră, două, eu uitam câteodată protocolul și nu-i spuneam mereu Sire, ci „d-voastră Majestate". El nu se supăra și făcea haz.

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 197

Azi, când m-a văzut intrând în biroul său însoțit de Negel, care a asistat la discuția noastră, regele m-a întâmpinat, ridicându-se în picioare de la biroul său cu cuvintele: „Cine ar fi crezut vreodată să ne vedem în împrejurări atât de grele și de neașteptate. Când mi-a spus Negel că vreți să mă vedeți am fost foarte bucuros, știind că voi avea ocazia să aflu din gura unui specialist pentru ce am ajuns în situația de azi și cum se pot explica raporturile atât de încordate dintre foștii abați”. Timp de aproape o oră am făcut o scurtă expunere a situației externe, subliniind vechile divergențe dintre aliați, precum și motivele pentru care aceste mari puteri și-au dat mâna în contra militarismului germano-japonez. Odată scopul atins, vechile divergențe au reapărut, complicate, de data aceasta, cu un element nou, pretenția unuia dintre aliați, Sovietele, de a relua vechea politică imperialistă a țarilor sub masca nouă a comunismului. Anglo-americanii, bănuind că așa se va întâmpla, de îndată ce militarismul germano-japonez va fi înfrânt, au căutat să se asigure, prin faimoasa Chartă a Atlanticului, obligându-i și pe ruși s-o semneze. „Aceștia, am continuat eu, cu reaua lor credință binecunoscută, caută să calce vechile angajamente internaționale și, sub diferite pretexte mincinoase, urmăresc cunoscuta lor politică imperialistă sub forma ei nouă, comunistă, așa cum în trecut au mascat-o prin așa-zisele formule solidaritatea creștină sau teoria panslavistă. La meme Marianrieau trement coiffee. însă desigur anglo-americanii nu pot admite această politică imperialistă a Moscovei și se mulțumesc pentru un moment s-o respingă prin tot felul de proteste pașnice. Unde vor ajunge cu aceste proteste, nimeni nu poate ști astăzi. în orice caz, anglo-americanii și toate celelalte popoare care i-au urmat pentru a distruge militarismul pe de o parte și tirania fascisto-hitleristă pe de alta nu pot accepta azi ca lumea să cadă sub o nouă tiranie și mai sălbatică, a comunismului de formă rusească. Acest conflict ideologic nu poate urma la infinit. Desigur noi, popoarele vecine cu acest colos sălbatic, vom avea de suferit până ce lupta dintre aceste două blocuri se va termina. Personal n-am nicio îndoială că binele va învinge răul, așa cum prevăd toate religiile din lumea aceasta. Totul este ca noi să supraviețuim acestei lupte și să putem salva ființa națiunii noastre”. După această introducere generală am trecut la

198 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

politica noastră internă, lăsându-i o copie de pe memoriul partidului nostru adresat anglo-americanilor și punându-1 apoi în curent cu discuțiile avute cu Berry privitoare la Tămădău, la arestarea lui Maniu, la suspendarea presei partidului și la amenințarea cu desființarea partidelor istorice și a celui social­ democrat. Regele și Negel m-au ascultat fără să mă întrerupă niciodată. Când am ajuns la Tămădău și la arestarea lui Maniu, am fost întrerupt de rege cu vorbele: „Aceasta este și convingerea mea că în spatele tuturor acestor măsuri luate de guvernul Groza se află Moscova cu agenții ei din țara noaastră”. „De altfel, a continuat regele, explicațiile care mi s-au dat în cursul zilei de ieri de domnii Groza și Teohari Georgescu asupra tuturor acestor măsuri mi-au confirmat în întregime părerile mele. Toată problema pentru noi astăzi se reduce la o singură chestiune: putem noi angaja un conflict cu Sovietele fără asigurarea unui sprijin real angloamerican? Nici a înghiți toate ofensele lor fără a reacționa nu găsesc că e posibil. Situația este încurcată cum n-a fost niciodată", „îmi pare foarte bine că spuneți aceste lucruri, Majestate, i-am răspuns eu. în adevăr, aceste ofense aduse Majestății Voastre ca și țării au o limită peste care nu se poate trece și eu cred că s-a ajuns realmente la această limită din moment ce noi știm ce urmărește Moscova și suntem convinși că dacă nu-și face scrupule față de anglo-americani, care au salvat Sovietele din ghiarele lui Hitler, cu atât mai puțin se vor jena de România și de Majestatea Voastră, foști inamicii lor, atunci soluția pentru noi nu este chiar așa de grea. Ori vă veți opune planurilor rusești de bolșevizare a țării ori nu, Moscova nu se va abate din drumul ei pentru a înlătura monarhia română și vor face exact ce au făcut și în Bulgaria. Așa fiind, cred că o plecare în străinătate sau eventual chiar o abdicare din partea Majestății Voastre e de preferat cu mult ca urmare al unui conflict cu Sovietele decât în urma unui conflict cu instrumentele lor din țară. în perfidia lor, Sovietele vor pretinde, așa cum au procedat și cu Bulgaria, că ele respectă suveranitatea țării și ca atare guvernul român e liber să facă ce vrea el cu monarhia țării. E bine să știe lumea întreagă, începând cu anglo-americanii, că Sovietele sunt cauza înlăturării monarhiei românești și nu poporul român. E

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947} | 199

singurul mijloc să vă acoperiți de glorie și de simpatia lumii întregi, dând prin acest gest și o palmă prestigiului politic al angloamericanilor pentru modul cum își tratează ei aliații care le-au făcut în trecut așa mari servicii. Cel puțin dacă aș fi în locul Majestății Voastre eu așa aș proceda”. „Soluția d-voastră nu e lipsită de sens politic și desigur ar avea o mare valoare morală, incontestabil. E de văzut dacă momentul ales pentru ea trebuie să fie azi sau ceva mai târziu, când ar fi întrunite poate condiții ceva mai potrivite”, mi-a răspuns regele. „Alegerea momentului, din moment ce suntem de acord asupra soluției, desigur aparține în întregime Majestății Voastre”. „Vă rămân adânc recunoscător pentru sinceritatea cu care mi-ați vorbit. Mă voi gândi serios la soluția d-voastră, mi-a răspuns regele. D-l Brătianu mi-a vorbit în același sens". „El este un om cu multă experiență, un om foarte cuminte și un foarte bun prieten al d-lui Maniu", i-am răspuns eu. Conversația noastră luând astfel sfârșit. Negel, care n-a scos o vorbă tot timpul discuției, s-a declarat „încântat" de soluția mea și m-a întrebat, de față cu regele, care se sculase deja de la biroul său, „cum cred eu că ar trebui procedat". „Foarte simplu, i-am spus eu. Sovietele trebuie silite să iasă din echivoc și să nu se mai ascundă după paravanul lui Groza. Reprezentanții lor de la București trebuie chemați și siliți să ceară guvernului impus cu forța de Moscova și menținut numai cu voia ei să pună capăt tuturor fărădelegilor cu care guvernează. Și cum e sigur că Moscova va refuza, iată momentul de care are nevoie Majestatea Sa pentru a-și pune în aplicare planul său". „Aceasta-i soluția", a recunoscut Negel, „în adevăr, așa trebuie procedat", a spus regele, care mi-a strâns mâna cu multă căldură. La ll30 am ajuns la Mihai Popovici, care sosise de o oră de la Predeal cu soția199. A urmat o discuție interesantă între noi, la care a participat pentru prima dată și soția lui. Au ascultat amândoi cu mult interes ce le-am spus eu despre discuțiile avute cu Berry, cu Negel și cu regele. Despre ceea ce vorbisem cu Dinu Brătianu erau deja la curent. Drept răspuns la expunerea mea, Popovici mi-a propus, pentru prima dată, în modul cel mai formal și mai sincer totodată, șefia partidului. „Maniu, începe Popovici, n-a voit să mă asculte, căci eu i-am spus de mai multe ori că ar trebui să se retragă

200 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

de la șefia partidului și să ți-o lase d-tale, care ai fi putut aranja cu rușii o situație mai bună decât în cea în care ne aflăm azi și ar fi putut scăpa și el și ceilalți prieteni ai noștri de mizeria în care se află. Legăturile d-tale atât de bune cu americanii și cu Palatul ar fi fost azi foarte utile pentru noi toți și pentru cei arestați. Eu sunt gata să te urmez și mă fac forte să-ți aduc adeziunea și a celor care nu te vor la șefia partidului”. Soția lui găsește că soluția lui „Mihai” e foarte bună și ea o admite ca „o necesitate de la care nu mă pot eschiva”. Le-am răspuns cu surâsul pe buze, deoarece era evident interesul lor de a nu se mai expune cu suplinirea șefiei partidului și de a o trece altuia, că în împrejurările de azi în plină luptă și cu Maniu arestat ar fi o lipsă totală de eleganță din partea noastră să facem astfel de schimbări când toată lumea se așteaptă să facem cu toții zid în jurul lui și al celor arestați. Le-am explicat apoi că eu am de gând să plec în afară la prima ocazie care mi s-ar oferi și ca atare n-aș putea să-mi mai iau și alte însărcinări pe capul meu, căci am îndeajuns: tipografia, presa partidului și toată averea lui din capitală și din țară, care toate sunt lăsate de câteva luni în seama mea. „Rămânem în formula de azi, cu biroul așa cum l-am completat, le-am spus eu, și cu d-ta vicepreședinte și Cartojan secretar general, eu, ca membru în birou, în calitatea de a activa și a vorbi în numele partidului, fără să mai am nevoie și de alte titluri". în timpul dejunului am trecut în revistă toate problemele la ordinea zilei, interne și externe. Popovici n-are nicio încredere în regele Mihai, pe care-1 consideră „slab, influențabil și lipsit de orice experiență și pricepere". El e sigur că regele nu va rezista presiunii sovietice, pentru că „rușii și ticăloșii noștri exercită o mare presiune asupra Palatului, împânzit cu oamenii lor, care practică o vastă corupție, începând cu mama lui și cu tot celălalt anturaj intim din jurul lui". Trecând la Tămădău și la ușurința de care a dat dovadă Maniu, Adelica Popovici, spune că după ea „Hațeganii au avut un mare rol în toată această treabă urâtă" și că pentru ea „este foarte clară intenția lui Emil Hațegan de a pune mâna pe șefia partidului”. Popovici nu contestă prima parte a afirmației soției sale și se mulțumește să spună că „Hațegan, oricât s-ar strădui, nu va putea ajunge șeful partidului nostru pentru că este total lipsit de calitățile necesare”. Aflu cu această ocazie că Hațegan și Zâne țin

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)| 201

mereu consfătuiri în oraș, pe la diferiți prieteni, căutând adeziuni de la cât mai mulți dintre fruntașii partidului pentru participarea deputaților noștri la lucrările Parlamentului actual. Popovici a fost rugat de Hațegan să mai țină cu ei încă o ședință vineri sau sâmbătă, pentru a mai discuta încă o dată dacă participăm sau nu la acest Parlament. Popovici crede că ar fi nimerită o ședință mâine după masă la ora 6. I-am spus că eu n-am nimic contra și i-am promis să particip. M-am întors acasă pe la ora 430 pe o căldură sufocantă. Cu tot riscul, mă decid să rămân acasă în noaptea aceasta și să ud grădina pe la opt seara. Văd presa, ascult Londra. Aceleași lucruri. Polemica dintre anglo-americani și Soviete continuă mereu pe toate chestiunile globului. în Grecia, după presa sovietică, partizanii avansează peste tot în contra trupelor guvernamentale, în special în Tessalia. Ziarele rusești nu vor să spună că partizanii greci primesc în această regiune, ca și în Epir, sprijin de la comuniștii bulgari și iugoslavi. De la un timp, Sovietele duc o mare campanie în contra Bisericii catolice, pe care o acuză de reacționarism. Adevărul este că Moscova întâmpină o mare rezistență în Polonia din partea Bisericii catolice, foarte puternică în această țară și profund anticomunistă. La noi, Biserica ortodoxă are o veche tradiție de supunere oarbă puterii laice, așa că nu ne putem aștepta la nicio rezistență din partea ei. Patriarhul Nicodim, deși un om foarte învățat, e deja senil, iar ceilalți ierarhi ortodocși, mitropoliți și episcopi, sunt figuri șterse și oportuniste.

Vineri, 25 iulie 1947 După un telefon, văd pe Berry la 9 dimineața la locuința lui. Discut o oră și ceva cu el situația internă și externă. El a vizitat din nou pe rege, care i-a făcut impresia că este hotărât să reziste presiunilor rusești. I-a repetat însă sfatul să fie prudent și să nu conteze pe concursul Statelor Unite, care în prezent nu pot face nimic efectiv pentru România. I-a repetat că guvernul american „este pur și simplu uluit de atitudinea Moscovei", dar că politica sovietică nu va triumfa întrucât lumea este profund ostilă

202 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

comunismului și imperialismului sovietic „mai ales azi, când se prăbușesc toate imperiile coloniale". Având în vedere prietenia care ne-o arată și indignarea lui față de procedeele grosolane ale Moscovei, l-am pus în curent cu discuția avută cu regele referitoare la posibilitatea unei plecări în afară și unei amenințări eventuale cu abdicarea dacă guvernul sovietic continuă să se amestece în treburile noastre interne. Berry găsește aceste eventualități, în special abdicarea, drept primejdioase pentru țară, zice el. „Un astfel de gest ar procura un scandal european, cu grave repercusiuni pentru Moscova, cel puțin morale, dacă politice nu sunt posibile”. Berry nu crede totuși că se va ajunge aici, întrucât el „nu vede pe suveranul nostru, capabil de atâta curaj și risc”. Raporturile mele cu Berry, fiind atât de intime, mi-am permis să-i atrag atenția asupra primejdiei de a păstra în arhiva sa particulară copii de pe rapoartele trimise Washingtonului, referitoare la discuțiile cu noi, întrucât, în stadiul în care se află azi, raporturile între Washington și Moscova, el se poate aștepta oricând la o percheziție și confiscare de acte. „Pentru Soviete ar fi de o mare importanță că Statele Unite încurajează rezistența politică a țării noastre în contra amestecului Moscovei în treburile ei interne". Berry mi-a răspuns că așa ceva n-ar jena cu nimic politica externă a țării sale, dar că pentru orice eventualitate el și-a luat din timp toate măsurile necesare, „știind că agenții moscoviți sunt lipsiți de orice scrupule". La ora 11 ținem o nouă ședință referitoare la lichidarea definitivă a tipografiei partidului, la biroul lui Schileru din Piața Rosetti. A fost prezent și Coman Lac, care desfășoară o activitate plină de curaj și de tact, pentru a evita orice conflict cu muncitorii și funcționarii care-i mai avem și cu autoritățile sindicale, toate în slujba partidului comunist. Aflu de la Schileru, care păstrează unele legături cu unii fruntași fenediști, ca Mâță, Mirto200, Anton Alexandrescu etc. că regimul de azi pregătește dizolvarea partidelor Național Țărănesc și Liberal, precum și anularea mandatelor acestor partide. Nu știu cât este de exactă această informație, însă mie mi-ar conveni de minune anularea mandatelor de deputat, pentru a scăpa de rușinea că unii deputați de-ai noștri să participe la lucrările acestui Parlament fraudulos. Am scăpa

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 203

astfel de această rușine pentru partidul nostru, iar Hațegan, Zâne și celelalte câteva secături din grupul lui, Cioran, Chirilă și Spineanu, ar primi o palmă usturătoare pe obrazul lor atât de gros. La ora 6 ședința biroului împreună cu deputății partidului aflători în capitală. Asistă și Schileru. Sunt prezenți membrii biroului și delegației permanente și deputății care se află în capitală, în total 27 de persoane. Mihai Popovici, care prezidează, dă cuvântul lui Emil Hațegan. Acesta repetă, fără să mai argumenteze, vechea lui propunere referitoare la participarea deputaților partidului la actualul Parlament. El arată că în ipoteza că propunerea lui ar fi respinsă, prietenii săi, cu el în frunte, sunt hotărâți să se prezinte la Parlament, „convinși că prin aceasta ei vor face un real serviciu partidului și țării". Hațegan cere vot pe față „pentru ca fiecare să-și ia răspunderea atitudinii sale în grelele împrejurări de azi". Am cerut cuvântul pentru a nu lungi inutil discuțiile, întrucât în această privință noi am mai votat o dată în această chestiune la ultima noastră ședință și nu văd ce fapt nou ar putea motiva o nouă discuție. Fără să mai intru în fondul problemei, am făcut apel la Hațegan și la prietenii săi să se gândească bine la pasul care vor să-l facă, întrucât imensa majoritate a partidului este cu desăvârșire contra participării, iar țara întreagă la fel, rugându-1 că dacă totuși, pentru motive care-1 privesc, ei sunt hotărâți să facă acest pas, să scutească partidul de o astfel de pată și să demisioneze din el de bună voie. „Altfel, am continuat eu, noi cei care rămânem să reprezentăm o mare majoritate, ne-am vedea siliți să apărăm onoarea partidului și să vă excludem. Nu vrem să facem acest lucru față de vechii tovarăși de luptă, însă dacă ne obligați, noi suntem obligați să ne executăm". „Fiecare cu răspunderea lui", mi-a replicat Hațegan. După ce l-am întrebat încă o dată dacă-și menține propunerea, și Hațegan a răspuns că da, Popovici a pus la vot, prin ridicare de mâini, propunerea lui. Au votat pentru ea: Hațegan, Zâne, Chirilă, Ciorănescu și Anghel. „Propunerea a fost deci respinsă cu 22 voturi contra 5”, zice Popovici, ca președinte al ședinței de azi. Cei cinci s-au ridicat și au părăsit sala într-o tăcere de mormânt. După plecarea lor, cei 22 au votat prin ridicare de

204 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

mâini excluderea lor din partid și trecerea mandatelor de deputat consilierilor care vin în ordine pe listele de deputați. S-a trecut apoi la chestiunea manifestului partidului către poporul român, redactat de mine și căruia i-am dat citire. El a fost aplaudat de nenumărate ori în timpul lecturii, în strigăte de „bravo", îndeosebi pasajele referitoare la politica lui Maniu. Apelul meu are trei părți: politica partidului înainte de 23 august 1944, rolul lui în actul de la 23 august și politica lui după acest eveniment până azi. în prima parte se scoate în evidență atitudinea consecventă a partidului în privința relațiilor noastre cu Mica înțelegere, cu Anglia, Franța și Uniunea Sovietică. Se scoate foarte bine în evidență faptul că politica externă a lui Titulescu de alianță cu Anglia, Franța și Uniunea Sovietică era politica partidului nostru pe care Titulescu o susținea ca ministru tehnician în guvernul personal al regelui Carol al II-lea, prezidat de secătura de Tătărescu. Scoțând acest lucru în evidență, Apelul înlătură drept minciună grosolană atât acuzația că partidul nostru ar fi susținut alianța cu Germania hitleristă, cât și cealaltă acuzație că am fi susținut războiul în contra Rusiei Sovietice și am fi ajutat regimul mareșalului Antonescu. „Reaua credință a celor care susțin astfel de minciuni grosolane e dovedită cu prisosință de faptul că regimul fenedist de azi cuprinde toate secăturile care, la ordinul lui Carol al II-lea, au pregătit alianța cu Hitler și Mussolini și intrarea în război în contra Rusiei Sovietice, în cap cu sinistra secătură de Tătărescu și cu toate celelalte lepădături din jurul lui, ca Ralea, Ghelmegeanu, Iordan etc.”. Apelul subliniază în continuare rolul jucat în evenimentele de la 23 august și politica de colaborare loială cu aliații noștri naturali, afirmând totodată caracterul democrat și național al partidului, „lucru recunoscut în modul cel mai elocvent de poporul român în alegerile celebre din 19 noiembrie 1946, când ne-a onorat cu marea lui încredere". „Guvernul Groza, impus cu forța de o putere străină, bazat pe o infimă minoritate, detestată de poporul român, după ce a falsificat grosolan rezultatul alegerilor din 19 noiembrie 1946, continuă să rămână la putere sprijinit mai departe de aceeași putere străină, și în loc să se retragă are îndrăzneala de a aresta un număr de fruntași ai partidului în frunte cu Ion Mihalache, care n-au altă vină decât că voiau să plece

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 205

pentru a apăra interesele țării, subjugată de o putere străină care urmărește să bolșevizeze țara, contrar tuturor angajamentelor internaționale de a ne respecta independența țării. Acest guvern ilegal, susținut de Uniunea Sovietică, în contra voinței țării, are acum îndrăzneala de a aresta pe șeful partidului, luliu Maniu, Sfântul Neamului, numai pentru motivul că și-a dat adeziunea pentru plecarea grupului Ion Mihalache. Partidul Național Țărănesc, care reprezintă imensa majoritate a neamului românesc, protestează cu cea mai mare energie în contra acestor arestări samavolnice și nu va înceta lupta până ce nu va asigura independența țării și nu va înlătura de la conducerea ei actualul guvern abuziv care nu este al ei”. Ultimul pasaj a fost subliniat printr-un ropot prelung de aplauze, toți ridicându-se în picioare, însoțind aplauzele de puternice ovații la adresa mea. A urmat discutarea acestui Apel timp de aproape o jumătate de oră. A vorbit mai întâi generalul Negrei, care mi-a adus elogii pentru curajul cu care conduc lupta în apărarea intereselor țării și partidului. El a fost de părere ca Apelul să fie semnat de noi, cei prezenți. Cezar Simionescu și d-rul Stănculescu, după ce și-au dat și ei adeziunea lor entuziastă, au susținut că Apelul ar trebui semnat și de ceilalți fruntași ai partidului care se află în libertate. Popovici și Cartojan s-au opus, sub motiv că nu se poate semna un Apel „atât de tare" ca acesta de către persoane care nu l-au citit. Văzând că se continuă discuția pentru o simplă chestiune de procedură, am cerut din nou cuvântul pentru a arăta că din punct de vedere strict statutar un astfel de apel ar trebui semnat de președintele partidului sau de către unul dintre forurile sale, birou, delegație permanentă sau comitet central. Cum aceste foruri nu se pot convoca datorită împrejurărilor excepționale în care ne aflăm, am propus ca cea mai potrivită soluție după mine ar fi ca el să fie semnat de Mihai Popovici, ca președinte interimar al partidului și de Al. Cartojan, ca secretarul lui general. Propunerea mea a fost aprobată în unanimitate. A rămas să fie multiplicat de Cartojan și de expediat ziarelor. Cei prezenți s-au angajat să-l răspândească în toată țara prin poștă sau curieri speciali. „Nu trebuie să ne fie frică, a subliniat foarte bine generalul Negrei, căci ori activăm ori nu tot acolo vom ajunge dacă Moscova este hotărâtă să înfrunte cu orice

206 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

risc pe anglo-americani din moment ce actualii guvernanți, în solda Moscovei, dacă nu s-au jenat să se atingă de un om ca Maniu, cum vă imaginați că nu s-ar atinge de noi, ceilalți. Cel puțin să le arătăm că suntem români demni și nu ne temem de nimeni în țara noastră". Aplauze prelungite au acoperit ultimele lui cuvinte. Am ieșit cu Negrei și cu Cezar Simionescu până la tramvaiul 5 în Piața Balcanică și de acolo până la Piața Brătianu. Negrei și Simionescu sunt convinși că Hațegan a jucat un rol important în chestiunea Tămădău, spunând că așa se vorbește în oraș. Le-am răspuns că astfel de bănuieli au ajuns și la urechile mele, dar că nu putem afirma nimic precis până nu vom vorbi cu Maniu. Numai el știe cine l-a putut înșela atât de bine, făcând jocul Siguranței. „în orice caz, le-am mai spus eu, după modul cum încearcă acum să facă jocul regimului actual, aparențele sunt toate în contra lui. Viitorul ne va lămuri odată și odată". Am dormit și noaptea aceasta acasă, întrucât sunt convins că libertatea mea este o chestiune de zile și că Hațegan, Zâne și ceilalți prieteni ai alor nu se poate să nu informeze pe Groza despre rolul meu în partid și despre opoziția mea categorică față de planurile lor. Am răsfoit presa zilei, am făcut un nou triaj prin hârtiile mele care rămân și care trebuie puse în siguranță și apoi am ascultat Londra. Presa noastră fenedistă continuă campania ei mincinoasă în contra partidului nostru, a lui Maniu și a „fugarilor de la Tămădău" pe care nu-i scoate din „trădători și complici ai reacțiunii internaționale". Murdăriile care le publică zilnic „Scânteia” sub numele scribului Olaru devin „documente sigure" pentru restul presei fenediste. După „Pravda" și „Izvestia", americanii și englezii sunt vinovați de toate tulburările de pe glob, până și de cele din Indonezia, unde americanii ajută pe față pe olandezi, „ai căror ofițeri sunt instruiți în Statele Unite". în Europa intrigile sovietice sunt concentrate asupra Germaniei apusene, unde încearcă să-i strice pe germani cu anglo-americanii, pe englezi cu francezii și pe aceștia toți cu Washingtonul. Mă conving pe fiecare zi ce trece tot mai mult că Stalin și ceilalți bandiți din jurul lui sunt în realitate

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)| 207

niște mari gogomani când își închipuie că pot clădi ceva durabil pe teroare, intrigă și minciună.

Sâmbătă, 26 iulie 1947 După un telefon, mă întâlnesc în Piața Romană, la ora 10, cu Fănel Mihăiescu, care se ascunde și el pe cât posibil în ultimul timp. Ieri el a participat la ședința de la Mihai Popovici, dar s-a ferit să ia cuvântul din motive de prudență. El consideră pe Hațegan, Zâne și ceilalți din grupul lor drept „simpli trădători, spioni ai regimului din partidul nostru și informatori ai Siguranței". El regretă că nu mi-a dat concursul său pe vremea când eu propuneam excluderea din partid a „trădătorilor în cap cu Zane”. El are informații pe care le consideră „sigure" că zilele acestea vor fi anulate mandatele tuturor deputaților țărăniști și liberali, după care va urma și desființarea acestor partide. El se bucură pentru că „astfel, zice el, toate lichelele de Zâne, Hațegan și ceilalți rămân de rușine, dați și afară din partid și nici aranjați cu regimul să-și salveze cel puțin mandatele". în continuare Mihăiescu îmi dă unele informații interesante; rămâne de văzut dacă sunt și exacte. Eu le înregistrez în Jurnalul meu pentru că ele circulă și par și verosimile. „Lumea vorbește, zice el, că familia Hațegan este de mult în serviciul fenediștilor, din mai multe cauze, dintre care unele nereguli în gestiunea lui Emil Hațegan pe vremea când, rămas la Cluj pe timpul ocupației Ardealului de Nord de unguri, a fost însărcinat de guvernul român cu distribuirea ajutoarelor necesare populației românești. Toate ațele acestei gestiuni sunt și în posesia guvernului Groza, care-1 are astfel la mână și-l șantajează. Pe lângă aceasta, fratele lui mai mic de la O.R.A.P. este amestecat în niște fraude de mai multe miliarde. Un alt frate, cel mai mic, medic, este o secătură care trăiește din tot felul de excrocherii. „E natural deci, zice Mihăiescu, ca astfel de oameni să treacă în slujba regimului pentru a-și salva libertatea și interesele lor materiale". Cum au procedat pentru a induce în eroare pe Maniu, nu știe nimeni nimic. Toate aceste informații Mihăiescu le deține de la colegi ingineri din Asociația AGIR, unde el a fost un timp președinte. Tot de la prietenii lui de la AGIR, Mihăiescu a aflat că acel care a dirijat toată afacerea Tămădău din

208 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

partea Siguranței noastre a fost evreul Nicolschi, reprezentantul sovietic în România, omul lui Vîșinski, mai tare decât orice reprezentant sovietic în țara noastră. Am ascultat cu multă atenție aceste informații, făcând totuși unele rezerve asupra exactității lor, deși în conștiința mea eu le cred aproape sigure. Personal eu n-am cea mai multă siguranță în seriozitatea lui Mihăiescu, care e cam bravard și nici nu-mi este prea bun prieten. De aceea nu i-am spus că și alte persoane din partid bănuiesc pe Hațegan pentru rolul urât în afacerea Tămădău. La ll30 am ajuns la familia Domocoș, la care am rămas la dejun. L-am pus în curent cu informațiile date de Mihăiescu, insistând îndeosebi asupra rolului jucat de Nicolschi în chestiunea Tămădău. în privința rolului jucat de Hațegani în afacerea Tămădău, Domocoș n-are nicio îndoială. Și el a auzit aceste zvonuri care circulă în oraș și le socoate întemeiate, întrucât are foarte proaste păreri de familia Hațegan. Cât despre Nicolschi, el nu știe nimic, pentru că nu l-a văzut de vreo două săptămâni, însă el e convins că acesta n-a fost străin de afacerea Tămădău, dat fiind rolul său de agent al Moscovei la București, în special al lui Vîșinski. Domocoș a încercat de vreo două ori să-l vadă însă n-a reușit, Nicolschi eschivându-se sub diferite pretexte. El va căuta să-l vadă și-l va pune în curent cu zvonurile care circulă în oraș. L-am rugat să-l caute pe fratele lui Hațegan, doctorul, pe care el îl cunoaște foarte bine, și să-l întrebe ce este adevărat cu știrea care circulă în capitală referitor la rolul Hațeganilor în afacerea Tămădău. Domocoș este încântat de Apelul partidului către țară, și mă felicită, bănuind că eu sunt autorul lui. El a dat dispoziții dactilografiei de la garajele Mihăiescu să-l multiplice în câteva sute de exemplare pentru județul Bihor, unde el continuă să fie vicepreședinte al organizației noastre. Ca om de afaceri, Domocoș are mulți adversari care răspândesc știri defavorabile pe contul lui, prezentându-1 drept agent informator, ceea ce știu că nu este exact. El are legături cu Nicolschi, pe care-1 plătește gras, însă aceste legături au un caracter pur politic și n-au nimic de-a face cu rolul de informator. Aceste legături le cunoaște Maniu, Roxin, șeful lui de organizație din Bihor, Ilie Lazăr, președintele asociației Garajele Mihăiescu, Ghiță Pop și cu mine. El le întreține cu știrea noastră.

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 209

Tot prin el am avut și eu ocazia să-l văd pe Nicolschi de mai multe ori. Domocoș e convins că dacă noi doi n-am fost arestați până acum după Tămădău, aceasta o datorim lui Nicolschi. L-am sfătuit cu orice preț să-l caute pe Nicolschi pentru a afla intențiile regimului și ale Moscovei față de situația noastră politică. La ora 4 m-am întâlnit cu Milica la familia Comănescu, așa cum eram înțeleși de dimineață. Pe la 6 ne-am despărțit, ea acasă, eu la Marinești. Cât va mai dura viața aceasta de continuă nesiguranță, nimeni nu știe. Toți prietenii mei sunt uluiți de vremurile care le trăim și așteaptă de la mine explicații privitoare la timpul cât mai avem de îndurat. Ce le pot spune, când eu singur nu mai știu ce să cred! Repet de câteva zile prietenilor mei părerea mea că în stadiul de azi al lucrurilor, „problema românească nu mai are soluție românească, ea fiind în funcție de situația internațională, iar aceasta depinzând de relațiile americano-sovietice". Cât timp raporturile dintre Washington și Moscova sunt atât de încordate încât oricând poate izbucni un război, între ele, țara noastră, așa cum este situația ei geopolitică se află complet la discreția Sovietelor. A încerca o acțiune de rezistență, dată fiind disproporția de forțe, înseamnă că le dăm pretextul căutat de mult de ruși pentru a ne strivi, lichidând pentru totdeauna această insulă latină, care împiedică Rusia ca, în numele panslavismului, să se întindă până la Adriatica și Marea Egee. Dacă printre noi nu s-ar găsi și un număr de ticăloși, adevărați trădători de țară, desigur lupta noastră ar fi mai ușoară, întrucât pentru un moment nu rușii sunt atât de primejdioși, cât mai ales cozile noastre de topor când vorbesc și activează în numele poporului român, când în realitate ei nu fac altceva decât să execute orbește poruncile Moscovei. Aceasta-i tragedia națiunii noastre azi și noi nu putem face decât un sigur lucru, să rezistăm moralmente, păstrând cu sfințenie flacăra vie a conștiinței naționale, așa cum cărbunii aprinși își păstrează căldura sub spuza lor. Sunt mai hotărât ca oricând să plec afară pentru ca împreună cu ceilalți frați scăpați de sub dominația Moscovei să duc lupta pentru apărarea ființei noastre naționale. Milica, Ioana, Rica și frații mei toți mă îndeamnă să fac acest pas și să nu mă mai gândesc la ei. Voi vorbi în acest sens și cu Berry de îndată ce-1 voi vedea.

210 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

Răsfoiesc presa zilei și ascult apoi Radio Londra. Presa comunistă de la noi e plină de atacuri grosolane la adresa lui Maniu și a partidului nostru. „Scânteia", sub semnătura aceluiași Olaru, continuă să atace grosolan pe „fugarii de la Tămădău". El le atribuie intenția de a constitui „un guvern de trădători din afară”, pentru a ponegri țara, făcând „jocul reacțiunii internaționale în luptă cu sincera democrație sovietică”. La noi, regimul fenedist ține întruniri în toată țara, în care fruntașii comuniști batjocoresc ca la ușa cortului partidul nostru, neînțelegând nenorociți! că în felul acesta ei ne fac și mai populari în toată țara. Ana Pauker și amantul ei, cum vorbește lumea, Teohari Georgescu, declară sus și tare că izbânda va fi a lor, a Moscovei. Ziarele noastre comuniste reproduc zilnic, după cele sovietice, tot felul de știri defavorabile pentru anglo-americani. Americanii sunt acuzați că vând arme guvernului italian Gaspari, pentru a combate pe muncitorii care cer reforme în folosul lor. în Europa, americanii susțin ridicarea Germaniei apusene în detrimentul Angliei și Franței. După „Pravda" și Izvestia", cercurile engleze și franceze sunt foarte îngrijorate de politica Washingtonului față de Germania. Moscova se arată încântată de perspectiva ca Wallace să candideze la președinția Statelor Unite. Pentru tulburările din Grecia, Palestina, India, Indonezia și China, după presa rusă, numai anglo-americanii poartă răspunderea.

Duminică, 27 iulie 1947 Dejun la Dinu Brătianu cu Gh. Brătianu, Bebe Brătianu201 și Romniceanu. Eu îi pun în curent cu acțiunea desfășurată de partidul nostru, de excluderea din partid a grupului Hațegan - Zâne și le citesc apoi Apelul adresat țării, lucru pentru care sunt felicitat, cei prezenți știind că este redactat de mine. Dinu Brătianu și Romniceanu mă întreabă ce este adevărat de zvonul care circulă în oraș referitor de rolul jucat de frații Hațegan în chestiunea Tămădău. Romniceanu adaugă chiar că pentru el „este aproape sigur că familia Hațegan este în slujba regimului”. El pretinde că de pe vremea când făceau parte amândoi din guvernul Groza ca reprezentanți ai partidelor Liberal și Țărănist, lui nu i-a plăcut atitudinea lui Hațegan, care „evita sistematic să supere pe Groza de

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 211

care parcă se temea”. Și Romniceanu a auzit de unele nereguli în legătură cu gestiunea lui bănească de la Cluj de pe timpul ocupației maghiare și cunoaște totodată și excrocheriile fratelui lui Hațegan de la O.R.A.P. Le-am răspuns că în adevăr aparențele sunt în contra familiei Hațegan, dar că precis nu se poate ști nimic până nu vom vorbi cu Maniu, căci numai el cunoaște pe aceia care l-au indus în eroare. S-a trecut la problemele externe. Bebe Brătianu e de părere că încordarea dintre anglo-americani și Soviete „a atins limita maximă" și că o lămurire apropiată dintre cele două blocuri este foarte apropiată „ori printr-o înțelegere bruscă ori printr-o confruntare militară”, pe care el o vede foarte posibilă. Dinu Brătianu e de aceeași părere. Gh. Brătianu merge și mai departe decât ei, „fiind convins că niciodată anglo-americanii nu vor permite să bolșevizeze Europa centrală și balcanică și că atitudinea aparent indiferentă a Londrei și Washingtonului este numai un simplu joc pentru a permite Sovietelor să-și demaște scopurile și metodele". în sprijinul acestei afirmații Gh. Brătianu citează unele pasaje din declarațiile lui Churchill, Attlee202, Eden, Truman, Byrnes203 și Marshall. „Oamenii aceștia știu ei ceva, din moment ce fac astfel de afirmații”, zice el. Romniceanu îi combate pe toți, afirmând că în adevăr așa ar trebui să procedeze, îndeosebi americanii, care au și autoritatea morală și forța politică și militară de a-și impune voința, dar că toate manifestările lor antisovietice nu merg până la o confruntare militară. Romniceanu susține în concluzie că noi nu trebuie să contăm pe sprijinul lor, întrucât pentru mult timp încă noi suntem la discreția Sovietelor. „Ne așteaptă zile foarte grele", termină el. El nu vede cum am mai putea duce lupta noastră fără a fi striviți de ruși, care au acum ocazia nesperată de ei de a lichida „ciotul care le stă în cale în expansiunea lor”. Bebe Brătianu recunoaște că în adevăr situația este foarte grea, dar el nu împărtășește pesimismul lui Romniceanu. El se arată dispus să pună oarecare bază pe teza susținută de Tătărescu și de colaboratorii săi apropiați, Bejan204, Alexandrini205, Moșoiu206 etc. cum că, odată înlăturat Maniu și grupul său de ardeleni, situația se va limpezi, întrucât înșiși rușii nu vor mai avea nevoie să se

212 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

amestece în treburile noastre deoarece teama lor principală vine numai din partea ardeleană a Partidului Național Țărănesc. Tătărescu și prietenii săi susțin chiar că, odată înlăturat Maniu și grupul său, s-ar putea ca Partidul Liberal să fie chemat să joace un rol de seamă, raliind în jurul său toate elementele de dreapta din țară în lupta contra comunismului. Gh. Brătianu pare și el convins de „temeinicia tezei lui Tătărescu, pentru că, zice el, guvernul Groza are o situație atât de șubredă, lucru cunoscut foarte bine de Moscova, încât Tătărescu și grupul lui îl poate oricând constrânge la concesii foarte mari pe plan intern, amenințându-1 cu trecerea lui în opoziție. El spune că prietenul lui, Victor Papacostea, a avut de curând o lungă discuție cu Giurescu, omul de încredere al lui Tătărescu, care i-a spus că atâta timp cât acesta va face parte din guvernul Groza, liberalii n-au a se teme de nimic. „Groza, i-a spus Giurescu lui Papacostea, este prea slab și poziția lui prea șubredă față de ruși pentru a-1 supăra pe Tătărescu. Acesta se bucură de o situație excepțional de bună în guvernul Groza, aceea de arbitru. Tătărescu are planul lui și așteaptă momentul potrivit pentru a-1 pune în aplicare”. Giurescu i-a mai spus lui Papacostea că atâta timp cât Tătărescu ocupă Ministerul de Externe, nimeni din partidul Liberal nu trebuie să se teamă, „nici chiar Gh. Brătianu, cu tot germanofilismul său din trecut". Romniceanu le-a atras atenția atât lui Bebe, cât și lui Gh. Brătianu să nu pună nicio bază pe cuvântul unor secături ca Tătărescu, Bejan, Alexandrini, Giurescu etc., „toți indivizi compromiși față de ruși până peste cap și care n-au nicio libertate de acțiune. Toți aceștia riscă să le putrezească oasele în închisoare, la cel mai mic gest care ar putea supăra Moscova”. N-am intervenit deloc în timpul cât a avut loc această discuție între fruntașii liberali de față, mirându-mă mult de nepriceperea și naivitatea lui Bebe și Gh. Brătianu, care nici azi, după atâția ani de experiență, încă nu cunosc destul de bine pe gangsterul de Tătărescu și pe secăturile dezgustătoare din jurul lui, fiind dispuși să pună temei pe spusele lor, când în realitate, așa cum a spus foarte bine Romniceanu, ei tremură de frică în fața rușilor și sunt dispuși pentru orice fărădelegi, numai să scape de pedeapsă. Eu am combătut energic spusele lui Bebe și Gh. Brătianu, spunându-le de

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 213 la început că aș dori foarte mult ca ei să aibă dreptate, dar din nenorocire lucrurile stau cu totul altfel. După logica noastră așa ar trebui să procedeze anglo-americanii, în special aceștia din urmă, care au ajuns prin forța lor economică și militară la conducerea lumii întregi. Se uită însă mai multe lucruri, între care acelea că americanii sunt oameni de afaceri mai mult decât oameni politici și că ideea de prosperitate și confort personal sunt idei de bază ale mentalității americane. Desigur, ca democrați cinstiți ce sunt, ei simpatizează cu tot ce reprezintă în lume ideile de libertate și sunt alături de toate națiunile globului care luptă în acest sens. Dovadă că în două rânduri ei au salvat Europa de mizeriile militarismului german și ale dictaturii fasciste și hitleriste. Acum li se cere să facă un al treilea război mondial, pentru a scăpa lumea de cealaltă dictatură și mai odioasă ca primele, cea comunistă. Cred că li se cere prea mult, deși se află și în Statele Unite mulți oameni care văd inevitabilă o răfuială cu Sovietele. Se uită însă că americanii au făcut sacrificii enorme în ultimul război și le vor trebui încă foarte mulți ani pentru a astupa golurile provocate de el. Se uită faptul că în fond ei au suportat cea mai mare parte a cheltuielilor de război, iar cât despre recunoștința lumii pentru sacrificiile făcute de americani e de ajuns să vezi atitudinea lui de Gaulle și a francezilor care merg cu el pentru a înțelege cât de puțin pot conta pe recunoștința popoarelor. Dacă la acestea toate se mai adaugă și faptul că izolaționismul american n-a dispărut chiar de tot, atunci este mult mai ușor de înțeles fenomenul american și pentru ce deci acțiunea lui Wallace găsește ecou în opinia publică americană și pentru ce Sovietele, care cunosc foarte bine aceste lucruri joacă atât de îndrăzneț cartea lor, fiind sigure că nu riscă nicio confruntare militară cu Statele Unite. „Aceasta este concluzia la care am ajuns eu, care cunosc ceva din istoria Statelor Unite, am conchis eu, și mai ales după conversațiile avute cu reprezentanții lor din țara noastră. Ne vom bucura tot timpul de simpatia lor, de protestele lor sincere și înflăcărate, dar atât. Ele nu se vor război cu Sovietele pentru nicio chestiune de pe glob, decât numai acolo unde interesele lor vitale vor fi în joc. Și cum rușii cunosc foarte bine acest lucru, ei vor evita să se amestece acolo unde Washingtonul nu poate ceda. în Europa americanii n-au

214 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

interese vitale nicăieri, deci aici rușii au libertatea de a-și face de cap. Bineînțeles, rămâne primejdia comunistă, care e mai mult decât serioasă pentru vecinii Sovietelor. însă pentru aceasta opinia publică americană, la distanța care se află, nu este încă destul de pregătită pentru a o înțelege. Iată pentru ce eu cred că lupta noastră cu bolșevismul rusesc devine foarte grea și că noi trebuie să ne gândim foarte serios la ideea că numai în afară se mai poate continua lupta în contra comunismului și a imperialismului". „Dragi prieteni, s-a adresat Dinu Brătianu amicilor săi, tare mă tem că profesorul Hudiță vede foarte clar situația și în aceste condiții eu nu mai văd nicio ieșire". „Profesorul Hudiță are perfectă dreptate, i-a răspuns Romniceanu. Este clar ca lumina zilei că noi nu putem conta pe sprijinul militar al americanilor decât numai pe unul moral și politic, ceea ce pentru porcii de ruși nu reprezintă absolut nimic. Mă raliez în întregime propunerii amicului Hudiță că noi trebuie să organizăm în afară, la Paris, Londra și Washington, comitete puternice de intelectuali și oameni politici care să ducă lupta pentru apărarea intereselor țării noastre”. Eu am adăugat la propunerea lui Romniceanu și aceea că membrii comitetelor noastre să colaboreze cu reprezentanții celorlalte țări căzute sub regimul sovietic, organizând un comitet central al tuturor națiunilor europene care luptă în contra imperialismului rusesc sub masca lor perfidă de comunism. în cursul dejunului am discutat diferite aspecte ale situației interne, atitudinea regelui, arestările de țărăniști, liberali și chestiunea parlamentarilor care refuză să participe la lucrările actualului Parlament fraudulos. Și în aceste chestiuni observ că Dinu Brătianu și Romniceanu au păreri apropiate de ale mele, în timp ce ceilalți doi își mai fac unele iluzii. Bebe Brătianu e convins că mandatele acestor deputați nu vor fi anulate pentru că altfel regimul ar trebui să facă noi alegeri pentru completarea locurilor rămase vacante, „lucru enorm de greu, dată fiind impopularitatea Iui". Gh. Brătianu judecă la fel, considerând că Sovietele „nu pot trece o anumită măsură, având în vedere necesitățile lor de propagandă". Romniceanu i-a combătut pe amândoi, susținând foarte just ideea că „Moscova nici nu se sinchisește de astfel de subtilități când e vorba să-și atingă scopurile ei și să pună definitiv

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 215

mâna pe România. Pentru ruși, continuă el, succesul final contează și nu ce zic anglo-americanii”. Către sfârșitul mesei, Dinu Brătianu s-a ocupat pentru un moment de politica Franței în România, ca răspuns la o întrebare a lui Bebe Brătianu, dacă n-ar fi bine să se facă apel și la Boncour, reprezentantul francez la București, care întreține foarte bune raporturi cu Moscova. Dinu Brătianu i-a răspuns că „un astfel de apel ar fi cu totul compromițător și inutil totodată, dată fiind politica Franței față de Soviete, care nu mai știe cum să le facă plecăciuni, scărpinându-se tot timpul de Anglia și mai ales de Statele Unite". Dinu Brătianu susține că Franța a decăzut atât de mult pe planul politicii internaționale „încât omul neserios care o reprezintă la București, Boncour, corespunde perfect rolului pe care Franța îl joacă azi în lume". L-am felicitat pe Brătianu și pentru această observație, adăugând convingerea și indignarea mea totodată că n-am văzut încă până azi, în istoria universală, exemplu de mai multă ingratitudine față de binefăcătorul tău care-ți salvează viața decât cazul lui de Gaulle și al francezilor care-1 urmează față de englezi și mai ales față de americani. Exemplul Italiei din 1870, când n-a sărit în ajutorul lui Napoleon al III-lea207, marele ei binefăcător, nu este aproape nimic în comparație cu atitudinea acestui general fanfaron și fără suflet. Mi-a făcut plăcere să constat că și cei de față, toți au împărtășit punctul meu de vedere în chestiunea de Gaulle. Mi-a părut extrem de rău că a trebuit să susțin tocmai eu aceste lucruri, francofil în toată formația mea spirituală și adânc recunoscător Franței și îndeosebi lui Napoleon al III-lea pentru imensul lui sprijin dat nouă în unul din cele mai grele momente din istoria noastră, 1853-1866. Niciodată n-am fost tratat de Dinu Brătianu cu mai multă atenție și prietenie ca astăzi în timpul dejunului și după el. Trecând în biroul său, unde am luat cafeaua, el m-a luat la braț spunându-mi încet să nu audă ceilalți: „Azi am înțeles mai bine ca oricând pentru ce d-1 Maniu ți-a arătat atâta prietenie. D-ta trebuie să pleci neapărat în afară pentru a lua direcția întregii noastre mișcări pentru apărarea țării. Eu voi căuta să te ajut cu toate mijloacele de care dispun". I-am răspuns că aștept să plec la prima ocazie și că voi căuta să ținem legătura împreună.

216 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

Am plecat de la Brătianu cu moralul foarte ridicat, convins că am câștigat sprijinul cinstit al unui om de seamă, înțelept, ponderal și mare patriot. Posibilitatea lui financiară îmi deschide o frumoasă perspectivă în vederea luptei mele naționale în străinătate. De bucurie m-am dus direct acasă, convins că azi, fiind duminică, agenții Siguranței au altceva de făcut decât să mă aresteze. Am ajuns pe la 430, pe o căldură de peste 30 de grade. Grădina mea s-a veselit când m-a văzut, știind că voi răcori-o din plin în seara aceasta. Văd presa, scriu la Jurnal, ud grădina, iar seara târziu ascult Londra și Parisul. Sub regimul fenedist de azi totul e condus de la centru în materie de propagandă. Ziarele înregistrează de vreo două zile așazise știri cum că cetățeni din diferite părți ale țării, „indignați de Tămădău și de politica trădătoare a național țărăniștilor, cer cu insistență dizolvarea partidului lor și pedepsirea lor exemplară". Faptul că ziarele fenediste publică astfel de telegrame, ticluite în întregime de Ministerul de Interne, înseamnă că se pregătește realmente dizolvarea partidului. Vreau să văd dacă rușii pot merge așa de departe, rupând-o definitiv cu anglo-americanii. Dacă se dizolvă partidul nostru, liberalii își fac mari iluzii când își închipuie că ei ar putea scăpa, ca și partidul lui Titel Petrescu. Pe plan extern, presa fenedistă reproduce din cea sovietică tot ce poate pune în lumină proastă pe anglo-americani, teza Moscovei fiind bine cunoscută, țările burghezo-capitaliste sunt gata de prăbușire, iar lumea nouă, pregătită de Moscova, în plină prosperitate și progres. Cu astfel de slogane stupide caută Moscova să prostească lumea! Desigur, lumea se va lămuri într-o zi de prostia și ipocrizia bolșevismului rusesc, păcat însă că până atunci popoarele căzute sub tirania lui vor avea enorm de suferit. De toată această suferință îngrozitoare sunt responsabili numai angloamericanii, care n-au știut să pună frâu barbariei bolșevice, îndată ce au înlăturat fascismul și hitlerismul. Ziarele sovietice reproduc din presa americană mai multe atacuri la adresa guvernului britanic pentru proasta lui administrație a Ruhrului. Ele mai susțin, cu un lux de detalii, că în fond planul Marshall nu împarte numai Europa în două blocuri, dar el, fatal, va sfârși prin a diviza și Apusul

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 1H august 1947)] 217

Europei. Pentru aceasta presa sovietică se folosește de anumite discuții care au avut loc recent în Congresul american referitor la sumele alocate planului Marshall și la eventualitatea ca ele să fie reduse și puse la dispoziția Europei apusene, cel mai devreme în anul viitor.

Luni, 28 iulie 1947 La Mihai Popovici la 9 dimineață. Discutăm mult situația internă. El nu crede că partidul nostru va fi dizolvat. „Este exclus ca rușii să-și ia o astfel de răspundere, zice el, căci ar fi prea de oaie și s-ar compromite grav pe plan extern". El crede că tot tapajul care-1 fac prin presa lor fenedistă are ca scop să faciliteze lui Hațegan și grupului său să pună mâna pe conducerea partidului și să ajungă cu el la o formulă de colaborare cu actualul Parlament. Popovici se întreabă dacă n-ar fi chiar bine să lăsăm acestui grup libertatea de acțiune „din moment ce partida și așa este pierdută, cât timp noi nu mai putem conta pe niciun sprijin american". Presa fenedistă n-a publicat până azi nimic în legătură cu discuțiile care au avut loc între fruntașii partidului care sunt încă liberi și nici despre îndepărtarea din partid a celor ce vor să participe la lucrările actualului Parlament. Așa crede Popovici, însă eu sunt convins că adversarii noștri cunosc foarte bine situația din partidul nostru și ca atare ei știu foarte bine că nici vorbă nu poate fi de vreo înțelegere cu ei când Maniu este închis și nu se poate vorbi cu el. „Totul depinde de ruși, am spus eu. Lucrurile se vor decide la Moscova, nu la București, unde ele se execută numai de către trădătorii noștri". I-am explicat apoi că după stadiul în care se află raporturile dintre Soviete și anglo-americani azi eu nu văd imposibilă ruperea ultimului fir de ață care mai leagă aceste raporturi și rușii, luându-și astfel răspunderea politică de a tăia brutal nodul gordian românesc. „Eu mă aștept astfel ca rușii să nu se mai jeneze de nimic și să transforme România într-o republică bolșevică, dizolvând toate partidele și înlăturând și monarhia, așa cum au procedat în Bulgaria", am conchis eu. Popovici a conchis că sunt prea pesimist și că în ipoteza că Moscova urmărește așa ceva, în nici un caz lucrurile vor avea loc mult mai târziu, „cel puțin după câțiva ani". „D-ta uiți că avem de-a face cu rușii și mai ales cu o

218 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

bandă de aventurieri care, stăpâni pe Kremlin și îmbătați de victoria de a fi câștigat războiul, își imaginează că acum a sosit momentul să dea asalt la cucerirea lumii", i-am răspuns eu. După ce l-am pus în curent cu cele discutate ieri la Dinu Brătianu, am atins chestiunea fondului de care este nevoie în străinătate pentru organizarea propagandei noastre. El susține cu încăpățânare că partidul nu mai dispune de niciun fond lichid, afară de propietățile lui din țară, ziarele și tipografia din București și Cluj. Eu nu-1 cred, dar nu mai insist. El pleacă la 11 la Brașov. Soția lui e acolo de ieri. De la Popovici, din strada Sofia (Parcul Filipescu), mă abat prin strada Paris și mă opresc fără telefon prealabil pe la Victor Papacostea, pe care l-am găsit acasă, îngrozit și el de vremurile care le trăim. Nu-i venea să creadă ochilor când m-a văzut, el fiind sigur că sunt arestat de la 15 iulie. Dar și mai mare i-a fost mirarea când a aflat de discuțiile care au avut loc în partidul nostru, de înlăturarea grupului Hațegan și de toate celelalte măsuri luate de noi în vederea continuării luptei. Când i-am spus că ieri am luat dejunul la Dinu Brătianu, cu Bebe Brătianu, Gh. Brătianu și Romniceanu, i-a venit inima la loc, întrucât el e convins că pentru moment cel puțin liberalii nu sunt încă expuși. El îmi povestește pe scurt discuția lui de acum câteva zile cu C.C. Giurescu referitor la rolul lui Tătărescu în guvernul Groza și asigurările lui date liberalilor diniști că nu li se va întâmpla nimic cât timp se află el în guvern. Papacostea se arată dispus să creadă toate aceste gasconade și-mi face impresia că și el se bazează într-o oarecare măsură pe asigurările acestui șarlatan politic. A rămas surprins când l-am coborât pe pământ, arătându-i cât de mult se înșeală, punând bază pe cuvântul unui excroc politic, tip de aventurier, vândut Moscovei până peste cap și care nu știe cum să scape de răspunderea greșelilor din trecut. La urmă a trebuit și Papacostea să recunoască și el că în adevăr nu se poate pune mare bază pe cuvântul „acestui Trahanache" și nici pe tot ce spune Giurescu, pe care el îl socoate „șeful incontestabil al oportuniștilor din România". între Papacostea și Giurescu este o veche rivalitate, însă primul, fiind foarte fricos, ea rămâne surdă, nefiind în curent decât eu și câțiva dintre prietenii lui intimi. Discutând cu Papacostea situația lui Gh. Brătianu, recunoaște și el că acesta riscă foarte mult rămânând în țară cu toate

loan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 219

asigurările primite că nu i se va întâmpla nimic pentru politica lui din trecut. Aflu cu această ocazie că în afară de asigurările lui Tătărescu, el a primit și altele „mult mai sigure" de la universitarii fenediști Ralea, Rosetti-Bălănescu, Stoilov, Oțetea, Călinescu și Iordan, care i-au promis tot sprijinul lor, cu singura condiție să nu mai militeze și să-și vadă de catedră și de lucrările sale. Ralea i-a mai spus că a vorbit în acest sens cu Gheorghiu-Dej și cu Pătrășcanu, iar Iordan l-a asigurat că și rușii îl apreciază ca istoric. Stoilov l-a asigurat chiar că în planul de reorganizare a Academiei, cu care este însărcinat el, printre primii dintre vechii membri care vor rămâne va fi și el. Papacostea nu pune mare bază pe cuvântul acestor oameni. Eu i-am răspuns că toți aceștia sunt atât de compromiși prin trecutul lor plin de păcate, încât de s-ar putea salva pe ei, la nevoie, și că Brătianu își face din nou iluzii care-1 vor costa mult într-o zi. Eu rămân la părerea mea că el nu-și dă încă seama de situația lui grea și va regreta amar într-o zi. Prezența lui în străinătate ar fi mult mai utilă decât în țară în situația de azi. Papacostea este cu totul de părerea mea. De la el cu un taxi pentru a nu fi urmărit eventual m-am dus la familia Moga, în strada Călușei, unde se adăpostesc în secret Aurel Dobrescu și T. Roxin. Ajungând pe la ora unu, ei m-au reținut la dejun. Gazda, d-na Moga, este o persoană foarte cumsecade, inteligentă și devotată lui Dobrescu și lui Roxin. I-am pus în curent cu situația din ultimele zile și am discutat împreună evenimentele la ordinea zilei. Trăind izolați, ei n-au alte informații decât cele din ziare. 0 știre publicată în presa fenedistă de azi ne alarmează pe toți trei, întrucât ea pare verosimilă din moment ce i se face atâta publicitate. Se afirmă că Blocul partidelor democrate, adică fenediștii, au propus în ședința ținută la 25 iulie „dizolvarea Partidului Național Țărănesc și urmărirea în justiție a tuturor vinovaților". Din moment ce presa fenedistă publică asemenea știre înseamnă că Moscova a decis acest lucru și că ea înțelege să nu se mai jeneze față de anglo-americani în stabilirea dominației ei asupra României. în felul acesta lucrurile încep a se lămuri și situația noastră ca partid antisovietic și anticomunist devine și mai clară. Rezistăm? înseamnă război civil, urmat de intervenția Sovietelor. Capitulăm? înseamnă să ușurăm Moscovei planurile ei

220 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

de dominare și de bolșevizare a țării. Toți trei suntem de acord că trebuie căutată o cale de mijloc, rezistență pasivă, combinată cu o puternică mișcare în străinătate pentru a ne apăra independența și regimul nostru democratic. Toți suntem convinși că lumea liberă, în frunte cu Anglia, Statele Unite și Franța, nu va rămâne indiferentă la lupta poporului român pentru a-și apăra independența. Facem diferite planuri în acest sens pentru plecarea noastră în străinătate, deși dificultățile sunt imense, iar anglo-americanii nu ne pot fi de mare folos. Dobrescu e furios la culme, și pe drept cuvânt, pe americani în special care lasă a înțelege că cererile României, Ungariei și Austriei de intrare la O.N.U. ar putea fi admise. „Dacă anglo-americanii fac această batjocură cu noi, românii, zice Dobrescu, atunci să nu se supere amicul meu Hudiță dacă afirm sus și tare că aceste două mari puteri ne-au vândut fără rușine la Yalta și la Potsdam”. Roxin se declară de acord cu Dobrescu, spunând „că pentru această mișelie făcută cu noi și cu polonii, anglo-americanii vor plăti-o scump într-o zi". „Omul spune multe la supărare", le-am spus eu, explicându-le, fără să intru în fondul problemei, că dacă pot admite în principiu că s-au comis unele greșeli din partea lor, dovedindu-se și naivi în unele privințe, în niciun caz nu poate fi vorba de „trădare sau de vânzare", cum le place unora să vorbească. „Mai întâi, le-am spus eu, nu există în toată istoria relațiilor dintre anglo-americani și ruși în timpul războiului vreun act politic prin care să se fi acordat drept de sferă de influență cuiva. Din contra, la Yalta, Stalin s-a angajat formal să facă alegeri libere în Polonia și să nu se amestece sub nicio formă în treburile interne ale țărilor pe ale căror teritorii vor pătrunde trupele lor în urmărirea celor germane. Sunt vinovați Churchill și Roosevelt208 dacă Stalin a fost un porc? Desigur, veți zice că Roosevelt și Churchill trebuiau să știe că rușii au fost totdeauna porci și că nu se țin de vorbă. Probabil că ei știau acest lucru și nu puteau împinge prea departe precauțiile cu rușii când războiul nu era încă terminat - nu uitați că ne aflăm la 11 februarie 1945 și războiul nu se știa dacă se va termina înainte de 5-6 luni. Hitler mai dispunea încă de aproape 400 de divizii care luptau cu disperare, iar o pace separată, eventual chiar o alianță Hitler - Stalin era mereu posibilă. Când veți reuși să vă puneți în

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)| 221

pielea lui Roosevelt, care avea și el greutățile lui și care nu știa cum să termine mai repede războiul atunci veți înțelege foarte bine de ce la Yalta nu era pentru el momentul să împingă lucrurile prea departe cu indivizi de moralitatea lui Stalin. Numai când veți ține seama de toate aceste lucruri și de atâtea altele pe care noi încă nu le cunoaștem vom ști că n-a fost vorba la Yalta de nicio vânzare sau trădare, totul reducându-se la niște înțelegeri onorabile între oameni dintre care unii s-au dovedit în urmă necinstiți, incorecți. Aceasta e convingerea mea despre Yalta și Potsdam și cred că dacă Roosevelt n-ar fi murit în aprilie 1945 și ar fi văzut porcia și nerușinarea lui Stalin el ar fi reacționat cu și mai multă violență și autoritate decât Truman și colaboratorii lui”. „Poate ai dreptate pentru trecut, mi-a spus Dobrescu, însă azi, când americanii văd batjocura care o fac Sovietele de înțelegerile cu ei de la Yalta, Teheran și Potsdam și nu intervin să-i pună la punct, își iau o mare răspundere și noi avem tot dreptul să-i blamăm". „Așa pusă chestiunea, desigur poate ai dreptate, i-am replicat eu. Toți avem nedumeririle noastre în această chestiune însă și aici sunt încă multe lucruri pe care noi nu le cunoaștem complet, ca să ne putem pronunța categoric”. „Dacă aș fi și eu istoric ca tine, mi-a răspuns Dobrescu, poate aș judeca la fel și m-aș pronunța mai rezervat în funcție de documentele pe care le am la îndemână, însă eu sunt om politic și nu istoric și ca atare îi condamn categoric atât pe americani, cât și pe englezi și francezi, care asistă ca niște egoiști nerușinați la crucificarea atâtor popoare europene de către foștii aliați, noii năvălitori barbari asupra Europei". N-am mai continuat discuția căci era aproape ora 5 și eram așteptat la Marinești de Milica, așa cum ne înțelesesem de dimineață. Am ajuns pe la 530 la familia Marinescu, unde mă aștepta Milica și farmacistul Dornescu de la Pașcani, venit de dimineață să mă informeze despre situația prietenilor noștri din județ și atmosfera generală de la Fălticeni, Pașcani și Lespezi. Când am ajuns eu, Dornescu povestea celor prezenți mizeriile fără sfârșit pe care autoritățile fenediste din județul nostru le făceau membrilor partidului nostru, persecutați sălbatic, purtați pe drumuri pentru toate fleacurile, arestați cu lunile și deținuți pe la posturile de jandarmi claie peste grămadă, fără hrană și fără nicio legătură cu

222 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

familiile lor pentru a le aduce hrană și îmbrăcăminte. Pe măsură ce fac declarații că părăsesc Partidul Național Țărănesc sunt puși în libertate, fiind obligați să se înscrie în Frontul Plugarilor și să participe la întruniri unde se cere desființarea partidului nostru și urmărirea în justiție a tuturor fruntașilor sub motiv că „ei au înșelat poporul". Dornescu povestește că acum trei zile a trecut pe la el Vasile Luca209, președintele organizației noastre din Ciohorăni, fost de două ori primar, unul din cei mai vrednici țărani din județul Baia, care i-a spus ce a pățit cu o zi înainte la jandarmeria din Miroslăvești, unde era deținut de aproape două luni. După ce i s-a interzis orice contact cu familia, lui și celor 65 de fruntași țărăniști din satele din jurul Miroslăveștilor și n-au primit niciun pachet din partea familiilor lor, au fost puși în libertate după ce au semnat o hârtie prin care aderau cu toții la Frontul Plugarilor din județ. Odată semnată această declarație colectivă, ei au fost scoși în curtea Jandarmeriei și acolo s-a ținut o întrunire la care a fost adusă cu forța și populația din Miroslăvești. Unuia dintre ei i s-a dat să citească o declarație, ca din partea populației, în care lumea se leagă să lupte din răsputeri în viitor în contra tuturor acelor care ar mai îndrăzni să vorbească vreodată despre fostul Partid Național Țărănesc, despre profesorul Hudiță, luliu Maniu sau Ion Mihalache. Au luat apoi cuvântul Gh. Radu din Pașcani, președintele Frontului Plugarilor din județul Baia și prefectul județului, învățătorul Focșa. Toți au condamnat Partidul Național Țărănesc, pe care l-au declarat responsabil de război și de toate relele care s-au abătut asupra poporului român, terminând cu huiduieli la adresa lui Maniu, Mihalache și Hudiță. „Bietul Luca, povestește Dornescu, mi-a povestit cu lacrimi în ochi rușinea la care a fost supus el și ceilalți fruntași țărăniști de a fi fost siliți să asiste la o așa întrunire de ticăloși și să audă cu urechile lor astfel de insulte la adresa șefilor partidului nostru. Nu se poate ca Dumnezeu să nu-i trăsnească într-o zi pe acești trădători de țară, mi-a mai spus Luca, plângând în hohote”. Dornescu spune că ceea ce s-a petrecut la Miroslăvești s-a repetat în diferite alte plăși din județ, Lespezi, Liteni, Dolhasca, Fălticeni, Tătăruși, Pașcani, Timișești, Ciumulești, Boroaia, Mălini, Horodniceni și Baia. în afară de Balan și Chirica Stoleru, toți

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)| 2'23 membrii delegației permanente din organizația noastră județeană au fost arestați și insultați de organele administrative. Dornescu a fost eliberat de câteva zile și i s-a pus în vedere că „dacă nu se astâmpără, în închisoare îi vor putrezi ciolanele". „Populația județului e pur și simplu îngrozită, zice Dornescu, și nu mai știe ce să creadă. Evreii din Fălticeni, Lespezi și Pașcani vorbesc pe față că România va deveni curând o republică sovietică". Cei câțiva evrei care au rămas cuminți, foști țărăniști sau liberali, fie că au plecat din județ și din țară, fie că stau izolați în locuințele lor și nu mai scot o vorbă. „Teroarea cea mai cumplită domnește asupra județului, lumea fiind mai disperată ca în timpul războiului", termină Dornescu trista lui expunere. Ceea ce se petrece în județul Baia e încă floare la ureche față de situația din unele județe din Muntenia și mai ales din Transilvania, unde populația românescă, fiind aproape toată atașată lui Maniu și Partidului Național Țărănesc, se află azi la discreția minorităților maghiară și germană. M-am înțeles cu Dornescu să ne întâlnim mâine dimineață la Karmiț, la ora 9, pentru a vedea dacă-i mai pot face rost de ceva marfă pentru farmacia lui din Pașcani. După plecarea lui și a Milicăi, am rămas peste noapte la Marinești. Am citit presa și ascultat Londra. Presa fenedistă nu se ocupă decât de partidul nostru și de fruntașii lui. Aceleași minciuni grosolane repetate în fiecare zi, cum că zeci de mii de cetățeni de pe tot cuprinsul țării cer cu insistență dizolvarea partidului și pedepsirea cadrelor sale. Doar nu spun că așa cere Moscova. Epoca de aur a secăturilor și trădătorilor de țară care se găsesc în fine la mare preț! E vorba ca mâine, marți, 29 iulie, Consiliul de Miniștri va ține ședință specială în legătură cu dizolvarea Partidului Național Țărănesc. Pe plan extern aceleași lucruri. Presa sovietică dă toată vina pe englezi pentru eșecul tratativelor comerciale anglo-sovietice, care durează de luni de zile, susținând că delegații englezi nu renunță la planurile lor de dominație economică și politică asupra Europei Orientale. De data aceasta însă nu se mai prinde întrucât, zice „Pravda", Rusia Sovietică a înțeles manevra și a luat apărarea popoarelor exploatate de finanța și economia britanică. Presa sovietică se bucură enorm de dificultățile politice care le au

224 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

laburiștii englezi cu sindicatele muncitorești și pretinde că guvernul Attlee e gata să demisioneze. Cât despre americani, ei continuă să susțină pe toți reacționarii din lume, în timp ce Sovietele ajută din răsputeri la eliberarea popoarelor. Risumteneatisl în felul acesta pot vedea și englezii cât sunt de corecți rușii în prezentarea și judecarea evenimentelor politice din toată lumea. Ziarele sovietice nu pierd o zi să nu-i atace pe americani pentru amestecul lor în China, Indonezia, Turcia, India etc. Englezii sunt prezentați de ziarele rusești drept călăi în Palestina, Egipt și Grecia, mai ales unde forțele populare, adică cele comuniste, ar fi terorizate și urmărite fără milă. După cum se vede Moscova duce o campanie consecventă în contra tuturor social democraților din lumea întreagă, pentru că îi consideră concurenții cei mai primejdioși în fața maselor muncitorești pe care comuniștii vor să le atragă de partea lor. Urmărind cu atenție situația externă, observ că nici azi nu există niciun semn încurajator pentru țara noastră, care rămâne mereu expusă primejdiei sovietice.

Marți, 29 iulie 1947 Zăpușeală de dimineață, vreme a ploaie. Trec pe la noi Domocoș, care vine cu Milica la familia Marinescu la 9 dimineața. El a văzut aseară pe Nicolschi și se arată foarte îngrijorat de informațiile care i-au fost date referitor la dizolvarea partidului și la arestarea tuturor fruntașilor țărăniști. Despre mine Nicolschi i-a spus că regretă foarte mult că eu nu l-am ascultat și că acum voi avea și eu de suferit, „afară de cazul dacă nu voi deveni rezonabil în ceasul al 12-lea". „A fost un timp când profesorul - adică eu - ar fi putut juca un mare rol, i-a spus Nicolschi, însă el nu m-a ascultat și și-a făcut iluzii. Azi situația s-a schimbat radical și el trebuie să se mulțumească cu ceva mai modest dacă vrea să trăiască în libertate". Nicolschi i-a spus că azi Consiliul de Miniștri va dizolva partidul nostru, dar că deputaților țărăniști nu li se va ridica încă imunitatea pentru a li se mai lăsa o ultimă șansă de înțelegere cu guvernul Groza. El i-a mai spus că Parlamentul se va ocupa de dizolvarea partidului nostru în ședința de miercuri, 30 iulie. Cum lui Domocoș nu-i vedea să creadă „astfel de absurdități", susținând că el nu vede Sovietele luându-și astfel de răspundere față de anglo-

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 225

americani, Nicolschi i-a ținut un lung discurs în care i-a arătat că în afară de proteste verbale sau consemnări prin ziare, Stalele Unite și Anglia nu vor întreprinde absolut nimic, întrucât au de luptat cu dificultăți interne de așa proporții încât nu vor putea mișca niciun deget. „De altfel, i-a mai spus Nicolschi, între Statele Unite de o parte, Anglia și Franța de alta, sunt așa mari neînțelegeri pe chestiunea germană, încât mare lucru dacă americanii nu-și vor retrage curând ultimele trupe care mai staționează în Germania apuseană și Italia, lăsându-i pe franco-englezi să se bată între ei pe toate chestiunile europene". Nicolschi i-a mai spus că foarte curând trupele lui Chiang KaiShek vor capitula și că în maxim un an China se va ralia toată regimului comunist și că de îndată ce se va realiza acest lucru toată Asia va trece la comunism. în deceniul care va urma, i-a mai spus Nicolschi, „comunismul va fi stăpân pe tot globul, iar Moscova va deveni capitala lumii întregi”. „Dacă nu-mi spunea și ultimele bazaconii, îmi spune Domocoș, aș fi fost în stare să-I cred în oarecare măsură. Când l-am auzit însă că vorbește de triumful comunismului și de Moscova, capitala lumii întregi, i-am râs în nas declarându-i că „astfel de aiureli l-au compromis definitiv în ochii mei". El a rămas însă ferm pe poziție, declarând cu tărie că „noi, românii, suntem cu totul nerealiști și orbiți de aparențele puterii anglo-americane, două mari puteri istovite de ultimul război și care sunt pe punctul să-și dea sufletul". I-am răspuns lui Domocoș că, după mine, Nicolschi este un om prea cult și prea inteligent ca să creadă în așa prostii și nici nu poate fi atât de orbit în fanatismul lui de comunist pentru a susține astfel de absurdități. Dacă spune toate aceste lucruri, el o face pentru simple motive de propagandă, închipuindu-și că în felul acesta ne-ar putea intimida. Domocoș e de aceeași părere. Suntem însă de acord amândoi că o dizolvare a partidului nostru nu este exclusă din moment ce Sovietele nu mai au practic raporturi normale cu anglo-americanii. Domocoș mă duce cu mașina lui până aproape de casa lui Mihai Popovici, la care ajung singur pe la 11. Cu câteva minute înainte de sosirea mea plecase Hațegan, care făcuse un ultim efort pe lângă Popovici să „înțeleagă realitatea și să ne convingă pe noi, cei intransigenți" să cedăm și să nu mai perseverăm în hotărârea

226 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

noastră de a-i considera îndepărtați din partid pe acei care susțin înțelegerea cu guvernul Groza. Hațegan i-a spus printre altele că el a vorbit ieri cu profesorul Gh. Tașcă210 și cu Ella Negruzzi211 și că aceștia sunt dispuși „să revină asupra votului lor dacă Hudiță, Dobrescu și Roxin sunt și ei de acord". Popovici i-a răspuns că eu nu voi ceda, „fiind intransigent, ca și prietenii mei”. El i-a recomandat să fie și el prudent și să nu mai insiste pentru „colaborare” pentru că „deja se vorbește în oraș că familia Hațegan ar fi jucat un rol dubios în istoria cu Tămădăul". Popovici îmi spune că Hațegan „a făcut fețe fețe și n-a mai insistat și nici nu s-a apărat". „Această scenă, zice Popovici, m-a convins definitiv de vinovăția Hațeganilor în afacerea Tămădău”. Popovici are și el informații destul de serioase că partidul nostru va fi dizolvat și că pe noi, fruntașii, ne așteaptă procese grele, mai ales pe Maniu, pe el și pe toți acei care sunt amestecați „în tratativele secrete de anul trecut cu americanii referitor la rezistența noastră față de Soviete și de trădătorii noștri”. Acesta este un capitol în care eu n-am fost amestecat deloc, mie revenindu-mi numai sarcina de a ține legăturile politice cu angloamericanii, îndeosebi cu Berry și cu Schuyler. Ceva a ajuns și pe la urechile mele, însă Maniu, știindu-mă peste cap de ocupat, s-a folosit în aceste tratative de alte persoane ca Serdici, Mănuilă212 sau Piki Pogoneanu213. Popovici, fără să intre în amănunte, mă pune în curent cu aceste legături cu americanii care însă n-au dus la niciun rezultat practic, întrucât, prin demisia lui Byrnes, ele au fost sistate, politica externă americană căpătând o nouă orientare față de Soviete. Venirea lui Marshall la Externe, urmată de faimosul plan Marshall a dus la situația de azi, Statele Unite mulțumindu-se să ajute economic Europa, dar refuzând să folosească mijloace militare pentru contrângerea Sovietelor să nu se mai amestece în viața internă a națiunilor vecine. Popovici crede că Maniu a comis o mare imprudență folosind ca interpreți de limbă engleză, în unele discuții cu agenții serviciului secret american, oameni ca Serdici sau Stârcea214, care nu-i inspiră nicio încredere. Nici în Pogoneanu nu are mai multă încredere, deși acesta e un om mult mai serios ca ceilalți doi. în orice caz, bietul Popovici este îngrijorat de perspectiva unui astfel de proces, el fiind amestecat în chestiunea

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)| 227

financiară a acestor tratative. Să sperăm că nu vom ajunge aici. Am înțeles că el se gândește serios să plece în afară, bazându-se mult pe sprijinul fostului ambasador turc Tanrioer215. Popovici a fost toată viața un mare oportunist. Situația care o are azi de șef interimar al partidului nu-i lasă aproape nicio marjă de mișcare și se vede silit, cam fără voie, să meargă pe drumul drept. L-am lăsat foarte îngrijorat și pe drept cuvânt. Iau dejunul la Vasile Spiridon cu Milica și Rica. Ioana și Dan sunt încă la Mangea (Costinești). E vorba să se întoarcă curând și să se ducă în august la Beuca, la familia lui Dan. Vasile Spiridon s-a întors ieri de la Neamț, unde a văzut pe țața Aristița și pe Neculai Platon, soțul ei. Ea este singura persoană din familia noastră care se mai află în viață din fosta generație a părinților. Ea este sora mai mică a mamei mele. Este încă bine sănătoasă, deși e pensionară de mai mulți ani. 0 duce însă foarte greu, căci pensia ei și a soțului ei de-abia le ajunge să-și cumpere tutun, căci amândoi sunt fumători. Trăiesc din ceea ce le produce grădina de zarzavat și livada, care anul acesta este încărcată de fructe. De o lună de zile mănâncă cireșe, fragi și zmeură. Neculai e toată ziua pe dealurile din jurul târgului la cules fragi și zmeură, hrana unei bune părți a populației. La aceste fructe se mai adaugă tot felul de bureți, sbârciogi, ciuperci, râșcovi etc., din care fac și rezerve pentru iarnă, uscându-i în cuptor. De la Neamț, Vasile Spiridon a trecut pe la Agapia și Văratec, unde a văzut maicile din familia noastră, Aglaia Gheorghiu de la Agapia și Calinica Popa de la Văratec. Peste tot a constatat lipsuri teribile și totală nesiguranță pentru ziua de mâine. Platonii i-au spus la Târgu Neamț că pe acolo și pe la Piatra Neamț circulă zvonul că țara va deveni curând republică sovietică și că numai atunci lumea va scăpa de mizerie deoarece Rusia Sovietică se va reface repede și va redeveni din nou puternică și prosperă. Evreii, bineînțeles, sunt primii care răspândesc aceste zvonuri, iar comuniștii și fenediștii din localitate nu le contestă. Elenuța Spiridon, care a asistat la discuția noastră, spune că fratele ei, Grigore Georgescu, director al Personalului de la Societatea de Telefoane, i-a spus ieri seară că reprezentanții guvernului Groza la Telefoane vorbesc pe față de posibilitatea ca

228 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

țara noastră să devină o republică sovietică, împreună cu Bulgaria, Iugoslavia, Polonia și Ungaria. „Dacă Moscova va constata că angloamericanii nu sunt dispuși să se opună cu forța, am spus eu, atunci putem fi siguri că ea nu va da înapoi să-și realizeze planurile ei asupra acestor țări, rămânând ca mai târziu ea să extindă imperialismul rus, sub masca comunismului, asupra restului globului, așa cum pretinde omul ei la București, evreul Nicolschi”. Le-am repetat celor prezenți proverbul german de care eu mă folosesc deseori că „are grijă Dumnezeu ca niciun copac să nu atingă cerul". Toți își dau seama că trăim zile foarte grele, dar sunt optimiști asupra viitorului și nici nu vor să audă de bolșevizarea țării. Plec pe la 6 de la Marinești, unde dorm și noaptea aceasta, Milica fiind mult mai liniștită, știindu-mă în siguranță. La Marinești citesc presa și mă odihnesc o oră și ceva în camera mea. Seara între opt și zece, în timpul mesei, discut cu ei, cu fratele lui Marinescu, Leu Marinescu, căpitan de jandarmi în suburbia Băneasa și cu vărul lor, Gh. Marinescu, inginer, care locuiește în cartierul nostru. Acesta este un mare adversar al regimului Groza, ca și Leu Marinescu, deși acesta ocupă un post în serviciul de ordine al regimului. Toți sunt încântați că pot adăposti în familia lor un fruntaș atât de seamă din Partidul Național Țărănesc. Ei au o stimă imensă pentru Maniu, deși în general ei au sentimente liberale, fiind înscriși în partidul lui Dinu Brătianu. Marineștii sunt o familie numeroasă, mici burghezi, bine înstăriți, patrioți și anticomuniști feroci. Soția lui lancu Marinescu, la care mă adăpostesc eu, e rudă apropiată cu generalul Anton216 din jandarmerie. Acesta i-a spus ieri lui lancu Marinescu să fie „prudent", deoarece Partidul Național Țărănesc va fi „sigur” dizolvat, iar fruntașii lui vor fi toți urmăriți în justiție și că el s-ar putea să aibă neplăceri dacă se află că dorm la el. I-am răspuns lui Marinescu să n-aibă teamă, căci eu voi declara la nevoie că am dormit tot timpul acasă și că voi pleca de la el în altă parte cât timp va mai fi nevoie. Situația mea cred, de altfel, că se va limpezi curând: ori plec în afară, ori voi fi arestat, dacă lucrurile merg în sensul care se vede. Citesc presa și ascult apoi Londra. Radio românesc, pe care eu nu-1 ascult aproape niciodată, anunță dizolvarea Partidului

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 229

Național Țărănesc, hotărâtă de Consiliul de Miniștri în ședința de azi. Mâine această hotărâre va fi supusă aprobării Parlamentului, lată-ne deci în fața unor hotărâri arbitrare, impuse de un guvern de trădători, impus de Moscova și care îndrăznește să dizolve un partid românesc pe care națiunea l-a onorat cu încrederea ei la alegerile parlamentare din 19 noiembrie 1946. Presa noastră comunistă, ca și cea fenedistă la ordinul guvernului, continuă lupta de denigrare în contra noastră. în ziarul „Scânteia", un oarecare scrib care semnează Sorin Toma217, cere „să fie zdrobit cuibul trădării naționale, Partidul Național Țărănesc, și să fie pedepsiți exemplar Maniu și colaboratorii lui". Londra dă amănunte în legătură cu dificultățile pe care le are guvernul laburist cu sindicatele muncitorești referitor la șomaj și salarii. Aceste dificultăți inerente unei societăți libere n-au nici pe departe proporțiile care i le dau ziarele sovietice și cele comuniste de la noi. Propagandă și minciună grosolană sunt armele cunoscute ale Moscovei. Pe plan extern, aceleași chestiuni interpretate și prezentate tendențios de presa sovietică, nimic nou.

Miercuri, 30 iulie 1947 Trec pe la 9 să văd ce mai este pe acasă. Regret că m-am potrivit Milicăi și n-am dormit în patul meu, umblând prin casele altora. Suntem invitați la dejun la familia Comănescu, care mi-a propus de mai multe ori să dorm la ea, căci lor nu le este frică și nici n-au ce risca. Stabilesc cu Milica să ne vedem la Comănești în jurul orei unu. Plec la societatea lui Schileru, unde ținem o scurtă ședință în legătură cu ultimele măsuri luate de Coman Lac referitor la tipografia partidului. Toți funcționarii și muncitorii noștri au fost concediați, conform legilor în vigoare. încheiem un nou procesverbal în mai multe exemplare, după care trecem în revistă evenimentele la ordinea zilei. Aflu de la Schileru că Parlamentul fraudulos discută în momentul de față problema dizolvării partidului nostru și că proiectul de lege este prezentat de Teohari Georgescu, ca ministru de Interne. Schileru a văzut în cursul ultimelor două zile mai mulți fruntași fenediști care i-au spus că marea majoritate a parlamentarilor este „îngrozită de răspunderea care și-o iau, dar că n-au încotro, acesta fiind ordinul Moscovei".

230 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

Mirto i-a spus de față cu Mâță, cu Potop218 și cu Anton Alexandrescu, ieri după masă că „dizolvarea partidului nostru, ca și a celui liberal este o necesitate inevitabilă, întrucât altfel Sovietele ar impune țării un guvern pur comunist, care ar fi și mai rău decât cel actual”. Mâță și Anton Alexandrescu l-au combătut pe Mirto, susținând că „un guvern pur comunist ar fi mult mai potrivit pentru țara noastră, căci ar scăpa de toate necazurile”. Schileru e sigur că partidul nostru va fi dizolvat și că cel liberal și cel social democrat al lui Titel Petrescu vor avea curând aceeași soartă. La unu și ceva am ajuns la familia Comănescu, unde am găsit pe Milica și pe Rica. La cafea a venit și Elenuța Spiridon. Vasile, soțul ei, a plecat la Ocolul silvic de la Văratec, județul Neamț. Toți se tem că voi fi arestat, afară de mine, care nu-mi prea fac mare grijă. Aș vrea să-i văd făcându-mi un proces, mie, care am reprezentat tot timpul aripa stângă a partidului, care am fost considerat atât în partid, cât și de adversarii mei drept „bolșevicul de la Baia”, prietenul comuniștilor și al evreilor. Aș vrea să văd ce-mi pot reproșa actualii trădători de țară pe care, pe unii dintre ei, i-am ajutat atât de mult cu de toate, până și cu bani. Nu știu dacă acești oameni vor îndrăzni să-mi facă un proces, căci aceasta m-ar dezlega de orice obligație de a tăcea și indiscrețiile mele le-ar putea crea mari neajunsuri atât în interiorul partidului lor, cât mai ales față de ruși, care ar vedea astfel ce au însemnat comuniștii români înainte de 23 august 1944. Comănescu îmi atrage atenția că tocmai pentru că dețin informații foarte jenante pentru partidul comunist din țara noastră viața mea este grav amenințată, căci, zice el, „acești bandiți fără scupule, pentru a-și salva situația lor personală, ar putea să atenteze la viața mea”. „Desigur, i-am răspuns eu, o astfel de primejdie există oricând. De ea e foarte greu să te aperi, mai ales când ai de-a face cu trădători în slujba Moscovei. Dar ce poți face? Cum te poți apăra față de astfel de oameni?" „Numai Dumnezeu ne mai poate salva. La El e toată speranța noastră", a declarat Milica, punând astfel capăt acestei discuții supărătoare. La ora 5 p.m. mă duc cu mașina lui Lac la Banca Funcționarilor din Calea Victoriei, aproape de Piața Victoriei, unde încasez împrumutul solicitat încă de o lună, de 200 milioane lei pe timp de 6 luni. Pentru 6 luni plătesc 13 milioane dobândă. încasez 187

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947} | 231

milioane, care, deși în bilete de 500 și de o sută de mii, de-abia pot intra în servieta mea cu două încăperi. Ce folos că toate aceste milioane n-au aproape nicio valoare! De-abia dacă-mi ajung să mă aprovizionez pe toamnă și iarnă cu articolele mai principale. Lac mă conduce cu mașina lui la Vasile Spiridon pe la ora 6 și dau Elenuței, soția lui, 140 milioane, costul a două vagoane de lemne tăiate și aduse acasă, cantitate de care am nevoie pe timp de un an. Restul de 47 milioane de-abia mi-ajung pentru celelalte nevoi ale casei. Leul nostru a ajuns o adevărată batjocură! La ora 7 seara ședință la familia Moga, în strada Călușei, cu Aurel Dobrescu, T. Roxin, Cezar Simionescu și d-rul Stănculescu. Toți am ajuns pe rând, din motive de siguranță. în fine, Partidul Național Țărănesc a fost dizolvat astăzi „în mod oficial”. Parlamentul a votat în unanimitate proiectul de dizolvare, prezentat de Teohari Georgescu, care a ținut și un discurs cu această ocazie. Prietenii mei, care au ascultat Radio București, mă pun în curent cu cele întâmplate la ședința de azi a Parlamentului fraudulos. Ședința a fost prezidată de „marele român și scriitor" Mihail Sadoveanu, șeful incontestabil al lipovenilor ruși din România. După un discurs al ministrului de Interne Teohari Georgescu, câte un reprezentant al partidelor din blocul guvernamental și-a dat adeziunea pentru desființarea Partidului Național Țărănesc. Printre vorbitori se aflau și Achile Șaraga, deputatul Mâță, Anton Alexandrescu etc. Toate aceste secături, împreună cu altele, sub președinția neaoșului român și oportunist Mihail Sadoveanu, au cerut dizolvarea Partidului Național Țărănesc, care la ultimele alegeri a obținut peste 80% din voturile țării și judecarea totodată a fruntașilor săi ca trădători de țară. luliu Maniu, Ion Mihalache și toți ceilalți conducători ai acestui mare partid național românesc sunt astfel considerați dușmani ai poporului român de niște secături trădătoare în slujba ocupației rusești. Ce merită acești trădători nerușinați când va sosi ziua socotelilor! Personal, le plâng de milă și pentru nimic în lume n-aș vrea să fiu în pielea lor. Din fericire pentru poporul român, în afară de câteva secături oportuniste, ispitite de unele interese meschine, cei care poartă răspunderea acestei rușini nemaipomenite sunt străini de neamul nostru, vezi Sadoveanu, Iordan, Ralea, Stoilov,

232 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947}

Parhon, Constantinescu-Iași, Săvulescu și atâția și atâția alții, români, cetățeni de dată recentă sau căsătoriți cu străine care n-au nimic comun cu neamul nostru. Toată această pleavă morală, fără rădăcini adânci în trupul neamului nostru, s-au pus fără rușine în slujba ocupației străine pentru a-i fi ei bine și, ca aventurieri ce sunt, ce le pasă lor dacă mâine vor înfunda pușcăriile sau vor bate drumurile pribegiei. Ce-am avut și ce-am pierdut, deviza tuturor excrocilor și aventurierilor internaționali! Națiunea noastră nu va trebui să uite niciodată pe acești trădători, cărora le-a permis, în generozitatea ei, să ajungă la posturi de conducere în viața statului nostru. Eu singur va trebui să-mi revizuiesc în viitor, dacă voi supraviețui acestor timpuri, concepțiile mele despre lume, democrație și diferitele aspecte ale interesului nostru național. „Trădătorii și străinii de neam, zice Aurel Dobrescu, conduc azi statul român și îndrăznesc, în numele ocupației străine, să dizolve partidul cel mai românesc al țării și să aresteze patrioți de talia lui Maniu și Mihalache”. „Nedreptatea este prea strigătoare la Cer pentru ca Dumnezeu să nu-i trăsnească într-o zi pe autorii lor nerușinați”, zice d-rul Stănculescu. Cei prezenți se întrec unii pe alții blestemând pe comuniști, pe fenediști și pe bolșevicii ruși, protectorii lor. „Nedreptatea care se face poporului român de către ocupanții ruși este prea mare și prea scandaloasă ca să poată dura, am spus eu, și de aceea nu trebuie să disperăm. Totul e să supraviețuim acestor vremuri cumplite și să așteptăm să se trezească opinia publică mondială, care nu poate rămâne îmbrobodită la infinit de ipocrizia și înșelătoria rusească". Se analizează apoi mișcările practice de luat pentru a ne apăra ființa neamului, întrucât e mai mult decât evident că Moscova urmărește transformarea țării noastre într-o republică sovietică. Mai întâi toți fruntașii noștri care dispun de posibilități materiale trebuie să plece în afară pentru a apăra interesele țării. D-rul Stănculescu și Cezar Simionescu speră să scape de arestare și vor să rămână în țară cu orice riscuri. în schimb, Roxin și Dobrescu se gândesc mai demult să plece în Anglia, unde au multe relații și ceva depuneri în Elveția. Toți mă asigură de sprijinul lor material și instistă să plec în America pentru a lua direcția luptei pentru apărarea independenței țării. Ei preconizează organizarea unui

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai-18 august 1947) | 233

mare comitet național care să cuprindă toți refugiații noștri politici, indiferent de apartenența politică, și sunt siguri că toți vor fi fericiți să lupte sub conducera mea. Dobrescu și Roxin speră să facă și ei parte din acest comitet. Ei se angajează, împreună cu prietenii lor, să ia măsuri pentru ajutorarea familiei mele în cazul că voi reuși să plec înaintea lor. Stănculescu și Simionescu mă asigură la fel de tot sprijinul lor. „Imperialismul rus trebuie demascat cu toată puterea, zice Stănculescu, iar trădătorii noștri combătuți și denunțați prin toate mijloacele posibile drept slugi netrebnice ale ocupației rusești". In ce privește partidul, noi hotărâm ca acei dintre noi care vom mai rămâne liberi să protesteze în forma cea mai categorică în contra dizolvării sale, arătând că nici ungurii, pe vremea când stăpâneau Ardealul, n-au reușit să dizolve partidul național al românilor, iar pe timpul dictatorilor Carol al II-lea și generalul Antonescu, nici aceștia n-au reușit să desființeze Partidul Național Țărănesc, care prea se confundă cu interesele poporului român pentru a putea fi distrus. „în toate manifestările noastre, am precizat eu, noi trebuie să privim realitatea în față și s-o spunem deschis că toate nenorocirile noastre sunt consecințele ocupației rusești, deghizată sub forma unui aparent regim românesc, format din toate secăturile și aventurierii pripășiți pe teritoriul nostru, care s-au pus în slujba Moscovei pentru a nu înfunda pușcăriile. Toate națiile pământului au drojdia lor. Sovietele se folosesc și la noi de acești ticăloși tot așa cum procedează și în celelalte țări din spatele Cortinei. Noi, românii, trebuie să ducem lupta pe față în contra Sovietelor, căci numai ele au răspunderea celor ce se petrec în țara noastră. Mă întreb dacă și istoria cu Tămădăul nu este pusă la cale de Moscova”. în concluzie, noi decidem ca organizațiile noastre județene să ia imediat măsurile necesare pentru a pune în siguranță arhivele lor și să stabilească comitete speciale în cadrul fiecărui județ, care să funcționeze clandestin, întreținând legături strânse cu populația românească. Se va căuta, pe cât posibil, să se formeze o organizație centrală care să țină legătura cu comitetele noastre județene. După ce vom reuși să organizăm în afară un comitet național, acesta va lua și conducerea organizațiilor noastre de partid, care vor rămâne

234 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

deschise și românilor care aparțin eventual și altor partide. Ne-am înțeles să ne vedem mâine dimineață la ora 9 cu toții la Mihai Popovici, pentru a pune la punct Manifestul nostru adresat țării și în care protestăm în contra dizolvării Partidului Național Țărănesc. Eu voi prezenta un proiect în sensul celor discutate. La Îl30 am ajuns la Marinești și am ascultat împreună Radio Londra. N-am ascultat decât buletinul de știri, grăbit fiind să redactez un proiect de manifest în vederea discuțiilor de mâine dimineață de la Popovici. Fac câteva însemnări sumare în Jurnalul de azi, rămânând să le dezvolt mai târziu. La ora două și jumătate noaptea am terminat de schițat Manifestul partidului către țară.

Joi, 31 iulie 1947 La 9 dimineață ședință la Mihai Popovici. Prezenți: Popovici, Cartojan, eu, generalul Negrei, prof. Gh. Tașcă, Ella Negruzzi, Cezar Simionescu, d-rul Stănculescu și T. Roxin. Aurel Dobrescu n-a putut veni, fiindcă a plecat la Snagov pentru diferite treburi în legătură cu vila lui, ocupată cu forța de comuniști. Se discută mai întâi problema dizolvării partidului. în ziarele din dimineața aceasta, în special în cele comuniste, sunt publicate discursurile ținute la Cameră în legătură cu dizolvarea partidului de către Teohari Georgescu și de către reprezentanții așa-ziselor partide din blocul fenedist, unele mai slugarnice decât altele. Toate au o notă comună, slugărnicia față de ruși, dorința tuturor de a se pune bine cu Moscova. Țara va ține seama de toate aceste declarații când va veni ziua socotelilor. Toată această nerușinare slugarnică a fost patronată de marele oportunist și om fără caracter Mihail Sadoveanu, lipovanul rus, în care mai trăiesc încă vechi reminiscențe slave. După ce și-au vărsat toți focul, înfierând cu indignare cele întâmplate și nerușinarea fără margini a unei adunături de hoți, trădători în serviciul Moscovei, 294 de ticăloși, s-a trecut la discutarea măsurilor de luat de către noi, care ne mai aflăm în libertate, nu se știe încă pentru cât timp. S-au admis toate măsurile discutate ieri seară de mine cu prietenii mei, după care eu am citit proiectul de Manifest către țară. A fost aprobat cu lungi aplauze. Ella Negruzzi și Tașcă au cerut ca pe lângă numele celor care au

loan Hudiță. Jurnal politic [13 mai - 18 august 1947) | 235

vorbit în sensul dizolvării partidului nostru să fie blamat și președintele Sadoveanu, ceea ce s-a trecut în manifest. Pentru rest, nu s-a mai făcut nicio modificare. La propunerea lui Popovici, s-a admis ca acest manifest, semnat de el ca președinte interimar și de Cartojan, ca secretar general, tot interimar, având în vedere caracterul lui cu totul anormal să mai fie semnat și de noi, cei prezenți, care l-am citit și aprobat. Eu am propus ca manifestul să fie trimis tuturor ziarelor fenediste, guvernului, regelui și puterilor aliate, inclusiv Uniunii Sovietice. El va fi bătut la mașină și multiplicat pentru a i se face o largă publicitate. în după masa aceasta Popovici, în trecerea lui prin Sinaia, spre Brașov, va lăsa o copie lui Negel, iar eu voi depune alta pe numele regelui tot seara aceasta la Palatul Regal. La ora 11 ședința a fost ridicată. Popovici m-a reținut să iau dejunul cu el. Soția lui e la Predeal. El crede că în urma manifestului nostru către țară și puterile aliate noi vom fi arestați cu toții. Lui însă nu-i pasă, afișând un curaj care mă surprinde, eu considerându-1 drept un mare oportunist și un mare fricos. Cred că atitudinea lui din ultimul timp, demnă și curajoasă, se datorește faptului că el este destul de inteligent ca să-și dea seama că rolul de președinte interimar al partidului îl obligă la un minimum de ținută morală, indiferent riscurile la care se expune. în orice caz față de mine și de prietenii mei care reprezentăm nota demnă și intransigentă a partidului Popovici se poartă foarte bine și se arată dispus să urmeze fără șovăire toate propunerile mele. Care este însă în realitate jocul lui față de guvernul Grozași față de fruntașii comuniști n-am de unde să știu. Aurel Dobrescu, Roxin, Cezar Simionescu și Stănculescu îl bănuiesc de versatilitate și-mi atrag atenția să fiu foarte prudent în relațiile cu el. Le-am răspuns de mai multe ori că pe mine nu mă interesează dacă este sincer sau nu, mulțumindu-mă cu actele care le semnează și care ele contează pentru cadrele partidului și opinia publică a țării. „Proces de intenții nu-i putem face, le-am mai spus eu, din moment ce ne pune casa la dispoziție și semnează toate hotărârile pe care le găsim noi potrivite pentru partid și pentru țară". Popovici este hotărât să rămână în țară și să ducă lupta mai departe ca șef interimar al partidului, indiferent riscurile la care se

236 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

expune. Și el e convins că față de regimul de teroare care guvernează azi țara, la ordinele Moscovei, „mare lucru nu se mai poate face de către cadrele noastre” și că adevărata luptă nu se mai poate continua de azi înainte decât în afară, în special în America, în vederea acestei acțiuni, el este convins și pentru aceasta se arată dispus să pună la dispoziția comitetului național român o sumă importantă de bani din propria lui avere, că numai eu pot lua conducerea acestui comitet, „datorită unor calități pe care el le socoate că numai eu le îndeplinesc”. El mi-a cerut aprobarea ca să vorbească personal cu Berry și cu Schuyler să-mi înlesnească plecarea în afară. Nu numai că l-am autorizat, dar l-am și rugat insistent de tot să-mi dea acest concurs, punându-1 în curent cu discuțiile mele mai vechi cu Berry în acest sens. Popovici mi-a repetat și azi bănuiala lui că familia Hațegan lucrează de mult cu Siguranța noastră și că ea poartă toată vina cu TămădăuL Popovici nu scapă însă nicio ocazie ca să nu blameze pe Maniu pentru „ușurința cu care s-a lăsat păcălit de Siguranță” și mi-a repetat și azi pentru a treia oară în ultimul timp că și eu personal port o vină în chestiunea Tămădăului pentru motivul că n-am acceptat oferta lui Maniu de a-i accepta succesiunea, căci în felul acesta l-aș fi scutit și pe el de atâta răspundere, n-ar fi astăzi arestat și nici partidul aruncat în așa mari nenorociri. Popovici crede că eu n-aș fi putut face greșeala „de a mă lăsa păcălit de așa ticăloși”. în fine, azi e convins și Popovici că eu n-am ținut niciodată să ajung președintele partidului și că am fost absolut sincer refuzând această demnitate de ori de câte ori mi-a fost oferită. Ne-am despărțit la ora trei, când el a plecat spre Predeal, iar eu acasă, fiindu-mi indiferent dacă mai rămân liber sau voi fi arestat. Spre mirarea vecinilor și trecătorilor din cartier, care-și închipuiau că sunt arestat de mai multe zile, eu am udat grădina între 7 și 8 seara, afișând o totală bună dispoziție și indiferență față de toate știrile alarmante din presa noastră. Toate ziarele publică azi știri și comentarii în legătură cu dizolvarea partidului, discursurile ținute la Camera Deputaților de secăturile în slujba Moscovei și tot felul de telegrame ticluite de la Ministerul de Interne, ca din partea cetățenilor bucuroși de dizolvarea noastră. Toată lumea știe că totul e numai minciună

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)| 237

sfruntată și propagandă ieftină. Ziarele comuniste publică lungi dări de seamă despre declarațiile și discursurile ținute de doi comuniști francezi veniți în vizită în țara noastră, Louis Aragon219 și Elsa Triolet220. După acești nerușinați, în România domnește „libertatea și democrația cea mai desăvârșită". Scriu seara la Jurnal și ascult Londra și Parisul. Toată presa engleză, franceză și americană protestează contra politicii de oprimare a Moscovei în țările din spatele Cortinei și denunță imperialismul sovietic, care sub masca comunismului, calcă în picioare orice angajament internațional, impunând acestor țări guverne minoritare din drojdia morală a acestor națiuni și pe care Sovietele le exploatează la sânge. Ziarele însă din aceste țări, deși dovedesc că sunt foarte bine informate despre procedeele Moscovei în România, Polonia și celelalte țări, uită să precizeze că protestele verbale și scrise nu sunt suficiente pentru ruși, care nu știu decât de forța brutală. Pe plan internațional aceeași situație. Popoarele scutură în toată lumea jugul oligarhiilor susținute de anglo-americani, susțin ziarele sovietice și cele din țările satelite, în Grecia, Egipt, India, China, Indochina și Indonezia. în această țară din urmă trupele insurgente se apropie deja de Batavia. Rușii se și văd stăpânii lumii. Am impresia că anglo-americanii nu iau în serios manevrele rusești și nu apreciază la justa lor valoare sacrificiile enorme care vor trebui făcute într-o zi pentru a repara răul provocat pe întreg globul de această propagandă idioată. Ziarele noastre comuniste nu se jenează să publice telegrame ticluite pe de-a-ntregul, prin care cetățenii țării își arată bucuria imensă pentru dizolvarea Partidului Național Țărănesc. Deștepții noștri de comuniști uită că poporul român are oroare de ridicol și judecă foarte sever pe proști și pe ipocriți.

Vineri, 1 august 1947 La ora 9 la familia Moga. Prezenți: A. Dobrescu, T. Roxin, Cezar Simionescu, dr. Stănculescu, general Negrei și deputatul ardelean Tudoran. Acesta ne povestește un lucru foarte interesant și cu totul nebănuit că miercuri, la ședința Camerei, au asistat și câțiva dintre deputății noștri, Hațegan, Zâne, Chirilă, Ciorănescu și Anghel și că

238 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

îndată ce-au auzit că Teohari Georgescu depune proiectul de lege pentru dizolvarea partidului nostru, dându-și seama de prostia făcută și de primejdia de a fi arestați, din moment ce partidul este dizolvat, au fugit care încotro, în huiduielile fenediștilor, unii sărind pe fereastra dinspre Patriarhie. Ieri dimineață toți aceștia s-au întrunit acasă la Hațegan unde, din întâmplare, s-a dus și Tudoran, care a asistat la discuția lor. Anghel și Zâne au susținut ideea că din moment ce grupul lor n-a făcut nicio declarație scrisă că acceptă să participe la lucrările acestui Parlament, ei nu pot fi excluși din partid conform votului de acum câteva zile de la Mihai Popovici și că ei trebuie să adreseze o cerere în acest sens biroului partidului. Ceilalți s-au raliat acestei propuneri, rămânând ca Hațegan și Zâne să redacteze această cerere și s-o prezinte lui Mihai Popovici, nu lui Cartojan. La urmă, spune Tudoran, doi dintre cei prezenți, Ciorănescu și Anghel, au propus să se mai amâne câteva zile semnarea acestei cereri, deși s-au declarat de acord în principiu cu fondul ei, susținând că pentru un moment dizolvarea partidului nu înseamnă numaidecât și anularea mandatelor deputaților național țărăniști. „Dacă partidul este dizolvat, Ie-a răspuns Hațegan, pe cine mai putem noi reprezenta ca să nu fim ridicoli"? Nu s-a luat în realitate nicio hotărâre definitivă. Tudoran, care ne povestește toate aceste lucruri, se declară fericit că a avut inspirația să nu se asocieze grupului oportunist Hațegan, rămânând pe linia dreaptă a partidului. Cezar Simionescu susține, fără însă s-o poată dovedi, că frații Hațegan au jucat un rol important în chestiunea Tămădău și că el este convins că aceștia sunt în serviciul fenediștilor pentru a-și salva interesele. Simionescu are unele relații profesionale cu fruntași ai Baroului de Ilfov, cu oarecari legături cu Ministerul de Justiție. El ne informează că de vreo două zile circulă unele zvonuri în conducerea baroului că printre cei arestați la Tămădău s-ar fi produs anumite defecțiuni și că însuși Penescu ar fi dezavuat pe Maniu, aruncând toată răspunderea pe el. Paraschivescu Bălăceanu221, care e vechi prieten cu Simionescu, i-a spus că zilele acestea va fi pusă în libertate soția lui Penescu, „pentru că soțul ei s-a dovedit un om înțelegător". Acesta i-a lăsat a înțelege că Penescu ar fi colaborat cu fenediștii din Siguranța Statului cu multe

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)| 239

luni înainte de Tămădău. Stănculescu și Negrei îl apără pe Penescu, afirmând că „orice se poate crede despre el, afacerist, vanitos, lăudăros, lipsă de caracter etc., dar acuzația că ar fi fost agent informator al Siguranței, așa ceva nu este cu putință". Eu am pus capăt acestei discuții, susținând că adversarii noștri au tot interesul să facă intrigi și să pună într-o lumină urâtă anumiți fruntași ai partidului. Personal refuz să cred că Penescu ar fi fost capabil de atâta prostie, deoarece a deținut un post prea important în partid pentru a se face de râs. Discutăm situația externă. Negrei, Dobrescu și Roxin cred cu toții că anglo-americanii vor interveni pe lângă Soviete să pună capăt amestecului lor în treburile noastre, căci scandalul este mult prea mare ca să poată rămâne cu brațele încrucișate față de modul sălbatec cum se comportă guvernul Groza. Negrei face o scurtă expunere a modului cum comentează presa anglo-americană evenimentele din România, ajungând la concluzia că problema arestării lui Maniu și a dizolvării partidului nostru ar putea fi adusă în fața O.N.U.-ului cu ocazia cererii României de a fi admisă ca membră. Eu am susținut că în adevăr presa străină blamează unanim atitudinea guvernului nostru și pe Soviete, care-1 protejează, dar că de la blam și până la constrângerea lor de a ne lăsa în pace este o mare distanță. Rușii nu cedează decât în fața forței brutale și acest lucru ei știu foarte bine că nu se va întâmpla. Eu am arătat prietenilor mei că după polemica angajată între Soviete și anglo-americani din ultimul timp se poate deduce aproape sigur că Washingtonul și Londra s-au obișnuit deja cu ideea că Europa este împărțită în două blocuri, Occidentul sub influența lor și Orientul sub conducerea Moscovei. Din modul cum evoluează discuțiile între americani, englezi și francezi în momentul de față la Paris în legătură cu aplicarea planului Marshall reiese clar că țările din spatele Cortinei de fier rămân în blocul sovietic și că ele nu vor beneficia de ajutorul american. „în aceste condiții, am spus eu, cum ar mai putea interveni anglo-americanii în problema românească pentru a-i sili pe ruși să ne lase în pace? în afară de o eventuală discuție la O.N.U., eu nu văd nimic posibil în favoarea noastră cel puțin pentru un moment". Prietenii mei au impresia că eu am devenit cam pesimist, când în realitate eu nu

240 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

sunt decât realist și văd lucrurile ceva mai de pe pământ decât ei. Rămânem la deciziile noastre mai vechi, plecarea în afară a celor care pot și menținerea legăturilor între cadrele noastre atât cât se va putea. Dobrescu și Stănculescu se enervează degeaba pe fenediști, pentru reaua lor credință, întrucât „au nerușinarea" să pretindă în ziarele lor tot felul de absurdități la adresa partidului nostru, printre care și aceea că el „a falimentat în toată politica lui din trecut”. Un oarecare scrib, Silviu Brucan222, pretinde în „Scânteia” că „falimentarea acestui partid este o adevărată sentință a istoriei”. „Cum e posibil să se scrie așa ceva despre politica partidului nostru, se întreabă naivul de Stănculescu, și în același timp să ni se suspende și presa noastră ca nu să le putem răspunde”. Nimeni dintre cei prezenți n-au găsit necesar să-i răspundă, atât am găsit cu toții de naivă observația prietenului nostru. Constatăm însă cu toții că nici azi guvernul Groza n-a suspendat încă imunitatea parlamentară a majorității deputaților noștri. Simionescu și Dobrescu cred că această întârziere trebuie pusă în legătură cu tratativele fenediștilor cu grupul Hațegan, care țin neapărat să colaboreze cu ei. Vom vedea! La ll30 m-am întors acasă, întrucât azi primesc lemnele cumpărate prin V. Spiridon. Ele au sosit pe la ora unu. Tăiatul și așezatul lor în pivniță a durat până seara târziu. Pe la 9, aproape pe întuneric, am reușit să stropesc și grădina. De oboseală m-am culcat pe la 10, fără presă, Jurnal sau Radio Londra.

Sâmbătă, 2 august 1947 Bucuros că ieri am rezolvat problema lemnelor pentru iarna viitoare, am plecat la 9 dimineață cu mașina lui Domocoș la Crețulești - Buftea pentru aprovizionarea casei. Pentru cazul că pot pleca în străinătate vreau să-mi las casa aprovizionată cu cele necesare, măcar pentru câteva luni. De la familiile Bogasieru și Focșa am adus alimente pentru 10-15 zile, înțelegându-mă cu ele să ne procure făină de grâu și mălai pentru toamna viitoare. Aprovizionarea de azi m-a costat aproape un milion de lei. Toată lumea pe unde am trecut e îngrozită de sărăcia, scumpetea și lipsa de orice valoare a leului. Toți fac aprovizionări pentru iarnă,

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)| 241

ascunzându-le cum pot și nimeni nu vinde din produsele care se pot păstra. Lumea vorbește peste tot de schimbarea leului, care a ajuns de batjocură și urăște de moarte pe comuniști și pe ruși. Peste tot sunt întrebat ce este adevărat cu arestarea lui Maniu, cu Tămădăul și cu dizolvarera Partidului Național Țărănesc, pentru că nimeni nu pune bază pe ceea ce scriu ziarele regimului. în afară de câțiva funcționari și proprietari la țară, nimeni nu citește presa oficială, deși unele ziare, ca „Scânteia”, se distribuie gratuit. Seara la opt sunt invitat cu Milica la familia lui Josef Karmiț223, în strada Dumbrava Roșie. Sunt invitați și frații Iui cu soțiile, Leonte și Sami. Fratele lor cel mai mare, Isidor, necăsătorit, e stabilit la Paris încă din 1945. El e bine sănătos și a făcut o asociație cu societatea franceză Uzinele Ronului de produse farmaceutice. Se pare că și-a asigurat venituri frumoase și după cât înțeleg foarte curând vor pleca și frații lui pentru a-1 ajuta în noua lui întreprindere. Isidor este un om foarte capabil, priceput în afaceri, iar frații săi mai mici sunt harnici și foarte uniți între ei. Josef se ocupă de direcția întreprinderii din capitală, fiind și avocat, în timp ce Leonte și Sami se ocupă de farmacia propriu-zisă. Aflu lucruri interesante de la ei, care au mare încredere în mine și nu-mi ascund nimic din necazurile lor. Regimul actual îi exploatează la sânge. „Ne pradă pur și simplu”, îmi spune Josef. Cei din Ministerul Sănătății, de la Direcția farmaceutică, „sunt hoți ordinari, care ne fură fără nicio jenă", spune Josef. Standardul lor și-a terminat toate rezervele, iar din afară n-au nicio posibilitate de aprovizionare. Așa fiind, frații Karmiț se pregătesc serios de plecare în Franța. Ei tratează de câteva luni cu delegați ai partidului comunist condițiile plecării. Ei au impresia că vor fi spoliați pur și simplu și că vor fi obligați să cedeze comuniștilor întreaga lor avere numai să li se dea voie să plece. întreprinderea lor și casele lor cu toată mobila din ele este evaluată la multe miliarde de lei buni, din 1940, nu de cei de azi, care n-au nicio valoare. Josef îmi spune că în fond e dispus să le cedeze totul numai să poată pleca din țară. Discutăm situația externă. Aflu de la Josef lucruri interesante. Isidor le-a comunicat printr-un agent trimis special ca ziarist comunist să accepte orice condiții din partea comuniștilor, întrucât ei vor pune mâna pe putere foarte curând, deoarece Sovietele vor

242 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947}

rămâne stăpâni pe toate țările din dosul Cortinei „pentru mulți ani". Isidor le-a mai comunicat că „nici vorbă nu poate- fi de vreo intervenție americană și că Moscova cunoaște foarte bine această situație, ceea ce o determină să meargă la sigur”. într-un bilet care i-a fost predat, scris în românește, Isidor l-a rugat pe Josef să mă informeze despre toate aceste lucruri și să mă sfătuiască să plec în afară cât mai repede posibil, întrucât toți fruntașii vechilor partide „vor fi arestați și exterminați". Până la urmă Josef mi-a dat și numele persoanei trimisă de Isidor, Elias Marcus, evreu francez, venit ca însoțitor al d-nei Triolet, odată cu Aragon. I-am mulțumit lui Josef pentru informațiile date și l-am rugat să-i mulțumească și lui Isidor pentru dragostea care mi-o poartă, dar că să-i comunice că personal nu cred decât în parte că rușii vor îndrăzni să meargă atât de departe. Am căutat să încurajez pe frații Karmiț să nu se lase intimidați și să nu facă prostia să cedeze comuniștilor toată averea lor, arătându-le că Moscova nu poate încă împinge lucrurile până la instalarea unui regim comunist chiar dacă ar dori-o, ei mulțumindu-se pentru moment cu actualul regim, zis de democrație populară. Expunerea mea de politică externă i-a încurajat foarte mult, recunoscând și ei că fratele lor este de felul său puțin fricos și că trăiește și la Paris într-un mediu de comuniști fanatici, „care nu vorbesc tot timpul decât de revoluția universală". Nu știu dacă am reușit să-i conving în întregime, însă sunt sigur că baia mea de optimism, puțin exagerat, le-a făcut mult bine, căci la plecare ei nu se mai îndurau să se despartă de noi. „Ce fericită soție trebuie să fiți, d-nă, i-a spus nevasta lui Josef Milicăi, să trăiți alături de un om atât de instruit și atât de optimist". Ajungând acasă după 12 noaptea, n-am mai ascultat Londra și nici n-am mai răsfoit presa.

Duminică, 3 august 1947 Stau toată ziua acasă. Familia Marinescu a plecat la Brașov de ieri după masă și se reîntoarce luni la prânz. Avem la dejun pe frații mei Fănică224, Neculai și Corina225. Mircea este încă la Bogdănești, unde pleacă în seara aceasta și Corina pentru a-1 ajuta să-l convingă pe Ghiță226 să lichideze gospodăria de la Bogdănești și să vină și el la București. în felul acesta am fi toți frații împreună. Ghiță este

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)| 243

pensionar, iar Fănică este medic de circumscripție în capitală. Sperăm că până la urmă vor fi repuși în slujbele lor și Neculai și Mircea. Corina e hotărâtă să treacă examenul de capacitate pentru a putea lua o catedră în învățământul secundar de engleză și germană. De aproape doi ani Neculai, Mircea și Corina, neavând slujbe, o duc foarte greu, trăind din ceea ce le pot da eu și Fănică. Neculai e cel mai pesimist dintre toți. El insistă mereu pe lângă mine să plec cât mai repede în afară și să-l iau și pe el. El pretinde că sunt naiv, idealist și nu cunosc bine pe ruși, cum îi cunoaște el, care a trăit 12 ani între ei ca elev la liceu la Chișinău și apoi pretor în Basarabia până în iunie 1940. „Nu este popor, zice el, mai perfid decât rușii, cu tot aspectul lor exterior de oameni blânzi, iar cât despre acei care au trecut la bolșevism sunt pe deasupra și fiare cu chip de om". Neculai nu poate uita perfidia „și ticăloșia" cu care armatele bolșevice ne-au fugărit din Basarabia în 1940, când el era pretor la Bunești, pe Nistru. Jalea retragerii populației românești din calea hoardelor bolșevice nu era mai jalnică decât fuga strămoșilor noștri din calea barbarilor. Neculai nu pierde nicio ocazie să-mi spună că voi regreta amar într-o zi optimismul meu exagerat, dar că atunci va fi prea târziu. El se vede în capitală cu mulți basarabeni, foști prieteni sau cunoscuți, care tremură la gândul că fenediștii noștri i-ar putea preda rușilor. Pe timpul lui Rădescu227 și Sănătescu noi am dat acte de cetățenie română la câteva zeci de mii de basarabeni pentru a-i salva din ghiarele rușilor. Prefecții noștri au primit ordine categorice să închidă ochii la distribuirea acestor acte prin care se putea constata originea acestor basarabeni ca regățeană sau ardeleană. Presa noastră reproduce zilnic din cea sovietică tot ce ar putea jena reputația internațională a anglo-americanilor și a pune într-o lumină favorabilă politica externă a Moscovei. Toți prietenii mei rămân uluiți în fața ușurinței cu care privesc anglo-americanii politica ipocrită și provocatoare a Moscovei. Eu le țin piept cum pot, dar trebuie să recunosc că și argumentele și explicațiile mele devin zilnic tot mai slabe. Aștept cu nerăbdare să văd pe Berry ca să aflu ce mai este cu plecarea mea și dacă este vreo speranță să scăpăm de stăpânirea Moscovei.

244 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

Radio Londra combate mereu reaua credință a Moscovei și reproduce zilnic din presa engleză și americană tot ce scrie în privința amestecului grosolan al Sovietelor în treburile interne ale țărilor din spatele Cortinei. Ce folos însă că toate aceste condamnări și dezaprobări nu sunt urmate de anumite acte de forță, singurele de care ar putea ține seama bandele comuniste. După ziarele bolșevice, haosul e general și foarte curând capitalismul în plină descompunere va face loc revoluției universale a comunismului. La ultima ședință a noastră la familia Moga, prietenul meu d-rul Stănculescu, s-a întrebat cu drept cuvânt cu ce obraz se mai pot prezenta în fața lumii întregi anglo-americanii care au făcut atâta vâlvă în anii războiului de Charta Atlanticului care-i obliga atât pe ei, cât și pe aliații lor de mai târziu, Sovietele, să nu ia niciun petec de pământ peste hotarele care le aveau în momentul semnării acestei Charte? „Unde este morala internațională de care au făcut atâta caz anglo-americanii în timpul războiului, continua Stănculescu, când rușilor li s-a permis cucerirea Kurilelor, țărilor baltice, teritoriilor polone și germane până dincolo de Kbnigsberg? Cum este posibil să se mulțumească cu simple protestări, mai spunea el, când Sovietele, călcând toate angajamentele lor internaționale, pun stăpânire pe toate țările din Europa Centrală și Balcanică sub forma ipocrită a unor regimuri minoritare impuse cu forma de trupele sovietice? Așa scandal nu s-a mai văzut până azi în istoria lumii și degeaba se scuză anglo-americanii și dau vina pe Soviete. Răspunderea lor e aproape tot atât de mare și noi ar trebui să protestăm zilnic până vom fi auziți, căci în fond ei au ajutat hoardele Moscovei să se abată asupra Europei”. Ceea ce am auzit de la Stănculescu am auzit și de la alți prieteni de-ai mei, încă din martie 1945, când anglo-americanii au acceptat guvernul Groza, impus cu forța de trupele bolșevice. Regimurile democrate în care hotărăsc mai multe capete se află în mare inferioritate față de cele dictatoriale sub raportul ușurinței de decizie, în sensul că în primele toți dau unii pe alții și evită să ia la timp măsurile necesare în timp ce dictatorii se pot hotărî ușor, câștigând astfel timp și păstrându-se toate avantajele inițativei și surprizei. în schimb, ele

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 245

sunt durabile și nu depind de o înfrângere sau de un simplu accident. Peste tot globul forțele dezordinii se află în plin progres, Moscova fiind în spatele lor, cu sfaturi, bani și arme. Americanii vor plăti cu bani grei într-o zi comoditatea zilelor de azi. Rar s-a putut vedea în cursul istoriei mai mare nepăsare față de problemele prezentului, lăsând viitorului atâtea greutăți. Nepăsarea și lipsa de prevedere a conducătorilor de azi ai Statelor Unite depășește orice închipuire. Cu riscul de a se supăra și de a-mi compromite definitiv plecarea din țară, voi spune lui Berry toate aceste lucruri la prima întâlnire care voi avea-o cu el.

Luni, 4 august 1947 Vreme înnourată a ploaie. Stau în casă, completez Jurnalul din ultimele zile, iar după masă văd presa și dau câteva telefoane. Nimeni dintre acei pe care vreau eu să-i văd nu sunt în capitală. Seara ascult Londra, în timp ce afară plouă serios de pe la 7 de câteva ore. S-a răcorit bine grădina și întreaga atmosferă a cartierului. Ziarele fenediste publică mereu adrese prin care muncitorii și țăranii își arată marea lor satisfacție pentru dizolvarea partidului nostru, „acest focar de vipere trădătoare". Noroc însă că publicul românesc, în marele lui dispreț pentru nemernicii care ne conduc, nu citesc nimic din propaganda lor, folosind presa lor, când n-o pot evita, la orice treburi afară de citit. în bătaie de joc, la stațiile de tramvai și autobuze vezi zilnic aruncate în stradă numere din „Scânteia", „România liberă" sau „Naționalul"; călătorii, când se urcă în tramvaie sau autobuze, profită de faptul că acestea pleacă, putându-le arunca astfel fără primejdie. Nu mai vorbesc că toate zidurile mai dosnice sunt toate pline cu insulte triviale la adresa fenediștilor, comuniștilor și rușilor mai ales. Lumea își varsă năduful pe unde pot și cum pot. Toată ziua sergenții de stradă sunt ocupați cu ștergerea de pe pereții clădirilor și gardurilor a acestor insulte la adresa rușilor și slugilor lor. „Scânteia" face mare caz de traducerea în românește, zilele acestea, a Capitalului lui Marx și nu precizează însă că în realitate faptul acesta nu interesează pe nimeni, doar câțiva evreiași zăpăciți.

246 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

Presa comunistă reproduce după cea sovietică vechile exagerări referitoare la așa-zisele pierderi ale naționaliștilor chinezi care s-ar cifra, în ultimul an la mai mult de 1 200 000 de oameni și o imensă pradă de război realizată de trupele populare. Indonezia, Indiile, Indochina, Palestina, Egiptul și Grecia se află toate în plină anarhie care nu se poate termina decât cu apropiata prăbușire a sistemului capitalist. Ei scriu, ei citesc și se îmbată toți cu apă de ploaie. Un oarecare Bălănescu scrie în „Scânteia” că în timpul acesta, sub protecția Angliei și Statelor Unite, „reînvie pentru Europa primejdia germană". Scăparea este numai la sprijinul Moscovei.

Marți, 5 august 1947 La 9 dimineața văd pe Negel, la locuința lui. Am impresia că începe a se teme și el pentru situația lui după precauțiile care le ia cu întâlnirea noastră. Ar dori să nu se afle de către autorități că ne-am văzut. I-am răspuns că era mult mai prudent să ne fi văzut la biroul lui de la Palat, date fiind relațiile noastre vechi și faptul că eu mai sunt încă deputat și mai am deci o bucățică de calitate oficială în viața noastră politică. Negel e descurajat și întrucâtva intimidat de îndrăzneala cu care procedează guvernul Grozași autoritățile sovietice din țară. De când a fost arestat Maniu și mai ales după dizolvarea partidului nostru, Negel nu mai vede nicio scăpare și consideră nesigură „chiar și situația regelui și a monarhiei”. Groza a fost chiar „obraznic” cu regele la ultima întrevedere, amintindu-i „evenimentele din Bulgaria”, unde rușii nu s-au jenat deloc să răstoarne monarhia. „Licheaua de Tătărescu, care s-a lăudat atâta”, continuă Negel, i-a recomandat regelui „multă prudență", întrucât, după el, situația internațională „s-a schimbat brusc și radical peste orice prevederi" și că țările din dosul Cortinei sunt definitiv lăsate sub dominația Moscovei. Tătărescu i-a spus lui Negel săptămâna trecută că „de-abia acum a aflat și el în mod sigur că noi și vecinii noștri am fost lăsați definitiv în sfera de influență sovietică și că în această situație Moscova e liberă să facă orice în țara noastră". Părerea lui este că regele „trebuie să fie foarte prudent și să evite orice conflict cât de neînsemnat cu Moscova". Ceea ce este însă și mai grav, după Negel, este faptul că și anglo-americanii îi

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 247

recomandă același lucru, „prudență mare" față de Soviete, întrucât ei nu-1 pot ajuta în niciun chip. „Ce putem face în condițiile acestea", mă întreabă Negel. „Părerea mea o cunoști, i-am răspuns eu. Din moment ce sunteți siguri că rușii rămân stăpâni în țara noastră și vor transformarea ei într-o republică sovietică, nu înțeleg pentru ce le-ați face jocul și n-ați lua-o înainte, dându-le o lovitură acum, când ei nu sunt încă pregătiți să-i facă față. Protestând în fața lumii întregi pentru călcarea în picioare a tuturor angajamentelor internaționale, începând cu Yalta și terminând cu tratatul de pace semnat în februarie la Paris, plecând imediat în străinătate și punându-vă în fruntea unui guvern român care cere aliaților și O.N.U.-ului respectul suveranității țării. Cum ar putea rămâne O.N.U.-ul indiferent când i se va arăta toate încălcările și abuzurile pe care Sovietele și le permit din august 1944 în țara noastră și în celelalte țări vecine în care au pătruns trupele lor”. „E ușor de zis, dar greu de făcut", mi-a răspuns Negel. „Numai un astfel de gest disperat, am continuat eu, ar mai putea trezi pe anglo-americani din apatia lor și, ajutați de O.N.U., ar fi nevoiți să intervină pentru a pune capăt expansiunii rusești la Dunăre și în Balcani. în orice caz, regele țării trebuie să facă ceva, să întreprindă o acțiune energică din moment ce știe că altfel tot își pierde tronul. Eu rămân la această pătrere și sunt convins că la fel judecă și partidul meu ca și toată suflarea românească". Negel a rămas foarte impresionat de propunerea mea, promițându-mi s-o aducă la cunoștința regelui chiar mâine dimineață, întrucât în după masa aceasta pleacă la Sinaia. El se teme de influența mamei regelui, care are o influență „nefastă" asupra lui, recomandându-i mereu „prudență și multă bunăvoință față de Soviete". Știindu-1 cam fricos și puțin oportunist, am căutat să-l încurajez, insistând asupra rolului care-1 are de jucat în împrejurările grave de azi pe lângă un rege tânăr și lipsit de experiență, recomandându-i să facă apel și la alte persoane influente de la Palat pentru a-1 convinge pe suveran să adopte o atitudine eroică. Mai întâi i-am cerut să-l convingă pe rege să refuze semnarea oricărui decret referitor la dizolvarea partidului nostru și la ridicarea imunității parlamentare a deputaților. Negel mi-a spus că Groza se află deja „în stare de rebeliune față de rege, întrucât nu-

248 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

i mai supune spre semnare decretele care le ia guvernul”. „Cum, atunci, l-am întrebat eu, regele mai poate suporta atâta bătaie de joc?” „în adevăr, situația e penibilă", recunoaște și Negel. Ne-am înțeles să facem apel la generalul Niculescu, care are multă trecere la rege. De la Negel m-am dus întins la generalul Negulescu. Când am ajuns pe la 11 și ceva la el, se întorcea de la piață cu o sacoșă de legume și fructe, piersici. Punându-1 în curent cu situația în câteva cuvinte l-am, rugat să facă imposibilul și să-l găsească pe Niculescu pentru o întrevedere cu mine. Spre norocul meu, el va fi joi dimineață în capitală pentru o zi, două, petrecându-și vacanța la Sinaia și Predeal. Ne înțelegem să ne vedem joi dimineață la 11 la el acasă și să-mi comunice la Vasile Spiridon dacă intervine vreo schimbare. La 12 ajung la Mihai Popovici, sosit în dimineața aceasta singur de la Brașov. îl găsesc stând de vorbă cu Cartojan și plângându-se amândoi de situația disperată în care ne aflăm. Ei au informații că zilele acestea vor fi anulate mandatele tuturor deputaților noștri care lipsesc de la ședințele Camerei și vor fi proclamați aleși următorii de pe listele partidului. Popovici crede că mai curând vor fi anulate definitiv toate mandatele și odată cu ale noastre și cele trei ale Partidului Liberal. Pentru prima dată Popovici vorbește pe față cu Cartojan despre complicitatea Hațeganilor în afacerea Tămădău. Se întreabă totuși dacă Emil Hațegan a știut de aranjamentul fraților săi mai mici. Cartojanși cu mine nu ne îndoim deloc și vedem în stăruința lui de participare la lucrările actualului Parlament fraudulos cea mai bună dovadă în acest sens. îi pun apoi în curent cu discuția avută cu Negel și cu propunerea care i-am făcut-o privitor la atitudinea regelui. Popovici și Cartojan își exprimă admirația lor pentru ideea care am avut-o și la care ei nu s-au gândit. Și ei recunosc că în adevăr regele ar trebui să facă și el ceva și să nu se lase batjocorit de către ticăloșii noștri și de către ruși pentru că până urmă tot acolo va ajunge, la pierderea tronului. „Cel puțin să-l piardă cu onoare pentru el și cu folos pentru țară”, zice Popovici. S-a bucurat mult când i-am spus că voi vedea probabil joi și pe Niculescu, pentru ca

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 249

să-și dea și el adeziunea la acțiunea regelui. Ne înțelegem să păstrăm discreția cea mai absolută, dată fiind importanța acestei acțiuni. Discutăm toți trei diferitele aspecte ale acestei atitudini și efectele ei pe plan extern. Cartojan vede clar posibilitatea ca angloamericanii să intervină militar când ar vedea organizându-se o rezistență armată la Dunăre în contra penetrației rusești în Balcani și în Europa Centrală. „Chiar dacă nu s-ar ajunge la un conflict militar, zice Popovici, pentru ruși ar fi o mare lovitură și nu știu dacă, speriați, n-ar da înapoi". „în realitate, am susținut eu, regele n-ar face altceva decât să repete actul de la 23 august, înlăturând un guvern minoritar în slujba unei puteri străine și proclamând un război de apărare națională pentru cazul că Sovietele s-ar opune. Singura deosebire ar fi că din guvernul care l-ar forma ar lipsi doar comuniștii, care nu constituie un partid național. Noul guvern prezidat de Niculescu ar cuprinde aceleași trei partide de la 23 august 1944, Național Țărănesc, Național Liberal și Social Democrat". Popovici și Cartojan și-au dat aprobarea ca eu să propun lui Niculescu, din partea partidului nostru, ca cel mai important, viitoarea președinție de Consiliu, dacă reușește să-l convingă pe rege pentru această lovitură de stat. Ne înțelegem toți trei să nu punem în curent pe Dinu Brătianu decât ceva mai târziu, după ce Niculescu se va înțelege cu regele. Tot atunci îl vom pune în curent și pe Titel Petrescu. Cartojan are informații că în ședința de mâine, miercuri, Camera va anula mandatele celor 35 de deputați ai partidului nostru și va proclama aleși pe următorii 35 de pe listele electorale. Cartojan se întreabă ce vor face Hațegan, Zâne și ceilalți din grupul lor în fața acestei situații. „în niciun caz, i-am răspuns eu, ei nu mai pot rămâne deputați ai partidului din moment ce noi i-am eliminat, în locul lor vor fi deputați acei care ocupă locul doi pe listele partidului”. Popovici este de acord cu interpretarea mea, pe care o admite până la urmă și Cartojan. Ne înțelegem să ne vedem poimâine după masă la 7 tot la Popovici, eu să-i informez despre cele aranjate cu Niculescu joi dimineață. După masă rămân acasă, unde și dorm. Citesc presa, scriu la Jurnal. Seara, Londra.

250 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947]

Nicio schimbare în raporturile sovieto-americane pe globul întreg. Presa moscovită face mereu caz de „ordinea economică” care se înfiripează în țările din dosul Cortinei și dă ca exemplu tratativele avansate bulgaro-iugoslave în vederea încheierii unei uniuni vamale. „Pravda” și „Izvestia", ridicând în slavă pe Tito și pe Dimitrov pentru străduințele lor comuniste, ca și cum lumea nu i-ar cunoaște ca agenți slugarnici ai Moscovei. în timp ce în țările comuniste se stabilește atâta ordine și prosperitate, ziarele sovietice nu pierd ocazia să nu publice tot felul de știri mincinoase asupra dezordinilor economice din țările capitaliste, îndeosebi Statele Unite. Moscova continuă să creadă că se poate construi ceva serios și solid pe propagandă și pe minciună. Deocamdată însă ea reușește să prostească pe unii naivi și furnizează argumente șireților și mincinoșilor.

Miercuri, 6 august 1947 Dejun la familia Giosanu, care s-a întors în capitală după o vacanță petrecută la Piatra Neamț și Craiova. Ei cunosc situația internă după ziare, iar cât despre cea externă, d-na Giosanu are multe informații de la prietenii ei evrei din Franța și America. Toate scrisorile ei din străinătate sunt de acord asupra unui punct, că Europa rămâne împărțită în două blocuri pentru un timp infinit și că toate țările din spatele Cortinei de fier rămân la discreția Moscovei. Cât despre acuzațiile Moscovei că anglo-americanii urmăresc ridicarea puterii germane, ele nu sunt întemeiate decât parțial, atât numai cât e necesar pentru a rezista propagandei bolșevice. Anglia și Franța, zice aceeași scrisoare, sunt de acord în fond cu Moscova pentru menținerea diviziunii germane pentru cât mai mult timp. O scrisoare din America susține că cercurile economice din New York și alte centre comerciale americane pun mare nădejde în prăbușirea imperiilor colonialiste din Europa, în sensul că toate aceste colonii, devenind libere, vor ajunge clientela Statelor Unite, care vor găsi astfel noi debușeuri pentru produsele lor și locuri de aprovizionare ieftină cu materii prime. Informatorul d-nei Giosanu nu este lipsit de oarecare perspicacitate politică, căci observă în aceeași scrisoare că distrugerea fostelor imperii colonialiste ar putea servi mai mult propagandei bolșevice decâl

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 251

economiei americane. Oprindu-mă un moment asupra acestei observații, eu am arătat soților Giosanu că foarte multe dintre națiunile eliberate, îndeosebi cele din Africa și sudul Asiei, nu sunt încă destul de mature ca să constituie state în adevăr independente și că s-ar putea să traverseze o lungă perioadă de anarhie, de pe urma căreia n-ar folosi decât bolșevismul moscovit. Giosanii sunt de acord cu mine. O altă scrisoare, tot din New York, dă ca sigură înfrângerea lui Chiang Kai-Shek și triumful comunistului Mao Tze Dun, ceea ce va permite comunismului să se întindă asupra Asiei întregi. Asupra acestui punct nu prea sunt de acord, pentru că fanatismul musulman din sudul Asiei și din Indonezia nu se poate împăca cu ateismul comunist. Bineînțeles aceasta nu reprezintă un merit pentru Statele Unite, care ar putea împiedica victoria bolșevismului în China, dacă ar duce o politică mai înțeleaptă. Informațiile d-nei Giosanu sunt în general interesante și corespund în mare parte cu convingerile mele, însă prezintă situația internațională în culori ceva mai pesimiste decât o văd eu. Personal rămân la părerea poate unde e și dorința mea - că anglo-americanii nu pot rămâne complet indiferenți la provocările imprudente și chiar nerușinate ale Moscovei și aceasta cu atât mai mult în acele regiuni ale globului unde populațiile ar da dovadă de mai multă rezistență față de bolșevismul rusesc. De exemplu, dacă poporul român ar rezista rușilor, punând mâna pe arme, eu nu cred că anglo-americanii ar putea rămâne indiferenți. în fond, nu poți pretinde americanilor, care au făcut atâtea sacrificii în două mari războaie mondiale, să-și sacrifice tineretul lor pentru apărarea unor popoare care nu luptă ele singure să-și salveze independența. Seara suntem invitați la familia Marinescu, însă dorm tot acasă. Aflăm la radio nostru că azi la Cameră s-au anulat mandatele celor 35 de deputați național țărăniști. Presa comunistă și fenedistă jubilează, ca și cum ar fi obținut o mare victorie, când în realiate regimul se acoperă de ridicol, întrucât toată lumea știe că el este o slugă plecată a Moscovei. Tot ce se întâmplă azi în țara noastră e opera Moscovei, care ia focul cu mâna unor trădători români și străini, gunoaie morale, pe care națiunea îi va pedepsi îngrozitor într-o zi apropiată.

252 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

Ascultăm, cu toții Radio Londra. Presa engleză și americană condamnă unanim procedeele sovietice din România și celelalte țări căzute sub dominația Moscovei și scoate în evidență totala rea credință a conducătorilor din Kremlin. Din nenorocire rușii sunt prea groși de obraz pentru a fi sensibili la astfel de argumente, ei neștiind decât de forță.

Joi, 7 august 1947 La ora 11 m-am dus la Negulescu, fără să-i mai telefonez. Spre marea mea bucurie, Niculescu era deja sosit de un sfert de oră și părea foarte bine dispus. Trecând sumar împreună situația politică, am constat de la început că Niculescu era tot atât de indignat ca și mine de atitudinea rușilor și a trădătorilor noștri de fenediști. Până la sfârșitul discuției noastre Niculescu nu i-a scos pe comuniștii noștri și pe fenediști din „trădători ticăloși în slujba Moscovei, care trebuie spânzurați drept exemplu pentru națiunea noastră". Niculescu, cel potolit, calm și delicat, era acum o adevărată fiară sălbatică, dornică de sânge și răzbunare. Rar am văzut om mai furios și nestăpânit ca el în fața „evenimentelor scandaloase care se petrec sub ochii noștri, fără ca nimeni să nu reacționeze". N-au lipsit din gura lui și cuvinte tari, nu atât la adresa regelui, pe care-1 consideră „încă copil și fără experiență", ci mai ales asupra reginei Elena și a lui Negel, „anturaj nenorocit, care-și vede numai de interesele lui meschine și nu-i deschide ochii regelui asupra îndatoririlor sale de apărător al independenței țării și al dinastiei". „Este un scandal fără exemplu în istoria monarhiei noastre", termină Niculescu furioasa lui filipică. „Ce să facă și ei în fața colosului de la Răsărit, stăpân azi până la Elba, Marea Adriatică și Marea Egee, zice generalul Negulescu, impresionat de ieșirea violentă a prietenului său, cu Maniu arestat, cu Partidul Național Țărănesc dizolvat și cu Dinu Brătianu bătrân și fără niciun sprijin din propiul lui partid”. „Desigur, situația e foarte grea, i-a răspuns Niculescu, disproporția de forțe este imensă, n-o neg. Cu toate acestea, ceva trebuie făcut pentru a ne apăra onoarea ca națiune și dreptul nostru la o viață liberă. Să înțeleagă toată lumea din afară, prieteni ca și adversari, că noi suntem o națiune demnă, care vrea

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 253

să trăiască liber. E cazul să spunem și noi „nous avons tout perdus auf rhonneur". Nu mă așteptam deloc la această ieșire violentă a generalului Niculescu, care-mi înlesnea situația peste prevederile mele. Bucuros că aveam în fața mea un om mai mult decât pregătit sufletește pentru ceea ce aveam eu să-i propun, m-am apropiat de el și i-am strâns mâna cu multă căldură, felicitându-1 din fundul inimii mele pentru frumoasele sale cuvinte. „Sunt fericit, d-le general, am început eu, să aud din gura unui fruntaș al oștirii noastre și al unui înalt sfetnic al regelui cuvinte atât de frumoase și de înălțătoare pentru toată suflarea românească în împrejurări atât de grele pentru țara noastră. Maniu și Mihalache, dacă ar fi azi liberi și v-ar auzi cum vorbiți, ar fi fericiți văzând că neamul nostru nu duce lipsă de eroi când împrejurările o cer. Vă felicit în numele lor, a tuturor celor arestați pentru a fi voit să apere interesele poporului nostru, în numele Partidului Național Țărănesc și al întregului neam românesc pentru simțămintele românești care le aveți și pentru înțelegerea care o dovediți în privința îndatoririlor pe care le au șefii unei națiuni față de ea în anumite momente grele din viața ei. La 23 august 1944 alți militari și oameni politici și-au riscat viața pentru salvarea națiunii. Soarta a făcut ca tot un militar, ca și generalul Sănătescu atunci, să ridice acum brațul pentru a o salva din nou. Țara vă va fi recunoscătoare și vă va urma fără șovăire pe drumul luptei pentru apărarea onoarei și independenței sale". După această introducere, care i-a provocat lacrimi atât lui, cât și colegului său Negulescu, l-am pus în curent cu tot ce discutasem cu Negel, care l-a găsit și el indicat, ca militar, pentru acest rol, aducându-i la cunoștință propunerea oficioasă pe care sunt autorizat să i-o fac din partea biroului partidului, reprezentat de Mihai Popovici, Al. Cartojan și de mine, pentru a se pune în fruntea mișcării de capacitare a regelui în vederea unui nou 23 august, care să ne scape de trădători și de ocupația moscovită. Am analizat împreună situația, riscurile și șansele. Niculescu s-a mirat mult despre tot ce i-am spus eu în legătură cu sentimentele lui Negel, considerând drept un mare avantaj dacă putem conta și pe sprijinul lui în acțiunea noastră. El ar putea neutraliza o bună parte din persoanele care au influență asupra regelui. Niculescu e sigur

254 | Ioan Hudiță. Jurnal politic [13 mai - 18 august 1947}

că va convinge pe rege întrucât, zice el, „e clar ca lumina zilei că dacă cedează la infinit, el tot va fi detronat când vor găsi Sovietele momentul potrivit". El va căuta să ia contact cu regele și cu Negel chiar mâine, căci pleacă azi după masă la Sinaia pe la ora 5. După ce se va înțelege cu regele, va trebui să vadă și pe anglo-americani pentru a-i sonda, să vadă ce atitudine ar avea ei în cazul unui nou 23 august. Eu aștept pe Berry să vină în capitală zilele acestea. După dejun, Niculescu s-a culcat, iar eu am plecat acasă. Negulescu, conducându-mă până la ușă, mi-a spus, uitându-se spre patul unde ședea întins Niculescu: „de-ar fi numai sănătos după cât este de curajos, căci tare mă tem pentru sănătatea lui cam șubredă”. „Să sperăm că nu i se va întâmpla nimic într-o lună, două, până ce trecem hopul greu”, i-am răspuns eu. Acasă mă aștepta o invitație la dejun mâine la familia Moga, cu prietenii mei Dobrescu și Roxin. După masă citesc presa și scriu la Jurnal. La ora 7 ajung la Mihai Popovici, așa cum ne-am înțeles. Găsesc pe Cartojan. Erau amândoi bucuroși de anularea mandatelor deputaților noștri pentru că în acest chip scăpăm de spectacolul rușinos de a vedea colegi colaborând cu Parlamentul fraudulos al trădătorilor noștri. Bucuria lor era explicabilă și eu eram de acord cu ei. Am trecut direct la chestiunea pentru care ne vedeam, punându-i în curent cu cele aranjate cu Niculescu. Popovici și Cartojan se bucură mult de buna dispoziție în care l-am găsit pe Niculescu, deși își dau seama că situația este azi mult mai grea decât la 23 august, întrucât rușii și comuniștii noștri sunt mult mai primejdioși decât nemții și regimul lui Antonescu. Nici de armată nu suntem complet siguri, deoarece au pătruns și în ea multe elemente dubioase, iar diviziile „Tudor Vladimirescu” și „Horia, Cloșca și Crișan” sunt încadrate cu multe cadre comuniste. Cartojan crede că în fața unei acțiuni naționale, condusă de rege și de ofițerii noștri bătrâni, niciun subaltern în armată nu va îndrăzni să se opună, chiar și acei câțiva care din anumite calcule oportuniste s-au văzut nevoiți să joace cartea sovietică. Popovici și cu mine suntem și noi de acord că armata noastră a rămas națională în cea mai mare parte a ei și că orice defecțiune este exclusă cât timp regele se află în fruntea mișcării. Decidem să nu punem pe nimeni în curent

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)| 255

și să luăm toate măsurile de organizare a partidului ca ceva obișnuit în vederea numai a pregătirii rezistenței noastre naționale. „Acțiunea în care ne angajăm este prea serioasă și prea primejdioasă totodată pentru a o expune prin indiscrețiile noastre". De aceea nu vom pune în curent nici pe Dinu Brătianu și nici pe Titel Petrescu decât în ultimul moment. Ca să asigurăm o discreție și mai mare acestei acțiuni, decidem ca și noi să ne vedem ceva mai rar, în locuri diferite, și după telefoane publice, necontrolate. Popovici se va duce mâine dimineață la Predeal pentru două zile, Cartojan la Giurgiu pentru câteva zile, iar eu voi rămâne singur în capitală pentru a ține legătura cu Niculescu prin intermediul lui Negulescu. Ajung pe la 930 seara acasă. Presă, Jurnal, Londra. Pentru orice eventualitate, însemnările sumare referitoare la discuțiile cu Negel și cu Niculescu despre un nou 23 august le trec în altă parte decât în Jurnal, pe foi așezate între anumite volume din bibliotecă și cu elemente înțelese numai de mine. Ziarele noastre de azi se ocupă numai de Partidul Național Țărănesc și de fruntașii lui, „toți niște simpli trădători, care trebuie pedepsiți exemplar”, batjocoriți în propria noastră țară de către trădători în slujba rușilor în timp ce aceștia au pretenția să dirijeze mișcarea națională de eliberare a popoarelor. Câtă minciună și câtă nerușinare! La Paris continuă discuțiile între anglo-francezi privitoare la aplicarea planului Marshall la țările Europei. Presa rusă și cea comunistă din țările ocupate de trupele rusești fac tot felul de intrigi în contra Statelor Unite, căutând să le prezinte drept interesate să domine și să exploateze globul întreg. Bineînțeles unele ziare americane și engleze resping drept ridicole toate aceste atacuri și scot zilnic în evidență reaua credință a propagandei moscovite. Din nenorocire acest lucru nu este suficient față de astfel de oameni.

Vineri, 8 august 1947 Astăzi mă țin numai de gospodărie, îngrijesc grădina, ud florile și copacii, scot un piersic nou care s-a uscat după ce a făcut vreo 60 de piersici foarte mari și gustoase. Caisul din spate, încărcat de

256 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

fructe, este o varietate târzie, ale cărui fructe se coc de-abia către sfârșitul lui august. Carnea lor nu e atât de gustoasă, însă sâmburii lor sunt delicioși. Le folosim mai mult pentru compot și pentru marmeladă. Spre seară stau de vorbă cu vecinii la poartă, ca și cum am abandonat definitiv orice preocupări politice. Seara târziu ascult Londra. Polemică nouă între presa moscovită și cea americană în jurul evenimentelor din România. „New York Times" susține că o viață întreagă politică în slujba neamului său luliu Maniu a fost liber și că nimeni, nici adversarii lui, ungurii, n-au îndrăznit să se atingă de el. Numai guvernul Groza a îndrăznit să facă acest lucru la ordinul Moscovei, care apără deschis slugile sale. Deci aici au ajuns lucrurile! Sovietele apără pe față aceste lucruri, iar americanii se mulțumesc doar să protesteze. Dacă nu sunt dispuși să facă mai mult atunci e rău de tot pentru noi, întrucât rușii nu vor ceda în fața unor simple proteste verbale sau scriptice. Singura operație a unui 23 august ne-ar mai putea salva dacă vom avea curajul s-o întreprindem, căci și ea depinde de foarte mulți factori.

Sâmbătă, 9 august 1947 Zi splendidă de vară. De la un telefon public aflu că nici Berry și nici Negel nu se află în capitală și nici nu se știe când vin. Stau și azi acasă, în speranța că voi fi lăsat în pace. Văd din ziare că actualul Parlament se ocupă în fine și de Partidul Liberal. Cei trei deputați liberali, Romniceanu, Ion Pleșa și C. Pilat, au fost decăzuți din mandatele lor, fiind proclamați aleși următorii de pe listele liberale. Toată presa fenedistă se ocupă de câteva zile de așa-zisele alegeri sindicale, pretinzând că „în fine sunt libere". De câteva zile de când au început aceste alegeri sub teroarea comunistă, pe pereții tuturor fabricilor din țară sunt afișate comunicatele Uniunii Generale a Sindicatelor, prin care se anunță că niciun muncitor care a aparținut partidelor țărănesc, liberal sau social-democrat nu au voie să candideze sau să participe la vot. Iată în ce constă după capul lor libertatea sindicală.

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)| 257

La fel de obiective în privința informațiilor externe! Frămân­ tările din partidul laburist englez crează „o adevărată anarhie în toată țara". împrumutul american nici pe departe nu poate solu­ ționa criza economică engleză, care atinge proporții catastrofale. în Palestina, mari tulburări cărora trupele engleze nu le mai pot face față. în Indonezia, trupele olandeze în plină derută, iar în China, Mao Tze Dun e pe punctul să strivească ultimul punct al rezistenței naționaliste. în Grecia, autoritățile, susținute de englezi, nu mai pot rezista forțelor populare, lucru care le obligă să aducă chestiunea greacă în fața O.N.U.-ului. Peste tot în lumea burghezo-capitalistă este mizerie, haos, anarhie, numai în Rusia Sovietică și în țările do­ minate de ea este ordine, prosperitate, fericire. Cu astfel de povești de adormit copiii caută propaganda sovietică să prostească lumea. Ziarele noastre reproduc slugarnic toate aceste bazaconii. Ele dau o atenție specială procesului pe care mamelucii bulgari, la ordinul rușilor, îl fac fruntașilor țărăniști din partidul lui Petkov. în fața acestei propagande nerușinate, plină de minciuni și de invenții, anglo-americanii se mulțumesc să le respingă și să le ironizeze, lăsând o sută de milioane și ceva de oameni să fie terorizați și exploatați de acești barbari moscoviți.

Duminică, 10 august 1947 La 10 dimineață ședință la Grigore Popa, cu Bordeianu, lonescu Tudor și Horia Hulubei. Dintre noi toți, numai Popa și cu mine suntem mai optimiști; ceilalți sunt la pământ, demoralizați la culme și numai văd absolut nicio schimbare. Popa respinge pesimismul lor exagerat, exprimându-și încrederea în angloamericani care, zice el, „nu pot rămâne indiferenți la toată batjocura care o fac rușii în tot spațiul lor din dosul Cortinei". El e convins că americanii trebuie să aibă „un plan bine pus la punct față de acești barbari și că este exclus ca ei să fi făcut atâtea sacrificii pentru ca, scăpând lumea de brutele de Hitler și Mussolini, s-o lase acum sub dominația unei brute și mai mari, ca bolșevicii ruși". El crede că americanii sunt peste cap sătui de război, dar nici nu pot lăsa o sută și ceva de milioane de oameni la discreția „unor sălbatici care, sub masca comunismului, urmăresc dominația lumii”. El e convins că „acest cuib de năpârci, care este astăzi

258 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

Moscova, va fi strivit de îndată ce opinia publică mondială va găsi că a sosit momentul. Roosevelt și Churchill au câștigat războiul, continuă Popa, nu cu ajutorul celor câțiva criminali din Kremlin, ci cu ajutorul poporului rus, care după ce a scăpat de sclavajul țarist a intrat sub cel bolșevic și mai rău. Anglo-americanii sunt obligați moralmente să ajute și acest popor și să-l elibereze definitiv de sub exploatarea nemiloasă a bandiților din Kremlin”. Popa rămâne același optimist incorigibil. Hulubei și Bordeianu ne dau câteva informații interesante. Ei au vorbit cu Eugen Bădărău, marele trepăduș, spălător de partide, care după ce a trecut pe la țărăniști, cuziști, legionari și a susținut cu energie regimul lui Antonescu, a debarcat pentru un moment la comuniști, pe care-i servește cu același devotament. El i-a spus într-o zi lui Călinescu, râzând de el, că degeaba își face iluzii cu partidul lui național „un simplu năvod de prins pești". „Eu, i-a spus Bădărău, nu mă încurc cu astfel de fleacuri și înțeleg să mă înscriu direct la comuniști, partid care le stăpânește pe toate celelalte”. Bădărău a asistat la o ședință intimă la locuința lui Stoilov, care a fost zilele trecute în țară și la care au mai patrticipat Tudor Vianu, Moisil228, Ralea, Iordan, Traian lonașcu229, Constantinescu-Iași și G. Călinescu. S-a analizat situația internă după Tămădău și implicațiile ei pe plan extern. Iordan a arătat că rușii sunt pregătiți să-i înfrunte pe americani în orice moment, fiind siguri de victorie. „încă puțin și Sovietele vor fi stăpâne pe restul Germaniei și pe Italia, toate în plină anarhie. La Moscova toată lumea e sigură că americanii nu vor interveni nici dacă trupele rusești ar ocupa Anglia. Sovietele sunt hotărâte să strivească la noi ca și în restul Europei orice element care-și pune speranțe în americani”. Stoilov a susținut același lucru ca și Iordan, adăugând informația că în Franța comuniștii sunt atât de puternici încât e suficient ca rușii să treacă Rinul pentru ca ei să intre în mare triumf în Paris. „Aceeași situație este și în Italia și în Spania, unde Biserica catolică este urâtă de moarte”, a mai spus Stoilov. însă cel mai interesant a fost Ralea, care le-a făcut „o expunere foarte documentată" asupra situației din America. Ralea le-a spus de la început că „democrații de pe globul întreg uită un lucru fundamental care stă la baza întregii situații internaționale pentru

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)| 259

cel puțin 25-30 de ani, că vremea lor a apus definitiv și că viitorul este al socialismului de nuanță comunistă, social democrația fiind și ea cu totul depășită”. El le-a arătat apoi că evreimea americană, sprijinită de cea engleză, franceză și italiană, este „colosal de puternică” în Statele Unite, dominând cu totul situația din cele două mari partide, democrat și republican, și că atâta timp cât vor mai fi în viață evreii, contemporani cu Auschwitzul și Buchenwaldul, „niciodată nu se va găsi în America o majoritate în Congres care să aprobe un război în contra Uniunii Sovietice pentru meritele imense în doborârea lui Hitler și Mussolini, indiferent ce crime ar face rușii, ocupând chiar toată Europa. Ori acum Moscova duce o politică foarte prudentă, cel puțin pentru un timp, mulțumindu-se cu formula de democrații populare și neproclamând încă regimuri comuniste. Poziția prietenilor ei din Congresul american e mult ușurată. Nu uitați apoi că acțiunea lui Wallace este foarte populară în America și că el are mari șanse să se aleagă președinte la viitoarele alegeri”. Ralea i-a asigurat pe toți că „Sovietele dispun de o situație dominantă pe tot globul și că mâine, după ce comunismul va învinge și în China, Moscova va fi în măsură să dicteze Washingtonului condițiile ei". Ralea le-a mai spus că situația politică din Statele Unite este de așa natură azi încât „nici dacă Sovietele ar ocupa Anglia nu s-ar găsi o majoritate în Congres care să voteze un război în contra Sovietelor, iar cât despre Franța, situația este și mai clară în sensul că dacă Sovietele ar ocupa-o, toată America s-ar bucura, atât este de mare azi în cercurile americane ura în contra ei și a politicii gaulliste”. „Atunci putem merge fără nicio grijă pe linia pe care ne aflăm", a declarat Călinescu. Toate aceste lucruri le-au fost spuse de Bădărău prietenilor mei, care le-a adăugat că de azi înainte nu mai au niciun motiv să ezite, deoarece altfel riscă să-și piardă catedrele, plus perspectiva de a fi numiți membri la Academie. Grigore Popa a luat din nou cuvântul, atacând cu o rară violență pe bulgarul Iordan și pe bulgarul evreu Ralea, „care se dau peste cap pentru a compromite cât mai mulți intelectuali români, ghidați de instinctul lor de conservare politică, întrucât își dau seama că numai ei și cu Vianu și cu Constantinescu-Iași, străini și ei, dânșii nu pot vorbi în numele intelectualilor români. Așa se explică

260 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

pentru ce regimul fenedist se dă peste cap pentru a copleși cu favoruri pe toți acei universitari români care, din motive meschine, se arată dispuși să adere la el". lonescu Tudor și Bordeianu înclină să-l aprobe pe Popa, întrucât în sufletul lor ei sunt buni români și convinși anticomuniști, însă Hulubei, oportunist prin firea lui, e gata să ia de bune toate argumentele lui Ralea, Iordan și Stoilov. La el mai contează și faptul că regimul îl amenință să-i facă proces ca fost colaborator al regimului Antonescu, trecându-1 pe lista criminalilor de război. După Popa am vorbit eu, aprobând în întregime argumentele lui și adăugând altele pentru a sublinia concluzia că Sovietele se joacă cu focul și că azi, când trosnesc din încheieturi toate imperiile colonialiste, cum își poate imagina cineva că Sovietele își vor putea salva pe al lor, mai ales că sunt silite să joace cartea comunistă, detestată de toată lumea. „Eu cred din contra, am spus eu, că ceea ce va grăbi și mai mult prăbușirea imperiului colonialist rusesc este tocmai faptul că, luând în brațe comunismul, urât de tot globul, acest lucru va determina solidarizarea tuturor popoarelor în contra acestei tiranii sociale, ca să asigure libertatea lor în toate domeniile vieții publice". Am arătat în continuare că nimic nu poate fi clădit pe minciună și rea credință și că noi, ca români, suntem foarte bine plasați pentru a ne da seama în ce măsură Moscova încearcă să-și creeze o poziție cu totul falsă, folosind o propagandă uriașă de minciuni, invenții și calomnii, exact cum procedează la noi în țară, unde mint sub ochii noștri, spunând lui alb negru și lui negru alb". „Când Moscova are nerușinarea să afirme că indivizi ca Groza, Ralea, Iordan, Stoilov, Sadoveanu și alții ca ei sunt patrioți mai buni decât Maniu, Mihalache, Dinu Brătianu și alții, ce bază mai poți pune pe cuvântul ei când vorbește despre evenimente și persoane din alte țări, incontrolabile de noi? Totul e bazat pe minciună și calomnie, lucru care, din fericire pentru noi, e foarte bine cunoscut de toată lumea liberă. Noi trebuie să rezistăm cu atât mai mult cu cât suntem intelectuali, care înțelegem primejdia prin care trece țara și neamul nostru și nu ne este îngăduit să-l trădăm sub niciun motiv”. Cred că și Hulubei și-a dat seama până la urmă că există o limită în toate. Fără a face vreo precizare, eu le-am spus la despărțire că

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) ] 261

„situația nu este încă pierdută și că eu am nădejde că vom scăpa cu bine până la urmă". La ora unu am ajuns acasă. După dejun mă odihnesc, apoi citesc presa, fac însemnările mele pentru Jurnal, iar seara târziu ascult Londra și Parisul. Alte minciuni gogonate în presa comunistă de azi. Scribul care semnează T. Olaru afirmă fără pic de rușine, în timp ce Maniu este arestat, iar presa noastră suspendată, cenzura împiedicând orice lămurire, că el i-a trimis lui Horia Sima230 o scrisoare la Berlin pe timpul lui Antonescu, în care-i scria textual: „D-le șef al Mișcării legionare. Te asigur în numele Partidului Național Țărănesc de tot concursul meu". Scribul de mai sus dovedește că este și idiot pe lângă altele. La fel în privința interpretării care o dă așa-zisului testament al lui Corneliu Codreanu231 și raporturile lui cu Maniu. Pe aceeași linie de minciuni grosolane se plasează și pretinsa felicitare a țărănistului bulgar Petkov adresată lui Maniu. Invenții stupide și calomnii sunt singurele arme pe care fenediștii noștrile le folosesc în contra lui Maniu și a Partidului Național Țărănesc în speranța deșartă că din orice calomnie, oricât ar fi ea de inventată, tot ar mai putea rămâne ceva. Fenediștii uită că reputația lor de calomniatori ordinari este atât de bine cunoscută încât atacurile lor, de departe de a ne provoca vreun incovenient, ele ne fac și mai populari în țară. Pe plan extern, aceeași situație, polemica sovieto-americană în jurul diferitelor tulburări de pe globul întreg. Presa sovietică reproșează Washingtonului printre altele și presiunea pe care ar fi exercitat-o asupra guvernului englez de a întrerupe tratativele lui comerciale cu Sovietele. „Teroarea americană devine imposibilă".

Luni, 11 august 1947 După un telefon primit la Vasile Spiridon pe la 9 dimineața, mă duc la IO30 la generalul Negulescu pentru a mă întâlni cu generalul Niculescu, sosit în dimineața aceasta de la Predeal. Omul s-a pus serios pe treabă. A văzut pe rege de două ori în ultimele două zile și au pus la punct un plan întreg de acțiune. între cele două conversații el a văzut pe Berry, cu care a discutat pe larg toată situația, căzând de acord cu el că orice acțiune de rezistență din

262 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

partea regelui față de Soviete ar fi foarte, foarte bine văzută la Washington, cu condiția bineînțeles, ca să nu se pretindă guvernului american un concurs militar. Berry a luat cunoștință cu mare plăcere de intenția regelui de a rezista pe viitor oricărei măsuri arbitrare a guvernului Groza și i-a promis generalului să informeze imediat guvernul său în acest sens. Generalul Niculescu a rămas cu impresia că în cazul unui nou 23 august guvernul român va putea conta pe un sprijin mai mult decât moral și politic din partea Statelor Unite. Comunicându-i regelui această impresie, acesta a rămas să vadă pe Berry și pe Schuyler zilele acestea și să le ceară formal sprijinul guvernului american. Până la sosirea acestui răspuns, regele va lăsa a înțelege guvernului Groza că e dispus să-i aprobe toate actele de guvernământ, pentru a nu provoca pe ruși, rugându-1 totuși să nu recurgă la acte arbitrare. Până la sosirea răspunsului american, Niculescu s-a înțeles cu regele să ia din timp anumite măsuri militare și operative. După ce l-am felicitat pentru rezultatele obținute, l-am asigurat de tot sprijinul politic al partidului meu, lăsându-i lui și regelui toată libertatea de acțiune în ce privește pregătirea militară. Niculescu speră să-l convingă și pe generalul Lascăr, ministrul de Război, cu care e foarte bun prieten. Negulescu îi atrage atenția să fie foarte prudent, întrucât Lascăr „e omul rușilor". Niculescu îl apără, susținând că e foarte bun român și că joacă cartea sovietică „de nevoie". El îl ia pe garanția lui. E de acord însă să nu fie pus în curent cu detaliile acțiunii decât în ultimul moment. Niculescu invocă în sprijinul lui Lascăr argumentul că acesta păstrează și azi, ca moștenire de la generalul Sănătescu, o serie de depozite militare cu armament și muniții, necunoscute de Soviete. „în afară de câțiva trădători, în cap cu Vasiliu Rășcanu232 și Dămăceanu233, spune Niculescu, toți ofițerii noștri sunt buni patrioți și se poate conta pe ei la nevoie. Cât despre ofițerii mai tineri, chiar și acei din diviziile noastre organizate în Rusia din foștii prizonieri, cu foarte rare excepții, sunt anticomuniști și antiruși. Rețin pentru mine din toată discuția de azi două lucruri principale: hotărârea regelui de a rezista rușilor, cu riscul chiar de a-și pierde tronul, și convingerea fermă a lui Niculescu în victoria acțiunii noastre. Vom ține contactul prin Negulescu, cu cea mai mare prudență. îi sugerez lui

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 263

Niculescu să-l menajeze cât mai mult cu putință pe Negel, pentru a avea în el un colaborator foarte util și un consilier necesar pe lângă rege. Negulescu se miră chiar că Negel acceptă cu atâta ușurință să cedeze locul de prim-ministru, el fiind un mare ambițios. Niculescu îi răspunde că în împrejurările de azi, cu comuniștii în guvern și cu rușii în țară, numai un general ar putea face față unei lovituri de stat, lucru pe care-1 știe foarte bine și Negel. Ne-am despărțit pe la 12, fără să mai luăm dejunul împreună. Niculescu a plecat cel dintâi, iar eu după un sfert de oră. Iau dejunul la familia Marinescu, împreună cu Milica și Rica. Pe la ora 3, când eram la cafea, a sosit și fratele cel mic al lui lancu Marinescu, Leu, căpitan de jandarmi la Băneasa și care locuiește la familia Marinescu, el nefiind căsătorit. E cam îngrijorat pentru situația lui, întrucât se fac arestări de țărăniști în toată capitala și în comunele suburbane. Faptul de a locui în aceeași casă cu mine constituie pentru el o mare primejdie și de aceea ne anunță că, începând de mâine, el își va îmchiria o cameră undeva în Băneasa. Soții Marinescu sunt de acord cu soluția lui și se arată dispuși să mă adăpostească mai departe, indiferent riscurile. Eu le-am mulțumit pentru marea lor bunăvoință față de mine, însă n-am putut accepta gestul lor și i-am anunțat că eu m-am gândit mai demult la riscurile care le comportă adăpostirea mea la ei și că începând chiar din seara aceasta mă voi muta la familia Comănescu care, fiind singură și fără niciun fel de complicații, mă invită de mult și stăruitor să accept o cameră la ea, ceea ce am și făcut spre seară. De altfel, situația aceasta nu poate dura la infinit, căci ori reușesc să plec curând din țară, ori se lămurește situația dacă regele rămâne ferm pe poziția lui de rezistență. La ora 7 eram deja aranjat în noua mea cameră. Ascult seara Londra la aparatul Comăneștilor, care e tot așa de bun ca și al Marineștilor. Presa fenedistă de azi continuă atacurile disperate în contra lui Maniu și a fruntașilor partidului nostru. Un alt scrib, T. Savin, cere în „Scânteia” ca Maniu să răspundă în justiție și pentru evenimentele de la Lupeni și Grivița. Ziarele comuniste anunță cu litere de-o șchioapă „marile succese comuniste” la alegerile sindicale, care sunt de fapt niște parodii ridicole, întrucât listele de

264 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

candidați sunt impuse de sus, iar trecerea muncitorilor prin fața urnelor simple formalități, rezultalele fiind cunoscute cu zile înainte. Numai teroare și minciună! Azi vede în fine și poporul român în ce constă democrația bolșevică mult trâmbițată și ce soartă îl așteaptă dacă dominația moscovită s-ar înscăuna și în România. La Sofia se desfășoară cu multă publicitate procesul țărăniștilor, în frunte cu Petkov. Printre altele, i se reproșează drept crimă politică legăturile lui cu cercurile anglo-americane din Sofia. Legăturile politice deci cu anglo-americanii constituie deja „o crimă”. Ce mai așteaptă deci Londra și Washingtonul pentru a lua măsurile de cuviință? în Grecia, pentru că guvernul este pe punctul să restabilească ordinea, este acuzat de ziarele sovietice „de crime sălbatice și de teroare fascistă”. Presa sovietică a început să nu mai menajeze pe anglo-americani și-i atacă pe față ca apărători ai fascismului și hitlerismului. Lupta e angajată deci pe față și fără menajamente. Desigur, Moscova se simte foarte tare din moment ce joacă cartea cu atâta îndrăzneală. Să te mai îndoiești atunci că Ralea și Iordan n-au dreptate? De-abia aștept să-l văd pe Berry.

Marți, 12 august 1947 La 11 mă întâlnesc cu Mihai Popovici la Statuia Aviatorilor, după un telefon la V. Spiridon. El a sosit ieri seară târziu de la Predeal. Mergem pe jos până în Parcul Herăstrău și stăm de vorbă pe o bancă, mai mult scriindu-i decât vorbindu-i, din cauza surzeniei lui dezagreabile. E încântat de tot ce-i spun referitor la discuția mea cu Niculescu și la înțelegerea acestuia cu regele și la conversația lui cu Berry. Nu-i vine să creadă! „Doamne, mare e puterea Ta dacă-mi va fi dat să văd și minunea aceasta", zice el, aproape tremurând de emoție. Discutăm apoi diferitele aspecte ale situației politice, interne și externe, și noua situație creată în raporturile sovieto-americane. Popovici se miră singur de imprudența presei sovietice, care a pierdut orice măsură în atacurile nejustificate față de americani îndeosebi. El crede că în adevăr se apropie momentul unei răfuieli

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947}[ 265

teribile între Soviete și americani și se întreabă dacă n-ar fi mai prudent pentru noi să ne descurcăm cum vom putea și să mai câștigăm ceva timp „pentru că mult nu mai este”. îl pun în curent pe scurt cu aprecierile lui Ralea, Stoilov și Iordan, despre relațiile Moscovei cu Washingtonul. „Aceștia sunt niște mari ticăloși, care nu cred o vorbă din tot ceea ce spun, zice Popovici. Tot ce spun acești străini de neamul nostru e numai pentru apărarea propriilor lor interese. Trebuie striviți când va sosi timpul, ca niște vipere primejdioase". Popovici pleacă mâine dimineață din nou la Brașov și nu se va întoarce decât la sfârșitul săptămânii, afară de cazul dacă nu-1 voi chema eu printr-un telefon convențional. Iau dejunul acasă, citesc presa, ud grădina, iar la 9 seara mă duc la Comănești. Ascult Londra și Parisul. Din ziarele noastre fenediste înțeleg că se apropie în fine lichidarea leilor vechi cu o monedă nouă. E și timpul, căci prea a ajuns de batjocură leul nostru. „Scânteia" anunță plecarea lui Ralea la postul său de trimis al țării la Washington. Mă întreb cum această secătură este acceptată de americani, mai ales acum când relațiile lor cu Sovietele s-au deteriorat complet. Probabil evreii sunt foarte tari în America din moment ce guvernul american poate accepta un astfel de reprezentant din partea țării noastre. Radio Londra dă o serie de detalii în legătură cu reacția violentă a publicului american față de reaua credință a Sovietelor. Se pare că s-au produs manifestații dezagreabile în fața ambasadei sovietice din Washington în ultimele zile. Ziarele noastre comuniste reproduc din cele sovietice atacurile lor grosolane față de ceea ce se petrece în Statele Unite ca reacție în contra procedeelor rusești. „Pravda" și „Izvestia" consideră drept „calomnii insolente" manifestările fasciștilor americani față de politica democrată a Sovietelor. Auzi tu, să-și permită americanii așa insulte față de politica umanitară a Moscovei! în fine, am trăit să văd și aceste raporturi între americani și Soviete! Deci sunt speranțe!

Miercuri, 13 august 1947 în fine dau peste Berry, sosit de ieri după masă în capitală pentru două zile. îl văd la locuința lui, la ora 10. Discuție foarte

266 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

interesantă și lămuritoare pentru mine cum n-am avut cu el niciodată. Am început cu relațiile americano-sovietice și am terminat cu cele americano-române, ca urmare a tratatului de pace semnat anul acesta la Paris. Berry recunoaște că niciodată raporturile dintre Statele Unite și Soviete n-au fost mai proaste și mai încordate ca azi, însă el e convins că o răfuială militară nu poate avea loc, deoarece „dacă Washingtonul n-o dorește deloc, Moscova n-o poate face din lipsă totală de mijloace". El crede că Moscova își face un calcul „cu totul greșit" când crede că Statele Unite ar putea ceda la infinit în fața provocărilor rusești. După el, Sovietele n-au reușit încă să-i enerveze pe americani, dar „vai de ele când se va ajunge la acest moment". La Washington domină încă, continuă Berry, „unele idei de care abuzează Moscova, recunoașterea imenselor sacrificii în bunuri și vieți omenești făcute de ruși în timpul războiului și convingerea că Rusia Sovietică este atât de distrusă de război încât ea nu se va reface nici în 50 de ani și în niciun caz ea nu poate realiza acest lucru fără concursul masiv al finanțelor și economiei noastre. Dacă se mai tolerează și azi obrăzniciile Kremlinului, acest lucru se datorează faptului că guvernul nostru este convins că această stare de lucruri se va termina curând și că Moscova va face mea culpa, cerându-ne scuze și cerșind ajutorul nostru". M-am văzut nevoit să-l combat, cu riscul de a-1 supăra, arătându-i că ideile care domină azi în cercurile oficiale din Washington privitoare la Soviete sunt cu totul greșite și că singur Byrnes avea dreptate că Sovietele trebuie constrânse să rămână între frontierele lor și să se democratizeze, căci altfel vor deveni mai târziu primejdioase pentru pacea lumii. I-am arătat că Rusia Sovietică se va reface mult mai repede decât se crede la Washington și aceasta datorită bogățiilor ei, furturilor imense pe care armatele rusești le-au făcut în toată Europa până la Elba și mai ales mâinii de lucru, care n-o costă decât hrana, reprezentată prin milioanele de prizonieri de război și prin zecile de milioane de muncitori ruși și condamnați politici, exploatați mai rău decât sclavii din lumea antică. Cu această masă de robi Moscova își va reface orașele, liniile ferate, șoselele și fabricile și nu va avea nevoie de sprijinul Americii. Vechiul imperialism rusesc, în noua lui formă

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947] | 267

de azi, comunismul, îi oferă Kremlinului o bază de propagandă cu avantaje imense, la care el nu poate renunța de dragul Washingtonului, care, dintr-un anumit punct de vedere, acel al desființării imperiilor colonialiste, este un aliat prețios și neașteptat al Moscovei, întrucât, slăbind metropolele acestor imperii, Londra, Parisul, Bruxelles, Lisabona, Madridul și Haga, deschide calea penetrației bolșevice la toate aceste popoare inferioare, clientelă ideală pentru propaganda comunistă. „Statele Unite, am continuat eu, dovedesc o mare miopie politică, închizând ochii asupra acestor perspective de viitor și vor plăti scump de tot într-o zi eroarea imensă care o fac azi, necurmând din rădăcină răul, acum când este atât de ușor, el nefiind încă dezvoltat. Unde mai puneți, d-le Berry, i-am precizat eu, că în realitate operația pe care America ar fi chemată s-o facă nu este îndreptată în contra poporului rus, ci a unei bande sinistre de asasini cuibăriți în Kremlin și care tiranizează mai rău ca țarii bietul popor rus dornic și el, ca toate națiunile globului, la libertate și bunăstare”. La toată argumentarea mea Berry mi-a răspuns că „desigur, în linii mari s-ar putea să am dreptate, dar că judec problema mai mult ca român decât ca istoric și că tabloul mondial nu e chiar atât de sumbru cum îl prezint eu". I-am arătat azi că concesiile făcute Sovietelor la Teheran, Yalta și Potsdam și în toate celelalte conferințe care au avut loc după Potsdam și până azi, reprezintă o încălcare flagrantă a Chartei Atlanticului și o imensă decepție la toți cei care au crezut în cuvântul anglo-americanilor, începând cu polonii, cu noi și cu toate celelalte popoare din spatele Cortinei, lăsate sub cnutul rusesc. I-am dat exemplul din Bulgaria din procesul care i se face azi lui Petkov. Printre alte „crime” care i se reproșează este și aceea „de a fi întreținut relații cu americanii", iar în România, Maniu, șeful rezistenței anglo-americane din timpul războiului, este azi arestat de oamenii Moscovei, iar guvernul american se mulțumește doar să protesteze în scris. Berry este vădit jenat în fața reproșurilor mele și mă asigură că „lucrurile nu vor rămâne aici, că el se așteaptă curând la o reacție exemplară a Washingtonului". Nu dă mai multe explicații și nici eu nu insist. Trecem la acțiunea posibilă a regelui. El a făcut un lung raport la Washington, în care opinează în sens favorabil, deși el e convins

268 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

că părerea lui nu va fi admisă, întrucât „momentan Statele Unite vor să evite orice conflict militar cu Sovietele, cât timp nu sunt în joc interese importante americane. Un conflict însă militar care ar izbucni fără nicio vină din partea americanilor între o națiune europeană și Uniunea Sovietică, continuă Berry, e altă chestiune și personal nu văd cum guvernul meu ar putea rămâne indiferent". „Dacă noi am fi siguri de acest lucru, n-am mai ezita un moment să angajăm această luptă", i-am răspuns eu. Berry este însă rezervat dând acest răspuns drept o părere personală, așa cum zice el că i-a spus și regelui și generalului Niculescu. Un răspuns oficial numai Washingtonul îl poate da și pe care el îl așteaptă „dintr-o zi în alta". Pentru cazul că răspunsul ar fi negativ, Berry i-a recomandat regelui și lui Niculescu „mare prudență, cunoscut fiind interesul Moscovei de a distruge România". Același lucru îmi spune și mie. în consecință el crede că poporul nostru ar trebui să aștepte, deși recunoaște că e foarte greu, „o conjunctură internațională favorabilă pentru salvarea independenței sale naționale". Berry crede că poate n-ar fi rău ca înainte de orice acțiune de rezistență militară, România să caute să aducă problema raporturilor sale cu Sovietele în fața O.N.U.-ului, unde el e convins că toată lumea ar fi de partea noastră, l-am răspuns că pentru un moment, țara noastră nici nu e membră la O.N.U., iar după ce va fi admisă, nu văd cum sar putea rezolva procedural cererea noastră când Rusia Sovietică are drept de veto. în adevăr, la acest lucru Berry nu s-a gândit și apoi recunoaște și el că atâta timp cât nu există „un conflict real” între România și Uniunea Sovietică, aducerea cazului în fața O.N.U.ului este o imposibilitate. Cu ocazia aceasta eu i-am spus lui Berry că O.N.U.-ul a pășit cu stângul, ca și trecuta Societate a Națiunilor de la Geneva, deoarece repetă aceleași greșeli de organizare juridică, ba, în plus acordă și dreptul de veto unor puteri, lucru care va împiedica pe viitor și acest organ de justiție internațională să-și atingă scopul pentru care a fost creat. I-am spus lui Berry că în primul meu discurs la mesaj, ca deputat, din vara lui 1932, eu m-am ocupat de această chestiune și că dacă dorește eu îi stau la dispoziție pentru a-i arăta cum cred eu că va trebui organizat acest for internațional ca să fie eficace. El s-a arătat foarte interesat să

loan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)| 269 cunoască părerea mea și a rămas s-o discutăm într-o întâlnire viitoare. Am discutat apoi cu el situația imposibilă creată în țară de amestecul grosolan al Sovietelor, arestările, arbitrariul care domnește în toată viața noastră politică și teroarea sălbatică pe care poporul nostru n-a cunoscut-o niciodată în trecut. Berry e de acord și-mi spune că guvernul său cunoaște foarte bine această stare de lucruri, care e la fel în Polonia, Germania răsăriteană, Ungaria și Bulgaria și că nu încetează un moment să exercite tot felul de presiuni asupra Moscovei ca să-și schimbe procedeele. El știe însă că Sovietele sunt cu totul refractare la astfel de argumente și că ele nu știu decât de bâtă. I-am expus în câteva cuvinte aprecierile lui Stoilov, Iordan și Ralea despre situația internațională și despre relațiile americano-sovietice. Berry le-a ascultat cu interes, luându-și mereu scurte notițe pe carnetul care-1 avea în față și mi-a răspuns că în adevăr evreii au mare influență în politica americană, dar nu chiar atât de mare cât se crede, că Franța lui de Gaulle este antipatizată și că dezinteresul Americii față de o eventuală bolșevizare a Europei apusene este „o mare eroare, întrucât frontierele de azi ale Americii nu mai sunt la coasta Atlanticului, ci în Europa, lucru de care se va convinge curând toată lumea". Conversația noastră a durat aproape două ore. L-am rugat la sfârșit să nu se supere dacă am discutat cu el mai mult ca istoric decât ca om politic, conjurându-1 să ne ajute pe lângă guvernul lui să nu fim lăsați în gura lupului și să înțeleagă că o confruntare eventuală cu rușii azi este mult mai ușoară decât mâine sau poimâine. Ne-am despărțit aceiași vechi și buni prieteni. Nici azi n-a putut să-mi dea nicio veste bună referitoare la plecarea mea. Iau dejunul la familia Comănescu. Mă odihnesc, citesc apoi presa, scriu la Jurnal, iar la 7 seara vine Milica pentru o oră. Ascult apoi Londra. în Statele Unite au avut loc recent manifestații în contra Sovietelor nu numai la Washington, dar și în alte orașe mari, publicul american nemaiputând răbda provocările Moscovei și reaua ei credință. Opinia publică și presa americană cer stăruitor măsuri severe contra procedeelor Moscovei, punând într-o situație

270 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

foarte grea pe Wallace și sărăcimea evreiască care-1 susține. Până la urmă e de văzut dacă și rușii nu vor înțelege că au depășit limita bunei cuviințe și că globul acesta nu mai este azi chiar un sat fără câini. Presa noastră comunistă continuă să reproducă zilnic din cea sovietică știri defavorabile lumii libere. Șomaj și sărăcie în Franța, Italia, Spania, Anglia, haos economic, greve nesfârșite în Franța și Anglia, crize politice permanente în Italia și Anglia. Laburiștii englezi, pe cale să cadă de la putere, iar Wallace prevede o imensă criză economică în Statele Unite chiar în cursul acestui an. Numai în Uniunea Sovietică se trăiește bine și în mare libertate! Ridicolul ete ceva cu totul necunoscut la Moscova. Protestele publicului american față de grosolăniile sovietice sunt considerate de propaganda sovietică drept „calomnii și insolențe fasciste”. Aici au ajuns foștii aliați după doi ani de la sfârșitul războiului!

Joi, 14 august 1947 La ora 9 la Mihai Popovici; prezent și Cartojan. Le povestesc discuția de ieri cu Berry și aprecierile diplomaților noștri improvizați, Ralea, Stoilov și Iordan. Urmează o lungă discuție pe marginea acestor informații, care nu prezintă niciun interes pentru a fi înregistrată în întregimea ei. Cartojan recunoaște că niciodată nu s-a ocupat de problemele externe și de aceea nu se poate pronunța. Pentru el un singur lucru rămâne inexplicabil, cum de anglo-americanii au lăsat pe poloni la discreția rușilor, iar azi fac la fel cu noi, cu ungurii și cu bulgarii. „Nu pot înțelege în ruptul capului cum oamenii aceștia, atașați atât de profund de ideile de libertate și de democrație, continuă el, pot permite rușilor să extindă bolșevismul lor terorist asupra atâtor popoare, cărora le-au promis prin tratate în regulă respectul suveranității lor integrale. De aceea refuz să cred că anglo-americanii nu-și vor respecta cuvântul dat prin tratatele semnate". Popovici, care dispune de o cultură mult superioară lui Cartojan, vede lucrurile mai realist și nu se mai miră de situația în care ne aflăm. Pentru el, situația internațională e mult mai complicată decât apare ea la prima vedere. Interesele economice joacă la anglo-americani roluri mult mai mari decât la popoarele

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)| 271

Europei continentale unde politicul a jucat de sute de ani un rol mult mai important decât economicul, veșnic dominant. „Există, zice el, la americani, în politica lor externă, o anumită doză de idealism, pe care eu l-aș numi mai curând naivitate, care se explică poate prin originea lor de oameni răzvrătiți, plecați din toate părțile globului și care, dându-și seama de zădărnicia luptelor duse de părinții și bunicii lor, caută să ajungă la o pace în care toată lumea să poată trăi liniștit și după cum îl taie capul. Așa se explică după mine pentru ce atâția americani sunt realmente îndurerați când văd rudele lor din Europa angajate în războaie fără sfârșit și care în fond nu le duc decât la mizerie, distrugere, ruină și viață chinuită. Ei vor realmente să se ajungă la o pace eternă, care să scutească omenirea de toate aceste nenorociri și de aceea perseverează ei în ideea că până la urmă dorința de pace și de conviețuire liniștită va învinge. Dacă au participat la cele două războaie mondiale, ei au făcut-o pentru a pedepsi pe acei care se opuneau acestui ideal și așa se explică dorința sinceră a lui Roosevelt și a colaboratorilor săi de a relua experiența de la Geneva înființând O.N.U.-ul. El și-a închipuit că și Stalin îl va urma în realizarea acestui mare ideal al omenirii civilizate, cu atât mai mult cu cât acesta o făcea și pe reprezentantul unei doctrine care urmărea pacea și bunăstarea lumii întregi. Roosevelt s-a înșelat însă amar, neținând cont de realitățile istoriei și de faptul că în locul imperialismelor colonialiste care le desființa, el ajuta la ridicarea altuia, mult mai primejdios prin caracterul lui social, imperialismul sovietic, care se folosește abil de doctrina comunistă, în neglijarea acestui lucru constă, după mine, marea greșeală de optică politică pe care a făcut-o Roosevelt și pe care urmașii lui vor trebui s-o îndrepte. Cu cât vor întârzia mai mult, cu atât vor fi siliți să facă sacrificii mai mari și vor pieri mai multe vieți omenești". Am reprodus cât mai exact posibil părerea lui Popovici, pe care am găsit-o foarte justă, surprinzându-mă chiar adâncimea judecății sale politice. L-am felicitat călduros pentru justele sale observații la adresa politicii americane, adăugând și argumentul pe care eu l-am mai folosit și în alte ocazii că dacă Roosevelt ar trăi azi, el ar conduce lupta de demascare a dictatorului nerușinat din Kremlin, Stalin, și al echipei sale de trădători.

272 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

în concluzie, nici Popovici, nici eu nu ne facem prea mari iluzii nici de americani și nici de regele nostru. Desigur, există perspective serioase, însă problema unui nou 23 august depinde de prea mulți factori pentru a fi o problemă ușoară. Vom vedea! Deocamdată noi ne facem datoria în măsura care depinde de noi, pentru rest trebuie să ne ajute și Dumnezeu. Ne despărțim cu conștiința datoriei împlinite. încă n-am putut lua contact cu Maniu. Niciun avocat de-ai noștri n-a fost autorizat să-l vadă. Nici azi nu știm precis cine l-a indus în eroare în chestiunea Tămădăului. La 12 ajung la Dinu Brătianu, care mă reține la dejun, împreună cu Romniceanu. Le fac o scurtă expunere asupra situației interne, așa cum o vedem noi, țărăniștii, fără să amintesc ceva de planul nostru referitor la un nou 23 august. De altfel, e și inutil, întrucât Brătianu nu mai vede absolut nicio ieșire, fiind sigur că noi „am pierdut partida și că Sovietele rămân stăpâne în Europa până la Elba și nu este exclus ca într-un viitor apropiat să ajungă stăpâne pe toată Europa". Pentru el, americanii sunt „niște neisprăviți, care dacă au avere își închipuie că au și cap politic". El face o șarjă fără milă la adresa lor și-i condamnă categoric pentru greșeala de a-i fi lăsat pe ruși să intre în Berlin și nu s-au înțeles cu armata germană după moartea lui Hitler să-i respingă pe bolșevici pe vechile lor frontiere din 1938. „Greșeala lui Truman este atât de mare încât el va fi blestemat de toată America pentru a-i fi lăsat pe ruși să bolșevizeze atâtea națiuni europene, călcând în picioare și cuvântul dat lumii întregi că atât ei, cât și aliații lor nu vor lua un petec de pământ peste frontierele care le aveau înainte de 1 septembrie 1938", a precizat Brătianu. Pentru acest motiv, el nici nu vrea să-i vadă pe reprezentanții americani din țară, căci s-a săturat „de asigurările lor prostești, simple vorbe goale”. Cât despre regele Mihai, el e convins că acesta nu poate face altfel decât să se supună voinței Moscovei, „din moment ce americanii se lasă batjocoriți de Soviete și umblă cu căciula în mână în fața lor de teamă să nu-i supere”. Convingerea fermă a lui Brătianu este că americanii "vor plăti scump de tot naivitatea lor de azi”. Romniceanu caută să-l mai potolească, încercând să-l convingă că și în America sunt oameni care văd foarte exact situația externă și împing guvernul să ia poziție față de politica perfidă a Moscovei.

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)| 273

„Ce folos că toți acești oameni sunt cu totul izolați și n-au nicio trecere asupra guvernului lor, fiind o simplă minoritate ridicolă”, îi răspunde Brătianu. „Să lase Polonia, Germania, Ungaria, România, Bulgaria în Europa la discreția Sovietelor și pe chinezi, cu aproape 700 milioane de oameni să cadă sub bolșevism, continuă Brătianu, este o greșeală atât de mare încât actualii conducători din Washington merită nu disprețul lumii întregi, ci să fie fugăriți cu pietre de la Casa Albă ca imbecili și trădători totodată ai intereselor americane. în aceste condiții nouă nu ne rămâne decât să ne supunem tiranilor noștri, blestemând din toate puterile noastre pe toți acei anglo-americani care ne-au înșelat, călcându-și grosolan cuvântul dat". Romniceanu renunță să-l mai combată. îmi rămâne mie să încerc să-l readuc la realitate, explicându-i pentru ce noi nu trebuie să pierdem orice speranțe în ajutorul american, în nădejdea că într-o zi americanii tot se vor dezmetici și vor interveni în ajutorul popoarelor amenințate de bolșevism. îi dau printre altele și exemplul ingratitudinii franceze, care după atâtea sacrificii făcute de americani pentru a-i scoate de două ori de sub dominația Germaniei, d-1 de Gaulle s-a dus la Moscova în noiembrie 1944 pentru a oferi lui Stalin o alianță în contra americanilor și englezilor, eliberatorii Franței. Noroc însă că acesta a dat dovadă de mai mult bun simț și prudență pentru a refuza oferta megalomanului și orgoliosului de Gaulle. Brătianu e de acord cu mine că în adevăr acei francezi care s-au luat după capul acestui general caraghios s-au făcut vinovați nu numai de o lipsă condamnabilă de recunoștință, dar și de o elementară nepricepere politică, întrucât Franța nu se poate salva de comunism decât numai cu ajutorul anglo-americanilor. „De acest lucru, adaug eu, încep să-și dea seama și majoritatea francezilor care-1 părăsise, regretând orientarea lor greșită. „De Gaulle reprezintă un trist capitol în politica Franței, am spus eu, cu toate meritele incontestabile care și le-au creat în timpul războiului și de atunci un altul în locul lui, ca de exemplu generalul Giraud234, ar fi obținut și mari avantaje pentru Franța. Dar acesta este un capitol important în istoria ultimului război, care nu se poate lămuri astăzi". Romniceanu împărtășește în întregime punctul meu de vedere în ce privește Franța lui de Gaulleși adaugă observația foarte justă

274 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

că dacă Franța, după prăbușirea lui Hitler și Mussolini s-ar fi raliat cinstit și loial anglo-americanilor, aceștia ar fi fost atrași să se ocupe mai serios de problema germană și de Europa de Răsărit și de Balcani. După el Franța poartă o mare vină în încurajarea Sovietelor de a brava pe americani și pe englezi și face o politică cu totul greșită, chiar în contra intereselor ei proprii, căutând și azi să joace cartea Moscovei. Brătianu îl completează, spunând că politica de înțelegere franco-rusă este foarte veche și că ea corespunde unui interes comun, primejdia germană, lucru pentru care el găsește explicabilă politica de azi a Franței față de Rusia Sovietică. Eu le-am explicat că în fața unei Germanii puternice, alianța francorusă era naturală, lucru care intrase în tradiția politică a celor două țări, dar că azi situația e cu totul schimbată în sensul că Germania este la pământ pentru foarte multă vreme, iar Rusia, cu propaganda ei comunistă, devine primejdioasă nu numai pentru Franța, ci și pentru toată Europa și poate chiar pentru globul întreg. Acest lucru l-am explicat în câteva rânduri lui Boncour, tânărul reprezentant al Franței la București, căruia i-am declarat cât se poate de clar, în numele Partidului Național Țărănesc, că țara noastră nu se poate încadra în politica de colaborare franco-rusă a lui de Gaulle, pe care o consideră cu totul greșită. Cum Boncour susținea cu încăpățânare politica lui de Gaulle, eu i-am explicat că în felul acesta Franța va pierde toată influența ei în Europa, va ajunge la remorca politicii sovietice, iar pe deasupra se va strica și cu Anglia și mai ales cu America. în fața acestor perspective, dacă Franța mai perseverează în politica ei de înțelegere cu Moscova, o mai poate susține cineva, azi, când Statele Unite sunt angajate într-o dispută așa de mare încât ea e posibil să ajungă la o confruntare militară? „Franța este angajată azi într-o politică externă catastrofală pentru interesele ei de viitor, am conchis eu, iar noi, ca români, ne vedem siliți să ne îndreptăm toate speranțele noastre spre Londra și Washington pentru a scăpa de primejdia comunistă". Brătianu și Romniceanu sunt de aceeași părere. La sfârșitul dejunului atingem și chestiunea partidelor noastre. Le spun că noi, național țărăniștii, nu ne vom supune nici de data aceasta dispoziției guvernului de dizolvare, indiferent riscurile la care ne vom expune. Brătianu nu vede însă posibilă nicio activitate pentru Partidul Liberal dacă va fi și el

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 275

dizolvat, fiind convins că, intrând „într-o rezistență pasivă”, cadrele lui se vor putea menține foarte bine. Rămâne să ne vedem cel puțin o dată pe săptămână. După masă stau la familia Comănescu, unde am luat și dejunul. Citesc presa, scriu la Jurnal, iar seara ascult Londra. Milica vine să mă vadă pe la 9 și-mi spune că nici azi nu m-a căutat niciun agent de la Siguranță. După ziarele fenediste înțeleg că schimbarea leilor va avea loc mâine sau poimâine. Nu se știe încă cota la care vor fi stabilizați. Ziarele comuniste susțin cu tărie că muncitorii români cer cu insistență „pedepsirea lui Maniu și a bandei sale pentru crimele de la Grivița și Lupeni”. Nici mai mult nici mai puțin! Polemica dintre Soviete și americani continuă cu aceeași vigoare. Ziarele rusești fac mare caz de ultimele declarații făcute de Wallace asupra crizei economice americane în perspectivă și asupra șanselor lui de a ajunge la președinția Statelor Unite. Guvernul american susține din răsputeri acțiunea democraților poloni în lupta lor cu agenții Moscovei, ceea ce provoacă atacuri de o rară violență din partea ziarelor sovietice. în Statele Unite continuă atacurile la adresa propagandei sovietice, demascându-i perfidia și grosolănia. Din nenorocire nu cu astfel de mijloace pot fi convinși tiranii din Kremlin să lase lumea în pace.

Vineri, 15 august 1947 Trec pe la 930 pe la familia Șerban235. Acesta, de când a ieșit la pensie și nu mai are nevoie de mine, mă vizitează mai rar și mai ales de când cu Tămădăul și cu atacurile regimului la adresa noastră, a național țărăniștilor. Bietul Șerban s-a retras complet din viața publică și trăiește cu groază de când adversarii lui de moarte sunt la putere. Numai eu îl mai văd din timp în timp, mirându-ne amândoi de halul în care a ajuns biata țară, condusă de atâția străini cocoțați prin vina noastră la posturi de conducere în ierarhia noastră socială. Azi recunoaște și el câtă dreptate avea bietul Giorge Pascu, care-i cunoștea foarte bine pe unii dintre aceștia, ca Iordan, Ralea, Oțetea, lancu Botez, Balmuș și-i demasca în „Revista critică" în fiecare număr. „Toată această lepră de indivizi, zice Șerban, s-a asociat cu o serie de mediocrități de-ale

276 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

noastre ca Bratu, Minea, Marinescu etc., care din slabi profesori secundari au devenit cu ajutorul lor și al francmasoneriei, profesori universitari, o adevărată rușine pentru Universitatea noastră. Era deci natural ca toți acești oameni, cocoțați fără merite în posturi așa de înalte, să treacă de partea celor care țineau cuțitul în mână, ajungând astăzi niște simpli trădători în slujba rușilor". Bietul Șerban blestemă toată ziua că n-a avut inspirația să plece în Franța cu un an, doi înainte. Ca să poată trăi atât el, cât și soția lui franceză de origine, dau lecții de limbă franceză și vând tot ce aveau mai de preț în casă, mobilă, tablouri, veselă și cărți. Sunt amândoi amărâți și nu mai au decât o dorință, să moară ca să scape de toate necazurile. Au un singur copil, Jean-Pierre, un smintit și un stricat, care nu face nimic altceva decât să se compromită și să-i facă de râs. în adevăr, le poți plânge de milă, cu atât mai mult cu cât el a fost un excelent profesor, iar soția lui, o franceză foarte cultă și inteligentă. Amândoi se miră că eu mai pot crede într-un viitor mai bun și mă admiră sincer pentru curajul cu care duc lupta în contra regimului nostru de trădători. Pentru de Gaulle, care face jocul rușilor, soții Șerban au un dispreț suveran și se întreabă cum de nu găsește cineva „să-i dea cu ceva în cap și să termine cu un ambițios idiot”. Aproape de amiază ajung la familia Moga, la care continuă să se adăpostească Aurel Dobrescu și T. Roxin. Este prezent și Cezar Simionescu, care se ascunde și el. Azi, fiind sărbătoarea Sfintei Marii, d-rul Stănculescu n-a mai venit, fiind probabil la țară, la via lui din Dâmbovița. La ordinea zilei, schimbarea leilor. Pentru 20 mii lei vechi ne dă un leu nou. Se schimbă numai 3 milioane lei, operația durând o săptămână. Discutăm apoi situația politică. Simionescu, deși are multe legături cu avocați de-ai regimului, n-a reușit nici azi să ia contact cu Maniu și Mihalache și nici să afle vreo știre despre ei. Printre avocații regimului perseverează știrea că Hațeganii au ajutat Siguranța în chestiunea Tămădău. Unii susțin că nici Mihai Popovici și Penescu n-ar fi fost ușă de biserică în legăturile lor secrete cu Siguranța. Așa cel puțin pretinde Simionescu. Dobrescu și cu mine refuzăm să credem posibil așa ceva. Constatăm cu toții că raporturile dintre anglo-americani și Soviete sunt foarte

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 277

încordate, însă nu toți suntem de acord în privința interpretării lor. Dobrescu și Roxin sunt siguri că americanii vor interveni până la urmă căci, zic ei, „este exclus ca ei să cedeze atâta spațiu geografic unor bestii mai primejdioase decât Hitler și Mussolini". Simionescu e ceva mai realist și susține ideea că Statele Unite nu vor interveni pe cale militară decât numai acolo unde s-ar afla în joc interesele lor vitale și că pentru moment Europa constituie o zonă care le interesează mai puțin. Eu dau dreptate lui Simionescu, adăugând și celelalte explicații ale dezinteresului american, convingerea cercurilor conducătoare americane că bolșevismul nu e chiar atât de primejdios cât se crede și că Rusia nu se poate reface fără sprijinul Statelor Unite, fiind silită până la urmă să ajungă la o înțelegere cu Washingtonul. Cât timp nu se vor convinge că toate aceste păreri sunt profund greșite, e foarte greu de contat pe o schimbare de atitudine din partea americanilor. Rușii sunt foarte bine informați despre toate aceste lucruri și de aceea joacă atât de îndrăzneț și de obraznic cartea lor antiamericană. „Singura noastră speranță este, am terminat eu, ca rușii să continue propaganda calomnioasă la adresa americanilor și să facă greșeala de a le atinge interesele lor vitale”. Prietenii mei sunt obligați să se ralieze părerii mele, văzând și dânșii că am dreptate. Concluzia la care ajungem și azi este că situația țării e foarte proastă și că noi nu trebuie să ne facem iluzii, deși în calitatea noastră de conducători în partid, suntem obligați să afișăm un oarecare optimism în relațiile cu publicul și cadrele noastre de partid. Dobrescu și Roxin se pregătesc serios să plece în străinătate, deși acest lucru este foarte greu în condițiile de azi. Seara la Comănești cu Milica. Discutăm situația politică și problema schimbării leilor, care distruge atâta lume și ruinează definitiv orice încredere a cetățeanului în corectitudinea statului. Toți acei care prin vânzările din ultimul timp au fost găsiți cu multe milioane se văd ruinați, nu numai prin condițiile schimbului, dar mai ales prin faptul că li se limitează numai la 3 milioane dreptul de schimb. Tot ce depășește această sumă rămân bani pierduți. „Ceea ce face statul, zice Comănescu, este o adevărată hoție nerușinată, hoție care se înscrie tot în doctrina comunistă, de a pauperiza clasele avute”. E de văzut acum dacă piața se va supune de bună

278 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

voie noilor prețuri fixate de stat și dacă nu va fi nevoie de noi măsuri de constrângere pentru menținerea lor. Radio Londra nu aduce nici azi ceva nou de pe plan extern. Discuții nesfârșite la Paris în privința repartiției ajutorului american la națiunile Europei Occidentale, în timp ce presa sovietică agită mereu, în scop propagandistic, toate chestiunile care pot pune într-o lumină defavorabilă economia din țările capitaliste. Rușii fac imensa greșeală de a se pretinde conducătorii comunismului, când în realitate ei fac parte dintre popoarele cele mai înapoiate de pe glob. Ei nu văd că un astfel de regim este respins de toată lumea care dispune de puțină judecată și că pentru a se menține el are nevoie de o dictatură tiranică mai teribilă decât a hanilor mongoli. Cum își imaginează ei că lumea civilizată ar putea suporta vreodată dictatura prostimei, care nu se poate menține decât prin teroare și schingiuiri sălbatice așa cum se întâmplă în Rusia de azi. Nimic nu poate fi clădit durabil pe minciună, impostură și teroare.

Sâmbătă, 16 august 1947 Dimineață trec pe la casieria facultății și schimb 3 milioane lei vechi pe 150 lei noi. întâlnesc pe colegii Florian, Popescu Telega și Narly236. Toți trei se miră că eu sunt încă liber, fiind convinși că m-au arestat încă după Tămădău. Sunt atât de intimidați și de speriați de ceea ce se întâmplă, încât se tem parcă să-mi adresese un cuvânt. Fiind toți trei în grup, mă adresez lui Florian, întrebându-1 dacă recunoaște acum greșeala de a se fi opus în februarie 1945 ca Titel Petrescu și partidul lui să meargă cu noi, blocul țărănist liberal și nu cu comuniștii? „Cine și-ar fi putut închipui după curtea care ni se făcea de Soviete că vor trece cu nerușinare peste noi și că vor face batjocura care au făcut-o cu social democrații noștri", mi-a răspuns el. „Toate cadrele noastre țărăniste ca și liberale v-au atras atenția că aici veți ajunge dacă nu veți merge cu noi, iar lui Titel Petrescu i-am spus de mai multe ori că de îndată ce se vor simți puțin mai tari comuniștii noștri, la ordinul Moscovei, vor începe lupta de distrugere a social democraților și național țărăniștilor. Deci n-aveți dreptul să vă plângeți azi de soarta care v-ați creat-o singuri. Din contra, meritați

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 279

tot blamul opiniei publice românești pentru naivitatea de care v-ați făcut vinovați și de vanitatea ridicolă pe care Titel o afișa, văzându-se deja prim-ministru", i-am replicat eu. „Recunosc că am greșit mult. Te întreb acum ce mai putem face ca să ieșim din prăpastia în care ne aflăm? Mai vezi vreo speranță?”, mă întreabă Florian. „Eu susțin că perspective mai sunt, însă de un lucru sunt sigur și anume că trebuie să fim oameni demni și să luptăm din răsputeri pentru a ne apăra ființa noastră ca neam și interesele noastre de oameni liberi, în special noi, intelectualii care avem răspunderea morală față de națiunea noastră", a fost răspunsul meu. Narly, jenat și foarte timorat, a plecat de-abia putându-și lua bună ziua. Florian l-a urmat, strângându-mi mâna cu căldură, iar Telega s-a simțit obligat să mă conducă la tramvai. El se scuză că n-a căutat să se intereseze de soarta mea, fiind sigur că sunt arestat. N-a văzut nici pe Săveanu, care lipsește din capitală, fiind la Mangalia de la începutul lui iulie. El a văzut acum câteva zile pe Marmeliuc, îngrozit de ceea ce se petrece și care nu iese din casă decât noaptea târziu, după ce e sigur că nu mai vine nimeni să-l aresteze. „Bietul om, zice Telega, trăiește tot timpul sub amenințarea de a fi arestat pentru faptul de a fi fost pe vremuri primar al Cernăuților sub un regim liberal. Mereu primește telefoane de la evrei refugiați în capitală și care-1 întreabă mereu pentru ce nu este încă arestat". Cât despre prietenul nostru comun Dragoș Protopopescu237, aflu de la Telega că nimeni nu mai știe unde se află și că îndată după examenele din iunie el a dispărut din capitală, ascunzându-se undeva în provincie. Recunoaște și Telega cât este el de fricos și de doritor să-și păstreze catedra, că intelectualii noștri au o atitudine sub toate așteptările și că se expun grav disprețului general. îl asigur că noi toți ceilalți din conducerea partidului care ne mai aflăm încă liberi continuăm lupta de rezistență, trimițând memorii peste memorii în toate părțile, guvernului, regelui, aliaților etc. „Deci mai putem nădăjdui ", zice el la despărțire. De pe scările tramvaiului îi răspund: „Sigur și încă foarte mult”. în fond ce mă costă să încurajez un om fricos și în plină deznădejde! înainte de prânz mă opresc un moment pe la biroul lui Domocoș să văd ce spune și el de schimbarea leilor, ca om care se

280 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

află în pline afaceri comerciale. El deplânge soarta țăranilor, care sunt tentați de cantitatea de bani primiți pentru vânzările lor; au vândut tot ce aveau în curte, vite, oi, păsări etc., pentru ca acum să se vadă cu saci de hârtie, bani fără nicio valoare. El crede că fixarea maximului de 3 milioane lei pentru schimb este „o hoție fără pereche", care distruge o categorie întreagă de cetățeni. Domocoș constată atâtea absurdități în fixarea noilor prețuri încât e sigur că piața nu se va supune și că guvernul se va vedea silit să vie cu măsuri represive pentru respectarea lor. De aici mari abuzuri și care se vor solda tot în detrimentul consumatorului, care va cunoaște astfel noi dificultăți în aprovizionarea cu cele necesare. „Regimul de azi din România, continuă el, face tot ce-i stă în putință ca să devie odios”. I-am răspuns că la comuniști aceasta este o tactică, să exaspereze poporul, chinuindu-1 prin toate mijloacele pentru a-1 sărăci și demoraliza, lucru indispensabil pentru consolidarea puterii lor. De suferința celor mulți puțin le pasă, din moment ce bandiții lor din conducerea statului își au asigurate toate cele necesare bunului lor trai. Trecem la situația politică. N-a mai văzut pe Nicolschi în ultimul timp, fiind plecat la Moscova să raporteze isprăvile care le-a făcut și să primească instrucțiuni pentru viitor. El crede că Sovietele nu vor ceda în fața amenințărilor americane și vor bolșeviza țara cât mai curând posibil. Mă sfătuiește, ca prieten, să plec în străinătate și să nu mă bazez pe relațiile mele cu Constantinescu-Iași și cu ceilalți comuniști, care cunosc ce am făcut eu pentru ei, pentru că, zice el, „aceștia fac sluj în fața rușilor, gata să execute tot ce li se ordonă și apoi ei au tot interesul să dispară din circulație omul care i-a ajutat cu bani în vremurile lor grele”. Domocoș mă vede tocmai din acest motiv mai amenințat ca alții să fiu lichidat, pentru „a dispare proba jenantă”. Poate are dreptate, mai ales că și eu m-am convins de mult că omul pe care l-am ajutat atât de mult, pe care l-am vizitat ca deputat la Doftana și am făcut interpelare în Parlament pentru el, Constantinescu-Iași, este un om de nimic, o adevărată canalie lipsită de orice omenie și de orice sentimente românești. Domocoș crede că dacă n-am fost arestat până acum acest lucru îl datorez numai lui Nicolschi, care are foarte bune păreri despre mine și mă stimează foarte mult. Domocoș mă

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 281

informează că Nicolschi i-a spus într-o zi, înainte de Paști anul acesta, că el se miră mult de ura care mi-o poartă Gheorghiu-Dej, Pătrășcanu și Maurer și alți prieteni de-ai lor și care mă consideră mai primejdios chiar decât Maniu. Domocoș i-a explicat că toți aceștia se tem de mine să nu-i înlătur din posturile lor, în cazul unei înțelegeri cu Moscova, ei fiind în curent, în parte, cu relațiile mele bune cu Vîșinski. Nicolschi a recunoscut, zâmbind, că în adevăr aceasta este explicația. în continuare, Domocoș spune că sub influența mea el n-a prea luat în serios spusele lui Nicolschi, considerându-Ie simple amenințări pentru reușita planurilor sale, dar acum, după tot ce s-a întâmplat de la Tămădău și până azi, el e nevoit să recunoască cinstit că tot ce i-a spus Nicolschi și el le credea simple amenințări și vorbe de clacă s-a realizat în întregime în linii mari și că în viitor el este hotărât să nu mai facă greșeala de a nu-1 crede. El e convins că Nicolschi are mână liberă din partea Moscovei și că el joacă un mare rol în politica românească. „Eu, zice el, n-am îndrăznit niciodată să mă amestec în discuțiile d-voastră cu el, dar azi trebuie să mărturisesc cu durere că e profund regretabil că nu v-ați putut înțelege. Recunosc că nici eu n-am prea luat în serios spusele lui, dar nu vă supărați că v-o spun, și d-voastră ați fost prea intransigent și prea l-ați repezit". I-am explicat foarte pe scurt că impresia lui că l-aș fi repezit e cu totul falsă și că dacă este drept că am fost intransigent, discuțiile noastre au fost tot timpul amicale, politicoase și lipsite de orice iritare, dovadă că Nicolschi nu s-a supărat niciodată și discuțiile noastre au continuat. I-am repetat și azi lui Domocoș pentru știința lui că eu nu puteam trăda pe Maniu, nu puteam colabora cu Tătărescu și cu toți ceilalți trădători și nu puteam face jocul rușilor de a le subjuga țara, bolșevizând-o. Acestea sunt condițiile în fond care mi le-a pus Nicolschi în toate discuțiile noastre. în mod politicos dar ferm eu le-am respins tot timpul și le voi respinge și în viitor dacă mi s-ar mai repeta. Niciun român patriot și cu simțul onoarei n-ar putea accepta aceste condiții”. „Așa pusă chestiunea, aveți dreptate, și eu sunt de acord". „E bine că a avut loc această lămurire între noi și mă bucur că rămânem mai departe buni prieteni", i-am spus eu, luându-mi rămas bun.

282 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

Dejun la familia Ispasiu cu Spiridonii și Georgeștii. A mers cu mine și Milica. Tot felul de discuții în legătură cu schimbarea leilor și cu noile prețuri. în afară de legume și fructe de sezon, printre care și struguri văratici, care au apărut în piețe, nu găsești aproape nimic prin magazine. Puține mărfuri care mai existau se vând la suprapreț, lucru care silește autoritățile să ia măsuri drastice în contra vinovaților, confiscarea mărfurilor, arestări și amenzi mari de tot. Spiridon și Georgescu povestesc cazuri diferite de speculă și de reclamă din partea autorităților, care se laudă cu măsurile represive luate în contra speculanților. Ispasiu ne povestește pe scurt discuția lui cu vechiul său prieten, Savel Rădulescu238, pe care l-a văzut acum două zile. Acesta i-a spus că Maniu și prietenii lui apropiați au „o mare vină" pentru situația în care ne aflăm, deoarece au dus intransigența prea departe, au bruscat pe ruși și s-au încrezut prea mult în anglo-americani, care se mulțumesc cu proteste verbale și-și fac treburile lor comerciale cu toată lumea. El i-a mai spus că o altă mare greșeală a lui Maniu, pomenind și de numele meu, a fost atacul permanent la adresa lui Tătărescu și a prietenilor săi, amenințați cu un mare proces al răspunderilor politice, lucru care i-a silit să se alieze cu comuniștii. Rădulescu l-a văzut recent pe Tătărescu, care dă toată răspunderea nenorocirilor de azi pe seama lui Maniu și a intransigenților din partidul lui care au exasperare pe ruși și i-au silit să ia măsuri la care ei nici nu se gândeau mai înainte. Lupta pentru apărarea independenței țării, i-a mai spus Tătărescu, va fi de azi înainte și mai grea, dar că el are speranța că încetul cu încetul rușii vor fi convinși că n-au a se teme de opoziția partidelor reacționare și că vor refuza să mai ceară și alte concesii guvernului Groza. în concluzie, Ispasiu a înțeles de la Savel Rădulescu că dacă rămânem cuminți și nu-i mai supărăm pe ruși vom reuși să ne menținem independența și regimul nostru de democrație internă. Cum masa era gata și soția lui Ispasiu insista să ne așezăm la ea, ne-am înțeles ca eu să-mi spun părerea după dejun. Am acceptat această soluție și pentru motivul că voiam să mănânc liniștit și nici să-l supăr prea tare pe Ispasiu care nu mi-a prea plăcut cum a relatat discuția cu prietenul lui.

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)| 283

După dejun am reluat discuția, răspunzându-i lui Ispasiu la tot ce ne spusese el, începând prin a preciza că Savel Rădulescu, cu tot aerul lui de om inofensiv și drăguț, este în realitate o mare licheluță, care deși datorează toată cariera lui, nemeritată în mare parte, numai lui Titulescu pe care l-a lingușit cât a putut, lucrul acesta nu l-a împiedicat să treacă de partea dușmanilor săi, Carol și Tătărescu, acceptând postul de deputat al Frontului Renașterii Naționale în 1938. Printre cei vizați să fie judecați de dezastrul țării fiind deci și el, e natural să aibă un dinte în contra lui Maniu, având cauză comună cu secătura de Tătărescu. Cum deci să nu critice azi pe Maniu, văzându-se scăpați astăzi de orice proces și făcând jocul rușilor. Cât despre reproșurile care le pune în gura lui Tătărescu, ele n-au nicio bază, întrucât nu din motive de oportunism nu s-a putut înțelege el cu Sovietele, ci pentru a fi apărat independența țării de stăpânirea lor și de comunism. Tătărescu, Savel Rădulescu și toți ceilalți colaboratori ai comuniștilor sunt niște simpli trădători de țară, care trebuie pedepsiți în mod exemplar. N-am mai putut continua, căci soția lui Ispasiu, Grigore Georgescu, soția lui și Elenuța Spiridon au tăbărât cu toții pe bietul Ispasiu, reproșându-i că mai ține legătura cu „astfel de pușlamale, care merită tot disprețul țării". „Să te mai prind eu că te duci pe la așa secătură sau că mi-1 aduci în casă, vezi tu ce-ți fac eu d-ai să mă pomenești", l-a apostrofat soția lui, care nu prea are păreri bune despre el, spunându-i de față cu alții uneori că e prost și incult. Bietul Ispasiu s-a apărat că nici el nu ia în serios tot ce i-a spus Savel, dar că n-a făcut decât să repete spusele lui pentru a mă informa pe mine de ceea ce se vorbește în cercurile adverse nouă. „Când ai văzut că începe să spună prostiile la adresa lui Maniu, pentru ce ai stat ca un prost și nu l-ai repezit cât colo, spunându-i verde că este o lichea trădătoare, întorcându-i spatele?", i-a reproșat soția lui. Am reușit să liniștesc atmosfera, declarând că adversarul trebuie ascultat să vezi ce spune și ce argumente folosește în apărarea cauzei sale și că sub acest raport Ispasiu bine a făcut ascultându-i până la sfârșit balivernele sale. Cucoanele de la dejunul de azi sunt mult mai ostile față de ruși și de comuniști decât chiar soții lor. După ce le-am explicat în câteva cuvinte că partidul nostru continuă mai departe lupta în contra rușilor și

284 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

comuniștilor, toți cei prezenți, cu soțiile lor în frunte, m-au felicitat cu multă căldură. Seara am dormit acasă. Am răsfoit presa, am scris la Jurnal și am ascultat Londra. Ziarele sunt pline cu problema stabilizării, noile prețuri, abuzurile unor negustori și măsurile drastice luate de autorități în contra lor. Pâinea este 14 lei kilogramul, carnea de vită 34 lei, oul 2 Iei. Ziarele rusești atacă America, pentru că nu retrage trupele sale din Germania, Belgia, Franța și Italia, acuzând-o că se înarmează în vederea unui nou război, invocând acuzațiile lui Wallace la adresa guvernului american. „Pravda" și „Izvestia" vorbesc mereu de iminenta organizare a unui mare partid muncitoresc american sub președinția lui Wallace și de perspectiva acestuia de a ajunge președinte al Statelor Unite. Vrabia mălai visează!

Duminică, 17 august 1947 Ziarele noastre reproduc din „Pravda" un articol insultător și plin de grosolănii la adresa lui Maniu, dovedind asfel că Moscova nici nu se mai jenează când intervine direct și pe față în treburile noastre interne. „Pravda" vorbește de „lanțul trădătorilor lui Maniu", pe care-1 prezintă drept agentul reacțiunii internaționale și omul anglo-americanilor. Deci Sovietele nu se mai jenează de a ataca pe față pe toți acei care au jucat cartea americană și au crezut în democrația anglo-americană. Aștept să văd cum vor reacționa Londra și Washingtonul față de această atitudine a Sovietelor. Iau dejunul la Coman Lac, unde merge și Milica. Ne ducem pentru prima dată în casa lui. Participă la dejun părinții soției lui Lac și o soră a ei mai mică. Lac locuiește în strada Papazoglu, în Culoarea de Negru, fiind șef de circumscripție. Socrul lui ține un mic restaurant și cârciumă, fiind un om foarte harnic și inteligent. Face politică liberală și are oroare de ruși și de comuniști. Suntem primiți foarte bine și ni se oferă o masă imperială pe aceste vremuri de sărăcie generală. Toți se plâng de batjocura care domnește în economia țării și de jafurile nemaipomenite făcute de ruși în toate satele, în special în cele din jurul orașelor. Diferiți agenți sovietici, îndeosebi evrei, au parcurs satele oferind prețuri mari, în lei lipsiți

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai -18 august 1947)| 285 de valoare, care au tentat pe țărani, procurându-și astfel vite, porci, oi, capre, nimicind pentru mult timp această bogăție a satelor noastre. Schimbarea leilor, făcută acum câteva zile, i-a ruinat pe toți acești țărani, care au rămas acum cu saci de hârtie monedă, neschimbându-le decât 150 lei noi. „Ți-i mai mare mila de acești nenorociți, care în prostia lor au fost înșelați fără rușine și reduși la sapă de lemn", zice socrul lui Lac. Am căutat să-i încurajez, spunându-le că până la urmă rușii vor fi siliți să evacueze țara și că nici guvernul de azi, impus de ei, nu va putea supraviețui după plecarea lor. Socrul lui Lac, cumnatul acestuia, ca și Lac cu soția lui sunt convinși că în ziua plecării rușilor din țară va fi „o baie de sânge îngrozitoare" din care nu vor scăpa viu niciun comunist sau fenedist. „în total dacă sunt 3000 de indivizi în toată țara care s-au pus în slujba rușilor, borfași, hoți, țigani, evrei, în cea mai mare parte, zice socrul lui Lac. Dacă scăpăm de ei, nu e nicio pierdere, căci tot pleavă sunt, dar scăpăm de toată această bandă de ticăloși". Mă gândesc cu groază la această zi, întrucât aceste vorbe sunt pe buzele tuturor românilor cu care stau de vorbă. Mă întreb singur dacă într-un astfel de caz, partidul nostru ar putea face față situației, împiedicând aceste răzbunări atât de legitime în fond. După masă citesc presa, scriu la Jurnal și seara ascult Londra, în Bulgaria s-a terminat procesul țărăniștilor. Petkov a fost condamnat la moarte prin spânzurătoare. El a fost judecat și condamnat ca „agent al americanilor". Cum pot tolera americanii astfel de ticăloșie? Londra publică tratatul încheiat recent de prietenie între Italia și America. Lucru important pentru mine, pentru că eu văd în el o dovadă că Statele Unite nu părăsesc Europa. în Grecia, guvernul a reușit să restabilească ordinea peste tot, afară de o mică porțiune din Macedonia, unde forțele comuniste se mai mențin grație sprijinului primit de la comuniștii bulgari și iugoslavi.

Luni, 18 august 1947 Față de niște telefoane suspecte în cursul dimineții, găsesc mai prudent să plec pentru un timp la familia Comănescu. Aflu prin Elenuța Spiridon că sunt chemat la Mihai Popovici pe la 6 seara. Văd presa, citesc câteva numele din „L'Humanite” procurate de

286 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

Comănescu, scriu la Jurnal, mă odihnesc, iar la 6 p.m. mă duc la Mihai Popovici. E singur, soția lui a rămas la Brașov. Aflu de la el lucruri interesante în legătură cu arestații de la Tămădău*.

'Ultima pagină a Jurnalului, scrisă de Ioan Hudiță la 20 martie 1982, cu o zi înaintea morții.

Note 1 luliu Maniu (1873-1953), bărbat de stat, președinte al Consiliului Dirigent (1918-1920), prim-ministru (1928-1930, 1932-1933), președinte al Partidului National Țărănesc, ministru fără portofoliu în cel dintâi guvern Sănătescu (1944), membru de onoare al Academiei Române din 1919, arestat, condamnat și întemnițat în 1947, decedat în detenție la Sighet. 2 Aurel (Pufi) Leucuția (1895-1964), avocat, membru marcant al Partidului Național Țărănesc, deputat în mai multe legislaturi în perioada interbelică, ministru al Economiei Naționale în cel de-al doilea guvern Sănătescu și în guvernul Rădescu (1944-1945). 3 Teodora-Ana (Rica, Ricuța) Hudiță (1928-2009), fiica mai mică a lui Ioan Hudiță, căsătorită cu Nicolae Zaharia și apoi divorțată. 4 Vasile Serdici (1893-1958), membru marcant al Partidului Național Țărănesc. 5 Virgil (Gigi) Solomon (1893-1977), jurist, membru marcant al Partidului Național Țărănesc, ministru în cel de-al doilea guvern Sănătescu și în guvernul Rădescu (1944-1945). 6 Gheorghe (Ghiță) Pop (1893-1969), membru al Biroului de conducere al Partidului Național Țărănesc și secretar general al partidului după asasinarea lui Madgearu, ministru în guvernul Sănătescu și în guvernul Rădescu (1944-1945). 7 Burton Y. Berry (1901-1985), diplomat american, consul general la Istanbul și apoi, din toamna anului 1944, reprezentant al Statelor Unite în România. 8 Generalul C.V.R. Schuyler (1900-1993), din toamna 1944 reprezentantul Statelor Unite în Comisia Aliată de Control din România. 9 Adrian Holman (1895-1974), reprezentantul Marei Britanii la București în 1946-1947. 10 Dimitrie Negel, ministru al Agriculturii și ad-interim al Justiției în primul guvern Sănătescu (1944), mareșal al Palatului, administrator al Domeniilor Coroanei (1944-1947).

288 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

11 Niculescu, secretarul Facultății de Litere si Filosofie din București. 12 Ion Mihalache (1882-1963), președinte al Partidului Național Țărănesc (1933-1937), apoi vicepreședinte, arestat și condamnat în 1947, decedat în detenție. 13 Richard Atkinson Merrril (1894-1947), avocat, om politic american. 14 John Lowell, ziarist american. 15 Harry S. Truman (1884-1972), vicepreședinte și apoi președinte al Statelor Unite (1945-1953). 16 Henry Agard Wallace (1888-1965), om politic american. 17 Petru Groza (1884-1958), om politic, președinte al Frontului Plugarilor, vicepreședinte al guvernului în cel de-al doilea guvern Sănătescu și în guvernul Rădescu (1944-1945), primministru între 1945 și 1952. 18 Ioana Ruxandra Genoveva Hudiță (1922-2008), fiica mai mare a profesorului Hudiță, căsătorită în 1945 cu Dan Berindei. 19 Dan Berindei (1923-), istoric, cercetător științific la Institutul de Cercetări Balcanice (1946-1948) și la Institutul de Istorie „N.Iorga" (1948-1952, 1955-1990), profesor asociat la Facultatea de Istorie din București din 1990, membru corespondent al Academiei Române (1991), membru titular (1992), președinte al Secției de Științe Istorice și Arheologie (1993-2005), președinte de onoare al secției din 2005, vicepreședinte al Academiei Române din 2006 până în 2014. 20 Crăciun Șerbănescu, membru al Partidului Național Țărănesc, trecut de partea lui Carol II în perioada dictaturii regale. 21 Ion Gigurtu (1886-1959), inginer, industriaș, om politic, ministru și apoi prim-ministru în timpul dictaturii regale (1940), a decedat în detenție. 22 Chiang Kai-Shek (Jiang Jieși) (1888-1970), mareșal chinez, președinte al Republicii China, refugiat în 1950 în Taiwan, după înfrângerea sa de către forțele comuniste. 23 Francisco Franco (1892-1975), general, dictator al Spaniei (1936-1975). 24 Mihai I (1921-), rege al României (1927-1930, 19401947), membru de onoare al Academiei Române din 2007.

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 289

25 Filip Dobrescu, inginer, om de afaceri, arestat în 1949. 26 Aurel Dobrescu (1885-1951), fruntaș al Partidului Național Țărănesc. 27 Teodor Roxin (1886-?), membru marcant al Partidului Național Țărănesc. 28 Ilie Lazăr (1895-1976), membru marcant al Partidului Național Țărănesc. 29 Ștefan (Fănică, Fănel) Mihăiescu (1888-1960), inginer, membru marcant al Partidului Național Țărănesc 30 Ioan Domocoș, întreprinzător și membru marcant al Partidului Național Țărănesc. 31 Vasile Spiridon (1898-1951), văr primar al lui Ioan Hudiță și soția sa Ilenuța (Elenuța). 32 Mihai Ispasiu (1884-1974), înalt funcționar la Ministerul de Externe. 33 Grigore Georgescu (1890-1974), cumnat al lui Vasile Spiridon, vărul primar al lui Ioan Hudiță. 34 Nicolae Petrescu (1881-1972), cumnat al lui Vasile Spiridon, vărul primar al lui Ioan Hudiță. 35 Neculai Ioan, înalt funcționar la Ministerul Agriculturii, cu care Ioan Hudiță a colaborat în timpul ministeriarului său. 36 Soții Ernest și Maria Comănescu, buni prieteni ai familiei Hudiță. 37 Ion Gh. Maurer (1902-2000), fruntaș comunist, ministru în anii 1945-1948, ministru de Externe între anii 1957 și 1958, președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale între 1958 și 1961, prim-ministru între anii 1961 și 1974, membru titular al Academiei Române din 1955. 38 Adolf Hitler (1889-1945), cancelar al Germaniei și Fiihrer (1933-1945), având pe conștiință milioane de vieți omenești, înfrânt în cel de-al Doilea Război Mondial s-a sinucis. 39 George Marshall (1880-1959), general, șef al Marelui Stat Major, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, secretar de stat al Statelor Unite (1947- 1948). 40 Miron Constantinescu (1917-1974), sociolog și istoric, fruntaș comunist, membru al Academiei Române în 1974, timp de câteva luni, înaintea decesului.

290 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

41 Leon Blum (1972-1950), om politic francez, socialist, primministru al Franței (1936-1939). 42 Karl Marx (1818-1893), filosof și economist german, redactor, cu Engels, al Manifestului Partidului Comunist (1848), fondator al Primei Internaționale și autor al Capitalului. 43 Winston Churchill (1874-1965), bărbat de stat britanic, prim-ministru al Marii Britanii în 1940-1945 și 1951-1953. 44 Nicolae Penescu (1889-1982), fruntaș al Partidului Național Țărănesc, secretar general al partidului în ultima sa fază de existență înaintea instaurării regimului comunist. 45 Mircea Hudiță (1914-2010), frate mai mic al lui Ioan Hudiță, inginer agronom. 46 Niculae (Niculai) Hudiță (1910-1974), avocat, pretor, unul dintre frații mai mici ai lui Ioan Hudiță. 47 Mao Tze Dun (Mao Zedon) (1893-1976), lider al Partidului Comunist Chinez, înfrângând pe generalul Chiang Kai-Shek a creat Republica Populară Chineză, al cărei președinte a devenit. 48 Ionel Pop nepot al lui luliu Maniu, fruntaș al Partidului Național Țărănesc, deputat în perioada interbelică. 49 Mihai Popovici (1897-1966), om politic, în mai multe rânduri ministru în perioada interbelică, vicepreședinte al Partidului Național Țărănesc. 50 Gheorghe Zâne (1897-1979), istoric al economiei, profesor universitar de economie politică la Universitatea din Iași, membru al Academiei Române, corespondent din 1965 și titular din 1974. 51 Cezar Spineanu (1888-1973), membru marcant al Partidului Național Țărănesc, apropiat al lui Ion Mihalache. 52 Dimitrie Căpățâneanu, membru marcant al Partidului Național Țărănesc, apropiat al lui Ion Mihalache, subsecretar de stat în al doilea guvern Sănătescu și în guvernul Rădescu. 53 Vasile Lepădatu, național țărănist din Constanța, apropiat al lui Ion Mihalache. 54 Ioan (Nicușor) Spiridon (1891-1968), învățător, văr primar al lui Ioan Hudiță, prefect al județului Baia (1944-1945). 55 Elenuța (Ilenuța) Spiridon, soția lui Vasile Spiridon, văr primar al lui Ioan Hudiță.

Ioan Hudiță. Jurnal politic [13 mai - 18 august 1947) | 291

56 Vasile Spiridon [1898-1952], inginer silvic, văr primar al lui Ioan Hudiță. 57 Gheorghe Brătianu [1898-1953], istoric, profesor la Universitatea din Iași și apoi la cea din București, om politic, președinte al Partidului Național Liberal dizident în perioada interbelică și apoi vicepreședinte al Partidului Național Liberal reunificat, membru al Academiei Române, corespondent din 1923 și titular din 1942, a murit în detenție la Sighet. 58 Constantin I.C. [Dinu] Brătianu [1866-1950], de mai multe ori ministru în perioada interbelică, președinte al Partidului Național Liberal [1931-1947], decedat în detenție la Sighet. 59 Nicolae Ciorănescu [1903-1957], matematician, profesor și rector al Școlii Politehnice. 60 Maria-Matilda Alexandrescu Dersca-Bulgaru [1912-2009], istoric, turcolog, asistent universitar, cercetător științific la Institutul de Studii și Cercetări Balcanice și la Institutul de Istorie „N. lorga". 61 Victor Papacostea [1900-1962], profesor de balcanologie la Universitatea din București, director al Institutului de Studii Balcanice, membru marcant al Partidului Național Liberal, subsecretar de stat în al doilea guvern Sănătescu și în guvernul Rădescu, deținut la Sighet timp de cinci ani. 62 Aristide Schileru [1911-?], avocat, membru al Partidului Național Țărănesc, deținut politic. 63 Pantelimon [Pan] Halippa [1883-1979], fruntaș politic basarabean, membru al Sfatului Țării, deputat și senator național țărănist în perioada interbelică, membru corespondent al Academiei Române din anul 1918. 64 Paul Ramadier [1888-1961], om politic francez, primministru al Franței în 1947. 65 Charles de Gaulle [1890-1970], bărbat de stat, conducător al Franței libere, șef al Guvernului provizoriu după eliberarea Franței [1944-1946], prim-ministru în 1958-1959, președinte al Franței în 1960-1969, a instaurat cea de-a V-a Republică. 66 Familia general Haralambie Giosanu [1880-?] și soția sa Roza [7-1974], buni prieteni ai familiei Hudiță.

292 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

67 Emil Ghilezan (1911-2001), fruntaș al Partidului Național Țărănesc, subsecretar de stat la Finanțe în timpul celui de-al doilea guvern Sănătescu și a guvernului Rădescu, cea mai mare parte a vieții a petrecut-o în exil. 68 Dimitrie Marmeliuc (1886-1970), profesor de greacă veche la Universitatea din Cernăuți și apoi la cea din București. 69 Alexandru Popescu-Telega (1889-1970), hispanist, scriitor, profesor la Universitatea din București. 70 Theodor Capidan (1879-1953), filolog, și-a consacrat lucrările mai ales dialectelor populației romanice sud-dunărene, membru al Academiei Române, corespondent din 1928 și titular din 1935. 71 Theofil Simenschy (1892-1968), profesor universiar, filolog, traducător. 72 Gheorghe (lorgu) Iordan (1888-1986), filolog, profesor la Universitatea din Iași și apoi la cea din București, membru al Academiei Române, corespondent din 1937 și titular din 1946. 73 Constantin Balmuș (1898-1957), profesor la Universitatea din Iași și apoi la cea din București, membru titular al Academiei Române din 1948. 74 Andrei Oțetea (1894-1977), istoric, profesor la Universitatea din Iași și apoi la cea din București, lungă vreme director al Institutului de Istorie „N.Iorga", membru al Academiei Române, corespondent din 1948 și titular din 1955. 75 Nichifor Crainic (Ion Dobre) (1889-1972), scriitor, membru titular al Academiei Române în 1940, exclus în 1946, repus în drepturi în 1995. 76 Grigore T. Popa (1892-1948), medic, profesor la Universitatea din Iași, transferat la cea din București, membru corespondent al Academiei Române din 1936. 77 George Fotino (1896-1969), jurist și istoric, profesor la Universitatea din București, membru marcant al Partidului Național Liberal, ministru în cel de-al doilea guvern Sănătescu și în guvernul Rădescu, membru corespondent al Academiei Române din 1945.

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)| 293

78 Gheorghe Strat (1894-1961), profesor la Facultatea de Drept a Universității din București, deputat în mai multe legislaturi interbelice, decedat în detenție. 79 Lucrețiu Pătrășcanu (1900-1954), jurist, istoric social, fruntaș comunist, ministru de stat și ministru al Justiției, în timpul celui dintâi guvern Sănătescu și apoi ministru al Justiției în timpul celui de-al doilea guvern Sănătescu, în guvernul Rădescu și în guvernul condus de Petru Groza, înlăturat în 1948, a fost arestat, condamnat și executat după șase ani. 80 Andrei lanuarevici Vîșinski (1883-1954), fruntaș bolșevic, procuror, diplomat și ministru adjunct de Externe al Uniuniii Sovietice. 81 Nicodim Munteanu (1864-1948), patriarh al României din 1939, membru de onoare al Academiei Române din 1919. 82 Alexandru Nicolschi (Boris Grunberg) (1914-1992), militant comunist, în 1941-1944 în detenție, din primăvara 1945 a lucrat în Poliție, în Siguranță și apoi în Securitate, în cadrul căreia a fost promovat în 1959 general locotenent, între 1953 și 1961 secretar general al Ministerului de Interne; i-a încetat mandatul în 1961, când a fost trecut în rezervă. A fost unul dintre cele mai dure instrumente ale represiunii. Potrivit Jurnalului lui Ioan Hudiță ar reieși în paralel strânse legături ale lui Nicolschi cu Ministerul de Externe al Uniunii Sovietice și cu N.K.D.V.-ul. 83 Constantin C. Giurescu (1901-1977), istoric, profesor la Universitatea din București, om politic, rezident regal și ministru în perioada dictaturii regale, deținut cinci ani Ia Sighet, membru titular al Academiei Române din 1978. 84 Generalul Mark Clark (1896-1984), general american, a comandat forțele din Italia în ultimii ani ai celui de-al Doilea Război Mondial și a fost comandant în Coreea în 1952-1953. 85 Ferencz Nagy (1903-1979), prim-ministru al Ungariei (1946-1947). 86 Aleksei I (1877-1970), patriarh al Moscovei (1945-1970). 87 Benito Mussolini (1883-1945), fondator și duce al Partidului fascist din Italia, între 1922 și 1943 a condus dictatorial Italia, iar între 1943-1945 o republică neofascistă, a fost excutat de partizani.

294 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947}

88 Nestor Badea (1898-?), avocat, deputat național țărănist în perioada interbelică, nepot al lui Ion Mihalache. 89 Ion Antonescu (1882-1946), general și apoi mareșal, conducător al statului în perioada 1940- 1944, condamnat și executat în iunie 1946. 90 Ion Jovin (1889-1994), medic radiolog, apropiat al lui luliu Maniu, prieten al lui Ioan Hudiță. 91 Doctorul Nicolae Lupu (1876-1946), om politic, președinte al Partidului Țărănesc Democrat, apoi vicepreședinte al Partidului Național Țărănesc, în 1946 a părăsit partidul pentru a-și forma unul propriu. 92 Alexandru Vaida-Voevod (1872-1950), om politic, înainte de Unire deputat în Parlamentul de la Budapesta, membru al Parlamentului României în perioada interbelică, de mai multe ori ministru și prim-ministru, consilier regal și ministru de stat în perioada dictaturii regale. 93 Carol al II-lea (1893-1953), rege al României (1930-1940). 94 Armand Călinescu (1893-1939), om politic, în repetate rânduri deputat în perioada interbelică, subsecretar de stat și ministru național țărănist, ministru și prim-ministru în timpul dictaturii regale, asasinat de o echipă legionară. 95 Mihail Ghelmegeanu (1886-1984), jurist și om politic, subsecretar de stat și apoi ministru în perioada interbelică și în timpul dictaturii regale, când a fost ministru al Lucrărilor Publice (1938-1939) și ministru de Interne (1939-1940), după 23 august 1944 membru al conducerii Frontului Plugarilor. 96 Mihai Ralea (1896-1974), filosof, psiholog și estetician, profesor la Universitatea din Iași și apoi la cea din București, ministru al Muncii în timpul dictaturii regale, ministru plenipotențiar în Statele Unite, membru titular al Academiei Române din 1948. 97 Grigore Gafencu (1892-1957), ziarist, membru marcant al Partidului Național Țărănesc, s-a alăturat regelui Carol II; ministru de Externe în perioada dictaturii regale (1938-1940), apoi ministru plenipotențiar Ia Moscova, și-a petrecut restul vieții în exil.

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)| 295

98 Serghei Ivanovici Kaftaradze (1885-1971), om politic și diplomat sovietic, ambasador în România (1945-1947). 99 Petre Constantinescu-Iași (1892-1977), profesor de istoria artei la Facultatea de Teologie din Chișinău, fruntaș comunist, din 1948 membru titular al Academiei Române. 100 Constantin Parhon (1874-1969), medic endocrinolog, profesor universitar, președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale în 1947-1952, membru al Academiei Române, corespondent din 1923, și titular din 1948, președinte de onoare al Academiei Române între 1948 și 1969. 101 Alexandru Rosetti-Bălănescu (1895-1990), lingvist, profesor la Universitatea din București, membru titular al Academiei Române din 1948. 102 Constantin Mavrocordat, domn alternativ în zece rânduri al Țării Românești și al Moldovei între 1730 și 1769, când a încetat din viață. 103 Ilie Minea (1881-1943), istoric, profesor la Universitatea din Iași. 104 Nikola Dim. Petkov (1893-1947), conducător al Partidului Național Agrar Bulgar. 105 Gheorghe Dimitrov (1882-1949), fruntaș comunist bulgar, prim-ministru al Bulgariei din 1946 la 1949. 106 Iosif Visarionovici Stalin (Dugașvili) (1879-1953), secretar general al Partidului Comunist (bolșevic), dictator al Uniunii Sovietice din 1923. 107 losip Broz Tito (1892-1980), secretar general al Partidului Comunist iugoslav, conducător al rezistenței din Iugoslavia (1941-1945), din 1945 a condus dictatorial Iugoslavia până la decesul său, dar respingând dominația sovietică. 108 Herbert Clark Hoover (1874-1964), om politic american, republican, președinte al Statelor Unite (1929-1933). 109 Arthur H. Vandenberg (1884-1951), senator republican american. 110 Andrei Andreevici Gromîko (1909-1989), diplomat sovietic, ministru de Externe al Uniunii Sovietice între 1957 și 1985, președinte al Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. (1985— 1988).

296 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

111 Atta A. Constantinescu (1896-1954), avocat, deputat de Bacău de mai multe ori în perioada interbelică ca partizan al lui Gheorghe I. Brătianu. 112 Gheorghe (Gută) Tătărescu (1886-1956), om politic liberal, prim-ministru (1934-1937, 1939-1940), în timpul domniei lui Carol II, președinte al Partidului Liberal opus liniei politice a lui Dinu Brătianu, viceprim-ministru și ministru de Externe în guvernul Petru Groza (1945-1947), deținut Ia Sighet (1950-1955), membru de onoare al Academiei Române din 1937. 113 Gheorghe Gheorghiu-Dej (1901-1965), fruntaș comunist, secretar general al Partidului Comunist din România începând din 1944, prim-vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (1948-1952), prim-ministru (1952-1955), președinte al Consiliului de Stat (1961-1965). 114 Traian Săvulescu (1889-1963), botanist, profesor universitar, ministru al Agriculturii și Domeniilor (1946-1948) și viceprim-ministru al Consiliului de Miniștri (1948-1949), membru corespondent al Academiei Române din 1932 și titular din 1936, președinte al Academiei Române între 1948 și 1959. 115 Anthony Eden (1897-1977), fruntaș conservator britanic, ministru de Externe începând din 1935, prim-ministru între 1955

Și 1957116 Viaceslav Mihailovici Molotov (1890-1986), fruntaș al Partidului Comunist (bolșevic), a ocupat diverse înalte funcții timp de decenii în Uniunea Sovietică, de la prim-ministru la ministru de Externe, până în 1957, când a fost exclus din conducerea partidului și apoi, din 1962, chiar din partid. 117 Tudor V. lonescu (1899-1998), fizician, profesor la Univesitatea din Iași, transferat în 1941 la cea din București, membru al Academiei Române - din 1955 corespondent și din 1963 titular. 118 Horia Hulubei (1896-1972), profesor la Universitatea din Iași și apoi la cea din București, rector al Universității din București între 1941 și 1944, membru al Academiei Române, corespondent din 1937 și titular din 1946. 119 Constantin Bordeianu, profesor la Facultatea de Farmacie a Universității din București, prieten cu Ioan Hudiță.

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 297

120 Eugen Bădărău (1887-1975), fizician, profesor la Universitatea din Iași și apoi la cea din București, membru titular al Academiei Române din 1948. 121 George Călinescu (1899-1965), critic și istoric literar, scriitor, profesor la Universitatea din lași și apoi la cea din București, membru titular al Academiei Române din 1948. 122 Constantin (Costică, Costache) Popa (1905- 1957), fratele Emiliei Hudiță și ginerele lui Mihail Sadoveanu. 123 Florica Muzicescu (1887-1969), pianistă și profesoară de pian. 124 George Georgescu (1887-1964), muzician, dirijor român, membru corespondent al Academiei Române din 1963. 125 Valeria (Valerica) Sadoveanu Mitru (1907-1985), cea de-a doua soție a lui Mihail Sadoveanu. 126 Mihail Sadoveanu (1880-1961), scriitor, membru al Academiei Române, corespondent din 1916 și titular din 1923. 127 Ernest Bevin (1881-1951), om politic, laburist, ministru de Externe al Marei Britanii. 128 Georges Bidault (1899-1983), conducător al rezistenței franceze, ministru de Externe și prim-ministru al Franței în mai multe rânduri după al Doilea Război Mondial. 129 Onofrei Lunguleac și soția, bucovineni, național țărănist trecut de partea lui Carol II, în perioada dictaturii, inițial eliminat, apoi reprimit în partid. 130 Emilia (Milica) Hudiță (1900-1987), născută Popa, soția lui Ioan Hudiță. 131 Emil Serghie (1897-1977), ziarist și publicist. 132 TheofilSauciuc-Săveanu (1884-1971), profesor la Universitatea din Cernăuți și apoi la cea din București, deputat și senator în perioada interbelică, membru corespondent al Academiei Române din 1945. 133 Profesorul Nicolae Lupu (1894-1966), medic, profesor la Universitatea din București, membru titular al Academiei Române din 1948, frate cu politicianul Nicolae Lupu. 134 Ion Antonescu, mareșal, conducător al statului în 19401944 și Mihai Antonescu (1904-1946), jurist, profesor la

298 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

Universitatea din București, ministru de Justiție și apoi de Externe, viceprim-ministru (1940-1944), condamnați și executați în 1946. 135 Generalul Constantin Pantazi (1888-1958), ministru de Război în timpul regimului Antonescu (1942-1944), judecat și condamnat la moarte în 1946, i s-a comutat pedeapsa în închisoare pe viață, a murit în penitenciarul din Râmnicu Sărat. 136 George Alexianu (1897-1946), jurist, profesor universitar, guvernator al Transnistriei în timpul regimului Antonescu, a fost condamnat în 1946 și executat. 137 Emil Bodnăraș (1904-1976), fruntaș comunist, în perioada de pregătire a răsturnării din 1944 purta numele de „inginerul Ceaușu", subsecretar de stat la Ministerul Apărării din 1947 și 1957, vicepreședinte al Guvernului între 1954 și 1965 și prim-vicepreședinte între 1965 și 1967. 138 Generalul Constantin Sănătescu (1885-1947), șef al Casei Regale, prim-ministru formând două guverne între 23 august și 6 decembrie 1944, apoi șef al Marelui Stat Major. 139 Grigore Niculescu-Buzești (1908-1949), diplomat, ginere al lui Barbu Știrbey, ministru de Externe (23 august - 1 noiembrie 1944), membru fondaor al Comitetului Național Român din exil (1949). 140 Manfred von Killinger (1886-1944), ministru plenipotențiar al Germaniei în România în timpul regimului Antonescu. 141 Constantin Titel Petrescu (1888-1957), fruntaș și președinte al Partidului Social Democrat, ministru de stat în primul guvern Sănătescu. 142 Mircea Florian (1888-1960), filosof, profesor la Universitatea din Cernăuți și apoi la cea din București, membru post-mortem al Academiei Române din 1990. 143 Constantin Motaș (1891-1980), biolog, membru al Academiei Române, corespondent din 1937 și titular din 1948. 144 Nicolae Carandino (1905-1996), ziarist și publicist. 145 Generalul Ion Negulescu (1887-1949), ministru de Război în cel de-al doilea guvern Sănătescu. 146 Generalul Constantin Niculescu (1887-1972), în detenție în anii 1948-1955.

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)| 299

147 Petre Carp (1837-1918), om politic, conservator, diplomat, unul din fondatorii „Junimii", președinte al Partidului Conservator, ministru în repetate rânduri, prim-ministru în 19001901 și 1910-1912. 148 Alexandru Dima (1905-1979), estetician și istoric literar, profesor universitar, membru corespondent al Academiei Române din 1963. 149 Floarea Leț, consăteancă cu Ioan Hudiță, femeie de serviciu a familiei Hudiță. 150 Mihai Băcescu (1908-1999), biolog, oceanolog, director, timp de decenii a Muzeului de Științe Naturale „Gr.Antipa", membru al Academiei Române, corespondent în 1963 și titular în 1990 și soția sa Elisabeta (Liza) Băcescu (1900-1996). 151 Paul Bujor (1962-1952), biolog, profesor la Universitatea din lași, membru titular al Academiei Române din 1926. 152 Ștefan Voitec (1900-1985), secretar general al Partidului Social Democrat Român (1944-1948), membru al Biroului politic al Partidului Muncitoresc Român (1948-1952), membru al Comitetului executiv al Partidului Comunist Român (1955-1985), subscretar de stat în cel de-al doilea guvern Sănătescu și în guvernul Rădescu, din 1945 în 1951 ministru și vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, între 1951 și 1974 președinte al Marii Adunări Naționale, iar între 1961-1965 și 1974-1985 vicepreședinte al Consiliului de Stat. 153 Vasile Stoica (1889-1959), ziarist și diplomat, secretar general al Ministerului Afacerilor Externe, deținut politic în 19481955 și 1958-1959; a murit în închisoare la Jilava. 154 Generalul Gabriel Negrei (1872-1951), membru marcant al Partidului Național Țărănesc, bun prieten al lui Ioan Hudiță. 155 Doctorul Lucian Stănculescu (1893-1950), medic, membru marcant al Partidului Național Țărănesc. 156 Mihai Răutu, avocat, membru marcant al Partidului Național Țărănesc, subsecretar de stat în cel de-al doilea guvern Sănătescu și în guvernul Rădescu. 157 Mihai Borcea (1888-1956), avocat și ziarist. 158 Ion Hanciu, arhitect, vecin al familiei Hudiță.

300 | Ioan Hudiță. Jurnal politic [13 mai - 18 august 1947)

159 Cezar Simionescu (1886-1956), fruntaș al organizației din București a Partidului Național Țărănesc. 160 Corneliu Coposu (1916-1995), în anii 1944-1846 membru marcant al Partidului Național Țărănesc, secretar al lui luliu Maniu, după 1989 conducător al Partidului Național Țărănesc Creștin și Democrat. 161 Elena (1896-1982), regină mamă a României, fiica regelui Constantin al Greciei, căsătorită în 1921 cu principele Carol, viitorul rege Carol II, ulterior divorțată. 162 Maiorul Petre (Petrică) Mihăilescu și soția sa Maria, prieteni ai familiei Hudiță. 163 Constantin Focșa din Buftea, administrator al moșiei Crevedia. 164 Tudor Vianu (1897-1964), estetician și istoric literar, profesor la Universitatea din București, membru al Academiei Române, corespondent din 1935 și titular din 1955. 165 Ana Pauker (1893-1960), fruntașă comunistă, membră a Biroului politic și secretar al C.C. a Partidului Comunist din România (1945-1952), ministru de Externe (1947-1952) și vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (1949-1952), în 1952 înlăturată din conducerea partidului. 166 Vasile Luca (1898-1965), fruntaș comunist, membru al biroului politic și secretar al C.C. a al Partidului Comunist din România (1945-1952), ministru de Finanțe (1945-1952) și vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (1947-1952), înlăturat în 1952, a decedat în detenție. 167 Anton Crihan (1893-1993), deputat în Sfatul Țării, membru marcant al Partidului Național Țărănesc, a petrecut cea mai mare parte a vieții în exil. 168 Adina (Dina) Balș (1903-1998), mama lui Dan Berindei, inițial căsătorită cu Alexandru Berindey, apoi divorțată și recăsătorită cu Alexandru Balș. 169 Emil Costinescu (1844-1921), om politic și industriaș și nu Ion E.Costinescu (1871-1951), medic, fruntaș liberal, ministru în timpul domniei lui Carol II. 170 Ioana (Lala) Costinescu (1876-1959), căsătorită cu generalul Grigore A. Berindei (1867-1952).

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 301

171 Generalul Grigore Berindei (1867-1952) era bunicul, nu unchiul lui Dan Berindei. 172 Este vorba de Didi Costinescu. 173 Grigore Gr. (Bebe) Berindei (1899-?), fiul generalului Grigore A. Berindei, funcționar bancar.??? 174 George Alexianu (1892-1946), jurist, profesor universitar, guvernator al Transnistriei în timpul regimului Antonescu, condamnat și executat în 1946. 175 Inginerul de mine Alexandru Gh. Balș (1898- 1959), căsătorit cu Adina Florica Berindei, mama lui Dan Berindei, arestat în 1948, a decedat în detenție. 176 Jean Paul Boncour (1896-1976), diplomat, ministru plenipotențiar al Franței în România (1945-1948). 177 Nicolae lorga (1871-1940), istoric, om politic, profesor la Universitatea din București, prim-ministru în 1931-1932, membru al Academiei Române, corespondent din 1897 și titular din 1910, asasinat de o echipă de legionari. 178 Oreste Tafrali (1876-1937), profesor de istoria artei la Universitatea din Iași, membru corespondent al Academiei Române din 1936. 179 Teofil Sauciuc-Săveanu (1884-1971), istoric, profesor la Universitatea din Cernăuți și apoi la cea din București, deputat și senator național-țărănist în perioada interbelică, membru corespondent al Academiei Române din 1945. 180 Emil Hațieganu (Hațegan) (1878-1959), jurist, membru al Consiliului Dirigent, membru marcant al Partidului Național Țărănesc, în 1940 a rămas sub ocupație în Ardealul de Nord, în 1946 ministru de stat în guvernul Groza reprezentând partidul său. 181 Alexandru Cartojan, deputat național țărănist, ales în alegerile din noiembrie 1946. 182 Constantin Zamfirescu (1895-1963), membru marcant al Partidului Național Liberal, deputat de Argeș între 1933 și 1937, subsecretar de stat în cel de-al doilea guvern Sănătescuși în guverul Rădescu. 183 Constantin Angelescu (1869-1948), fruntaș al Partidului National Liberal, ministru al Instrucțiunii Publice și al Educației Naționale, de mai multe ori în perioada interbelică, prim-ministru

302 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

pentru o scurtă vreme, consilier regal în perioada dictaturii regale, membru de onoare al Academiei Române din 1934. 184 Mihail Romniceanu (1891-1960), ministru de Finanțe în cel de-al doilea guvern Sănătescu și în guverul Rădescu, ministru de stat delegat de Partidul Național Liberal în guvernul Groza în 1946. 185 Eduard Mezincescu (1909-1996), medic, subsecretar de stat în guvernul Groza (1945-1946), secretar general al Ministerului Afacerilor Externe (1948), președintele Comitetului pentru Artă (mai 1949 - septembrie 1952), secretar general (1955-1956) și adjunct al ministrului Afacerilor Externe (19561966), ambasador (1966-1976). 186 Burebista, rege geto-dac (82-44 î.Cr), întemeietor al unui mare stat. 187 Decebal, rege geto-dac (87-106), a învins pe împăratul Domițian în 87-89, dar a fost înfrânt în 101-102 și 105-106 de împăratul Traian, s-a sinucis pentru a evita umilința capitulării. 188 Alexandru Cretzianu (1895-1979), diplomat, secretar general al Ministerului de Externe, apoi ambasador la Ankara, după 1945 unul dintre conducătorii exilului românesc. 189 Grigore N. lunian (1882-1940), om politic, președinte al Partidului Național Țărănesc din 1932, ministru în mai multe rânduri în perioada interbelică. 190 Constantin Stere (1865-1936), fruntaș basarabean, jurist, om politic, profesor la Universitatea din Iași, membru post-mortem al Academiei Române din 2010. 191 Moș Ion Codreanu (1879-1949), luptător basarabean, membru al Sfatului Țarii, membru al Partidului Național Țărănesc. 192 Alexandru Mâță (1890-?), deputat, partizan al lui lunian în perioada interbelică, după 1944 în disidență față de Partidul Național Țărănesc. 193 Anton Alexandrescu (1905-?), național țărănist, a creat disidența care a aderat la guvernul din 6 martie 1945, ulterior a trecut în Frontul Plugarilor. 194 Joseph Gobbels (1897-1945), fruntaș nazist, diriguitor al propagandei celui de-al Treilea Reich, la înfrângerea Germaniei s-a sinucis cu întreaga familie.

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)| 303

195 Stanislaw Mikolayczyk (1901-1965), prim-ministru al Poloniei în exil și în anii 1945-1947 în Polonia. 196 Elena Lupescu (Lupeasca, Duduia) (1899-1977), amanta și apoi - din 1947- soția regelui Carol 11; i s-a acordat titlul de prințesă de Hohenzollern-Sigmaringen. 197 Teohari Georgescu (1908-1976), membru al biroului politic al Partidului Comunist din România și al Partidului Muncitoresc Român (1945-1952), subsecretar de stat (19441945) și apoi ministru de Interne (1945-1952), înlăturat în 1952; o perioadă în detenție. 198 Generalul Mihail Lascăr (1889-1959), general de armată, ministru de Război (1946-1947), adjunct al ministrului (19481952). 199 Adela (Adelica) Popovici, soția lui Mihai Popovici și sora lui Ion Lugosianu. 200 Eduard Mirto (1881-1954), jurist, secretar de stat și ministru în perioada interbelică, deputat, inclusiv în 1946. 201 Constantin (Bebe) Brătianu (1887-1955), fruntaș al Partidului Național Liberal, secretar general al partidului între 1938 și 1947. 202 Clement Attlee (1883-1967), om politic britanic, laburist, prim-ministru al Marii Britanii între 1947 și 1951. 203 James Byrnes (1979-1972), om politic american, secretar de stat al Statelor Unite. 204 Petre Bejan (1896-1978), inginer, membru marcant al grupării liberale și apoi al Partidului Național Liberal al lui Gheorghe Tătărescu, în mai multe rânduri deputat, subsecretar de stat și ministru. 205 Alexandru Alexandrini (1901-?), membru al grupării liberale și apoi al Partidului Național Liberal al lui Gheorghe Tătărescu, subsecretar de stat și apoi ministru de Finanțe (19461947), deținut politic. 206 Tiberiu Moșoiu (1898-1953), jurist, profesor de drept roman la Universitatea din Cluj, subsecretar de stat în 1936-1937, guvernator al Băncii Naționale (1946-1947). 207 Napoleon al III-lea (1808-1873), președinte al celei de-a doua Republici Franceze și împărat al francezilor (1852-1870).

304 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947}

208 Franklin Delano Roosevelt (1882-1945), bărbat de stat american, președinte al Statelor Unite (1933-1945). 209 Vasile Luca, țăran din județul Baia (a nu se confunda cu fruntașul comunist). 210 Gheorghe Tașcă (1879-1951), profesor universitar de economie politică, membru marcant al Partidului Național Țărănesc, ministru în perioada interbelică, membru corespondent al Academiei Române din 1926. 211 Ella Negruzzi (1880-1948), prima femeie avocat din România, membră a Partidului Național Țărănesc. 212 Sabin Mănuilă (1894-1964), director general al Statisticii, căsătorit cu sora lui Aurel Leucuția, membru corespondent al Academiei Române din 1938. 213 Piki Pogoneanu (Victor Rădulescu Pogoneanu) (19101962), diplomat, filosof și sociolog, subsecretar de stat la Ministerul de Externe, arestat în vara 1947, deținut la Galați, Sighet și Râmnicu Sărat. 214 Ioan Mocioni-Stârcea (1909-1992), om de afaceri, secretar al regelui Mihai I, mareșal al Palatului, deținut politic, după eliberare s-a stabilit în Elveția. 215 Suphi Tanrioer, ministru plenipotențiar al Turciei în România. 216 Generalul Constantin Anton (1894-1993), inspector general al Jandarmeriei (23 august 1944-1946). 217 Sorin Toma (1914-?), fiul scriitorului Alexandru Toma, redactor șef al ziarului „Scânteia” (1947-1960). 218 Aurel Potop (1903-1960), inginer și profesor, subsecretar de stat la Ministerul Educației Naționale (1945-1946), vicepreședinte al Adunării Naționale (1946-1948). 219 Louis Aragon (1897-1982), scriitor francez, suprarealist și comunist. 220 Elsa Triolet (Ella Kagan), scriitoare, implicată în Rezistența franceză, cunoscută sub pseudonimul Laurent Daniel, soția lui Louis Aragon. 221 Constantin Paraschivescu-Bălăceanu (1883- 1979), avocat, președinte al Uniunii avocaților din România, deputat în Adunarea Națională și în Marea Adunare Națională.

Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947) | 305

222 Silviu Brucan (Saul Bruckner) (1916-2006), ideolog comunist și analist politic. Implicat în răsturnarea din decembrie 1989. 223 Iosif, Leonte, Sami și Isidor Karmitz (Karmiț), patronii firmei de medicamente „Standard", prieteni cu Ioan Hudiță. 224 Ștefan (Fănică) Hudiță (1905-1986), medic, frate al lui Ioan Hudiță. 225 Corina Hudiță (1909-2007), funcționară, sora lui Ioan Hudiță. 226 Gheorghe (Ghiță) Hudiță (1897-1965), învățător, frate al lui Ioan Hudiță. 227 Nicolae Rădescu (1874-1953), general, șef al Marelui Stat Major, în toamna 1944, prim-ministru între 6 decembrie 1944 și 28 februarie 1945, în iunie 1946 a părăsit România și a condus Comitetul Național Român din exil. 228 Grigore Moisil (1906-1973), matematician, succesiv profesor la Universitatea din Iași și apoi la cea din București, ambasador la Ankara (1946-1949), membru titular al Academiei Române din 1948. 229 Traian lonașcu (1897-1981), jurist, succesiv profesor la Universitățile din Cernăuți și București, rezident regal în perioada dictaturii regale, membru al Academiei Române - din 1963 corespondent și titular din 1974. 230 Horia Sima (1907-1993), conducător al mișcării legionare după executarea lui Corneliu Codreanu, subsecretar de stat și ministru în ultima fază a dictaturii regale, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri în timpul regimului legionar (septembrie 1940 - ianuarie 1941); restul vieții l-a trăit în exil, după rebeliunea legionară, mai ales în Spania. 231 Corneliu Zelea Codreanu (1899-1938), conducătorul mișcării legionare sub denumirea de Căpitanul, executat prin strangulare din ordinul regelui Carol II. 232 Generalul Constantin Vasiliu Rășcanu (1887- 1980), ministru de Război (1945-1946), deputat în 1946, trecut în rezervă în 1948 ca general de armată. 233 Dumitru Dămăceanu (1896-1978), colonel, apoi general, ministru adjunct.

306 | Ioan Hudiță. Jurnal politic (13 mai - 18 august 1947)

234 Generalul francez Henry Giraud (1879-1949). 235 Nicolae Șerban (1886-1972), profesor la Universitatea din Iași și soția sa Genoveva. 236 Constantin Narly (1896-1956), profesor la Universitatea din Cernăuți și apoi la cea din București. 237 Dragoș Protopopescu (1892-1948), profesor de limbă și civilizație engleză la Universitatea din Buucrești, scriitor. 238 Savel Rădulescu (1895-1970), diplomat, subsecretar de stat în perioada interbelică, președinte al Comisiei pentru Aplicarea Armistițiului în 1944-1945, deținut politic în 1948-1952.

Index A Aleksei I, patriarh rus, 56, 68 Alexandrescu Dersca-Bulgaru, Maria-Matilda, 37, 291 Alexandrescu, Anton, 189, 202, 230, 231, 291, 302 Alexandrini, Alexandru, 211, 212, 303 Alexianu, George, 90,140, 298, 301 Angelescu, Constantin, 173, 174, 175, 301 Anton, Constantin, gen., 228 Antonescu, Ion, 58, 64, 79, 85, 88, 89, 90, 91, 92, 96, 100, 102, 169, 188, 204, 233, 254, 258, 260, 261, 294, 297, 298, 301 Antonescu, Ion și Mihai, 90 Aragon, Louis, 237, 304 Atkinson Merril, Richard, 24, 93, 288 Attlee, Clement, 211, 224, 303

B Badea, Nestor, 6, 57, 58, 67, 186, 294 Balmuș, Constantin, 45, 275, 292 Balș, Adina (Dina), 140 Balș, Alexandru Gheorghe, 11, 140,141,142, 143, 144, 145, 152, 300, 301

Băcescu, Mihai, 9, 11, 116, 148, 149, 299 Băcești, familia, 116 Bădărău, Eugen, 79, 258, 259, 297 Bejan, Petre, 211, 212, 303 Berindei (Hudiță), Ioana Ruxandra Genoveva, 26, 68, 72, 82, 85, 86, 88, 129, 139, 140, 145, 151, 152, 162, 209, 227, 288, 300 Berindei, Dan, 1, 3, 4, 26, 68, 69, 82, 85, 86, 88, 140, 145, 151, 152, 162, 227, 288, 300, 301 Berindei, familia, 140, 141, 144, 145, 288, 300, 301 Berindei, Grigore A., gen, 140 Berindei, Grigore Gr. (Bebe), 141, 142 Berindei, Ioana, 68 Berry, Burton Y., 5, 8,10,11,12, 13, 15, 17, 18, 23, 26, 29, 30, 31, 43, 71, 78, 84, 92, 101, 103, 104, 106, 123, 127, 129, 131, 132, 133, 134, 135, 138, 153, 161, 162, 163, 164,171, 172, 174, 185, 186,198,199, 201, 202, 209, 226, 236, 243, 245, 254, 256, 261, 262, 264, 265, 266, 267, 268, 269, 270, 287 Bevin, Ernest, 84, 86, 89, 106, 115, 128, 144, 297 Bidault, Georges, 84, 89, 106, 115, 128, 144, 297 Blum, Leon, 32, 290 Bodnăraș, Emil, 90, 91, 298 Bogasieru, familia, 116