Geografia timpului 9789735073329

Citation preview

GEOGRAFIA

TIMPULUI

Robert Levine (1945-2019), psiholog american, a fost profesor de psiho­ logie la Universitatea de Stat din California, Fresno, precum şi decan asociat al Colegiului de Ştiinţă şi Matematică din Fresno. A fost totodată profesor invitat al Universităţii Federale Fluminense din Niteroi, Brazilia, la Universitatea de Medicină Sapporo din Japonia şi la Universitatea Stockholm din Suedia, iar în 2007 a devenit membru al Institutului de Studii Avansate de la Universitatea Durham din Regatul Unit. Principalul interes de cercetare al lui Levine a fost psihologia socială a timpului, în special felul în care diferite culturi percep timpul, ce oraşe şi ţări au cel mai lent sau cel mai rapid ritm şi cum aceste diferenţe afectează calitatea vieţii oamenilor. În plus, Levine a mai cercetat felul în care persuasiunea şi manipularea pot să ne influenţeze şi să ne controleze deciziile. Pe lângă Geografia timpului, Levine a mai publicat numeroase articole şi încă două cărţi: The Power ofPersuasion: How We're Bought and Sold (2003) şi Stranger in the Mirror: The Scientific Searchfor the Self(2016).

ROBERT LEVINE

GEOGRAFIA TIMPULUI De ce timpul nu se măsoară la fel în toate culturile

Traducere din engleză de Irina Manea

II

HUMANITAS BUCUREŞTI

Redactori: Alexandru Anghel, Marieva Ionescu Coperta: Angela Rotaru Tehnoredactor: Manuela Măxineanu Corector: Anca Lăcătuş DTP: Dragoş Dumitrescu, Dan Dulgheru Tipărit la Monitorul Oficial R.A. Robert Levine A Geography of Time

Copyright© 1997 by Robert Levine All rights reserved. This edition published by arrangement with Basic Books, an imprint of Perseus Books, LLC, a subsidiary of Hachette Book Group, Inc., New York, New York, USA. © HUMANITAS, 2022, pentru prezenta versiune în limba română Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Levine, Robert Geografia timpului: De ce timpul nu se măsoară la fel în toate culturile/ Robert Levine; trad. din engleză de Irina Manea. - Bucureşti: Humanitas, 2022 Index ISBN 978-973-50-7332-9 I. Manea, Irina (trad.) 008 EDITURA HUMANIT AS Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România tel. 021.408.83.50, fax 021.408.83.51 www.humanitas.ro Comenzi online: www.libhumanitas.ro Comenzi prin e-mail: [email protected] Comenzi telefonice: 0723.684.194

Pentru Trudi, Andy şi, desigur, dl Zach

CUPRINS

Mulţumiri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Prefaţă: Convorbiri despre timp, cu accent. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

9 11

PARTEA ÎNTÂI Timpul social: Pulsul culturii r. Tempoul: Viteza vieţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25 2. Durata: Ceasul psihologic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 50 3. Scurtă istorie a timpului măsurat pe ceas. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 77 4. Viaţa în timpul evenimenţial . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . I I1 5. Timp şi putere: Regulile jocului aşteptării . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 133

PARTEA A DOUA Rapid, lent şi calitatea vieţii 6. Unde se desfăşoară viaţa cel mai rapid? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 163 7. Sănătate, avere, fericire şi caritate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 189 8. Contradicţiile Japoniei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 206

PARTEA A TREIA Schimbarea ritmului 9. Ignoranţa temporală: Să învăţăm limbajul tăcut . . . . . . . . . . . . . . . 225 ro. Conştiinţa timpului şi timpul conştiinţei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 247 Note . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 267 Indice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 289 CUPRINS

7

MULŢUMIRI

Am fost înconjurat de atâţia studenţi, colegi şi prieteni binevoitori şi pricepuţi, încât îmi este greu să spun unde încep ideile mele şi unde se termină ale lor. Permiteţi-mi să-i enumăr pe câţiva dintre ei, care merită mulţumiri speciale. Le sunt îndatorat următorilor pentru că mi-au îm­ părtăşit experienţe şi poveşti pe care le-am folosit în această carte: Neil Altman, Stephen Buggie, Kris Eyssell, Alex Gonzalez, Eric Hickey, James Jones, răposatul William Kir-Stimon, Shirley Kirsten, Todd Martinez, Kuni Miyake, Salvatore Niyonzima, Harry Reis, Suguru Sato, Jean Traore, Fred Turk şi Jyoti Verma. Aici, la universitatea mea, Sergio Aguilar-Ga­ xiola, Jean Ritter, Aroldo Rodrigues şi Lynnette Zelezny au fost surse indispensabile de informaţie şi susţinere. Printre mulţi alţi colegi care m-au ajutat, aş vrea să le mulţumesc lui Rick Block, Richard Brislin (ale căror cursuri mi-au inspirat cel de-al nouălea capitol), Edward Diener şi Harry Triandis, pentru cursurile lor despre timp şi/sau cultură şi dispo­ nibilitatea lor de a-mi pune la dispoziţie numeroase date şi informaţii. Nu am cuvinte să-mi exprim recunoştinţa pentru Phil Zimbardo - nu doar cel mai influent profesor de psihologie socială, ci poate şi cel mai demn de respect. Le mulţumesc lui Suguru Sato şi Yoshio Sugiyama, de la Universitatea de Medicină din Sapporo, lui Lars Nystedt, Anna şi Hannes Eisler, de la Universitatea din Stockholm, administraţiei de la Universitatea Federală Fluminense din Brazilia, pentru că mi-au trans­ format şederile la universităţile lor în experienţe atât de plăcute; aceste aventuri sunt sufletul cărţii. Îi mulţumesc lui Ellen Wolff pentru că m-a MULŢUMIRI

9

îndemnat să încep acest proiect acum mulţi ani. Soţia mea, Trudi Thom, m-a sfătuit în multe privinţe şi mi-a fost întotdeauna alături când am avut nevoie de ea. Alex Gonzalez, colegul, şeful şi tovarăşul meu de că­ lătorii în timp, mi-a fost un mare sprijin şi ghid în multe momente ale programului de cercetare. Colega mea Connie Jones, care a citit manus­ crisul cuvânt cu cuvânt, a fost un extraordinar editor de împrumut şi un foarte valoros sprijin moral. Tom Breen, ca de obicei, a fost pur şi simplu special. Mă simt îndatorat următoarelor persoane care m-au ajutat să adun şi/sau să analizez datele dintr-unul sau mai multe oraşe din Statele Unite sau din alte ţări: Timothy Baker, Laura Barton, Karen Bassoni, Stephen Buggie, Brigette Chua, Andy Chuang, Holly Clark, Lori Conover, John Evans, Kris Eyssell, David Hennessey, Kim Khoo, Robert Lautner, Marta Lee, Royce Lee, Andy Levine, Martin Lucia, Thom Ludwig, Allen Miller, Michiko Moriyama, Walter Murphy, Carlos Navarette, Julie Parravano, Karen Philbrick, Harry Reis, Aroldo Rodrigues, Michelle St. Peters, Anne Sluis, Kerry Sorenson, David Tan, Jyoti Verma, Karen Villerama, Sachiko Watanabe şi Laurie West. Mulţumiri lui Philip Halpern pentru ajutorul tehnic. Gary Brase, Karen Lynch, Todd Martinez, Kuni Miyake şi Ara Norenzayan au jucat roluri esenţiale în aceste studii şi le multumesc pentru sfaturi şi inspiraţie. Agenta mea, Kris Dahl, mi-a deschis uşi despre care nu ştiam că există. Elizabeth Kaplan a avut ideea titlului câştigător. Gail Winston, editorul meu de la Basic Books, a fost perfectă. Îndrumarea ei pozitivă, răbdătoare, de expert, m-a ajutat să organizez o serie de capitole în ceva ce aduce a carte. Am fost norocos să pot lucra cu ea.

PREFAŢĂ

Convorbiri despre timp, cu accent

Fiecare cultură are propriile particularităţi tempo­ rale. A cunoaşte o comunitate înseamnă a cunoaşte valorile temporale după care se ghidează. - Jeremy Rifkin, Time Wars

Timpul este ceva ce m-a intrigat de când mă ştiu. Ca mai toţi tinerii americani, iniţial am fost învăţat că timpul este pur şi simplu măsurat de ceasuri - în secunde şi minute, ore şi zile, luni şi ani. Dar când mă uitam la persoanele mai în vârstă aveam impresia că nu existau două măsurători la fel. De ce, mă întrebam, unor adulţi părea că nu le ajung niciodată orele din zi, în vreme ce alţii păreau să dispună de tot timpul din lume? Îi consideram milionari ai timpului pe oamenii din acest al doilea grup - cei care obişnuiau să meargă la film în mijlocul săptămânii de lucru sau să-şi ducă familia în Pacificul de Sud pentru o perioadă sabatică de şase luni - şi am jurat să devin şi eu ca ei. Când mi-am planificat cariera, am ignorat grija constantă a colegilor mei pentru avantajele băneşti pe care le poate oferi un job şi în schimb m-am orientat după avantajele le­ gate de petrecerea timpului. În ce măsură mi s-ar permite să-mi stabilesc propriul ritm? Cât de mult control aş avea asupra timpului meu? Aş putea face o plimbare cu bicicleta în timpul zilei? Thoreau parcă mi s-ar fi adresat chiar mie atunci când a spus că „cea mai înălţătoare artă este aceea de a influenţa calitatea zilei". Mi-am ales o profesie - aceea de CONVORBIRI DESPRE TIMP, CU ACCENT

11

profesor universitar - care îmi oferă mobilitatea temporală pe care o căutam. Şi spre norocul meu am găsit o specializare psihologia socială - care mi-a permis să mă ocup chiar de con­ ceptul de timp, ce m-a fascinat încă de când eram copil. Călătoria mea ştiinţifică îşi are originile într-o experienţă de la începutul carierei. Până atunci, îmi axasem cercetarea pe o temă arzătoare a psihologiei sociale de la vremea aceea, teo­ ria atribuirii. Îmi limitasem experimentele la probleme mai degrabă tehnice, de pildă de ce bărbaţii şi femeile explică dife­ rit succesul şi eşecul, ce condiţii îi determină pe oameni să atribuie succesele unor cauze externe şi cum e afectat stilul acestor atribuiri de încrederea în sine. Înţelegeţi ideea: acestea erau chestiuni importante în sfera mea academică, dar nu pu­ team să nu observ sclipirile din ochii prietenilor mei când le descriam cercetarea. Interesul meu faţă de aceste chestiuni tehnice a încetat brusc în vara lui 1976. Tocmai începusem lucrul pe un post de profesor invitat la Universitatea Federală din Niteroi, Brazilia, un oraş de dimensiune medie aflat de cealaltă parte a golfului, unde se află Rio de Janeiro. Venisem nerăbdător să observ direct, la faţa locului, ce caracteristici ale acestui mediu străin îmi vor solicita cel mai mult capacitatea de adaptare. Pe baza experienţelor de călătorie anterioare, am anticipat dificultăţi legate de probleme precum limba, intimitatea şi standardele mele de curăţenie. Dar acestea s-au dovedit minore în compa­ raţie cu neplăcerile pe care aveau să mi le provoace ideile de­ spre timp şi punctualitate ale brazilienilor. Ştiam, desigur, înainte să ajung acolo, despre stereotipul atitudinii amanha (versiunea portugheză pentru a man.ana), conform căreia, oricând e posibil, obligaţiile de azi se amână pe ziua următoare. Ştiam că trebuie s-o iau mai uşor şi să-mi reduc aşteptările privind reuşita. Dar eu m-am născut în Brooklyn, unde înveţi de la o vârstă fragedă ori să te mişti repede, ori să te dai la o parte. Învăţasem să supravieţuiesc în cultura străină din 12

GEOGRAFIA TIMPULUI

Fresno, California, un oraş în care chiar şi locuitorii relaxaţi din Los Angeles trebuie să înveţe să încetinească ritmul. Mă gândeam că pentru a mă acomoda cu ritmul vieţii din Brazilia aş avea nevoie doar de câteva ajustări. În schimb, am avut parte de o doză de şoc cultural pe care n-aş dori-o nici măcar unui terorist. Am primit primele lecţii la scurt timp după sosire. Când am plecat de acasă în prima zi de predat, am întrebat pe cineva cât este ceasul. Era 9:05 dimineaţă, aveam destul timp să ajung la cursul de la ora ro. După ce a trecut cam jumătate de oră, conform aprecierii mele, m-am uitat în trecere la un ceas. Arăta ro:20! Panicat, m-am repezit în sala de clasă, în timp ce câţiva studenţi prea puţin grăbiţi îmi dădeau bineţe din urmă: Alâ Professor?sau Tudo Bem, professor?, iar mulţi erau chiar studenţi de-ai mei, după cum mi-am dat seama mai târziu. Am ajuns cu răsuflarea tăiată în sala, ce să vezi, goală. Am ieşit repede să întreb un trecător cât este ceasul. ,,Nouă patruzeci şi cinci", a venit răspunsul. Nu, imposibil. Am între­ bat pe altcineva. ,,Nouă cincizeci şi cinci." Un altul s-a uitat chiorâş şi a zis cu mândrie: ,,Exact nouă patruzeci şi trei." Cea­ sul dintr-un alt birou arăta 3: 15. Îmi primisem primele două lecţii: obiectele braziliene de măsurat timpul erau imprecise mai întotdeauna, dar nimănui nu-i prea păsa de asta. Cursul meu era programat de la zece până la prânz. Mulţi studenţi au venit târziu. Câţiva au ajuns după ro:30. Câţiva au ajuns aproape la unsprezece. Doi au ajuns după. Toţi cei veniţi târziu surâdeau relaxaţi, lucru de care am învăţat mai târziu să mă bucur. Fiecare m-a salutat şi, deşi câţiva şi-au cerut scuze scurt, nici unul nu părea foarte preocupat de întârziere. Pre­ supuneau că-i înţeleg. Că brazilienii ajungeau mai târziu nu era nici o surpriză, dar cu siguranţă pentru mine era o experienţă nouă să văd cum studenţii intră degajaţi în clasă după o oră la un curs de CONVORBIRI DESPRE TIMP, CU ACCENT

13

două ore. Adevărata surpriză s-a petrecut însă la prânz, tot în prima zi, când ora s-a apropiat de final. Acasă, în California, nu aveam niciodată nevoie să mă uit la ceas ca să ştiu când se termină ora. Foşnetul cărţilor este însoţit de feţe încordate care ţipă: ,,Mi-e foame/mi-e sete/am nevoie la baie/mă sufoc dacă ne mai ţineţi mai mult de o se­ cundă". (Durerea, din ce-am observat, devine de obicei de nesu­ portat cu două minute înainte de final pentru studenţi şi cu aproape cinci minute înainte pentru masteranzi şi doctoranzi). Dar când a sosit prânzul, la sfârşitul primului meu curs din Brazilia, numai câţiva studenţi au plecat imediat. Restul s-au mai învârtit prin preajmă încă vreun sfert de oră, iar unii au continuat să-mi pună întrebări şi mult mai târziu. Pe la 12:30, văzând că vreo câţiva dintre cei rămaşi nu se dădeau duşi, am început eu însumi să fac pledoaria foamei/setei/nevoii la toa­ letă/sufocării. (Nu puteam, sincer vorbind, să pun stăruinţa lor pe seama fantasticului meu stil de predare. La urma urmei, petrecusem două ore predicând despre statistică într-o portu­ gheză împiedicată. Iertaţi-mă, meus pobres estudantes.) În speranţa că voi înţelege comportamentul studenţilor mei, i-am cerut o întâlnire în dimineaţa următoare, la ora 11, noii mele chefe, şefă de departament. Am ajuns la timp în biroul ei. Nici ea, nici secretara nu erau acolo. De fapt a trebuit să aprind luminile ca să citesc revistele din sala de aşteptare: un număr din Time vechi de un an şi un număr din Sports Illustrated vechi de trei ani. La 11:30 a ajuns secretara, a spus al8, m-a întrebat dacă vreau o cafezinho (băutura tradiţională braziliană care însemna ju­ mătate cafea consistentă şi jumătate zahăr, ceea ce, după cum constatasem, îi stimulează pe toţi aşa tare, că nici nu se mai deplasează) şi a plecat. La 11:45 a ajuns şi noua mea chefe, mi-a oferit şi ea o cafezinho şi a plecat. Zece minute mai târziu s-a întors, s-a aşezat la birou şi a început să-şi citească mailurile. La 12:20 m-a chemat în sfârşit în birou, scuzându-se relaxată 14

GEOGRAFIA TIMPULUI

că m-a făcut să aştept, am vorbit câteva minute, după care şi-a cerut scuze că trebuie să „fugă" la o altă întâlnire la care întâr­ ziase. Am aflat apoi că nu era nici o minciună. Avea obiceiul să facă multe programări pentru aceeaşi oră şi ca urmare să întârzie la toate. Aparent, îi plăceau programările. Tot în ziua aceea, mai târziu, aveam stabilită o întâlnire cu câţiva studenţi de la curs. Când am ajuns la „birou", doi dintre ei erau deja acolo şi păreau să se simtă ca acasă. Nu s-au arătat deranjaţi că întârziasem câteva minute şi de fapt nici nu se grăbeau să începem. Unul stătea cu picioarele pe biroul meu şi citea Sports Illustrated (care de data asta era vechi de doar trei luni). Cam la cincisprezece minute după termenul stabilit pentru încheiere m-am ridicat şi am explicat că am şi alte întâlniri. Studenţii au rămas pe loc şi au întrebat amiabil: ,,Cu cine?" Când am enumerat numele a doi dintre colegi, un tânăr a ex­ clamat cu entuziasm că-i cunoaşte pe amândoi. S-a repezit la uşă şi l-a condus pe unul din ei din sala de aşteptare până la biroul meu - celălalt încă nu ajunsese. Apoi au început cu toţii să pălăvrăgească şi să răsfoiască Sports Illustrated. Până să intre şi colegul lui, cu cinci minute înainte de încheierea întâlnirii, deja nu-mi mai dădeam seama cine ajunsese prea târziu şi cine prea devreme - exact lecţia pe care trebuia s-o învăţ, după cum aveam să aflu într-un final. Pentru moment totuşi mă simţeam pur şi simplu dezorientat. Ultima întâlnire a zilei era cu proprietarul apartamentului pe care voiam să-l închiriez. De data asta am crezut că pot să fac o previziune. Imediat ce am ajuns am întrebat-o pe secre­ tară cât trebuie să aştept. A zis că şeful ei întârzia. ,,Cât de mult?" am întrebat. ,,Jumătate de oră, mais ou menos", a răspuns ea. Doresc o cafezinho? Am refuzat şi am zis că mă întorc în douăzeci de minute. La întoarcere mi-a zis că mai durează un pic. Am plecat iarăşi. Când am revenit peste zece minute, mi-a spus că şeful ei se săturase să mă aştepte şi a plecat. Când am CONVORBIRI DESPRE TIMP, CU ACCENT

15

început să încropesc un mesaj furios pe care să i-l transmită marelui Proprietar, secretara a explicat că n-a avut ce face decât să mă lase baltă. ,,Nu înţelegeţi, el este proprietarul, nu dumneavoastră. Sunteţi un om arogant, domnule profesor Levine." A fost ultima dată când am încercat să-i bat pe brazi­ lieni la jocul aşteptării. În cursul anului pe care l-am petrecut în Brazilia, am fost în­ continuu confuz, frustrat, fascinat şi obsedat de obiceiurile şi ideile despre timpul social cu care brazilienii m-au obligat să mă confrunt. Motivul pentru care regulile de punctualitate ale brazilienilor m-au derutat atât de tare, aveam să aflu curând, era strânsa lor întrepătrundere cu valorile culturale. Iar când intrăm în reţeaua culturii nu avem parte de răspunsuri simple sau clare. Crezurile culturale sunt precum aerul pe care îl res­ pirăm, le luăm ca atare şi rareori le discutăm sau chiar le ex­ primăm. Dar atunci când aceste reguli nescrise sunt încălcate se petrece adesea o reacţie volatilă. Străinii care nu ştiu despre ce e vorba, ca mine, pot păşi pe un câmp cultural minat. Nici o credinţă nu este mai adânc înrădăcinată şi în conse­ cinţă mai ascunsă decât credinţele despre timp. Cu aproape treizeci de ani în urmă, antropologul Edward Hall a definit regulile timpului social drept un „limbaj tăcut" 1• Peste tot în lume, copiii pur şi simplu preiau concepţiile sociale despre devreme şi târziu, grabă şi aşteptare, prezent şi viitor. Nu există vreun dicţionar care să definească aceste reguli ale timpului pentru ei sau pentru străinii care se lovesc de înnebunitoarele disonanţe dintre simţul timpului pe care l-au adus cu ei şi cel cu care se confruntă în ţara unde ajung. Brazilia mi-a relevat faptul că timpul chiar vorbeşte. Doar că nu era uşor de înţeles ce spunea. După câteva luni de gafe mi-am creat primele experimente sistematice legate de timp, încercând să înţeleg credinţele şi regulile braziliene despre punctualitate. Această încercare, mai întâi frustrantă, apoi 16

GEOGRAFIA TIMPULUI

benefică, mi-a oferit mai multe întrebări decât răspunsuri. Ce am descoperit m-a intrigat atât de mult, încât în următoa­ rele două decenii am continuat să investighez atât psihologia timpului, cât şi psihologia locurilor. Cercetarea mea a evoluat de la studii despre punctualitate la unele mai generale, despre ritmul vieţii; cercetarea ulterioară a ridicat întrebări despre consecinţele pe care le are ritmul vieţii asupra bunăstării fizice şi psihologice a oamenilor şi comunităţilor. Această lucrare m-a purtat prin multe oraşe din Statele Unite şi din întreaga lume. Mi-a confirmat intuiţiile iniţiale: că oamenii îşi imagi­ nează timpul din viaţa lor în cele mai diverse moduri. Există diferenţe drastice la toate nivelurile: de la cultură la cultură, de la oraş la oraş, de la vecin la vecin. Şi, mai presus de toate, am învăţat că timpul de pe ceas este abia începutul poveştii.

PSIHOLOGIA LOCULUI În calitate de sociopsiholog, am ajuns să apreciez din multe puncte de vedere studierea timpului în general şi a ritmului vieţii în particular. Disciplina psihologiei sociale este foarte complexă. Spre deosebire de colegii din domeniile psihologiei personalităţii şi sociologiei-primii tinzând să se concentreze pe funcţionarea privată, internă a oamenilor, iar ceilalţi, pe grupurile sociale -, sociopsihologii sunt preocupaţi de schim­ burile dintre indivizii şi grupurile care le ghidează comporta­ mentul. Studiem, lăsând modestia la o parte, ceea ce părintele fondator Kurt Lewin numea „spaţiul vital", suma tuturor com­ portamentelor individuale aşa cum se manifestă în mediul lor: absolut totul. Cercetările expuse în capitolele următoare pornesc de la presupunerea că locurile, ca şi oamenii, au personalitatea lor. Sunt complet de acord cu sociologul Anselm Strauss că „în­ tregul complex al vieţii urbane poate fi considerat mai degrabă CONVORBIRI DESPRE TIMP, CU ACCENT

17

o persoană decât un loc distinct, iar oraşul poate fi înzestrat cu propria personalitate" 2• Culturile şi subculturile, fiecare cu unice caracteristici temporale, îşi pun amprenta asupra locurilor. Am urmărit aceste caracteristici în cursul studiilor despre percepţia asupra timpului în diverse zone geografice. Ţelul meu a fost să studiez sistematic cum diferă locurile în funcţie de ritmul vieţii şi cât de mari pot fi aceste diferenţe. Psihologia socială a locurilor este în esenţă greu de clasificat. De aceea, presupun că îmi revine doar sarcina să reduc pe cât posibil dezordinea. Nu-mi propun să descopăr diferenţe invariabile între locuri, ci să identific cât mai exact diferenţele existente. Într-un anume sens, studiile acestea sunt teste empirice, obiec­ tive aplicate materialului brut al stereotipurilor populare. Pentru un cercetător care face teste empirice, complexita­ tea şi ambiguitatea conceptului de ritm al vieţii pot fi proble­ matice; şi conduc adesea pe cărări descurajator de întunecoase. Subiectul presupune lanţuri de asocieri şi tangenţe legate de atât de multe aspecte ale timpului - de exemplu, timpul din fizică, biologie, sănătate, cultură, relaţii interpersonale, mu­ zică, artă -, încât uneori creează o reţea de asocieri libere privind experienţa în sine. A încerca să înţelegi experienţa timpului e la fel de complicat ca răspunsul la întrebarea „ce este arta?". Ambele depind atât de mult de experienţa perso­ nală, încât adesea conduc la întrebări de tipul „cum ar trebui să-mi trăiesc viaţa?" sau „care este sensul vieţii?". Subiecte interesante, cu siguranţă, dar uşor incomode pentru un cer­ cetător care aspiră la precizie metodologică. Există pericole atunci când facem generalizări despre ca­ racteristicile locurilor, mai ales când acestea se referă la per­ sonalităţile „colective" ale oamenilor de acolo. Înclinaţia de a aplica un singur set de caracteristici unei întregi populaţii sau oricărui grup duce de fapt la concluzii vagi. Adevărul este că indivizii din orice mediu diferă foarte mult. Etichetele globale 18

GEOGRAFIA TIMPULUI

puse oamenilor dintr-un anume oraş sau dintr-o anume ţară sunt stereotipuri excesive, prin urmare, un demers cel mai probabil maliţios. Dar, în vreme ce o suprageneralizare în legătură cu oamenii dintr-un singur loc ar putea reprezenta o neglijenţă, totodată ar fi naiv să negăm existenţa unor diferenţe generale semnifi­ cative între locuri şi culturi. Desigur, mulţi italieni se apropie mai mult de stereotipul elveţienilor, foarte precişi în privinţa timpului, decât de cel al lui Marcello Mastroianni (întrebaţi-i pe milanezi); iar unii brazilieni sunt mai energici decât new­ yorkezul de rând. Dar există dovezi că, în ansamblu, elveţienii tind într-adevăr să ţină cont de timp mai mult decât o fac ita­ lienii, iar cariocas din Rio sunt în general mai relaxaţi decât newyorkezii. În orice situaţie dată, cel mai energic Tip A poate fi mai relaxat decât Tipul B cu scorul cel mai ridicat. În orice caz, mai probabil este totuşi să se întâmple invers. Gradul de variaţie dintr-o cultură poate fi privit în sine drept o caracteristică relevantă. În Japonia, de exemplu, con­ formismul este considerat o virtute. O zicală japoneză popu­ lară spune că „dacă un cui iese în afară se bate repede înapoi cu ciocanul". Drept urmare, acolo există o mai mare unifor­ mitate în rândul populaţiei decât într-o cultură individualistă precum cea din Statele Unite, unde „dacă o roată scârţâie se unge cu ulei". Îngrădirile culturale reprezintă o diferenţă în­ semnată între cele două ţări. Studiile mele compară ritmul cotidian din diverse locuri şi merg de la primele experimente, în care comparam Brazilia cu Statele Unite, până la cele mai recente, în care compar trei­ zeci şi una de ţări. Unul dintre scopurile acestei cercetări a fost acela de a realiza o ierarhie a ritmului diferitelor ţări şi oraşe­ pentru a crea un fel de ghid geografic al sociopsihologului în funcţie de ritmul cotidian, de la locurile cu cel mai rapid până la cele cu cel mai lent ritm. Aceste liste urmează o mai veche tradiţie americană. Încă din secolul al XVII-iea, proprietarii de CONVORBIRI DESPRE TIMP, CU ACCENT

19

pământ din Maryland încercau să-i convingă pe colonişti să aleagă statul lor în defavoarea Virginiei, compilând statistici care arătau că aveau curcani mai graşi, mai multe căprioare şi mai puţine decese din cauza epidemiilor estivale sau ma­ sacrelor indienilor - toate având ca motiv aşezarea în golful Chesapeake. Topurile celor mai căutate locuri provoacă astăzi mai multe dezbateri ca niciodată. Cum a spus un reporter al revistei Time, ,,indiferent dacă subiectul este cel mai zemos hamburger sau cea mai mare corporaţie, americanii au o pre­ dilecţie pentru listele cu cei mai buni şi cei mai răi, după care se ceartă pe rezultate. Iar marile ciondăneli le provoacă cele despre «dulcea casă»"3. Dar, în vreme ce majoritatea studiilor de sociologie a locu­ rilor s-au bazat pe statistici cu privire la condiţii obiective de trai (locuinţe, servicii de sănătate, criminalitate, transport, edu­ caţie, arte, posibilităţi de recreere, locuri de muncă), cercetarea mea a explorat calitatea social-psihologică a vieţii oamenilor. Cât de precis este stereotipul nostru, al californienilor relaxaţi din Sud? Ai newyorkezilor de Tip A? Ritmul vieţii din Japonia se compară cu cel din Indonezia? Cel din Siria, cu cel din Bra­ zilia? În care oraşe oamenii sunt mai înclinaţi să-şi facă timp pentru a ajuta un străin? Acestea sunt unele dintre întrebările pe care ni le-am pus eu şi colegii mei. Încercarea mea de a ierarhiza locurile a însemnat, în mare, mai mult decât a decide care sunt „cele mai bune" şi „cele mai rele" oraşe. Mi-am propus mai degrabă să înţeleg consecinţele pe care le are ritmul asupra calităţii vieţii oamenilor. Sunt oamenii din locurile unde viaţa se desfăşoară într-un ritm mai lent mai fericiţi decât omologii din Tipul A? Sunt mai sănă­ toşi? Investesc mai mult timp în responsabilităţile lor sociale? Am examinat împreună cu colegii mei consecinţele ritmului vieţii pe mai multe niveluri, de la caracteristicile economice şi sociale ale oraşelor până la comportamentul de întrajuto­ rare şi rata mortalităţii provocate de bolile coronariene. 20

GEOGRAFIA TIMPULUI

După cum vom vedea, se pare că diferenţele de ritm coti­ dian au consecinţe cu implicaţii mult mai largi. Şi asta n-ar trebui să ne surprindă. La urma urmei, ritmul vieţii noastre influenţează modul în care percepem trecerea timpului. Şi cum ne deplasăm în timp înseamnă până la urmă cum ne trăim viaţa. Cum scria J.T. Fraser, fondatorul Societăţii Inter­ naţionale pentru Studierea Timpului, ,,spune-mi ce părere ai despre timp şi o să-ţi spun ce părere am despre tine". Nu vreau ca această carte să fie încă o dare de seamă despre ,,americanul supraaglomerat", ,,presiunea timpului" sau „de­ pendenţa de urgenţă" - deşi voi aborda şi aceste teme. Şi cu siguranţă nu este concepută ca un manual de management al timpului sau de seif-help - deşi, iarăşi, voi încerca să ofer şi câteva sugestii care au reieşit în urma cercetării. Există deja multe cărţi de calitate pe aceste teme. 4 Interesele mele sunt mai extinse. În Geografia timpului încerc să înţeleg bogăţia şi complexitatea imaginilor despre timp şi ritmul vieţii în cul­ turi şi oraşe de pe tot mapamondul. Din moment ce timpul este chiar piatra de temelie a vieţii sociale, studierea construc­ telor temporale ale oamenilor deschide o fereastră preţioasă către psihicul culturii, inclusiv către psihicul nostru. Cercetând alte spaţii, am aflat la fel de multe despre propria cultură ca şi despre celelalte culturi. Explorările specialistului în ştiinţe sociale în spaţii diferite şi în mijlocul diverselor co­ munităţi nu se deosebesc în acest sens de alte tipuri de scrieri de călătorie. Toate, dacă au ceva bun în ele, ar trebui în fond să pună într-o altă lumină viaţa de acasă. După cum spunea scriitorul Russell Banks la o conferinţă despre literatura de călătorii: Orice carte de călătorii care trezeşte un interes de lungă durată - o carte pe care o citim şi o recitim, o carte scrisă de scriitorul care intră în pielea călătorului, nu de un călător care face pe scriitorul - vorbeşte de fapt despre acasă. Scopul esenţial al observaţiilor sârguincioase şi CONVORBIRI DESPRE TIMP, CU ACCENT

21

îndrăzneţe despre celălalt este acela de a clarifica natura şi limitele sinelui, ceea ce duce la concluzia că cei mai buni autori de scrieri de călătorii sunt oamenii care, având nevoie de acea clarificare, sunt în fond nesiguri de natura şi limitele locului numit „acasă" şi ale relaţiei lor cu acesta. Se mută de acasă. Pentru ca, precum Wakefield al lui Hawthorne, să se poată uita înapoi şi să vadă ce e adevărat acolo. 5

Dacă mi-am făcut bine treaba, această carte va lămuri mai în­ deaproape ritmul vieţii noastre cotidiene, precum şi pe cel al vieţii altora. Cum ne folosim timpul? Ce efect are felul în care ne folosim timpul asupra oraşului nostru? Dar asupra corpului şi minţii noastre? Luăm decizii fără să alegem conştient? Poate că am prefera alte tempouri? Poate că ar trebui să ne lăsăm conduşi, precum Wakefield al lui Hawthorne, ,,să ne uităm înapoi şi să vedem ce e adevărat acolo" şi apoi, în felul nostru, să obţinem prosperitatea temporală.

PA RTEA Î N TÂ I

Ti m p u l s o c i a l Pulsul culturi i

1. Tem po u l

Viteza vieţii

Problema tempoului [ ... ] depinde nu numai de gust şi de talent, ci într-o anumită măsură şi de instru­ ment şi de încăperea sau sala unde se desfăşoară concertul. - Williard Palmer, Chopin: An Introduction to His Piano Works

Ritmul vieţii este scurgerea sau mişcarea timpului aşa cum o resimt oamenii. Este caracterizat de măsuri (care sunt tiparele timpului de muncă şi ale timpului de relaxare? există vreo regularitate a activităţilor sociale?), de secvenţe (muncă înainte de distracţie, sau invers?) şi de sincronii (cât de mult se armo­ nizează oamenii între ei? cât de mult îşi armonizează activi­ tăţile?). Dar, înainte de toate, ritmul vieţii este o chestiune de tempo. Termenul „tempo" vine din teoria muzicii, unde se referă la ritmul sau viteza cu care se interpretează o piesă. Tempoul muzical, la fel ca timpul din experienţa personală, este extrem de subiectiv. La începutul oricărei partituri, compozitorul dă o indicaţie noncantitativă de tempo ( larga sau adagio pentru a sugera un tempo lent, allegro sau presto pentru un tempo rapid, accelerando sau ritardando pentru un tempo care se schimbă). Există chiar şi o indicaţie numită tempo rubato (,,timp furat") care se referă la un tempo când accelerat, când încetinit. Dar, în cazul în care compozitorul nu cere folosirea metronomului (ceea ce majoritatea compozitorilor clasici nu au făcut sau nu au putut să facă, din moment ce, până în 18 16, nu se găseau TEMPOUL

25

metronoame pe piaţă), în practică notaţia metrică suportă in­ terpretări extrem de diverse. În funcţie de viteza la care inter­ pretul setează metronomul, celebrul Valse minute al lui Chopin poate dura până la două minute. Acelaşi lucru rămâne valabil şi pentru timpul omului. Deşi poate cântăm aceleaşi note în aceeaşi ordine, rămâne problema tempoului. Acesta variază de la om la om, în funcţie de sarcină şi de context. Un student poate petrece o noapte întreagă pen­ tru a învăţa acelaşi material pe care un prieten mai talentat îl învaţă într-o seară. Romancierul poate aştepta răbdător inspi­ raţia, în vreme ce un coleg jurnalist care scrie la ziar trece cu rapiditate de la un termen-limită la altul. Având la dispoziţie o oră de petrecut cu copilul, un părinte o foloseşte pentru a citi cu voce tare; un altul i se alătură într-un solicitant joc video. Vărul unui student de-al meu călătoreşte prin Europa vreme de două luni în timp ce tatăl său, om de afaceri, străbate grăbit aceeaşi rută în două săptămâni. Viteza poate fi măsurată pe perioade de timp scurte şi ime­ diate, ca în traficul aglomerat sau înaintea unui termen-limită care se apropie, sau de-a lungul unor intervale mai lungi, ca atunci când vorbim de ritmul accelerat al vieţii din secolul XXI. Alvin Toffler, de exemplu, în cunoscuta sa carte Ş ocul viitorului, se ocupă de tema ritmului atunci când vorbeşte de­ spre disconfortul psihic provocat de prea multe schimbări într-un timp prea scurt. Trauma nu e provocată de schimbările în sine, ci de ritmul în care acestea se desfăşoară. Indiferent dacă privim lucrurile pe termen scurt sau lung şi indiferent cum sunt măsurate, există diferenţe culturale, istorice şi indi­ viduale majore în ceea ce priveşte tempoul vieţii.

26

GEOGRAFIA TIMPULUI

CARACTE R I STI C I T E M P O RA L E P E G LO B Cu cât mă apropii mai mult de Est, cu atât mai dezordonată e percepţia oamenilor despre timp. În Polonia mă deranjează, iar în URSS mă calcă pe nervi de-a dreptul. - Călător britanic anonim

Adaptarea la un tempo străin poate presupune tot atâtea difi­ cultăţi ca şi învăţarea unei limbi străine. Într-un studiu deo­ sebit de relevant asupra rădăcinilor şocului cultural, sociologii James Spradley şi Mark Phillips au rugat un grup de volun­ tari din Peace Corps să ordoneze 33 de itemi în funcţie de gradul de adaptabilitate culturală pe care li l-au solicitat. Pe listă figurau o mulţime de itemi familiari călătorilor împă­ timiţi, precum „tipul de mâncare consumată", ,,igiena perso­ nală a majorităţii oamenilor", ,,numărul de oameni de aceeaşi rasă cu tine" şi „standardul general de viaţă". Dar în afară de stăpânirea limbii străine cele mai mari dificultăţi pe care le-au întâmpinat voluntarii aveau legătură cu timpul social: „ritmul general al vieţii", urmată de una din componentele sale cele mai importante, ,,cât de punctuali sunt cei mai mulţi dintre oameni". 1 Neil Altman a făcut parte din acest grup de voluntari din Peace Corps care au avut de furcă cu diferenţele temporale. Altman, acum psiholog clinician în New York, a fost o vreme consultant agricol într-un sat din sudul Indiei. ,,Când am sosit prima oară în India, îşi aminteşte el, obişnuiam să merg la biroul horticol local să iau seminţe şi altele. Mergeam în biroul şefului să-i cer lucrurile de care aveam nevoie, dar de obicei găseam alte şase sau opt persoane în jurul biroului, fiecare cu câte o tranzacţie de rezolvat, probabil. Spuneam imediat pen­ tru ce am venit: «Bună dimineaţa, domnule Khan, aveţi să-mi daţi nişte seminţe de roşii, vă rog?» ,,Bună dimineaţa, voluntar sahib, vrei să ne însoţeşti la un ceai?» Aşa că n-aveam de ales TEMPOU L

27

decât să aştept până când un servitor mergea fuga să-mi aducă ceai. Apoi domnul Khan mă întreba despre soţie, iar apoi cei­ lalţi adunaţi acolo îmi puneau un milion de întrebări despre viaţa mea, despre America etc. etc. etc. Habar n-am cum ar fi trebuit să-l rog să-mi dea seminţele fără să par nepoliticos. În fine, după o oră sau două m-am decis să risc oricum o impoli­ teţe. Mi-am luat seminţele şi mi-am văzut de drum, observând că nici unul din cei care stăteau în jurul biroului nu-şi rezol­ vase treaba." 2 În călătoriile pe care le-am făcut în Lumea a Treia am avut aceleaşi confruntări cu tempoul. Uneori pare că viaţa în aceste ţări nu înseamnă altceva decât să aştepţi până nu mai poţi: autobuze şi trenuri, vize de intrare şi ieşire, cina, toaleta. Odată, încercând să ajung la gara din New Delhi, am aşteptat 45 de minute un autobuz atât de plin, încât a trebuit să merg două staţii în plus până să pot să-mi croiesc drum ca să cobor. De acolo m-am întors la gară, unde am aşteptat încă o oră ca să cumpăr bilet. Când în sfârşit am ajuns la ghişeu, casiera m-a salutat cu tradiţionalul namaste şi a întors imediat cartonul pe care scria „closed for lunch*" (chiar în engleză). Simţind cum îmi creşte tensiunea cât înălţimile din Kashmir, m-am întors ca să obţin nişte sprijin pentru cauza mea. Dar toată lumea se aşezase pe podea, pe pături, mâncând prânzul ca la picnic. ,,Ce să fac?", am întrebat un cuplu care stătea lângă mine. ,,Poţi să iei prânzul cu noi", mi-au răspuns. După ce m-am tot gândit încotro s-o apuc, asta am şi făcut până la urmă. Când s-a redeschis ghişeul, am văzut că-mi luase locul o familie cu şase inşi. Mi-au oferit alune şi m-au binecuvântat în hindi. Când i-am rugat să mă lase înaintea lor, cel mai în vârstă dintre bărbaţi mi-a zâmbit politicos şi a murmurat ceva care, fac pariu, însemna ceva de genul „când o zbura Shiva la Miami Beach". În sfârşit ajuns la tejghea, mi s-a zis că se epui* 28

Închis pentru prânz (n. tr.). GEOGRAFIA TIMPULUI

zaseră toate biletele pentru trenul meu. Trecusem prin tot chinul pentru un tren care avea să plece iar abia peste trei zile. În cele din urmă însă am obţinut un bilet (vai, ce minuni poate face un mic baksheesh). Dar, chiar şi cu bilet, mi s-a zis să vin la gară cu o oră înainte, după cum am constatat, ca să mă împing şi să-mi fac loc prin mai multe valuri de oameni şi apoi să cer cuiva să elibereze locul meu rezervat. De prisos să spun că trenul a plecat târziu şi a ajuns şi mai târziu, dar n-a fost nici o pagubă, pentru că domnul cu care programasem o întâlnire la gară a întârziat şi mai mult decât mine. Pe trenul expres care circulă în decovilul Darjeeling Hima­ layan Railway scrie aşa: ,,«Încet» se scrie cu cinci litere, la fel ca «viaţă». «Viteză» se scrie cu şase litere, la fel ca «moarte»." Serios. Ciocnirile interculturale în privinţa tempoului se petrec pretutindeni pe glob. Colegul meu Alan Button, de exemplu, povesteşte cum a întârziat odată la o întâlnire în timpul unei călătorii în Rusia. Ghidul lui a început să ţipe la şoferul de taxi în rusă (pah yeh kaly), adică „s-ajungi acolo ieri", sau, literal, „hai să am fost". Ghidul i-a explicat că traducerile exacte ale unor cuvinte precum „grăbeşte-te" sau „hai mai repede" nu presupun urgenţa pe care o exprimă în engleză. Dacă i-ar fi ordonat şoferului pur şi simplu „să ajungă acolo cât mai repede posibil", i s-a spus lui Button, ar fi ajuns şi mai târziu decât a făcut-o. După cum s-a dovedit, a ajuns foarte târziu, dar se pare că oricum tot cu vreo douăzeci de minute mai devreme decât omul cu care trebuia să se întâlnească. Literatura e plină de povestiri despre călători grăbiţi, ghidaţi de ideea că timpul înseamnă bani, ale căror curse îi sperie pe locuitorii unor lumi mai încete şi-i fac să se ascundă din calea lor. În timpul anului petrecut în Brazilia, cuvintele pe care le-am auzit cel mai des din gura afabilelor mele gazde au fost sfaturile lor rugătoare: ,,Calma, Bobby, calma." Indiferent cât de TEMPOUL

29

mult încercam să încetinesc, aproape mereu eram întâmpinat instant cu un „calma porfa vot' - uneori ca o rugăminte, alteori rostit cu o scuturare de cap plină de milă. Şi eu pur şi simplu mă mişcam în ritmul unui profesor universitar din Fresno care cu greu poate fi considerat prototipul grabei americane. James Jones, un coleg sociopsiholog de la Universitatea din Rhode Island, a avut o experienţă similară acum câţiva ani, când trăia în statul Trinidad din Indiile de Vest. Plecase în Trinidad cu o bursă Guggenheim ca să cerceteze umorul oa­ menilor de acolo. Dar a învăţat mai presus de orice că mereu avea un serios decalaj faţă de ei. Cei care întârziau la întâlniri, povesteşte el, îi întâmpinau nerăbdarea cu comentarii de tipul: ,,Ei domnule, care-i graba? Nu pleacă marea nicăieri. Fii pe pace, acuşi vin." ,,Aşa că ... aşteptam", zicea Jones. Poate că cea mai frapantă asemănare dintre experienţa mea şi a lui Jones este importanţa pe care acestea au avut-o în carierele noastre. Deşi amândoi am avut succes limitat în realizarea scopului princi­ pal al proiectelor noastre - al lui să studieze umorul în Trini­ dad, iar al meu, să studiez percepţia socială în Brazilia -, aceste interese au trecut treptat în fundal. Misterul mai captivant atât pentru călător, cât şi pentru noi, ca sociopsihologi, era legat de diversitatea timpului social şi dificultăţile pe care ni le-a provocat. Drept urmare, studiul timpului a devenit pentru amândoi punctul central al programului de cercetare. Jones a continuat cu psihologia perspectivei temporale, devenind o autoritate internaţională în domeniu, iar eu am rămas obsedat de studierea ritmului cotidian.

ELE M E N TEL E TEM POULUI Ce caracteristici ale locurilor şi culturilor le fac mai rapide sau mai lente? Pentru a răspunde la această întrebare, grupul meu de cercetare a finalizat recent o serie de studii care compară 30

GEOGRAFIA TIMPULUI

ritmul vieţii în treizeci şi una de ţări din întreaga lume. Rezul­ tatele acestor experimente, la care se adaugă concluziile altor cercetători în ştiinţele sociale, identifică mai mulţi factori cu rol critic în stabilirea normelor temporale. Voi explica mai întâi pe scurt cum s-au desfăşurat studiile mele (despre care voi vorbi pe larg într-un capitol viitor). În fiecare ţară am mers într-unul sau mai multe oraşe mari pen­ tru a măsura trei indicatori ai tempoului cotidian 3• (Pentru simplitate, ne referim la Hong Kong ca la o ţară, deşi în pre­ zent are statutul de regiune autonomă specială a Chinei4.) Mai întâi am măsurat viteza de deplasare pe jos a unor trecători aleşi întâmplător pe o distanţă de aproape 20 de metri. Măsu­ rătorile au fost făcute în zile senine de vară la ore de vârf, în general în febra dimineţii, în cel puţin două locuri aglomerate din centru. Erau străzi bine asfaltate, fără obstacole, cu trotu­ are late şi suficient spaţiu încât să le permită pietonilor să se deplaseze cât vor de repede. Pentru a controla efectele sociali­ zării, au fost aleşi numai trecătorii care mergeau singuri. Nu au fost cronometrate nici persoane cu handicap fizic vizibil, nici oameni care se opreau în faţa vitrinelor pentru eventuale cumpărături. În fiecare oraş au fost cronometraţi cel puţin 35 de bărbaţi şi 35 de femei. Cel de-al doilea experiment s-a axat pe un exemplu de viteză la locul de muncă: cât timp îi lua unui funcţionar de la poştă să onoreze o comandă de timbre. În fiecare oraş le-am dat func­ ţionarilor o cerere de timbre obişnuite scrisă în limba locului. Le-am dat şi bancnote - echivalentul a cinci dolari. Am măsu­ rat apoi cât timp a trecut de când le-am înmânat cererea până când au onorat-o. În al treilea rând, pentru a estima cât de mult contează ora exactă în fiecare oraş, am măsurat acurateţea a r 5 ceasuri alese aleatoriu din zona centrală. Apoi am comparat ora arătată de cele r 5 ceasuri cu cea raportată de compania de telefonie. TEMPOUL

31

Cele trei scoruri pentru fiecare ţară au fost în cele din urmă coroborate statistic pentru a oferi o viziune asupra ritmului cotidian în general. Pe baza acestor experimente şi a altor cercetări se pot de­ termina cinci factori principali care influenţează tempoul culturilor din întreaga lume. Oamenii tind să se mişte mai repede în locurile caracterizate de o economie sănătoasă, un grad înalt de industrializare, populaţie mai mare, climă mai rece şi o cultură orientată spre individualism.

Bunăstarea econom ică C u cât o economie este m a i sănătoasă, cu atât tempoul locului este mai rapid.

Pe măsură ce un oraş se extinde, valoarea timpului pentru locuitorii săi creşte odată cu creşterea sala­ riilor şi a costurilor de trai, aşa încât economisirea timpului devine din ce în ce mai urgentă, iar viaţa devine şi mai grăbită, şi mai obositoare. - Irving Hoch 5

Cel mai important factor care determină tempoul unui loc este economia sa. Fără îndoială, cel mai concludent şi viabil rezultat al experimentelor noastre este că locurile cu econo­ mie înfloritoare tind să aibă ritmuri mai alerte. Cei mai grăbiţi oameni i-am găsit în America de Nord, Europa de Nord şi în ţările asiatice. Cei mai lenţi se află în ţările din Lumea a Treia, mai ales în America de Sud şi Centrală şi în Orientul Mijlociu (vezi capitolul 6 pentru mai multe detalii). Tempoul general mai alert este strâns legat de bunăstarea economică pe toate planurile: de sănătatea economică a ţării în ansamblu (măsurată de produsul intern brut pe cap de lo­ cuitor), de bunăstarea economică pe care o trăieşte concret cetăţeanul obişnuit (măsurată de puterea de cumpărare, esti32

GEOGRAFIA TIMPULUI

mând cât de multe se pot achiziţiona dintr-un salariu mediu pe economie); şi de capacitatea oamenilor de a-şi satisface nevoile de bază (măsurată de aportul caloric mediu). 6 Oamenii din ţările cele mai bogate şi cei din ţările cele mai sărace au într-adevăr viteze complet diferite. Putem specula în legătură cu sensul cauzalităţii dintre ritmul cotidian şi condiţiile economice. Cel mai probabil este o săgeată cu dublu sens. În locurile cu economie activă timpul are o valoare mai mare, iar cele care preţuiesc mai mult timpul sunt mai susceptibile să aibă o economie activă. Variabilele economice şi tempoul tind să se intensifice reciproc, vin la pachet. Nici nu e nevoie să călătorim în alte ţări pentru a vedea conexiunea dintre economie şi tempo. Unele dintre cele mai relevante dovezi pentru explicaţia economică se întrevăd în subculturile din diverse ţări. În Statele Unite, de exemplu, multe grupuri minoritare pauperizate şi-au creat un scop din a-şi distinge propriile norme temporale de cele ale majorităţii anglo-americane. Indienilor americani le place să vorbească despre „viaţa pe ceasul indian". Mexicanii americani fac dife­ renţa între hora inglesa - ora exactă pe ceas - şi hora mexicana care tratează ora de pe ceas mult mai relaxat. Afro-americanii îşi diferenţiază adesea propriul simţ cul­ tural al timpului - la care se referă uneori folosind sintagma „timpul oamenilor de culoare" (TOC), care nu mai este însă la modă - de standardul majorităţii, anume „timpul albilor". În anii '60, antropologul Jules Henry a realizat timp de mai bine de un an interviuri îndeosebi cu familii sărace de afro-ameri­ cani care trăiau într-un ansamblu de locuinţe din St Louis. Unele dintre cele mai puternice deosebiri dintre viaţa de acolo şi cea din comunităţile de anglo-americani din jur, din per­ spectiva celor intervievaţi, priveau tocmai acel TOC. ,,Potrivit timpului oamenilor de culoare", explică Henry, ,,un eveniment programat se poate petrece oricând într-un interval de mai TEMPOUL

33

multe ore - sau poate deloc". Respondenţii lui Henry subliniau imediat cât de mult contrasta acest lucru cu lumea albilor, foarte organizată, programată cu minuţiozitate.7 Sociologul John Horton foloseşte un termen mai recent pentru TOC, şi anume „timpul oamenilor cool". Sintagma „oa­ meni cool" se referă la „populaţia de tineri afro-americani care trăiesc pe străzi şi lucrează sporadic". Horton şi-a petrecut doi ani făcând interviuri cu mulţi dintre ei. De obicei, zice el, omul străzii se trezeşte târziu şi spre prânz o por­ neşte pe străzi spre locul unde se strânge gaşca lui. Acesta este un loc pentru socializare relaxată. Cel mai bun mod de a-ţi petrece timpul este să stai la poveşti cu băieţii, aşteptând să se ivească ceva de făcut, necesar sau distractiv. [ ... ] Cu gaşca, ieri se topeşte în azi, iar mâine este un vid care se umple în căutare de hrană şi distracţie. 8

Tempoul predominant este cu alte cuvinte foarte lent. După cum explică Horton, oamenii străzii se pot adapta accelerării ritmului dacă situaţia o cere. Tipul de pe stradă este, potrivit lui Horton, întotdeauna punctual conform timpului standard ori de câte ori îşi doreşte, şi niciodată dacă nu-şi doreşte. Adesea e valabilă cea de-a doua variantă. Pentru tipul cool timpul este „mort" când îi lipsesc resursele - când nu-i ajung banii sau când e la închisoare. Dar timpul este „viu" ori de câte ori are parte de „acţiune". Tempoul este lent la începutul săptămânii, când se strânge cureaua, dar accelerează exponenţial vinerea şi sâmbăta seara. 9

34

GEOGRAFIA TIMPULUI

G ra d u l d e i n d ustrializare

Cu cât ţara este mai dezvoltată, cu atât timpul liber zilnic este mai redus. Ce fel de regulă mai e şi asta? Cu cât avem mai multă aparatură cu ajutorul căreia putem să economisim timp, cu atât simţim că nu avem suficient timp. - Sebastian de Grazia, Of Time, Work, and Leisure

Nu ar trebui să ne surprindă că în locurile mai bogate din experimentul nostru normele temporale sunt mai rapide. Vitalitatea economică este strâns legată de industrializare. Istoric vorbind, de fapt, punctul de cotitură crucial în această accelerare temporală a lumii occidentale a fost Revoluţia Industrială. Una din marile ironii ale timpurilor moderne este aceea că, în ciuda tuturor creaţiilor noastre menite să ne ajute să econo­ mism timpul, oamenii au din ce în ce mai puţin timp pentru ei înşişi. Viaţa din Evul Mediu este de obicei înfăţişată în tonuri întunecate şi înfricoşătoare, dar exista un beneficiu de care oamenii din vremea aceea se bucurau mai mult decât succesorii lor, şi anume timpul liber. Majoritatea dovezilor arată că, de fapt, până la Revoluţia Industrială oamenii nu aveau deloc înclinaţie spre muncă. În Europa Evului Mediu existau în jur de 1 1 5 zile libere pe an. Este interesant de obser­ vat că şi în prezent ţările mai sărace oferă relativ mai multe zile libere decât cele mai bogate. Adesea chiar acele creaţii destinate să economisească timp poartă responsabilitatea cea mai mare pentru creşterea sar­ cinilor de lucru. Unele cercetări recente arată că soţiile fer­ mierilor din anii '20, care nu aveau electricitate, îşi petreceau mai puţin timp cu treburile gospodăreşti decât femeile din zona suburbană, cu toate maşinăriile lor moderne, în a doua jumătate a secolului. Unul din motive este că aproape fiecare TEMPOUL

35

progres tehnologic pare a fi însoţit de o creştere a aşteptărilor. De exemplu, la finele secolului al XVII-lea, în Olanda, când au fost introduse ferestrele ieftine de sticlă, praful care se acu­ mula înăuntru nu mai putea fi ignorat. Astăzi aspiratoarele şi alte produse au ridicat şi mai mult standardele de curăţenie ale oamenilor, cărora li se solicită să investească şi mai mult timp pentru a folosi aceste produse împotriva prafului şi bac­ teriilor din gospodărie, devenite dintr-odată posibil de învins. 1 0 S-a zis şi cu bunul trai propovăduit de cei de la Westinghouse. Este edificator să observăm cum au influenţat facilităţile moderne modul în care oamenii îşi folosesc timpul. Un studiu efectuat de antropologul Allen Johnson, de exemplu, compara întrebuinţarea timpului de către indienii Machiguenga şi mun­ citorii care trăiesc în Franţa. Muncitorii francezi, a descoperit el, petreceau mai mult timp la serviciu şi cu activităţi de con­ sum (mâncat, citit, uitat la televizor), dar dispuneau de mai puţin timp liber decât lucrătorii Machiguenga. Aceste diferenţe erau valabile atât la bărbaţi, cât şi la femei. Bărbaţii francezi petrec de patru ori mai multe ore bucurându-se de rodul muncii lor, dar plătesc un preţ exorbitant pentru aceste bunătăţi: au cu patru ore mai puţin timp liber decât colegii lor indieni. Poate şi mai relevant, Johnson a descoperit că traiul modern confor­ tabil presupune un preţ extrem de mare: timpul necesar men­ ţinerii sale. Indienii Machiguenga dedică cu trei-patru ore mai mult din timpul pentru activităţi productive confecţionării de obiecte (de exemplu coşuri sau ţesături) decât muncii în gos­ podărie (spălatul rufelor, curăţenia, reparaţiile). Modelul fran­ cez este aproape invers. În cele din urmă, după cum remarca antropologul Marvin Harris, aparatura modernă înseamnă „dispozitive de economisire a muncii care nu ne scapă de muncă". Johnson, inspirându-se din recenta teorie economică, spune că industrializarea produce o evoluţie progresivă în societate de la „surplus de timp" la „afluenţă de timp" şi până la „foa36

GEOGRAFIA TIMPULUI

mea de timp", aşa cum se întâmplă în majoritatea ţărilor dez­ voltate. Cel mai mult este afectat, spune Johnson, ritmul vieţii oamenilor: Ca rezultat al creşterii producţiei şi consumului, simţim tot mai acut lipsa timpului. Iată de ce. Eficienţa crescută în producţie înseamnă că fiecare individ trebuie să producă mai multe bunuri pe oră, pro­ ductivitatea crescută înseamnă [ ... ] că pentru a menţine în funcţiune sistemul trebuie să consumăm mai multe bunuri. Timpul liber se transformă în timp de consum, pentru că timpul petrecut fie nepro­ ducând nimic, fie neconsumând nimic tinde să fie privit ca timp pierdut. [... ] Creşterea valorii timpului (echivalentă cu lipsa lui tot mai accen­ tuată) este resimţită subiectiv ca o creştere a tempoului sau ritmului. Suntem mereu în pericol să încetinim producţia sau să întârziem la serviciu, iar în rest suntem mereu în pericol să irosim timpul liber. 1 1

La extrema lentă a continuumului temporal se află economia aşa-ziselor societăţi primitiv-agricole sau de vânători-culegă­ tori din Epoca de Piatră. Populaţia Kapauku din Papua, de exemplu, nu cunoaşte munca două zile la rând. Boşimanii !Kung lucrează două zile jumătate pe săptămână, de regulă şase ore pe zi. În insulele Sandwich, bărbaţii lucrează doar patru ore pe zi. 1 2 Studiile arată că în medie femeile din societăţile cu econo­ mie mai puţin dezvoltată lucrează aproximativ 15-20 de ore pe săptămână, iar bărbaţii, aproape r 5 ore. Trecerea la agricul­ tura cu plugul, care necesită îngrijirea şi hrănirea animalelor de povară, împinge limita la 25-30 de ore pe săptămână. O femeie Dobe din Australia are nevoie de o zi ca să adune hrană pentru a-şi întreţine familia VIeme de trei zile. Restul timpului îi aparţine - pentru vizite, distracţie, ţesut sau, adesea, pur şi simplu pentru stat. Sunt unele culturi subdezvoltate în care timpul pare că stă în loc, asta dacă într-adevăr există. Antropologul Edward Hall relatează cazul unui bărbat din Kabul care nu îşi găsea fratele TEMPOUL

37

cu care stabilise o întâlnire. O investigaţie făcută de un func­ ţionar de la ambasada americană a dezvăluit într-un final sursa problemei: cei doi fraţi stabiliseră să se întâlnească în Kabul, dar uitaseră să precizeze anul. 1 3 Ceea ce-i surprinde adesea cel mai mult pe anglo-americanii obsedaţi de ceas în această po­ veste este să afle cât de mulţi oameni de pe glob nu reuşesc să vadă umorul din povestea lui Hall; majoritatea sunt mai de­ grabă înţelegători sau toleranţi faţă de eşecul comunicării. Dar ar fi o generalizare grosieră să conchidem că industria­ lizarea şi tempoul sunt unul şi acelaşi lucru. Uneori tempoul din culturile Lumii a Treia poate să difere uimitor de mult, chiar între vecini cu obiceiuri aparent asemănătoare. Antro­ pologul Paul Bohannan, de exemplu, a investigat stilurile de salut tribal. 1 4 Într-unul din studii, i-a comparat pe Tiv din Ni­ geria cu vecinii lor Hausa. Populaţia Tiv, a descoperit el, are viteză. Oamenii nu prea pierd vremea cu ritualuri superficiale ca salutul. Le place să scape repede de saluturi şi să treacă direct la subiect. Locuind chiar lângă aceşti membri ai Tipului A din Lumea a Treia, vecinii Hausa nu s-ar gândi niciodată să sară peste salutul spus cum se cuvine, în tihnă. Bohannan povesteşte că odată a observat cum un antropolog englez şi un bărbat Hausa s-au tot salutat timp de 20 de minute. Amândoi păreau să se bucure de ritualul pe care îl tot practicaseră şi îl perfecţionaseră de mulţi ani. Regulile care impun cât de devreme ar trebui să fie iniţiat salutul pot de asemenea să varieze. Sushila Niles, actualmente profesor de psihologie la Universitatea Northern Territory din Darwin, Australia, povesteşte despre o întâlnire neplăcută cu un reprezentant al guvernului în timpul cât a lucrat ca profesor în Africa. După ce a fost primită înăuntru de secretara indivi­ dului, Niles l-a găsit vorbind cu altcineva. ,,Am stat politicos deoparte", îşi aminteşte ea. ,,Deodată s-a întors la mine şi mi-a zis: «Cum aşa, doamnă, nu mă salutaţi?» Încălcasem toate convenţiile de interacţiune socială atunci când nu l-am salutat 38

GEOGRAFIA TIMPULUI

exact în momentul în care am intrat în biroul lui. Am răspuns zicând că am fost educată să cred că a întrerupe pe cineva e nepoliticos. Dar nu l-am înduplecat. " 1 5 Stephen Buggie, profesor de psihologie la Presbyterian College din Carolina de Sud, a predat trei ani în Zambia şi nouă ani în Malawi. ,,În Zambia", îşi aduce el aminte, ,,în general tempoul cotidian e lent, nu prea se ţine cont de punctualitate şi timp. Dar viteza de deplasare în Lusaka (capitala şi cel mai mare oraş) este mare, ca metodă de a preveni foarte desele furturi din buzunare. În statul vecin Malawi e cu totul altfel. Întâlnirile de acolo încep mai prompt decât în Zambia. Preşe­ dintele pe viaţă din Malawi, Kamuzu Banda, a practicat medi­ cina în Scoţia vreme de 30 de ani, după care s-a întors acasă şi a intrat în politică. Conduce ţara dictatorial şi are o pasiune pentru punctualitate. În anii '70 a interzis prin lege ca ceasu­ rile publice să arate ore inexacte. Ceasurile stricate trebuiau înlocuite sau acoperite." 1 6 D i m e n si u n ea d e m ografică Oraşele mai mari au tempouri mai rapide.

După dezvoltarea economică, cu siguranţă cel mai important indicator al diferenţelor dintre tempourile diverselor locuri este dimensiunea demografică. Studiile au arătat de nenumă­ rate ori că în general oamenii din oraşele mari se mişcă mai rapid decât cei din locurile cu populaţie mai mică.1 7 Într-unul dintre primele studii de acest tip, Herbert Wright a observat în cadrul clasicului său proiect „City-Town" com­ portamentul copiilor în supermarketurile specifice oraşelor mari şi în aprozarele din oraşele mai mici. Una din diferenţele cele mai pregnante dintre cele două medii s-a dovedit a fi viteza de deplasare. Copilul de la oraş mergea de două ori mai repede prin supermarket decât mergea copilul care cumpăra TEMPOUL

39

de la aprozar. Copiii din oraşele mici îşi petreceau de trei ori mai mult timp interacţionând cu vânzătorii sau cu ceilalţi cumpărători. Totodată petreceau şi mai mult timp atingând obiectele din magazin. 1 8 Psihologul australian Paul Amato a descoperit diferenţe comparabile în celălalt capăt al lumii, în Noua Guinee. Într-o serie interesantă de experimente, Amato a observat viteza de deplasare a pietonilor, viteza cu care se oferea rest în maga­ zinele europene şi durata tranzacţiilor cu nucă de betel în pieţele deschise din marile oraşe (Port Moresby) şi din două orăşele de provincie (Wewak şi Mount Hagen). În rândul po­ pulaţiei urbane locale atât viteza de deplasare, cât şi viteza tranzacţiilor cu nucă de betel erau mai mari. Nu existau dife­ renţe între rural şi urban în privinţa mărunţişului - nimeni din Noua Guinee, indiferent de loc, nu părea interesant de acest aspect. 19 Cele mai bune informaţii despre conexiunea dintre viteza de deplasare şi dimensiunea demografică ne parvin prin inter­ mediul unor studii internaţionale realizate de psihologul Marc Bornstein şi de colegii lui. În prima serie de experimente de grup, echipa lui Bornstein a observat viteza de mers din zonele centrale dintr-un total de 25 de oraşe răspândite în Cehoslova­ cia, Franţa, Germania, Grecia, Israel şi Statele Unite. Au des­ coperit o legătură incredibil de puternică între dimensiunea populaţiei şi viteza de deplasare din această colecţie eterogenă de oraşe. (În termeni statistici, au găsit o corelaţie de r = 0,91 între dimensiunea populaţiei şi viteza de deplasare, r fiind cea mai mare corelaţie posibilă, cu alte cuvinte o relaţie aproape perfectă.) 20 Atunci când în studii interculturale de acest tip rezultă relaţii matematice atât de precise, ele trebuie repetate. Răspun­ zând provocării, Bornstein a realizat o a doua serie de studii. A aplicat condiţiile cercetării anterioare într-o nouă mostră de oraşe şi orăşele din Irlanda, Scoţia şi Statele Unite. Încă o dată 40

GEOGRAFIA TIMPULUI

a descoperit că exista o corelaţie foarte precisă între dimensiu­ nea demografică şi viteza de deplasare (r = o,88). Bornstein spune că prin urmare avem o „relaţie extrem de predictibilă între ritmul cotidian care caracterizează un loc şi mărimea populaţiei din acel loc"2 1 • Date fiind rezultatele lui Bornstein rareori se ivesc corelaţii de asemenea amploare într-o ştiinţă cu atâtea rezultate oscilante, precum psihologia socială-, con­ cluzia lui este greu de combătut.

Cli m a

Zonele c u climă mai caldă sunt mai lente. Există totodată o justificare demnă de luat în seamă pentru vechiul stereotip despre cum viaţa curge mai încet în zonele mai calde 2 2 • Toate naţiunile foarte lente din studiul nostru pe treizeci şi una de ţări - Mexic, Brazilia, Indonezia fiind cele mai lente - au climă tropicală. Sunt genul de locuri pe care oamenii din ţările cele mai rapide - Elveţia, Irlanda, Germa­ nia - şi le aleg ca destinaţii pentru vacanţa de iarnă. Compa­ rând cele treizeci şi una de ţări în ansamblu, am descoperit o legătură puternică între clima din diverse oraşe (măsurată după media temperaturilor maxime) 2 3 şi lentoarea măsurată. Unii oameni consideră că ritmul încet din locurile calde are o explicaţie ergonomică - ar fi urmarea unei lipse generale de energie. În mod cert oricine a avut de-a face cu un val de căldură ştie că temperaturile înalte te moleşesc. Alţii avan­ sează ipoteza că lentoarea este determinată de evoluţie/econo­ mie. Aceştia afirmă că oamenii din locurile mai calde nu au nevoie să lucreze la fel de mult. Au nevoie de bunuri mai pu­ ţine şi mai ieftine - mai puţine haine, case mai simple, aşa că pentru ce să se grăbească? Apoi mai sunt cei care cred că un climat mai blând pur şi simplu ne încurajează să ne bucurăm mai mult de viaţă. Oricare ar fi explicaţia, este evident că în TEMPOUL

41

zonele cu climă mai caldă viaţa se desfăşoară cel mai probabil într-un ritm mai lent. Va l o ri le c u lt u ra le Culturile individualiste se mişcă mai rapid decât cele care pun preţ pe colectivism.

Sistemul de valori de bază al unei culturi se reflectă şi în normele sale cu privire la tempo. Probabil una din cele mai pregnante diferenţe culturale se referă la ceea ce numim indi­ vidualism versus colectivism: dacă orientarea culturală de bază pune în centru individul şi familia nucleară, sau colec­ tivul mai larg. Statele Unite sunt o clasică cultură individua­ listă. Asia tradiţională, pe de altă parte, se axează mai mult pe colectiv. În India şi Pakistan, de exemplu, mulţi oameni împart un cămin mai mare cu familiile lor extinse - ceva de tipul apartamentelor individuale cu bucătărie la comun. În Nepal şi Tibet familiile trăiesc împreună şi fraţii obişnuiesc chiar să-şi împartă soţiile între ei - un aranjament economic favo­ rabil pentru şerpaşii care îşi petrec majoritatea timpului de­ parte de casă. În unele culturi colectiviste familia extinsă poate cuprinde întregul sat sau chiar tribul tradiţional. Mulţi psiho­ logi care se ocupă de interculturalitate consideră că acest con­ tinuum individualism-colectivism defineşte de fapt cea mai importantă caracteristică a modelelor sociale dintr-o cultură. Harry Triandis, sociopsiholog de la Universitatea din Illinois care este privit drept cel mai mare specialist pe tema relaţiei dintre individualism şi colectivism, a descoperit că culturile individualiste, comparativ cu cele colectiviste, pun accentul mai mult pe realizări decât pe afiliere. 24 Accentul pe realizări duce de obicei la mentalitatea timpul-înseamnă-bani, care la rândul său duce la ideea că fiecare secundă contează. În cultu­ rile unde predomină relaţiile sociale, pe de altă parte, atitudi42

GEOGRAFIA TIMPULUI

nea faţă de timp este mult mai relaxată. Culturile colectiviste ar trebui aşadar să fie caracterizate de un tempo mai lent. Am supus această predicţie testării în cadrul studiului nostru asu­ pra celor treizeci şi una de ţări, comparând în cazul fiecăreia scorul individualism versus colectivism cu ritmul specific fie­ căreia, aşa cum a reieşit din cele trei experimente ale noastre. 2 5 Rezultatele au confirmat ipoteza de mai sus: un individualism mai pronunţat are mare legătură cu un tempo mai rapid. Atenţia acordată oamenilor, după cum vom vedea în capi­ tolele următoare, este adesea în conflict cu tempoul dictat de programe şi de ora de pe ceas. În unele culturi colectiviste, de fapt, urgenţa temporală nu doar că nu reprezintă un punct de interes, ci chiar e privită cu ostilitate. Antropologul Pierre Bourdieu, de exemplu, a studiat populaţia Kabyle, o societate colectivistă din Algeria. Membrii populaţiei Kabyle, a desco­ perit el, nu vor să aibă nimic de-a face cu viteza. Dispreţuiesc orice ar aminti de grabă în viaţa socială, privind-o ca pe o „lipsă de bună cuviinţă combinată cu ambiţie diabolică". Ceasului i se spune „moara diavolului". 2 6

R I TM U L P R O P R I U Timpul îşi deapănă cursul felurit pentru feluriţi oameni. - William Shakespeare, Cum vă place

Tema centrală a acestei cărţi este ritmul cotidian aşa cum di­ feră el de la o cultură la alta şi de la un loc la altul. Totuşi, există desigur şi diferenţe însemnate între membrii aceleiaşi culturi, precum şi între cei care trăiesc în acelaşi oraş. Vecinii pot să se deosebească prin propriile experienţe şi prin ritmul concret al vieţii. Preocuparea pentru diferenţele individuale gravitează în jurul conceptului de urgenţă temporală - efortul de a obţine TEMPOUL

43

cât mai mult posibil în cât mai scurt timp. Urgenţa temporală este una din componentele definitorii ale modelului de com­ portament de Tip A. Meyer Friedman şi Ray Rosenman au descris personalitatea predispusă bolilor coronariene ca nerăb­ dătoare, având tendinţa de a merge repede, de a mânca repede şi făcându-şi un titlu de onoare din punctualitate.27 Cel mai folosit test pentru comportamentul de Tip A, Jenkins Activity Survey, măsoară aceste caracteristici cu o scară „a vitezei şi nerăbdării"28 • Recent au fost dezvoltate mai multe scări pentru Tipul A, denumite „urgenţa temporală", ,,activarea perpetuă"29 , „ceas programat"30 • Toate aceste teste relevă mari diferenţe între oameni privind măsura în care încearcă să profite de fiecare secundă. Dar trebuie să avem grijă să nu facem generalizări despre cei „rapizi" şi cei „înceţi". La fel ca în cazul culturilor, ritmul fiecărui om poate varia enorm în conformitate cu timpul, locul sau ac­ tivitatea în sine. Dacă vreţi să vă măsuraţi precis tendinţa spre urgenţă temporală, este important să luaţi în considerare cât mai multe comportamente. Puteţi începe cu următoarele zece: - Preocuparea faţă de ora de pe ceas: Comparativ cu cei mai mulţi oameni, te preocupă în mod deosebit cât e ceasul? Te uiţi de exemplu mereu la ceasul de mână? Sau, dimpotrivă, eşti genul de persoană care câteodată uită cât e ceasul, ba chiar şi ce zi a săptămânii este? - Tipare de exprimare: Cât de repede vorbeşti? Tinzi să vor­ beşti mai repede decât cei din jurul tău? Când cuiva îi ia prea mult timp să treacă la subiect, cât de des simţi nevoia să-l grăbeşti? Eşti o persoană care acceptă întreruperile? - Obiceiurile culinare: Obişnuieşti să mănânci în grabă? Eşti deseori primul care a terminat de mâncat la masă? Îţi faci timp să mănânci de trei ori pe zi relaxat şi fără grabă? - Viteza de deplasare: Mergi mai repede decât cei mai mulţi oameni? Cei de lângă tine te roagă uneori să încetineşti? 44

GEOGRAFIA TIMPULUI

-

-

-

-

-

-

Condusul: Te enervezi exagerat de tare în traficul prea lent? Când eşti prins în spatele unui şofer lent, claxonezi uneori sau faci gesturi nepoliticoase pentru a-l forţa să accelereze? Programările: Depinzi de stabilirea şi respectarea unui pro­ gram? Dedici mult timp unei activităţi? Eşti obsedat de punctualitate? Listele: Îţi place să faci mereu liste? Când te pregăteşti pen­ tru o excursie, de exemplu, scrii de regulă o listă cu lucruri pe care să le faci sau să le iei cu tine? Energia nervoasă: Ai energie nervoasă în exces? Eşti o per­ soană care se enervează uşor atunci când stă o oră fără să facă nimic? Aşteptarea: Te enervezi mai mult decât ceilalţi oameni atunci când trebuie să stai mai mult de câteva minute la coadă la bancă, la magazin sau pentru o masă liberă la res­ taurant? Pleci uneori din aceste locuri atunci când se în­ tâmplă să aştepţi fie şi un pic? Avertismentele: Ceilalţi te avertizează să încetineşti? De câte ori ţi-au zis prietenii sau partenerul să o iei mai uşor sau să nu mai fii aşa tensionat?

Aproape oricine manifestă urgenţă temporală într-una sau mai multe privinţe din lista de mai sus. Dar dacă răspunsurile indică o preocupare exagerată faţă de timp şi viteză în majori­ tatea privinţelor, sau dacă ai comportamente extreme fie şi doar în câteva privinţe, atunci probabil te încadrezi în tipul de personalitate presată de timp. 3 1 Când urgenţa temporală devine o preocupare extremă şi obişnuită - când oamenii se simt obligaţi să se grăbească fie şi în absenţa unor presiuni externe reale -, se poate ajunge la ceea ce psihologii Diane Ulmer şi Leonard Schwartzburd, spe­ cializaţi în probleme cardiace, numesc „boala grabei" 3 2 • Dacă eşti curios să afli dacă ai ajuns şi tu în această stare, încearcă să identifici aceste trei simptome: TEMPOUL

45

Ai observat - o deteriorare a personalităţii, caracterizată în primul rând de pierderea interesului în toate aspectele vieţii, mai puţin cele care au de-a face cu îndeplinirea unor scopuri, şi de preocuparea faţă de numere, cu tendinţa de a evalua viaţa în termeni mai degrabă cantitativi decât calitativi. sindromul minţii împrăştiate, caracterizat de gânduri care se perindă rapid şi mereu în schimbare, ceea ce treptat ero­ dează capacitatea de a te concentra pe un lucru şi perturbă somnul. - pierderea capacităţii de a acumula amintiri plăcute, în spe­ cial din cauza preocupării faţă de evenimente viitoare sau a reflecţiilor asupra celor trecute, cu prea puţină atenţie acordată prezentului. Prezentul se limitează adesea la crize sau probleme; de aceea, amintirile care se acumulează tind să fie legate de situaţii neplăcute. Ulmer şi Schwartzburd au descoperit că răspunsul „da" la aceste întrebări este un semn că putem fi diagnosticaţi cu ,,boala grabei". Oamenii care suferă de această „boală" se con­ fruntă cu nenumărate dificultăţi, care variază de la probleme de sănătate, în special acelea legate de sistemul cardiovascu­ lar, la năruirea relaţiilor sociale şi la o stimă de sine foarte scăzută. Dar conceptul de boală a grabei suprageneralizează conse­ cinţele traiului cotidian rapid. Este o vorbă care spune că totul pare cui atunci când eşti ciocan. Iar dacă eşti psiholog specia­ list în probleme cardiace observi comportamentul prin prisma bolilor. Un ritm cotidian rapid în sine, cu toate acestea, nu înseamnă neapărat boală. Atât în cazul indivizilor, cât şi cazul culturilor, relaţia dintre presiunea timpului, urgenţa tempo­ rală şi boala grabei nu este unidirecţională: presiunea exte­ rioară nu duce neapărat la urgenţa temporală şi nici una din ele nu produce negreşit simptomele bolii grabei. 46

GEOGRAFIA TIMPULUI

Tempoul nu poate fi redus pur şi simplu la prezenţa sau absenţa unei probleme. Am elaborat împreună cu studenţii mei un test care măsoară diferenţele individuale de tempo într-un sens mai larg. 3 3 Am descoperit că tempoul experienţei personale cuprinde cinci componente distincte, iar urgenţa temporală este doar una dintre ele. Când sunt chestionaţi de­ spre tempoul vieţii lor, oamenii iau în considerare aspecte legate de urgenţa temporală, dar se referă şi la viteza percepută la locul de muncă, viteza percepută în afara locului de muncă, nivelul de activitate pe care îl preferă în viaţa lor şi tempoul pe care îl preferă în mediul înconjurător. Este relevant că pornind de la răspunsul la oricare din aceste întrebări legate de timp nu se pot prevedea răspunsurile la celelalte întrebări. Asta sugerează că fiecare din cele cinci este o componentă de sine stătătoare a tempoului general al vieţii pe care îl resimt oamenii. Cel mai important, am descoperit că tempoul lent sau tempoul rapid în sine sunt probabil mai puţin legate de dezvoltarea unei boli a grabei decât corespondenţa dintre categoriile de temperament şi cele care privesc realită­ ţile concrete. Ca să dăm un exemplu, oamenii care preferă un nivel ridicat de activitate chiar tind să se simtă mai bine cu un stil de viaţă şi un mediu rapid. De asemenea, echilibrul dintre tempoul în care oamenii trăiesc la locul de muncă comparat cu cel din viaţa lor privată este, poate, mai important pentru să­ nătatea lor fizică şi psihică decât nivelul ridicat sau scăzut de stres de la locul de muncă. Pentru a vă evalua tempoul vieţii pe fondul acestui tablou de ansamblu, puteţi să vă mai puneţi următoarele întrebări: Simţi că tempoul vieţii tale este prea alert, prea încet sau potrivit atunci când vine vorba de - mediul în care lucrezi sau înveţi? - oraşul în care locuieşti? - viaţa privată? TEMPOUL

47

viaţa socială? viaţa ta în ansamblu? Nu ai nevoie de un psiholog pentru a interpreta răspunsurile la aceste întrebări. Ideea este că ceea ce pare prea rapid pentru cineva pentru altcineva poate fi plictisitor. Iar presiunea unui moment poate deveni ulterior un stimulent. Dacă Charles Darwin spune că „Un om care iroseşte o oră încă nu a descoperit sensul vieţii", Oscar Levant răspunde cu „atât de puţin timp şi atât de multe de făcut". Dacă ai rămâne singur, ai aborda viaţa mai relaxat? Crezi că te stimulează ritmul rapid al vieţii din ziua de azi? Crezi că oamenii te grăbesc şi te determină să faci lucrurile mai rapid decât ţi-ar plăcea? Îţi plac energia şi entu­ ziasmul din marile oraşe, sau, dacă ai putea alege, ai prefera să trăieşti într-un mediu cu un ritm mai lent? Tempoul individual nu poate fi judecat în sine drept bun sau rău. Abordarea timpului este o chestiune foarte personală.

DINCOLO D E TE M PO Şi atunci ce este acela timp? Dacă nu mă întreabă nimeni, ştiu. Dacă vreau să-i explic cuiva care în­ treabă, nu ştiu. - Fericitul Augustin, Confesiuni, Cartea a II-a, secolul al XIV-lea

Termenii „tempo" şi „ritm cotidian" sunt uneori folosiţi unul în locul celuilalt. De fapt, viteza cu care se desfăşoară viaţa colorează adesea în întregime experienţa noastră temporală. Un studiu realizat de psihologul Marilyn Dapkus subliniază proeminenţa tempoului propriu. 3 4 Dapkus, care era interesată să afle ce tip de concepte folosesc oamenii pentru a descrie cum percep timpul, a intervievat un grup de adulţi în legătură cu toate dimensiunile experienţei lor temporale. A aflat că oamenii tind să-şi formuleze răspunsurile bazându-se pe tempo 48

GEOGRAFIA TIMPULUI

indiferent la ce componentă a experienţei temporale se refe­ reau. Întrebaţi despre „schimbare şi continuitate" în viaţă, de exemplu, răspunsul tipic era: Pe măsură ce îmbătrâneşti, oamenii spun că timpul pare să treacă mai repede. Dacă băiatul meu mai trece peste un an, asta înseamnă 10% din viaţa lui, dar dacă eu mai trec peste un an, asta înseamnă doar 2% din viaţa mea.

Referindu-se la ideea de timp limitat, unul dintre subiecţi a răspuns: Soţul meu nu se simte la fel de grăbit ca mine; este mai relaxat, merge repede doar dacă este în criză de timp. El poate să spună „gata, asta e", în vreme ce eu încerc mereu să mai strecor câte ceva.

În muzică, tempoul şi ritmul sunt entităţi distincte. Pot fi ana­ lizate independent. În lumea timpului social, cu toate acestea, graniţele nu sunt la fel de clare. Dar ritmul vieţii aşa cum îl percep oamenii înseamnă mai mult decât tempoul. Ritmul cotidian este un ansamblu com­ plicat de cadenţe, ritmuri şi secvenţe mereu schimbătoare, nelinişti şi acalmie, cicluri şi evenimente neprevăzute. Poate fi regulat sau neregulat, sincronizat sau desincronizat faţă de mediul înconjurător. Ritmul vieţii transcende cuantificările simple de rapid sau lent. Cred că ritmul vieţii aşa cum îl percep oamenii este determinat de această interconectivitate şi stra­ tificare a tempoului şi a multe alte dimensiuni ale timpului social. În capitolele care urmează voi explora unele dintre aceste faţete ale ritmului cotidian, începând poate cu cea mai apropiată rudă a tempoului, experienţa psihologică a duratei.

2 . D u rata

Ceasul psihologic

Când stai două ore cu o fată frumoasă, parcă ar fi două minute; când stai două minute pe o plită fier­ binte, parcă ar fi două ore. Aceasta este relativitatea. - Albert Einstein

Într-un studiu din 1 9 3 6 asupra percepţiei temporale, cercetă­ torii Robert Macleod şi Merrill Ruff au închis doi subiecţi în unităţi izolate din laboratoarele de psihologie ale Universităţii din Cornell vreme de 48 de ore. În dimineaţa zilei următoare, subiectul numărul unu era deja depăşit de sarcina pe care o avea. La ora reală 7:20 dimineaţa, el a scris în jurnal următoarele: Ah, drace! Iar pierd noţiunea timpului. Repet, chiar nu mă intere­ sează. O să încerc să vă ţin la curent cât de mult posibil, dacă tot vreţi să ştiţi. Dar vă rog să înţelegeţi că tot ce zic este la nimereală, dacă nu fac altă precizare. [ ... ] După câte pot să intuiesc, acum ar trebui să fie cam u:30 dimineaţa. Cel de-al doilea subiect a fost chiar Macleod. A doua zi la amiază şi el pierduse deja orice noţiune a timpului obiectiv. Un fragment din jurnalul lui: Ultimele câteva estimări le-am făcut aproape complet la nimereală. Cred că am pierdut aproape tot interesul în problema estimării timpului. Când primesc semnalul încerc pur şi simplu să ghicesc. 1 Durata se referă la timpul în care se desfăşoară evenimentele. Dacă ne gândim la tempo ca la viteza evenimentelor, durata 50

GEOGRAFIA TIMPULUI

este viteza ceasului în sine. Pentru un fizician, durata unei „se­ cunde" este exactă şi univocă: este echivalentă cu r.192.63 r.700 de perioade ale radiaţiei asociate cu tranziţia dintre cele două niveluri de energie ale izotopului de cesiu 1 33. În domeniul experienţei psihologice însă, cuantificarea unităţilor de timp este un procedeu un pic mai încurcat. După cum au dedus Macleod şi Ruff, când oamenii nu mai au la îndemână indiciile despre timpul „real" - soarele, oboseala fizică sau chiar instru­ mentele de măsurat -, nu durează mult până când încep să piardă noţiunea timpului. Iar percepţia duratei este creată de obicei tocmai de acest ceas biologic imprecis în comparaţie cu timpul de pe ceas. Teoretic, o persoană care prelungeşte mental durata timpu­ lui ar trebui să resimtă un tempo mai lent. Imaginaţi-vă, de exemplu, doi batteri cărora li se aruncă mingi de baseball. Min­ gile sunt aruncate vreme de 50 de secunde la intervale de s se­ cunde, adică un total de ro mingi. Apoi batterilor li se cere să spună cât timp a trecut. Să zicem că primul batter (căruia îi place să lovească) resimte o durată de 40 de secunde. Al doilea batter (plictisit de baseball) crede că au trecut 60 de secunde ­ o scală de distorsiune destul de comună la doi indivizi, după cum o să vedem în curând. Atunci, psihologic vorbind, prima persoană a resimţit apropierea unei mingi la fiecare 4 secunde (ro mingi de baseball/40 de secunde = o minge la fiecare patru secunde), în timp ce cea de-a doua a resimţit apropierea unei mingi la fiecare 6 secunde (ro mingi/60 de secunde = o minge la fiecare şase secunde). Tempoul perceput, cu alte cuvinte, este cu r 50% mai rapid pentru batterul numărul unu. Pe măsură ce încetineşte ceasul extern încetineşte şi tempoul perceput. Există unele dovezi, de exemplu, că o temperatură corpo­ rală mai scăzută poate determina ceasul intern al omului să funcţioneze într-un ritm mai lent. Un experiment a arătat că scafandrii care s-au scufundat în apă de 39 de grade au estimat că 60 de secunde au trecut cu ro% mai repede decât trecuseră DURATA

51

înainte să se scufunde. Alte studii au arătat că persoanele care au febră mare au impresia că timpul trece mai încet decât trece de fapt (supraestimează intervalele temporale2 • Aceste rezul­ tate ne fac să ne gândim la probabilitatea ca oamenii care trăiesc în locuri mai calde să funcţioneze după un ceas intern mai lent. Acest lucru, în schimb, îi poate face să perceapă o viteză mai mare a evenimentelor, o posibilă explicaţie pentru standardele lor temporale mai scăzute. Cu alte cuvinte, în ceea ce priveşte propriul metronom intern, poate că există diferenţe mici sau nule între tempoul subiectiv pe care îl percep oamenii din locurile cu climă mai caldă şi cei din locurile cu climă mai rece. În ambele cazuri, tempoul pare probabil potrivit. Cu toate acestea, după cum vom vedea, experienţa duratei implică multe permutări. Măsurarea vitezei exterioare a eve­ nimentelor este în mare parte un exerciţiu clar şi obiectiv. Dar percepţia duratei - numitorul din ecuaţia tempoului - rezidă în domeniul experienţei subiective. Ceasul psihologic, sau viteza cu care este percepută mişcarea timpului, este distor­ sionat de o mulţime de factori psihologici, fiecare putând avea efecte profunde asupra percepţiei ritmului cotidian.

DISTORSIUNILE CEASULUI PSIHOLOGIC Omul măsoară timpul, iar timpul măsoară omul. - Vechi proverb italian

Evenimentele care durează mai puţin de câteva milisecunde sunt percepute ca instantanee. Dincolo de cele câteva milise­ cunde totuşi, întâmplările se supun experienţei conştiente şi memoriei. Apoi sunt încadrate în unităţi temporale ale duratei percepute. Experienţa duratei prezintă mai multe faţete. Putem trăi durata unui moment în trecerea lui şi apoi îl putem retrăi retrospectiv - psihologul cognitivist Richard Block numeşte 52

GEOGRAFIA TIMPULUI

acest fenomen „durată experimentată", spre deosebire de „du­ rata amintită". Avem dovezi concludente că aceste două vi­ ziuni temporale nu numai că se diferenţiază, dar sunt supuse unor distorsiuni considerabile. 3 Totodată, variază destul de mult ca acurateţe de la o situaţie la alta, iar fiecare individ şi fiecare cultură le experimentează foarte diferit. Unul dintre primele experimente de estimare a interva­ lelor scurte de timp, efectuat de cercetătorul german E. von Skramlik, a conchis că ceasul psihologic al omului este cam de 400 de ori mai imprecis decât cel mai bun instrument meca­ nic de măsurare a timpului (asta după standardele anilor '30). 4 Deşi precizia estimărilor lui Skramlik poate fi pusă la îndoială, este destul de sigur că oamenii reuşesc cu greu să măsoare precis durata intervalelor de timp. Studiile au arătat în mod repetat, de pildă, că marea majoritate a oamenilor nu estimează deloc corect intervalele de timp pe termen relativ lung. În două experimente reprezentative, cercetătorii au arătat că doar un sfert din subiecţi au fost capabili să estimeze corect trecerea perioadelor variind între o oră şi 2 s de ore cu o marjă de eroare de +/- ro% din intervalul real. Cu alte cuvinte, fără să aibă acces la instrumentele de măsurat timpul, trei din patru oa­ meni simt că o zi obişnuită durează cu două ore sau o oră şi jumătate mai mult sau mai puţin decât în realitate. 5 Estimările pe care le fac oamenii diferă, de asemenea, de la o oră la alta. Într-un experiment, deviaţia standard (o măsură statistică a variabilităţii) de la o oră la alta varia la fiecare din­ tre subiecţi de la 25% la 49 °/o din intervalul de 60 de minute. Interpretate în mare, aceste rezultate indică faptul că variaţia medie a estimărilor făcute de fiecare subiect de la o oră la alta era de 15 până la 29 de minute în plus sau în minus. Aşadar, nu numai că estimările subiecţilor au variat enorm de la o oră la alta, dar în cazul unora variaţiile au fost de două ori mai mari decât la alţii. 6 DURATA

53

Ţinând cont de toate cele de mai sus, distorsiunile duratei tind mai degrabă spre subestimare: ceasul se mişcă mai repede decât cred oamenii. În condiţii „normale" majoritatea oame­ nilor estimează că o oră trece în puţin peste 67 de minute. 7 Cu cât se îndepărtează mai tare de indiciile externe, cu atât se înşală mai flagrant. Într-unul din studii, subiecţii care au fost ţinuţi în unităţi izolate pentru perioade care variau între o săptămână şi o lună au subestimat trecerea timpului cu puţin sub 50%. Au estimat că perioadele de o oră ţineau cam o oră şi 28 de minute. 8 Experienţa timpului a fost şi mai distorsionată într-un ex­ periment neobişnuit efectuat de un geolog francez pe nume Michel Siffre. Asumându-şi şi rolul de subiect, şi pe cel de cercetător, Siffre s-a retras în singurătate vreme de două luni într-o „unitate de izolare" de 2 x 3 m (un cort de nylon) aflată într-o peşteră pe un gheţar, la r r 5 metri sub pământ. Deloc surprinzător, Siffre a aflat că estimările lui cu privire la durata perioadelor lungi şi scurte deopotrivă erau extrem de impre­ cise. De pildă, intervalul de o oră l-a resimţit în general drept un interval de cel puţin două ore. Iar când s-a întors la supra­ faţă, după două luni, a crezut că experimentul a durat numai treizeci şi patru de zile. A relatat totul despre această dezorien­ tare temporală într-un fragment de jurnal la numai cinci zile după începerea experimentului: Deşi este numai şase sau şapte seara, potrivit infograficului meu, am început să casc. E ridicol! Înseamnă că pierd jumătate de zi la fiecare douăzeci şi patru de ore! De fiecare dată când mă trezesc, sunt con­ vins că este prea devreme, că este abia două sau trei dimineaţa. Şi când mi-e foame bănuiesc că este ora unsprezece. Iar intervalul din­ tre aceste două perioade (pare) foarte scurt. [...] Imediat după ce mă­ nânc, mă apucă somnul; şi apoi îmi închipui că trebuie să fie patru după-amiaza.

În ultimele zile de izolare, Siffre ajunsese într-o zonă tempo­ rală crepusculară: 54

GEOGRAFIA TIMPULUI

Când, de pildă, sunt la suprafaţă şi estimez cât ar fi ceasul, gândin­ du-mă că a trecut doar o oră de când m-am trezit până când am luat micul dejun, se prea poate să fi trecut de fapt patru sau cinci ore. Şi asta chiar e greu de explicat: în principiu, cred că ţine de noţiunea timpului pe care o am în momentul în care telefonez. Dacă sunam cu o oră mai devreme, aş fi zis acelaşi lucru. 9

Este greu de combătut observaţia lui Siffre că „a pierdut com­ plet noţiunea timpului". Amintirea unor intervale mai scurte suferă adesea distorsionări asemănătoare în anumite contexte. De exemplu, estimările duratei unei infracţiuni - o situaţie în care precizia temporală poate fi decisivă - sunt afectate tocmai de imprecizie. Într-un experiment, studenţii dintr-un campus universitar au obser­ vat o agresiune înscenată care a durat 34 de secunde. Când au fost întrebaţi mai târziu, au estimat că infracţiunea s-a petre­ cut în medie în 8 1 de secunde - o supraestimare de aproape 250%. 1 0 Într-o altă serie de experimente, Elizabeth Loftus, care se ocupă de cercetarea memoriei, şi colegii săi i-au rugat pe subiecţi să se uite la o casetă cu o scurtă înregistrare a unui jaf la o bancă şi după 48 de ore să estimeze durata înregistrării. Au observat că în medie observatorii au atribuit înregistrării de doar 30 de secunde o durată de aproximativ 150 de secunde - o eroare de circa 500%. Doar doi dintre cei 66 de subiecţi au subestimat durata evenimentului. Şi deşi subiecţii de ambele sexe erau predispuşi mai degrabă să supraestimeze, nu să sub­ estimeze, femeile au fost şi mai imprecise decât bărbaţii - au estimat că înregistrarea a avut o durată cu 50% mai mare decât durata estimată de bărbaţi.1 1 În unele situaţii precizia cu care oamenii estimează durata infracţiunilor poate avea implicaţii foarte serioase. Loftus, de exemplu, descrie un incident din 1974 în care procurorul a formulat acuzaţia de crimă de gradul întâi în vreme ce acuza­ tul a revendicat legitima apărare: DURATA

55

Procesul a avut loc în urma unui incident în care a început o ceartă aprinsă între o femeie şi iubitul său; ea a alergat în dormitor, a luat un pistol şi l-a împuşcat de şase ori. La proces a izbucnit o dispută legată de timpul care s-a scurs între momentul în care s-a dus să ia pistolul şi momentul în care a tras. Acuzata şi sora sa au spus că au trecut două secunde, în vreme ce un alt martor a spus cinci minute. Timpul exact a avut un rol decisiv pentru apărare, care a insistat că omorul s-a petrecut brusc, din frică, fără nici un moment de ezitare. 1 2

Cât de des se petrec în viaţa reală aceste supraestimări ale du­ ratei în ochii martorilor? Într-un studiu complex, un grup de cercetători a profitat de informaţiile dintr-un chestionar despre victimizare efectuat la iniţiativa oraşului Portland din Oregon. Parte din chestionar le ceruse respondenţilor să estimeze cât a durat până ca poliţia să ajungă la faţa locului. Cercetătorii au putut apoi să compare amintirile respondenţilor despre aceste intervale de timp referitoare la 2 1 2 infracţiuni cu docu­ mentele oficiale ale poliţiei. Rapoartele oficiale ale poliţiei sunt considerate foarte precise şi sunt înregistrate de dispece­ rat aproape instantaneu. La fel ca Loftus, cercetătorii au des­ coperit că practic toţi subiecţii (în afară de doi) au estimat că poliţia ar fi ajuns mai târziu decât a ajuns de fapt. Aproape jumătate din aceste estimări aveau erori de mai bine de r 5 minute. Poate nu chiar atât de relevant, aproape ro% dintre victime au supraestimat cu două ore şi chiar mai mult. 1 3 Diferenţele individuale contribuie şi ele la eterogenitatea percepţiei asupra timpului. Ştim, de exemplu, că extravertiţii estimează cu mai mare precizie decât introvertiţii 1 4 , că obezii sunt şi ei mai precişi decât oamenii cu greutate normală 1 5 , iar consumatorii de droguri puternice tind să fie mai precişi decât consumatorii de droguri uşoare 1 6 • Mai ştim şi că timpul psi­ hologic se scurge mai rapid decât cel de pe ceas pentru maniaci, isterici, psihopaţi, delincvenţi şi schizofrenicii paranoizi, dar pare mai încet decât timpul de pe ceas pentru melancolici, depresivii nevrotici, oamenii care suferă de atacuri de anxie56

GEOGRAFIA TIMPULUI

tate şi schizofrenicii non-paranoizi. 1 7 Există şi unele dovezi empirice cum că timpul trece mai repede pe măsură ce îmbă­ trânim; oamenii în vârstă poate s-ar simţi mai bine dacă ar şti că până şi studenţii afirmă acest lucru. 1 8

TIM PUL DILATAT O minte grăbită este bolnavă. O minte înceată este sănătoasă. O minte calmă este divină. - Meher Baba

Subiectivitatea ceasului psihologic nu este întotdeauna un defect. Pentru unii oameni, distorsiunea duratei este o abili­ tate preţioasă. Este o strategie activă şi conştientă pentru a controla ritmul evenimentelor. Pentru maestrul budist, de exemplu, se spune că o clipă poate dura o veşnicie. Una din principalele sarcini din Zen este să înveţi să trăieşti totul aici şi acum într-un mod atât de desă­ vârşit, încât timpul să pară că stă în loc, să „evadezi din timp", cum spune Alan Watts. Unele arte marţiale sunt cunoscute pentru capacitatea lor de a dilata clipa în plan psihologic. ,,Într-un moment de viaţă şi de moarte", spune maestrul zen D.T. Suzuki, ,,ce contează cel mai mult este timpul, şi acesta trebuie folosit cât mai eficient" 1 9 • Cei care practică artele mar­ ţiale controlează momentul învăţând cum să încetinească psi­ hologic viteza mişcărilor adversarului, aşa încât atacul să pară că se desfăşoară cu încetinitorul. Făcând asta, sunt capabili să observe fiecare detaliu semnificativ al evenimentului cu pri­ cina. Maestrul percepe fiecare ameninţare pe rând, ca şi cum le-ar aştepta. Psihologul Robert Omstein numeşte aceste clipe în care oamenii pot trăi o situaţie ca şi cum s-ar petrece în prezentul continuu „timp viu". Atleţii occidentali din ziua de astăzi vorbesc în propriii termeni zen despre dilatarea timpului. Marele jucător de tenis DURATA

57

Jimmy Connors a povestit despre unele momente transcen­ dente în care jocul lui s-a ridicat la un nivel atât de înalt încât a simţit că ar fi pătruns într-o „zonă". În astfel de momente, îşi aminteşte el, mingea părea imensă atunci când trecea peste fileu şi suspendată într-o mişcare cu încetinitorul. În acea at­ mosferă rarefiată, Connors simţea că avea tot timpul din lume pentru a decide cum, când şi unde să lovească mingea. În rea­ litate, desigur, aparenta eternitate nu dura mai mult de o frac­ ţiune de secundă. Şi în baschet există o mulţime de poveşti cu rezonanţă mistică despre „intrarea în zone" în care timpul se opreşte în loc. Jucătorii vorbesc despre momente inexplica­ bile în care lumea din jur pare să se mişte foarte încet. În aceste momente ei descriu sentimentul că s-ar putea mişca pe lângă sau printre oponenţi sau chiar că ar putea trece prin ei, după bunul plac. În fotbal, fostul fundaş profesionist John Brodie îşi amin­ teşte cum în cele mai intense clipe ale unui joc „timpul pare că încetineşte bizar, ca şi cum toţi ne-am mişca în reluare. Parcă aş fi avut tot timpul din lume să le privesc mişcările celor care recepţionează pasele, deşi ştiam că linia defensivă se apro­ pie de mine la fel de repede ca întotdeauna" 2 0• Pilotul de curse Jackie Stewart, fost campion de Grand Prix, crede că pentru a obţine performanţa în sportul său de mare viteză trebuie să vezi elementele cu încetinitorul: Mintea ta trebuie să preia aceste elemente şi să le digere complet pentru a-ţi da apoi imaginea de ansamblu cu încetinitorul. De pildă, când ajungi la Masta mergi cu 195 km/h. Poţi să iei curba cu 173 km/h. La 195 km/h încă ar trebui să ai o imagine destul de clară, aproape în reluare, în care iei curba în aşa fel încât să ai timp să frâ­ nezi, timp să redresezi maşina, timp să măsori driftul, după care atingi apogeul, ajustezi un pic, te apropii de finish şi închei cursa cu 173 km/h. 2 1

Abilitatea de a face timpul să se dilate nu e doar apanajul maeş­ trilor budişti şi al sportivilor talentaţi. Mai multe studii psiho58

GEOGRAFIA TIMPULUI

logice au demonstrat că şi oamenii obişnuiţi pot trăi această dilatare a timpului. Unele studii deosebit de interesante vin din domeniul hipnozei. Psihologii Philip Zimbardo, Gary Marshall şi Christina Maslach, de exemplu, le-au sugerat stu­ denţilor hipnotizaţi „să permită pur şi simplu prezentului să se extindă, iar trecutului şi viitorului să devină îndepărtate şi nesemnificative". Aceste instrucţiuni au dus la o creştere considerabilă a măsurii în care subiecţii s-au cufundat în momentul prezent, prin limbaj, sentimente, procese de gân­ dire şi conştiinţă senzorială în toate sarcinile pe care au tre­ buit să le efectueze. 22 Subiecţii care trăiesc „prezentul extins" nu numai că se simt mai integraţi în aici şi acum; există şi dovezi că dilatarea timpului indusă prin hipnoză poate duce la un randament mai mare pe fiecare unitate de timp real, la fel ca în cazul maeştrilor Zen şi al sportivilor. Într-o serie de studii, subiecţii hipnotizaţi au primit sugestii de felul: ,,Acum o să-ţi dau mult mai mult timp decât ai nevoie pentru a realiza acest experi­ ment. O să-ţi dau douăzeci de secunde pe ceas. Dar în timpul tău special douăzeci de secunde vor fi cât de lungi ai tu nevoie ca să îndeplineşti sarcina. Poţi să ai un minut, o zi, o săptă­ mână, o lună sau chiar un an. O să ai tot timpul." Unul dintre subiecţii hipnotizaţi în experiment era o secretară pasionată de designul de rochii, dar care până atunci nu avusese succes în acest domeniu. În cele două intervale de jumătate de oră cât a fost lucidă, nu a reuşit să creeze nici un model de rochie. După ce a primit instrucţiunile de dilatare a timpului, a fost capabilă să creeze câteva modele reuşite în intervale mai mici de un minut. În plan psihologic, a trăit aceste intervale foarte scurte pe ceas ca pe o oră sau chiar mai multe. În mod similar, o violonistă profesionistă a povestit că s-a folosit de timpul dilatat subiectiv pentru a exersa şi repeta bucăţi muzicale lungi. A mai spus că timpul adiţional i-a îmbunătăţit memoria şi performanţele tehnice. 2 3 DURATA

59

* Despre potenţialul hipnozei de a extinde timpul s-a tot vorbit. Aldous Huxley, care a avut o îndelungată experienţă în acest domeniu (şi, poate nu întâmplător, cu drogurile psihedelice), a descris în cartea sa Insula cum o persoană în transă profundă24 poate fi învăţată să distorsioneze timpul. Începi prin a învăţa cum să trăieşti douăzeci de secunde ca pe zece minute. Un minut este o ju­ mătate de oră. În transă profundă este foarte uşor. Asculţi sugestiile profesorului şi stai acolo liniştit pentru mult, mult timp. Două ore întregi. Eşti gata să depui jurământ pentru asta. Când eşti adus înapoi te uiţi la ceas. Experienţa ta de două ore s-a comprimat în exact patru minute pe ceas.

PLICTISEALA: PA RTEA ÎNTUN ECATĂ A DILATĂ RII TIM PULUI Timpul dilatat nu e mereu un avantaj. După cum ştie toată lumea, prea mult timp poate deveni de-a dreptul o povară. Când curge prea încet, avem impresia pur şi simplu că viaţa este plictisitoare. Dacă viteza timpului scade sub punctul cri­ tic - ceea ce psihologii personalităţii numesc „nivelul optim de stimulare" -, ceasul pare adesea că stă în loc. 25 Această plic­ tiseală se perpetuează atunci ca o profeţie autoîmplinită; chiar prin definiţie, una dintre caracteristicile plictiselii este lipsa de interes faţă de tot ce se petrece, ceea ce la rândul său ne poate secătui de energia necesară stimulării de care avem ne­ voie pentru a accelera timpul spre un nivel mai agreabil. Ce anume decide dacă încetinirea timpului este o expe­ rienţă benefică sau o fundătură? În mare parte diferenţa dintre lumea în ralanti a celor care practică artele marţiale şi cea a plictiselii se reduce la o chestiune de percepţie a controlului. Luptătorul controlează viteza evenimentelor. El încetineşte lumea exterioară pentru a prelua puterea asupra a ceea ce altfel 60

GEOGRAFIA TIMPULUI

ar fi foarte greu de controlat. Sentimentul de putere rezultat este înălţător. În zen, încetinirea timpului ajunge la extrem, până la un sentiment de atemporalitate - adică nirvana. În cazul plictiselii, încetinirea ceasului pare să depăşească con­ trolul individual. Plictiseala controlează felul în care perce­ pem timpul. În domeniul artelor marţiale, restul lumii pare a încetini, dar ceasul propriu îşi păstrează viteza constantă. În cazul plictiselii, timpul experienţei interioare este afectat. Timpul se mişcă încet şi în lumea interioară, şi în cea exte­ rioară. Pe plan afectiv, acest fenomen are efecte cel puţin ne­ plăcute şi adesea poate deveni chiar foarte dureros. La extrema patologică a plictiselii se află sentimentul dez­ nădejdii. Cei care suferă de depresie clinică îşi descriu adesea durerea în aceiaşi termeni în care o fac practicanţii de arte marţiale - spun că fiecare moment durează o eternitate. Dar pentru o persoană depresivă dilatarea timpului este o expe­ rienţă înfricoşătoare. Un pacient deprimat povesteşte cum ,,viitorul pare rece, friguros, iar eu par îngheţat în timp" 26 • În­ cetinirea mentală a pacientului depresiv duce la o decădere continuă. Încetinirea blochează activitatea practică, ceea ce provoacă pierderea speranţei în viitor, ceea ce la rândul său duce la refuzul oricărei strădanii, toate acestea provocând o încetinire a timpului mental şi mai accentuată. În cel mai rău caz, credinţa că nu mai există nici un viitor, că durerea prezen­ tului este eternă, poate duce la sinucidere. Psihiatrul Frederick Melges credea că tocmai această slabă legătură cu viitorul face ca în depresie timpul să treacă atât de încet. După părerea lui, principala sarcină în încercarea de a trata lipsa de speranţă este aceea de a „dezgheţa viitorul". Anxietatea temporală apare adesea şi în schizofrenie. Melges a relatat cum şi-a exprimat suferinţa un pacient bolnav de schizofrenie profundă: ,,Timpul s-a oprit, nu mai există timp. [ ... ] Trecutul şi viitorul s-au pră­ buşit în prezent şi nu mai pot să fac diferenţa între ele." 2 7 Len­ toarea trecerii timpului - durata sa - a devenit de nesuportat. DURATA

61

Herbert Spencer a definit odată timpul drept „ceva ce omul încearcă mereu să omoare, dar până la urmă îl omoară pe om". Iată una din marile ironii ale vieţii: timpul - cea mai preţioasă dintre toate resursele, şi cu siguranţă resursa cel mai greu de înlocuit - nu este privit întotdeauna ca un dar.

C I N C I I N FLU E N ŢE AS U P RA C EAS U LU I PS I H O LO G I C Vladimir: Aşa a mai trecut timpul. Estragon: Ar fi trecut oricum. Vladimir: Da, dar nu atât de repede. - Samuel Beckett, Aşteptându-l pe Codat

Există cel puţin cinci factori majori care influenţează expe­ rienţa duratei. Oamenii tind să perceapă timpul ca trecând mai repede atunci când experienţele sunt plăcute, nu au aproape nici o urgenţă, când sunt foarte ocupaţi, când au parte de va­ rietate şi în activităţile care implică tipare de gândire ce ţin de emisfera dreaptă. Dar există şi diferenţe individuale sau cul­ turale considerabile în ceea ce priveşte interpretarea acestor influenţe. Aceeaşi activitate poate să pară că durează o clipă pentru cineva şi o eternitate pentru altcineva. Ca racte ru l agrea b i l Experimentele confirmă vechea zicală c ă timpul zboară când ai parte de distracţie. Una din crudele ironii ale vieţii este că timpul pare să treacă greu când vrem să treacă repede şi trece repede când vrem să ne bucurăm de el. Studiile au arătat, de exemplu, că oamenii estimează că perioadele în care au parte de eşecuri durează mai mult decât perioadele cu succese. 28 62

GEOGRAFIA TIMPU LU I

Mai mulţi psihologi cognitivişti au încercat să explice acest fenomen. Robert Ornstein crede că percepţia duratei este de­ terminată de intensitatea la care trăim o anumită situaţie şi de câte lucruri ne amintim despre ea. O experienţă de succes, explică el, este mai bine organizată în memorie decât un eşec. Segmentele de memorie mai bine organizată ocupă mai puţin loc în creier, de aceea sunt percepute ca fiind mai scurte. 29 Cu alte cuvinte, amintirile noastre despre experienţele frumoase se întind pe un spaţiu cortical redus şi în consecinţă par să fi durat mai puţin. Richard Block şi colegii săi au propus o îmbunătăţire a modelului lui Ornstefo, pe care-l numesc modelul „modifică­ rilor contextuale". Au demonstrat că s-ar putea ca nu dimen­ siunile spaţiului ocupat să fie factorul critic pentru durata amintită, ci numărul de modificări care se petrec în contextul cognitiv-de exemplu, ce fac oamenii sau ce se petrece în fundal. Opusul pare a fi la fel de adevărat. Când timpul este acce­ lerat, oamenii percep de obicei activitatea ca fiind mai agrea­ bilă. Psihologii şi planificatorii au folosit uneori în favoarea lor fenomenul „timpului care zboară". De exemplu, psiholo­ gul Robert Meade a reuşit în cadrul unui proiect să ridice mo­ ralul unor muncitori accelerându-le ceasul psihologic. Meade a profitat de faptul că timpul devine mai scurt atunci când oamenii cred că se îndreaptă spre ceva, spre un scop. Acest sentiment al progresului, a descoperit el, poate fi amplificat prin proceduri simple precum stabilirea unui punct final bine determinat pentru o sarcină şi oferirea unor imbolduri pentru a atinge ţinta. Înainte de acest experiment, Meade a primit din partea muncitorilor comentarii precum „pare că ziua asta nu se mai termină" sau „mi se pare că am stat aici toată ziua şi nu e nici măcar ora prânzului". După ce s-au stabilit nişte ţinte de atins, comentariile sunau cu totul altfel: ,,Ce repede a trecut ziua - parcă adineauri am început." Este dificil de spus, de­ sigur, în ce măsură accelerarea timpului a dus la o experienţă DURATA

63

mai agreabilă sau viceversa. Sensul relaţiei cauză-efect este totuşi mai puţin important decât efectul evident asupra bu­ năstării muncitorilor. Angajatorii poate s-ar bucura să afle că aceste imbolduri morale sunt adesea însoţite de o productivi­ tate mai mare. 30 G rad u l d e u rge nţă Cu cât urgenţa este mai mare, cu atât timpul trece mai încet. Pentru un părinte cu un copil rănit, drumul până la spital pare nesfârşit. Îndrăgostitul numără nerăbdător minutele până la întoarcerea iubitei. Femeia care tânjeşte să aibă un copil poate deveni obsedată de ceasul ei biologic pe măsură ce vede că se apropie de jumătatea vieţii. Regula urgenţei se extinde către o mulţime de alte nevoi: de la nevoile fiziologice de bază până la cele generate de cultură în sens larg. Specialiştii în vânzări sunt foarte conştienţi de influenţa pe care o poate avea crearea unui sentiment al urgenţei. Ofer­ tele limitate sunt o strategie de marketing permanentă. Ma­ gazinele fac astfel de oferte limitate la o zi sau o oră sau chiar la cinci minute. Vânzătorii de automobile le prezintă adesea cumpărătorilor oferte care expiră atunci când părăsesc sediul firmei. Cei care fac publicitate pentru filme au o adevărată pasiune pentru crearea sentimentului de urgenţă. O reclamă recentă la un cinematograf invoca urgenţa de nu mai puţin de trei ori într-un anunţ de cinci cuvinte: ,,Oferta exclusivă, limi­ tată se încheie în curând!"3 1 Panoul meu publicitar preferat din toate timpurile este o reclamă pentru Pepto-Bismol. Semnul uriaş se afla deasupra autostrăzii Santa Ana, la vreo 24 km de centrul oraşului Los Angeles. În mijlocul panoului era înfăţişat un personaj înne­ bunit de durere, fioros şi disperat, ca din caricaturile lui Gahan Wilson, stând aplecat peste volanul maşinii care rula pe aceeaşi autostradă Santa Ana. În partea de jos a desenului era scris cu 64

GEOGRAFIA TIMPULUI

litere mari şi zimţate: ,,Diaree? Ultimele r 5 minute sunt cele mai grele." Dedesubt se vedea un flacon zâmbitor cu Pepto-Bismol: ,,Nu pleca niciodată de acasă fără el." Fiecare cultură are propriile norme pentru gestionarea ur­ genţelor. Aşa cum observă foarte bine americanii care călăto­ resc în alte ţări, atitudinea lor intră adesea în conflict cu cea a străinilor, chiar şi când vorbim de amicii lor din Lumea Întâi din Europa Occidentală. În cele mai multe privinţe, america­ nii au un prag mai înalt de la care se simt obligaţi să se elibe­ reze de sentimentul urgenţei. De asemenea, ei obţin scoruri mari la testele privind „amânarea gratificării", o trăsătură pe care psihologii o asociază de obicei cu maturitatea şi împlini­ rea emoţională. Pe de altă parte însă, această reticenţă faţă de soluţionarea unor nevoi imediate poate avea drept consecinţă neplăceri fără rost. Cu riscul de a ne concentra prea mult pe chestiuni de igienă, merită să menţionăm o observaţie a an­ tropologului Edward Hall: Distribuţia toaletelor publice în America reflectă tendinţa noastră de a nega urgenţa chiar în cazul nevoilor fiziologice normale. Nu mai ştiu nici un alt loc pe lumea asta unde cineva care pleacă de acasă sau de la birou este supus torturii periodice din cauză că s-au luat atâtea măsuri pentru a ascunde toaletele. Totuşi, americanii sunt oamenii care judecă progresul altora în funcţie de cum arată closetele. E foarte uşor de imaginat dialogul dintre arhitect şi proprietar pe tema toa­ letei unui nou magazin. Proprietarul: ,,Vai, ce frumos arată! Dar de ce a trebuit s-o ascunzi? E nevoie de hartă ca s-o găseşti." Arhitectul: ,,Îmi pare bine că-ţi place. Chiar m-am străduit pentru toaleta asta, n-am găsit aşa uşor gresie care să se potrivească. Ai observat robine­ tele cu perlator antistropi de la chiuvete? Da, nu e uşor să dai de ea, dar ne-am gândit că oamenii n-o vor folosi decât dacă au neapărată nevoie, şi vor întreba un angajat sau ceva de genul." 3 2

Cu alte cuvinte, pentru a afla ce înseamnă „Acum!" pentru cineva, s-ar putea ca dicţionarul să nu fie de-ajuns. DURATA

65

Ca ntitatea d e activitate În loc să spunem: ,,Hai, nu mai sta degeaba, fă ceva!", ar trebui să spunem opusul: ,,Hai, nu mai face nimic, stai degeaba!" - Maestrul zen Thich Nhat Hahn

După cum bănuiesc de mult cei care se tot uită la ceas sau la cronometrul cuptorului, timpul pare a trece mai repede atunci când o sarcină este provocatoare, captivantă şi necesită efort mental şi atunci când se petrec mai multe evenimente. 3 3 De fapt, un experiment a demonstrat limpede că celor care nu fac altceva decât să stea să se uite cum fierbe apa în ibric li se pare că timpul trece mai încet. 3 4 Cu alte cuvinte, când tempoul evenimentelor este rapid, durata temporală pare să se com­ prime şi ea. De fapt, nici o altă dimensiune temporală nu ne spune mai multe despre psihologia unei culturi decât părerea celor care fac parte din respectiva cultură despre activitate şi inactivitate şi despre cum aceste evenimente - şi noneveni­ mente - afectează trecerea timpului psihologic. Aproape pretutindeni în Statele Unite a avea o ocupaţie este în general considerat un lucru bun, în timp ce a sta de­ geaba înseamnă pierdere de vreme şi nonsens. Chiar şi timpul liber este planificat şi ocupat cu evenimente. Trăim într-o cul­ tură în care oamenii obişnuiesc să alerge ca să se relaxeze, sau să plătească pentru privilegiul de a avea acces la banda de aler­ gare. Pare uneori că viaţa este concepută în aşa fel încât să evităm jena sau chiar teroarea de a nu avea nimic de făcut. Cu toate acestea, în multe culturi nu există o diferenţă atât de mare între a fi activ si a nu face nimic. În Brunei, oamenii se trezesc dimineaţa întrebându-se: ,,Ce nu o să se întâmple azi?" 3 5 În India şi Nepal, am văzut cum prietenii se vizitau reciproc şi pur şi simplu stăteau acolo fără să zică nimic vizite în timpul cărora toată lumea se simţea foarte confortabil (în afară de mine, desigur). Uneori liniştea putea dura ore în66

GEOGRAFIA TIMPULUI

tregi, până când, la un moment dat, ca printr-o combustie spon­ tană, se pornea o conversaţie, adesea plină de râsete. Apoi se instala iarăşi liniştea, care putea să continue până la plecare. Aceşti oameni erau nedumeriţi când îi întrebam cum de nu se simţeau ciudat nefăcând nimic. Îmi explicau că a nu face nimic înseamnă totuşi a face ceva. Scriitoarea Eva Hoffman a povestit cum în timpul unei lungi călătorii recente în Europa de Est a învăţat să aprecieze aplecarea oamenilor spre tăcere: Acum aşteptăm din nou, în linişte, stând faţă în faţă. Timpul balcanic. Stăm, aşa cum stau maeştrii zen. Nu e nici o ciudăţenie în asta, nimeni nu clatină obsesiv din cap, nimeni nu zâmbeşte protocolar. Ciudat, dar începe să mi se pară relaxant. Îmi schimb perspectiva asupra evenimentelor, nu mai insist să îndeplinesc un plan, ci aştept pur şi simplu să văd ce se mai întâmplă. 36

În decursul călătoriei sale, Hoffman a început să înţeleagă că liniştea reconfortantă necesită o credinţă în dinamica schim­ bării, adică în însăşi natura umană: Întotdeauna se întâmplă câte ceva în continuare: iată principiul de care m-am ataşat încet-încet. Nu se termină lumea, şi nici oamenii, care reprezintă mai degrabă o sursă de ajutor decât o ameninţare. 3 7

Când este apreciată, tăcerea nu mai înseamnă timp pierdut. Nu mai face timpul să se dilate. În unele culturi oamenii chiar pun mare preţ pe absenţa activităţii. Aceasta nu este privită pur şi simplu ca o pauză, ci ca o forţă productivă şi creatoare. Japonezii, de exemplu, pre­ ţuiesc extrem de mult conceptul ma - însemnând aproximativ spaţiile sau intervalele dintre obiecte şi activitate. Occidentalii pot considera că spaţiul dintre o masă şi un scaun e gol. Japo­ nezii consideră că acelaşi spaţiu este „plin de nimic". Ceea ce nu se întâmplă este în viziunea japonezilor mai important decât ce se întâmplă, o idee care nu poate decât să-i uimească pe vizitatorii vestici. De exemplu, înţelegerea comunicării DURATA

67

verbale în Japonia presupune atenţie şi faţă de ce nu se spune, uneori chiar mai multă decât faţă de ce se spune. Din această cauză, simpla înţelegere a diferenţei dintre „da" şi „nu" îl poate pune în încurcătură pe un gaijin (străin) naiv. Deşi japonezii au un cuvânt clar pentru „nu" (iie), acesta este rareori folosit. Se pare că la majoritatea întrebărilor se răspunde cu „da" (haz) sau deloc, indiferent dacă cel care răspunde vrea să spună „da" sau „nu". După cum punctează Keiko Ueda în eseul Şaisprezece moduri de a evita să spui „nu" în Japonia38 , japonezii învaţă că este de obicei nepoliticos să răspunzi interlocutorului cu un refuz categoric. De obicei acest „nu" nonverbalizat se poate exprima în două moduri. Cel mai folosit este acela al pauzei înaintea unui „da". Cu cât durează mai mult până ce interlocutorul îţi spune „hai", cu atât creşte probabilitatea să vrea de fapt să spună „iie". A doua abordare, mai transparentă, este aceea de a nu oferi nici un răspuns direct la cererea primită. În ambele cazuri tăcerea este cea care, destul de explicit, poartă sensul, atunci când se consideră că un cuvânt rostit nu înseamnă nimic. Marsiela Gomez, doctorand în farmacologie la Johns Hop­ kins, are origini maya, o cultură care a învăţat-o cât este de important să-i laşi pe alţii să vorbească primii. Acest obicei i-a provocat adesea probleme în Statele Unite: ,,Este foarte frus­ trant. Pentru că oamenii cred că nu am nimic de adăugat. Uneori cred că atunci când aştepţi să vorbeşti vin şi răspunsu­ rile. În societatea asta este atât de important ca individul să aibă un punct de vedere, încât toţi simt nevoia să fie primii care să şi-l exprime. De multe ori, dacă aştept suficient de mult, cineva îl va exprima şi pe al meu." Ea mai spune că „uneori, dacă aştept prea mult, se schimbă subiectul şi răspunsul meu nu mai e relevant. Nevoia de a fi auzit înaintea altora o depă­ şeşte pe aceea de a avea un răspuns adecvat". 3 9 Noriko Kito, asistentă la un spital psihiatric din Japonia şi în prezent doctorandă la Colegiul Medical din Georgia, înţe­ lege foarte bine nemulţumirile Marsielei: ,,În ţara mea, nu 68

GEOGRAFIA TIMPULUI

trebuie să ne grăbim să vorbim. Întotdeauna ne luăm timp de gândire înainte să vorbim [ ... ], un moment de tăcere care ne ajută să procesăm informaţia [ ... ]. Şi cineva este mereu atent la grup, ca să nu rămână nimeni în afara conversaţiei. Nu se în­ tâmplă aşa ceva aici. Prietenii mei americani îmi spun că ar trebui să mă afirm mai mult."40 Un prieten japonez mi-a spus odată mai direct că pentru occidentali opusul vorbitului nu este ascultatul, ci aşteptatul. Pentru majoritatea occidentalilor, lipsa unei activităţi vizi­ bile înseamnă că nu se petrece nimic. Mulţi oameni din toată lumea recunosc totuşi că, deşi viaţa este liniştită la suprafaţă, asta nu înseamnă că nu există schimbare. Se-nţelege că perioa­ dele de nonactivitate sunt necesare ca pregătire pentru o acţiune însemnată. Despre chinezi, de exemplu, se spune că sunt maeştrii aşteptării până în clipa potrivită. Ei consideră că aşteptarea în sine este cea care produce clipa. Cât să aştepţi? Cât este nevoie. A reduce artificial acest timp de incubaţie este la fel de lipsit de sens ca economia în construirea fundaţiilor unei clădiri. Helmut Callis scria că „o aşteptare de jumătate de secol nu este prea îndelungată potrivit concepţiei chineze despre timp"4 1 , o estimare pe care mulţi cercetători asiatici o consideră moderată. Desigur, absenţa activităţii de suprafaţă nu are acelaşi sens în toate culturile, nici nu provoacă o înceti­ nire a timpului.

Varietatea Cu cât este mai mare varietatea, cu atât timpul pare a se mişca mai repede. Lipsa varietăţii este o componentă principală a plictiselii, care înseamnă prin definiţie încetinirea psihologică a ceasului. Ca şi în cazul activităţii, standardele anglo-americane despre ceea ce reprezintă varietatea nu sunt nici pe departe împărtăşite de toată lumea. Cultura anglo-americană este dependentă de DURATA

69

schimbarea rapidă şi perpetuă, în toate domeniile, de la modă şi divertisment la oraşele şi casele în care oamenii aleg să lo­ cuiască. Majoritatea oamenilor, cu toate acestea, ştiu exact unde vor locui, ce meserie vor avea, chiar şi ce mâncare vor mânca pentru tot restul vieţii, asta dacă beneficiază de anu­ mite resurse. În Statele Unite, ce e astăzi cap de afiş mâine ajunge la gunoi. Fred Turk, care mi-a fost coleg în anul petrecut în Brazilia, este cetăţean american, dar aproape toată viaţa a predat în diverse ţări din America Latină. ,,Nu ştiu dacă aş mai putea vreodată să mă întorc în State", mi-a spus el. ,,De fiecare dată când vin aici parcă mă simt tot mai înstrăinat. Pare că de fiecare dată când mă întorc oamenii s-au descotorosit complet de modele de ieri - nu numai la îmbrăcăminte, ci şi în muzică şi artă şi orice altceva. Chiar şi limba pare că se schimbă. Nu ştiu nici­ odată cum să mă îmbrac, despre ce să vorbesc şi nici măcar ce cuvinte sună stupid. Uneori, în special în cazul tinerilor, nici măcar nu pot să urmăresc conversaţiile." Turk descrie dependenţa americană de schimbare, care se petrece în decurs de numai câteva săptămâni sau luni. Iar o nevoie de varietate încă şi mai mare poate fi observată de la moment la moment. Este vizibilă, de exemplu, în atenţia re­ dusă a telespectatorilor. Popularizarea telecomenzilor şi nu­ mărul tot mai mare de posturi TV au produs o generaţie de, aşa cum îi numesc analiştii media, ,,rumegători". Studii recente indică faptul că aceşti telespectatori schimbă canalul chiar şi de 22 de ori pe minut, o dată la 2 , 7 3 secunde. 42 Abordează pro­ gramele ca pe un bufet suedez gigantic, unde trebuie să guşti din toate, chiar dacă în porţii mici. Comparaţi aceşti consuma­ tori cu societăţile tradiţionale din Indonezia, ale căror princi­ pale mijloace de divertisment sunt aceleaşi câteva spectacole de teatru şi dansuri, lună de lună, an de an. Spectatorii cunosc fiecare nuanţă a fiecărei mişcări şi fiecare cuvânt din dialog, dar nu sunt deloc deranjaţi să revină permanent la ele. 70

GEO G RAFIA TIMPU LUI

Sau (acum vorbind la propriu despre bufetul suedez), gân­ diţi-vă la şerpaşii nepalezi a căror dietă constă, tot anul, toată viaţa, în aceleaşi trei mese cu cartofi, ceai şi digestive din alcool tot pe bază de cartofi după masă. Odată, pe când călătoream prin satele nepaleze, am urmat şi eu această dietă, cu clătite de cartofi la micul dejun, cartofi fierţi la prânz şi „terciul şerpa­ şilor" (făcut din ghici ce?) la cină, şapte zile la rând. Nimeni nu părea deranjat de asta, în afară de mine.

Sarci n i fă ră term e n e Natura sarcinilor p e care le îndeplinim şi natura abilităţilor pe care le presupun pot şi ele să afecteze drastic percepţia du­ ratei. Cercetările care le-au adus Premiul Nobel biopsiholo­ gului Roger Perry şi colegilor săi de la California Institute of Technology au demonstrat că cele două emisfere ale creierului nostru tind să se concentreze pe tipuri foarte diferite de infor­ maţie şi să proceseze această informaţie în feluri diferite. Modul de cunoaştere al emisferei stângi este caracterizat de gândire verbală şi analitică. Se pricepe cel mai bine la sarcini care necesită etichetări, calcule, proceduri cu planificare pas cu pas, elaborarea afirmaţiilor bazate pe logică şi măsurarea timpului. Modul de cunoaştere al emisferei drepte este non­ verbal. Este intuitiv, subiectiv, relaţional, holistic şi fără repere temporale. În sens larg, avem două tipuri de conştiinţă, pe care le-am putea denumi conştiinţă de emisferă stângă şi conştiinţă de emisferă dreaptă. Cum spune Jerre Levy, unul dintre cei mai importanţi cercetători din domeniul asimetriei cerebrale, ,,emi­ sfera stângă analizează timpul, în vreme ce emisfera dreaptă sintetizează spaţiul". 43 Noţiunea de gândire atemporală se referă la situaţiile în care oamenii pierd complet noţiunea timpului. Când ne implicăm în activităţi care se axează pe modul de gândire al emisferei drepte, estimăm cu greu durata. Asta nu înseamnă neapărat DURATA

71

că timpul de pe ceas se scurge mai repede (deşi o face), ci că această stare mentală pare a exista în afara timpului. Indife­ rent cât de rapid este ritmul vieţii din jurul nostru, atunci când pătrundem într-o zonă în care nu mai ţinem cont de timp ne eliberăm într-un fel de povara temporală. Pentru majoritatea oamenilor, această gândire dincolo de timp tinde să se activeze în cadrul unor preocupări precum artele plastice sau muzica, sarcini care necesită o vizualizare a elementelor în spaţiu şi o înţelegere a funcţionării împreună a elementelor aşa încât să formeze un întreg. Este mai degrabă activată într-un context care ne forţează să lăsăm la o parte gândirea verbală şi analitică. Mulţi profesori de desen, de exem­ plu, consideră că nepricepuţii convinşi (,,dar nici o linie dreaptă nu pot să desenez") eşuează pentru că abordează desenul cu emisfera stângă, în timp ce competenţele artistice necesită celălalt mod de gândire. Pentru a-i învăţa pe aceşti novici în­ tr-ale artei să vadă lucrurile prin lentila corectă - şi aproape toţi artiştii sunt de acord că arta vizuală este în primul rând un mod de a-ţi exersa vederea - profesori cunoscuţi precum Betty Edwards au conceput exerciţii ca să-i determine pe elevi să renunţe la modul de gândire verbal, analitic, logic şi în con­ secinţă să-şi folosească mai mult emisfera dreaptă. 44 Printre aceste exerciţii se numără desenatul invers (copiezi o poză cu susul în jos) şi desenatul spaţiilor negative (spaţiile dintre obiecte mai degrabă decât obiectele în sine). Aceste sarcini depăşesc stereotipurile analitice ale emisferei stângi şi îl for­ ţează pe elev să vadă fiecare element aşa cum există într-adevăr, fără preconcepţii. Edwards le explică elevilor că o confirmare a faptului că au reuşit să privească corect şi că sunt pe calea către competenţa artistică este pierderea noţiunii timpului. Poate că gândirea atemporală specifică emisferei drepte îşi găseşte cea mai bună expresie în ceea ce psihologul Mihâly Cs{kszentmihâlyi numeşte „flux". 45 Experienţa fluxului este starea de conştiinţă în care individul este complet captivat de 72

GEOGRAFIA TIMPULUI

activitatea pe care o desfăşoară. În starea de flux, oamenii par să trăiască în afara timpului şi în afara lor înşişi. Csikszent­ mihâ]yi a descoperit conceptul de flux observând artişti lu­ crând foarte multă vreme la o operă într-o stare de concentrare absolută. Madeleine L'Engel compară concentrarea artistului cu joaca copiilor: ,,În joaca adevărată, care înseamnă concen­ trare adevărată, copilul este nu doar în afara timpului, ci şi în afara lui însuşi. S-a lăsat copleşit de ceea ce face, indiferent ce. [ ... ] Conştiinţa de sine dispare; conştiinţa lui este în totali­ tate orientată în afara lui." Cum a spus odată marele psiholog Abraham Maslow, cel care a dezvoltat conceptul de actualizare de sine, despre oamenii creativi în general, ei sunt „cu totul acolo, complet cufundaţi, fascinaţi şi absorbiţi de prezent, de situaţia curentă, de aici şi acum, de misiunea curentă". 46 De asemenea, pierd noţiunea timpului. ,,Când conştiinţa este pe deplin activă şi organizată", a descoperit Csîkszentmihâ]yi, „orele par să treacă în câteva minute, iar uneori câteva secunde se întind spre ceea ce pare infinitul. Ceasul nu mai are prea multă relevanţă pentru calitatea temporală a experienţei."47 Este evident şi că unele grupuri culturale, mai mult decât altele, tind să se orienteze după gândirea specifică emisferei drepte. Balinezii, de exemplu, au fost etichetaţi drept indivizi cu gândire de emisferă dreaptă, în vreme ce anglo-americanii întrunesc mai degrabă însuşirile corespunzătoare gândirii de emisferă stângă. Aceste diferenţe se reflectă concludent şi în atitudinea faţă de timp. Este relevant că balinezii - ale căror activităţi zilnice se întrepătrund cu ritualuri religioase, muzi­ cale, teatrale şi artistice - numesc adesea ora de pe ceas „oră de cauciuc" (jam kerat). De exemplu, dacă întrebi un dispecer la ce oră ar trebui să plece autobuzul, răspunsul tipic ar suna cam aşa: ,,la patru, ora de cauciuc". Viaţa care se desfăşoară după tiparul fluxului atemporal poate fi asemănată cu o experienţă de joacă. Csîkszentmihalyi scrie că acest lucru se petrece atunci când „o cultură reuşeşte DURATA

73

să dezvolte un set de scopuri şi reguli atât de captivante şi de potrivite abilităţilor populaţiei, încât membrii săi sunt capa­ bili să trăiască fluxul cu o frecvenţă şi intensitate neobişnuite. [ ... ] În acest caz putem spune că întreaga cultură devine un «mare joc»". 48 O frumoasă descriere a vieţii din Bali. Mai există, desigur, o lume a diferenţelor, între culturi şi în cadrul aceleiaşi culturi, în ceea ce priveşte tipurile de sarcini susceptibile să declanşeze acest mod de gândire atemporal. Există unele dovezi că muzica ar fi mai degrabă asociată cu gândirea de emisferă stângă în Japonia, în vreme ce în Statele Unite este valabil contrariul. Unii susţin că e important şi tipul de muzică; că piesele mai bine structurate, cum ar fi con­ certele baroce ale lui Vivaldi, tind să solicite mai mult gândirea de emisferă stângă (temporală), în timp ce muzica impresio­ nistă, precum cea a lui Ravel sau Debussy, se leagă mai mult de gândirea de emisferă dreaptă (atemporală).

H O P U R I ÎN TI M P Timpul este o întindere de fibre nervoase: aparent continue de la depărtare, dar disparate când le pri­ veşti de aproape, cu spaţii microscopice între fibre. Impulsul nervos trece printr-un segment de timp, se opreşte brusc, face o pauză, ţâşneşte printr-un vid şi îşi reia activitatea în segmentul vecin. - Alan Lightman, Einstein's Dreams

Timpul are o ţesătură mereu schimbătoare. Uneori pare că merge ca pe roate, ca uns, dar sunt şi momente în care pare rugos şi friabil, dur sau fragil, greu sau uşor. Deşi natura exactă a acestor activităţi poate să difere de la o cultură la alta şi de la un om la altul, este evident că toată lumea simte că unele pe­ rioade de timp trec în alt ritm decât altele. 74

GEOGRAFIA TIMPULUI

Oamenii de ştiinţă au stabilit că timpul universului - tre­ cerea sa de la Big Bang până în prezent-nu a fost întotdeauna continuu şi omogen. Pare o contradicţie în raport cu metafora newtoniană a acelor care se învârt pe cadranul ceasului meca­ nic, dominantă în gândirea anglo-americană. Timpul nu se scurge nici uniform, nici continuu. În teoria relativităţii a lui Einstein esenţială este înţelegerea faptului că timpul nu are valoare absolută. La nivel subatomic, este clar că particulele se mişcă atât înainte, cât şi înapoi în timp. Fiecare particulă, potrivit teoriei câmpului, are propriile modele ritmice de ener­ gie, adică fiecare pare că dansează în propriul său ritm49• Poate cea mai misterioasă variaţie a timpului fizic se petrece în fai­ moasele găuri negre din univers, unde pentru un observator din afară timpul stă pe loc, la propriu. Noua fizică descrie mişcarea timpului fizic ca pe un drum „cu hopuri". Hopurile din spaţiu - din spaţiu-timp, ca să fim mai exacţi - sunt rezultatul dinamicii atracţiei gravitaţionale. Acelaşi lucru se poate spune despre experienţa psihologică a duratei timpului social. Spre deosebire de scurgerea aparent invariabilă a timpului de pe ceas, fluxul timpului psihologic are uneori hopuri, iar alteori este mai lină. 50 În anii '60, unul din primele programe pe calculator create pentru a descifra sensul propoziţiilor a avut ca misiune să ana­ lizeze acea afirmaţie clasică despre mişcarea temporală, ,,timpul zboară ca săgeata". Programul a oferit următoarele sensuri: r. Timpul se mişcă ca o săgeată (adică rapid sau într-o direcţie anume). 2. Ar trebui să măsurăm viteza zborurilor aşa cum măsurăm viteza unei săgeţi. 3. Ar trebui să măsurăm viteza zborurilor la fel cum săgeata măsoară viteza zborurilor. 4. Mergeţi şi măsuraţi viteza zborurilor care seamănă cu o săgeată. DURATA

75

5. Anumitor tipuri de zburătoare, zburătoarele temporale, le plac săgeţile. Mai târziu, un informatician a oferit propria versiune*: ,,Timpul zboară ca o săgeată; fructul zboară ca o banană."5 1 Experienţa psihologică a duratei nu este mai puţin confuză. Care este viteza trecerii timpului? Depinde pe cine şi unde întrebi.

* ,,Time flies Iike an arrow; fruit flies Iike a banana": joc de cuvinte cu două sensuri. Al doilea enunţ se mai poate traduce „musculiţelor de oţet le place o banană" (n. red.).

3. Scurtă istori e a ti m p u l u i m ă s u rat pe ceas

Şi uite-aşa trece. Trece şi tot trece. Şi trece trece trece tic tac tic tac tic tac şi într-o bună zi nu mai lăsăm timpul să ne fie servitor, ci noi îi suntem servitori şi sclavi în trecerea sa - legaţi de o viaţă construită pe restricţii, pentru că sistemul nu va funcţiona dacă nu ne ţinem de un program strict. [...] Omul Tic-Tac: înalt de aproape doi metri, adesea tăcut, un om care torcea uşor atunci când viaţa curgea după timp. Omul Tic-Tac. Chiar şi în cotloanele ferite ale ierarhiei, unde se crea frica, şi uneori se simţea frică, tot Omul Tic-Tac i se spunea. Dar nimeni nu-i spunea aşa faţă în faţă cu masca sa. Nu-i spui unui om pe numele detestat, nu atunci când acel om, din spatele măştii, are puterea să anuleze minute, ore, zile şi nopţi, ani din viaţa ta. În faţa măştii sale era numit Stăpânul Timpului. Era mai sigur aşa. - Harlan Ellison, Căieşte-te, Arlechin

Nu există un simbol mai puternic pentru ritmul rapid al vieţii cotidiene decât acele care se învârt pe cadranul ceasului. Ima­ ginile cu actorul de filme mute Harold Lloyd legănându-se douăzeci de minute agăţat de un ceas pe o clădire de opt etaje deasupra unei străzi aglomerate sau cele din picturile lui Sal­ vador Dali, cu ceasuri care se topesc într-un deşert suprarealist sunt metafore nepieritoare ale timpului ca mare dictator. Şi în literatură timpul a jucat adesea roluri centrale - de cele mai multe ori negative. Probabil cea mai faimoasă frază despre ritmul vieţii cotidiene îi aparţine lui Thoreau - ,,dacă un om nu ţine pasul cu însoţitorii săi, poate că pur şi simplu ascultă de un alt toboşar" - şi se referă la societatea reglementată de ceas. De-a S CURTĂ ISTORI E A TI MPULUI MĂSURAT PE CEAS

77

lungul anilor, mulţi dintre succesorii literari ai lui Thoreau au fost mai direcţi şi mai caustici în legătură cu necesitatea de a distruge toboşarii draconici. La mai bine de un secol după Walden, N athaniel West, în A Cool Million, a vorbit în numele multora: ,,Nu mă luaţi drept altcineva, indienilor. Nu sunt un filozof de teapa lui Rousseau. Ştiu că nu poţi să dai timpul înapoi. Dar tot ne rămâne ceva de făcut. Să oprim ceasul. Să-l zdrobim." Încă de când au fost inventate, ceasornicele mecanice nu au fost folosite doar pentru a marca începutul şi sfârşitul ac­ tivităţilor, ci şi pentru a le programa. Reglementau viteza acti­ vităţii şi, după cum se temeau criticii Thoreau şi West, chiar ritmul societăţii. Timpul măsurat pe ceas a revoluţionat ca­ denţa vieţii cotidiene. Evenimentele trebuie să se desfăşoare cu o regularitate fără greş. Pentru manageri pare că producţia depinde de bătaia ritmică şi repetitivă a ceasului, pentru cri­ ticii societăţii, pe de altă parte, pare că aceasta este terenul unei mari monotonii temporale. Ambele părţi ar cădea totuşi de acord că, mai mult ca niciodată, regularitatea ceasului a acce­ lerat considerabil ritmul evenimentelor; pentru mulţi acest ritm nu se înscrie în zona lor de confort. Pentru majoritatea societăţilor industrializate, traiul după ceas este un dat. Aşa cum observa un sociolog, ,,în societatea modernă dacă nu ştii exact cât e ceasul rişti să suferi de incom­ petenţă socială" 1 • Degeaba se chinuie oamenii să scape de spectrul timpului de pe ceas, cel puţin să-l oprească o vreme, în cele din urmă Omul Tic-Tac iese mereu învingător, controlând producţia şi progresul. Fizicianul Alan Lightman surprinde acest dezno­ dământ aparent inevitabil descriind un oraş fictiv din Italia: Apoi, într-un mic oraş italian, a fost construit primul ceas mecanic. Oamenii au fost vrăjiţi. Mai târziu au fost înspăimântaţi. lată o inven­ ţie care măsura trecerea timpului, care contabiliza cu rigla şi compasul domeniul dorinţelor, care măsura cu precizie momentele vieţii. Era 78

GEOGRAFIA TIMPULUI

fermecător, era de nesuportat, era dincolo de legea naturală. Cu toate acestea, ceasul nu putea fi ignorat. Trebuia să fie venerat. 2

Dacă totuşi ne uităm puţin înapoi în istorie, vom vedea că introducerea normelor bazate pe timpul de pe ceas a avut loc recent. Civilizaţia umană, în aproape întreaga ei istorie, nu a avut posibilitatea să-şi asigure punctualitatea: chiar dacă reu­ şeai să ajungi la timp undeva, nu aveai apoi cum să dovedeşti asta. Ideile contemporane despre promptitudine şi viaţa orga­ nizată în jurul ceasului ar fi fost de neînţeles pentru majorita­ tea predecesorilor noştri. Istoria evenimentelor care au dus la statutul aproape divin pe care l-au dobândit ceasurile şi timpul măsurat pe ceas constituie un studiu de caz pentru evoluţia de la timpul natural la timpul mecanic.

SCURTĂ ISTORIE A CEASURILOR Prima mare descoperire a fost timpul, peisajul expe­ rienţei. Doar înregistrând lunile, săptămânile, zilele şi orele, minutele şi secundele omul a reuşit să se elibereze de monotonia ciclică a naturii. Curgerea umbrelor, nisipului şi apei, a timpului în sine, tra­ dusă prin ticăitul ceasului, a devenit o măsură utilă a mişcării omului pe această planetă. [ ... ] Comuni­ tăţile temporale au determinat apariţia primelor comunităţi de cunoaştere, moduri de a împărtăşi descoperiri, o frontieră comună în faţa necunoscu­ tului. - Daniel Boorstin, The Discoverers

Vechii astronomi puteau să înregistreze anii şi, într-o oarecare măsură, lunile. Măsurarea uniformă a orelor este totuşi o in­ venţie modernă; iar determinarea minutelor şi secundelor este şi mai recentă. 3 SCURTĂ ISTORIE A TIMPULUI MĂSURAT PE CEAS

79

Una din cele mai mari descoperiri ale omenirii a fost cadra­ nul solar sau ceasul cu umbre. Încă de acum 5.500 de ani, oa­ menii au observat că un stâlp drept aruncă o umbră mai lungă atunci când soarele se află mai jos pe cer. Cea mai primitivă dintre aceste unelte consta doar într-un băţ - cunoscut sub denumirea de gnomon (din cuvântul grecesc pentru „a cu­ noaşte") - înfipt în pământ pentru a profita de soare şi de umbră. Structuri mai complexe precum cele găsite la Stonehenge le-au permis oamenilor să măsoare timpul în unităţi semnificative. Pentru prima oară în istorie, nu numai că puteau măsura timpul, ci puteau şi să stabilească întâlniri - de exemplu, la o lăţime de palmă după ce umbra apare pe a doua piatră. În sfârşit, s-au inventat mai multe unelte calibrate cu grijă pentru a măsura orele diurne. Vechii egipteni, de pildă, au dezvoltat un cadran solar care consta într-un drug lung de vreo treizeci de centimetri prevăzut la un capăt cu o structură în formă de T. Acel T arunca o umbră de-a lungul drugului, care putea apoi să fie calibrat pentru a măsura mai exact trecerea timpului. Drugul era orientat cu T-ul spre est dimineaţa, iar în jurul prânzului era întors aşa încât T-ul să se îndrepte spre vest până la apus. Una dintre aceste invenţii datează din timpul lui Tut­ mose III (c. 1 500 î.Cr.) şi a supravieţuit. Dar pentru punctualitate orientarea după cadranele solare ­ invenţii pe care grecii le numeau „vânători de umbre" - era cel puţin imprecisă. Ce se întâmpla când soarele se ascundea după nori sau când se înnopta? Absque sole, absque usu (fără soare, nici un folos), spunea inscripţia de pe un cadran. În această lume a calculelor inexacte, ceasurile puteau măsura doar orele în care lumina era cea mai puternică; şi chiar şi pe acelea, doar cu aproximaţie. Iar ideea de a stabili vreo întâlnire la „ore" de noapte era, desigur, lipsită de orice sens. Următoarea generaţie de ceasuri avea ca scop măsurarea atât a zilelor, cât şi a nopţilor, fără legătură cu vremea sau cu 80

GEOGRAFIA TIMPULUI

soarele. Prima dintre aceste invenţii revoluţionare a fost ceasul cu apă. La cinci secole după primele cadrane solare, inventa­ torii au început să măsoare timpul în funcţie de cantitatea de apă care picura dintr-un vas. Ceasurile cu apă puteau avea multe forme, dar principiul de bază era măsurarea cantităţii de apă care trecea printr-o gaură. O versiune egipteană, de exemplu, consta într-un vas de alabastru cu o gradaţie înscrisă înăuntru şi o singură gaură la fund. Cum apa picura prin gaură, trecerea timpului putea fi măsurată în funcţie de scăderea cantităţii de apă de la un marcaj la altul. Ceasurile cu apă erau uneori destul de minuţioase. Daniel Boorstin descrie o versiune uriaşă care ornamenta poarta de est a marii moschei din Damasc: La fiecare „oră" din zi sau din noapte, două greutăţi din aramă stră­ lucitoare cădeau din pliscurile a doi şoimi metalici în două căni din metal perforate pentru a permite sferelor să se întoarcă la poziţia iniţială. Deasupra şoimilor era un şir de uşi deschise, una pentru fiecare „oră" a zilei, iar deasupra fiecărei uşi era o lampă neaprinsă. La fiecare oră a zilei, când sferele cădeau era lovit un clopot, şi uşa orei care trecuse se închidea. Apoi, la căderea nopţii se deschideau automat toate uşile. Pe măsură ce cădea fiecare sferă care anunţa o oră a nopţii, se aprindea lampa acelei ore, împrăştiind o lumină ro­ şiatică, aşa încât până la răsărit erau aprinse toate lămpile. 4

Era nevoie de atenţia permanentă a doisprezece oameni pen­ tru ca instrumentul să funcţioneze. Ceasul cu apă a avut o carieră îndelungată şi deosebită. Din vremea Egiptului antic până la inventarea ceasului cu pendul, care a apărut cam pe la 1700, a fost cel mai precis instrument pentru măsurarea timpului atunci când soarele nu strălucea. În cea mai mare parte a istoriei scrise, de fapt, cadranele solare au fost folosite pentru a măsura zilele, iar ceasurile cu apă, pentru a măsura nopţile. În Roma antică cadranele solare erau folosite pentru calibrarea şi fixarea ceasurilor cu apă. SCURTĂ ISTORIE A TIMPULUI MĂSURAT PE CEAS

81

Romanii puneau mare preţ pe timp. Timpul însemna bani. Avocaţii romani îi solicitau adesea judecătorului să le acorde încă un ceas cu apă pentru a prezenta cazul clienţilor lor. Ex­ presia aquam dare, ,,a oferi apă", însemna a oferi mai mult timp avocatului, în vreme ce aquam perdere, ,,a pierde apă", însemna ,,a pierde timp". Când un senator nu mai termina cu vorba, colegii săi strigau să-i fie luată apa. Totuşi, oricât de simple ar fi fost, toate modelele de ceasuri cu apă au avut unele neajunsuri. În primul rând, într-un climat mai rece modificările în vâscozitatea apei denaturau măsură­ torile. O altă problemă serioasă de mentenanţă era evitarea înfundării orificiului sau a lărgirii acestuia. Pentru aceasta, romanii montau nestemate pe cele mai bune modele - pre­ cursoarele „pietrelor" folosite apoi de ceasornicari. Pe baza ceasului cu apă au fost inventate apoi tot felul de aparate care se foloseau de orice curgea, ardea sau era ars. Unele dintre cele mai cunoscute dintre acestea măsurau timpul prin arderea uleiului sau a lumânărilor, sau, desigur, prin curgerea nisipului din clepsidră. Chinezii au dezvoltat un ceas cu tă­ mâie. Mecanismul de lemn consta într-o serie de cutiuţe de aceeaşi mărime. Fiecare conţinea o aromă diferită de tămâie. Ştiind cât dura arderea esenţei din fiecare cutiuţă şi ordinea în care ardeau esenţele, observatorii îşi puteau da seama ce oră este ghidându-se după miros. Primele ceasuri mecanice au apărut în Europa în secolul al XIV-lea. Erau dispozitive care funcţionau pe baza greutăţilor şi nu aveau rolul de a măsura unităţile temporale mici, de altfel nici nu aveau capacitatea s-o facă. Erau în cea mai mare parte cam la fel de imprecise ca ceasurile cu apă. Primele cea­ suri au fost inventate cu un scop foarte precis: pentru a le da de ştire călugărilor pioşi că e vremea rugăciunii. Înainte de această nouă invenţie, călugării se bazau mai ales pe clepsidre, care aveau însă marele neajuns că trebuiau întoarse periodic. 82

GEOGRAFIA TIMPULUI

În unele mânăstiri exista chiar un călugăr desemnat să se ocupe de acest lucru, să stea treaz toată noaptea şi să întoarcă clepsi­ drele până când venea dimineaţa şi călugării începeau rugă­ ciunile sau muncile. Primele ceasuri au fost fabricate pur şi simplu pentru a anunţa orele de rugăciune. Majoritatea dintre ele, care au devenit obiecte centrale pentru comunităţi, nici măcar nu aveau limbi sau orele marcate pe cadran. Ideea nu era atât să arate timpul, cât să dea un semnal sonor. Cuvântul clokdin engleza medievală derivă din cuvintele pentru „clopot" din germana şi neerlandeza medievale. Practic, cele mai vechi mecanisme pentru măsurarea timpului nu puteau fi conside­ rate ceasuri dacă nu suna şi un clopot. Va mai dura câteva secole până vor fi montate cadrane pe ceasuri, iar primele ca­ drane foloseau doar limba pentru oră. Promptitudinea aşa cum este ea definită de vechiul ceas cu greutăţi - ca să nu mai vorbim de un ceas cu apă sau de unul cu tămâie - nu ar avea prea mare valoare în lumea industriali­ zată de astăzi, în care valoarea dolarului depinde de ore, minute, secunde şi chiar fracţiuni de secundă (am primit recent o fac­ tură pentru r,683 2 secunde petrecute pe un computer). Atunci când singurele dispozitive de măsurare a timpului nu aveau limbi pentru minute, promptitudinea ieşea din ecuaţie. Până la dezvoltarea unor ceasuri care să măsoare cu exactitate uni­ tăţile mici de timp, ideea de a ajunge „la timp" sau de a-ţi cere scuze pentru a fi ajuns „cinci minute mai târziu" nu avea nici un sens. Înainte de asta, a invita un prieten la o întâlnire la 5:45 era ca şi cum ai fi invitat pe cineva care nu ştie ce e calendarul să vă vedeţi pe 2 7 octombrie. Marele progres al mecanismelor de măsurat timpul a avut loc la finele secolului al XVI-lea, atunci când Galilei a desco­ perit cum funcţionează pendulul. Galilei şi-a dat seama că amplitudinea oscilaţiei unui pendul şi perioada sa de oscilare sunt relativ independente. Câteva decenii mai târziu, pe la r 700, SCURTĂ ISTORIE A TIMPULUI MĂSURAT PE CEAS

83

un matematician olandez pe nume Christiaan Huygens a construit primul ceas cu pendul. Cele mai bune dintre aceste ceasuri de început rămâneau în urmă cu mai puţin de zece secunde pe zi. Omenirea făcuse un progres remarcabil încă de acum câteva mii de ani putând să măsoare anotimpurile, săp­ tămânile şi chiar orele din noapte şi zi. Dar numai începând cu acest moment de acum trei secole ceasul cu pendul a oferit posibilitatea de a trăi după ora exactă, ca să nu mai vorbim de minut şi secundă. Imediat după apariţia primelor ceasuri mecanice care au început să măsoare orele a apărut şi cuvântul „viteză". Abia la finele secolului al XVII-iea cuvântul „punctual", care iniţial descria o persoană care ţinea foarte mult la detaliile de con­ duită, a ajuns să desemneze pe cineva care ajunge la timpul stabilit. Cuvântul „punctualitate" a apărut în limba engleză cu sensul pe care îl are astăzi abia un secol mai târziu. Mecanismele de măsurare a timpului nu numai că au evo­ luat către o precizie din ce în ce mai mare, dar au pătruns tot mai mult în viaţa noastră cotidiană. Helmut Kahlert şi colegii săi Richard Muhe şi Gisbert Brunner au alcătuit probabil cea mai completă lucrare despre ceasurile de mână, anume Wrist­ watches: History ofa Century's Development. Aceştia observă cum, de-a lungul istoriei, ceasurile ne-au devenit tot mai familiare. Mecanismele au progresat de la obiectele de utilitate publică din Evul Mediu la piese de gospodărie şi eventual ceasuri por­ tabile de buzunar, literalmente ataşate de noi. ,,În afară de pacemaker, care are o utilizare specială, ceasul de mână este ultimul stadiu al acestei dezvoltări, cel puţin deocamdată", spun ei. ,,Îl purtăm chiar pe piele şi mereu la vedere, chiar şi noaptea."5 Mulţi oameni nici nu prea bagă în seamă acest pro­ gres. Poate că sunt de acord cu Sigmund von Radecki, care la începutul secolului XX a denumit ceasurile de mână „cătuşele vremurilor noastre". 84

GEOGRAFIA TIMPULUI

Primele ceasuri de mână cu cadranul aranjat în poziţia pe care o ştim astăzi (la modelele vechi era într-o poziţie care s-ar putea numi laterală) au început să apară în jurul anului 1850. Pentru o vreme totuşi, acest model a fost în general considerat un eşec, care nu avea să prindă. Kahlert şi colegii săi vorbesc despre un profesor din Germania care în 1917 scria, exprimând părerea larg răspândită în branşa ceasornicarilor: ,,Această modă idioată de a purta ceasul pe mână, partea corpului care se mişcă cel mai mult, expusă celor mai mari variaţii de tem­ peratură, sper că va dispărea în curând."6 N-a fost chiar aşa: în 1986 se estima că producţia globală de ceasuri de mână ajun­ gea la circa 300 de milioane pe an. În cursul ultimelor două secole, mecanismele de măsurare a timpului au fost rapid îmbunătăţite. Trăim acum într-o lume în care computerele măsoară timpul în nanosecunde (miliar­ dimi de secundă). Institutul Naţional de Standarde şi Tehno­ logii din Boulder, Colorado, a prezentat de curând un ceas atomic, NIST-7, care nu pierde şi nu câştigă nici o secundă vreme de milioane de ani. Mecanismul, cred ei, este mult mai performant decât predecesorul său, NIST-6, care avea garantată exactitatea măsurării secundelor doar pentru 300 ooo de ani de acum încolo. (Dar cui, în afară de fizicieni, îi mai pasă de un asemenea grad de acurateţe? Un ziar naţional a răspuns la această întrebare punctând faptul că „în zona Los Angelesului se evită blocajele folosindu-se NIST-7 pentru sincronizarea se­ mafoarelor" . 7 ) După cum arăta şi fizicianul Stephen Hawking, acum putem măsura timpul cu o precizie mai mare decât cea a măsurării lungimii. Drept urmare, lungimea este cel mai bine definită prin unităţi de timp. Metrul poate fi definit ca distanţa par­ cursă de lumină în o,000000003335640952 secunde. Există chiar şi o unitate de măsură numită secunda-lumină, distanţa SCURTĂ ISTORIE A TIMPULUI MĂSURAT PE CEAS

85

parcursă de lumină într-o secundă, care poate fi folosită pentru a defini şi timpul, şi spaţiul. 8 Pentru un preţ mai mic decât cel al unui tricou, un consu­ mator din zilele noastre poate achiziţiona un ceas care este calibrat la sutimea de secundă. Drept urmare, locurile publice răsună în simfonia scurtelor bipuri scoase de ceasuri la în­ ceputul fiecărei ore. Culmea este că progresele noastre în ma­ terie de precizie amplifică adesea imprecizia. Întotdeauna mi s-a părut interesant că, deşi aceste semnale sunt calibrate să se declanşeze cu precizia unei sutimi de secundă, ele nu sună aproape niciodată în acelaşi timp. În timpul cursurilor, la oră fixă, de obicei aud zgomotul ceasurilor prin toată sala preţ de câteva minute. Apoi se găseşte mereu câte unul care aproape că mă întrerupe din vorbit cu un bip abia câteva minute mai târziu. Dar pentru oamenii a căror viaţă depinde de punctualitate acurateţea de care beneficiem azi poate fi remarcabilă. Odată am relatat observaţia mea despre bipurile nesincronizate la un post de radio. Cel care îmi lua interviu şi-a amintit de o excepţie relevantă de care tocmai îşi dăduse seama, la o întâl­ nire a Asociaţiei naţionale a posturilor de radio. Practic toată lumea de la conferinţă purta ceas de mână şi aproape toate au sunat exact în acelaşi moment la începutul fiecărei ore. Zum­ zetul care a umplut camera, observa interlocutorul, era „mai degrabă sinistru". Într-o profesie în care secundele înseamnă sute de mii de dolari, acurateţea cu care este măsurat timpul se apropie de perfecţiune.

86

GEOGRAFIA TIMPULUI

IN DIFE R E N ŢA CELOR DIN VECHI M E FAŢĂ D E ORA MĂSURATĂ PE CEAS Acum, în epoca orarelor şi programelor, aproape că sună amuzant atunci când, citindu-l pe Herodot, afli că acest mare călător şi mare învăţat al vremii sale nu s-a lovit niciodată de conceptul de «oră» în lumea lui şi nici măcar nu ar fi putut găsi un cuvânt potri­ vit pentru asta. În vremea lui şi chiar mult mai târziu, activitatea omului măsura de fapt timpul, şi nu viceversa. - Alexander Szalai

Dezvoltarea instrumentelor de măsurare a timpului precise şi avantajoase ca preţ ne-a înzestrat cu un mecanism tehnic care la rândul său ne-a oferit posibilitatea unui trai calibrat, coor­ donat.9 Dar de ce au ales oamenii să-şi împlinească acest po­ tenţial? Cum a ajuns ceasul să dicteze ritmul vieţii, în loc să rămână un simplu registru al evenimentelor care s-au petre­ cut deja? Înţelegerea ascensiunii ceasului la rangul de zeu omnipotent depăşeşte sfera explicaţiilor de natură tehnolo­ gică. Trecerea la ora de pe ceas a fost determinată de un set complex de factori economici, sociali şi psihologici, precum şi de un marketing foarte agresiv. Iar momentul schimbării a fost optim. Înainte de inventarea primelor ceasuri mecanice, ideea de a coordona activităţile oamenilor părea aproape imposibilă. Întâlnirile se stabileau de obicei pentru răsăritul soarelui. Nu este nici o coincidenţă că atât de multe evenimente impor­ tante se petreceau când se ridica soarele pe cer - dueluri, bătălii, pacturi. Istoricul Marc Bloch spune povestea unei astfel de întâl­ niri.10 În Evul Mediu, a fost odată un duel la Mons programat să înceapă, ca de obicei, ,,în zori". Dar numai unul dintre par­ ticipanţi a apărut. Cel care a făcut dovada promptitudinii a aşteptat până când a crezut el că s-a făcut „none'' (cum era atunci SCURTĂ ISTORIE A TIMPULUI MĂSURAT PE CEAS

87

numit prânzul), care marca cele nouă ore cât trebuia aşteptat. Apoi a cerut ca laşitatea inamicului său să fie înregistrată şi a plecat. Singura problemă a fost că arbitrii, după discuţii înde­ lungate, nu au putut să cadă de acord dacă într-adevăr se făcuse prânzul atunci când a plecat. Până la urmă, a trebuit să fie convocat un tribunal. După analizarea dovezilor - poziţia soa­ relui, consultări cu clericii consideraţi experţi în astfel de ches­ tiuni, dezbateri vehemente - s-a stabilit că era într-adevăr „ none''. Participantul care ajunsese devreme a fost declarat oficial învin­ gător, iar cel care nu s-a prezentat, un laş. A fost un incident reprezentativ pentru ceea ce Bloch nu­ meşte „extraordinara indiferenţă faţă de timp" din viaţa medie­ vală. Înainte de industrializare, a ţine pasul cu timpul însemna a te ghida după cerinţele mediului. Natura dicta când trebuie să plantezi, să semeni sau pur şi simplu să stai degeaba. Tradiţia de a ne ghida după ceasul naturii datează de la înce­ puturile istoriei scrise. Vechiul calendar egiptean, de exemplu, era un „nilometru" - o gradaţie verticală care măsura scăderea şi creşterea apelor Nilului. Chiar şi în ziua de azi, societăţile nonindustriale, agrare, depind de ceasul naturii. Tribul Luval din Zambia împarte anul în douăsprezece perioade de durate diferite, marcate de schimbări în clima şi vegetaţia înconjură­ toare. Tribul Bahan din Borneo împarte anul în opt perioade, fiecare reflectând o anumită activitate agricolă, de la sezonul lăstarilor până la sărbătoarea orezului nou. Locuitorii Insulelor Trobriand din Noua Guinee îşi încep calendarul anual, care marchează începutul sezonului de plan­ tat, odată cu apariţia unui vierme - o anelidă marină care apare de obicei în fiecare an în extremitatea sudică a grupului de insule după prima lună plină care cade între mijlocul lui octombrie şi mijlocul lui noiembrie (din calendarul nostru). Tribul Mursi din Etiopia de sud-vest se bazează în mare parte tot pe un calendar care le ghidează activităţile agricole. Dar recunosc variabilitatea anuală a evenimentelor agricole majore, 88

GEOGRAFIA TIMPULUI

mai ales începuturile perioadei cu precipitaţii consistente care provoacă ieşirea din matcă a râurilor. Drept urmare, îşi tra­ tează calendarul ca pe ceva ce trebuie discutat şi negociat. Adesea inventează detalii din mers. 1 1 Ca ceas diurn, majoritatea societăţilor au considerat că soa­ rele este un indicator foarte potrivit. Fazele lunii au fost folo­ site adesea pentru a înregistra lunile. Băştinaşii americani, atunci când doreau să deosebească mai bine lunile între ele, foloseau uneori nume sugestive precum „luna când îngheaţă copacii mari". Dar toate acestea s-au schimbat oricând şi oriunde au intrat în joc în acelaşi timp industrializarea şi instrumentele ieftine de măsurat timpul. În general, primele ceasuri au fost întâmpi­ nate cu mult entuziasm. Invenţia a fost privită ca o formă de eliberare de metodele nedemne de încredere de care depinse­ seră oamenii până atunci. Şi-a făcut apariţia o nouă categorie de timp: timpul „de pe ceas" sau pur şi simplu „ceasul". În mod semnificativ, trecerea la acest nou tip de timp era consi­ derată un simbol de nobleţe. Ceasurile au apărut şi în poezie sau pictură. În Evul Mediu, un francez l-a omagiat şi într-un cântec 1 2 : Ceasul este, dacă ne gândim, Un instrument frumos şi remarcabil, Şi mai e plăcut şi util, Pentru că şi ziua, şi noaptea ne spune orele Cu mecanismul său subtil, Chiar şi atunci când dispare soarele. Cu atât mai mult trebuie să preţuim maşinăria, Pentru că nici un alt instrument nu mai face asta, Oricât de precis şi iscusit ar fi construit. De aceea îl credem curajos şi înţelept Pe cel care l-a inventat primul, Care şi-a folosit cunoştinţele ca să creeze Un lucru atât de nobil şi-atât de preţios. SCURTĂ ISTORIE A TIMPULUI MĂSURAT PE CEAS

89

* Deşi oamenii au fost captivaţi de noua invenţie, majoritatea au recunoscut că cele mai semnificative repere temporale din viaţa lor au rămas în mâinile naturii, de ele depinzând supra­ vieţuirea. Ceasurile au permis stabilirea mai precisă a unor ore de întâlnire şi erau apreciate ca podoabe exotice. Dar cele mai importante evenimente temporale din viaţa oamenilor erau în continuare cele agricole, iar natura încă le oferea cele mai precise repere. Mulţi ar fi fost de acord cu ce spunea marele trubadur modem Bob Dylan, anume că „n-ai nevoie de nici un meteorolog ca să ştii din ce direcţie bate vântul". Până în se­ colul al XIX-iea, ceasurile mecanice erau privite ca o imitaţie imperfectă a timpului măsurat de natură.

M I Ş CA R EA P E N T R U STA N DA R D I Z A R E Ceasul nu este numai un mijloc de a ţine evidenţa orelor, ci şi un mijloc de a sincroniza activităţile oamenilor. Ceasul, nu motorul cu aburi, este maşi­ năria-cheie a erei industriale. (... ] În raport cu canti­ tatea determinabilă de energie, cu standardizarea, cu acţiunea automată şi, în sfârşit, cu propriul produs, acurateţea temporală, ceasul a fost cea mai impor­ tantă maşinărie a tehnologiei modeme; şi a rămas în frunte în fiecare epocă: semn al unei perfecţiuni la care restul invenţiilor doar aspiră. - Lewis Mumford

Dar am luat-o puţin înainte cu povestea. 1 3 Să ne întoarcem la jumătatea secolului al XIX-iea, când potenţialul ceasurilor de a se încetăţeni era departe să devină realitate. Deşi instru­ mentele câştigau rapid teren, şi calitativ, şi cantitativ, viaţa continua în mare parte să se învârtă în jurul evenimentelor naturale. Una dintre piedicile redutabile în calea acceptării 90

GEOGRAFIA TIMPULUI

timpului măsurat pe ceas era absenţa unei standardizări a instrumentelor. Ceasurile erau tot mai precise şi de încredere, dar absenţa sincronizării făcea ca orice progres să devină irele­ vant. ,,Regiuni, provincii, chiar şi sate învecinate foloseau me­ tode diferite pentru a spune cât e ceasul", subliniază Ralph Keyes, specialist în ştiinţe behavioriste. ,,În unele zone ora de bază era considerată miezul nopţii, în altele, prânzul, răsăritul şi chiar apusul. Chiar şi după inventarea ceasurilor mecanice, călătorii tot trebuiau să şi le reseteze de fiecare dată când se mutau dintr-un loc într-altul." 1 4 Din multe puncte de vedere, estimarea timpului diurn trebuie să fi fost un exerciţiu la fel de haotic ca pe vremea duelurilor din Evul Mediu. Istoricul Michael O'Malley a relatat în cartea sa Keeping Watch: A History of American Time1 5 o dispută electorală din 1843, care a avut loc în Pottsville, Pennsylvania. Urnele se în­ chideau oficial la 7 :00, dar mulţi martori au susţinut că au văzut cetăţeni care s-au dus la urne chiar şi la 8:20. Sau poate că nu a fost aşa? ,,Se ştie foarte bine", susţinea Miner's Journal din Pottsville, că „nu avem nici un standard sigur sau precis al timpului în cătunul acesta". Era o realitate acceptată, ob­ serva redactorul, că în Pottsville timpul de pe ceas şi orologiu poate să fie greşit cu până la o oră". Un inspector electoral, folosind un cronometru potrivit în Philadelphia cu trei zile înainte, a declarat că urnele chiar se închiseseră la 7:00. Dar ora din Pottsville nu prea era aceeaşi cu cea din Philadelphia, iar tabăra perdanţilor a iniţiat o campanie ca să invalideze rezultatele alegerilor. O'Malley povesteşte: Audierile care au urmat au dezvăluit cele câteva instrumente de mă­ surat timpul pe care le întrebuinţa oraşul, precum şi confuzia - şi oportunismul politic- care au rezultat. Câţiva martori locali au recurs la „Heywood & Snyder's Foundry Bell" pentru a afla cât e ceasul. Importanţa clopotului îl transforma într-un punct de referinţă po­ pular, dar cel puţin un localnic a recunoscut că-şi fixa ceasul „cu cincisprezece minute în urma clopotului", pentru că „aveam impresia SCURTĂ ISTORIE A TIMPULUI MĂSURAT PE CEAS

91

că clopotul bate prea des". Un votant fără ceas a mărturisit că s-a dus ,,la Geisse [un giuvaiergiu local] [... ] şi ceasul lui indica opt şi două­ zeci". ,,Ceasul lui Henry Geisse", a adăugat el, ,,este mereu cu zece sau cincisprezece minute mai lent decât clopotul de [turnătorie]." Un ceasornicar i-a dat dreptate: clopotul Heywood & Snyder's era „cu un sfert de oră mai rapid" decât cadranul solar pe care îl folosea el ca să-şi facă programul la magazin. Barmanul de la hotelul local a raportat o altă oră, aproape 9 seara, indicată de ceasul „cel mai bine reglat" al lor, în timp ce Nathaniel Mills a insistat că „după ceasul meu alege­ rile s-au încheiat la şapte şi un sfert" . 16

Care era ora exactă? Fără un standard general acceptat, nu se putea spune. Până după mijlocul secolului al XIX-lea, de fapt, lumea a rămas pierdută printre nenumăratele calendare şi fusuri orare desincronizate. Numai în Statele Unite, potrivit lui O'Malley, au existat aproximativ 70 de fusuri orare până târziu, în 1860. Revoluţia industrială a schimbat toate acestea. Noile tehnolo­ gii cereau o reglementare şi coordonare a activităţilor nemai­ văzută până atunci. Ceasul a ajuns în prim-plan. Până în 1880, numărul fusurilor orare a scăzut la 50, iar cercetătorii discutau posibilitatea implementării unei coordonări totale a standar­ delor temporale. Presiunea venea mai ales din partea a doi actori deosebit de frustraţi: companiile de căi ferate şi meteorologii. Pentru re­ ţeaua tot mai extinsă de transport feroviar, absenţa unor stan­ darde temporale coordonate făcea ca stabilirea unor orare eficiente şi responsabile să devină un coşmar. Adesea staţiile aflate la doar câţiva kilometri depărtare îşi reglau ceasurile după standarde diferite, aşa că trenurile se întorceau în timp sau călătoreau în viitor, cel puţin conform ceasurilor din fiecare staţie. Adesea în gări erau câte două ceasuri, unul care arăta ora feroviară şi unul care arăta ora locală. În anii 1870, gara Buffalo din New York avea trei ceasuri: unul pentru ora din oraşul Buffalo şi celelalte pentru cele două linii care treceau prin gară. 92

GEOGRAFIA TIMPULUI

Meteorologii se confruntau cu o problemă similară. ,,Era dificil de ştiut cum să interpretezi o prognoză meteo", scrie O'Malley, ,,dacă o staţie meteo din Wisconsin zicea: «Aici e ora 1 2 şi plouă.» Cei care citeau raportul trebuiau să ştie dacă se referea la ora 1 2 după soare sau după ora din Milwaukee sau după vreun alt reper. Biroul meteorologic şi comunitatea in­ ternaţională a geofizicienilor au făcut mari presiuni pentru standardizare" . 1 7 Bună parte din avântul din spatele acestor cereri de sincro­ nizare a rezultat în urma nevoilor impuse de industrializare. Dar nu tot: au existat şi câţiva antreprenori care şi-au dat seama de potenţialul pe care-l avea „timpul" ca produs de consum. Doi dintre ei, Samuel Langley şi Leonard Waldo, aveau să joace un rol decisiv în mişcarea pentru standardizare. Samuel P. Langley, care a devenit apoi secretarul Institu­ tului Smithsonian, a fost primul care a câştigat de pe urma cererii tot mai mari de coordonare temporală. În 1867, Langley a preluat conducerea unui observator slab dotat din Allegheny, Pennsylvania, şi i-a dezvoltat rapid capacitatea de a înregistra timpul. Apoi a convins Western Union să lege observatorul de oraş. După aceea, a început pur şi simplu să vândă timp, sub forma unor semnale de observare a timpului prin transmisie telegrafică către sectoarele industriale din Pittsburgh. În 1 8 7 1 , de exemplu, Compania d e căi ferate din Pennsylvania a decla­ rat ora Observatorului Allegheny drept standard oficial şi a semnat un contract de rooo de dolari pe an pentru a primi semnalele lui Langley. Langley şi-a continuat pledoaria pen­ tru standardizare, scriind o serie de articole despre avantajele de a avea un singur timp standard în loc de o multitudine de ore locale necoordonate. El a numit ora locală o „ficţiune" şi o „relicvă a trecutului", la fel ca măsurile şi monedele locale, care s-au demodat în urma „progresului centralizării, schimbului comercial şi dezvoltării drumurilor". Langley a transformat SCURTĂ ISTORIE A TIMPULUI MĂSURAT PE CEAS

93

timpul într-un bun. Era o nouă expresie a ideii că timpul în­ seamnă bani. Câţiva ani mai târziu, Leonard Waldo, directorul unui ser­ viciu temporal similar de la Harvard şi mai târziu de la Yale, a făcut un pas mai departe. Waldo a adoptat o perspectivă mo­ rală, susţinând că timpul trebuia să fie sub controlul oameni­ lor de ştiinţă. ,,Furnizarea timpului corect", a declarat el, ,,are un caracter educativ, deoarece insuflă maselor o anumită pre­ cizie în activităţile vieţii de zi cu zi, ceea ce duce, probabil, la o moralitate mai solidă". Într-un raport către comisia căilor ferate despre nevoile muncitorilor din fabrică, Waldo a afirmat că „orice serviciu care le va dezvolta acestor persoane obiceiuri legate de precizie şi punctualitate, care va aduce tuturor anga­ jaţilor, cu o imparţialitate strictă, aceleaşi beneficii în ceea ce priveşte salariile acordate pe baza timpului investit va fi un mare beneficiu şi pentru stat". 18 Era obligaţia autorităţilor, a spus el, să stabilească timpul standard ca autoritate pentru lucrătorii dezorganizaţi de la vremea aceea. Motivele lui Waldo nu au fost cu totul altruiste. În primul rând i s-a plătit un salariu în funcţia de director al serviciului temporal de la Observatorul din Yale. Apoi, în 1 880, el a înfiin­ ţat Horological Bureau la Observatorul Winchester din Yale, care a fost conceput pentru a susţine ideea de timp standard, prin evaluarea şi testarea ceasurilor. Companiile care i-au devenit clienţi au fost încurajate să-şi trimită ceasurile pentru examinare, pentru care au plătit o taxă substantială. În cele din urmă, în 1 8 8 2 a fondat Standard Time Company, o organizaţie comună listată la bursă care trimitea telegrafic semnale cu ora exactă, din nou, contra cost, gospodăriilor şi birourilor. În 1883, în mare parte ca urmare a campaniilor lui Langley şi Waldo, căile ferate au stabilit cele patru zone de fus orar folosite şi astăzi în Statele Unite. În 1 9 1 8 guvernul federal a 94

GEOGRAFIA TIMPULUI

introdus cele patru zone în legislaţie, finalizând standardiza­ rea timpului în Statele Unite.

PROMOVA R EA VIRTUŢILOR OREI MĂSURATE PE CEAS Serviciile de măsurare a timpului oferite de Langley şi Waldo şi de concurenţii lor au dus la sincronizarea sistemelor care legau ceasurile „reper" de ceasurile „sclav" sau „controlate", situate la o anumită distanţă. Odată cu răspândirea noului sistem, la fel s-a întâmplat şi cu ceasurile locale. Mai întâi au achiziţionat ceasuri care se puteau sincroniza cu ora ceasului reper întreprinderile mai mari, abia apoi cele mai mici. În curând, ceasurile au fost comercializate şi în masă, pentru public. În timp ce Langley şi Waldo vindeau „timpul", compa­ niile producătoare de ceasuri şi-au dezvoltat afacerile promo­ vând intens chiar aceste obiecte. Urmând exemplul lui Waldo, una dintre principalele stra­ tegii de marketing ale companiilor de ceasuri a fost aceea de a promova integritatea - superioritatea inerentă - a timpului măsurat pe ceas. Campaniile publicitare lăudau virtutea punc­ tualităţii. De exemplu, în catalogul din 1891 al companiei Electric Signal Clock, se făcea publicitate ceasurilor cu pro­ gram, care puteau fi programate să sune la intervale prestabi­ lite - soneria cu clopoţel întâlnită în şcolile de azi: ,,Dacă există o virtute care ar trebui să fie cultivată mai mult decât oricare alta de către cei ce vor să reuşească în viaţă, aceea este punctua­ litatea: dacă există o singură eroare care trebuie evitată, aceea este lipsa de punctualitate." Compania pretindea că cel mai bun model - numit intenţionat Autocratul - ,,oferă precizie militară, promptitudine şi acurateţe oriunde este folosit. O şcoală, un birou sau o fabrică care instalează acest sistem", se spunea în continuare în catalog, ,,nu mai este la cheremul unei sonerii uituce sau al ceasului unui supraveghetor, din SCURTĂ ISTORIE A TIMPULUI MĂSURAT PE CEAS

95

moment ce acum timpul standard al fabricii este timpul pe care-l arată ceasul de birou". Autocratul nu doar că a standar­ dizat timpul, explica broşura, dar le-a oferit supraveghetorilor un mijloc de a-şi lărgi viziunea despre disciplină. El „îi educă pe oamenii care întârzie sau trag de timp", sublinia broşura, deoarece „aceste semnale sunt dincolo de orice negociere sunt vocea directorului care vorbeşte prin intermediul ceasu­ lui standard din biroul său". 1 9 Compania de ceasuri concurentă, Blodgett, a adoptat o abor­ dare similară a vânzărilor: ,,Ordinea, promptitudinea şi regula­ ritatea sunt principii esenţiale pe care mintea tinerilor trebuie să le asimileze", se spunea în catalogul lor din 1896. ,,În şcoli nu există nici o ilustrare mai bună a acestor principii decât ceasul." Ca să-şi susţină cauza, catalogul reproducea şi scrisoa­ rea-mărturie din partea directorului unui liceu din Massachu­ setts, care declarase că „nici un supraveghetor de la şcoală nu este superior [ceasului Blodgett] în promptitudine şi corecti­ tudine. [... ] Îl recomand fără ezitare conducerii oricărei şcoli care caută un asistent de valoare (aş putea spune chiar indis­ pensabil)". 20 În anii 1880, un bijutier din New York pe nume Willard Bundy şi un medic şi matematician pe nume Alexander Dey au dezvoltat independent sisteme de înregistrare a timpului pentru a le permite angajaţilor să-şi înregistreze cu precizie momentul când încep şi termină munca - cu alte cuvinte, să facă pontajul. Până în 1907, aproape toţi marii producători de sisteme de ştampilare cu cartelă au fost cumpăraţi de o organi­ zaţie cunoscută sub denumirea International Time Recording Company, care a devenit mai târziu IBM. O'Malley povesteşte că şi ei şi-au comercializat produsul apelând tot la virtuţile punctualităţii. Catalogul din 1914 al Companiei Internaţio­ nale de Înregistrare a Timpului susţinea că ceasurile pentru monitorizare „economisesc bani, impun disciplina şi contri­ buie la productivitatea timpului". De asemenea, ,,timpul înre96

GEOGRAFIA TIMPULUI

gistrat induce punctualitatea insuflându-le tuturor oamenilor valoarea timpului". Compania susţinea că aceste dispozitive îmbunătăţesc performanţa din fabrici. ,,Nu există ceva mai fatal pentru disciplina din întreprindere", se spunea în altă broşură, ,,şi nici mai dezastruos pentru activitatea sa fluidă şi profitabilă decât un corp de angajaţi care nu vin la muncă la oră fixă, întârzie mult şi pleacă de la serviciu la ore ciudate." Noile dispozitive de înregistrare promiteau să ajute la „elimi­ narea acestor probleme nedorite". 2 1 ,,Keeping a watch on people"* a devenit o expresie populară, cu dublu înţeles. Iar ceasornicarii au promovat-o cel mai mult. Coperta unei broşuri promoţionale din 1 887 pentru Compa­ nia de ceasuri Waterbury, de exemplu, anunţa: ,,În atenţia muncitorilor: În aceste vremuri, este necesar să fim cu ochii pe toată lumea. Pentru instrucţiunile complete despre cum se face, citiţi această carte." Ultima pagină a broşurii arăta un poliţist cu mâna pe umărul unui bărbat, care explica: ,,Pe mine nu trebuie să mă supravegheaţi, domnule poliţist, pentru că am deja cel mai bun ceas din lume - WATERBURY." 22 Cei însărcinaţi cu supravegherea morală a noii societăţi industriale erau şi ei convinşi de virtuţile timpului măsurat pe ceas şi mai mult decât doritori să-şi folosească vocea pentru a-l promova. Oamenii care întârzie erau consideraţi inferiori şi, în unele cazuri, incompetenţi din punct de vedere moral. Această presiune a comportamentului punctual era ex­ primată în termeni deosebit de severi în manualele şcolare. O lecţie de clasa a cincea din 1 88 1 din McGuffey 's Readers, de exemplu, începea cu scenariul: ,,Un tren gonea pe carea ferată aproape cu viteza luminii. Conductorul întârziase, dar spera să ia curba în siguranţă. [ ... ] Într-o clipă, s-a produs ciocnirea: un ţipăt, şocul, şi cincizeci de suflete care au trecut la cele veşnice, totul pentru că un inginer nu a respectat timpul." * Joc de cuvinte intraductibil între „să fii cu ochii pe ceas", ,,să porţi ceas" şi „să fii cu ochii pe oameni" (n. tr.). SCURTĂ ISTORIE A TIMPULUI MĂSURAT PE CEAS

97

Lecţia continua vorbind despre o afacere care a eşuat deoarece agentul său a întârziat cu efectuarea unei plăţi şi despre un ne­ vinovat care a fost pedepsit cu moartea pentru că mesagerul care trebuia să aducă documentul amnistiei a apărut cu cinci minute târziu. Într-un final apoteotic, lecţia arăta că „Napoleon a murit ca prizonier pe Insula Sfânta Elena deoarece unul din mareşalii săi întârziase". (,,Ce bine-ar fi fost dacă mareşalii lui Napoleon ar fi avut McGuffey's Readers'', a spus Michael O'Malley). Lecţia se încheia cu următoarea concluzie: ,,Aşa se-ntâmplă mereu în viaţă. Cele mai bune planuri, cele mai importante afaceri, averea oamenilor, onoarea, fericirea, viaţa însăşi sunt sacrificate zilnic pentru că cineva nu ţine pasul cu timpul." 2 3 Punctualitatea a ajuns să fie considerată o condiţie a reuşi­ telor şi succesului. A trăi pe ceas a devenit o caracteristică definitorie a unei noi clase de oameni în mişcare. Iar deţinerea unui ceas a ajuns să simbolizeze intrarea în această frăţie. Is­ toricul John Cawelti arată că în povestirile lui Horatio Alger cele mai importante două evenimente care marchează trece­ rea eroului în clasa de mijloc sunt dobândirea unui costum bun şi apoi achiziţionarea unui ceas bun. ,,Ceasul nou devine un simbol al punctualităţii şi al respectului faţă de timp" 24, explică Cawelti. Ceasurile au devenit simboluri de statut atât de valoroase, încât unii americani mai săraci au înfiinţat „watch clubs". Acestea erau un fel de loterii pentru ceasuri, în care fiecare participant avea de plătit o taxă săptămânală care con­ tribuia la achiziţionarea unui ceas nou. La sfârşitul săptămânii se trăgea la sorţi câştigătorul premiului. Chiar şi întreţinerea corespunzătoare a ceasului a început să fie văzută ca un semn de bună reputaţie. Un tânăr pe drumul spre succes era cunoscut drept a real stemwinder'. Ceasul îi stabilea identitatea şi anunţa statutul său social.

* Stemwinder, posesor al unui stem-winding wa tch, ceas de tip nou, automat, spre deosebire de modelul vechi de ceas, key-wound watch, ceasul mecanic (n. tr.). 98

G EOGRAFIA TIMPULUI

I N G I N E RIA EFIC I E N TĂ A L U I FR E D E RIC K TAYLO R Pasiunea pentru ceasuri a ajuns la apogeu odată cu Frederick Taylor şi a lui „inginerie eficientă". Cunoscut ca „tatăl mana­ gementului ştiinţific", Taylor a demarat o cruciadă a ceasului pentru a obţine noul Graal al managementului fabricii: efi­ cienţa absolută. O invenţie interesantă a mişcării pentru mana­ gement ştiinţific au fost, de exemplu, studiile despre mişcare şi timp, ideea primului ucenic al lui Taylor, Frank B. Gilbreth. Această tehnică presupunea filmarea fiecărei mişcări a unui lucrător, cu scopul dublu de a împărţi în componente fiecare sarcină de muncă dintr-o companie şi de a stabili timpi stan­ dard pentru fiecare mişcare corporală. Pentru aproape toate sarcinile au fost stabiliţi timpi optimi, calibraţi la fracţiuni de secundă. În acest proces, după cum povesteşte Jeremy Rifkin, diversele mişcări [... ] au primit denumiri standard, din terminologia maşinilor. De exemplu, ,,contact grasp" însemna ridicarea unui obiect cu vârfurile degetelor. ,,Punch grasp" însemna apucarea obiec­ tului între degetul mare şi celelalte degete. ,,Wrap grasp" însemna ridicarea obiectului cu toată mâna. [ ... ] Dacă sarcina necesita ridi­ carea unui creion, ar fi fost descrisă astfel: fără încărcătură, punch grasp şi încărcare." 25

După ce s-au stabilit standarde optime, timpii fiecărei mişcări a fiecărui lucrător au fost monitorizaţi. Proprietarii de fabrici au făcut apoi deosebirea între mişcările „reziduale", cum ar fi vorbitul, căscatul, scărpinatul în cap sau orice alte mişcări „adiţionale", şi mişcările care contribuiau direct la producţia manuală. Precizia acestor măsurători a fost în cele din urmă perfecţionată până la nivelul miimilor de minut. Taylor credea că metoda sa de inginerie ştiinţifică, aplicată cu o obiectivitate absolută, ar duce la „timpul standard" perfect optimizat pen­ tru fiecare activitate. Tehnica lui Taylor a fost apoi aplicată fabricii în ansamblu. După stabilirea timpului standard minim al fiecărei activităţi, SCURTĂ ISTORIE A TIMPULUI MĂSURAT PE CEAS

99

fiecare etapă individuală a procesului a fost legată de restul într-o secvenţă cu etape reglementate de un ceas de mare pre­ cizie din biroul central. Când muncitorii începeau şi finalizau o anumită sarcină, cartela le era compostată de un ceas secun­ dar, ,,sclav". Cartelele ajungeau la un „funcţionar însărcinat cu timpul" de la biroul central de planificare, unde timpii mun­ citorilor erau comparaţi cu standardul oficial. În aproape toate mediile de lucru s-au aplicat studii de timp şi mişcare. Chiar şi cele mai mici sarcini au fost luate în calcul pentru standardizare. O diagramă a timpului de la Asociaţia de sisteme şi proceduri din America, de exemplu, sugerează timpii vizaţi pentru activităţi ca: deschiderea şi închiderea fişetului, fără selectare = 0,04 secunde; birou, deschidere fişet central = 0,026 secunde; închidere fişet central = 0,027 secunde; închidere fişet lateral = o,or s secunde; ridicare de pe scaun = 0,033 secunde; şezut pe scaun = 0,033 secunde; rotirea scaunului pivotant = 0,009 secunde; deplasare în scaun la biroul sau fişe­ tul alăturat (max. 1,20 m) = 0,050 secunde. 2 6 Taylorismul a urcat valoarea eficienţei şi importanţa tim­ pului măsurat pe ceas pe noi culmi. Economistul Harry Bra­ verman susţine că eforturile lui Taylor şi ale discipolilor săi ,,sunt probabil cea mai durabilă contribuţie a Americii la gân­ direa occidentală de la Documentele Federaliste încoace". 27 „Noul bărbat şi noua femeie", observă Jeremy Rifkin, ,, trebuiau obiectivaţi, cuantificaţi şi redefiniţi în limbajul ceasurilor şi al mecanismelor. [ ... ] Mai presus de toate, viaţa şi timpul lor ar fi făcute ca să se conformeze regimului ceasului, premiselor calendarului şi dictatelor eficienţei." 28 Cu timpul, taylorismul a devenit sinonim cu cronometrul. Iar acesta a dat naştere duşmanilor Omului Tic-Tac.

100

GEOGRAFIA TIMPULUI

LU PTA C U N O U L TI M P Să-l nenorocească zeii pe cel care a aflat primul Cum să deosebească orele - să-l nenorocească şi pe acela care A construit un cadran solar în ăst loc Ca să-mi distrugă fără milă zilele, Să mi le ciopârţească! Pe când eram copil, Burta mi-era cadran solar - unul mai sigur, Mai adevărat şi mai precis decât oricare. Acel cadran îmi zicea când e vremea Să merg la cină, să mănânc; Dar acum, chiar şi când am ce să mănânc, Nu pot până nu-mi dă voie soarele. Oraşul e plin de cadrane distrugătoare. (Aşa scria cu vreo două mii de ani în urmă dramaturgul roman Plaut.)

La începutul secolului XX, în special în Statele Unite, timpul de pe ceas a dobândit o fermă autoritate pentru reglementarea vieţii publice. Dar nu toată lumea a întâmpinat noul timp cu braţele deschise. Mulţi oameni au înţeles profunzimea stan­ dardizării temporale şi s-au temut de consecinţele ei. Şi-au dat seama că a încetăţenit o nouă concepţie despre calcularea timpului, care implica noi priorităţi pentru ordinea socială. Unele dintre aceste critici au vizat standardizarea în sine; altele, mai generale, s-au concentrat asupra tiraniei şi rigidi­ tăţii ceasului. Mai ales standardizarea a fost primită cu critici acerbe. Încă de la începuturile mişcării pentru standardizare, în secolul al XIX-lea, a existat o revoltă a detractorilor care nu erau dispuşi să accepte noua autoritate a ceasului. De exemplu, într-un număr din New York Herald din 1883 se spunea că timpul stan­ dard „depăşeşte treburile publice ale oamenilor şi intră în viaţa lor privată ca parte componentă a acesteia". Washington Post scria că standardizarea este „aproape comparabilă cu reforma SCURTĂ ISTORIE A TIMPULUI MĂSURAT PE CEAS

101

calendarului realizată de Iulius Caesar, şi mai târziu de Papa Grigore XIIl". 29 Între 1 883 şi 1 9 1 8, când noul timp era adoptat de industria privată fără a fi fost stabilit prin legi federale, au existat plân­ geri frecvente din diverse localităţi. ,,Lăsaţi-ne să ne păstrăm ora de prânz", cerea prestigiosul Boston Evening Transcript atunci când s-a aflat despre planurile căilor ferate. Courier Journal din Louisville a echivalat standardizarea cu „o fraudă mons­ truoasă", ,,o minciună la comandă" şi „o escrocherie". Michael O'Malley relatează despre o scrisoare către redacţia ziarului: ,,Puteţi să-mi spuneţi [întreba autorul scrisorii) dacă cineva are auto­ ritatea şi dreptul de a schimba ora oraşului fără consimţământul oamenilor şi ce beneficii poate să obţină Louisville din asta?" Redacţia a răspuns că nu există nici o astfel de autoritate şi că nu pare să rezulte nici un beneficiu din această afacere care era „doar un pas deghizat spre centralizare [ ... ], o lovitură meschină dată scumpelor noastre drepturi cetăţeneşti. După ce ne fac toate ceasurile şi orologiile să ticăie în acelaşi timp", întrebau redactorii pe ton alarmat, ,,nu va începe şi o mişcare pentru unirea statelor în districte sau provincii?" 30

Unele dintre cele mai vocale obiecţii au venit din statul Ohio. Commercial Gazette din Cincinnati, unde ora locală a fost dată înapoi cu 2 2 de minute, scria: ,,Ideea că ar trebui să stăm deo­ parte aproape jumătate de oră faţă de ce se întâmplă pentru a ne armoniza cu o linie imaginară care trece prin Pittsburgh este pur şi simplu absurdă. [ ... ] Permiteţi oamenilor din Cin­ cinnati să rămână la adevăr, aşa cum este scris de soare, lună şi stele." Commercial Gazette, afirmând că e o mare prostie „să satisfaci nevoile căilor ferate", a continuat până în 1 890 să publice mersul trenurilor cu titlul „Aceasta este ora din Cin­ cinnati. Cu douăzeci şi două de minute mai rapidă decât ora căilor ferate". 3 1 Dincolo de opoziţia faţă de standardizare, mai era şi problema mai generală a autorităţii ceasului asupra timpului cotidian. 102

GEOGRAFIA TIMPULUI

Aceste atacuri au fost şi mai susţinute şi mai violente decât cele împotriva standardizării. Nu ar fi o exagerare să spunem că revolta împotriva timpului măsurat pe ceas a fost adesea îndreptată spre valorile fundamentale ale vieţii moderne. Obiecţiile se încadrează în mai multe categorii. Unele, de exemplu, au fost îndreptate spre taylorism şi abordarea me­ canică a fiinţelor umane. Ca mărturie în timpul audierilor congresului cu privire la taylorism, din 1912, un maşinist a remarcat: ,,Nu am nimic împotrivă să aflu cât timp durează [o sarcină], dar mă opun stăruinţei cu care sunt urmărit cu un cronometru, ca şi cum aş fi un cal de curse sau un auto­ mobil. " 3 2 Un alt tip de protest era îndreptat împotriva controlului pe care-l exercită timpul măsurat pe ceas - argumentul lui Gulli­ ver. Aceşti critici pun adesea sub semnul întrebării sănătatea mintală a unei societăţi care permite ca existenţa ei să fie dic­ tată de o creaţie artificială. Multe dintre cele mai elocvente obiecţii în faţa distrugerii timpului natural au apărut în lite­ ratură. Kurt Vonnegut, de exemplu, scrie în Abatorul Cinci: Timpul nu voia deloc să treacă. Cineva se juca cu ceasurile, dar nu numai cu cele electronice, ci şi cu cele mecanice. Secundarul ceasului meu se opintea o dată, mai trecea un an şi de-abia atunci se mai opintea încă o dată. N-aveam ce-i face. Ca locuitor al planetei Pământ trebuia să cred tot ce spun ceasurile şi calendarele.*

Iar în Ultima Licornă Peter Beagle spune: Pe vremea când eram viu, credeam - cum crezi şi tu acuma - că timpul este cel puţin la fel de adevărat şi de solid ca şi mine, şi poate chiar şi mai şi. Spuneam „e ora unu" ca şi cum aş fi putut să văd ora asta, şi „luni" ca şi cum aş fi găsit ziua asta pe hartă. [... ] Ca oricine, trăiam într-o casă clădită din secunde şi minute, din sfârşituri de săptămână şi zile de Anul Nou, şi n-am ieşit niciodată din ea până când am murit, * Trad. de Rodica Mihăilă (n. red.). SCURTĂ ISTORIE A TIMPULUI MĂSURAT PE CEAS

103

pentru că nu exista nici o altă uşă. Acuma, ştiu că aş fi putut să trec prin ziduri. *

O altă ţintă a furiei a fost pierderea timpului natural. Editorul Charles Dudley Warner, într-un text din 1 884, imediat după inventarea timpului standard, se opunea rigidităţii şi invari­ abilităţii timpului petrecut după ceas: ,,Ciopârţirea timpului în perioade rigide este o invadare a libertăţii individuale şi nu permite nici o diferenţiere în purtări şi sentimente." 3 3 N arman Mailer a atacat monotonia anorganică a unui timp în care toată viaţa este planificată şi programată; în care eve­ nimentele sunt forţate să se potrivească cerinţelor ceasului. În Un vis american, publicat în 1 964, el echivalează timpul anorganic cu iadul însuşi. Unul dintre personajele sale are o „viziune a iadului" când vizitează penthouse-ul unui personaj sus-pus din structurile de putere americane: ...un ceas din secolul al XIX-lea, înalt de doi metri şi jumătate, cu por­ trete în basorelief: Franklin, Jackson, Lincoln, Cleveland, Washington, Grant, Harrison şi Victoria; anul 1888; într-un inel în jurul ceasului era un pat de lalele care semănau atât de bine cu nişte flori din plas­ tic, încât m-am aplecat să le ating, dar am descoperit că erau reale.

Unii critici, cum ar fi Jeremy Rifkin, cred că timpul compu­ terelor a îngropat definitiv timpul natural: ,,Evenimentele din lumea calculatoarelor se petrec într-un soi de timp pe care nu-l vom putea experimenta niciodată. Noul « compu time» repre­ zintă abstractizarea finală a timpului şi desprinderea com­ pletă de experienţa umană şi de ritmurile naturii." 34 Dar chiar şi în culturile cele mai atente la ceas, timpul na­ turii se mai arată când şi când, nostalgic, la ocazii speciale. Când sunt învăluiţi de forţele naturii, oamenii dependenţi de ceas tind să se întoarcă la proceduri mai „primitive" de măsu­ rare a timpului. Scriitorul Alex Haley, care a plecat dintre noi, * Trad. de Mircea Ivănescu (n. red.). 104

GEOGRAFIA TIMPULUI

povestea că unul dintre motivele pentru care îi plac atât de mult călătoriile cu mici ambarcaţiuni era legat de ce se întâm­ pla cu simţul lui temporal: ,,Odată ce pluteşti pe mare timp de câteva zile, timpul devine mai puţin însemnat. «Ce zi e azi?» devine o întrebare frecventă, şi tinzi să recunoşti zilele mai mult după vreme şi după cum se poartă marea, sau după vreun eveniment special, precum «Ziua de după cea în care am văzut grupul acela uriaş de broaşte ţestoase verzi». " 3 5 Haley mai cre­ dea şi că avea cea mai mare inspiraţie atunci când se lăsa în voia timpului natural. Şi dezastrele naturale conduc adesea la „regresii" tempo­ rale asemănătoare. La un moment dat în timpul inundaţiilor devastatoare de pe coasta de vest a Statelor Unite, în vara lui 1993, New York Times a întrebat un localnic din Missouri de­ spre noaptea în care valurile au lovit cel mai puternic. Local­ nicul, a relatat ziarul, ,,îşi aminteşte totul despre noaptea când râul i-a forţat pe el şi pe soţia lui să-şi părăsească casa în care locuiau de 2 7 de ani - în afară de un lucru. «Nu pot să vă spun ce zi era [ ... ]. Tot ce vă pot spune este că râul era înalt de 26 (de picioare) când am plecat.»" Titlul articolului era „Măsoară timpul în picioare". 3 6

RĂZ B OAI ELE TIM PULUI Impunându-şi propriul ritm, duşmanul a devenit stăpânul timpului, iar timpul în sine ne-a devenit duşman. - Elie Wiesel, Toate fluviile curg în mare

Jeremy Rifkin l-a descris pe Homo sapiens drept singurul animal „dominat de timp". ,,Toate percepţiile noastre despre sine şi despre lume sunt mediate de modul în care ne imaginăm, ex­ plicăm, folosim şi implementăm timpul", observa Rifkin37• Nu este surprinzător că oamenii reacţionează foarte puternic la SCURTĂ ISTORIE A TIMPULUI MĂSURAT PE CEAS

105

intruziuni în felul în care înţeleg timpul. Criticii standardi­ zării şi orei măsurate pe ceas îşi exprimă atacurile în termeni de viaţă şi de moarte. Convingerile despre timp aparţin unei zone foarte personale, aflată în profunzimea lumii noastre psihologice, drept care chiar şi cele mai mici intruziuni pot fi întâmpinate cu atitudini defensive. Nemulţumirea provocată de standardizare şi de noul timp măsurat pe ceas în Statele Unite a fost doar unul din multele războaie ale timpului. Conflictul legat de ritmul vieţii se afla în centrul luptelor pentru putere la multe niveluri. În sfera personală, de exemplu, în cupluri există puţine teme mai sen­ sibile decât dezacordurile privind petrecerea timpului, orarul activităţilor şi programul de odihnă, ritmul prea rapid sau prea lent şi situaţiile în care un partener trebuie să-l aştepte pe celălalt. Jenny Shaw, sociolog la Universitatea din Sussex, Anglia, a rugat mai mult de 700 de subiecţi să scrie despre experienţele lor cu privire la timp şi punctualitate. Una dintre principalele constatări a fost intensitatea emoţională cu care au scris oamenii. O femeie, de exemplu, s- a plâns că: Soţul meu era nebun după organizare [ ... ] şi se înfuria cumplit dacă cineva întârzia [ ... ], se purta foarte nepoliticos şi starea asta proastă nu trecea cu una, cu două. Nu-mi place când trebuie să aştept pe cineva, dar nu cred că e cazul nici să faci tam-tam dacă întârzie. Fe­ meile sunt mai înţelegătoare şi mai responsabile decât bărbaţii dacă ceva nu merge bine.

O altă respondentă scria despre discrepanţa dintre ceasul ei psihologic şi cel al soţului ei: ,,La începutul căsniciei noastre acest lucru, pe lângă lipsa banilor, a provocat mai multe cer­ turi decât orice altceva."3 8 Asta nu l-ar fi surprins pe psihologul William Kir-Stimon, care şi-a dedicat o mare parte a carierei înţelegerii însemnătăţii tempoului personal pentru consilierea cuplurilor. Kir-Stimon, redactor al revistei de psihoterapie intitulate Voices, a desco106

GEOGRAFIA TIMPULUI

perit că o comunicare echilibrată şi sincronizată în cuplu are la bază ceea ce el a numit „teritorialitatea temporală" şi „tempo­ stasis". De asemenea, era de părere că pe lângă factorii culturali şi familiali evidenţi există o bază genetică pentru diferenţele individuale de tempo. De aceea, şedinţele lui de terapie aveau în centru tocmai aceste conflicte temporale. Uneori, de exem­ plu, folosea câte un metronom pentru fiecare membru al cuplului, programat la cadenţa lor preferată. Apoi folosea in­ formaţiile obţinute pentru a ajuta cuplurile să-şi recunoască diferenţele şi să rezolve conflictele temporale. 3 9 Dezechilibrele temporale pot provoca dificultăţi şi în relaţiile dintre părinţi şi copii. Imediat după naştere, mamele se îngrijorează uneori dacă pruncul suge prea repede sau prea încet. Dacă mama nu învaţă să accepte ritmul diferit al copilului, apare riscul unei tensiuni între ea şi copil. Luptele pentru putere legate de timp sunt adesea chiar mai violente la nivelul naţiunilor şi culturilor. De-a lungul istoriei, autorităţile religioase au preluat controlul calendarului ca modalitate de a-şi afirma şi legitima puterea. Revoluţionarii, în schimb, şi-au dus de multe ori luptele pentru inimile şi minţile oamenilor şi pe terenul puterii lumeşti. Totuşi, din cauză că normele temporale sunt adânc înrădăcinate, revolu­ ţiile temporale sunt aproape întotdeauna de scurtă durată. O încercare radicală de schimbare a normelor temporale a avut loc în timpul Revoluţiei Franceze. În 1793, Convenţia Naţională a stabilit un „calendar revoluţionar" care să-l înlo­ cuiască pe cel gregorian, reacţionar. Printre altele, noul calen­ dar afirma că: Anul 1792 al erei creştine va fi anul unu din noul calendar al Republicii; fiecare an nou trebuie să înceapă la data de 22 septembrie din vechiul calendar; fiecare lună are treizeci de zile, cu cinci zile suplimentare adăugate la sfârşitul anului; lunile vor fi împărţite în trei cicluri de zece zile; zilele vor fi unităţi de ro în loc de 24 de ore. 40 S-a mai hotărât şi că timpul SCURTĂ ISTORIE A TIMPULUI MĂSURAT PE CEAS

107

trebuia de atunci înainte măsurat în ţ1.nităţi zecimale- minute zecimale şi secunde zecimale. Scopul acestor schimbări masive, observă sociologul Evi­ atar Zerubavel, nu a fost altul decât „obţinerea unui control social prin impunerea unui nou ritm al vieţii colective". 4 1 Noul calendar a întâmpinat totuşi o opoziţie larg răspândită atât în interiorul, cât şi în afara Franţei. O problemă era că săptămâna de zece zile presupunea înlocuirea celei de-a şaptea zile, a Sa­ batului, ceea ce însemna că zilele anuale de odihnă se redu­ ceau de la 5 2 la 36. Noul calendar a redus astfel cu mai bine de jumătate numărul sărbătorilor de rit vechi. Din motivele aces­ tea şi din multe altele, noua măsură a fost abandonată după 1 3 ani de tulburări. Liderii Revoluţiei Bolşevice au încercat o lovitură similară. În 1 9 29, Stalin, care viza eliminarea calendarului gregorian, a stabilit un calendar revoluţionar care să-l înlocuiască pe acesta. La început, noul sistem a introdus săptămâna de cinci zile - patru zile de muncă urmate de o zi de odihnă, fiecare lună fiind formată din şase săptămâni. Mai târziu, a introdus un ciclu săptămânal de şase zile. Acest proiect revoluţionar a fost abandonat în 1940, când şi această ţară s-a întors la fami­ liarul calendar gregorian. 42 Jeremy Rifkin prezice că războaiele pentru controlul tim­ pului de felul celor de mai sus vor fi tot mai prezente în poli­ tica viitorului. ,,În domeniul politicilor timpului mocneşte o luptă al cărei rezultat ar putea determina cursul politicii din lumea întreagă în secolul următor", crede el. Împărţirea tra­ diţională a spectrului politic între stânga şi dreapta, susţine Rifkin, va fi înlocuită de „un nou spectru temporal cu ritmuri empatice de o parte şi ritmuri ale puterii de cealaltă parte". Cei care agreează modelul ritmurilor puterii se dedică valorilor eficienţei şi vitezei, care caracterizează dogma epocii indus­ triale, ,,timpul înseamnă bani". Susţinătorii modelului timpu­ lui empatic vociferează împotriva „timpului artificial pe care 108

GEOGRAFIA TIMPULUI

l-am creat [... ]. Interesul lor este să redirecţioneze conştiinţa umană spre o unire mai empatică cu ritmurile naturii". Rifkin prezice că „politica, privită multă vreme ca o ştiinţă spaţială, este acum pe punctul de a deveni un soi de artă temporală" 4 3 •

MOA RTEA O M U LU I T I C-TAC

Obiceiurile temporale dispar greu. Aşa cum americanii s-au opus adoptării timpului standard, iar francezii şi ruşii s-au opus calendarelor revoluţionare, oamenii vor continua să lupte îm­ potriva controalelor nesolicitate asupra ritmului lor de viaţă preferat, ,,natural". Chiar şi micile schimbări se observă rapid. În ultimii o sută cincizeci de ani, majoritatea neînţelege­ rilor au derivat din tentativa de a înlocui fluxul continuu al timpului natural cu momentele separate, măsurabile ale cea­ sului mecanic. În ultimii ani totuşi, schimbările în înregistra­ rea timpului au venit din multe direcţii. O provocare recentă la adresa timpului naturii, dar şi a mişcării ceasului mecanic cu cadran, a venit din partea ceasului digital. Şi acesta a fost întâmpinat cu reticenţă. Într-un articol pentru Minding the Earth Quarterly, Joseph Meeker ne împărtăşeşte următoarele reflecţii despre ceasul lui digital: Oricât de precise ar fi ceasurile şi ceasornicele, ele nu reuşesc să spună adevărul despre timp. Ceasul meu obişnuit (numit în ziua de azi „analogic") este un aranjament simbolic de numere reprezentând douăsprezece ore consecutive, cu ace în mişcare continuă pentru a indica trecerea timpului. Când mă uit la el, văd o perioadă de douăsprezece ore şi observ spre ce punct al ei mă îndrept. Ceasul măsoară timpul prin rearanjarea obiectelor sale în spaţiu, exact ce face şi sistemul solar. Viteza orarului se bazează pe viteza rotaţiei zilnice a pământului, aşa că atunci SCURTĂ ISTORIE A TIMPULUI MĂSURAT PE CEAS

109

când mă uit la încheietura mâinii îmi amintesc că pământul este în mişcare. Ceasurile şi ceasornicele digitale nu ne mai oferă un ase­ menea context. Fiind nişte instrumente imperfecte, nu pot să perceapă mai mult de o clipă, nu pot sugera că există un proces în desfăşurare, care include ce s-a întâmplat înainte şi ce ur­ mează. Un ceas digital seamănă cu un specialist foarte instruit, care a învăţat să facă un singur lucru, să-l facă foarte bine şi să ignore toate împrejurimile şi conexiunile. Ceasurile digitale şi viziunile înguste se potrivesc foarte bine, şi ambele sunt semne ale timpului nostru. 44 S-ar putea oare ca următorul pas din evoluţia timpului măsu­ rat pe ceas să ducă la nostalgia după Omul Tic-Tac? Nostalgia după timpul real al orarului şi minutarului? Când locuiam în Tallahassee, Florida, cu câţiva ani în urmă, administraţia locală a încercat să adopte o lege care să adapteze ora locală la ora de vară folosită în jur. Protestând faţă de măsură, un grup de fundamentalişti religioşi a lansat o furibundă campanie publicitară care-i încuraja pe oameni să-şi păstreze vechiul timp standard. Sloganul lor era „Păstraţi timpul natural al lui Dumnezeu". Felul în care definim şi măsurăm timpul are, de fapt, tan­ genţe cu religia. Şi oamenii nu-şi schimbă religia cu uşurinţă.

4. Viaţa în ti m p u l eve n i m enţial

Într-o lume în care timpul nu poate fi măsurat, nu există nici ceasuri, nici calendare, nici program fix. Evenimentele sunt declanşate de alte evenimente, nu de timp. Construirea unei case începe când piatra şi cheresteaua ajung la şantier. Cariera de piatră oferă piatră atunci când pietrarul are nevoie de bani. [ ...] Trenurile părăsesc gara [ ...] când vagoanele s-au um­ plut de pasageri. [ ... ] Cu mult timp în urmă, înainte de Marele Ceas, timpul era măsurat prin schimbă­ rile corpurilor cereşti: călătoria lentă a stelelor pe cerul nopţii, arcul soarelui şi variaţia luminii, creşte­ rea şi descreşterea lunii, maree, anotimpuri. Timpul era măsurat şi de bătăile inimii, ritmurile veghii şi somnului, recurenţa foamei, ciclul menstrual al femeilor, durata singurătăţii. - Alan Lightman, Einstein 's Dreams

Oricine a călătorit prin ţări străine (sau a aşteptat, să zicem, în biroul medicului) ştie că ceasul, sau chiar calendarul, uneori nu este decât un ornament. Evenimentul care se petrece cu aceste ocazii începe şi se termină deseori fără cea mai mică preocupare pentru detaliile tehnice ale unui ceas. Noi, în lumea industrializată, ne aşteptăm la punctualitate. Dar viaţa după ora de pe ceas este în mod cert în dezacord cu aproape întreaga istorie scrisă. Iar aceste obiceiuri legate de timp sunt discor­ dante nu doar din punct de vedere istoric. Chiar şi în ziua de azi, ideea de a trăi în funcţie de ceas rămâne absolut străină pentru o mare parte a omenirii. Una dintre cele mai semnificative întrebări în ceea ce pri­ veşte ritmul vieţii este dacă oamenii folosesc ora de pe ceas pentru a programa începutul şi sfârşitul activităţilor sau dacă VIAŢA ÎN TIMPUL EVENIMENŢIAL

111

lasă activităţile să se desfăşoare în ritmul lor spontan. Aceste două abordări sunt cunoscute, respectiv, ca traiul după timpul de pe ceas şi traiul după timpul evenimenţial. Diferenţa dintre ceas şi timpul evenimenţial este mai mult decât o diferenţă de viteză, deşi viaţa cu siguranţă tinde să fie mai rapidă pentru persoanele care se orientează după timpul de pe ceas. Permi­ teţi-mi să mă întorc la un exemplu personal. La câţiva ani după şederea mea în Brazilia am devenit eli­ gibil pentru un concediu sabatic de la universitatea mea. Am decis să folosesc acest timp de „odihnă şi refacere" pentru a realiza un studiu despre variaţiile ritmului vieţii în diverse ţări. De asemenea, am ales să profit de ocazie pentru a-mi îm­ plini un vis din copilărie-să călătoresc în jurul lumii. Nu-mi era foarte clar exact unde îmi doream să merg. Expresia „călă­ torie în jurul lumii" suna minunat, dar trebuie să recunosc că nu eram sigur ce înseamnă. Niciodată nu am fost foarte bun la geografie, n-am prea înţeles cum sunt aranjate naţiunile lumii şi chiar mai puţin modul lor de funcţionare. Nu ştiam ce urma să întâlnesc, era imposibil să planific exact ce să vizi­ tez sau cât timp să rămân în fiecare ţară. Am decis, în schimb, să las călătoria să evolueze de la sine. Din fericire, cercetarea pe care am conceput-o mi-a permis flexibilitatea de a decide de-a lungul drumului când şi unde să adun date. Am cumpărat o hartă a lumii şi am marcat locurile unde se aflau patru dintre cele mai exotice obiective turistice care mi-au trecut prin minte: Marele Zid Chinezesc, vârful Everest, Taj Mahal şi Marile Piramide din Egipt. Apoi am unit semnele. Deşi nu eram sigur câte dintre aceste minuni aş apuca să văd, mi-au conturat vag călătoria. M-am hotărât să călătoresc cu avionul până în vestul Asiei şi apoi să continui pe uscat, mer­ gând spre vest, în jurul globului. Căutând pe hartă graniţele Asiei, am ajuns cu degetul în dreptul Indoneziei. Am cumpărat un bilet de avion doar dus spre Jakarta, cu opriri în Japonia, Taiwan şi Hong Kong. Mai departe nu aveam 112

GEOGRAFIA TIMPULUI

bilete. Plănuiam ca din Indonezia să plec spre Thailanda prin Malaysia şi apoi să traversez Asia spre vest, spre casă. Singurele mele reguli erau să nu călătoresc altfel decât la clasa a doua şi să rămân pe teren cât mai mult posibil. Am renunţat la cre­ ditul pentru casă, am închiriat maşina, mi-am pus obiectele de valoare în seif şi le-am spus tuturor celor care trebuiau să ştie că plec un semestru. (Profesorii nu gândesc în termeni de luni, unitatea noastră de timp este semestrul.) Semestrul s-a întins până la urmă pe două semestre (un an, inclusiv vacanţa de vară). Călătoria a început cu un zbor de la San Francisco la Tokyo. Pregătindu-mă pentru lunga călătorie, am încercat să mă con­ centrez pe noul proiect. Primul meu gând a fost că nu am chei în buzunar. Apoi, în locul unui calendar de întâlniri aveam, pentru prima dată în viaţa mea, un jurnal. Apoi m-a frapat constatarea că nu aveam nici un angajament. Nu era nimic altceva de rezolvat în afara planurilor mele de cercetare foarte flexibile, care trebuiau duse la bun sfârşit la un moment dat. Nu trebuia să fiu nicăieri în nici un moment, timp de şase luni. Nu existau planuri sau programe care să mă abată din drum. Din ocaziile care aveau să se ivească aveam să le aleg pe acelea pe care aş fi vrut să le urmez. Eram liber, liber, liber! Bucuria mea a durat aproape o jumătate de minut. Apoi a urmat teroarea: Ce naiba să fac un semestru întreg fără nici un program? M-am uitat înainte şi am văzut straturi şi straturi de nimic. Cum să-mi umplu timpul? Nu tânjisem niciodată în viaţa mea atât de mult după o întâlnire - cu oricine, pentru orice fleac. A fost într-adevăr jalnic. Eram mai liber şi mai mobil decât ar fi putut să viseze vreodată majoritatea oamenilor din lume. Eram un Marlon Brando pe motocicleta lui - cu paşaport, un doctorat şi un salariu stabil. Şi am reacţionat cu un atac de anxietate. Mai încolo, când am aţipit puţin în timpul zborului, am visat un fragment din cartea lui William Faulkner Lumină în VIAŢA ÎN TIMPUL EVENIMENŢIAL

113

august. Cel cu personajul numit Crăciun, care, flămând şi fu­ gind de şerif, devine obsedat de timp. Mai târziu am căutat citatul exact: N-am mâncat de... N-am mâncat de... încercând să-şi aducă aminte câte

zile trecuseră din acea vineri în Jefferson, din restaurantul unde-şi luase cina, până când, după câtva timp, în aşteptarea aceea nemişcată până ce oamenii aveau să fi mâncat şi să se fi dus la câmp, numele zilei aceleia a săptămânii i se păru mai important decât mâncarea. Fiindcă atunci când oamenii plecară până la urmă, el coborî şi se ivi în lumina egală a soarelui de culoarea narcisei şi se duse la uşa bu­ cătăriei, dar nu ceru de mâncare. [ ... ] Îşi auzi glasul vorbind liniştit: ,,Puteţi să-mi spuneţi în ce zi suntem? Vreau doar să ştiu ce zi e azi." „Ce zi?" Faţa ei era uscată, ca şi a lui, trupul ei tot atât de slab şi de neobosit şi de istovit. Femeia îi spuse : ,,Pleacă de aici! E marţi! Pleacă de aici! îl chem pe bărbatul meu!" Zise calm: ,,Mulţumesc", şi uşa se trânti.*

Când am ajuns la Tokyo, m-am cazat la un hotel unde-mi re­ zervase o cameră un fost student. Era singura rezervare pe care o aveam pentru următoarele şase luni (de fapt, douăsprezece luni, dar, slavă Domnului, pe-atunci nu ştiam asta). După ce am despachetat, mi-am pus halatul şi papucii de la hotel. Partea de jos a halatului lăsa la vedere mult mai mult din picior decât se gândise producătorul, iar papucii acopereau doar trei degete de la picioare. Dar mi-a plăcut imaginea şi, după o baie cu apă fierbinte şi o sticlă foarte mare de bere Sapporo, m-am culcat cu un dram de speranţă pentru viitorul meu imediat. În dimineaţa următoare m-am trezit cu priveliştea acope­ rişurilor cu ţiglă verde, a unor baniani şi a unui Buddha enorm. Văzând halatul scurt şi papucii mi-am recăpătat entuziasmul. Eram gata să las evenimentele să-şi urmeze propriul curs. Ce să fac mai întâi? Mi-a plăcut baia fierbinte din seara prece­ dentă, aşa că am decis să-mi încep ziua cu încă o baie lungă. * Trad. de Radu Lupan (n. red.). 114

GEOGRAFIA TIMPULUI

Apoi am găsit un magazin de ceai alături. Chelnerul vorbea puţin englezeşte, mâncarea era bună şi mi-a ţinut companie chiar şi un număr din Herald Tribune. După micul dejun, am explorat statuia lui Buddha, care, după cum s-a dovedit, se odihnea într-un templu mare, înconjurat de un parc minunat. Am scos o carte să citesc, mi-am întins picioarele şi am urmă­ rit cum se desfăşura viaţa în Tokyo. Apoi? Un prieten îmi dăduse o listă de grădini pe care, cre­ dea el, mi-ar plăcea să le văd. De ce nu? Am ales la întâmplare una şi mi-a plăcut foarte mult vizita. În acea seară am avut parte de o cină frumoasă la un restaurant aproape de hotelul meu. Am terminat ziua cu o baie fierbinte, apoi cu halatul şi papucii, şi un Sapporo. În dimineaţa următoare am ţâşnit din pat plin de adrena­ lină. Oare ce avea să-mi aducă noua zi? Cum să începem? Cu încă o baie, bineînţeles. Apoi, amintindu-mi de dimineaţa plă­ cută din ziua precedentă, m-am întors la magazinul meu cu ceaiuri pentru micul dejun. După aceea, nu mi-aş fi putut în­ chipui un alt loc în care aş fi vrut să fiu în afară de templul din vecinătate. În după-amiaza aceea am încercat o altă grădină. Seara am revenit la acelaşi restaurant. Şi, bineînţeles, am făcut o baie şi m-am desfătat cu un Sapporo înainte de culcare. O altă zi minunată. Ziua a treia a fost ceva de genul: baie fierbinte/mic dejun la magazinul cu ceai/Buddha/grădini/cină/baie fierbinte/Sap­ poro. Următoarea zi, la fel. Ca şi următoarea. Şi următoarea. Privind înapoi la prima săptămână, constat că aţi fi putut să programaţi un ceas după activităţile mele. Cât e ceasul, te întrebi? ,,Îşi citeşte cartea în parc, aşa că trebuie să fie ora ro." „Acum termină baia fierbinte, aşa că trebuie să fie un pic trecut de opt." Fără să-mi dau seama, am creat structura pe care mi-o dorisem atât de mult în timpul călătoriei cu avionul. În mod ironic, unul dintre motivele pentru care am ales o carieră în mediul academic a fost în primul rând acela că, mai mult decât VIAŢA ÎN TIMPUL EVENIMEN ŢIAL

115

în alte profesii, am putut să-mi organizez singur timpul. Dar când m-am confruntat cu lipsa oricăror constrângeri am trecut în extrema cealaltă. Spre surpriza mea, dar şi spre umilitoarea mea dezamăgire, am alcătuit un program mai strict decât cel din vremea când lucram.

C U FU N DAREA ÎN TIM P U L EVEN IMEN ŢIAL Comportamentul meu, acum îmi dau seama, a fost o luptă ca la carte între forţele timpului de pe ceas, pe de o parte, şi cele ale timpului evenimenţial, pe de altă parte. Timpul de pe ceas reglează începutul şi sfârşitul activităţilor. Când timpul eve­ nimenţial predomină, planificarea este determinată de activi­ tăţi. Evenimentele încep şi se încheie atunci când, prin consens reciproc, participanţii „simt" că e momentul potrivit. Între ora de pe ceas şi ora evenimentului există o mare deosebire. Socio­ logul Robert Lauer a realizat în cartea sa Temporal Man o amplă trecere în revistă a literaturii despre semnificaţia timpului de-a lungul istoriei. Cea mai importantă diferenţă, a constatat el, a fost aceea dintre oamenii care îşi trăiesc viaţa după ceas şi cei care măsoară timpul după evenimentele sociale. 1 În multe ţări oamenii îşi fac din timpul evenimenţial o fi­ lozofie de viaţă. În Mexic, de exemplu, există o vorbă populară echivalentă cu „Dă timpului timp" (Darie tiempo al tiempo). În altă parte a lumii, în Africa, se spune că „Până şi timpul îşi ia timp". Pe când era voluntar al Peace Corps în Liberia, psiholo­ gul Kris Eysell s-a confruntat cu o variaţie a acestei expresii africane. Ea spune cum în fiecare zi, când mergea pe jos de acasă la muncă, străinii îi strigau pe drum: ,,Nu te mai grăbi, domnişoară." În Japonia eram un om dependent de ceas nevoit să se descurce în situaţii în care programarea pe ceas îşi pierduse eficacitatea. După aceea am aflat că nu eram primul în această 116

GEOGRAFIA TIMPULUI

situaţie. Specialistul în psihologie socială James Jones a avut parte de şi mai multe provocări în timpul şederii sale în Trini­ dad. Jones, un afro-american, cunoaşte destul de bine ceea ce se numeşte „timpul oamenilor de culoare" (TOC). Dar nu era pregătit pentru peripeţiile pe care avea să le trăiască în timpul evenimenţial. Mai întâi, imediat după sosire, Jones s-a con­ fruntat cu zicala „Orice oră este ora locală din Trinidad", iar apoi, cât a stat acolo, a tot încercat să înţeleagă ce înseamnă asta: însemna pur şi simplu că întârzierea era normă, în răspăr cu înclinaţia anglo-europeană pentru punctualitate şi celeritate. În anul acela petrecut în Trinidad am înţeles că trinidadienii au un mod foarte personal de a controla timpul. Orice făceau, făceau mai de­ grabă dacă voiau şi când voiau. Şi de obicei exprimau această alegere astfel: ,,N-am avut chef să merg la lucru astăzi." Măsurau timpul mai mult prin comportament decât pe ceas. Orice se întâmpla, se întâm­ pla atunci când soseau oamenii şi se termina când aceştia plecau, nu când ceasul arăta 8:oo sau r:oo. 2

TOC

Pentru vizitatorii din lumea ceasurilor, viaţa petrecută după timpul evenimenţial pare adesea, cu o formulare a lui James Jones, o „anarhie cronometrică".

U N D E S U N T VAC I L E ? C U M S E M Ă S OA RĂ TI M P U L ÎN B U R U N D I

Atunci când oamenii timpului evenimenţial chiar se iau după ceas, adesea este vorba de ceasul naturii. Salvatore Niyonzima, un fost doctorand de-al meu, spune că ţara sa natală, Burundi, e un exemplu clasic pentru această situaţie. Ca în majoritatea Africii Centrale, explică el, viaţa din Bu­ rundi se desfăşoară în funcţie de anotimpuri. Mai bine de 80% din populaţia din Burundi sunt fermieri. Drept urmare, ,,oa­ menii încă se bazează pe fazele naturii. Când începe sezonul secetos, vine vremea recoltei. Iar când se întoarce sezonul ploios VIAŢA ÎN TIMPUL EVENIM ENŢIAL

117

este desigur vremea să mergi din nou pe câmp şi să plantezi şi să semeni, iată care e ciclul." Întâlnirile din Burundi sunt adesea organizate tot în func­ ţie de ciclurile naturale. ,,Întâlnirile nu au loc neapărat la o anumită oră din zi. Oamenii care au crescut în zonele rurale şi nu au avut parte de prea multă educaţie pot stabili o întâl­ nire devreme spunând „Bine, ne vedem mâine dimineaţă când ies vacile la păscut". Dacă vor să se întâlnească în miezul zilei, atunci „îşi stabilesc întâlnirea când vacile merg să se adape la izvor", acolo unde sunt mânate la prânz. Pentru ca vacile ti­ nere să nu bea prea multă apă, explică Niyonzima, fermierii le păzesc de regulă două-trei ore într-un adăpost, în timp ce vacile mai bătrâne se adapă în continuare la izvor. ,,Apoi, după-amiaza, să zicem pe la ora trei, e vremea ca vacile tinere să iasă din nou la păscut. Aşa că dacă vrei o întâlnire mai târziu poţi să spui «ne vedem când ies vacile tinere»." Să fii mai exact de-atât - de pildă, să zici „ne vedem în a doua parte a perioadei când vacile se adapă la izvor, spune Niyonzima, ,,ar fi prea mult. Dacă stabileşti să vii acasă la mine când vacile merg să se adape înseamnă că este aproximativ miezul zilei. Dacă e cu o oră mai devreme sau mai târziu nu are nici o importanţă. Omul ştie că a stabilit o întâlnire şi o să fie acolo". E dificil şi aproape irelevant să fii precis, fiindcă în primul rând nu poţi să ştii exact când îşi scot oamenii vacile afară. ,,Poate mă hotărăsc să le duc la izvor cu o oră mai târziu, pentru că ori le-am scos din staul mai târziu, ori pare că nu s-au hrănit suficient, fiindcă nu era destulă iarbă unde păşteau." Oamenii din Burundi folosesc repere la fel de plastice şi pentru a marca timpul nopţii. ,,Despre o noapte foarte întu­ necată spunem că este o noapte ca un «Cine eşti?», explică Niyonzima. Asta înseamnă că se face atât de întuneric, încât nu mai recunoşti pe nimeni fără să-i auzi vocea. Ştii că e cineva acolo, dar nu-1 vezi, pentru că este atât de întuneric, încât întrebi «Cine eşti?» în semn de salut. Respectivul răspunde, şi eu îi 118

G EOGRAFIA TIMPU LUI

aud vocea şi îl recunosc. Ora lui «Cine eşti?» este un mod de a descrie o noapte foarte întunecată. Şi despre un eveniment se poate spune că s-a petrecut într-o noapte de «Cine eşti?»." Stabilirea unor întâlniri nocturne la anumite ore, spune Niyonzima, ,,devine dificilă. «Cine eşti?» se referă pur şi sim­ plu la condiţiile fizice, la întuneric. Nu aş fixa, cu siguranţă, o oră anume, 8 sau 9. Când oamenii vor să se refere la un anumit moment al nopţii mai degrabă aduc în discuţie somnul. Spun, de pildă, că ceva s-a petrecut atunci când nu era nimeni treaz, sau, cu un pic mai multă precizie, atunci când «oamenii se cufundă în somn». Mai târziu în noapte s-ar traduce prin «aproape de zori» sau vremea «când începe să cânte cocoşul», sau, şi mai precis, «la primul cântat al cocoşului», sau la al doilea ş.a.m.d. Şi apoi putem să vorbim iar despre vaci". Să comparăm ceasul natural din Burundi cu ceasul care do­ mină în cultura anglo-americană. Ceasurile ne dictează când este timpul să lucrăm şi când să ne distrăm, când începe şi când se termină fiecare activitate. Chiar şi evenimentele biologice sunt de obicei programate pe ceas. Noi spunem firesc că este „prea devreme să mergem la culcare" sau „nu e încă ora cinei" sau că e prea târziu să tragi un pui de somn sau să iei o gustare. Ora de pe ceas mai degrabă decât semnalul propriului corp dictează de obicei când este timpul să începem şi să ne oprim. Învăţăm aceste obiceiuri de la o vârstă fragedă. Un nou-născut este pe deplin capabil să recunoască când îi este sau nu-i este foame sau somn. Dar nu trece mult timp până când părinţii fie adaptează rutina copi­ lului pentru a se potrivi cu rutina lor, fie, ca răspuns la diver­ sele standarde culturale predominante (deseori definite de manualele de parenting), îl instruiesc pe copil să mănânce şi să doarmă într-un ritm mai „sănătos". Copilul învaţă atunci când să-i fie foame şi când să-i fie somn. VIAŢA ÎN TIMPUL EVENIM ENŢIAL

119

Ca adulţi, unii oameni sunt deosebit de sensibili faţă de controlul exercitat de ceas. Într-o serie de studii efectuate acum câţiva ani, specialistul în psihologie socială Stanley Schachter şi colegii săi au observat comportamentele alimentare ale per­ soanelor obeze şi ale celor cu greutate normală. Schachter a susţinut că un factor major în obezitate este tendinţa ca mân­ catul să depindă de indicatorii externi din mediul înconjură­ tor. Oamenii cu greutate normală, credea el, sunt mai receptivi la semnalele interne ale foamei. Un indicator extern puternic, după părerea lui Schachter, este ceasul. Pentru a-şi testa teoria, studenţii din campusul Universi­ tăţii Columbia au fost aduşi într-o încăpere în care cercetătorii măsluiseră ceasurile, astfel încât unii subiecţi au crezut că era mai devreme decât ora lor obişnuită de cină, iar alţii au crezut că era mai târziu. Participanţilor li s-a spus să se servească dintr-un castron cu biscuiţi aflat în faţa lor. După cum a pre­ văzut Schachter, subiecţii obezi au mâncat mai mulţi biscuiţi când credeau că a trecut ora cinei decât atunci când au fost făcuţi să creadă că încă nu sosise ora cinei. Timpul de pe ceas nu a avut nici o influenţă asupra cantităţii de biscuiţi pe care au mâncat-o subiecţii cu greutate normală. Mâncau când le era foame. Persoanele supraponderale au mâncat când timpul de pe ceas spunea că atunci era momentul. 3 Cum mi-a spus odată unchiul meu supraponderal când l-am întrebat dacă îi este foame, ,,nu mi-a mai fost foame de 45 de ani".

E A D EVĂ RAT CĂ T I M P U L ÎN S EAM N Ă B A N I ?

Când ceasul domină, timpul devine un bun valoros. Cultu­ rile orei de pe ceas consideră că timpul este o realitate fixă, liniară şi măsurabilă. Cum a spus odată Benjamin Franklin: „Amintiţi-vă că timpul înseamnă bani." Dar pentru culturile 120

GEOGRAFIA TIMPULUI

evenimenţiale, în care timpul este mult mai flexibil şi mai ambiguu, timpul şi banii sunt entităţi distincte. Uneori între aceste două atitudini pot apărea ciocniri pu­ ternice. În călătoria mea sabatică, de exemplu, atunci când am schimbat rutina cu baia fierbinte/mic dejun/Buddha şi am făcut o excursie la Taj Mahal, cele mai frecvente comentarii pe care le-am auzit rostite de vizitatorii din lumea întreagă erau cele despre durata construcţiei. ,,Oare cât le-o fi luat?" Comentariul de pe locul doi ca frecvenţă în rândul turiştilor din India suna cam aşa: ,,Cred că a durat un veac să termine toată broderia asta. Îţi închipui cât ar costa la noi?" Activitatea de vacanţă favorită a multor occidentali este să profite de pe urma timpului străinilor. Dar aceste comentarii nu înseamnă mult pentru artistul indian care şi-a petrecut luni întregi bro­ dând ţesături sau pentru strămoşii lui care au construit Taj Mahalul. Când domină timpul evenimenţial, modelul econo­ mic al timpului îşi pierde însemnătatea. Timpul şi banii sunt entităţi independente. Trebuie să dai timpului timp, cum se spune în Mexic. În călătoriile mele din America de Sud şi Asia, am fost de multe ori uimit, şi uneori chiar jignit, de comentarii precum: ,,Spre deosebire de voi, americanii, pentru noi timpul nu în­ seamnă bani." De obicei răspundeam cam aşa: ,,Dar altceva în afară de timp nu avem. E cel mai valoros bun al nostru, cel mai preţios. Cum puteţi să-l irosiţi aşa?" iar replica lor tipică - de obicei pe un ton mai puţin impetuos decât al meu - începea cu recunoaşterea necondiţionată a faptului că timpul este într-ade­ văr cel mai valoros bun. Dar tocmai din acest motiv adepţii timpului evenimenţial susţin că nu trebuie să irosim timpul încorsetându-l în nişte unităţi străine, monetare. Burundi este un argument şi în acest sens. ,,Cei din Africa Centrală", spune Salvatore Niyonzima, ,,nu ţin de obicei cont că timpul înseamnă mereu bani. Când vreau ca timpul să mă aştepte, asta face. Şi când nu vreau să fac ceva astăzi - nu contează VIAŢA ÎN TIMPUL EVENIMENŢIAL

121

din ce motiv - pot decide să fac mâine şi va fi la fel de bine ca şi astăzi. Dacă pierd puţin timp, nu pierd ceva foarte impor­ tant, deoarece, la urma urmei, am aşa de mult timp". Jean Traore, student din Africa de Est care învaţă în Bur­ kina Faso, consideră că ideea de „a pierde timpul" este neclară. „În ţara mea nu există timp pierdut, observă el. Cum poţi să pierzi timpul? Dacă nu faci ceva, faci altceva. Chiar dacă doar vorbeşti cu un prieten sau stai să te uiţi în jur, faci ceva." Un cetăţean responsabil din Burkina Faso trebuie să înţeleagă şi să accepte această viziune a timpului şi să recunoască faptul că adevărata risipă - chiar păcat pentru unii - este să nu ai suficient timp pentru oamenii din viaţa ta. Mexicul este un alt exemplu. Oamenii de afaceri americani se plâng adesea că mexicanii suferă de o lipsă de priză la timp. Dar, cum subliniază scriitorul Jorge Castafieda, aceştia „sunt pur şi simplu diferiţi [ ... ]. Nu e nimic supărător dacă laşi să treacă timpul, dacă întârzii (o oră, o zi, o săptămână). Pur şi simplu acestea nu sunt nişte priorităţi. Contează mai mult să vizitezi un prieten de familie decât să ajungi la muncă sau la o întâlnire, mai ales atunci când lucrul constă în a vinde bunuri la colţ de stradă". Mai există o explicaţie, economică de data aceasta: ,,Lipsesc din plin stimulentele pentru a ajunge la timp, pentru a face o livrare la timp sau pentru a lucra ore suplimentare. Deoarece majoritatea oamenilor sunt plătiţi puţin pentru ceea ce fac, premiul pentru punctualitate şi con­ formare poate fi insignifiant: în Mexic, adesea timpul nu în­ seamnă bani." Timpul evenimenţial şi timpul de pe ceas au o oarecare legătură între ele. Dar timpul evenimenţial înseamnă mult mai mult decât ceasul. Este un produs al contextului mai larg; un rezultat al indicatorilor sociali, economici, de mediu şi, bineînţeles, al valorilor culturale. În consecinţă, timpul de pe ceas şi timpul evenimenţial alcătuiesc deseori lumi separate. După cum observă Jorge Castafieda despre Mexic şi Statele 122

GEOGRAFIA TIMPULUI

Unite, ,,timpul pune bariere între cele două ţări în aceeaşi măsură ca orice altceva"4.

ALTE C U LTU R I AXATE PE TI M P U L EV E N I M E N ŢI A L

Viaţa în societatea industrializată este atât d e ataşată d e ceas, încât cei care trăiesc în ea ignoră adesea cât de excentrice pot să le pară celorlalţi credinţele lor legate de timp. În multe locuri din lume oamenii nu sunt la fel de „civilizaţi" ca noi. (Psihologul Julian Jaynes defineşte civilizaţia drept „arta de a trăi în oraşe suficient de mari încât nimeni să nu cunoască pe nimeni"). Chiar şi astăzi, ceasurile organice, precum timpul din Burundi, al vacilor, sunt adesea singurul standard pe care-l acceptă localnicii. Pentru mulţi, dacă nu cumva pentru majo­ ritatea oamenilor din lume, traiul după ceas ar fi la fel de ne­ firesc şi tulburător pe cât este pentru occidentalii de Tip A traiul fără un program concret. Antropologii au investigat numeroase exemple de culturi contemporane bazate pe timpul evenimenţial. Philip Bock, de exemplu, a analizat secvenţa temporală a unui priveghi la indienii Micmac din estul Canadei. El a descoperit că prive­ ghiul poate fi clar împărţit în ora de adunare, ora de rugăciune, ora de cântat, pauza şi ora mesei. Dar se pare că nici una dintre aceste etape nu este direct legată de timpul de pe ceas. Cei care plâng mortul pur şi simplu trec de la o etapă la alta prin con­ sens reciproc. Când începe şi se termină fiecare episod? Când vine vremea potrivită, şi nu mai înainte. 5 Robert Lauer relatează despre populaţia nuer din Sudan, ale cărei calendare se bazează pe schimbările sezoniere din mediul lor. De exemplu, îşi construiesc barajele de pescuit şi staulele pentru bovine în luna ku.r. Cum ştiu când este ku.r? Kur e când îşi construiesc barajele şi staulele. Le părăsesc şi se întorc în satele lor în lunile de dwat. Când este dwat? Când oamenii VIAŢA ÎN TIMPUL EVENIMENŢIAL

123

pornesc la drum. 6 Există o glumă veche despre un american plecat în turul Europei, care, întrebat unde se află, răspunde: „Dacă e marţi înseamnă că sunt în Belgia." Dacă membrilor populaţiei nuer li s-ar pune aceeaşi întrebare, ar putea răs­ punde: ,,Dacă e Belgia, atunci trebuie să fie marţi." Mulţi oameni se folosesc de activităţile sociale pentru a împărţi timpul, şi nu invers. În unele părţi din Madagascar, de exemplu, la întrebarea cât durează o anume activitate s-ar putea răspunde „atât cât durează să fierbi orezul" (cam jumătate de oră) sau „cât ai prăji o lăcustă" (doar o clipă). La fel, se cunoaşte o vorbă a indigenilor din Cross River, Nigeria, care spune că ,,un om a murit mai repede decât se prăjeşte bine porumbul" (mai puţin de cincisprezece minute). Mai aproape de casă, nu cu mulţi ani în urmă, în New English Dictionary exista o intrare „pissing while"* - o măsurătoare nu foarte exactă, dar care se poate regăsi în destule culturi. Cele mai multe societăţi au un anumit tip de săptămână, dar se pare că aceasta nu cuprinde mereu şapte zile. Incaşii aveau o săptămână de zece zile. Vecinii lor, Muysca din Bogota, aveau o săptămână de trei zile. Unele săptămâni sunt lungi de şaisprezece zile. Adesea durata săptămânii reflectă cicluri de activităţi mai degrabă decât invers. Pentru mulţi oameni, pie­ ţele sunt principala activitate care necesită coordonare în grup. Membrii populaţiei khasi din Assam, raportează Pitirim So­ rokin, îşi ţin piaţa în fiecare a opta zi. Fiind oameni practici, şi-au făcut săptămâna de opt zile şi au numit zilele săptămânii după locurile în care se ţin cele mai mari pieţe.7 Aborigenii din jungla Andaman din India nu au nici ei nevoie să cumpere calendare. Andamanezii au elaborat un calendar anual complex în jurul secvenţei de mirosuri domi­ nante ale copacilor şi florilor din mediul lor. Când vor să ştie * Cât îţi ia să te uşurezi (n. tr.). 124

GEOGRAFIA TIMPULUI

în ce perioadă a anului sunt, andamanezii adulmecă mirosu­ rile de afară.8 Călugării din Birmania au creat un ceas deşteptător de în­ credere. Ei ştiu că este timpul să se trezească „atunci când este suficientă lumină ca să vezi venele de la mână" 9• Există grupuri de oameni care, chiar dacă poartă ceas la mână, preferă să măsoare timpul imprecis. Antropologul Douglas Raybeck, de exemplu, a studiat ţăranii kelantezi din Peninsula Malacca, un grup pe care îl numeşte poporul „cu ceas din nucă de cocos". Kelantezii măsoară timpul cu ajuto­ rul ceasurilor din nucă de cocos - o invenţie pe care o folosesc ca pe un cronometru pentru competiţiile sportive. Acest ceas constă într-o jumătate de coajă de nucă de cocos cu o gaură mică în centru, care pluteşte într-o găleată cu apă. Intervalele sunt măsurate în funcţie de cât timp durează pentru ca coaja să se umple cu apă şi apoi să se scufunde - de obicei aproxi­ mativ trei până la cinci minute. Kelantezii recunosc că este un ceas inexact, dar îl preferă ceasurilor de mână _ I o Unele populaţii nici măcar nu au un cuvânt care să însemne ,,timp". E.R. Leach a studiat populaţia Kachin din nordul Bir­ maniei. Kachin folosesc cuvântul ahkying pentru a se referi la ora ceasului. Cuvântul na se referă la o perioadă lungă de timp, iar cuvântul ta wng, la una scurtă. Cuvântul ta se referă la perioada de primăvară, iar cuvântul asako, la durata vieţii unei persoane. Un Kachin nu ar considera că vreunul dintre aceste cuvinte e sinonim cu un altul. În vreme ce în limba engleză timpul, tratat de majoritatea occidentalilor ca o entitate obiec­ tivă, este un substantiv, cuvintele Kachin pentru timp sunt tratate mai mult ca adverbe. Pentru Kachin timpul nu are o realitate tangibilă.I I Multe culturi indiene nord-americane tratează şi ele timpul doar indirect în limba lor. Sioux, de exemplu, nu au nici un cuvânt pentru „timp", ,,târziu" sau „aşteptare". Hopi, observă Edward Hall, nu au timpuri verbale pentru trecut, prezent şi VIAŢA ÎN TIMPUL EVENIMENŢIAL

125

viitor. Ca şi populaţia Kachin, Hopi tratează conceptele tem­ porale mai mult ca adverbe decât ca substantive. Când discută despre anotimpuri, de exemplu, ,,Hopi nu pot spune că vara e fierbinte, deoarece vara include atributul «fierbinte», la fel cum un măr are atributul «roşu». «Vara» şi «fierbinte» sunt acelaşi lucru! Vara este o condiţie: fierbinte." Populaţiilor kachin şi hopi le e greu să conceapă timpul ca pe o cantitate. Desigur, nu înseamnă nici bani, nici ceas. Timpul există numai în pre­ zentul etern. Multe culturi arabe mediteraneene definesc doar trei cate­ gorii temporale: nici un fel de timp, acum (care are durate di­ ferite) şi pentru totdeauna (prea lung). Ca rezultat, oamenii de afaceri americani întâmpină deseori obstacole de comunicare frustrante atunci când încearcă să-i facă pe arabi să distingă între diferite perioade de aşteptare - între, să zicem, o perioadă lungă şi o perioadă foarte lungă. 1 2 Am dat peste o problemă similară de vocabular când încer­ cam să traduc un studiu despre timp în limba spaniolă pentru un chestionar mexican. Trei dintre întrebările mele originale în engleză le cereau oamenilor să spună când „anticipează" că o persoană va sosi la o anumită întâlnire, la ce oră „speră" că va ajunge acea persoană şi cât timp o vor „aştepta" să ajungă. Se pare că în spaniolă cele trei verbe, a anticipa, a spera şi a aştepta se traduc toate cu verbul esperar(acelaşi din portugheză). A tre­ buit în cele din urmă să reformulez ca să transmit deosebirile. Un vechi proverb idiş spune că „speranţa este bună, dar aşteptarea o distruge". Comparaţi aceste vorbe cu o cultură a cărei limbă nu distinge de obicei între a aştepta, a spera şi a anticipa, şi veţi vedea clar cum se raportează această cultură la ceas. La început, am fost frustrat de incapacitatea de a-mi traduce chestionarele. Mai târziu însă, mi-am dat seama că aceste eşecuri de traducere îmi spuneau la fel de multe despre perspectiva latino-americană asupra timpului ca şi răspunsu126

GEOGRAFIA TIMPULUI

rile oamenilor la întrebările mele formale. Limbajul verbal al timpului şi limbajul său nonverbal se alimentează reciproc.

CUM SĂ FACE M SĂ NU SE ÎNTÂM PL E TOTUL D EODATĂ Cea mai importantă funcţie a timpului măsurat pe ceas este, s-ar putea spune, aceea de a împiedica suprapunerea mai mul­ tor evenimente. ,,Timpul este calea prin care natura face astfel încât să nu se petreacă totul în acelaşi timp", am citit de curând într-un graffiti. Cu cât este mai complexă reţeaua de activităţi, cu atât programarea lor trebuie să fie mai riguroasă. Un anga­ jament comun de a respecta timpul de pe ceas serveşte la coordonarea traficului. Populaţiile khasi şi nuer pot să evite dominaţia ceasului deoarece necesităţile lor legate de timp sunt diferite şi nu foarte complicate. Dar nu trebuie să traversăm continente pentru a vedea gru­ puri care încă trăiesc în timpul evenimenţial. Chiar şi în cul­ turile dominate de ceas există oameni cu necesităţi temporale care seamănă mai mult cu simplitatea sătenilor asiatici decât cu cele din societatea din jur, coordonată de ceas. În aceste subculturi, viaţa capătă cadenţa timpului evenimenţial. Alex Gonzalez, un coleg sociopsiholog care a crescut în­ tr-un cartier mexicano-american din Los Angeles, a descris atitudinea faţă de timp a prietenilor lui din copilărie care au rămas în vechiul său cartier. Mulţi dintre aceşti oameni sunt şomeri, au puţine şanse de angajare şi, observă el, aproape nici o perspectivă de viitor. Vechiul său cartier, zice Gonzalez, este plin de lume care se perindă fără rost în fiecare zi, aşteptând să se întâmple ceva interesant. Problema nu este să găsească timp pentru activităţi, ci să găsească activităţi care să le umple timpul. Trec de la o treabă la alta pur şi simplu căzând de acord că a venit vremea s-o facă. Timpul este plat. Ceasurile sunt mai VIAŢA ÎN TIMPUL EVENIMENŢIAL

127

mult ornamentale şi simboluri de statut. Rareori au rolul să măsoare ora. 1 3 Cum ar reacţiona oamenii aceştia dacă ar primi o agendă zil­ nică? Probabil la fel ca liliputanii lui Jonathan Swift în faţa lui Gulliver, care nu se apuca să facă nimic înainte să se uite la ceas. Îl numea oracolul său. Liliputanii pe care i-a întâlnit în călătorie au stabilit că ceasul lui Gulliver trebuie să fie un fel de zeu. Cu alte cuvinte, l-au crezut nebun.

AVAN TAJ U L FLEXI BILITĂTII TEM P O RALE Culturile timpului de pe ceas tind să fie mai puţin flexibile în modul în care îşi desfăşoară activitatea. Membrii lor sunt mai probabil ceea ce antropologul Edward Hall numeşte plani­ ficatori monocroni sau M-time: oameni care preferă să se concentreze asupra unei singure activităţi o dată. Oamenii timpului evenimenţial, pe de altă parte, tind să prefere plani­ ficarea policronă sau P-time: fac mai multe lucruri simultan. 14 Planificatorilor monocroni le place să lucreze liniar de la în­ ceput până la sfârşit: duc la bun sfârşit o sarcină înainte să treacă la alta, care la rându-i este dusă la bun sfârşit etc. În schimb, în timpul policronic un proiect continuă atâta timp cât nu există înclinaţia sau inspiraţia pentru a se trece la altul, ceea ce poate duce la alte idei, apoi din nou la ideea iniţială, cu pauze intermitente şi imprevizibile şi reluări ale diverselor proiecte. În timpul policronic fiecare sarcină înaintează câte puţin la anumite intervale de timp. Culturile P-time se caracterizează printr-o preocupare foarte mare faţă de oameni. Pun mai mult accent pe relaţiile dintre oameni decât pe respectarea unui program. De exemplu, doi locuitori din Burundi aflaţi în mijlocul unei conversaţii vor alege de obicei să întârzie la următoarea întâlnire decât să-şi 128

GEOGRAFIA TIMPULUI

întrerupă discuţia. Ambii s-ar simţi de altfel jigniţi dacă par­ tenerul ar încheia brusc, în loc să se ajungă la un final spontan. ,,Dacă preţuieşti oamenii", explică Hall sensibilitatea cultu­ rilor P-time, ,,trebuie să-i asculţi, şi nu poţi pur si simplu să-i ignori din cauza unui program". P-Time şi M-time nu se prea pot combina. Allen Bluedorn, profesor de management la Universitatea din Missouri, şi colegii săi au descoperit că oamenii care funcţionează după timpul monocron sunt mai fericiţi şi productivi în organiza­ ţiile M-time, în timp ce oamenii care funcţionează mai de­ grabă după timpul policron se descurcă mai bine în mediile policronice. Aceste concluzii sunt aplicabile nu numai altor culturi, ci şi diferitelor culturi organizaţionale din SUA. 1 5 Atât M-time, cât şi timpul de pe ceas se regăsesc cu precă­ dere în societăţile orientate spre rezultat, industrializate, pre­ cum Statele Unite. P-time şi timpul evenimenţial sunt mai des întâlnite în economiile Lumii a Treia. În general, oamenii care funcţionează după P-time sunt mai puţin productivi - cel puţin conform standardelor occidentale - decât cei care funcţionează după M-time. Dar uneori policronia nu este doar orientată mai mult spre oameni, ci este şi mai productivă. Adaptarea la pro­ grame rigide poate stopa lucrurile exact atunci când se con­ turează o nouă direcţie. Iar apariţia procesoarelor de text i-a învăţat chiar şi pe cei mai rigizi planificatori M-time că muta­ rea spontană a atenţiei de la o secţiune a unui proiect la alta, făcând conexiuni înainte şi înapoi, poate să fie şi productivă, şi reconfortantă. Cea mai utilă abordare a problemei presupune însă pendu­ larea între P-time şi M-time, între timpul evenimenţial şi cel de pe ceas, după cum cere situaţia. Unii dintre nou-veniţii în eco­ nomia industrializării au reuşit să obţină succes monetar fără a-şi sacrifica ataşamentul faţă de obligaţiile sociale. Încă o dată, japonezii, cu o cultură al cărei apanaj este combinaţia dintre tradiţional şi modem, oferă un exemplu demn de luat în seamă. VIAŢA ÎN TIMPUL EVENIMENŢIAL

129

Cu câţiva ani în urmă, am primit o scrisoare de la Kiyoshi Yoneda, un om de afaceri din Tokyo care şi-a petrecut mai bine de cinci ani în Occident. Cercetarea mea despre diferenţele culturale referitoare la ritmul vieţii, în urma căreia am ajuns la concluzia că japonezii au cel mai accelerat ritm din lume, tocmai ajunsese în presa internaţională. Domnul Yoneda mi-a scris pentru că era îngrijorat (pe bună dreptate, aş adăuga) de superficialitatea cu care înţelegeam atitudinea japonezilor faţă de timp. Voia să mă facă să înţeleg că, deşi japonezii sunt rapizi, nu tratează ceasul cu aceeaşi reverenţă cu care o fac occidentalii. Întâlnirile din Japonia, sublinia el, încep de obicei mai puţin punctual şi se termină mult mai „agale" decât cele din Statele Unite. ,,În compania japoneză în care lucrez, întâlnirile nu se încheie până nu se ajunge la un acord sau înainte ca toată lumea să fi obosit, iar sfârşitul nu este stabilit sec dinainte. Adesea, acordul nu este exprimat clar. Poate că pentru a com­ pensa imprevizibilitatea orei de încheiere a unei întâlniri nimeni nu e învinuit dacă pleacă înainte ca întâlnirea să se încheie. De asemenea, este destul de acceptabil să dormi în timpul întâlnirii. De exemplu, dacă eşti inginer şi nu te inte­ resează aspectele legate de finanţarea unui proiect, nimeni nu se aşteaptă să rămâi foarte atent la toate discuţiile privind detaliile contabile. Poţi să adormi, să citeşti sau să scrii, sau să te ridici să-ţi iei o cafea sau un ceai." Organizaţiile rnonocrone şi policrone au, fiecare, propriile slăbiciuni. Sistemele monocrone sunt predispuse la subeva­ luarea aspectelor umane. Cele policrone sunt înclinate spre haos neproductiv. Se pare că cea mai sănătoasă abordare este să ne îmbunătăţim abilităţile de a combina P-time şi M-time în funcţie de situaţie. Felul în care le combină japonezii este un bun exemplu pentru capacitatea oamenilor de a controla timpul în loc să se lase controlaţi de el. 130

GEOGRAFIA TIMPULUI

A LT E RĂZ B OA I E A L E TI M P U L U I

Deoarece normele culturale sunt împărtăşite pe scară largă în societate, oamenii uită de multe ori că propriile reguli sunt arbitrare. Este uşor să confunzi normalitatea culturală cu su­ perioritatea etnocentrică. În interacţiunile dintre oameni apar­ ţinând unor culturi diferite, pot apărea neînţelegeri la mai multe niveluri. De exemplu, membrii culturilor arabe şi latine stau de obicei mai aproape de oameni atunci când interacţio­ nează cu ei decât stăm noi, în Statele Unite, fapt pe care adesea îl interpretăm greşit ca agresiune sau lipsă de respect. În mod similar, de multe ori înţelegem greşit intenţiile oamenilor cu obiceiuri temporale diferite de ale noastre. Acestea sunt dificul­ tăţile de comunicare în limbajul tăcut al culturii. Oricine a călătorit s-a confruntat cu aceste dificultăţi atunci când nu a înţeles bine raţiunile culturii străine sau a făcut diverse interpretări greşite. O sursă frecventă de incidente sunt deosebirile dintre timpul de pe ceas şi timpul evenimenţial. Din fericire, majoritatea se limitează la mici greşeli neplăcute. Cu toate acestea, în cazul în care neînţelegerile iau amploare, pot deveni probleme foarte serioase. Un exemplu în acest sens a avut loc în 1985, când un grup de terorişti musulmani şiiţi au deturnat un avion TWA şi au luat ostatici 40 de americani, cerând ca Israelul să elibereze din închisori 764 de prizonieri libanezi şiiţi. La puţin timp după aceea, teroriştii i-au predat pe ostaticii americani conducătorilor şiiţi, care au asigurat pe toată lumea că nu li se va întâmpla nimic dacă israelienii le îndeplinesc cererile. La un moment dat în timpul firavelor negocieri, Ghassan Sablini, numărul trei în miliţia şiită Amal (care îşi asumase rolul de autoritate), a anunţat că în două zile îi va preda din nou pe ostatici teroriştilor, dacă nu se iau măsuri pentru ca Israelul să-i elibereze pe prizonierii şiiţi. Astfel s-a ajuns la o situaţie foarte periculoasă. Negociatorii din SUA ştiau că nici VIAŢA ÎN TIMPUL EVENIMENŢIAL

131

ei, nici israelienii nu ar putea îndeplini cererile teroriştilor fără să facă un compromis pentru salvarea aparenţelor. Dar, stabilind termenul de „două zile", liderii şiiţi au scăzut şansele găsirii unui compromis şi au dus criza la un nivel foarte peri­ culos. Toată lumea aştepta deznodământul. În ultimul mo­ ment însă, lui Sablini i s-a explicat că declaraţia sa fusese greşit interpretată. Spre uşurarea tuturor, el a declarat: ,,Am spus câteva zile, nu am precizat neapărat 48 de ore." 1 6 Totul s-ar fi putut solda cu 40 de morţi şi un război, din cauza unei neînţelegeri pe seama sensului cuvântului „zi". Pentru negociatorii americani cuvântul se referea la un inter­ val de timp precis: 24 de ore. Pentru conducătorul musulman, era doar o metaforă însemnând „o vreme". Negociatorii ame­ ricani se ghidau după timpul de pe ceas. Sabini se ghida după timpul evenimenţial.

5. Ti m p şi putere

Regulile jocului aştep tării

Este bizar cum cei care te aşteaptă ies în evidenţă mult mai puţin decât cei pe care îi aştepţi tu. - Jean Giraudoux, Războiul Troiei nu va avea loc, actul 1

Clasicul refren soldăţesc „Grăbeşte-te şi aşteaptă" a devenit un truism al timpurilor noastre. Aşteptăm autobuze şi lifturi, la magazin şi în trafic, chelneri şi funcţionari. Ne aşezăm la rând să luăm bilete pentru trenuri care întârzie, să intrăm în cabi­ netul medicilor care uită de noi. Aşteptarea este neplăcută. ,,Jumătate din agonia vieţii este aşteptarea", credea scriitorul Alexander Rose. Deşi psihologii nu ar putea măsura exact durerea provocată de aşteptare, avem destule dovezi că efectele ei sunt adesea devastatoare. Studiile au arătat reacţii care variază de la o uşoară frustrare la ulcer şi la un risc crescut de a dezvolta boli coronariene fatale. Cerce­ tătorul Edgar Osuna a mers până la a stabili o relaţie matema­ tică între timpul de aşteptare şi stres sau anxietate. 1 Dacă crezi că timpul înseamnă bani, aşteptarea e, pe dea­ supra, şi scumpă. Mulţi cercetători consideră că sentimentul timpului pierdut a fost una din principalele patologii care au provocat prăbuşirea Uniunii Sovietice. Economistul Y. Orlov, de exemplu, estima că aproape 30 de miliarde de ore pe an se pierdeau numai la cumpărături: echivalentul muncii pe un an a r 5 milioane de oameni. Numai la Moscova, mai bine de TIMP ŞI PUTERE

133

20 de milioane de ore se stătea la coadă pentru plata chiriei şi utilităţilor. 2 În Statele Unite, o serie de studii de teren efectuate în 1988 pentru firma de consultanţă Priority Management Pittsburgh Inc. au constatat că un american îşi petrecea echivalentul a cinci ani din viaţă la coadă, şase luni stând la semafoare şi doi ani încercând să răspundă la apeluri telefonice pierdute. 3 Deşi în Statele Unite aşteptarea nu pare să fie un sport naţional, ca în fostele republici sovietice, grija pe care o acordăm timpului face ca irosirea acestuia să ne afecteze la fel de mult. Deloc surprinzător, având în vedere creşterea accelerată a populaţiei şi diminuarea resurselor, cozile devin tot mai mari, iar problemele, tot mai grave. Dar aşteptarea înseamnă mai mult decât frustrare şi costuri. Pentru cercetătorii din ştiinţele sociale la fel de importantă este dinamica jocului aşteptării, care oferă o preţioasă oportunitate de a înţelege mecanismele de bază după care funcţionează cultura. Regulile şi principiile care guvernează aşteptarea - cine aşteaptă în faţă, cine aşteaptă în spate şi cine nu aşteaptă deloc - oferă informaţii preţioase. Aceste reguli fac parte din limbajul non-verbal al culturii. Nu sunt scrise nicăieri, dar mesajele pe care le poartă sunt adesea mai puternice decât cuvintele. 4

Regula 1

Timpul înseamnă bani Aproape peste tot în lume, aceasta e regula de bază, din care derivă toate celelalte. Muncitorii sunt plătiţi cu ora, avocaţii cer plată la minut, iar publicitatea se vinde la secundă. Prin­ tr-un exerciţiu intelectual ciudat, mintea civilizată a redus timpul - cea mai obscură şi abstractă entitate intangibilă la cea mai obiectivă dintre toate cantităţile: banii. Acum, că timpul şi lucrurile se află pe aceeaşi scară de valori, putem să 134

GEOGRAFIA TIMPULUI

calculăm câte ore de lucru sunt echivalente cu preţul unui televizor color. Nu numai că ne vindem timpul pentru bani, dar există o piaţă care îşi răscumpără propriul timp. După părerea lui Heloise, autoarea unei rubrici cu sfaturi pentru gospodărie, „noul produs la modă pentru familii este «timpul liber». Dacă pot să le ofer încă 20 de minute, chiar dacă acestea îi costă 4 dolari la curăţătoria chimică, am reuşit", îşi descrie ea rolul. 5 Acum sondajele de opinie le solicită de regulă americanilor „suprasolicitaţi" să evalueze cât ar plăti ca să aibă mai mult timp pentru ei înşişi. În studiul naţional privind valorile tem­ porale realizat de Hilton Hotel Corporation în 1991, două treimi dintre respondenţi au declarat că ar prefera să li se reducă sala­ riul dacă ar obţine mai mult timp liber. Această dorinţă de a ceda bani în favoarea timpului s-a manifestat consecvent indi­ ferent de sex, grupă de vârstă, mediu educaţional, statut econo­ mic şi numărul de copii. 6 De-acum, întrebarea este „Timpul sau banii?", ca şi cum cele două sunt forme interşanjabile ale ace­ leiaşi entităţi elastice, cum ar fi apa şi gheaţa sau numerarul şi cecurile. În culturile care nu se conduc după preceptul „timpul în­ seamnă bani", situaţia e cu totul alta. Odată, în Kathmandu, Nepal, trebuia să dau un telefon în Statele Unite. Aceasta este o ţară în care oamenii trebuie să-şi dea înainte ceasul cu exact zece minute când trec graniţa din India. Şi, Dumnezeu ştie din ce motiv, Kathmandu e cu cinci ore şi patruzeci de minute înainte de GMT. Mă pregătisem pentru ce era mai rău. Ca să scap de aglomeraţie, m-am dus la cel mai mare centru telefonic la 7:30 dimineaţa. La ghişeul pentru convorbiri in­ ternaţionale am aşteptat zece minute să vină funcţionarul. O să dureze câteva minute să vă fac legătura cu un operator in­ ternaţional, a spus el. M-am aşezat, mi-am scos cartea şi am aşteptat. TIMP ŞI PUTERE

135

Şi am tot aşteptat. Până la ora 9:30 nu a fost strigat nimeni. Şi nici pe primul funcţionar nu l-am mai văzut. M-am întors la ghişeu să verific stadiul cererii. Se făcuse o coadă mare în faţă. Am aşteptat 25 de minute. Când mi-a venit rândul, noul funcţionar mi-a spus că liniile telefonice sunt ocupate şi că ar trebui să fiu mai răbdător. La prânz încă nu mă strigase nimeni. Noul funcţionar a dispărut şi el. M-am întors la ghişeu. După o aşteptare de 45 de minute de data asta - deja prinsesem aglomeraţia de la ora de vârf - cel de-al treilea funcţionar mi-a găsit cu greu solici­ tarea. După câteva minute, a descoperit-o în teancul cu „inac­ tive". Arăta că apelantul (eu) a renunţat şi a plecat. M-am aşezat înapoi şi am cumpărat ceva de mâncare pen­ tru prânz de la un vânzător ambulant care trecea prin zona de aşteptare. Într-un fel, văzând un bărbat a cărui existenţă de­ pindea de câtă mâncare reuşea să le vândă oamenilor care aş­ teptau să facă apeluri telefonice, am simţit că am şi mai puţină încredere în compania telefonică. Am terminat cartea. În cele din urmă, pe la ora 3:00, funcţionarul ne-a anunţat că liniile internaţionale s-au defectat. Vă rugăm să reveniţi mâine. A doua zi dimineaţă, după aproape două ore, mi-am auzit numele strigat. Am ţâşnit spre ghişeu. ,,Voiam doar să verific numărul pe care doriţi să-l apelaţi", a spus funcţionarul. Am confirmat că cifrele sunt corecte. „Vă rog, luaţi loc şi aşteptaţi", a spus el. ,,Vă chem când găsesc un operator." Cine ştie de ce, schimbul de replici nu m-a înfuriat. În mod ciudat, de fapt, am simţit că făcusem un pas uriaş înainte. Înainte de această mică discuţie, mă simţeam exact ca prota­ gonistul din Procesu! Iui Kafka, care nu ştie nici pentru ce este acuzat, nici de ce se află acolo, nici de ce aşteaptă, nici cât timp va trebui să aştepte. M-am întors în zona de aşteptare simţin­ du-mă puţin superior compatrioţilor mei care încă nu fuseseră strigaţi. Câţiva au vrut să ştie ce s-a întâmplat la ghişeu. Am 136

GEOGRAFIA TIMPULUI

dezvăluit cu reticenţă detaliile conversaţiei personale cu func­ ţionarul. Devenisem un om important. M-am aşezat şi iar am aşteptat. Nu a trecut chiar mult până l-am auzit. Poate că pentru cei care nu înţelegeau ce înseamnă a sunat ca o şoaptă, dar pentru urechile mele a fost un anunţ regal: ,,Looween, aveţi un apel la numărul doi", a strigat func­ ţionarul. Simţind aţintite asupra mea privirile tovarăşilor de aştep­ tare mai puţin norocoşi, am pornit încet spre ghişeu, încer­ când să afişez demnitatea potrivită unui om aflat în poziţia mea - un om al cărui nume fusese strigat de două ori în mai puţin de o oră de funcţionarul de la oficiul telefonic din Kath­ mandu. Mă gândeam cum o să le povestesc în curând celor care aşteptaseră alături de mine despre lunga călătorie singu­ ratică spre cabina numărul doi, cum nu-mi pierdusem nici­ odată speranţa, cum o să le vină şi lor rândul la un moment dat să păşească spre victorie în locul domnului Looween. Am intrat în cabină. Funcţionarul m-a întrebat dacă sunt gata. Hei, un budist spune om mani padme hum? Apoi am auzit vocea plăcută a operatorului de peste ocean. M-a întrebat într-o engleză perfectă: ,,Alo, domnul Lou Green?" Am improvizat. ,,Da, sunt domnul Green", am răspuns. ,,Vă rog, aveţi legătura." „Salut, Beverly", am ţipat eu. ,,Sunt Bob, Bob Le Green. Sunt în Nepal. În cabina numărul doi." De la celălalt capăt am auzit un fel de zgomot care-mi amintea de cum face câinele meu când îl calc pe coadă. Apoi linişte. Am strigat după funcţionar. A zis că e o problemă cu legătura. Trebuie să sune înapoi la operatorul de peste ocean. ,,Luaţi loc. Durează câteva minute." M-am uitat spre sala de aşteptare. Aceleaşi chipuri. Nici nu pot să exprim cât de neplăcut era gândul să mă întorc printre colegii de aşteptare. Am plecat. Înapoi la tabără, un somn bun şi o nouă zi. TIMP ŞI PUTERE

137

A doua zi dimineaţă am avut mai mult noroc. Am aşteptat vreo douăzeci de minute, după care funcţionarul (cel de-al doilea din prima zi) ne-a anunţat că se suspendă toate apelu­ rile internaţionale în ziua aceea: ,,Toate liniile sunt rezervate pentru rege." După cum a comentat un alt străin care stătea lângă mine, ,,asta chiar e o scuză bună". Am reuşit să sun abia peste patru zile. Dar mai mult poate decât întârzierea m-a frapat faptul că tovarăşii mei de aştep­ tare nu păreau să sufere prea mult. Probabil că în viaţa nepa­ lezilor aşteptarea cu orele pentru un apel la distanţă nu mai avea nimic deosebit. Dar compania de telefonie din Nepal ar trebui să-şi dea seama că mai mult de-atât nu se poate juca cu regula „timpul înseamnă bani". Ar putea lua în considerare ce s-a întâmplat dincolo de graniţă, în India. Serviciul de telefonie din India este atât de lent, încât unele companii ţin un băiat pe salariu doar ca să aştepte tonul pen­ tru apeluri. După ce reuşeşte să formeze numărul dorit, ţine linia deschisă în caz că cineva are nevoie de ea mai târziu în cursul zilei. Acum câţiva ani, compania de telefonie a închis linia. P.C. Sethi, parlamentar, a încercat aproape o zi întreagă să sune la Bombay. Pentru că după câteva ore încă nu reuşise să facă apelul, Sethi a luat o armă, o escortă înarmată şi a atacat centrala telefonică. Ziarele în limba engleză au titrat pe prima pagină: ,,P.C. Sethi a înnebunit." Monopol sau nu, Sethi a decis că firma a încălcat regulile, făcând un om de importanţa lui să aştepte atât de mult. Atacul armat este probabil o reacţie extremă în faţa frus­ trării, dar în acest caz merită ceva empatie. După cum afirma managerul unei companii indiene, ,,sistemul acesta de telefo­ nie nu merge decât sub ameninţarea cu gloanţele. Eu apreciez ce a făcut Sethi. O să-i scriu să-i spun că sunt de acord cu el". 7

138

GEOGRAFIA TIMPULUI

Regula 2 Întotdeauna dictează legea cererii şi ofertei

Acolo unde timpul înseamnă bani, acesta este guvernat de regulile obişnuite ale economiei. Aşteptăm ceea ce preţuim. Cu cât cererea este mai mare şi oferta mai redusă, cu atât este mai lungă coada. Aşa se face că oamenii aşteaptă la coadă pen­ tru a-i asculta pe artiştii populari, stau în trafic pentru a ajunge la plajele preferate şi la birouri pentru a consulta avocaţi de prestigiu. Când cererea depăşeşte oferta, timpul de aşteptare poate depăşi valoarea iniţială a produsului în sine. În aceste cazuri, timpul cât aşteptăm devine costul produsului. În Po­ lonia comunistă, de exemplu, am văzut odată că oamenii au aşteptat mai mult de două ore pentru privilegiul de a cumpăra o pereche de pantofi (şi „nu e timp să-i probaţi, vă rog"). Ime­ diat ce plecau de la magazin, mulţi clienţi norocoşi vindeau achiziţiile pe piaţa neagră. Preţul la care le vindeau, am aflat, era pur şi simplu calculat în funcţie de cât aşteptaseră la coadă. Calitatea pantofilor, într-un oraş în care nu existau alternative, nu mai conta. Iar oricine a încercat vreodată să negocieze cu vânzătorii de bilete aici, în Statele Unite, ştie că nu numai est-europenii echivalează valoarea cu timpul de aşteptare. Oamenii măsoară uneori valoarea timpului ca şi cum ar fi o marfă pe piaţa valutară. Într-un reportaj din Time intitulat ,,Cum a ajuns America în criză de timp", Nancy Gibbs remarca: Pe vremuri timpul însemna bani. Ambele puteau fi irosite sau con­ sumate cu rost, dar în cele din urmă aurul a fost premiul cel mare. Ca în cazul oricăror mărfuri totuşi, valoarea depinde de deficit. Iar astăzi trăim o foame de timp [ ... ]. Dacă vom continua aşa, în anii '90 timpul ar putea să ajungă ceea ce banii au fost pentru anii '80. De fapt, pentru lupii tineri de pe Wall Street, care cu cât au salariile mai grase cu-atât au mai puţină libertate, timpul e singurul lucru pe care-l cumpără cu greu. TIMP ŞI PUTERE

139

Lou Harris, ale cărui statistici arată o scădere cu 37 °/o a timpului liber al americanilor în ultimii 20 de ani, afirmă că „probabil că timpul a devenit cel mai de preţ produs din ţară". 8 Pe măsură ce preţul timpului creşte, apar tot mai multe reguli care îi guvernează distribuţia. Jocul aşteptării devine o chestiune cu miză enormă.

Regula 3

Preţuim lucrurile pe care le aşteptăm Fă-i să râdă, fă-i să plângă, dar mai ales fă-i să aştepte. - Bill Smethurst, producător de telenovele

Acesta este un corolar psihologic care ajută la înţelegerea ră­ nilor provocate de aşteptare. Bizar, dar se pare că noi chiar credem că pantofii sunt mai valoroşi dacă stăm mult la coadă pentru ei. Există cel puţin două motive pentru asta. Mai întâi, nevoia psihologică de a ne justifica cheltuiala timpul, în acest caz. În sociopsihologie acest lucru este cu­ noscut drept legea disonanţei cognitive: suntem motivaţi să găsim - sau, când este necesar, să fabricăm - o explicaţie a comportamentelor care altfel ne-ar face să ne simţim prost. Între a se gândi „ce prostie am făcut să pierd atâta timp pentru o pereche de pantofi" şi „astfel de comori cu siguranţă merită aşteptate", majoritatea oamenilor sănătoşi optează pentru a doua variantă. Când ceva este prea uşor disponibil, de fapt, de multe ori oamenii nici nu-l vor. Cui îi place să mănânce într-un restau­ rant gol? Ne spunem în sinea noastră că am ales restaurantul unde e cel mai mult de aşteptat probabil fiindcă serveşte mân­ care mai bună. Dar aşteptarea este în sine un motiv pentru care locul acela ne atrage. Cumva e mai plăcut să iei masa când eşti înconjurat de multă lume. În al doilea rând, există o justifi140

GEOGRAFIA TIMPULUI

care umană pentru a preţui ceea ce nu e uşor disponibil. Socio­ psihologul Robert Cialdini s-a infiltrat vreme de trei ani în diverse organizaţii pentru a observa tehnicile folosite de pro­ fesioniştii influenţei - oamenii a căror slujbă este să-i facă pe alţii să se conformeze dorinţelor lor. Una dintre cele mai efi­ ciente tehnici, a învăţat el, se bazează pe ceea ce se numeşte principiul deficitului: cu cât o oportunitate e mai puţin dispo­ nibilă, cu atât pare mai valoroasă. Profesioniştii influenţei exploatează adesea potenţialii cumpărători manipulându-i să creadă că se vor confrunta cu o aşteptare lungă dacă nu acţio­ nează imediat. Cialdini relatează: Tactica a fost aplicată perfect într-un magazin de aparatură pe care l-am investigat, unde 30 până la 50% din stoc era în mod regulat pus în vânzare. Să presupunem că un cuplu părea, de la distanţă, cât de cât interesat de un anumit produs. [... ] Un vânzător se apropia şi spunea: ,,Văd că sunteţi interesat de acest model şi înţeleg de ce; este un aparat excelent la un preţ excelent. Dar, din păcate, l-am vândut unui alt cuplu acum cel mult douăzeci de minute. Şi, dacă nu mă înşel, a fost ultimul pe care-l aveam." Clienţii sunt inevitabil dezamăgiţi. Pentru că au scăpat ocazia, aparatul devine brusc mai atractiv. De obicei, unul dintre clienţi întreabă dacă nu se întâmplă să mai fie vreunul pe unde prin maga­ zie sau într-un alt depozit. ,,Se poate", răspunde vânzătorul, ,,trebuie să verific. Dar înţeleg că voiaţi modelul acesta. Dacă fac rost de unul la acelaşi preţ, îl cumpăraţi?" În asta constă frumuseţea tehnicii. În conformitate cu principiul deficitului, clienţii sunt rugaţi să se an­ gajeze că vor cumpăra aparatul atunci când acesta pare cel mai puţin disponibil şi prin urmare cel mai de dorit. Mulţi clienţi sunt de acord cu o achiziţie în acest moment deosebit de vulnerabil. 9

S-a constatat, de asemenea, că de multe ori clienţii care află că modelul dorit este iarăşi disponibil - astfel că nimeni nu va trebui să aştepte ca să-l obţină - îl consideră din nou mai puţin atrăgător. Cu cât coada este mai lungă, cu atât arată mai bine. TIMP ŞI PUTERE

141

Aşteptarea, aşadar, se bazează pe deficitul de resurse. Dar legile economiei sunt doar începutul. Distribuirea acestor resurse constituie adevăratul miez al jocului aşteptării. Dacă te uiţi mai atent, vei vedea esenţa statutului, puterii şi stimei de sine.

Regu la 4 Statutul dictează cine aşteaptă

Cu cât suntem mai importanţi, cu atât mai mult ne este soli­ citat timpul. Şi, din moment ce timpul este limitat, valoarea sa creşte odată cu importanţa pe care o avem în ochii altora. Ca orice altă marfă valoroasă, timpul oamenilor importanţi trebuie protejat. Lucru ce duce la două corolare ale acestei reguli. Oamenii importanţi sunt văzuţi, de obicei, doar în urma unei programări; şi, în timp ce persoanelor cu statut superior li se permite să-i ţină în aşteptare pe cei aflaţi sub ei, inversul acestui lucru e strict interzis. Atâta timp cât cei aflaţi la vârf oferă ceva de valoare (un produs, un serviciu, acces la resurse valoroase sau pur şi simplu plăcerea comunicării), aceste reguli sunt legitime. Distincţiile ce ţin de statut în jocul de aşteptare sunt uneori remarcabil de precise. În universităţi de genul celei pe care am urmat-o, era o regulă nescrisă conform căreia studenţii trebuie să aştepte ro minute pentru un profesor asistent care întârzie la ore, 20 de minute pentru un profesor asociat şi 30 de minute pentru un profesor titular. Situaţia e cu totul alta atunci când rolurile sunt inversate. Într-un studiu realizat de psihologii James Halpern şi Kathryn Isaacs, grupuri de studenţi şi profe­ sori au fost întrebaţi cât timp ar aştepta atât un student, cât şi un profesor care a întârziat la o întâlnire. Toţi respondenţii au spus că ar aştepta mult mai mult un profesor decât un student. Şi studenţii, în comparaţie cu profesorii, au spus că ar aştepta mult mai mult pentru orice programare - fie că este vorba de 142

G EOGRAFIA TIMPULUI

un student sau de un profesor 1 0 • Aceste standarde ne indică valoarea relativă: mie îmi este permis să irosesc timpul stu­ denţilor mei, fără a fi nevoie de explicaţii, dar inversul acestui lucru este interzis. Această relaţie duce uneori la situaţii extraordinare. Edu­ catorii experimentaţi sunt conştienţi de faptul că prelegerea preferată a fiecărui elev nu este de fapt o prelegere. Când anunţ cu vinovăţie că un curs va fi anulat, sunt întotdeauna întâmpi­ nat de strigăte pline de „super!", aplauze şi chiar urlete victo­ rioase - lucruri pe care nu le-am auzit chiar şi după cele mai bune prelegeri ale mele. Şi asta vine de la studenţi care mă plac. Ceea ce face acest lucru atât de ciudat este că acei studenţi îmi plătesc salariul. Din punct de vedere financiar, ei sunt stăpâni pe timpul meu, şi nu invers. Dar, în virtutea profesiei mele, am controlul asupra notelor lor, ceea ce le determină într-o oarecare măsură viitorul. În cele din urmă, regulile noas­ tre de aşteptare arată clar cine controlează lucrurile. În unele ţări, a-i face pe alţii să aştepte este esenţa statutului. Într-un sondaj din Brazilia, colegii mei şi cu mine am întrebat oamenii cât de mult cred că punctualitatea la întâlniri este legată de succes. Spre surprinderea mea, brazilienii au evaluat persoanele care întârzie întotdeauna la întâlniri ca fiind cele mai de succes şi pe cele mai punctuale ca având un succes mai scăzut. Datele noastre au arătat, de asemenea, că brazilienii au evaluat o persoană care a întârziat întotdeauna la întâlniri ca fiind mai relaxată, mai fericită şi plăcută - lucruri ce tind să fie asociate cu succesul. 1 1 Răspunsurile m-au şocat iniţial. Chiar şi într-o ţară aparent cu o toleranţă temporală infinită, era ceva exagerat. Una e să fii flexibil, alta e să crezi că dacă nu ajungi la timp eşti o per­ soană ce se bucură de un succes mai mare. Aici speram să sparg vechiul stereotip amanhii. şi în schimb simţeam că intrasem TIMP ŞI PUTERE

143

într-un vechi film al actriţei braziliene Carmen Miranda. Dar era ceva ce îmi scăpa. Brazilienii consideră că persoanele care întârzie întot­ deauna la întâlniri sunt cele mai de succes deoarece acesta este un fapt. Oamenii importanţi îi fac pe cei aflaţi sub ei să aştepte. Nu neapărat pentru că lipsa de punctualitate determină succe­ sul, ci pentru că aceasta e rezultatul succesului. Lipsa promp­ titudinii este un semn de realizare. Face parte din ţinută, ca nişte pantofi drăguţi. În Statele Unite, nu ne place deloc atunci când oamenii puternici, cum ar fi doctorii, ne fac să aşteptăm. Dar brazilienii pe care i-am chestionat nu erau deranjaţi că aşteaptă tot aşa cum nu erau deranjaţi nici pentru faptul că au venituri mai scăzute decât superiorii lor. Erau mai mult invi­ dioşi. Şi ei sperau că, într-o zi, vor avea destul succes pentru a deţine o casă frumoasă şi o maşină scumpă şi pentru a-i face pe alţii să aştepte. În multe culturi arabe, o tânără care este prinsă că are relaţii intime cu un bărbat cu care nu e căsătorită este uneori ucisă de fraţii săi. Pentru occidentali, acest comportament este inuman. Dar fratele este angajat să protejeze rolul unei instituţii im­ portante (familia) din tiparul social. Este responsabilitatea lui. Sora reprezintă o legătură sacră şi inviolabilă între familii şi este imperativ pentru supravieţuirea ordinii sociale ca ea să rămână dincolo de orice reproş. Comportamentul temporal al brazilienilor importanţi trebuie, în mod similar, să fie înţeles ca parte a unui model mai amplu. Regula este să-l aştepţi pe cel care deţine puterea. Şi, cel puţin în Brazilia, nu este per­ misă nici o lamentare. Uneori, regula statutului poate duce la lupte pentru putere amuzante, după cum observa cu mulţi ani în urmă scriitorul E.B. White într-o descriere din „lmpasse in the Business World": Aşteptând în anticamera unei companii, unde ne duseserăm ca să ne căutăm norocul, am auzit fără să vrem printr-un perete subţire cum 144

GEOGRAFIA TIMPULUI

un şef de departament încerca să intre în legătură telefonică cu un alt şef şi aceşti doi indivizi ajunseseră pesemne în ceea ce nouă ni se părea un mare impas. Telefonul a sunat în biroul domnului Auchin­ closs şi am auzit-o pe secretara lui Auchincloss preluând apelul. Era secretara domnului Birstein, spunând că domnul Birstein ar dori să vorbească cu domnul Auchincloss. ,,Bine, chemaţi-l la telefon", răs­ punde secretara bine instruită a domnului Auchincloss. ,,Nu", zice aparent cealaltă fată, ,,cheamă-l tu pe domnul Auchincloss şi îi fac eu apoi legătura cu domnul Birstein". ,,În nici un caz", se indignă fata de dincolo de perete. ,,Nici nu mi-ar trece prin cap să-l fac pe domnul Auchincloss să aştepte." Această bătălie a titanilor, condusă de locotenenţii lor pentru a determina care dintre titani are un timp mai valoros, s-a întins pe cinci sau zece minute, vreme în care titanii înşişi probabil că doar stăteau degeaba. În cele din urmă, una dintre fete a cedat sau a fost învinsă, dar meciul s-ar fi putut încheia cu uşurinţă la egalitate. În timp ce stăteam în anticameră, această paralizie a activităţii părea să promită venirea unor zile mai bune, zile în care adevărata egalitate ar pătrunde în viaţa de afaceri şi nimeni nu ar mai putea vorbi cu nimeni pentru că toţi ar fi la fel de ocupaţi. 1 2

Regu la 5 Cu cât oamenii te aşteaptă mai mult, cu atât ai statut mai înalt

Încearcă să priveşti lucrurile în simplitatea lor. Aşteptând fără să ştii când, unde, de ce sau pentru ce. - Samuel Beckett

Inversul regulii 4 (statutul dictează cine trebuie să aştepte) este, de asemenea, adevărat: poziţia pe care o ocupi în ierarhia aşteptării îţi determină adesea importanţa. Ca în cazul preţu­ lui de revânzare al pantofilor polonezi, o coadă mai lungă a celor care te aşteaptă te face mai important şi mai preţios. Va­ loarea consultanţilor financiari, a avocaţilor sau a artiştilor este sporită de simplul fapt că nu poţi ajunge uşor la ei. Asta TIMP ŞI PUTERE

145

duce la o cerere şi mai mare pentru timpul lor, ciclu care astfel se perpetuează. În companiile mari, graniţele sociale se reflectă uneori în organizarea arhitecturală a clădirii: cu cât urci mai sus, cu atât aştepţi mai mult. Barry Schwartz relatează despre o asemenea experienţă în cartea sa Queuing and Waiting: La etajele inferioare se află indivizii cu care poţi să tratezi direct. Se găsesc de obicei în spatele unui ghişeu, gata să vă servească. Pe mă­ sură ce urcaţi pe scara birocraţiei, găsiţi alţi oameni la etajele supe­ rioare şi în birouri: mai întâi birouri comune, apoi birouri private, apoi birouri private cu secretare - crescând cu fiecare pas inaccesibi­ litatea şi, prin urmare, necesitatea stabilirii unei întâlniri şi oportu­ nitatea de a ţine oamenii în aşteptare. Recent, de exemplu, am avut de-a face cu o companie de cărţi de credit. Mai întâi, m-am dus la primul etaj, unde i-am înmânat plângerea fetei de la ghişeu. Nu m-a putut ajuta şi m-a trimis la etajul opt pentru a vorbi cu cineva din sala cu birouri comune. Acela a ieşit, după un timp de aşteptare po­ trivit, pentru a discuta despre problema mea în camera de primire. M-am gândit că, pentru a-mi rezolva problema, va trebui să găsesc un vicepreşedinte responsabil de ceva, care să mă facă să aştept pen­ tru tot restul zilei. Nu aveam timp să aştept, aşa că am riscat cu acel funcţionar, ceea ce, desigur, nu a avut nici un efect. Încă mai aştept momentul în care să am o după-amiază întreagă de pierdut ca să mă întorc şi să-l găsesc pe vicepreşedinte pentru a-mi lămuri problema. 1 3

Când valoarea birocratului devine din ce în ce mai importantă psihologic, prin disonanţa cognitivă şi prin legea insuficienţei (regula 3), oamenii cel mai puţin accesibili sunt uneori ridicaţi la dimensiuni de salvator. Un exemplu extrem pentru acest lucru se întâmplă în piesa lui Samuel Beckett Aşteptându-l pe Godot. Godot este un birocrat indisponibil. Propria valoare derivă din faptul că e aşteptat. Pentru cei care aşteaptă, pe de altă parte, nimic nu se com­ pară cu o amânare care să-i înveţe minte. Nici nu trebuie să li se aducă aminte că sensul originar al termenului englezesc waiter (ospătar), adică „cel care aşteaptă" (după cum arată şi 146

GEOGRAFIA TIMPULUI

franţuzescul attendant), se referea la cel care se află la dispoziţia capriciilor superiorului său. Poziţia celui care aşteaptă devine evidentă când suntem rugaţi să aşteptăm chiar în timpul programării - de exemplu când cineva la care ne-am străduit enorm să intrăm răspunde la un telefon cu noi acolo. Cât de umilitor este când persoana respectivă ignoră problema pe care am aşteptat săptămâni întregi s-o discutăm şi ne spune cu părere de rău că va trebui să amânăm discuţia. De ce nu ni se spune în faţă: ,,Eşti mai puţin important pentru mine decât persoana cu care tocmai am vorbit şi decât orice altceva s-ar mai ivi pe parcurs." Regula 6 Îţi cumperi cu bani un loc în faţă

Nu numai că mulţi oameni importanţi îşi pot face subordonaţii să aştepte, dar există şi o clasă privilegiată care este aproape imună la aşteptare. Ultimii au parte de servicii speciale prin care economisesc timp preţios, timp pe care apoi îl folosesc pentru a câştiga mai mulţi bani pentru a plăti acele servicii speciale. Aceste persoane care fac parte din elită îşi permit, de exem­ plu, să facă cumpărături în magazine unde vânzătorii întâm­ pină clienţii la uşă sau, dacă au şi mai mult noroc, să-i trimită pe alţii să facă asta. Dacă vor bilete pentru un concert cu casa închisă, sună la un broker de bilete. Nici măcar nu aşteaptă la bancă pentru bani. Când ai un cont suficient de gras, banca e cea care vine la tine. Situaţia e cu totul alta pentru cei aflaţi pe treptele infe­ rioare. Chiar şi atunci când se aşteaptă pentru aceleaşi servi­ cii, coada este cea mai lungă pentru persoane fără acces la resurse. Într-un studiu al lui Barry Schwartz 1 4, de exemplu, americanii dintr-un eşantion naţional au fost întrebaţi cât timp au fost nevoiţi să aştepte în cabinetul medicului. Afro-ame­ ricanii (care de obicei au o situaţie socio-economică precară) TIMP ŞI PUTERE

147

au raportat că aşteaptă mai mult decât albii. Şi, cu cât statutul socio-economic este mai scăzut, cu atât mai mult aşteaptă: 36% dintre albii din clasele superioare au raportat o aşteptare de 30 de minute sau mai mult, în comparaţie cu 50% dintre africanii din clasele superioare, 5 1 % dintre albii cu statut ne­ privilegiat şi 69 °/o dintre africanii cu statut neprivilegiat. În unele ţări, există persoane a căror unică funcţie este de a sta la coadă pentru cei înstăriţi. În Mexic, a cărui birocraţie o face pe cea a Statelor Unite să pară o maşinărie bine unsă, viaţa este copleşită de tramites interminabile, adică proceduri birocratice. Reînnoirea permisului de conducere, de exemplu, poate dura o zi întreagă de aşteptare la coadă. Pentru cei cu bani, totuşi, există oameni cunoscuţi drept gestores (sau, în termeni mai puţin formali, coioţi) care se angajează ca servi­ tori supleanţi. Astfel de servitori pot fi găsiţi în afara agenţiilor guvernamentale: unii chiar au birouri proprii. Clienţii livrează pur şi simplu informaţiile (servitorul are, de obicei, o cantitate necesară de formulare în alb) şi aranjează o oră pentru a ridica documentele completate. Preţul negociat se bazează pe timpul pe care clientul îl va fi economisit. Una dintre responsabilităţile unui gestor efi­ cient este de a accelera procesul birocratic, de obicei plătind persoanele potrivite. Drept rezultat, timpul pe care clientul îl economiseşte (şi îl plăteşte) poate valora mai mult decât cel pierdut de gestor. Chiar dacă activitatea gestor-ului este asociată cu mita, imaginea profesiei nu are nimic sordid. Aceşti servi­ tori sunt consideraţi intermediari folositori. Ei oferă un serviciu necesar şi important. Pentru anumite activităţi birocratice din Mexic, poţi să angajezi oameni care să-ţi ia locul la coadă. Obţinerea unei vize, de exemplu, necesită adesea o aşteptare în afara consu­ latului în noaptea dinainte pentru a ţi se asigura o poziţie fa­ vorabilă când uşile se deschid dimineaţa. Cu toate astea, în faţa clădirii se află oameni care se vor angaja să stea în picioare în 148

GEOGRAFIA TIMPULUI

locul tău peste noapte. Pentru preţul potrivit, familii întregi vor aştepta pentru tine. În Brazilia, există mai mulţi astfel de profesionişti cunoscuţi sub numele de despachantes. Este vorba de paraprofesionişti care servesc ca intermediari între cetăţenii înstăriţi şi birocra­ ţia nesfârşită. Pentru a ne face o idee despre amploarea hârţo­ găriei din Brazilia, în cele douăsprezece luni cât am trăit în această ţară, guvernul mi-a cerut (numai legat de vize}: viză de intrare, vize temporare de plecare cu fiecare din cele patru ocazii când am fost în ţările vecine, vize temporare de intrare la întoarcerea din aceste excursii şi o viză ca să ies din ţară la fina­ lul şederii. În total, am fost nevoit să obţin câte o viză pe lună. Şarada a depăşit limitele absurdităţii atunci când, aproape de sfârşitul şederii, am solicitat viza permanentă de ieşire, de­ spre care tocmai mi se spusese că ar fi necesară înainte de a-mi putea obţine biletul de avion spre casă. Când m-am apropiat de clădirea potrivită, am găsit grupul obişnuit de despachantes, în cea mai mare parte bine îmbrăcaţi şi purtând serviete cu aspect profesional. (Despachantes au parte de mai mult prestigiu în ochii clienţii lor decât omologii lor mexicani.) Am întrebat pe cineva, cu care am avut succes în aranjarea vizei anterioare, cât timp va dura procesul. Dacă aş fi făcut-o singur, mi-a expli­ cat el, ar fi trebuit să dureze trei săptămâni, deoarece docu­ mentele trebuiau să treacă prin mai multe birouri în trei clădiri diferite. Dar trebuie să plec din Brazilia în două săptă­ mâni, i-am explicat. - Nao ha problema, răspunde el în portugheză, pot să mă duc direct la cineva pe care-l cunosc în cea de-a treia clădire care poate semna pentru toţi oamenii din primele două clădiri şi o veţi avea în două zile. - Dar, dacă poţi să ocoleşti primele două clădiri, am între­ bat, care mai e rolul acestor agenţii? TIMP ŞI PUTERE

149

- Nici unul de fapt, a răspuns el. Sunt doar locuri de muncă la guvern. Pe măsură ce examina documentele din dosar, despachante mi-a cerut Carteira de Identidade: Estrangeiro Temporario (cartea de identitate temporară pentru străini). Avizul acestui statut trebuia să fie obţinut înainte de a putea să lucrez în Brazilia (lucru pe care îl făcusem cu unsprezece luni în urmă) şi era o condiţie prealabilă pentru obţinerea vizei mele iniţiale de intrare. Am explicat că am aplicat şi am primit aprobarea pentru acest statut de străin temporar înainte de a intra în Brazilia, dar nu am primit niciodată cartea. Din punct de ve­ dere tehnic însă, a subliniat el, nu aveam nici o dovadă că aş fost eligibil să intru în Brazilia, aşa că nu-mi putea acorda apro­ barea de a pleca. Ar trebui să-mi obţin documentele de intrare înainte de a mi se elibera viza de ieşire. Despachante nu a fost uimit de situaţie. - Aceste documente de intrare trebuie să treacă prin mai multe oraşe, ceea ce presupune de obicei aproape un an. Va trebui să lucrez şi la partea asta. Mi-a zis că poate face totul într-o săptămână. Nu eram op­ timist. Dar şase zile mai târziu, când mă gândeam să găsesc pe cineva care să mă treacă graniţa ilegal, despachante a ajuns la uşa mea cu documentele. La 5 r de săptămâni după intrarea în Brazilia, mi se acordase permisiunea oficială de a începe vizita, care urma să se încheie în şapte zile. Şi, în acelaşi moment, am primit aprobarea de a pleca. În Statele Unite, de asemenea, comerţul cu timpul este în pre­ zent tot mai accentuat. Cu toate acestea, în stilul caracteristic american, antreprenorii vizează o gamă mult mai largă de activităţi decât cele de care se ocupă gestores şi despachan tes. Un exemplu îl constituie o companie numită „At your service", fondată acum câţiva ani de Glenn Partin şi Richard Rogers, în Winter Park, Florida. Această companie ia locul clienţilor 150

G EO G RA FIA TIMPULUI

în cazul oricărei sarcini pentru care aceştia nu doresc să-şi irosească timpul, de la statul la coadă şi întreţinerea gospodă­ riei până la cumpărături şi rezolvarea de diverse treburi. Este o afacere tipică pentru ceea ce jurnalistul Nancy Gibbs numeşte „numărul tot mai mare de antreprenori care vor efectua orice serviciu în cadrul expertizei lor pentru un preţ între 2 5 şi 50 de dolari pe oră. Ceea ce constituia odată activitatea micilor întreprinzători este în prezent o afacere în plină expansiune în oraşe din întreaga ţară. Oricine poate proteja timpul liber al unei familii are succesul asigurat". 1 5 Chiar şi când bogaţii nu pot evita la nesfârşit aşteptatul, oricum suferă mai puţin decât cei care nu au resurse. Ori de câte ori se poate, mediul de aşteptare este făcut cât mai plăcut posibil. Milla Ahilan, în cartea sa Corporate Etiquette, sfătuieşte: A irosi timpul unui om de afaceri echivalează cu a-l jefui. A-l face să aştepte înseamnă proaste maniere şi ineficienţă în afaceri. [Dacă întârzierea este inevitabilă], secretara ar trebui să explice circumstanţele şi să-l întrebe dacă îl deranjează să aştepte. L-ar putea ruga să intre în biroul tău, să-i ia haina şi pălăria, să se asigure că se simte confortabil. Ar putea să-l întrebe dacă i-ar plăcea să-i aducă o revistă, sau ceai, sau cafea, sau o băutură răcoritoare în timp ce te aşteaptă. 1 6

Cercetările indică faptul că această sugestie este adesea im­ pusă, dar selectiv. Într-un studiu, Barry Schwartz şi colegii săi au observat tratamentul acordat clienţilor în biroul executiv al unei companii ipotecare într-un oraş din estul Americii. Nu numai că există o relaţie directă între statutul clienţilor şi cât timp au fost lăsaţi să aştepte, dar clienţii cu statut înalt aveau de peste patru ori mai mari şanse (36% faţă de 8%) de a li se oferi o băutură în timpul aşteptării decât clienţii cu statut inferior. Clienţii cu statut superior aveau, de asemenea, şanse mai mult decât duble (75 °/o faţă de 3 3 °/o) de a primi o escortă personală din sala de aşteptare până la biroul unde trebuiau să ajungă.17 TIMP ŞI PUTERE

151

Adesea, elitei îi sunt încredinţate locuri de cazare complet separate. În aeroporturi, de exemplu, oamenii din această ca­ tegorie au acces la saloane VIP, care le oferă posibilitatea de a mânca şi a bea, precum şi alte avantaje, mai ales izolarea de marea masă a plebeilor care stau în „zona de aşteptare" sau la „poartă". Chiar şi sistemul juridic oferă condiţii de aşteptare mai bune celor cu resurse. În timp ce aşteaptă procesul, cei bogaţi pot aproape întotdeauna să strângă bani pentru cau­ ţiune, ceea ce le permite să stea acasă în libertate. Cei săraci trebuie adesea să aştepte în închisoare. Dacă sunt trimişi în închisoare, oamenii cu resurse au mult mai mari şanse să „lo­ cuiască" în condiţii mai confortabile decât cei mai puţin pri­ vilegiaţi.

Regu la 7

Cei care au mai multă putere controlează cine aşteaptă Odată cu statutul şi banii, aşadar, vine capacitatea de a con­ trola timpul, atât pe al tău, cât şi pe al celorlalţi. Şi aici ajun­ gem în miezul jocului aşteptării: timpul este putere. Nu există un simbol mai mare al dominaţiei, din moment ce timpul este singura posesie care nu poate fi în nici un caz înlocuită odată ce a dispărut. Principiul puterii este triadic: în primul rând, a face o persoană să aştepte este un exerciţiu în putere. În al doilea rând, oamenii puternici au capacitatea de a-i face pe alţii să aştepte. În al treilea rând, disponibilitatea de a aştepta recunoaşte şi legitimează această putere. Factorii de putere reali, perfect conştienţi de această regulă, atacă adeseori timpul personal. O femeie cu rol important în fostul imperiu religios al lui Bhagwan Shree mi-a spus: „Scopul lui Bhagwan era devotamentul absolut. În timpul weekendurilor introductive din Statele Unite, începeam acest proces prin solicitarea unui angajament din partea noilor recruţi. Prima noastră rugăminte era ca ei să renunţe la ceas, 152

GEOGRAFIA TIMPU LUI

apoi la bani şi la haine. Bhagwan ştia că, dacă pune stăpânire pe timpul lor (mai întâi simbolic şi, apoi, literalmente), pune stăpânire pe ei." Uneori, cei aflaţi în poziţie de putere îi fac pe alţii să aştepte ca o modalitate de a-şi arăta muşchii, amintindu-le celor aflaţi pe o treaptă inferioară cine e şeful. Se pare că papa Grigore VII aprecia acest exerciţiu. El l-a somat pe Sfântul Împărat Roman Henric IV (care îi pusese la îndoială autoritatea) să stea desculţ în zăpadă şi gheaţă timp de trei zile şi nopţi, înainte de a-i permite să se întâlnească. Ruşii, pentru care aşteptarea joacă deseori un rol central în viaţa de zi cu zi, au o fascinaţie deosebită pentru folosirea sa ca armă. Aleksandr Soljeniţîn, de exemplu, scrie în Pavilionul Canceroşilor. Un leac mai puternic era ca, întâlnind un anumit om (sau sunându-l la telefon, sau poate chiar convocându-l în mod special), să-i spună: „Treceţi, vă rog, pe la mine mâine, la zece dimineaţa." ,,Acum nu se poate?" - va întreba obligatoriu respectivul, fiindcă vrea să clarifice mai repede pentru ce-i chemat şi să epuizeze cât mai repede discuţia. ,,Nu, acum nu se poate." - îi va spune politicos, dar sever, Rusanov. Nu-i va spune că-i ocupat sau că se duce la o consfătuire, nu, nu va da în nici un caz o explicaţie simplă şi clară (aceasta şi este cheia procedeului), el va pronunţa acest „acum nu se poate" în aşa fel încât cuvintele să se umple de înţelesuri grave - şi nu toate de bine. ,,Dar în ce problemă?" - va îndrăzni poate să mai întrebe, dând dovadă de o totală lipsă de experienţă, angajatul. ,,Veţi afla mâine", va ocoli Pavel Nikolaevici, pe un ton catifelat, această întrebare lipsită de tact. Însă, până la ora zece din dimineaţa zilei următoare - câte ore mai sunt! 1 8

Strategii militari sunt uneori adepţii folosirii timpului ca armă ofensivă. Când îşi joacă bine cartea, pot răsturna situaţia în defavoarea unui oponent mai bine înarmat. De exemplu, la începutul mandatului său de preşedinte, Lyndon Johnson a primit un memoriu de la Nicholas Katzenbach care susţinea TIMP ŞI PUTERE

153

(fără succes) oprirea bombardamentelor şi retragerea treptată a trupelor americane din Vietnam. Clark Clifford, care se afla în cercul interior al preşedintelui Lyndon Johnson, a conside­ rat această cerere „izbitoare şi profetică": Hanoi foloseşte timpul aşa cum ruşii au folosit terenul înainte ca Napoleon să avanseze către Moscova, retrăgându-se constant, pier­ zând fiecare bătălie, dar în cele din urmă creând condiţii în care inamicul nu mai poate funcţiona. Pentru Napoleon, problema o con­ stituiau aprovizionarea şi iarna rece a Rusiei; Hanoi speră că pe noi ne vor răpune disensiunile, nerăbdarea şi frustrarea din cauza unui război prelungit fără semnele vizibile ale unui succes. [ ... ] Timpul este elementul crucial în această etapă a implicării noastre în Viet­ nam. Ar putea ţestoasa progresului din Vietnam să rămână înaintea iepurelui discordiei de acasă? 1 9

Alegerea mea pentru campionul deceniului la jocul aşteptării este liderul irakian Saddam Hussein. Conform oricărui stan­ dard militar obiectiv, Statele Unite şi forţele aliate l-au supus pe Saddam unui şir de înfrângeri nemiloase. Bagdad a răspuns bombardamentelor neobosite şi embargourilor comerciale aproape totale cu un contraatac militar neglijabil. Singura apă­ rare a lui Saddam au fost inacţiunea şi răbdarea. După fiecare ameninţare, Washingtonul aşteaptă răspunsul şi, de fiecare dată, Bagdadul stabileşte ritmul. Când, în august 1990, Statele Unite şi-au folosit prima dată influenţa pentru a plasa un embargo comercial aproape total asupra Irakului, titlul principal în USA Today a fost un proto­ tip pentru viitor: ,,Acum începe jocul aşteptării". După lipsa de reacţie caracteristică lui Saddam, Statele Unite au fost for­ ţate să-şi intensifice ameninţările militare. Ahmad Khalidi, expertul în probleme ce ţin de Orientul Mijlociu, a declarat pentru New York Times: ,,Cu fiecare zi care trece, este foarte clar că, cu cât Saddam Hussein rezistă mai mult, cu atât se va reduce sprijinul pentru războiul din Irak". 20 154

GEOGRAFIA TIMPULUI

Un specialist al serviciilor militare americane a comentat: „Mă îngrijorează că, încă o dată, Saddam controlează ritmul războiului fără costuri prea mari pentru el însuşi."2 1 Chiar şi după capitulare, Saddam a exercitat acelaşi control temporal. Când îşi va retrage trupele? Când îşi va distruge armele? Când s-ar permite accesul inspectorilor? Întotdeauna a venit un ulti­ matum de la duşmanii săi şi întotdeauna aceştia au aşteptat răspunsul lui Saddam. Făcându-i portretul în 1996, în The New Yorker, T.D. Allman observa că „astăzi cu toţii sunt de acord că acapararea puterii de către Saddam rămâne absolută". Dacă victoria este măsu­ rată prin faptul că un lider rămâne la putere, conchide Allman, ,,Saddam nu numai că a ieşit victorios în urma «înfrângerii» sale în războiul din Golf, ci continuă chiar să-şi consolideze puterea". Tariq Aziz, care a lucrat ca ministru de externe şi viceprim-ministru al lui Saddam, se mândreşte în acelaşi arti­ col: ,,Bineînţeles că am ieşit victorioşi [ ... ], v-am învins! Irakul nu a fost redus la primitivitate şi încă mai avem control. Bush şi Baker nu mai au putere acum." Când a fost întrebat cât timp intenţionau Saddam şi conducerea lui să rămână la conduce­ rea ţării, Aziz a răspuns: ,,Pentru totdeauna."2 2 De aşa natură e puterea conferită de controlul ritmului vieţii.

Regula 8

Aşteptarea poatefi un eficient instrument de control (sau manevra Siddhartha)

Cazul Saddam demonstrează cum acţionează regula puterii: felul în care aşteptarea poate fi, în sine, o demonstraţie de putere. Amintiţi-vă de tânărul Siddhartha al lui Herman Hesse, care credea că „toată lumea poate să facă vrăji, toată lumea îşi poate atinge scopul, dacă poate gândi, aştepta şi posti". Cu atitudinea corectă, aşteptarea este un instrument puternic împotriva obstacolelor vieţii. TIMP ŞI PUTERE

155

Secretul aici este să ne orientăm mintea de la ora de pe ceas la momentul evenimentului; să uităm ora de pe ceas şi ideea că timpul înseamnă bani. Siddhartha era dispus să folosească cât mai mult timp pentru a-şi atinge obiectivele. El a recunos­ cut valoarea timpului său, dar aceasta nu ţinea de plata cu ora. A fi dominat de ceasul societăţii era pentru el o risipă a celei mai preţioase resurse. Poetul Rainer Maria Rilke a rezumat bine toate aceste lucruri. Se spune că scrisese deasupra biroului său un singur cuvânt: AŞTEAPTĂ. Rilke înţelesese că aştepta­ rea nu e decât legătura dintre prezent şi viitor, că e ceea ce Sfântul Augustin numea „prezentul viitorului". Abordarea lui Siddhartha poate fi extrem de eficientă, mai ales pentru cei cu mijloace limitate. Dar, după cum arată Saddam Hussein, această perspectivă nu se limitează la activi­ tăţi spirituale. Are uneori forme neatrăgătoare. Walter Win­ chell era, în general, considerat cel mai puternic jurnalist al vremii sale, şi cu siguranţă era cel mai temut. Winchell a scris la un moment dat despre el însuşi: ,,Trăiesc în ritmul care omoară". Dar aşteptarea i-a conferit cea mai mare putere. În autobiografia sa, Winchell a scris despre toţi „ingraţii" care l-au părăsit: Am iertat, dar nu trebuie să şi uit. Nu sunt un luptător, ci omul care aşteaptă. Aştept până pot prinde un ingrat cu şliţul deschis, după care îl fotografiez. Când un ticălos îmi face vreun rău (după ce l-am ajutat), îi întorc complimentul într-o bună zi. Pe hârtie, în aer sau cu o sticlă de ketchup vărsată în cap. Nu inventez lucruri urâte despre ei. Aştept până ajung în închisoare pentru droguri sau proxenetism şi apoi fac totul public. 23 Nu era Siddhartha, dar Winchell înţelesese învăţăturile despre timp ale maestrului. Potenţialul principiului lui Siddhartha nu poate fi negat. Deşi este o carte de jucat simplă şi puternică, nu poate fi utilizată decât limitat. Problema este că aplicarea sa solicită adesea re156

G EOGRAFIA TIMPULUI

interpretarea primei reguli (timpul înseamnă bani), o acţiune mai puţin acceptabilă pentru mulţi oameni decât fusese pen­ tru Saddam Hussein. Mă tem că, de obicei, rezultatul pentru mulţi Siddhartha ai secolului XX e exprimat foarte bine de o poezie semnată de Mary Montgomery Singleton: Ah, cei ce aşteaptă vor fi răsplătiţi (îmi spun asta pentru a mă veseli). Dar ceva-mi răspunde încet şi trist Că vor fi răsplătiţi, dar adesea prea târziu.

Regu la 9 Timpul poatefi oferit în dar

Aşteptarea poate fi folosită ca un act de generozitate autoim­ pus. Cel mai adesea, aceste daruri sunt directe şi personale: faptul de a aştepta ca cineva să se vindece sau de a avea grijă de cineva aflat pe patul de moarte. Dar timpul poate fi, de asemenea, oferit în dar fără contact direct. Poate că cea mai ciudată dintre toate încarnările aşteptării este atunci când oa­ menii aleg să-şi petreacă timpul în public ca semn de respect faţă de un superior. După asasinarea lui John Kennedy, de exemplu, aproape un sfert de milion de oameni au aşteptat până la zece ore pe vreme rece, în faţa Capitoliului, unde se afla expus corpul acestuia. Nici un superior nu i-a forţat să stea. Nu au primit nimic în schimb. Aceşti oameni au ales pur şi simplu să-şi ofere timpul iubitului lor lider, aşa cum un budist ar aduce fructe la picioarele unei zeităţi. Unul dintre participanţi a spus: „Aveam de gând să ne uităm la televizor, dar cu cât ne uitam mai mult, cu atât simţeam că trebuie să facem ceva." 24 Într-o societate în care timpul înseamnă bani, aşteptarea voluntară este, într-adevăr, o ofrandă preţioasă. TIMP ŞI PUTERE

157

Ofranda este un mod aparte în care-ţi poţi folosi timpul pentru a-ţi arăta respectul. De fapt, aşteptarea din proprie iniţia­ tivă exprimă apreciere pentru o altă persoană. Recomandarea lui Emily Post pentru eticheta de la Casa Albă, de exemplu, susţine că: Când sunteţi invitat la Casa Albă trebuie să ajungeţi cel puţin cu câteva minute înainte de ora specificată. Nu se poate încălca mai grav eticheta decât atunci când nu eşti prezent în camera de aşteptare când vine preşedintele. 2 5

De asemenea, trebuie să aştepţi ca superiorul să plece primul. Cartea de etichetă a lui Millicent Fenwick impune: ,,Cele două principii cardinale ale etichetei de la Casa Albă cer ca nici un oaspete să nu întârzie sau să plece înainte ca preşedintele şi soţia sa să părăsească încăperea." 26 „Ofranda" timpului este notabilă deoarece merge dincolo de orice explicaţie a profitului şi a câştigului sau a ofertei şi a cererii - de unde a început analiza noastră a aşteptării. Scopul său unic este de a trimite un mesaj asocial. Limbajul tăcut şi nedistilat este folosit atunci când cuvintele nu sunt suficiente. Regu la 10 Dacă vrei să ajungi mai în faţă,fă.-o în spatele cozii

De obicei, persoanele care o iau în faţa altora trebuie să facă mişcarea mai în spatele cozii pentru a evita problemele. De exemplu, în fiecare august, mii de fani ai fotbalului australian se aliniază peste noapte în faţa Melbourne Cricket Ground în speranţa de a cumpăra unul din cele câteva locuri rămase pen­ tru echivalentul australian al Super Bowl. Când psihologul Leon Mann şi colegii săi au studiat aceste cozi în anii '60, au aflat cu surprindere că această practică era frecventă la capătul rândului, unde probabilitatea obţinerii unui bilet era mai 158

GEOGRAFIA TIMPULUI

mică. Un motiv ar fi acela că partea din spate a cozilor e relativ neorganizată. Ultimii sosiţi erau împreună de mai puţin timp, erau mai puţin obişnuiţi unul cu altul şi astfel mai puţin în­ clinaţi să recunoască şi să încerce să oprească un intrus.27 Un alt motiv al acestor salturi peste propriul rând este faptul că sunt mai puţini oameni care se plâng. Stanley Milgram şi colegii săi au testat reacţiile oamenilor atunci când au luat-o mai în faţă în cozile formate la ghişeele de bilete de tren, sălile de pariuri şi alte locuri din New York 28 • Aceştia au constatat că, dintre toate protestele, 7 3 °/o proveneau de la cei care stă­ teau în spatele punctului de intrare - oameni ale căror şanse să prindă bilet erau afectate de cei care o luau în faţă. Cu cât se întâmpla asta mai în spate, cu atât intrusul avea de-a face cu mai puţine obiecţii. Extrapolând această dinamică a maselor la ordinea socială mai largă, putem observa o altă cale prin care cei aflaţi pe poziţii inferioare sunt perdanţi în jocul aşteptării.

J O C U L A Ş T E PTĂ R I I LA N I V E L I N TE R N AŢI O N A L

Oricât d e multe ar şti oamenii despre jocul aşteptării în pro­ pria ţară, faptul de a învăţa să joci acest joc complicat într-o cultură străină este dificil. Normele sunt deseori la fel de dife­ rite precum ţările în sine. Britanicii, de exemplu, se mândresc cu ordinea cozilor lor. Israelienii, pe de altă parte, rezistă cu încăpăţânare formării de rânduri distincte. Dar, când Leon Mann a studiat compor­ tamentul israelienilor în staţiile de autobuz, a constatat că aceştia ţin cont de reguli implicite, astfel încât navetiştii intră aproape constant în autobuze în ordinea sosirii. Acest sistem, a observat el, reflectă natura ordonată şi egalitară a societăţii israeliene, care preţuieşte independenţa şi serviciile în funcţie de nevoi, dar respinge înregimentarea. 29 TIMP ŞI PUTERE

159

Reacţiile faţă de aşteptare sunt, de asemenea, diverse din punct de vedere cultural. Un studiu, de exemplu, a constatat că, în Italia, cozile tind să fie caracterizate de conversaţii uşoare şi o atmosferă generală de veselie, spre deosebire de iritabili­ tatea şi nerăbdarea ce caracterizează cozile americane. Un alt studiu a constatat că, în Statele Unite, catolicii tind să fie mai nerăbdători decât protestanţii. 30 Deoarece regulile de aşteptare nu sunt, de obicei, explicite, străinii interpretează greşit mesajul. Rezultatul inevitabil este conflictul. Regele Hassan din Maroc, de exemplu, este notoriu pentru întârzierile sale, iar lipsa sa de punctualitate a lezat în cele din urmă relaţiile externe ale ţării sale. În 1981, când regina Elisabeta II l-a vizitat, regele a lăsat-o să aştepte timp de cinci­ sprezece minute. Regina nu a fost amuzată. Cu altă ocazie, Hassan a fost unul dintre puţinii membri influenţi ai unei case regale care a lipsit de la cununia prinţe­ sei Diana cu prinţul Charles. Din cauza poziţiei sale impor­ tante a trebuit să fie invitat. Dar invitaţia a cuprins şi câteva aluzii la valoarea enormă pe care anglo-saxonii o atribuie promptitudinii şi speranţa că Maiestatea Sa va ajunge la timp pentru ceremonie. Regele a răspuns apoi că, din cauza unor chestiuni urgente, nu va putea să fie prezent personal, trimi­ ţându-l în schimb pe prinţul coroanei. Marocanii tot nu au înţeles de ce britanicii s-au supărat atât de tare din cauza lipsei de promptitudine a regelui. ,,Regele nu ar fi putut niciodată să o lase să aştepte pe regină. Şi nici pe altcineva", avea să zică cineva mai târziu, ,,pentru că regele nu întârzie niciodată". 3 1 Ascultaţi cu atenţie şi veţi auzi limbajul tăcut.

PA RTEA A D O U A

Ra p i d , lent ş i ca l itatea vi eţi i

6. U n d e se d esfăşoară viaţa cel mai ra pid? Dawia susţinea că Allah îi privilegia p e europeni pentru că lui Allah îi plac maşinile şi speră că euro­ penii le vor aduce cu ei în rai. Omar totuşi nu era de acord, şi zicea că Allah îi iubeşte pe europeni pentru că aceştia întotdeauna ajung la timp la o întâlnire. - Jane Kramer, Honor to the Bride

Când străbatem culturi străine, avem tendinţa să ne compa­ răm societatea cu a altora_ În cazul meu, comparaţiile fac referire mai mereu la timp. În ultimii zece ani, dubla mea preocupare - călătoriile şi psihologia socială - a avut în cen­ tru două întrebări: care culturi sunt cele mai lente şi care cele mai rapide? Şi cum afectează acest ritm cultural viaţa oamenilor? Interesul meu pentru aceste chestiuni a fost pro­ vocat de explorarea altor culturi, dar am căutat răspunsuri prin intermediul metodelor sistematice ale ştiinţelor sociale. A compara personalitatea diverselor culturi este o ches­ tiune delicată. Etichetarea indivizilor este îndeajuns de com­ plexă: cum să creadă un om de ştiinţă că poate eticheta grupuri întregi de oameni? A măsura ritmul vieţii cu un oarecare grad de obiectivitate necesită o depăşire a mărturiilor personale_ Ne trebuie o analiză a situaţiilor care nu numai că ne informează despre experienţa temporală, ci au totodată aceeaşi semnificaţie psihologică în diferite culturi. Dezvoltarea acestor criterii a fost mai dificilă decât am anticipat. O situaţie pe care am vrut s-o măsor, de exemplu, implica un indicator al vitezei la locul de muncă. Trebuia să găsesc un comportament la locul de muncă cât se poate de natural, care UNDE SE DESFĂŞOARĂ VIAŢA CEL MAI RAPID?

163

să poată fi cronometrat, uşor de observat şi cu elemente echi­ valente în orice cultură; de asemenea, trebuia să mă asigur că angajaţii testaţi sunt rezidenţi ai ţării. Pentru o vreme, această căutare s-a soldat cu eşecuri. O posibilitate care a fost respinsă, de exemplu, ar fi fost observarea agenţilor de bilete pentru companiile aeriene. Problema, după cum am constatat, era că aceştia tindeau să provină din alte oraşe sau chiar ţări. Era greu de ştiut dacă viteza lor de lucru reflectă normele ţării de pro­ venienţă, ale celei în care se aflau acum sau pur şi simplu cul­ tura industriei aeronautice. O altă posibilitate ratată a fost aceea de a stabili viteza an­ gajaţilor din benzinării. Problema cu aceste afaceri, după cum am aflat, este aceea că nu funcţionează la fel în toate ţările. Benzinăriile răspund unei clientele foarte diferite şi atrag o altă clasă de angajaţi în locuri precum Indonezia şi Brazilia faţă de ţări precum Statele Unite şi Japonia. Chiar şi în naţiu­ nile dezvoltate, benzinăriile pot fi dificil de comparat. La în­ toarcerea în Statele Unite din Orientul Îndepărtat, jurnalistul Edwin Reingold avea să afirme că „în ceea ce înainte se chema benzinărie [în SUA], angajatul, care stă în spatele unui geam, nu poate face nimic pentru a ajuta un novice să înveţe cum să facă un plin. Amintirile mă duc înapoi la benzinăriile din Tokyo, unde un grup de angajaţi îngrijiţi, manieraţi şi experţi iau în primire maşina, îi fac plinul, o spală şi îi verifică anve­ lopele. Apoi îşi scot pălăria, îşi exprimă mulţumirile şi opresc traficul, astfel încât clientul să poată pleca". 1 Desigur, viteza angajaţilor de la benzinării spune ceva despre o cultură, dar nu neapărat despre normele ei legate de timp. În cele din urmă, am dezvoltat trei măsurători ale ritmului vieţii cotidiene: (1) viteza de deplasare (adică viteza cu care merg pietonii în zone centrale pe o distanţă de 20 de metri), (2) viteza de lucru (cât de repede completează funcţionarii de la poştă o cerere standard pentru timbru), şi (3) precizia cea­ surilor publice. (Experimentele sunt descrise mai în detaliu 164

GEOGRAFIA TIMPULUI

în capitolul r.) Eu şi studenţii mei am făcut aceste observaţii în cât mai multe ţări, în care am reuşit să ajungem. În câteva ţări, am efectuat eu însumi experimentele; de multe ori, datele au fost strânse de către studenţii interesaţi din universitatea mea care fie au călătorit în ţări străine, fie s-au întors în oraşul sau ţara lor de origine pe timpul vacanţei de vară. În total, am adunat date din cel puţin un oraş mare din 31 de ţări din în­ treaga lume.

R I TM U L V I EŢI I ÎN 3 1 D E ŢĂ R I

Cifrele din tabel reprezintă scorul fiecărei ţări conform celor trei criterii. Scorurile inferioare indică viteze de deplasare mai mari, viteze mai mari la oficiile poştale şi ceasuri publice mai precise. Ritmul general al vieţii a fost calculat combinând sta­ tistic timpii fiecărei ţări pe baza tuturor măsurătorilor. 2 Ţară Elveţia Irlanda Germania Japonia Italia Anglia Suedia Austria Olanda Hong Kong Franţa Polonia Costa Rica Taiwan

Ritmul vieţii

Viteza de deplasare

Aşteptarea la poştă

Precizia ceasurilor

1 2 3 4 5 6

3 1 5

2 3 1 4 12 9 5 8 14 6 18 15 10

1 11 8 6 2

7

8 9 10 11 12 13

14

7

10 4 13

23 2 14 8 12 16 18

7

13 7

3 25 14 10 8 15 21

UNDE SE DESFĂŞOARĂ VIAŢA CEL MAI RAPID?

165

Ţa ră S i n gapore SUA Canada Coreea d e Sud U n ga ria Ce h i a G recia Ke nya China Bu lga ria Ro m â n i a I o rd a n i a Siria El Salvad o r B razilia I n d o n ezia Mexic

Rit m u l vieţii

Viteza de deplasare

15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30 31

25 6

Aştepta rea la poştă

Precizia ceas u rilor

11

4 20 22 16 18 23 29 24 12 17 5 19 27 31 28 30 26

11

20 19 21 14 9 24 27 30 28 29 22 31 26 17

23 21 20 19 17 13

30 25 22 29 27 28 16 24 26 31

TR EIZ ECI ŞI UNA DE ŢĂRI COM PARATE Japonia şi Europa de Vest au avut cele mai mari scoruri gene­ rale. Nouă din zece ţări cu ritm rapid aparţin Europei occiden­ tale3, Japonia fiind singurul intrus în acest monopol. Elveţia a fost distinsă cu primul loc, datorită scorurilor înalte în toate aspectele: viteza de deplasare e pe locul al treilea, timpul petrecut la poştă, pe locul al doilea, şi (trebuie să măr­ turisesc că a fost o confirmare fantastică) precizia ceasurilor se află pe primul loc: ceasurile de la bancă având o marjă de eroare de 19 secunde. Irlanda a ieşit pe locul al doilea, cu cea mai mare viteză de deplasare din 31 de ţări. (Când i-am arătat rezultatele unui coleg suedez, mai întâi a dat din cap şi s-a 166

GEOGRAFIA TIMPU LUI

întrebat: ,,Micul Dublin e cel mai rapid?" După o clipă, a zâm­ bit şi a zis: ,,Mda, desigur. Blestematul ăla de frig îi ţine în mişcare."). Germania s-a clasat pe locul al treilea. Japonia a venit imediat pe locul al patrulea. Faţă de cele trei ţări clasate mai sus au existat diferenţe foarte mici - câteva secunde şi Japonia ar fi putut obţine locul întâi. Există, de fapt, dovezi considerabile că Japonia ar putea fi cea mai rapidă ţară din lume. Conform criteriului activităţii poştale, de exemplu, japonezii au trebuit să se mulţumească cu locul al patrulea, dar unde altundeva, în afară de Japonia, am mai putea întâlni funcţionari poştali care uneori pun timbrul într-un pachet mic sau, fără a li se cere, eliberează câteodată chitanţă? Am încercat să compensăm aceste secunde suplimentare în ultimele noas­ tre retuşuri, dar cum am putea vreodată să-i apreciem la adevă­ rata lor valoare pe funcţionarii poştali care operează la viteză optimă, oferind în acelaşi timp servicii de lux? Deşi funcţio­ narii de la Frankfurt au înregistrat câteva secunde în plus, este greu să-ţi imaginezi că persoanele care apelează la serviciile oficiilor poştale de acolo se simt ca la Tiffany's. Sau în compa­ raţie cu China, unde mai mulţi funcţionari au râs de un expe­ rimentator, pe care, aparent, l-au crezut nebun pentru că a comunicat folosind o notiţă? Sau cu India, unde a trebuit să renunţăm la experimentele noastre, deoarece majoritatea func­ ţionarilor nu credeau că este responsabilitatea lor să primească mărunţiş? Sau cu New York City? În clădirea principală a poştei (mân­ dra deţinătoare a codului poştal rooor), unul dintre funcţionari a fluturat bancnota dată de mine deasupra capului şi a început să anunţe, foarte rar şi foarte tare, pentru toată coada din spate şi practic pentru toată lumea din Manhattan: ,,ADICĂ ... ÎMI... SPUNEŢI... CĂ... VREŢI... UN... AMĂRÂT... DE... TIMBRU... ŞI ÎMI... DAŢI O ... [vorbind acum şi mai rar, cadenţa amintind de Bolero] BANCNOTĂ... DE ... CINCI... DOLARI?" După o mică pauză şi o mulţime de priviri adresate mie şi bancnotei, a mărit volumul UNDE SE DESFĂŞOARĂ VIAŢA CEL MAI RAPID?

167

cu câţiva decibeli şi a declarat: ,,DOAMNE, CÂT URĂSC ORAŞUL ĂSTA!" Nu numai că a fost cel mai jenant moment de când fac cercetare, dar discursul ei m-a speriat atât de tare încât am uitat să-i cronometrez activitatea. (New York şi Budapesta au fost singurele oraşe în care experimentatorii au raportat că au fost insultaţi de funcţionari.) Faptul dacă Japonia sau Elveţia merită medalia de aur pentru viteză rămâne o chestiune discutabilă, dar fără îndoială cea mai remarcabilă descoperire din concluziile clasamentului a fost rapiditatea constantă din Europa de Vest. Opt din cele nouă ţări din această parte a Europei (Elveţia, Irlanda, Germa­ nia, Italia, Anglia, Suedia, Austria şi Olanda) au fost mai rapide decât orice altă ţară, cu excepţia Japoniei. Singura ţară mai lentă din vestul Europei a fost Franţa, ceea ce a permis Hong Kongului (care nu fuge de munca grea) să se plaseze cu un loc mai în faţă. Chiar şi această alunecare minoră ar fi putut fi influenţată de un eveniment ecologic rar: măsurătorile pari­ ziene au fost făcute la apogeul uneia dintre cele mai fierbinţi veri de care oraşul a avut parte vreodată. Înainte de începerea studiului, unii dintre colegii mei au pre­ zis că una sau mai multe dintre puterile economice asiatice aflate în plină dezvoltare vor ocupa primele locuri. Michael Bond, un cunoscut specialist în psihologie interculturală de la Universitatea Chineză din Hong Kong, a susţinut că cultura chineză i-ar bate fără drept de apel pe ceilalţi. ,,Ritmul vieţii de aici [Hong Kong]", a declarat el într-un interviu pentru re­ vista Time, ,,este mult mai rapid decât în oricare alt loc din lume". 4 Cu ajutorul lui Bond şi a studenţilor săi am reuşit să adunăm mai multe date din Hong Kong. Dar, din păcate, Hong Kong nu numai că a fost surclasat de Japonia la toate cele trei categorii, ci a fost întrecut de aproape toată Europa de Vest. Hong Kong a fost însă ceva mai rapid decât celelalte trei naţiuni 168

GEOGRAFIA TIMPULUI

asiatice industrializate (Taiwan, Singapore şi Coreea de Sud), care au ieşit pe locurile 14, 1 5 şi respectiv 18. Statele Unite, reprezentate de vitezomanul clasic New York, au ocupat abia locul 16. De fapt, am fost atât de surprinşi de lentoarea relativă a scorurilor din New York încât, în vederea verificării exactităţii, am trimis un al doilea experimentator pentru a colecta un nou set de observaţii: acestea s-au dovedit a fi aproape identice cu primele. Newyorkezii au obţinut un foarte respectabil loc 6 la viteza de deplasare pe jos, dar 2 3 la capitolul poştă şi 20 la capitolul preciziei ceasurilor. Desigur, viteza de înaintare nu poate fi singurul criteriu adecvat pentru măsurarea ritmului newyorkezilor. Pe străzile din New York se observă o anumită îndemânare şi asertivitate ce nu poate fi înregistrată de un cronometru. În timp ce pietonii din Tokyo sunt în general disciplinaţi, meticuloşi, ordonaţi şi uneori docili, New Yorkul este un exemplu de anarhie. So­ ciologul William Whyte, care şi-a petrecut mare parte din carieră observând comportamentul pietonilor în marile oraşe, a subliniat intensitatea cu care newyorkezii se provoacă unul pe altul, nu au respect faţă de culoare roşie, fac zigzag printre maşini şi hărţuiesc şoferii, ca şi cum ar spune „dă-te la o parte sau omoară-mă". (Din nefericire, această bravadă e adesea întâl­ nită şi la şoferi. În 1994, de exemplu, 1 2.730 de pietoni din New York au fost loviţi de maşini; aproximativ un accident la fie­ care 41 de minute. Un total de 249 dintre aceşti pietoni au fost ucişi.) 5 Şi ce dacă sunt surclasaţi cu câteva zecimi de secundă de cei din Tokyo? Loialiştii ar putea argumenta că viteza reală a newyorkezilor depinde de nuanţe. Whyte conchide că: ,,Deşi ar putea să pară provincialist din partea mea, cred că, dintre toţi pietonii, newyorkezii sunt cei mai buni." 6 Poate că clasa­ mentele noastre subestimează ritmul vieţii aşa cum e trăită de oamenii din marile oraşe americane. Mai jos, voi mai dezvolta această idee.7 UNDE SE DESFĂŞOARĂ VIAŢA CEL MAI RAPID?

169

ACO LO U N D E V I AŢA E L E N TĂ Departe în Brazilia Îţi ia o zi să mergi o milă, Timpul pur şi simplu stă pe loc. - Michael Franks, Sleeping Gipsy

Au fost câteva surprize la finalul listei. Ultimele opt locuri au fost ocupate de ţări neindustrializate din Africa, Asia, Orientul Mijlociu şi America Latină. Cele mai lente au fost ţările ce au produs amanha, ora de cauciuc şi a manana: Brazilia urmată de Indonezia şi, pe ultimul loc, Mexic. Lentoarea în aceste ţări face parte din viaţa de zi cu zi. În studiile noastre din Brazilia, colegii mei şi cu mine am desco­ perit că brazilienii nu numai că se aşteptau la o abordare rela­ xată a timpului, ci au abandonat orice fidelitate aparentă faţă de ceas. Când i-am întrebat cât timp ar aştepta pe cineva care întârzie la petrecerea zilei de naştere a unui nepot, de exemplu, brazilienii au spus că ar avea răbdare, în medie, 1 2 9 de minute. Peste două ore! Printre cercul meu de prieteni părinţi, petre­ cerile aniversare sunt deseori planificate să ţină în total două ore. Uitaţi de ratarea începutului petrecerii. Părinţii care sosesc la r 29 de minute după ora începerii au deja 9 minute întârziere pentru a-şi lua copiii acasă - o neglijenţă temporală destul de serioasă faţă de părintele-gazdă. În plus, brazilienii au aceeaşi abordare relaxată faţă de cei care sosesc mai devreme: au esti­ mat o medie de aproximativ 44 de minute înainte de a consi­ dera că cineva chiar a venit prea devreme pentru aniversare, în timp ce respondenţii din Statele Unite au tras linia la 26. Pentru o întâlnire la prânz, brazilienii au spus că ar aştepta, în medie, 62 de minute. Comparaţi acest lucru cu Statele Unite, unde oamenii rar ar aloca mai mult de o oră pentru prânz. Într-o zi lucrătoare, americanul tipic ar trebui să se întoarcă la birou cu două minute înainte ca prânzul brazilian întârziat să înceapă. 170

GEOGRAFIA TIMPULUI

În Brazilia, de fapt, masa de prânz este o aventură foarte lejeră. De exemplu, când mă aflam acolo, luam adesea prânzul la domiciliul familiei unui prieten brazilian care, în acel mo­ ment, era vicepreşedinte al universităţii mele. Cu acele ocazii, între orele 12:00 şi 12:30, prietenul meu, aranjat într-un cos­ tum formal care se potrivea rolului său important, se grăbea pe uşă, se îndrepta spre dormitor şi se schimba repede în pan­ taloni scurţi şi tricou, relaxându-se brusc şi zâmbind. Ne în­ fruptam cu toţii, beam ceva vin sau bere, vorbeam puţin, ne jucam cu copiii sau ne uitam la televizor până când ne apuca căscatul. Fiecare dintre noi se retrăgea apoi într-o cameră se­ parată pentru un pui de somn. În jurul orei r5 (mais ou menos, desigur), prietenul meu ieşea din cameră îmbrăcat în costu­ mul de vicepreşedinte, schiţând gesturi ce îi trădau poziţia superioară, şi revenea la universitate pentru alte câteva ore. Acesta este luxul siestei braziliene. Există mai puţini brazilieni decât americani care poartă ceasuri, iar ceasurile pe care le poartă sunt mult mai puţin exacte. Predominanţa ceasurilor inexacte sau absenţa lor totală a fost de asemenea încorporată în cultura lentorii. Scuza mea preferată de la brazilienii care soseau târziu era O rel6gio causou o meu atraso (ceasul m-a făcut să întârzii), adică întârzierea lor a fost provocată de un ceas care a mers prost sau a fost potrivit incorect. Chiar şi unei persoane cu un ceas de primă clasă din Bra­ zilia îi este greu să ajungă la timp. Puţini oameni au maşină personală, iar transportul public este cel puţin nesigur. S-a întâmplat de mai multe ori ca şoferul autobuzului meu să-şi abandoneze vehiculul în mijlocul traseului. La un moment dat, s-a întors după mai mult de ro minute, luând ultima muş­ cătură dintr-un sandvici, şi ne-a mulţumit tuturor pentru răbdare. Un alt şofer s-a scuzat odată pentru um momento şi s-a întors după r5 minute cu sacoşa de cumpărături. În ambele cazuri, păream singura persoană care îşi pierdea încrederea. UN D E SE D ESFĂŞOARĂ VIAŢA C EL MAI RAPID?

171

Calma, Bobby, mi-ar spune tovarăşii, aşa cum au făcut-o în multe situaţii în timpul experienţei mele braziliene. În aceste condiţii, toată lumea este forţată să aibă răbdare sau să înnebu­ nească, astfel încât lentoarea devine o profeţie care se auto­ împlineşte. Mulţi brazilieni pe care i-am testat nu aveau deloc simţul timpului. Un domn fără ceas pe care l-am întrebat cât e ora m-a privit în ochi cu mândrie (cu o oarecare condescendenţă, de fapt) şi m-a anunţat că e „exact 2 : 1 4''. Era în urmă cu peste trei ore. Situaţie ce diferă complet de cea a unui student din Cali­ fornia, care, atunci când i-am pus aceeaşi întrebare, a aruncat o privire la ceas şi a răspuns: ,,Trei-doisprezece şi optsprezece secunde". În Mexic, aflat pe ultimul loc, oamenii care respectă prea mult ceasul pot să devină o pacoste. Colegul meu Sergio Agui­ lar-Gaxiola, cu masterat şi doctorat în psihologie clinică, a crescut în Mexic şi şi-a împărţit viaţa profesională între Mexic şi Statele Unite. ,,Dacă eşti invitat la o petrecere la o anumită oră", observă Aguilar-Gaxiola, ,,se înţelege că trebuie să ajungi târziu. Dacă apari la ora stabilită (en punto), o să te trezeşti că gazdele încă nu sunt gata. Aceste reguli referitoare la punctua­ litate joacă un rol foarte important în cultura mexicană". Lentoarea este atât de înrădăcinată în cultura mexicană încât, dacă te iei după ceas, îi insulţi pe ceilalţi. ,,În Mexic", spune Aguilar, ,,e de aşteptat ca oamenii să întârzie. Dacă o întâlnire sau o reuniune este programată pentru ora I I , hora mexicana cere să fie I I : 1 5 , I I : 3 0 sau chiar 1 2 , în funcţie de cir­ cumstanţe. Dacă ajungi la I I fix, nu numai că vei fi singur, dar te vei simţi jenat că ai ajuns la timp. Cei care ajung mai târziu (sau punctualii, dacă ţinem cont de hora mexicana sau hora in­ glesa) adesea îl tachinează pe cel care se află acolo la ora r r. Există o expresie pentru asta: Llegaste a barrer?, în traducere aproximativă: ,,Aţi ajuns cu echipa de curăţenie?", care e rostită cu sarcasm la sosire. Te reduce la tăcere. În Statele Unite, de 172

GEOGRAFIA TIMPULUI

fapt, încă mai am dificultăţi în a trece mental de la hora mexi­ cana la hora inglesa (pentru a ajunge en punto) pentru că mi-e frică să nu mi se spună: Llegaste a barrer? Unele dintre lucrurile pe care datele nu le arată spun chiar mai mult despre încetineala ţărilor aflate la coada listei. În prima vizită la marele oficiu poştal central din Jakarta, Indo­ nezia, am întrebat de coada la timbre şi am fost îndrumat către un grup de vânzători privaţi care stăteau afară. Fiecare s-a grăbit să mă convingă că au „cele mai bune timbre, domnule!". În oraşul mai mic Solo, am nimerit într-un joc de volei când să vin la oficiul poştal. Programul de lucru, mi s-a spus, se termi­ nase. Când m-am întors luni dimineaţă, funcţionarul a fost mai interesat să discute despre rudele lui din America. Aş vrea să-l întâlnesc pe unchiul său din Cincinnati? Ce îmi place mai mult: California sau Statele Unite? Cele cinci persoane aflate în spatele meu aşteptau cu răbdare. În loc să se plângă, spre surprinderea mea, au început să acorde atenţie conversaţiei noastre. Prin urmare, am descoperit nu numai că indonezienii se mişcă încet, ci şi că (între nevoia noastră de a face noi expe­ rimente din cauza neconcordanţelor şi nevoia de a circula cu motocicleta şi taxiul pe bicicletă) ne-a luat mult mai mult decât în alte ţări să aflăm asta. „Ah, unde sunt hoinarii de odinioară?" întreabă Milan Kundera în romanul Lentoarea. Mulţi dintre ei, se poate afirma cu certitudine, se află pe străzile din Jakarta, Rio de Janeiro şi Ciudad de Mexico.

UNDE SE DESFĂŞOARĂ VIAŢA CEL MAI RAPID?

173

UN D E E LA DOLCE VI TA? EUROPA OCCI D E N TALĂ, JAPONIA 51 STATELE UNITE „Vrei să mergi un pic mai repede?" spuse-o albiţă unui melc. ,,Este-un delfin în spatele nostru şi mă calcă pe coadă." - Lewis Carroll, Alice în Ţara Minunilor

Cu câţiva ani în urmă, jurnalistul de la New York Times Alan Riding compara obsesia pentru cultul muncii din Statele Unite şi Japonia cu relaxarea de care mulţi europeni sunt capabili. În articolul „Why La Do lce Vita ls Easy for Europeans ... As Japanese Work Even Harder to Relax", Riding întreabă: ,,Cum se face că europenii stau toată ziua bând cafea, au cine lungi, se îmbracă elegant, se trezesc târziu, îşi iau vacanţe lungi? [ ... ] De ce, pe scurt, europenii trăiesc mult mai bine decât ame­ ricanii?"8 Cum reconciliem rezultatele experimentelor noastre cu acest stereotip popular? Să conchidem din informaţiile noas­ tre că la do lce vita Europei Occidentale este un vis din trecut, că acum japonezii şi vest-europenii sunt cei mai stresaţi, în timp ce Statele Unite au învăţat în sfârşit să se relaxeze? Pentru a răspunde la această întrebare, ar ajuta să privim dincolo de cele trei măsurători ale vitezei, care au fost concepute pentru a ne concentra pe faţetele ritmului vieţii la locul de muncă. Cât de lungi sunt pauzele oamenilor? Se bucură ei de vacanţe? Care e echilibrul dintre munca grea şi timpul liber? Aici, Occi­ dentul continuă să se diferenţieze clar de Statele Unite şi cu atât mai mult de Japonia. În primul rând, săptămâna medie de lucru este mai scurtă în majoritatea ţărilor europene decât în Statele Unite; dar ambele au program mai scurt decât Japonia. O estimare re­ centă arată că numărul mediu de ore de lucru plătite anual este de 2. 159 în Japonia, comparativ cu 1.957 în Statele Unite, 1.646 în Franţa şi 1.638 în fosta Germanie de Vest. Cu alte cu174

GEOGRAFIA TIMPULUI

vinte, angajaţii din Japonia muncesc în medie cu 202 ore mai mult decât omologii lor din Statele Unite şi cu s u ore mai mult decât cei din Germania de Vest 9 • Luând ca referinţă 40 de ore pe săptămână, aceste cifre înseamnă că salariatul mediu japonez petrece la locul de muncă cu cinci săptămâni mai mult decât colegii săi din Statele Unite şi cu douăsprezece săptămâni şi jumătate (peste trei luni!) mai mult decât anga­ jaţii din Franţa şi Germania de Vest. Cu alte cuvinte, doar 2 7 °/o din forţa de muncă din Japonia lucrează o perioadă de cinci zile, 40 de ore pe săptămână, faţă de 85,1% în Statele Unite şi 9 1 , 7 °/o în Franţa. Italia, sursa expresiei la dolce vita, este un bun exemplu. Lucrătorii poştali din Roma s-au clasat pe un respectabil loc doisprezece în măsurătorile noastre, ceea ce m-a surprins. La urma urmei, aceasta este o ţară al cărei sistem poştal are o reputaţie atât de proastă încât, nu cu mult timp în urmă, se vorbea despre camioanele de la Roma care descărcau o mul­ ţime de plicuri vechi în câmp. Cu toate astea, la o examinare mai detaliată, există dovezi că scorurile mari obţinute de locui­ torii Romei nu înseamnă neapărat că şi-au consolidat în ul­ timul moment etica la locul de muncă. Un raport recent al autorităţii guvernamentale Censis Foundation a subliniat faptul că aşteptarea şi întârzierile în instituţii precum poşta sunt încă larg răspândite. Informaţiile noastre indică numai faptul că timpii de tranzacţionare din Italia se accelerează la ghişeu; nu spun nimic despre cât timp este nevoie pentru a ajunge la acel ghişeu. Poate că această combinaţie de timpi rapizi şi aşteptări îndelungate are sens când se ia în conside­ rare că oficiile poştale din Italia sunt deschise doar pentru aproximativ cinci ore pe zi. 1 0 Este demn de observat că diferenţa dintre programul de lucru din Europa Occidentală şi cel din alte zone dezvoltate se adânceşte. Până în anii '40, orele de lucru din Europa şi din Statele Unite s-au redus în tandem vreme de aproape un secol. UNDE SE DESFĂŞ OARĂ VIAŢA CEL MAI RAPID?

175

Atât în Statele Unite, cât şi în Europa, problema scurtării pro­ gramului s-a aflat în inima mişcării laburiste încă de la început şi a reprezentat „cauza trezirii" muncitorului american. Se cereau „opt ore de muncă, opt ore de somn, opt ore pentru ce vrem noi". De exemplu, grevele din 1886, revoltele de la Hay­ market şi greva oţelului din 1919 aveau ca obiect durata pro­ gramului de lucru. La început, chiar angajatorii susţineau un program mai scurt - nu din idealism, ci pentru că erau con­ vinşi că epuizarea şi suprasolicitarea sunt contraproductive şi că siguranţa, sănătatea, odihna şi o minimă viaţă de familie aveau să se dovedească utile pe termen lung. Drept urmare, în primele două decenii ale secolului XX, a avut loc un declin gradual şi constant al numărului de ore (de la ro la 8 ore pe zi). Apoi săptămâna de lucru normală a fost redusă de la şase la cinci zile, ajungându-se astfel la 40 de ore. 1 1 Pentru o vreme, părea că trendul descendent al orelor de muncă din America avea să continue. În 1930, de exemplu, la apogeul marii crize economic, vizionarul W.K. Kellogg (cel cu cerealele) a anunţat un experiment revoluţionar: aproape fie­ care angajat din imensa sa fabrică de la Battle Creek va lucra cu program de şase ore. Reducerea numărului de ore a fost însoţită de o reducere minimă a salariului, deoarece Kellogg credea că munca asiduă ar înlocui orele suplimentare. Istori­ cul Benjamin Hunnicutt, în cartea sa Ke llogg's Six Hour Day, a observat că programul a avut un succes instantaneu. A fost lăudat de lideri sindicali, de persoane importante din mass-me­ dia şi din domeniul afacerilor şi de preşedintele Hoover. Reac­ ţia a fost exemplificată de afirmaţia unei reviste de afaceri, care anunţa „cea mai importantă ştire industrială de când Ford şi-a anunţat politica de cinci dolari pe zi". 1 2 Vreme de aproape două decenii, prin raportare la aproape orice criteriu, ideea lui Kellogg a funcţionat excelent. Munci­ torii apreciau timpul liber suplimentar. Femeile mai ales de­ clarau că se bucură de orele pe care le puteau petrece acum cu 176

GEOGRAFIA TIMPULUI

activităţi precum grădinăritul, cusutul, îngrijirea familiei şi implicarea în viaţa din cartier. Kellogg era la fel de mulţumit de rezultate. A raportat că, drept urmare a programului scurt, „costurile generale au fost reduse cu 25% [ ... ], costurile pe cap de muncitor au fost reduse cu ro% [ ... ], accidentele cu 41%, zilele pierdute ca urmare a accidentelor cu 51% [şi] la Kellogg lucrau cu 39 °/o mai mulţi oameni decât în 1929". Kellogg a conchis că „odată cu reducerea programului de lucru, eficienţa şi moralul angajaţilor au crescut, rata accidentelor şi asigură­ rile s-au redus, iar costurile producţiei s-au micşorat atât de mult încât ne permitem să plătim pentru şase ore cât am fi plătit pentru opt". 1 3 Dar într-o naţiune obsedată din ce în ce mai mult de muncă, experimentul idilic al lui Kellogg a fost sortit eşecului. În pe­ rioada postbelică, conducerea a ajuns să fie de acord cu opinia exprimată tacit de unul din muncitori: ,,Doar un idiot ar crede că poţi produce la fel de mult lucrând mai puţin". După război, compania a promovat o nouă politică ce condiţiona salariile mai mari de productivitatea crescută. Muncitorii, sperând să profite de explozia consumului de după război, au început să ceară opt ore de muncă. Reflectând profund atmosfera naţio­ nală, muncitorii, conducerea şi sindicatul de la Kellogg au început să trivializeze noţiunea de timp liber: timpul liber e timp „pierdut", ,,nefolosit", ,,stupid". Munca pe ore mai puţine fusese feminizată. Cei care susţineau vechiul standard de şase ore erau consideraţi „laşi", ,,leneşi" sau pur şi simplu „ciu­ daţi".14 În anii '50 şi '60 , angajaţii de la Kellogg au mers în di­ recţia zilei de opt ore. În 1985, puţinii opozanţi rămaşi, mai bine de trei sferturi femei, au cedat. Acest momentul crucial abia dacă a fost tratat în presă. În Statele Unite, săptămâna de lucru normală a rămas ne­ schimbată mai bine de jumătate de secol. De fapt mulţi experţi consideră că timpul liber s-a redus. Istoricul Juliet Schor, de exemplu, în cunoscuta sa carte The Overworked American: The UNDE SE DESFĂŞ OARĂ VIAŢA CEL MAI RAPID?

177

Unexpected Decline ofLeisure, argumentează convingător că ame­ ricanul de rând are mai puţin timp pentru sine decât avea acum 20 de ani. Această pierdere a timpului liber nu este un accident. Schor prezintă dovezi potrivit cărora sindicatele din Statele Unite şi-au concentrat în mică măsură atenţia asupra chestiunii orelor de lucru, preferând în schimb să-şi direcţio­ neze energiile către problema salariilor şi siguranţei la locul de muncă. În Europa, pe de altă parte, trendul descendent în programul de lucru nu şi-a pierdut din ritm. Spre deosebire de State, sin­ dicatele din Europa au menţinut problema reducerii orelor de lucru la nivelul de prioritate pe agenda postbelică. Când aveau loc crize economice, muncitorii au luptat împotriva presiunii pentru un program mai lung. În Germania, de pildă, a avut loc o serie de greve serioase în anii '80 care le-a câştigat membrilor din sindicatul IG Metall dreptul la săptămâna de lucru de 35 de ore. Aşadar, după aproape o sută de ani de evoluţie similară, programul de lucru din State a rămas la fel, ba chiar s-a aglome­ rat, în timp ce în Europa a continuat să se reducă. Muncitorii din Franţa (unde munca chiar este privită uneori ca o întrerupere iritantă, dar necesară, a vieţii) se luptă pentru contracte şi mai generoase. În 1996, după ce camionagiii au tulburat ţara cu o serie de greve serioase, guvernul a fost de acord să scadă vârsta de pensionare la 55 de ani. (Pentru per­ soane care lucrează ca dansatori sau muzicieni în operele de stat, vârsta de pensionare poate să coboare până la 45 de ani.) Soluţionând această chestiune, sindicatele se concentrează acum pe lungimea săptămânii de lucru. În timp ce scriu aceste rânduri (ianuarie 1997), şase companii publice de transport au declanşat o altă grevă pentru a cere săptămână de lucru de 32 de ore, fără scăderi salariale.15 Şi aşa, după aproape o sută de ani de declin simultan, în Statele Unite săptămâna de lucru nu s-a schimbat, ba poate chiar a crescut, în vreme ce în Europa a scăzut. 1 6 178

G EOG RAFIA TIMPULUI

Europa Occidentală se află în faţa Statelor Unite şi Japoniei şi în privinţa concediilor. În Franţa, de exemplu, angajaţii pri­ mesc prin lege cel puţin cinci săptămâni şi adesea şase săptă­ mâni de vacanţă plătită. De fapt, fiecare ţară din Europa are înţelegeri sindicale care garantează un minimum de vacanţe plătite ce variază de la patru la cinci săptămâni jumătate. În Suedia poate fi vorba chiar de opt săptămâni. Se acordă acest drept şi cu alte scopuri. În Franţa, de exemplu, este o politică oficială la nivel naţional să acorzi 22 de săptămâni de concediu de maternitate plătit şi încă un an de concediu neplătit.17 Sta­ tele asistenţiale din Scandinavia, unde îmbunătăţirea calităţii vieţii a fost de mult în centrul atenţiei oficialilor şi populaţiei, merg şi mai departe. În Suedia de pildă, noii părinţi au dreptul în total la 12 luni de concediu cu salariu aproape întreg şi la alte trei luni cu salariu redus. Părinţii din Suedia mai au drep­ tul la 60 de zile pe an (120 în unele cazuri) cu 80% din salariu în cazul în care copilul este bolnav. I 8 În Statele Unite, pe de altă parte, timpul de concediu pen­ tru majoritatea angajaţilor rămâne limitat la cele două săptă­ mâni tradiţionale - asta dacă au fost suficient de norocoşi încât să evite trecerea la contracte sezoniere, caz în care ar putea să nu aibă concediu plătit. Sondajele lui Harris indică faptul că americanii raportează o scădere cu 3 7% a timpului liber în ultimii 20 de ani. I 9 Chiar şi perioada de doliu din America a scăzut în ultimul secol. În 1927, Emily Post prescria trei ani ca perioadă necesară de doliu pentru o văduvă. Din 1950, perioada a scăzut până la trei luni. În 1972, Amy Vanderbit îi sfătuia pe cei aflaţi în doliu să „revină, sau să încerce să revină la mersul normal al lucru­ rilor cam la o săptămână după o înmormântare". 20 Sociologul Lois Pratt, într-un studiu asupra politicilor de doliu din com­ paniile americane, a conchis că majoritatea firmelor limitează acum perioada de doliu la 72 de ore. Angajaţii trebuie să îşi refacă viaţa în aceste trei zile şi să se întoarcă înapoi la treabă. 2 I UNDE SE DESFĂŞ OARĂ VIAŢA CEL MAI RAPID?

179

Recomandările pentru doliu devin uneori foarte specifice. În cazul deceselor petrecute în weekend, de exemplu, American Management Association a elaborat următoarele indicaţii: ,,Este de obicei de aşteptat ca atunci când moare cineva sâm­ băta angajatul să se întoarcă la muncă marţea următoare la program normal."2 2 În Japonia, perioada de concediu este chiar mai redusă decât în Statele Unite. Deşi numărul mediu de zile de vacanţă plătite se ridică în Japonia la un număr acceptabil de trei săptămâni, Ministerul Japonez al Muncii raportează că doar aproximativ jumătate din acest timp este de fapt folosit. În 1990, de exem­ plu, au fost autorizate în medie 15,5 zile de concediu, dintre care s-au luat doar 8,2 zile. 23 Statisticile dintr-un sondaj Eurobarometru din 1989 con­ firmă impresia că europenii se simt mai confortabil cu felul în care îşi petrec timpul. Ca parte a acestui sondaj, respondenţii din 12 state membre ale Uniunii Europene au fost întrebaţi ce părere au despre „timpul avut la dispoziţie pentru a face lu­ cruri ce trebuie făcute". În medie, în cele 12 ţări, 83,4 °/o au răspuns că se simt „foarte bine" sau „destul de bine" cu privire la timpul disponibil.2 4 Unde e la dolce vita? Se pare că acolo unde a început: în vestul Europei, unde angajaţii nu numai că au stăpânit arta vitezei şi productivităţii la locul de muncă, ci par să fi reuşit s-o folosească pentru a păstra cel puţin o rămăşiţă de viaţă satisfăcătoare în orele de petrecere a timpului liber. Răspunsurile la întrebări similare din Japonia şi Statele Unite prezintă o imagine foarte diferită. În Statele Unite, un sondaj din 1992 realizat de National Recreation and Park Asso­ ciation a constatat că peste o treime din toţi americanii (38%) s-au plâns că se „simt mereu pe fugă". Acest procentaj de per­ soane care se simt copleşite a crescut de la 22% în 1971 şi până uşor peste 32% în 1985, după cum arată studii realizate de John Robinson despre folosirea timpului de către americani. 2 5 Alte sondaje evidenţiază măsura în care majoritatea angajaţilor 180

GEOGRAFIA TIMPULUI

din SUA îşi doresc timp liber. Într-un sondaj naţional privind valorile temporale, realizat de Hilton Hotel Corporation în 1991, două treimi dintre respondenţi au declarat că ar accepta reduceri salariale dacă asta ar însemna mai mult timp departe de serviciu. Această cifră de două treimi a fost relativ con­ stantă în raport cu sexul, vârsta, mediul educaţional, statutul economic şi numărul de copii. Cele mai recente date din sondaj arată că sentimentul americanilor că nu au timp pare în cele din urmă să se stabilizeze26 • Totuşi, este clar că angajaţii ame­ ricani simt că lucrează mult mai mult decât este necesar, iar pe de altă parte datele cu privire la ritmul de lucru din expe­ rimentele noastre ridică problema realizărilor concrete din perioada de activitate la locul de muncă.27 În Japonia, oamenii oferă o imagine şi mai sumbră a timpu­ lui disponibil. Când un sondaj din 1991, realizat de revista Mainichi Shimbun, a întrebat oamenii „În ce măsură vă simţiţi în criză de timp în viaţa de zi cu zi?", un total de 70% dintre respondenţi au spus că se simt „oarecum" (44 °/o) sau „extrem de" (26%) stresaţi. Aceste cifre erau aproape identice pentru bărbaţi şi femei. 28 Într-un sondaj din 1989 realizat de ziarul Yomiuri Shimbun, doar 12% dintre japonezi au spus că sunt mul­ ţumiţi de timpul lor liber. Dar, în acelaşi sondaj, numai 24 % au spus că timpul liber joacă un rol deosebit de important în satisfacţia generală oferită de viaţă, o problemă la care voi reveni mai jos. 29

R I TM U L COTI D I A N ÎN 36 D E O RAŞ E AM E R I CA N E

Cele mai vii exemple de diferenţe culturale tind să apară când comparăm ţări. Dar oraşele şi regiunile din interiorul ţărilor pot de asemenea să difere enorm. Acest lucru este cu siguranţă adevărat pentru Statele Unite. La suprafaţă, zonele din Statele Unite pot părea relativ omogene; majoritatea oamenilor vorbesc UNDE SE DESFĂŞOARĂ VIAŢA CEL MAI RAPID?

181

aceeaşi limbă şi aproape toată lumea foloseşte majoritatea sistemelor importante de comunicare. Dar cineva din New York care este transferat într-un stat din sudul extrem sau cineva din vestul mijlociu care se mută la Los Angeles ar trebui să fie pregătit pentru un şoc cultural profund. Chiar şi micile diferenţe regionale pot însemna enorm. Când scriitoarea Jan Morris s-a mutat din Oklahoma în Texas, a avut senzaţia că m-aş fi dus din Elveţia în Franţa. În momentul în care am traversat Râul Roşu şi am ieşit din Oklahoma, am fost asaltată de patriotismul texan, aproape xenofob, şi părea că am trecut spre o altă sensibilitate, o altă experienţă istorică, un alt set de valori poate. 30

Există oare diferenţe semnificative între ritmul vieţii din dife­ ritele oraşe americane? Oare newyorkezii chiar se ridică la înălţimea reputaţiei de persoane cu un ritm alert? Sunt cali­ fornienii mai relaxaţi decât cetăţenii din alte părţi ale ţării? Unde este ritmul cel mai rapid şi unde cel mai lent? Pentru a răspunde la aceste întrebări, studenţii mei şi cu mine am stabilit patru măsurători pentru fiecare dintre cele 36 de oraşe din Statele Unite. 3 1 Am selectat aceste oraşe ca să avem un eşantion reprezentativ pentru zonele metropolitane ale ţării. Din fiecare dintre cele patru regiuni stabilite prin recensământ - nord-est, vestul mijlociu, sud şi vest - am studiat trei mari zone metropolitane (populaţie mai mare de r .800.000), trei oraşe mijlocii (populaţie între 850.000 şi r .300.000 ) şi trei oraşe mai mici (populaţie cuprinsă între 350.000 şi 560.000). 3 2 Măsurătorile ritmului vieţii efectuate de noi au fost variaţii ale celor din studiul pe 3 r de ţări. În primul rând, am testat din nou vitezele de deplasare pe jos ale pietonilor pe distanţe de r 8 metri în zone din centrul oraşului în timpul programului de lucru. În al doilea rând, ca indicator al vitezei de lucru, am cronometrat cât timp a fost necesar ca funcţionarii bancari să 182

GEOGRAFIA TIMPULUI

ne schimbe două bancnote de 20 de dolari sau să ne ofere două bancnote de 20 de dolari în schimbul echivalentului acestei sume format din monede cu valoare mai mică. (Cele două proceduri au fost alternate astfel încât experimentatorii să nu fie nevoiţi să meargă cu buzunarele pline de bani). 33 În al treilea rând, pentru a măsura preocuparea populaţiei pentru timpul indicat de ceas, am ales un număr aleatoriu de persoane din zonele centrale care purtau ceasuri de mână în timpul pro­ gramului de lucru. În majoritatea cazurilor, subiecţii aveau mâneci scurte, permiţându-ne să observăm cu uşurinţă dacă purtau ceasuri. Oamenii cu mâneci lungi au fost abordaţi şi au fost întrebaţi cât e ceasul. Am adăugat, de asemenea, un al patrulea indicator al ritmului cotidian: viteza de vorbire. În fiecare oraş am înregistrat răspunsurile angajaţilor de la poştă la o întrebare standard (care e diferenţa dintre corespondenţa obişnuită, corespondenţa certificată şi corespondenţa asigu­ rată). Mai târziu, asistenţii de cercetare au reluat înregistrările şi au calculat „rata de articulare" prin împărţirea numărului de silabe rostite la timpul total al răspunsului.

ORA Ş E RAPI D E ŞI L E N T E DIN STATELE UNITE Cifrele inferioare indică viteze mai mari şi un număr mai mare de ceasuri.

Boston, MA Buffalo, NY N ew York, NY Salt La ke City, UT Colum bus, OH

Ritm general 34

Viteză de deplasare

Viteză bancară

Viteză de vorbire

Ceasuri purtate

1 2 3

2 5

11

6 15 28

4

11

6 7

4

16 17

12 1

4

5

22

2 1

11

19

UNDE SE DESFĂŞOARĂ VIAŢA CEL MAI RAPID?

183

Worcester, MA Providence, RI Spri n gfield, MA Roch ester, NY Kansas City, MO St. Louis, MO Houston, TX Paterson, NJ Ba kersfield, CA Atlanta, GA Detroit, Ml Youngstown, OH l n d ia na polis, IN Chicago, IL Philadelphia, PA Louisville, KY Canton, OH Knoxvi lle, TN San Fran cisco, CA Chattan ooga, TN Dallas, TX Oxna rd, CA Nashville, TN San Diego, CA East Lansi ng, M l Fresno, CA Memph is, TN Sanjose, CA Sh reveport, LA Sacramento, CA Los Angeles, CA

184

Ritm general 34

Viteză de deplasare

Viteză bancară

Viteză de vorbire

Ceasuri purtate

6 7 8 9

9 7 1 20 6 15 10 17 28 3 21

22 9 15 2 3 20 8 4

6 9 20 26 15 9 21

18 12 30 16 23 25

23 31 5 21 14 24

5 2 34 3 8 3 22 29 26 30

6 19 22 7 32 15 19 31 17 36 2 30 24 27

24

19

34

26

5

25 26 27 28 29 30 31 32 33 34 35 36

35 26 30 8 27 14 26 34 29 32 33 24

1 28 30 26 34 33 25 10 29 19 32 36

32 15 23 24 18 12 17 19 30 33 36 35

24 28 7 33 9 34 19 34 22 28 26

10

11

12

13

14 15 16 17 18 19 20 21 22 23

G EOG RAFIA TIMPULUI

13

13

27 12

18

11

11

15 15

11

13

N O R D - E STU L V I TEZO M A N

În general, rezultatele noastre confirmă impresia larg răspân­ dită că nord-estul Statelor Unite se mişcă rapid, în timp ce vestul (mai precis, California, care e reprezentată de opt din cele nouă oraşe vestice) este mai relaxat. Cele mai rapide trei oraşe şi şapte dintre cele mai rapide nouă comunităţi urbane sunt din nord-est. Nord-esticii merg, în general, mai repede, dau rest mai rapid, vorbesc mai repede şi sunt mai înclinaţi să poarte ceasuri decât cei din alte oraşe americane. Boston a surclasat Buffalo şi a ajuns pe prima poziţie. New York, care ne aşteptam să iasă primul, s-a plasat pe locul al treilea. Dar probabil newyorkezilor le-ar putea fi iertate câteva zecimi de secundă pentru a compensa festivităţile locale care au avut loc în timpul culegerii datelor. Walter Murphy, care a adunat datele referitoare la viteza deplasării, a raportat că a trebuit să îşi oprească activitatea la un moment dat din cauza unui concert de muzică improvizat. Apoi, după ce s-a dus în­ tr-un alt loc, Murphy a fost martorul unei încercări de furt a unei poşete, urmată de un jaf nereuşit. Toate acestea au avut loc într-o oră şi jumătate. Pietonii din New York s-au descurcat cu toate astea, demonstrând competenţe de circ care nu au fost luate în calcul în ultimele măsurători. Oraşele californiene au înregistrat în general cel mai lent ritm, mai ales din cauza pietonilor şi funcţionarilor de la bancă. Pe ultimul loc se află simbolul american al verii, distracţiei şi relaxării: Los Angeles. Locuitorii din LA au ieşit pe locul al douăzeci şi patrulea la viteza de deplasare pe jos, penultimii la viteza vorbirii şi cu mult în urma oricărui alt oraş studiat în ceea ce priveşte ritmul de la bancă. Singura lor concesie faţă de ceas ar fi faptul că-l poartă: acest oraş s-a clasat al treispre­ zecelea la numărul de ceasuri purtate la mână. Atitudinea mai nepăsătoare a californienilor cu privire la timp se poate ob­ serva şi în alte moduri. Pentru a afla ora exactă în majoritatea UNDE SE DESFĂŞOARĂ VIAŢA CEL MAI RAPID?

185

oraşelor californiene, trebuie să suni la un număr căruia îi corespund următoarele litere: POPCORN. Pe când, în Boston, numărul pentru aceeaşi informaţie corespunde cu NERVOUS. Cea mai mare problemă pentru experimentatorii noştri în multe dintre oraşele din vest (exemplele principale fiind Los Angeles şi oraşul meu natal, Fresno) a reprezentat-o chiar gă­ sirea unor pietoni de urmărit. Traficul pietonal în aceste oraşe suburbane părea că se limitează în mare parte la parcări şi la malluri, spaţii incomparabile cu oricare mare centru de afaceri din alte oraşe. Şi adesea oamenii din zonele centrale care stră­ băteau 1 8 metri fără întrerupere erau (sper) mai puţin repre­ zentativi pentru populaţia întreagă: era vorba despre cerşetori, şomeri sau prostituate. Am văzut biciclişti, oameni cu role, oameni care făceau jogging, chiar şi câţiva cu skateboarduri, dar majoritatea pietonilor pe care i-am observat nu s-au înde­ părtat de maşina personală. Adevăratul drum public în majo­ ritatea acestor locuri este autostrada. Joan Didion poate că nu exagera atunci când observa că experienţa pe autostrada din Los Angeles este singura formă de comuniune seculară. După destul de mult timp, am reuşit în cele din urmă să găsim sufi­ cient de multe exemple de pietoni în zonele centrale, dar tre­ buie să recunosc că au fost momente când mă tenta să merg la sala de fitness şi să-i cronometrez pe oameni pe banda de mers. Cât de mare era diferenţa dintre oraşe? Adesea, nu foarte mare între poziţiile învecinate în clasament. La extreme, totuşi, oamenii se deplasează în ritm foarte diferit. La viteza de depla­ sare, de exemplu, cei mai rapizi pietoni - în Springfield ( 1 1 , 1 secunde) şi Boston (n,3 secunde) - acopereau distanţa de 1 8 metri în medie cu 3,5 secunde mai repede decât cei din Chatta­ nooga ( 1 4,6 secunde) şi Fresno (14,7 secunde). Cu alte cuvinte, dacă traversau un teren de fotbal, echipele din Massachusetts ar fi ajuns dincolo de linia marcată atunci când oponenţii lor din California s-ar fi aflat la aproape IO metri distanţă. 186

GEOGRAFIA TIMPULUI

Diferenţele ce ţin de viteza vorbirii s-au dovedit şi mai mari. Funcţionarii de la poştă care vorbeau cel mai repede - în Co­ lumbus, Ohio (3,9 silabe/ secundă)-au rostit cu aproape 40% mai multe silabe pe secundă decât colegii lor din Sacramento (2,9 silabe/secundă) şi Los Angeles (2,8 silabe/secundă). Dacă ar fi citit ştirile de la ora 6, angajaţilor din California le-ar fi luat până la ora 7:25 să spună ceea ce angajaţii din Ohio ar fi reuşit până la ora 7. Defalcând pe regiuni, cei mai rapizi timpi au fost înregis­ traţi în nord-est, urmat de vestul mijlociu, de sud şi de vest. Desigur că diferinţele dintre est şi vest confirmă o serie de stereotipuri generale. Când Horace Greeley i-a sfătuit pe tineri să meargă spre vest, se gândea la aventură şi oportunităţi eco­ nomice. Dar majoritatea esticilor pe care îi cunosc şi care au migrat într-acolo căutau de fapt o viaţă mai puţin agitată şi mai uşor de gestionat. Îmi place să le urmăresc reacţiile new­ yorkezilor care mă vizitează în Fresno. Unii sunt impresionaţi de viaţa minunată pe care mi-am creat-o, în vreme ce alţii cred că ar trebui să vizitez un neurolog. De obicei, cei care sunt atraşi consideră că oraşul este relaxant şi observă că ziua e mai lungă. Nemulţumiţii îşi petrec mult timp întrebând ce se poate face pentru a te distra în Fresno. (Am câte ceva de zis mai jos despre adaptarea omului la medii înconjurătoare noi.) În ambele cazuri, nu numai ritmul mai lent al vieţii din Fresno se observă imediat, ci şi anvergura diferenţei dintre oraşele noastre.

C LAXO S E C U N DA

Desigur că sunt multe metode de a estima ritmul vieţii. Alte experimente ar putea duce la rezultate diferite, după cum mi-au zis hotărât criticii mei. Una din sugestiile mele preferate a venit din partea unui jurnalist din Los Angeles: UNDE SE DESFĂŞ OARĂ VIAŢA CEL MAI RAPID?

187

Ce-ar fi să măsurăm câţi şoferi virează brusc la stânga în faţa ta? Sau cât de repede te amendează poliţistul pentru trecere neregulamen­ tară? Sau cât de repede îţi afişează bancomatul că nu funcţionează când eşti pe cale să introduci cardul? Sau procentul bărbaţilor şi fe­ meilor care au pagere? [ ...] Din punctul de vedere al acestor indicatori, suntem gata să pariem că Los Angeles s-ar dovedi cel mai rapid dintre toate oraşele din ţară. 3 5

Un profesor de la UCLA mi-a sugerat să măsor „claxosecunda, adică timpul care trece de la schimbarea culorii la semafor până la momentul în care persoana din spate claxonează". Claxosecunda, zice el, ,,este cea mai mică unitate de măsură a timpului care există în ştiinţă". Toate măsurătorile noastre experimentale au problemele lor. Numărul persoanelor care poartă ceas, de pildă, nu reflectă numai cât de preocupaţi sunt oamenii de timp, ci şi simţul modei şi poate nivelul de bogăţie. 3 6 Faptul de a-ţi baza măsu­ rătorile pe interacţiunea cu funcţionarii de la poştă sau de la bancă pune un accent excesiv asupra acestor categorii specia­ lizare, iar performanţa funcţionarilor depinde atât de compe­ tenţa şi educaţia lor, cât şi de tendinţa generală a acestora de a se grăbi sau de a pierde vremea. Luate împreună, totuşi, ele reprezintă o gamă largă de oameni şi activităţi şi reflectă multe dintre faţetele ritmului vieţii cotidiene dintr-un oraş.

7. Săn ătate, avere, fericire s' i ca ritate Nu încape îndoială că cea mai relevantă caracteris­ tică a vieţii în această a doua jumătate a secolului al XIX-lea este VITEZA - ceea ce am putea numi grabă, ritmul în care ne mişcăm, presiunea sub care mun­ cim; iar întrebarea ce trebuie luată în considerare este dacă accelerarea acestui ritm constituie în sine un bine şi apoi dacă merită preţul pe care îl plătim un preţ pe care nu reuşim să-l acceptăm în totalitate. - W.R. Greg, Life at High Pressure ( 1 8 7 7)

Sunt mereu fascinat de faptul că unele locuri au un ritm mai rapid decât altele. Dar, dacă eşti o persoană care, asemenea mie, îşi face un hobby din căutarea unor lumi mai bune, chestiu­ nile cu adevărat importante depăşesc măsurarea vitezei şi merg spre întrebări legate de calitatea vieţii. Unde sunt oamenii mai sănătoşi? Mai fericiţi? Mai generoşi? Atunci când răspundem la aceste întrebări, ne tentează să presupunem că încet înseamnă sănătos şi rapid înseamnă nesănătos: că acolo unde se lucrează repede şi foarte mult oamenii au o calitate a vieţii inferioară comparativ cu cea a persoanelor mai relaxate. Imaginea unor fanatici obsedaţi de succes care muncesc până la epuizare aşezată în contrast cu cea a indivizilor care, asemenea unui Zorba Grecul, dansează şi se bucură de fiecare clipă constituie un stereotip clasic. Dar valorile culturale, în special cele legate de timp, rareori pot fi considerate pur şi simplu bune sau rele. Ritmul vieţii are de fapt consecinţe vitale asupra calităţii vieţii. Îşi pune amprenta asupra sănătăţii fizice şi psihice a indivizilor şi asupra bunăstării sociale a comunităţilor. Dar SĂNĂTATE , AVERE, FERI CIRE ŞI CARITATE

189

consecinţele sunt cel mai adesea o poveste ce conţine şi bine, şi rău. Oricare ritm poartă cu sine efecte amestecate.

B U N ĂSTA R EA FI Z I CĂ : O RAŞ U L D E T I P A Cine se grăbeşte ajunge primul la mormânt. - Proverb spaniol

La mijlocul anilor '50, doi specialişti în boli cardiace din San Francisco, Meyer Friedman şi Ray Rosenman, au observat că pacienţii cardiaci din sala de aşteptare păreau mai agitaţi decât ceilalţi pacienţi. Mai exact, Friedman şi Rosenman îşi da­ torează observaţia unui tapiţer care le-a atras atenţia asupra unui aspect bizar, şi anume că scaunele din sala de aşteptare erau uzate pe margine. Pornind de la o bănuială, aceştia au început un program de cercetare pentru a investiga posibili­ tatea aproape neexplorată a legăturii dintre stresul psihologic şi creşterea riscului unui atac de cord. La momentul respectiv, comunitatea medicală credea în general că tratarea bolii arte­ relor coronariene e doar o chestiune mecanică; în cuvintele unui chirurg: ,,E doar o problemă de instalaţie." Într-un studiu anterior, Friedman şi Rosenman au măsurat nivelul colesterolului din sânge al contabililor din ianuarie până în iunie. Obiceiurile culinare şi sportive ale contabililor nu s-au schimbat în perioada respectivă. Cu toate astea, în timpul primelor două săptămâni din aprilie, când se apropia stresul provocat de termenul limită pentru impozitele pe venit, nivelul mediu de colesterol din sânge s-a ridicat brusc, iar rata formării cheagurilor de sânge a crescut. În mai şi iunie, aceste niveluri au revenit la normal. Friedman şi Rosenman au conchis că unii oameni trăiesc într-o stare de tensiune cronică autoindusă. Psihologic vor­ bind, pacienţii stresaţi din sala de aşteptare sunt mereu aseme190

GEOGRAFIA TIMPULUI

nea unui contabil la mijlocul lui aprilie. Cercetările ulterioare (realizate mai ales de Western Collaborative Group Study, care a monitorizat evoluţia sănătăţii şi bolilor la 3.500 de băr­ baţi pe o perioadă de opt ani şi jumătate) au confirmat această concluzie. Mai exact, s-a descoperit că pacienţii cu boli coro­ nariene sunt predispuşi unui sindrom comportamental carac­ terizat de un simţ al urgenţei, de ostilitate şi competitivitate. Oamenii cu acest model de comportament de „tip A" sunt de şapte ori mai predispuşi să prezinte semne de boli de inimă decât „tipul B" (normal) şi au risc dublu de atac de cord. 1 Un ritm grăbit al vieţii este un element definitoriu al „tipu­ lui A". 2 Persoanele de „tipul A" tind să mănânce şi să vorbească repede; să se mândrească mereu cu punctualitatea şi să se ocupe de mai multe activităţi simultan. Aceştia nu au în general răbdare cu „lentoarea" altora, au obiceiul să termine propozi­ ţiile persoanelor cărora le ia prea mult să ajungă la subiect şi, desigur, muncesc mai multe ore decât media. Ţinând cont de studiile asupra tipului A, părea logic să ne întrebăm dacă ritmul cotidian din diverse locuri ar putea fi corelat cumva cu prevalenţa bolilor coronariene ale populaţiei. Putem vorbi de un oraş de tip A? Pentru a răspunde la această întrebare, ne-am uitat la scorurile ritmului vieţii obţinute de noi în cazul unor ţări şi oraşe diferite şi le-am comparat cu rata mortalităţii cauzată de boli coronariene în acele locuri. 3 Datele obţinute susţin ideea potrivit căreia oraşele pot fi la rândul lor de tip A. Zonele mai rapide au înregistrat o inci­ denţă mult mai mare a deceselor cauzate de boli cardiovascu­ lare. Acest lucru a fost confirmat de studiul a 3 r de ţări precum şi a 36 de oraşe din Statele Unite. Nu numai că rezultatele arată o relaţie clară între ritmul cotidian şi bolile de inimă, ci şi că relaţia s-a dovedit a fi chiar mult mai semnificativă decât cea descoperită de obicei între bolile de inimă şi testele de perso­ nalitate de tip A la nivel individual. Cu alte cuvinte, datele noastre sugerează că viteza mediului înconjurător al unei SĂNĂTATE , AVERE, FERICIRE ŞI CARITATE

191

persoane este un factor predictiv cu privire la faptul dacă aceasta va muri de un atac de cord cel puţin la fel de bun precum scorurile la un test de personalitate de tip A. 4 De ce sunt oamenii din locurile dominate de viteză mai predispuşi bolilor coronariene? Cu siguranţă că este improba­ bil ca faptul de a merge repede sau de a munci mult să pro­ voace atacuri de cord. Dacă ar fi adevărat, atunci străzile ar fi pline de alergători căzuţi pe jos sau pietoni care nu pot respira. În Statele Unite, unde oamenii plătesc bani grei pentru a se antrena pe bande de alergare cu scopul precis de a-şi menţine în echilibru sistemul circulator, pare contradictoriu să echi­ valăm exerciţiul fizic cu bolile fizice. În opinia mea, bolile de inimă sunt des întâlnite în oraşele cu ritm rapid datorită faptului că aceste locuri atrag şi totodată produc o concentrare de indivizi de tip A. Locurile rapide atrag oameni rapizi, iar oamenii rapizi creează locuri rapide. Socio­ psihologul Timothy Smith şi colegii săi au arătat că indivizii de tip A caută şi produc medii în care predomină urgenţa. Cele mai rapide oraşe din studiul nostru pot reprezenta pentru ei cele ma� frumoase vise şi cele mai ingenioase creaţii. 5 Prin urmare, dezvoltarea unui oraş cu ritm alert ar putea fi explicată de următorul scenariu. Mai întâi, persoanele de tipul A sunt atrase de oraşe cu ritm alert, ceea ce duce la mai mulţi locuitori de tip A. La rândul lor, persoanele de acest tip fac tot posibilul pentru a accelera ritmul. În acelaşi timp, in­ divizii mai lenţi, de tip B, tind să se mute din oraşele cu ritm alert în zone mai relaxate. În oraşele cu ritm alert, arată cerce­ tarea lui Smith, există aşteptarea că toată lumea (atât indivizii de tip A, cât şi cei de tip B) se va mişca rapid. Rezultatul este că indivizii de tip B încearcă să se adapteze cerinţelor celor de tip A, în vreme ce ultimii încearcă să amplifice ritmul-toate acestea într-un mediu în care tiparele de migraţie au produs deja o suprareprezentare a personalităţilor predispuse la boli coro­ nariene. 192

GEOGRAFIA TIMPULUI

Oraşele de tip A sunt locuri stresante. Presiunea urgenţei temporale poate duce la comportamente nesănătoase: abuzul de nicotină, alcool şi droguri, o dietă nesănătoasă şi lipsa exer­ ciţiului fizic. La rândul lor, acestea cresc riscul apariţiei bolilor de inimă. Studiile noastre, precum şi informaţiile statistice de la Ministerul Sănătăţii din Statele Unite, arată de pildă că în oraşele şi ţările mai rapide se fumează mai mult. În Statele Unite, am constatat că rata fumatului urmăreşte acelaşi tipar regional precum cifrele noastre pentru bolile cardiace corona­ riene şi ritmul vieţii: ratele fumatului şi ale bolilor coronariene sunt cele mai ridicate şi ritmul este cel mai rapid în nord-est, urmat de vestul mijlociu, sud şi apoi vest. 6 O justificare a rolului fumatului ne vine dintr-un oraş care se abate de la modelul citadin de tip A. Salt Lake City, cu o populaţie predominant mormonă, a ieşit pe locul 4 la capi­ tolul cel mai rapid oraş american, dar ocupă poziţia 31 (a şasea de jos) în privinţa bolilor coronariene. Acest lucru poate fi explicat în mare măsură prin faptul că religia mormonă încu­ rajează puternic munca intensă, dar fumatul este strict inter­ zis. Eric Hickey, profesor de criminologie extrem de activ în Biserica Mormonă, ne spune că „mormonismul este un anga­ jament de 24 de ore, şapte zile pe săptămână. Când combinaţi acest aspect cu viaţa de familie şi cu locul de muncă, nu mă surprinde faptul că Salt Lake City are un ritm foarte rapid. Dar, în acelaşi timp, mormonii sunt oameni foarte spirituali. Noi susţinem moderaţia în majoritatea lucrurilor, iar majo­ ritatea activităţilor debilitante din punct de vedere fizic (cum ar fi consumul de alcool, cofeină, droguri) pur şi simplu le evităm". Astfel, în Salt Lake City valorile mormonismului acţionează ca un tampon pentru a contracara ritmul rapid al vieţii; rezultatul fericit este reprezentat de mai puţine boli coronariene.

SĂNĂTATE, AVERE, FERICIRE ŞI CARITATE

193

B U N ĂSTA R EA PS I H O LO G I CĂ : U N D E S U N T OAM E N I I M A I FE R I C I Ţ I ?

Poate părea logic că în locurile în care viaţa are un ritm mai lent oamenii sunt mai fericiţi. Asta ne aduce aminte de imagi­ nea idealizată a aborigenilor fericiţi (probabil fotografiaţi de turişti mai numeroşi şi mai agitaţi) din sate leneşe situate lângă plaje exotice şi virgine. Pe de altă parte, studiile au arătat că productivitatea economică este strâns legată de fericirea oamenilor. Acest lucru pare că e adevărat indiferent dacă cerce­ tăm bunăstarea economică a indivizilor sau ţărilor: în general, oamenii mai bogaţi sunt mai fericiţi, iar oamenii din ţările mai bogate sunt mai fericiţi. Într-un studiu recent, de pildă, speci­ alistul în psihologia personalităţii Edward Diener şi colegii săi de la Universitatea din Illinois au descoperit că gradul de sa­ tisfacţie a vieţii dintr-o ţară depinde mult de o gamă largă de indicatori economici naţionali, inclusiv produsul intern brut (PIB), puterea de cumpărare şi satisfacerea nevoilor de bază. 7 Întrucât studiul nostru a găsit o relaţie foarte puternică între vitalitatea economică şi ritmul vieţii, am presupus că aceasta ar trebui să conducă, de asemenea, la o relaţie pozitivă între ritmul vieţii şi fericire. Şi tocmai acest lucru l-am desco­ perit: în toate experimentele noastre legate de ritmul vieţii, oamenii din zonele mai rapide erau în medie mai mulţumiţi de viaţă. 8 Aceste rezultate sugerează un aparent paradox: oamenii aflaţi în locuri mai rapide sunt mai predispuşi să sufere de boli coro­ nariene, dar tind să fie mai fericiţi. Dacă un ritm rapid creează stresul ce duce la fumat şi atac de cord, nu ar trebui ca acelaşi stres să ducă la o existenţă nefericită? La rădăcina acestei aparente incoerenţe par să se situeze economia şi valorile culturale. Culturile care accentuează pro­ ductivitatea şi câştigul pecuniar creează în mod normal un simţ al urgenţei şi un sistem de valori ce încurajează gândirea 194

GEOGRAFIA TIMPULUI

individualistă; iar simţul urgenţei şi individualismul contri­ buie, la rândul lor, la productivitatea economică. Aceste forţe (vitalitatea economică, individualismul şi simţul urgenţei) au consecinţe atât pozitive, cât şi negative pentru bunăstarea oa­ menilor. Pe de o parte, ele creează factorii de stres ce duc la obiceiuri nesănătoase cum ar fi fumatul şi la boli coronariene. Pe de altă parte, ele oferă confort material şi un standard de viaţă care sporeşte în general calitatea vieţii. Productivitatea şi individualismul (în sine, foarte greu de separat una de alta) au consecinţe duble. După cum spune economistul Juliet Schor în The Over­ worked American: Am plătit un preţ pentru prosperitate. Capitalismul a adus cu sine o îmbunătăţire dramatică a standardului de viaţă, dar cu costul unei vieţi profesionale mult mai solicitante. Mâncăm mai mult, dar ardem caloriile acestea la muncă. Avem televizoare color şi CD-playere, dar avem nevoie de ele ca să ne odihnim după o zi stresantă la muncă. Mergem în concediu, dar muncim atât de mult în timpul anului încât au devenit indispensabile pentru sănătatea noastră mentală. Părerea generală potrivit căreia progresul economic ne-a oferit mai multe lucruri şi mai mult timp liber este greu de susţinut. 9

Nu este surprinzător să aflăm că aceste consecinţe aparent paradoxale se regăsesc şi în cazul altor comportamente. Diener şi colegii săi, de exemplu, au observat că, deşi divorţul este mult mai mare în naţiunile individualiste, satisfacţia maritală este, de asemenea, în general mai mare, Statele Unite repre­ zentând un caz relevant. Cercetările lor au constatat, totodată, că atât suicidul, cât şi bunăstarea psihologică sunt mai mari în culturile individualiste decât în cele colective. 10 S-a observat că, în chineză, caracterul care înseamnă „criză" este alcătuit din caracterele care înseamnă „pericol" şi „opor­ tunitate". Iar cuvântul „criză" din limba engleză derivă din termenul grecesc pentru „decizie". Într-o notă similară, roa­ dele individualismului şi muncii asidue prezintă potenţial şi SĂNĂTATE, AVERE, FERICIRE ŞI CARITATE

195

pentru bogăţie, şi pentru dezastru psihologic 1 1 • Până la urmă, felul în care ne structurăm timpul este o alegere între alter­ native. Un ritm rapid al vieţii nu e neapărat mai bun decât unul lent.

B U N ĂSTA R EA S O C I A LĂ: U N D E S U N T E M AJ U TAŢI D E ALŢI I ?

Nu numai că ritmul vieţii afectează bunăstarea psihică şi fizică, dar poate avea implicaţii importante asupra felului în care oamenii se tratează reciproc. Lentoarea este o normă socială şi, asemenea altor norme, poate pătrunde profund în codurile de conduită acceptate. Populaţia kelanteză din Peninsula Malacca, de exemplu, pune accentul pe lentoarea care este profund încorporată în credinţa ei despre bine şi rău. Graba este considerată o încăl­ care a eticii. Oamenii sunt judecaţi după un set de reguli pentru comportament adecvat, cunoscut sub numele de budi bahasa sau „limbajul caracterului". În centrul acestui cod etic se află dorinţa de-ţi face timp pentru obligaţiile sociale, de a-ţi arăta respectul faţă de prieteni, rude şi vecini. Orice semn de grabă denotă lăcomie şi prea multă grijă pentru posesiunile materiale. Dar mai ales arată o iresponsabilă lipsă de atenţie pentru obligaţiile sociale reprezentate de budi bahasa. Cei care încalcă astfel de reguli ameninţă valorile de bază ale comuni­ tăţii referitoare la relaţiile interpersonale şi la solidaritate. Aceştia sunt bârfiţi, consideraţi mai puţin rafinaţi (halus) şi sunt adesea suspectaţi că încearcă să ascundă ceva. 1 2 Perspectiva reprezentată de budi bahasa (conform căreia tendinţa de a te grăbi şi dorinţa de a-ţi face timp pentru alţii se exclud reciproc) e foarte atrăgătoare. Este cu siguranţă efi­ cientă pentru kelantanezi. Dar kelantanezii sunt o populaţie neindustrializată; ei au relativ puţine cerinţe în legătură cu 196

GEOGRAFIA TIMPULUI

propriul timp. De asemenea, ei trăiesc în sate mici, unde toată lumea este vecină, astfel încât comportamentul prosocial este motivat de cunoaşterea faptului că felul în care îi tratezi pe alţii va fi foarte probabil oglindit de comportamentul restului comunităţii. Asta ridică întrebarea dacă filozofia budi bahasa este valabilă pentru zone industrializate mai populate, medii în care cele mai multe contacte zilnice sunt cu străini pe care probabil că niciodată nu îi vei mai întâlni. Oare ritmul vieţii şi responsabilitatea socială merg mână în mână şi în mediile industrializate şi urbane? Cei mai mulţi teoreticieni contemporani ai vieţii urbane cred că aşa se întâmplă. Ei susţin că această legătură între timp şi comportament social nu este determinată de chestiuni mo­ rale, precum în cazul kelantanezilor, ci de realitatea socio-psi­ hologică. Psihologul Stanley Milgram credea că ritmul rapid al vieţii în oraşele moderne îi expune pe oameni la mai multe impulsuri senzoriale decât pot procesa, creând ceea ce el nu­ meşte supraîncărcare psihologică. Cu cât este mai mare oraşul, cu atât mai mare este supraîncărcarea. Pentru a se adapta la această situaţie dificilă, orăşenii elimină tot ceea ce nu este esenţial pentru obiectivele lor. În esenţă, persoanele de la oraş se concentrează doar asupra propriilor obiective şi se îndreaptă spre ele cât mai repede posibil. Ele nu au nici timpul şi nici energia psihică de a se ocupa de indivizii aflaţi la periferia vieţii lor. Străinii în mod special tind să fie ignoraţi din cauza acestui proces de selecţie: pentru Milgram, ritmul rapid al vieţii din marile oraşe necesită de fapt o lipsă de consideraţie pentru nevoile străinilor. 1 3 Este mai puţin probabil ca oamenii din oraşele rapide să-şi facă timp pentru a ajuta un străin, după cum e de părere Milgram? În ultimii ani, studenţii mei şi cu mine am efectuat o serie de studii pentru a testa această predicţie. În Statele Unite, ne-am întors în aceleaşi 36 de oraşe 1 4 unde am efectuat cercetarea noastră asupra ritmului vieţii. De data aceasta, am SĂNĂTATE, AVERE, FERICIRE ŞI CARITATE

197

observat comportamentul de întrajutorare într-un total de şase situaţii: Recuperarea unui stilou scăpat pejos. Experimentatorul (un bărbat îmbrăcat frumos la vârsta studenţiei), mergând într-un ritm moderat, îşi ducea mâna în buzunar şi, ,,din întâmplare", îşi scăpa stiloul pe jos şi mergea mai departe. În fiecare oraş, am observat de câte ori experimentatorul era ajutat să-şi recupe­ reze stiloul. Piciorul rănit. Şchiopătând puternic şi folosind o proteză mare şi vizibilă (cea mai urâtă pe care am găsit-o), experimentatorul scăpa „din întâmplare" mai multe reviste pe jos, apoi se chi­ nuia în zadar să le strângă. Câte persoane s-au oprit să-l ajute? Nevăzător care traversează strada. Un experimentator purtând ochelari negri şi un baston alb juca rolul unui nevăzător care are nevoie de ajutor să treacă strada. 15 Am calculat de câte ori a fost ajutat. Bani mărunţi. Cu o bancnotă la vedere, experimentatorul se apropia de un trecător ce venea din direcţia opusă şi întreba politicos dacă poate să-i schimbe banii. Am observat câţi pie­ toni s-au oprit în fiecare oraş ca să ajute. Scrisoarea pierdută. Un bileţel scris de mână (,,Am găsit asta lângă maşina ta") era lipit de un plic sigilat destinat experi­ mentatorului. Apoi plicul era lăsat pe parbrizul unei maşini alese la întâmplare. Câte scrisori au ajuns la destinaţie? United Way Contributions. Ca măsură a contribuţiilor caritabile, ne-am uitat la cât de mult a contribuit fiecare oraş, pe cap de locuitor, la campaniile United Way. 1 6 În care oraşe americane sunt oamenii mai dispuşi să-şi facă timp pentru a ajuta un străin? După ce am combinat statistic 198

GEOGRAFIA TIMPULUI

scorurile fiecărui oraş, am ajuns la următorul clasament, de la cel mai înalt la cel mai scăzut grad de întrajutorare. 1 7 r . Rochester, New York 2. Lansing, Michigan 3. Nashville, Tennessee 4. Memphis, Tennessee 5. Houston, Texas 6. Chattanooga, Tennessee 7. Knoxville, Tennessee 8. Canton, Ohio 9. Kansas City, Missouri ro. Indianapolis, Indiana 1 r . St. Louis, Missouri 1 2 . Louisville, Kentucky 1 3 . Columbus, Ohio 14. Detroit, Michigan 1 5. Santa Barbara, California 1 6. Dallas, Texas 1 7 . Worcester, Massachusetts 18. Springfield, Massachusetts

19. San Diego, California 20. San Jose, California 2 r. Atlanta, Georgia 2 2 . Bakersfield, California 2 3 . Buffalo, New York 24. Salt Lake City, Utah 2 5 . Boston, Massachusetts 26. Shreveport, Louisiana 2 7. Providence, Rhode Island 28. Philadelphia, Pennsylvania 29. Youngstown, Ohio 30. Chicago, Illinois 3 1 . San Francisco, California 3 2 . Sacramento, California 3 3 . Fresno, California 34. Los Angeles, California 3 5 . Paterson, New Jersey 36. New York, New York

În funcţie de regiuni, întrajutorarea pare să fie la cel mai înalt nivel în sud-est, apoi în vestul mijlociu şi, în cele din urmă, în oraşele mari din nord-est: practic invers proporţional faţă de ritmul vieţii în aceste regiuni, exact ceea ce prezice teoria mil­ toniană a supraîncărcării. A existat însă o excepţie evidentă. Cele I I oraşe din California, considerate în ansamblu, se si­ tuează pe ultimele locuri în cadrul experimentului ritmului vieţii, dar sunt cel mai puţin generoase cu timpul acordat în cadrul experimentului întrajutorării. 1 8 Iar contribuţiile lor pe cap de locuitor la United Way sunt mai puţin de o zecime din cele ale locuitorilor din Rochester. SĂNĂTATE, AVERE , FERICIRE ŞI CARITATE

199

Statul New York conţine oraşele cu cel mai mare (Roches­ ter) şi cel mai mic grad de întrajutorare (oraşul New York) din cele 36. Harry Reis, profesor de psihologie la Universitatea din Rochester de mai bine de 20 de ani, care a crescut în New York, nu a fost „deloc surprins" de performanţa din cele două oraşe ale sale. ,,Rochester este un oraş în care fibra socială nu s-a deteriorat atât de mult ca în alte locuri. Oamenii nu sunt nici­ odată atât de ocupaţi încât să nu ofere o mână de ajutor." Dar, deşi oraşe precum Rochester şi New York se încadrează în predicţiile lui Milgram, comportamentul neprietenos ob­ servat în majoritatea oraşelor californiene relevă cât de com­ plexe sunt de fapt normele responsabilităţii sociale. Aceste oraşe vestice demonstrează că faptul de a avea timpul necesar să acorzi o mână de ajutor nu se traduce şi în disponibilitatea de a o face. Pentru ca surplusul de timp să fie investit în folosul altora, credinţele despre alocarea timpului şi despre compor­ tamentul social adecvat trebuie legate unele de altele prin­ tr-un cod moral, la fel ca în cazul kelantanezilor. Fără un astfel de cod, ritmul lent al vieţii nu poate duce decât la relaxare. Vedem asta când comparăm oraşele din sud cu cele din vest. Deşi ambele regiuni împărtăşesc un ritm de viaţă lejer, nor­ mele lor temporale sunt determinate de valori sociale foarte diferite. În cazul oraşelor din sud, absenţa grabei tinde să fie asociată cu noţiunea de a fi doamnă şi domn sudist. Este adap­ tată unei culturi a politeţii şi a amabilităţii. În vest, pe de altă parte, ritmul mai puţin alert ţine în mare parte de... relaxare. Norma relaxării are adesea mai puţin de-a face cu valori sociale înalte decât cu simplul fapt de a duce o viaţă mai bună. Muzica uşoară surprinde frumos această distincţie. Când Hank William Jr. cântă „Noi spunem, noi spunem doamnă", toată lumea înţelege că nu este vorba despre California de Sud. Iar când The Beach Boys cântă „Ea se va distra până când tata îi ia maşina", nu poate fi vorba decât despre California de Sud. Stereotipul a fost rezumat clar de către un localnic din Nash200

GEOGRAFIA TIMPULUI

ville care a comentat rezultatele noastre: ,,Aici întrebăm «ce mai faci?», la Los Angeles se întreabă «ce-ţi mai face maşina?», iar la New York ţi se spune pur şi simplu «dă-mi maşina»". Pentru a hrăni disponibilitatea de a ajuta străini, ritmul cotidian mai lent trebuie să fie însoţit de un cod de responsa­ bilitate socială (de felul celui realizat de kelantanezi). Un ritm mai lent poate împiedica atacurile de cord, dar nu are nici o filozofie morală inerentă. Deloc surprinzător, cinci dintre ora­ şele cele mai dispuse să ajute sunt din sud, unde există un astfel de cod. De fapt, dacă facem din nou statistica folosind numai cele cinci măsurători pentru interacţiunile care se petrec faţă în faţă (adică fără contribuţiile la United Way), oraşele din sud ar avea un scor şi mai bun. Lynnette Zelezny, acum profesor de psihologie la univer­ sitatea mea, a trăit în mai multe locuri din sud. ,,În Sud", ob­ servă ea, ,,norma socială îţi cere să fii amabil cu oamenii, cel puţin la un nivel superficial. Chiar dacă nu obişnuieşti să mergi la biserică, norma e aceeaşi. Când eram copil, dacă nu mă pur­ tam cum se cuvine în public (acesta este elementul-cheie, «în public») bunica îmi cerea să fiu mai «drăguţă», ceea ce însemna să fiu amabilă. Era de aşteptat să arătăm cât de amabilă este familia noastră prin atitudine. În sud, este important să afişezi public această amabilitate. Să ştie lumea că eşti agreabil. Dacă aici, în California, dai peste cineva cunoscut la magazin, doar saluţi. În sud, este de aşteptat să-ţi faci timp pentru o conver­ saţie uşoară nu numai cu cine stă la coadă în faţa ta, ci şi cu cel care se uită la tine." Jean Ritter, tot o colegă de la universitate, a crescut în Little Rock. ,,Ritmul vieţii în sudul tradiţional este mai lent", con­ firmă Ritter. ,,Este legat de etichetă şi e deplasat să te grăbeşti, să îi întrerupi pe alţii sau să neglijezi amabilităţile sociale indiferent de cât de mult timp consumă. De exemplu, atunci când aştepţi la coadă, oamenii se aşteaptă să fii răbdător şi să conversezi plăcut cu cei din jur. Este, în multe privinţe, un SĂNĂTATE, AVERE, FERICIRE ŞI CARITATE

201

mod de viaţă mai blând. Oamenii îşi fac timp să se oprească, să zâmbească şi să se salute pe stradă. Dacă nu faci asta, eşti considerat nepoliticos. La mica universitate unde studiam, era de aşteptat să vorbesc cu fiecare persoană pe care o întâlneam pe trotuar, iar dacă nu făceam asta însemna că ceva e în nere­ gulă cu mine. Regula cere să-ţi faci timp pentru a fi prietenos. Lucrurile sunt cu totul diferite în California." De asemenea, am aflat că ar putea exista o diferenţă între în­ trajutorare şi politeţe. Oamenii aflaţi în locuri cu un ritm mai alert au deseori o înclinaţie mai scăzută să fie politicoşi chiar şi în timp ce ajută. În oraşul New York, ajutorul a fost adesea oferit cu o doză de reticenţă. De exemplu, în timpul experi­ mentului cu stiloul căzut pe jos, newyorkezii îi atrag de obicei atenţia experimentatorului că şi-a scăpat stiloul şi apoi pleacă mai departe. În schimb, persoanele din oraşele din sud-est tind să returneze stiloul personal, uneori alergând să ajungă din urmă experimentatorul. În cazul nevăzătorului, newyorkezii mai săritori aşteaptă adesea până când semaforul se face verde şi apoi anunţă în fugă experimentatorul că poate traversa. În sud-est, oamenii au tendinţa de a ajuta efectiv persoana nevă­ zătoare să treacă strada şi uneori să întrebe dacă are nevoie de ajutor mai departe. În general, se pare că newyorkezii sunt deseori dispuşi să ofere ajutor dacă au garanţia că nu va exista un contact ulte­ rior, ca şi cum ar spune „îmi îndeplinesc obligaţiile sociale, dar să fie clar că nu merg mai departe de atât". E greu de ştiut cât din această atitudine are la bază frica şi cât dorinţa de a nu-ţi pierde vremea. Dar în oraşe mai dispuse spre întrajutorare, precum Rochester şi o mare parte din vestul mijlociu şi sud, s-ar părea că motivaţia principală e chiar contactul uman. Oa­ menii sunt mai înclinaţi să ajute cu zâmbetul pe buze şi să primească bucuroşi un „mulţumesc". 202

GEOGRAFIA TIMPULUI

Poate cel mai elocvent exemplu de ajutor nepoliticos s-a întâmplat în cazul scrisorii pierdute. În multe oraşe, am primit plicuri care se vedea că fuseseră deschise. În aproape toate cazurile, cei care le-au găsit le-au resigilat sau le-au retrimis într-un plic nou. Uneori, au ataşat un bileţel prin care îşi ce­ reau scuze că au desfăcut scrisoarea. Numai în New York am primit un plic sfâşiat şi lăsat deschis. Pe spatele scrisorii per­ soana a scris în spaniolă hijo de puta iresponsable, care în tradu­ cere aduce o acuzaţie gravă la adresa mamei mele. Dedesubt adăugase un foarte clarf .. you în engleză. Este interesant să ni-l imaginăm pe acest newyorkez furios probabil blestemându-mi iresponsabilitatea în drum spre poştă şi îndeplinindu-şi dato­ ria socială faţă de un străin pe care îl ura. Să comparăm asta cu un bileţel primit pe spatele unei scri­ sori returnate din Rochester: Salut. Am găsit asta pe parbriz, unde a pus-o cineva împreună cu un bilet în care scria că a găsit-o lângă maşina mea. Credeam că e o amendă. O pun la cutia poştală la data de 19 noiembrie. Spune-i cui ţi-a trimis-o că a fost găsită pe podul de lângă bibliotecă şi South Ave Garage la ora I7 a zilei de 18 noiembrie. P.S. Eşti cumva rudă cu vreun Levine din New Jersey sau Long Island? L.L.

Cei care refuză să ajute sunt şi ei diferiţi în ceea ce priveşte gradul de politeţe. În aceste cazuri, nu newyorkezii au fost cei mai nepoliticoşi. Todd Martinez, care a contribuit la expe­ riment atât în New York, cât şi în Los Angeles, a observat di­ ferenţe clare între cele două oraşe: ,,Nu mi-a plăcut în L.A. Oamenii de acolo se uitau la mine, dar nu păreau deloc inte­ resaţi. La un moment dat, mă prefăceam că am piciorul rupt pe o alee îngustă, unde era loc să încapă o singură persoană. După ce am scăpat revistele, îmi aduc aminte că era un bărbat care a trecut pe lângă mine, a analizat situaţia şi m-a ocolit fără vreun cuvânt. L.A. a fost singurul oraş (din cele 12 în care am SĂNĂTATE, AVERE, FERICIRE ŞI CARITATE

203

făcut experimente) unde am simţit frustrare şi furie când oamenii nu mă ajutau. În New York, dintr-un motiv sau altul, n-am luat-o niciodată personal. Era ca şi cum m-ar fi văzut, dar nu mă observau cu adevărat - şi nu doar pe mine, ci pe toţi din jur." Pentru străinul aflat în dificultate, gândurile sunt desigur mai puţin critice decât acţiunile. Datele ne arată că unii oa­ meni îşi fac timp să ajute chiar dacă e vorba de locuri cu un ritm mai alert. Rochester, cu cel mai înalt grad de întrajutorare, se află pe poziţia a noua din cele treizeci şi şase stabilite în cercetarea ritmului vieţii. Cel mai lent ritm cotidian s-a înre­ gistrat în Los Angeles, care e totodată unul dintre oraşele unde ţi se oferă cel mai puţin ajutor (ocupă locul treizeci şi patru). Concluzia este că aşteptările sunt aproape la fel de sumbre şi în New York, şi în L.A. Descoperim aceeaşi relaţie între ritmul vieţii şi disponibilitatea de a oferi ajutor la nivel internaţional. De-a lungul ultimilor ani, eu şi studenţii mei am testat în anumite oraşe din întreaga lume variaţiuni ale măsurătorilor gradului de întrajutorare folosite în Statele Unite. 19 La fel ca în studiile din America, unele oraşe străine au confirmat ipoteza că un ritm mai lent presupune şi o responsabilizare socială. Am descoperit, de exemplu, că în Rio de Janeiro, unde este un ritm foarte lent, oamenii sunt extrem de săritori faţă de străini, în vreme ce în Amsterdam, unde există un ritm relativ rapid, nu se dă prea multă atenţie persoanelor care au nevoie de ajutor. Alte locuri însă sunt incompatibile cu ipoteza în discuţie. Bulgarii, de exemplu, sunt foarte lenţi conform criteriilor noastre, dar nu sunt mai dispuşi să ofere ajutor decât newyorkezii. Şi am mai descoperit că oamenii din Copenhaga merg repede şi au în general un ritm foarte alert, dar, cu toate acestea, au obţinut scoruri înalte la capitolul întrajutorare. 204

G EOGRAFIA TIMPU LU I

Aceste rezultate arată clar că până şi persoanele care trăiesc într-un ritm alert îşi pot găsi timp pentru alţii. Pe de altă parte, un ritm lent al vieţii nu reprezintă o garanţie că oamenii îşi vor investi timpul în vederea practicării unor idealuri sociale. Atât în locurile cu ritm rapid, cât şi în cele cu ritm lent, oamenii aleg dacă să-şi facă timp sau nu.

8. Contra d i cţi i le J a p o n iei Singura cale de depăşi munca e prin muncă. Nu în sensul că munca în sine e valoroasă; trecem dincolo de munca prin muncă. Adevărata valoare a muncii se află în tăria negării de sine. - Kobo Abe, Femeia nisipurilor

Aproape o viaţă întreagă dedicată cercetării m-a convins că, în general, ritmul cotidian rapid creează condiţiile necesare atât pentru satisfacţii mai mari în viaţă, cât şi pentru o rată mai mare a bolilor coronariene. Dar în încrengăturile psihologiei interculturale, excepţiile sunt uneori mai relevante decât regula. Ce se întâmplă atunci când ritmul alert nu e încadrat într-o reţea de valori care reduc stresul? Japonia ne oferă un exemplu fascinant.

D E P E N D E N ŢA D E M U N CĂ ÎN STI L J A P O N EZ Ritmul vieţii din Japonia este unul dintre cele mai solicitante de pe glob. După cum a văzut, nu numai că japonezii lucrează repede, ci lucrează şi foarte mult. Evită vacanţele şi le e groază de pensionare. Recompensa supremă pentru un angajat model este atunci când compania sa îi anulează pragul de pensionare obligatorie. Japonezii nu au parte de zile de luni triste. Mai degrabă sunt afectaţi de teamă şi simptome psihosomatice pentru tul­ burări numite „boală de duminică" (nichiyoy byou) sau „sindro206

GEOGRAFIA TIMPULUI

mul vacanţei" (kyuujitu byou). Un doctor, de exemplu, vorbeşte despre cazul unui contabil îndurerat: ,,În fiecare vineri, fără excepţie, simte o durere acută care se întinde pe ceafă. Îşi pe­ trece tot weekendul în pat, neputând să se mişte. Dar, când vine ziua de luni, durerea îi trece în mod miraculos." Sindro­ mul vacanţei, potrivit psihiatrului Toru Sekiya, ,,este o boală prin excelenţă japoneză. Oamenii aceştia nu suportă să nu lucreze". 1 Remarcabil este faptul că acest sindrom nu e neapărat privit ca o patologie. Psihologul lsao lmai lucrează la Stress Manage­ ment, o firmă japoneză care oferă consultanţă managerilor de corporaţie în legătură cu stresul angajaţilor. Imai spune că aceşti clienţi îl încurajează să insiste asupra perspectivei de tip A în discuţia cu angajaţii. ,,Managerii tind să considere ob­ sesia pentru muncă un scop, şi nu o problemă." 2 Anvergura devotamentului japonez faţă de muncă poate fi impresionantă. O măsură a acestui devotament se poate ob­ serva în iniţierea unor programe guvernamentale care să-i facă pe oameni să lucreze mai puţin. În ceea ce poate fi numit un proiect japonez fără precedent, creatorii de politici guverna­ mentale încearcă de câţiva ani printr-o campanie formală să-i convingă pe angajaţi să reducă ritmul de lucru. În vara lui 1987, când guvernul a lansat pentru prima oară cruciada „lu­ crează mai puţin, joacă-te mai mult", se întâmpla să lucrez la Universitatea Medicală din Sapporo. Într-o dimineaţă, la o cafea, le-am spus unor colegi japonezi, ambii specialişti în psihologia sănătăţii, că ar fi o mare încurajare pentru ei faptul că guvernul recunoaşte în sfârşit efectele psihologice ale su­ prasolicitării. Amândoi au fost uşor uimiţi de naivitatea mea de gaijin. Adevăratele motive, mi-au explicat ei, sunt econo­ mice. După câteva zile, unul dintre ei mi-a adus un editorial din Asahi Evening News, un ziar japonez în limba engleză, care explica lucrurile astfel: ,,Pentru ca piaţa internă să se dezvolte, ceea ce guvernul consideră o necesitate, e nevoie de creşterea CONTRADICŢIILE JAPONIEI

207

consumului. Dar pentru asta angajaţii din companiile japo­ neze trebuie să dispună de mai mult timp liber. De unde cam­ pania «lucrează mai puţin, distrează-te mai mult»."3 Cam atât despre încetinirea ritmului în Japonia. Indiferent de motivele guvernului, campania nu a reuşit să facă faţă înclinaţiei japoneze către muncă. În primul rând, în cadrul planului economic cincinal din 1 9 88, guvernul a stabilit obiectivul de a reduce timpul de lucru anual cu peste 2 0%, adică la 1 .800 de ore, până în 1 9 9 2 . A fost adoptată o nouă lege menită să reducă treptat săptămâna de lucru de la 48 la 40 de ore. Reprezentanţii Ministerului Muncii au început un turneu de promovare în 47 de oraşe, purtând discuţii cu mun­ citorii pe teme de genul „Cum să munceşti şi să te odihneşti într-o societate relaxată" şi „Săptămâna de odihnă a companiei noastre". Toate aceste eforturi s-au soldat cu un eşec aproape total. Sondajele ulterioare au arătat că orele de lucru erau (şi sunt încă) aproape neschimbate. 4 Apoi, guvernul a decis să transforme aversiunea notorie a japonezilor faţă de ideea de concediu. După cum am văzut mai devreme, angajaţii japonezi profită doar de aproximativ jumă­ tate din zilele de concediu la care au dreptul. Ikuro Tagaki, profesor la Universitatea pentru Femei din Japonia şi specialist în probleme cauzate de munca excesivă, spune că „vacanţele erau aproape un păcat când Japonia era săracă. Munca forţată a fost o virtute universală până de curând". Chiar şi limba ja­ poneza consolidează etica muncii. Cuvântul japonez pentru timp liber, yoka, se traduce literal ca „timp rămas". ,,Timpul liber nu este considerat egal ca valoare [cu munca]", spune Tagaki. 5 Guvernul, recunoscând pe deplin ataşamentul constant pe care japonezii îl au faţă de locul de muncă, a ales să încurajeze vacanţele într-un fel foarte japonez. Campaniile de publicitate au acoperit ţara cu sloganuri precum: ,,Mersul în vacanţă e o dovadă a competenţei tale." Într-o vară, au apărut postere în 208

GEOGRAFIA TIMPULUI

întreaga ţară care înfăţişau o scenă idilică montană cu doi japonezi relaxaţi în costume de safari stând pe jos lângă un leopard. Pe fiecare afiş se afla sloganul de vară „Hotto Week"cuvântul japonez pentru relaxare şi o trimitere la termenul englezesc hot (,,fierbinte"). Alăturat, era scris un mesaj mai direct în limba japoneză de la Ministerul Muncii, care se tra­ duce, în esenţă, astfel: ,,Îţi ordonăm să-ţi iei o săptămână de concediu." Asahi Shimbun, un mare ziar japonez, şi-a pus pos­ tere pe pereţi care arată un şef cu chip fioros ce strigă la tele­ fon: ,,Dacă venii la muncă, eşti concediat."6 Dar se pare că şi de data asta obsesia japoneză pentru muncă câştigă bătălia. Procentul vacanţelor pe care japonezii şi le-au luat s-a schim­ bat foarte puţin de la începerea campaniei: 50% în 1986 versus 53 °/o în 1992. Recent, a fost iniţiată o campanie care încuraja oamenii să-şi ia concediu de creştere a copilului. Dar motivele din spa­ tele unor astfel de iniţiative diferă foarte mult de cele întâlnite în ţări precum Franţa sau Suedia. În conformitate cu tradiţia japoneză, motivele au mai degrabă de a face cu productivitatea şi afacerile decât cu grija pentru sănătatea mentală a femeilor şi familiei lor. În primul rând, sunt legate de rata de fertilitate din ce în ce mai scăzută. În 1991, când această rată a scăzut până la atingerea unui nou prag istoric (1,5 3), guvernul a adop­ tat o lege care oferă atât femeilor, cât şi bărbaţilor posibilitatea unui concediu de creştere a copilului. ,,Companiile sunt îngri­ jorate că nu vor avea suficienţi angajaţi", explica Sumiko lwao, specialist în rolul femeilor din Japonia. Legiuitorii bărbaţi „par să simtă că rasa japoneză se află în pragul dispariţiei". 7 În cultura japoneză, rapiditatea e considerată o înaltă vir­ tute. Se spune că cel care se mişcă încet e incapabil. Oamenii nu privesc cu ochi buni pierderea timpului, nici măcar dacă este vorba de nevoile fiziologice. Au o vorbă (deşi rar auzită în cer­ curi foarte rafinate): Hayameshi, hayaguso, geinouchi. Traducerea aproximativă ar fi: ,,A mânca şi a defeca repede e o artă." CONTRADICŢIILE JAPONIEI

209

Un angajat care se mişcă prea încet, indiferent dacă sarcina necesită sau nu viteză, săvârşeşte un păcat capital la locul de muncă: nu îşi dă toată silinţa. Garr Reynolds, un american care lucrează în Japonia pentru Sumitomo Electric, observă că ja­ ponezii cred că „este bine să pari ocupat la muncă chiar dacă, de fapt, nu eşti. Un mod de a părea ocupat este să faci repede unele lucruri: de exemplu, să alergi cei trei metri până la co­ piator; să tastezi zelos când scrii un mail banal, să sari de pe scaun de fiecare dată când superiorul tău te strigă pe nume. A fi şi/sau a părea că eşti ocupat reprezintă o virtute în această societate, iar a lăsa impresia că faci lucrurile rapid, cu o oare­ care doză de panică, le sugerează celorlalţi că eşti cu adevărat ocupat şi astfel un angajat bun". 8 Japonezii se pot concentra atât de mult pe virtuţile rapidi­ tăţii şi muncii asidue încât se pot produce şi conflicte cultu­ rale. Unele dintre cele mai tumultuoase ciocniri de acest fel s-au petrecut în urma remarcilor liderilor japonezi asupra înrăutăţirii eticii la locul de muncă în Statele Unite. La înce­ putul lui 1992, Yoshio Sakurauchi, reprezentantul Camerei Inferioare a Dietei japoneze (Congresul), a comentat public că „rădăcina problemei [comerţului] Americii constă în calitatea inferioară a muncii". Vorbind în termeni şi mai duri, Masao Kunihiro, antropolog care este şi membru al Camerei Supe­ rioare a Dietei, afirma cam în aceeaşi perioadă că „din păcate, etica puritană a muncii s-a erodat în America, o ţară de la care am învăţat atât de multe". Aceste critici au fost întâmpinate cu o pleiadă de statistici, citate din Ben Franklin şi câteodată replici ofensatoare la adresa japonezilor, cu menirea de a-i apăra pe muncitorii americani, văzuţi ca neînţeleşi şi subapre­ ciaţi.9 Dar pentru japonezi pare un adevăr de la sine înţeles că, dacă nu produci, nici nu merită să mai faci vreun efort. Solu­ ţia: pur şi simplu lucrează mai repede şi mai mult. Japonezii sunt foarte conştienţi de ce beneficii le poate aduce munca asiduă. În sfertul de veac care a urmat celui 210

GEOGRAFIA TIMPULUI

de-al Doilea Război Mondial, aceştia au văzut cum economia ţării s-a ridicat literalmente din cenuşa războiului într-o po­ ziţie dominantă pe glob. Ei înţeleg că „miracolul economic" nu a apărut peste noapte, ci a fost rezultatul efortului şi sa­ crificiului. Japonezii consideră că munca asiduă şi eşecul se exclud reciproc.

P R OTECŢI E ÎM POTR I VA B O L I I CO R O N A R I E N E Trăsăturile culturale superficiale ce ni se par atât de semnificative sunt precum carapacea broaştei ţes­ toase: ascund şi protejează adevărata Japonie. Como­ dorul Perry* poate că a avut impresia că a „deschis" Japonia către Occident; de fapt, la fel ca în cazul altor culturi, ceea ce se vede la suprafaţă nu e altceva decât o iluzie. - Edward Hall şi Mildred Hall, Hidden Differences

Obsesia pentru muncă este noul fel de a fi al japonezilor. Ar trebui aşadar să conchidem că Japonia este o naţiune ce va fi cuprinsă de bolile coronariene? Oare japonezii, după cum spu­ nea la un moment dat jurnalistul american Walter Winchell despre sine, ,,merg în ritmul care ucide"? Statisticile legate de sănătate indică un „nu" răsunător. De fapt, pare că ar fi adevărat contrariul. În ciuda aparentului ritm ameţitor, incidenţa bolilor coronariene este remarcabil de scă­ zută în Japonia. Avem aici cel de-al cincilea cel mai scăzut procent de boli coronariene dintre cele 26 de ţări din studiul nostru (nu erau disponibile date despre celelalte cinci). De fapt, * Matthew Calbraith Perry (1794-1 858) a fost un comodor al Mari­ nei Statelor Unite care a comandat nave în mai multe războaie, inclusiv în Războiul din 1 8 1 2 şi în Războiul mexicano-american (1 846-1 848). El a jucat un rol principal în deschiderea Japoniei către Occident prin inter­ mediul Convenţiei de la Kanagawa din 1854 (n. red.). CONTRADICŢII LE J APONIEI

211

mortalitatea cauzată de bolile coronariene este la nivelul cel mai scăzut dintre cele 27 de ţări industrializate din raportul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii_ I o Cum reuşesc majoritatea angajaţilor dintr-o societate de tip A să evite bolile de inimă? În mod cert ajută dieta cu nivel scăzut de colesterol, dar datele ne spun că asta nu e tot. Valo­ rile culturale au la rândul lor o contribuţie importantă. Cer­ cetătorii Michael Marmot şi Leonard Syme au descoperit că cetăţenii japonezo-americani care nu au avut parte de o copi­ lărie bazată pe valorile culturale japoneze aveau de 2 sau 2,7 ori mai multe şanse să fie afectaţi de bolile de inimă decât cei care au fost crescuţi într-un mediu mai tradiţional. Lucru va­ labil chiar şi atunci când au fost luaţi în considerare factorii de risc pentru bolile coronariene: dieta, fumatul, colesterolul, tensiunea, trigliceridele, obezitatea, glucoza şi vârsta. I 1 Valorile culturale japoneze au în centru o atenţie sporită şi profundă acordată bunăstării colective. Obsesia pentru muncă în stil japonez are o structură diferită faţă de echivalentul său occidental. Etica muncii din Japonia - senyu koraku (,,întâi efort, apoi distracţie) - este încadrată într-un sistem de valori co­ lectiviste. Munca asiduă şi productivitatea nu sunt numai mijloace pentru a asigura venituri pentru familie, ca în cazul multor naţiuni individualiste, ci şi obligaţia civică de a îmbu­ nătăţi traiul „tribului". În Statele Unite, munca dificilă şi pro­ gramul prelungit au fost în general percepute ca apanaj al masculinităţii: ele sunt responsabilitatea şi rolul celui care întreţine familia. În Japonia aceste eforturi sunt percepute în termeni de patriotism. Colectivismul în variantă japoneză se concentrează pe devotamentul faţă de grup. Pentru majoritatea angajaţilor, de departe cea mai importantă parte a grupului o reprezintă com­ pania. Individualismul este o noţiune străină pentru angajatul japonez, al cărui succes personal este măsurat de prosperitatea întregii organizaţii. Loialitatea şi devotamentul faţă de grup 212

GEOGRAFIA TIMPULUI

nu sunt o opţiune în Japonia, ci un dat. Romancierul Yukio Mishima a încercat să surprindă intensitatea acestei identităţi colective în eseul Soare şi oţel: Grupul era preocupat de toate acele lucruri care nu puteau fi expri­ mate în cuvinte: sudoarea, lacrimile şi strigătele de bucurie şi durere. Dacă încercai să pătrunzi mai adânc, era vorba despre sângele pe care cuvintele nu l-ar putea face să curgă. [... ] Numai prin intermediul grupului, mi-am dat eu seama (prin împărtăşirea suferinţei), ar putea corpul să atingă acel nivel al existenţei pe care individul nu l-ar putea atinge niciodată. 1 2

Identificarea cu propria companie se poate observa pretutin­ deni. Angajaţii îşi încep fiecare zi de muncă interpretând me­ lodiile companiei, rostind versuri precum „O inimă luminoasă plină de viaţa trăită laolaltă, Matsushita Electric". Adesea, aceştia poartă culorile companiei pentru a reflecta faptul că se identifică constant cu angajatorul. Japonezii lucrează pen­ tru succesul companiei şi consideră că reuşita sa este şi a lor. ,,Echipa ta poate câştiga chiar dacă tu nu reuşeşti" este un slo­ gan favorit. După cum mi-a explicat odată Suguru Sato, fostul meu coleg de la Universitatea de Medicină din Sapporo, ,,simt faţă de departamentul meu ceea ce simţi tu pentru familia ta". Sato nu a vorbit în termeni metaforici. Datele statistice arată că 66% dintre angajaţii japonezi (majoritatea bărbaţi, conform tradiţiei) îşi consideră compania cel puţin la fel de importantă precum viaţa lor privată.1 3 În schimbul acestui devotament, angajaţilor le-a fost întot­ deauna asigurat sprijinul necondiţionat din partea grupului de care aparţin. Yoshiya Ariyoshi, fostul reprezentant al celei mai mari companii maritime din Japonia, zicea la un moment dat că „americanii şi japonezii îşi încep viaţa în mod diferit. În America, din câte înţeleg, copiii sunt încurajaţi să îşi afirme o identitate individuală. Aici, în Japonia, primul lucru pe care îl înveţi este cum să te armonizezi cu grupul. În schimbul acestui conformism, oamenii vor fi amabili şi se vor purta CONTRADICŢIILE JAPONIEI

213

frumos cu tine. Nu este nevoie să ceri nimic, dorinţele tale se vor împlini fără să mai faci aşa ceva. În termeni mai copilăreşti, dacă eşti cuminte şi nu ai cerinţe prea stridente, oamenii te vor răsfăţa". 1 4 Pentru cei mai mulţi japonezi (mai ales bărbaţi) cel mai important grup de sprijin este compania. Absolvenţii de fa­ cultate îşi aleg compania aproape cu aceeaşi grijă cu care îşi aleg soţia. La fel ca într-o căsnicie, relaţia cu firma este menită să ţină toată viaţa. S-a scris mult despre siguranţa la locul de muncă şi stabilitatea financiară de care se bucură angajaţii japonezi. Dar ce contează cel mai mult pentru ei este spriji­ nul emoţional. Când se îmbolnăveşte un angajat, de exemplu, nu numai că firma trimite un medic acasă, ci se obişnuieşte chiar ca şeful să vină în vizită pentru susţinere morală. Această atitudine poate că a ajuns la extrem atunci când, acum câţiva ani, oficialii de la compania de ceramică din Kyoto au cum­ părat un cavou la comun pentru toţi angajaţii şi familiile lor. Au vrut să se asigure că aceştia „nu se vor simţi singuri" după moarte. 1 5 Mai ales pentru bărbaţi, colegii nu sunt simple prezenţe şterse pe fundalul zilei de lucru, ci reprezintă cercul social fundamental, astfel încât singurătatea constituie rareori o pro­ blemă pentru angajatul japonez. De fapt, acest sprijin emo­ ţional poate reprezenta un alt motiv pentru rata scăzută a bolilor de inimă. Specialiştii în psihologia sănătăţii au arătat că sentimentul sprijinului social constituie un obstacol în calea stresului şi a bolilor. Studiile realizate în mai multe ţări au demonstrat că un sistem solid de sprijin social scade proba­ bilitatea multor boli, scade durata recuperării şi reduce proba­ bilitatea mortalităţii ca urmare a unei boli grave. S-a arătat, de exemplu, că oamenii care beneficiază de un nivel mai ridicat de susţinere îşi revin mai repede după bolile renale, poliomie­ lită şi atacuri cerebrale, au un control mai mare asupra diabe­ tului, au mai puţine dureri din cauza artritei şi trăiesc mai 214

GEOGRAFIA TIMPULUI

mult. 1 6 Studiile au arătat de asemenea că probabilitatea de a suferi un atac de cord este mai scăzută, ceea ce e relevant pentru cercetarea noastră. În urma unui important studiu axat pe pa­ cienţii cu boli coronariene în stadiu avansat, Redford Williams, de la Universitatea Duke, a descoperit că 82% dintre cei care se bucură de reţele extinse de sprijin au supravieţuit cel puţin cinci ani, spre deosebire de 50% dintre cei care au stat izolaţi. 1 7 În afară de sprijinul emoţional oferit de companie, angaja­ tul japonez are siguranţa că se poate baza pe colegii săi în pri­ vinţa activităţii care le este alocată. Lucrând pentru şi alături de grup, presiunea este împărţită între colegi. În consecinţă, angajaţii japonezi par să evite o mare parte din stresul tipic pentru Occident. Această teorie este susţinută de studii interculturale care cuantifică comportamentele de tip A. Jenkins Activity Survey, cea mai folosită măsură pentru comportamentul de tip A, in­ clude o serie de întrebări atât despre ambiţia exagerată (com­ petitivitate, agresivitate, nerăbdare etc.), cât şi despre înclinaţia către munca asiduă. În cazul cetăţenilor din Statele Unite (unde a fost elaborat testul), cei care au obţinut scor mare la prima categorie au obţinut de obicei la fel şi pentru a doua categorie: ambele se referă la acelaşi model de comportament. Dar în Japonia, unde armonia socială reprezintă cea mai res­ pectată valoare socială, competitivitatea şi agresivitatea nu sunt des întâlnite. Studiile arată că atunci când japonezii com­ pletează teste pentru stabilirea personalităţii de tip A, răspun­ surile lor la întrebări despre munca asiduă nu au în general legătură cu cele referitoare la ambiţia exagerată. Adică tind să lucreze foarte mult, dar fără a fi neapărat competitivi. 1 8 Chiar şi traducerea întrebărilor despre competitivitate e problematică. Un cercetător frustrat a afirmat că cea mai bună traducere pe care a găsit-o pentru întrebarea „Îţi place compe­ tiţia la locul de muncă?" a fost ,,Îţi place lipsa de politeţe la locul de muncă?" 1 9 Legat de dificultatea traducerii unor termeni CONTRADICŢIILE J APONIEI

215

precum „competiţie", ,,afirmare de sine", ,,agresivitate" în limba japoneză, Sato observă următoarele lucruri: ,,În japoneză, cu­ vântul «agresivitate» s-ar traduce prin kougeki sei, care literal­ mente înseamnă «atac». Când o persoană este descrisă drept kougeki sei înseamnă că este ostilă, cu înclinaţii rele. Are o conotaţie extrem de negativă". În Occident, a fi agresiv are şi conotaţii pozitive, în sensul „afirmării de sine". Dar afirma­ rea de sine este un concept greu de tradus în japoneză. În vreme ce copiii din Occident sunt învăţaţi că „dacă cer, li se va da", japonezii cred că atunci când taci lucrurile vor veni de la sine. Se pare că ostilitatea competitivă şi mânia au un rol scăzut în ritmul rapid al japonezilor. Dar în Statele Unite şi în alte culturi occidentale, unde studiile noastre au indicat o legă­ tură puternică între ritmul rapid al vieţii şi bolile coronariene, adesea avem de-a face cu o graniţă subţire între rapiditate la locul de muncă, pe de o parte, şi ostilitate şi competitivitate, pe de altă parte. 20 Cazul Japoniei ne arată că sentimentul urgenţei nu este o cauză directă a bolilor de inimă. Legătura cu afecţiunile car­ diace apare numai atunci când presiunea ritmului de lucru coexistă cu elemente toxice de ostilitate şi furie. Dar ratele scăzute ale bolilor de inimă din Japonia demonstrează că rit­ mul alert nu trebuie să fie letal în sine. Aceasta este o veste bună pentru occidentalii dependenţi de muncă care rezistă avertismentelor cardiologilor lor de a nu mai munci excesiv de mult. Atâta timp cât munca este abordată cu atitudinea corectă (fără ostilitate sau competitivitate) riscul de a face boli coronariene scade foarte mult.

216

GEOGRAFIA TIMPU LU I

A-ŢI C U N OAŞTE PRO PRI U L GIR/ Echilibrul şi flexibilitatea temporală ce caracterizează obsesia pentru muncă a japonezilor îşi are rădăcinile în principiul numit giri, sau obligaţia faţă de alţii. Regulile care ghidează comportamentul social adecvat sunt adânc sădite în Japonia. Practic fiecare relaţie socială se structurează în jurul unor obli­ gaţii clar delimitate: fiecare are un giri. Uneori, aşteptările pot ţine de domenii triviale: de pildă, se vorbeşte despre girichoco de Ziua Îndrăgostiţilor, adică obligaţia de a oferi o ciocolată. De fapt, există atât de mult giri în Japonia încât au apărut ma­ gazine second-hand care reciclează doar cadourile. Dar ideea de giri depăşeşte cu mult faptul de a oferi daruri. În miezul datoriei fiecăruia se află obligaţiile faţă de familie, companie şi ţară. Asta e ceea ce hrăneşte centrarea pe grup care defineşte obsesia pentru muncă a japonezilor. Allen Miller, un australian care a predat engleza la Nagoya, vorbeşte despre mândria pe care o simt japonezii atunci când îşi îndeplinesc cu succes obligaţiile. Miller afirmă că japone­ zilor le place să aibă totul bine pus la punct. ,,Japonezii pe care i-am întâlnit aproape că se extaziau când înţelegeau exact care le este obligaţia faţă de mine", spune Miller. ,,Nu contează cât de mare e obligaţia, ci vor să înţeleagă exact ce aşteptări există de la ei. Apoi sunt mulţumiţi să facă tot ce le stă în putere pentru a-şi îndeplini obligaţia."2 1 Giri aflat în spatele eticii muncii le-a permis japonezilor să devină experţi în trecerea de la un ritm la altul, în funcţie de situaţie. Sunt aproape cei mai buni când vine vorba de accele­ rarea ritmului de lucru. Dar giri cere uneori încetinirea activi­ tăţii, context în care japonezii lucrează cu aceeaşi pricepere. Amestecul de ritmuri reflectă atitudinea fundamentală a japonezilor faţă de timpul de lucru şi timpul liber. În Statele Unite, există o distincţie foarte clară între timpul alocat muncii şi cel alocat activităţilor de divertisment. Devotamentul faţă CONTRADICŢIILE J APONIEI

217

de companie începe şi se termină la ore specifice, adesea la minut. De la angajat se aşteaptă o concentrare maximă asupra sarcinii de lucru, dar în nişte limite bine definite. Angajatorul, pe de altă parte, înţelege că timpul liber al angajatului este de neatins, exceptând cazul în care se stabileşte altceva. Pentru angajaţii japonezi (iarăşi, bărbaţi mai ales), există o graniţă neclară între programul de lucru şi viaţa socială. Pen­ tru majoritatea bărbaţilor japonezi, colegii şi prietenii sunt unii şi aceiaşi. Programul muncitorilor japonezi este lung, dar productivitatea lor nu este aşa cum îşi închipuie occidentalii. Aceştia îşi petrec mult timp vorbind cu colegii şi mergând la întâlniri. Cu alte cuvinte, ziua lor de lucru nu este orientată doar spre producţie. Suguru Sato, asistent la facultate, descrie cum una dintre obligaţiile postului său este, de exemplu, aceea de a fi prezent în timp ce colegii profesori îşi beau cafeaua de dimineaţă, iau masa de prânz sau chiar joacă diferite jocuri de societate, deşi el poate avea o altă sarcină de îndeplinit, sarcină pentru care va trebui să facă ore suplimentare. Timpul social dedicat inactivităţii, a explicat el, este necesar pentru wa (ar­ monie), care e apreciată extrem de mult de el, de colegii săi şi de societatea japoneză în general. Astfel, Sato percepe acele lucruri pe care un profesor din America le-ar putea considera pierdere de timp drept o parte foarte importantă a activităţii sale. ,,Când eşti angajat pe viaţă la o companie", observă el, „armonia devine vitală". 22 Japonezii, fiind atât de orientaţi spre grup, nu simt nevoia acută de timp individual, aşa cum o fac americanii. Chiar după o zi lungă la muncă, angajaţii de la Universitatea de Medicină din Sapporo obişnuiesc să mai stea câteva ore, poate bând bere sau uitându-se cu colegii la un meci. Aceste obi­ ceiuri îi ajută să atingă armonia dorită în relaţiile sociale, armonie ce hrăneşte sentimentul responsabilităţii personale şi al motivaţiei intrinseci care stimulează productivitatea forţei de muncă japoneze. 218

GEOGRAFIA TIMPULUI

Acceptarea propriului giri şi disponibilitatea cu care oa­ menii îşi asumă apoi orice se aşteaptă de la ei, indiferent câtă muncă şi timp le solicită, se află la baza devotamentului faţă de companie. Toţi înţeleg că propriul giri este important, că fericirea familiei, succesul companiei şi viitorul Japoniei de­ pind de cum îşi îndeplineşte fiecare obligaţiile. Asta rezultă în mare parte din sistemul ierarhic, în cadrul căruia fiecare poten­ ţial lider începe cu munca cea mai de jos. Preşedintele compa­ niei de autobuze a început ca şofer, iar managerul de restaurant, ca ospătar. Fiecare angajat ia parte la acelaşi proces şi fiecare înţelege că munca cea mai de jos este esenţială pentru succes. Allen Miller vorbeşte despre cum, la cursurile sale, nu a reuşit să-i facă pe japonezi „să înţeleagă ce însemna atunci când, în Statele Unite, după ce un angajat sună ca să anunţe că este bolnav, şeful înţelegător poate să spună: «Nu-ţi face griji. Odihneşte-te. Ne descurcăm fără tine». Studenţii pur şi simplu nu înţelegeau. În Japonia, răspunsul sună cam aşa: «Ah, vom face tot posibilul să ne descurcăm fără tine, dar va fi foarte greu»" .23 Principiul giri ne ajută să explicăm capacitatea japonezilor de a lucra foarte mult fără a se sinucide. Angajaţii japonezi care îşi aleg un program foarte lung sunt conştienţi că aceasta e obligaţia lor. Toate obligaţiile sunt bine planificate, iar atâta vreme cât sunt îndeplinite le creşte şansa să urce în ierarhie. Astfel, mulţi japonezi cred că sunt feriţi de stres tocmai de convingerea că ceea ce fac este important, că sunt apreciaţi de superiori şi că totul face parte dintr-un efort de grup.

KAROSHI SAU M OA RTEA P R I N S U P RAS O L I C I TA R E Asta n u înseamnă c ă obsesia pentru muncă din Japonia este lipsită de riscuri. De fapt, din ce în ce mai mulţi japonezi au început să se teamă că obligaţia faţă de companie a întrecut CONTRADICŢIILE J APONIEI

219

limita, că nu mai este nici în interesul individului, nici al tri­ bului. Munca intensă, susţin criticii, s-a transformat în depen­ denţă, iar preţul plătit este cel al bunăstării multor oameni şi a familiilor lor. Puţini oameni sunt mai la curent cu efectele dependenţei de muncă a japonezilor decât avocatul Hiroshi Kawahito din Tokyo, care coordonează linia telefonică Karoshi. Cuvântul karoshi înseamnă moarte prin suprasolicitare, de obicei din cauza bolilor coronariene. Nu numai că linia telefonică este folosită de angajaţii care suferă de boli cauzate de stres, ci oferă şi consiliere familiilor celor care şi-au pierdut soţii sau părinţii ca urmare a stresului. Prima linie telefonică Karoshi, deschisă în 1988 la Osaka, a înregistrat 309 apeluri în prima zi de func­ ţionare. Cu un an mai târziu, se înfiinţaseră linii Karoshi în 28 de prefecturi. Numărul de astfel de cazuri, spune Kawaito, continuă să crească. ,,La început, erau linii telefonice de acest fel în şapte locuri, dar când oameni din Okinawa au început să sune la sediul din Tokyo ne-am gândit să extindem reţeaua", spune el. ,,Încerc acum să urc numărul la 47 de linii, un servi­ ciu pentru fiecare prefectură." Poate e demn de menţionat că însuşi Kawaito lucrează zece ore pe zi tocmai cu scopul de a-i împiedica pe oameni să lucreze până la epuizare totală. 24 În mod cert, mulţi japonezi plătesc preţul dependenţei de muncă. Linia telefonică Karoshi este poate un semnal că tam­ ponul psihologic pe care îl reprezintă grupul social nu mai are acelaşi efect pentru mulţi angajaţi. Şi sunt motive de îngrijo­ rare că problemele provocate de stres vor deveni din ce în ce mai frecvente pe măsură ce provocările economice vor începe să ameninţe elixirul sistemului ierarhic şi al siguranţei locului de muncă. În general, totuşi, dovezile continuă să arate că angajatul japonez dă dovadă de rezistenţă. Majoritatea japonezilor par să se simtă confortabil cu programul de lucru, cel puţin în comparaţie cu omologii lor din Occident. La suprafaţă, norma 220

GEOGRAFIA TIMPULUI

japoneză se încadrează în ceea ce occidentalii ar defini drept dependenţă de muncă. Dacă avem aici de-a face într-adevăr cu o dependenţă de muncă, atunci trebuie să fie o specie diferită.

C E ÎN VĂŢĂM D E LA J A P O N EZ I S-a spus că Japonia este locul ideal din care poţi privi restul lumii. Se înţelege de ce, pentru că atunci când te afli acolo, la marginea extremă a Asiei, pare că priveşti lumea din exterior. - lan Buruma, Behind the Mask

Se spune că în Japonia sunt multe contradicţii. Este o ţară cu o viteză incredibilă, însă nimeni nu e neapărat chinuit de ceas. Scriitorul Pico Iyer, care a petrecut un an în Kyoto, a observat că japonezii sunt „cunoscători" ai timpului. Aceştia „împache­ tează timpul şi transformă haosul zbuciumat al clipelor suc­ cesive într-o elegie la fel de frumoasă ca o operă de artă". Sunt capabili să exceleze indiferent de viteză. ,,O parte atât de mare din Japonia", era de părere Iyer, ,,e concepută ca un refugiu în faţa Timpului, ca o modalitate de a opri Timpul sau de a ieşi din el". 25 S-ar părea că Japonia ne oferă o lecţie despre noi înşine. Occidentalii au ajuns adesea să privească alegerea între grabă şi răgaz ca pe un troc între realizare profesională, pe de o parte, şi stres, pe de alta. Nu încape îndoială că munca asiduă le poate cere angajaţilor din ziua de azi să plătească adesea un preţ exorbitant, dar, după cum demonstrează experienţa japoneză, această relaţie nu e universal valabilă. Cercetări recente au arătat că obiceiuri precum deplasarea rapidă, vorbitul rapid sau implicarea la locul de muncă nu provoacă neapărat probleme coronariene atâta vreme cât totul e îndeplinit fără ostilitate sau competitivitate. 26 Având în CONTRADICŢIILE J APONIEI

221

vedere că aceste concluzii se bazează pe date din Statele Unite, unde au fost realizate cele mai multe studii axate pe compor­ tamentul de tip A, este un paradox că una din cele mai clare confirmări vine de la marginea Asiei. Chiar dacă rezultatele din studiile noastre asupra ritmului cotidian indică faptul că în multe ţări, în special Statele Unite şi statele din vestul Euro­ pei, urgenţa temporală este mai des asociată cu bolile corona­ riene decât se crede de obicei, exemplul japonez dovedeşte că acest efect nu este inevitabil: nevoia de a face fiecare clipă să conteze, de a lucra mult şi de a avea un ritm alert nu e neapărat nocivă pentru sănătate. Felul în care folosesc timpul este un alt exemplu ce ne arată că japonezii au împrumutat unele trăsături atrăgătoare din Occident, lucru pe care l-au făcut fără să renunţe la valorile tradiţionale. În ultimii ani, oamenii de afaceri occidentali au început să recunoască cu modestie că a sosit momentul să înveţe tehnici de productivitate de la japonezi. Aşa că ar putea învăţa cum să controleze timpul.

PA RTEA A T R E I A

Sch i m ba rea ritm u l u i

9. I gn o ranţa te m po ra lă

Să Învăţăm limbajul tăcut

Odată ce ai acceptat o invitaţie, este înţelept să res­ pecţi regulile. Punctualitatea e o obligaţie şi adesea nu se acceptă întârzieri la cocktailuri. Dacă invitaţia la cină este pentru ora şapte, apeşi soneria aparta­ mentului gazdei fix la ora şapte şi în câteva minute te vei fi aşezat la masă. Dacă taxiul te aduce în faţa imobilului cu câteva minute înainte, aştepţi jos. Poate că ceilalţi oaspeţi s-au adunat acolo înainte ta, dar nu intri înainte ca orologiul catedralei să bată şapte. - Lilly Lorenzen, The Swedish Way

Istoricul Lewis Mumford observa la un moment dat că „fiecare cultură trăieşte cu impresia că oricare alt spaţiu sau timp sunt o aproximare sau o denaturare a adevăratului spaţiu şi timp în care ea se desfăşoară". 1 Dar adevărul este că nu există un ritm al vieţii bun sau rău în mod absolut. Există pur şi simplu diferite moduri de viaţă, fiecare cu plusuri şi minusuri. Aşadar, toate culturile au ceva de învăţat din concepţiile despre timp ale celorlalte culturi. Dar înţelegerea codurilor temporale ale altor culturi nece­ sită efort. Tiparele temporale se află la intersecţia unor vaste reţele de caracteristici culturale; ele pătrund în personalitatea spaţiului. După cum ne arată foarte clar cazul Japoniei, însem­ nătatea lor psihologică pentru autohtoni nu poate fi înţeleasă fără a ţine seamă de acest context mai larg. Înainte să pătrunzi sentimentul timpului unei culturi trebuie să-i înţelegi valorile fundamentale. Nu e de mirare că străinii cad în confuzie totală când încearcă să înţeleagă limbajul tăcut. În multe cazuri, ignoranţa temporală duce la situaţii care sunt pur şi simplu ciudate şi jenante; în alte cazuri, însă, lipsa IGNORANŢA TEMPO RALĂ

225

cunoaşterii poate fi inhibitoare din punct de vedere social. Ultimul caz apare adesea atunci când oameni care nu au un ritm alert trebuie să ajungă la standardele unor culturi rapide. Există subpopulaţii întregi în cadrul unor comunităţi vitale din punct de vedere economic care sunt marginalizate de pro­ pria incapacitate de a se adapta la ritmul cotidian al culturii majoritare. Aceste subgrupuri cu handicap temporal sunt deo­ sebit de frecvente în societăţile cu populaţii multietnice şi multiculturale, în special cele care se confruntă cu schimbări sociale rapide. Perspectiva lor temporală este adesea limitată la clipa prezentă. Criticul social Jeremy Rifkin susţine, de fapt, că privarea temporală este o trăsătură structurală a tuturor societăţilor avansate. ,,În culturile industriale, nevoiaşii suferă atât de sărăcie temporală, cât şi de sărăcie materială", spune Rifkin. ,,De fapt, privarea temporală şi privarea materială se condiţionează reciproc [ ... ]; persoanele orientate spre prezent sunt atrase într-un viitor pe care alţii l-au stabilit pentru ele. "2 Edward Banfield merge şi mai departe în cartea sa despre sără­ cia urbană, The Unheavenly City: ,,Extrema orientare spre pre­ zent, şi nu lipsa de venituri sau avere, reprezintă principala cauză a sărăciei în sensul «unei culturi a sărăciei.»" 3 Există zone în Statele Unite care confirmă aceste afirmaţii. Dolores Norton, profesoară în cadrul Şcolii de Administraţie a Serviciilor Sociale, Universitatea din Chicago, studiază de mai bine de un deceniu dezvoltarea intelectuală a copiilor din familiile americane sărace. Studiile sale s-au concentrat pe experienţele unei categorii cu risc extrem: copiii adolescentelor afro-americane care locuiesc în cele mai dure regiuni sărace din Chicago. Norton filmează interacţiunile sociale pe care copiii le au acasă şi apoi foloseşte informaţia pentru a sublinia cele mai mari obstacole cu care se confruntă la şcoală. A găsit dovezi concludente în favoarea teoriilor privării temporale formulate de Rifkin şi Banfield, observând în mod repetat cum cele mai acute probleme ale acestor copii derivă din 226

G EOGRAFIA TIMPU LU I

lipsa de adaptare la modul în care se foloseşte timpul în cul­ tura dominantă. În opinia lui Norton, conflictele temporale sunt aproape inevitabile pentru aceşti copii deoarece viaţa lor de acasă e aproape lipsită de repere temporale. Rutina zilnică, precum plecarea părinţilor la serviciu sau faptul de a lua masa la ore regulate, nu reprezintă o realitate pentru copiii ai căror părinţi sunt mai mult preocupaţi de evitarea drogurilor sau a violen­ ţei stradale sau de cum să pună ceva pe masă. Majoritatea acestor părinţi nu le dau copiilor instrucţiuni de genul „Fă-ţi curat în cameră înainte să te uiţi la televizor la ora u", sau chiar indicaţii mai simple, precum „Pune-ţi mai întâi şosetele şi apoi pantofii". 4 Când copiii ajung la şcoală, sunt adesea contrariaţi de aşteptările în materie de timp. Norton descrie următorul scenariu: Imaginează-ţi că eşti un copil într-o clasă cu adulţi care vorbesc pe limba ta, dar ale căror instrucţiuni nu eşti capabil să le interpretezi, deşi poate vrei să le faci pe plac. Când te ridici să vezi şoriceii, ţi se spune să stai jos, să-ţi termini desenul şi să aştepţi să vină pauza. Când te aşezi să desenezi, ţi se ia foaia înainte să termini, pentru că e ora 10 şi timpul pentru un suc. Înainte să-ţi termini sucul, vine deja ora să mergi la baie. 5

Norton a descoperit că astfel de situaţii sunt des întâlnite în cazul copiilor din mediile urbane pe care le-a studiat. Copiii văd cum sunt întrerupţi din joacă pentru că a sosit ora mesei şi văd apoi cum le este luată gustarea pentru că trebuie să în­ ceapă lecţiile. Cu cât concepţia lor despre timp se potriveşte mai puţin cu cea de la şcoală, cu atât vor avea performanţe mai slabe. Confuzia şi frustrarea îi împinge adesea pe copii să se revolte sau să se izoleze. Pot fi etichetaţi drept problematici sau incapabili să înveţe. Şi aşa începe spirala descendentă. Faptul de a stăpâni limbajul tăcut al unei alte culturi, după cum arată studiile descurajatoare ale lui Norton, este o sarcină IGNORANŢA TEMPORALĂ

227

dificilă şi înşelătoare. Dificultatea de a te adapta la un alt stil temporal desigur că nu se limitează numai la subculturile cu probleme economice: în capitolele anterioare am văzut cât de flagrant şi rapid unii dintre cei mai deschişi oameni (de la politicieni şi regi la psihologi specialişti în interculturalitate) au încălcat regulile temporale ale altor grupuri. Dar avem şi poveşti multitemporale de succes. Un grup care şi-a demonstrat capacitatea de adaptabilitate temporală sunt cele câteva mii de mexicani care locuiesc în Tijuana, dar care fac zilnic naveta peste graniţă, în California. Psihologul Vicente Lopez, în prezent director al bibliotecii şi profesor în cadrul Departamentului de comunicaţii al Univer­ sităţii Mayab, din Merida, Mexic, se consideră un reprezentant al acestui grup. Lopez a petrecut cinci ani făcând naveta între Tijuana şi San Diego. Acesta simţea că de fiecare dată când trecea graniţa parcă se apăsa un buton în interiorul său. Când intra în Statele Unite, avea senzaţia că toată fiinţa sa se racorda la un stil temporal rapid: mergea mai repede, conducea mai repede, vorbea mai repede, îşi respecta termenele. Când se în­ torcea acasă, corpul i se relaxa şi trecea în ritmul mexican. „Există o mulţime de oameni care trec de la un ritm la altul asemenea mie", observă Lopez. Mulţi, crede el, insistă să îşi păstreze domiciliul pe partea mexicană tocmai din pricina ritmului mai lejer al vieţii. ,,În Mexic ne aflăm în interiorul timpului. Nu îl controlăm. Trăim cu timpul. Trebuie să le spui americanilor: «Vă rog să înţelegeţi cum trebuie să vă compor­ taţi conform orei mexicane». Apoi trebuie să le spui mexica­ nilor: «Vă rog să întelegeţi că americanii se poartă aşa». Şi apoi poţi să te mişti între cele două stiluri de timp."6 Lopez spune că trecerea aceasta a devenit de la sine înţeleasă pentru mulţi dintre navetiştii dintre Tijuana şi San Diego, inclusiv pentru el.

228

GEOGRAFIA TIMPULUI

ÎN VĂŢA R EA TI M P U LU I

Vicente Lopez demonstrează că tiparele nefamiliare ale tim­ pului pot fi totuşi stăpânite. Desigur, majoritatea călătorilor interculturali ar prefera să evite perioada de cinci ani nece­ sară pentru a ajunge la expertiza multitemporală a lui Lopez. Pentru a simplifica procesul, am putea oare să predăm ele­ mentele fundamentale specifice percepţiei temporale a unei alte culturi tot aşa cum se predă o limbă? Asta este de fapt ceea ce Dolores Norton a început să realizeze cu grupul din Chicago. Programul său de training temporal nu este unic. În Israel (probabil singura ţară care se poate compara cu SUA în ter­ meni de diversitate demografică), psihologii Ephraim Ben-Ba­ ruch, Zipora Melitz şi colegii lor de la Universitatea Ben-Gurion din Negev au înregistrat succese graţie seriei lor de exerciţii complexe menite să-i adapteze pe copiii din culturile lumii a treia la ritmul cotidian din acea ţară. Programul lor constă în 29 de activităţi care cuprind opt concepte de bază despre timp. Multe dintre temele abordate seamănă cu un curs despre dez­ voltarea temporală infantilă din perspectivă piagetiană. De pildă, un set de activităţi îi învaţă pe copii despre ideea de „înainte" şi „după". În acest modul, copiii deprind noţiuni care variază de la cum să pregăteşti o fişă de prezenţă la felul în care cultura dominantă face deosebire între trecut, pre­ zent şi viitor. Un alt modul, numit „zi şi noapte", îi învaţă despre cum distinge cultura dominantă între diversele părţi ale zilei (dimineaţă, prânz, seară, noapte) şi secvenţa de acti­ vităţi care se derulează în aceste segmente temporale. Un al treilea modul îi învaţă despre zilele săptămânii şi aşteptările pe care le au oamenii de la fiecare zi. Alte module se axează pe concepte mai puţin tangibile. Într-o serie de activităţi, copiii se familiarizează cu noţiunea de durată. De exemplu, copiii îşi văd de activităţile lor cotidiene, IGNORANŢA TEMPORALĂ

229

cum ar fi încheierea nasturilor de la cămaşă sau legarea şire­ turilor, dar sunt rugaţi să cronometreze cât timp durează fie­ care acţiune. Apoi le sunt prezentate durate mai lungi: de cât timp are nevoie o sămânţă pentru a încolţi? Cât timp îţi ia să urci scara sau să aluneci pe o pantă? Cât durează să ajungi la maturitate? Alte exerciţii îi învaţă despre ideea de simultanei­ tate: că unele evenimente se petrec în acelaşi timp, spre deo­ sebire de altele care se petrec unul după altul. Ultimele trei module se axează pe diverse modele ale curgerii timpului: timpul ciclic, timpul liniar, înţelegerea timpului ca entitate finită. Pentru a explica ideea de timp ciclic, copiii sunt învăţaţi, de exemplu, despre ciclurile naturale sau despre sărbători, cum aceste evenimente se petrec în acelaşi fel în mod repetat. Înţe­ legând că timpul e ciclic, aceştia îşi pot da seama că este rever­ sibil: primăvara se întoarce, vor mai fi şi alte zile de naştere, mâine e o nouă zi. Copiii sunt apoi rugaţi să înţeleagă ideea mai puţin naturală a timpului liniar. Este un concept mai dificil pentru ei, căci mulţi sunt crescuţi în medii tradiţio­ nale beduine sau provin din diverse sate sau zone deşertice. Pentru a înţelege timpul liniar, aceştia studiază tipuri de evenimente care tind să nu se mai repete, care curg într-o singură direcţie. Sunt învăţaţi cum conceptul de timp liniar se leagă de înţelegerea începutului, duratei şi sfârşitului. În ultimul modul de exerciţii, copiii învaţă că timpul poate fi şi o entitate finită. 7 Cursurile lui Norton şi Ben-Baruch le aduc la cunoştinţă copiilor şi realitatea uneori neplăcută a faptului că multe dintre activităţile realizate în cultura dominantă au alocată o anumită cantitate de timp pentru a fi îndeplinite. Pregă­ tind copiii să se confrunte cu idei precum limita temporală, valoarea timpului şi necesitatea eficienţei, Norton şi Ben-Ba­ ruch îi ajută să priceapă că, în noua cultură, oricine nu reu­ şeşte să stăpânească scurgerea timpului poate fi etichetat drept perdant. 230

GEOGRAFIA TIMPULUI

O PT L ECŢI I

Programele elaborate de Norton şi Ben-Baruch se adresează acelora care se pregătesc pentru întâlnirea cu o cultură mai rapidă. Dar dacă te deplasezi în direcţia temporală opusă, de la rapid la lent, vei avea tot atâtea de învăţat. Ce lecţii am putea să îi oferim unui astfel de călător, care vine dintr-o cultură unde „timpul înseamnă bani", precum cea din Statele Unite, pentru a-l ajuta să se adapteze la ritmul din Mexicul lui Vi­ cente Lopez? Şi, dacă nu intenţionezi să-ţi părăseşti cultura prin deplasare fizică, ci doar vrei să-ţi extinzi repertoriul tem­ poral, să înveţi abordări alternative ale timpului care ar duce la un stil de viaţă mai satisfăcător? Iată câteva lecţii pentru cei care vor să înţeleagă logica culturilor mai lente. 8 Pri m a lecţie Punctualitatea: învaţă să traduci ora unei întâlniri. La ce oră ar

trebui să ajungi la o întâlnire cu un profesor sau cu un repre­ zentant al guvernului? Dar la o petrecere? Când ar trebui să te aştepţi să ajungă alţii? Când un curs este programat la IO di­ mineaţa, la ce oră ar trebui profesorul să înceapă să treacă absenţele? Cât de important este să ajungi la timp? Ce fel de scuze şi explicaţii sunt acceptabile din partea cuiva care întâr­ zie? Cât de prompt ar trebui să se termine cursul? Oare întâr­ zierea poartă cu sine un mesaj social (e cineva important}, sau punctualitatea (e un nimeni)? Ar trebui să ne aşteptăm ca gaz­ dele să se supere dacă ajungem târziu sau la timp? Oamenii ar trebui să-şi asume responsabilitatea dacă întârzie? Multe dintre aceste reguli culturale pot fi învăţate. Străinii ar trebui să ceară sfaturi legate de punctualitate pentru situa­ ţiile sociale în care ar putea ajunge. Poţi să înveţi să traduci ora englezească în ora mexicană, ora braziliană, ora indiană sau ora de cauciuc. Te poţi pregăti pentru situaţii critice care pot IGNORANŢA TEMPORALĂ

231

apărea atunci când propria concepţie despre punctualitate se află în conflict cu cea a gazdei. Să spunem, de exemplu, că ajungi să lucrezi în Arabia Saudită. În prima zi de muncă, vii cu mare entuziasm. Se spulberă totul când primii oameni cu care trebuie să te întâlneşti apar după jumătate de oră. Ai fost respins oare? Înainte să îţi faci bagajele, ţi-ar fi de mare ajutor să înţelegi că 30 de minute au un sens foarte diferit în Arabia Saudită. În Statele Unite, unitatea principală pentru evaluarea punctualităţii la întâlniri este de obicei în jur de s minute. Când pătrunzi în culturile tradiţionale arabe, ar trebui să ştii că unitatea de timp corespunzătoare este de I s minute. Dacă un arab întârzie 30 de minute după ceasul tău, înseamnă că întârzie de fapt ro minute după propriile standarde. Ar trebui să-ţi aştepţi interlocutorul jumătate de oră sau mai mult, altfel se va simţi insultat. 9 De asemenea, poţi învăţa ce obiceiuri au alţii când stabilesc şi respectă întâlnirile. În acest caz, ciocnirea culturală funda­ mentală se rezumă adesea la ce este mai important: informaţia precisă şi faptele, sau sentimentele oamenilor? Eu, de pildă, nu prea am priceput lecţia asta şi m-a costat. Înainte de a accepta postul din Brazilia, mi-am întrebat potenţialul angajator dacă îi poate găsi un loc de muncă unui prieten care ar fi vrut să vină şi el. Nao tem problema, mi-a răspuns angajatorul - un răspuns care, pentru mine, avea să devină o lozincă familiară, dar fără sens. După ce am sosit, am întrebat iar de jobul pentru prietenul meu. Şefa mea a dat un telefon, a scris un nume şi o adresă şi ne-a zis să ne aflăm în faţa clădirii în dimineaţa ur­ mătoare la ora 9 fix (en punto), moment în care şoferul ne va duce la interviu. Foarte impresionant, ne-am gândit noi. Numai că şoferul nu a apărut. Aceeaşi scenă avea să se repete în ziua următoare. Eram foarte supăraţi pe şefa mea, mai ales că nu s-a scuzat deloc. Hotărându-ne să ne luăm soarta în mâini, am început să întrebăm alte persoane cu relaţii dacă îi pot găsi ceva de lucru prietenului meu. În toate cazurile, ni s-a răspuns 232

GEOGRAFIA TIMPULUI

prompt şi cu entuziasm că ştiu exact cu cine trebuie să vor­ bească. Nao tem problema! De fiecare dată ni s-a spus că va veni un şofer care să ne conducă acolo, însă nu a apărut nici unul. După cinci astfel de eşecuri, mi-am schimbat tactica. Data următoare când mi s-a dat un răspuns favorabil, cu oferta afe­ rentă a unui şofer, am explicat în stilul american direct şi şar­ mant că e în regulă dacă nu ne ajută, dar că ar fi mai potrivit să ni se spună aşa decât să fim nevoiţi să aşteptăm dimineaţa un şofer care nu apare. Colegul meu a părut insultat şi foarte deranjat. ,,Dar domnule Levine", a zis el, ,,vă spun că ştiu exact cine l-ar putea ajuta pe prietenul dvs". Apoi a rostit un Nao tem problema! cu cea mai mare convingere pe care am auzit-o vre­ odată. Dar apoi la fel: nici un şofer, nici un job, nici o scuză. Când i-am descris frustrarea mea unui prieten brazilian, acesta a explicat eroarea pe care o făcusem şi pe care aveam s-o comit de multe ori: adesea „da" înseamnă „nu" şi e mai impor­ tant pentru brazilieni să pară săritori şi politicoşi decât să îşi respecte angajamentele. Prietenul meu m-a certat apoi că mi-am pus colegii în faţa unei rugăminţi pe care nu puteau nici s-o refuze, nici s-o satisfacă. Dacă ar fi respins-o, s-ar fi în­ ţeles că sunt nepoliticoşi şi incapabili. Ratarea unei întâlniri nu înseamnă altceva decât un caz extrem de întârziere, un comportament acceptat în societatea braziliană. Aici, în Bra­ zilia, sentimentele oamenilor sunt mai importante decât in­ formaţia precisă. Richard Brislin vorbeşte despre o experienţă similară avută cu un prieten japonez. ,,Adesea «da» este doar un fel de a spune că «ai o idee bună». Una dintre colegele mele vine din Japonia. [ ... ] Eu îi spun astfel: «Şedinţă vineri, la prânz, la restaurantul Maple Garden, bine?» Şi ea răspunde: «Maple Garden, ce ale­ gere potrivită!» Este asta un «da», sau un «nu»? Este «da» din punctul meu de vedere, dar, din perspectiva ei, nu înseamnă decât că am gusturi bune în privinţa restaurantelor. Nu şi-a asumat nici o obligaţie să apară. Adesea, un «da» care înseamnă IGNORANŢA TEMPORA LĂ

233

«nu» reprezintă o cale de a menţine o atmosferă plăcută în relaţiile sociale." 1 0 Neînţelegerile rezultate din mesajele nonverbale ale in­ terlocutorului duc adesea la conflicte culturale în care com­ portamentele bine intenţionate sunt interpretate ca trăsături negative de caracter. Oamenii de afaceri occidentali, de exem­ plu, au ajuns adesea la concluzia că partenerii japonezi nu sunt demni de încredere, că sunt duplicitari, nesinceri, oameni care fac promisiuni în timpul şedinţei, dar apoi nu le duc la capăt. Japonezii, pe de altă parte, tind să interpreteze acuzaţia că ar minţi drept dovadă a lipsei de sensibilitate socială a occiden­ talilor: aceştia sunt incapabili ori sunt prea leneşi să înţeleagă ce înseamnă da, nu şi tăcerea în contextul social. Multe dintre aceste probleme pot fi evitate. Oamenii care cunosc mai îndeaproape cultura-ţintă pot explica normele de punctualitate şi de stabilire a unei întâlniri pentru cât mai multe situaţii posibile şi pot încerca să arate logica din spatele acestor reguli din perspectiva unui om din interior.

A d o u a lecţie Înţelege graniţa dintre timpul de lucru şi timpul social. Care este

relaţia dintre orele de muncă şi orele pentru relaxare? La unele întrebări, răspunsurile sunt simple. Câte ore are ziua de lucru sau săptămâna de lucru? Sunt cinci zile de activitate urmate de două zile de odihnă? Sau şase urmate de una, sau patru şi jumătate urmate de două şi jumătate? Câte zile sunt rezervate pentru vacanţă şi la ce interval? Alte întrebări sunt mai greu de abordat. De exemplu, cât de mult din ziua lucrătoare este dedicată obligaţiilor de serviciu şi cât timp este dedicat socializării, discuţiilor şi distracţiei? Pentru americanii dintr-un oraş mare, raportul tipic este de aproximativ 80:20 (aproximativ 80% din timpul de lucru este 234

GEOGRAFIA TIMPULUI

petrecut cu sarcini de serviciu şi aproximativ 20% este folo­ sit pentru socializare, bârfe etc.). Dar multe ţări se abat de la această formulă. În naţiuni precum India şi Nepal, de exemplu, fiţi pregătiţi pentru un raport mai aproape de 50:50. 1 1 Când te afli în Japonia, distincţia dintre muncă şi timpul social poate fi adesea lipsită de sens. Acolo, ziua de lucru con­ ţine un important element social, iar timpul social este mai mult o parte a muncii. Scopul crucial care are prioritate în ambele tipuri de timp este armonia (wa) grupului de lucru. Drept urmare, angajaţii japonezi devotaţi înţeleg că a bea un ceai cu propriii colegi în mijlocul unei zile aglomerate sau a rămâne peste program pentru a consuma câteva beri şi a vi­ ziona un meci reprezintă o parte esenţială şi productivă a vieţii profesionale. Timpul personal, despre care mulţi americani cred că este garantat constituţional, nu e foarte important pentru japonezi. Vrei să fii amuzant? Încearcă să-i explici unei companii japoneze de ce americanii solicită concediu garantat pentru „zile personale". Străinul care nu este familiarizat cu normele unei culturi privind echilibrul dintre muncă şi timpul social, sau care nu e pregătit să se adapteze la ele, va ajunge în curând să fie mar­ ginalizat.

A treia lecţie Studiază regulile jocului aşteptării. Când ajungi într-o cultură

străină, asigură-te că ai aflat ce presupune acolo jocul aştep­ tării. Se bazează regulile sale pe principiul potrivit căruia „timpul înseamnă bani"? Cine ar trebui să aştepte pe cine, în ce condiţii şi cât de mult? Pot unii indivizi să fie scutiţi de aş­ teptare? Unde şi când este manevra Siddhartha o alternativă viabilă? Care este protocolul atunci când stai la coadă? Se aş­ teaptă într-un stil ordonat, sau se întâmplă ca în India, unde oamenii se împing în mulţime şi se îmbrâncesc cu cei din faţă IGNORANŢA TEMPORALĂ

235

până când îşi fac loc? Există modalităţi de a-ţi cumpăra un loc în faţă sau de a nu sta pur şi simplu la coadă? Ce mesaj social este transmis atunci când regulile acceptate sunt încălcate? Ori înveţi aceste reguli, ori eşti condamnat să bâjbâi prin pei­ sajul temporal al ţării-gazdă.

A patra lecţie Învaţă să reinterpretezi sintagma „a sta degeaba". Cum îşi tratează

gazdele tale pauzele, momentele de tăcere sau statul degeaba? Oare faptul de a părea în permanenţă ocupat este considerat o calitate de admirat, sau un defect de compătimit? Oare faptul de a nu face nimic e considerat pierdere de vreme? Oare acti­ vitatea constantă e socotită o pierdere de vreme şi mai mare? Există vreun cuvânt sau concept care să denote timpul irosit? Că nu se întâmplă nimic? Că nu se face nimic? Cum este să trăieşti într-o ţară precum Brunei, unde oamenii îşi încep ziua întrebând „şi ce n-o să se întâmple azi?" Poate vei avea şansa să descoperi cât de relaxant este să stai cu cineva în linişte, fără planuri, aşteptând pur şi simplu să vezi ce se va petrece; şi în cele din urmă să ai garanţia că, de fapt, ceva se petrece întotdeauna. De la japonezi putem învăţa cum intervalul dintre evenimente este la fel de important ca evenimentele însele. Occidentalii se concentrează în princi­ piu pe aranjarea obiectelor, în vreme ce japonezii, pe aranja­ rea spaţiilor ( ma sau intervale). Ma ne învaţă că opririle de-a lungul drumului sunt la fel de importante precum destinaţia. Grădina japoneză tradiţională, de exemplu, conţine pietre pe care se păşeşte şi care îl fac pe vizitator să se oprească şi să privească în jos şi în sus, astfel că fiecare pas îi oferă o perspec­ tivă nouă 1 2 • După cum occidentalul Artur Schnabel observa cu referire la arta proprie, ,,intervalul dintre note e locul unde sălăşluieşte arta".13 236

GEOGRAFIA TIMPULUI

Nu este oare nevoie ca orice acţiune importantă să fie pre­ cedată de o perioadă de gestaţie? Dacă mergi în China, vei afla că perioada de aşteptare nu e doar o întârziere pe care trebuie s-o înduri până soseşte momentul potrivit, ci e considerată chiar un element care face posibil acel moment.

A cincea lecţie Întreabă despre succesiunile temporale acceptabile. Fiecare cultură

are un set de reguli legate de ordinea în care se desfăşoară evenimentele. Lucrezi şi apoi te distrezi, sau viceversa? Dormi numai noaptea sau mai tragi un pui de somn şi după-amiaza? Oare se aşteaptă ceilalţi de la tine să stai la o cafea sau la un ceai şi să socializezi înainte de a începe lucrul? Dacă da, cât timp? Există şi obiceiuri legate de succesiuni temporale pe o perioadă mai lungă: de exemplu, cât este social acceptabil să dureze perioada copilăriei, în cazul în care există o astfel de etapă, şi când ar trebui să fie asumate responsabilităţile de adult? Neînţelegerile cu privire la succesiunea temporală accep­ tată îi pot provoca vizitatorului neplăceri serioase. O zonă deosebit de vulnerabilă şi volatilă este aceea a intimităţii şi iubirii. Nici în cultura proprie nu este atât de uşor să te mişti lejer prin cercul intimităţii, iar când depăşeşti barierele cultu­ rale păşeşti pe teren minat. Când poţi trece de la un nivel ro­ mantic la altul? Când înaintează un cuplu de la întâlnire la relaţie exclusivă? Adesea, indiciile nu se pot traduce de la o mentalitate la alta. În Statele Unite, de exemplu, multe tinere consideră că este nevoie de contact fizic înainte ca o relaţie să devină exclusivă. Nu e neapărat vorba despre contact sexual, ci e nevoie cel puţin de atingere, ţinere de mână sau săruturi lungi şi pasionale. Dar în multe alte culturi (precum Japonia, Israel sau Taiwan) contactul fizic nu e necesar. În consecinţă, o tânără americană care se implică într-o relaţie nonfizică cu un IGNO RANŢA TEMPORA LĂ

237

bărbat din oricare dintre aceste ţări va fi tentată să presupună că este doar o relaţie platonică sau profesională. Spre surprin­ derea ei, însă, aude că tot oraşul şuşoteşte despre povestea de dragoste dintre ei. În mintea ei nu poate fi vorba de aşa ceva, căci nu a existat nici un contact fizic. Dar pentru cineva dintr-o altă cultură un astfel de eveniment nu este necesar pentru a arăta că relaţia a evoluat. 1 4 Dacă se întâmplă să te implici într-o relaţie intimă de lungă durată, ai grijă că succesiunea evenimentelor s-ar putea să fie problematică. În Statele Unite, marea majoritate a oamenilor cred că iubirea romantică ( dragostea „adevărată", desigur) este o condiţie necesară pentru căsătorie. Dar nici vorbă de o regulă în acest sens pe plan global. Într-un sondaj recent, colegii mei şi cu mine am întrebat cetăţeni din r r ţări: ,,Dacă un bărbat/o femeie ar avea toate calităţile pe care ţi le doreşti, te-ai căsători cu această persoană dacă nu ai fi îndrăgostit/ă de el/ea?" În Statele Unite, aproximativ 80% dintre bărbaţi şi femei au răs­ puns „nu" cu vehemenţă. Procentul celor care au exclus căsă­ toria fără dragoste a fost mult mai scăzut în alte ţări: doar 24 % în India, 34 °/o în Thailanda şi 39 °/o în Pakistan, de exemplu. Privind în ansamblu cele r r ţări, am descoperit că oamenii din culturi individualiste (spre deosebire de cele colectiviste) au o tendinţă mult mai pregnantă să creadă că iubirea romantică ar trebui să preceadă căsătoria. Acest lucru e valabil şi în cazul persoanelor din ţări mai bogate. Poate că nu este nici o coinci­ denţă că aceste două caracteristici (individualismul şi progre­ sul economic) erau totodată corelate cu un ritm mai alert al vieţii cotidiene în studiul nostru pe 3 1 de ţări. 1 5 Majoritatea culturilor cred într-o formă sau alta de iubire romantică. Însă, în cele mai multe cazuri, se presupune că dragostea apare după angajamentul căsătoriei, şi nu viceversa. De fapt, cum poţi să iubeşti pe cineva cu adevărat înainte să afli cum e viaţa laolaltă? Nu este un pic ridicol să pui la cale un aranjament pe viaţă bazându-te doar pe nişte reacţii emo238

GEOGRAFIA TIMPULUI

ţionale? Presupunerea că dragostea vine după căsătorie se re­ găseşte cu precădere în acele culturi în care astfel de decizii sunt în mod tradiţional bazate pe înţelegeri economice între fa­ milii: adică cea mai mare parte a culturilor de pe glob. Într-un studiu asupra modelelor matrimoniale din 850 de societăţi diferite, antropologii Erika Bourguignon şi Lenora Green­ baum 1 6 au descoperit că în peste 70% din aceste grupuri se practică un fel de schimb economic de tipul zestrei. (În multe ţări, aceste aranjamente au devenit doar mai costisitoare. În Libia, de exemplu, tatăl obişnuia să ceară 3.500 de dolari bani gheaţă, o cămilă, oi şi câteva monede de aur pentru a-şi da fiica în căsătorie. Odată cu dezvoltarea industriei petrolului din Libia, nu e neobişnuit ca familia ginerelui să ofere cadouri în valoare de 35.000 de dolari, crescând astfel îngrijorarea că astfel de sume ar putea lăsa multe femei libiene necăsătorite.) Când e momentul potrivit pentru căsătorie sau pentru a te îndrăgosti? Depinde unde te afli. Un lucru sigur este că vizita­ torul inteligent ar trebui să caute răspunsuri înainte de a se implica prea mult. Înainte să încheiem lecţia „momentului potrivit să ... ", ar trebui menţionată o altă neînţelegere foarte neplăcută: când anume îţi depăşeşti statutul de străin şi devii membru al gru­ pului? Câtă vreme te poţi aştepta să fii considerat străin? Poate că gazdele te tratează cu multă consideraţie, dar tot eşti frustrat că nu manifestă dorinţa de a se apropia şi mai mult de tine. Cel mai important este să ţii cont că timpul de acceptare în interi­ orul grupului variază de la o cultură la alta. În regiunile din Statele Unite obişnuite cu migraţia masivă, timpul de aşteptare este mult mai scurt decât în culturi strâns unite precum cea japoneză, unde mulţi străini consideră că statutul de outsider este aproape imposibil de schimbat. (Cuvântul japonez pentru străin, gaijin, se traduce literalmente prin „persoană aflată în afară". Chiar şi din perspectivă legală, este aproape imposibil ca un imigrant să obţină cetăţenie japoneză, exceptând poate IGNORANŢA TEMPORALĂ

239

câţiva luptători faimoşi de sumo.) Să fim deci pregătiţi pentru intervalul de timp cu care ne putem confrunta. A şasea lecţie Oare oamenii se bazează pe timpul indicat de ceas sau pe cel eveni­ menţial? S-ar putea ca aceasta să fie cea mai problematică lecţie

dintre toate. În primele cinci lecţii, am vorbit despre reguli culturale care pot oarecum să fie traduse concret: concepţiile diferite despre punctualitate pentru o anumită situaţie; pe­ rioada din ziua de lucru pe care oamenii şi-o petrec sociali­ zând; cine ar trebui să aştepte; cât trebuie îndurată tăcerea până când „da" înseamnă „nu"; şi multe dintre indiciile care îi arată străinului că a sosit momentul oportun. Dar o trecere de la timpul indicat de ceas la cel dictat de evenimente necesită o modificare profundă la nivel de conştiinţă. Înseamnă anu­ larea regulii de aur temporale a societăţii industrializate, şi anume că timpul înseamnă bani. Pentru mulţi dintre cei care au fost crescuţi în acest spirit, transformarea presupune un efort considerabil. Cu toate astea, străinii pot învăţa unele dintre comporta­ mentele specifice culturilor cu timp evenimenţial. Richard Brislin, de exemplu, descrie un scenariu care este la ordinea zilei pentru profesorii asociaţi: ,,Imaginaţi-vă că aveţi o întâl­ nire la 11:30 cu un student foarte bun care întotdeauna îşi predă la timp eseurile şi lucrează sârguincios la teză. Va veni la timp. Dar apoi aveţi un alt student, care încă nu a găsit o temă pentru teză şi ia note mici. Acesta vine la n : 2 5 şi spune: «Domnule profesor, în sfârşit mi-a venit o idee, în sfârşit am o posibilă temă pentru teză». Cine are dreptul să beneficieze de timpul nostru, studentul care avea programare la n:30 sau celălalt care apare la n . 2 5?" În culturile axate pe ceas precum Statele Unite, prioritatea este evident a studentului cu programare. Dar dacă vă aflaţi 240

GEOGRAFIA TIMPULUI

într-o cultură axată pe evenimente, trebuie să vă aşteptaţi ca timpul să îi fie acordat celui care a venit fără programare. ,,Eu mă bucur când lucrez în culturi orientate spre timpul eveni­ menţial", spune Brislin. ,,Sper numai să mi se spună în ce tip de cultură mă aflu (bazată pe ceas sau pe evenimente). Atâta cer." 1 7 Aceleaşi lecţii trebuie învăţate pentru a ne ajusta aşteptă­ rile atunci când trecem de la culturi monocrone, în care o anumită activitate se desfăşoară la anumite ore, la culturi poli­ crone, în care oamenii preferă să treacă de la o activitate la alta. Într-o cultură policronă, nu trebuie să te simţi insultat când gazda nu mai e atentă la tine. Aici e vorba doar de aşteptări culturale. Nimic personal. Pentru cei care fac parte dintr-o cultură policronă, ar fi de fapt nepoliticos să nu îşi redirecţio­ neze atenţia când se petrece ceva neaşteptat. În plus, şi de la tine există aşteptarea unei flexibilităţi policrone, altminteri vei fi considerat ineficient, fără spirit de echipă şi neadaptat social.

A şa ptea lecţie Pune în practică. Înţelegerea teoretică a normelor temporale nu este suficientă pentru a asigura o tranziţie de succes. Chiar dacă vom memora foarte bine regulile despre timp ale altor culturi nu înseamnă că ne vom descurca eficient când intrăm în contact direct cu ele. Vizitatorul bine pregătit ar trebui să caute provocări în care să îşi folosească practic cunoştinţele. Profesorii inovatori obişnuiesc să inventeze condiţii destul de complicate pentru a pune în practică teorii. Antropologul Greg Trifonovich de la East-West Center, de exemplu, obişnuia să pregătească voluntari pentru Peace Corps şi profesori pentru condiţiile din societăţile rurale din Pacific simulând un sat. Unul din comportamentele pe care le-au învăţat participanţii a fost cum să trăiască fără ceas. Trifonovich le-a arătat studen­ ţilor, de exemplu, cum să observe soarele şi mareele. 1 8 Oricare IGNORANŢA TEMPORALĂ

241

ar fi tehnica adoptată, trebuie să ne dăm seama că faptul de a stăpâni limbajul timpului presupune repetiţii şi greşeli multe. Dar trebuie să ne asigurăm că merită efortul. Antrenamen­ tul teoretic şi practic intercultural produce o gamă largă de competenţe. Cercetările au arătat, de exemplu, că oamenii care sunt bine pregătiţi pentru întâlniri transculturale au relaţii mai funcţionale cu cei care provin din medii mixte, se pricep mai bine să elaboreze şi să îndeplinească ţeluri realiste în alte culturi, pot înţelege şi rezolva mai bine problemele cu care s-ar confrunta şi au mai mult succes când lucrează în alte medii culturale. De asemenea, aceste persoane declară că au relaţii mai bune cu gazdele atât la muncă, cât şi în timpul liber, se simt mai confortabil în scenarii interculturale şi au şanse mai mari să se bucure de experienţele de peste ocean. Cei mai între­ prinzători dintre cei care se mişcă între culturi par să dezvolte preocupări faţă de viaţa şi evenimentele din alte ţări - ceea ce în general s-ar numi deschidere faţă de lume. 19

A o pta lecţie Nu critica ceea ce nu înţelegi. În fine, putem formula un ghid pentru observarea culturilor în general: capcana cel mai greu de evitat pentru cei care studiază culturile este cea a atribuirii unui sens. Aproape prin definiţie, comportamentele culturale înseamnă ceva foarte diferit pentru un autohton şi pentru un vizitator. Când asociem tendinţa de a întârzia a unui brazilian şi iresponsabilitatea sau abaterea atenţiei unui marocan cu lipsa de concentrare dăm dovadă de neglijenţă şi de limitare etnocentrică. Aceste interpretări greşite exemplifică ceea ce în psihologie se numeşte eroare fundamentală de atribuire: şi anume că, atunci explicăm comportamentele altora, tindem să subestimăm influenţa situaţiei şi să supraestimăm înclina­ ţiile personale ale celorlalţi. De exemplu, când văd cum îşi pierd cumpătul persoane străine, îmi închipui că trebuie să 242

GEOGRAFIA TIMPULUI

aibă temperament agresiv. Când eu îmi pierd cumpătul, dau vina pe situaţie (poate că cealaltă persoană mă enerva sau si­ tuaţia era frustrantă). La urma urmei, ştiu că devin foarte rar agresiv, aşa că trebuie să mă fi provocat situaţia. Un ingredient important al erorii fundamentale de atribuire depinde de cât de multe informaţii ai despre persoana pe care o judeci. Cu cât îi cunoşti mai puţin pe ceilalţi, cu atât tinzi să recurgi la explicaţii legate de caracteristicile lor interioare. Când pătrundem în medii străine (care sunt, prin definiţie, altfel) co­ miterea erorii fundamentale de atribuire e aproape inevitabilă. Observatorul atent ar da dovadă de înţelepciune dacă l-ar asculta pe Clifford Geertz: ,,Analiza culturală înseamnă (sau ar trebui să însemne) a bănui sensuri, a examina bănuielile şi a formula concluzii explicative pornind de la ceea ce s-a bănuit." Dacă nu înţelegem contextul cultural riscăm să interpretăm greşit motivaţiile oamenilor. Ceea ce va duce in mod inevitabil la conflict.

ESTU A R U L T E M P O RA L

Capacitatea de a trece la un alt ritm al vieţii, indiferent în care direcţie, are anumite beneficii. Când se adaptează la un ritm mai rapid bazat pe ceas, oamenii care trăiesc într-o cultură orientată după timpul evenimenţial îşi croiesc drum către rezultate profesionale şi financiare care ar fi fost altfel imposibil de obţinut. Cât despre cei care se adaptează la culturi mai lente... ei bine, cum ar putea fi dureroasă alegerea unei mentalităţi în care relaţiile personale au întâietate faţă de rezultate, în care evenimentele îşi urmează cursul spontan şi în care timpul este lăsat să curgă? Faptul de a prelua controlul asupra timpului (adică de a învăţa să trăieşti în interiorul timpului) este o expe­ rienţă care te fortifică. Când stăpâneşti conceptele temporale ale unor culturi străine te poţi bucura de o mulţime de beneficii. IGNORANŢA TE MPO RA LĂ

243

Neil Altman, psihanalist din New York care a lucrat ca vo­ luntar pentru Peace Corps în sudul Indiei, este un exemplu concludent. Altman descrie lentoarea vieţii, sentimentul că timpul stă pe loc de care a avut parte încă de când a pus picio­ rul în India. ,,Când am ieşit din avion în aeroportul din Cal­ cutta, am intrat într-o clădire mică, în terminal de fapt, unde nu se mişca nimeni. Erau câţiva oameni de la mentenanţă cu perii în mână care stăteau şi se uitau la noi cu ochi mari şi negri când ne-am dat jos din avion şi ne-am apropiat de termi­ nal. Ventilatoarele din tavan se mişcau agale în aerul umed. Era un sentiment că ai ieşit în afara timpului, că timpul a în­ cremenit. Nu numai că nimic nu părea să se schimbe de la un moment la altul, dar exista şi un sentiment de continuitate cu alte vremuri produs de ritmul mai lent şi absenţa maşinilor. Aveai senzaţia că nu te îndrepţi nicăieri." Vreme de un an, îşi aminteşte Altman, calmul ritmului cotidian l-a pus în mare dificultate: La început, a fost foarte stresant, pentru că te afli într-o situaţie ne­ cunoscută care te face să te simţi nesigur. Mi-a luat un an pentru a mă debarasa de sentimentul american că trebuie să fac ceva să se întâmple. În primul an în India, am intrat în rândurile «câinilor turbaţi şi englezilor», singurii care stau afară în soarele după-amiezii, când mă deplasam cu bicicleta căutând ceva de făcut, în timp ce ceilalţi dormeau. Fiind american, şi încă un american relativ obsesiv, prima mea strategie a fost să îmi găsesc siguranţa prin faptul că fac ceva, prin sentimentul că merită să realizez ceva. Timpul meu era ceva care trebuia să fie umplut cu înaintarea către un scop. Dar să cunoşti oameni care funcţionează după un alt timp decât al tău îţi provoacă multă anxietate. Zici, de exemplu: ,,Când ne vedem pe câmp să vorbim despre plantarea legumelor?" Şi ţi se răspunde că „la patru". Şi apoi te duci acolo la patru şi nu e nimeni, pentru că respectivul nu a luat în serios programarea. Şi apoi devii foarte agitat, pentru că încerci să obţii ceva, şi el nu cooperează.

După acest prim an însă, Altman nu numai că s-a lăsat în seama ritmului gazdelor sale, ci a început chiar să se bucure de el: 244

GEOGRAFIA TIMPULUI

În al doilea an, am început să mă relaxez şi să înţeleg cum se trăieşte într-un sat indian. Pentru că nu sunt telefoane, mă trezeam adesea dimineaţa şi mergeam cu bicicleta câţiva kilometri pentru a mă în­ tâlni cu un anumit fermier. Ajungând acolo, de obicei aflam că nu e acasă sau că trebuie să se întoarcă în curând, ceea ce putea însemna şi ziua următoare. Până la finele celui de-al doilea an, n-am mai re­ simţit asta ca pe o dezamăgire deoarece nu mă mai aşteptam din start că voi realiza ceva. De fapt, părea aproape amuzant să crezi că vei duce la bun sfârşit ce ţi-ai propus. În schimb, mă duceam pur şi sim­ plu la magazinul local pentru a întâlni oameni şi pentru a mă uita la animale, copii şi alţi trecători. Apoi, poate se întâmpla altceva faţă de ceea ce îmi planificasem. Sau poate că nu. Orice urma să se pe­ treacă avea să se petreacă. Fusesem pătruns de timpul indian.

În mod paradoxal, Altman a descoperit că domeniul din viaţa lui de acum în care a fost cel mai influenţat de experienţa rit­ mului indian este chiar munca sa de psihanalist. M-am folosit adesea de latura mea indiană în activitatea de psihana­ list. Din experienţa mea, şedinţele psihanalitice au o cultură proprie ce aminteşte de cea a unui sat indian. Totul începe cu deschiderea către imprevizibil. Aşteptările pacientului şi analistului, ataşamen­ tul faţă de un anumit rezultat sunt integrate în procesul şedinţei. Important este să te laşi purtat de ritmul în care se desfăşoară lucru­ rile, să fii „aici şi acum", fără distrageri, pe cât posibil, produse de dorinţa să se întâmple altceva decât ceea ce se petrece deja. Cred că la asta se referea psihanalistul Wilfred Bion, care, de altfel, s-a născut în India, atunci când susţinea să începi fiecare şedinţă fără memorie şi dorinţe. Cred că faptul de a avea scopuri prestabilite în terapie este la fel de inutil ca planificarea unei activităţi concrete în India. Dacă vrei să-ţi păstrezi sănătatea mintală ca terapeut, trebuie să priveşti cu umor pretenţia că vei schimba clientul potrivit unui plan sau unui program predeterminat. În sensul acesta, adaptarea la timpul indian m-a făcut un terapeut mai bun. 20

Povestea lui Altman exprimă foarte bine beneficiile unei bi­ culturalităţi a simţului temporal. Înainte de a încheia acest capitol, trebuie să observăm că dobândirea unei cunoaşteri a IGNORANŢA TEMPORALĂ

245

sistemului temporal specific unei alte culturi poate duce la dezvoltarea unei conştiinţe ce depăşeşte flexibilitatea tempo­ rală. Atunci când descrie experienţa navetei dintre Tijuana şi San Diego, Vicente Lopez susţine că cei care făceau aceeaşi trecere de la o cultură la alta nu au ajuns doar să stăpânească timpurile specifice celor două culturi, ci au dezvoltat propriul simţ temporal, unic pentru subcultura lor - ceea ce Lopez numeşte cultura „estuarului". În natură, estuarul este gura largă a unui fluviu în care se varsă mareele, o zonă în care apa dulce şi apa sărată se amestecă. ,,Într-un estuar", observă Lopez, „natura creează o serie de organisme care nu sunt specifice apelor sărate sau dulci, ci sunt complet diferite. În mod similar, oamenii care trăiesc în Tijuana, la graniţă, manifestă acest tip de estuar temporal. Nu este nici timpul american, nici cel mexican, ci doar un timp diferit. Chicanos nu sunt nici ameri­ cani, nici mexicani. Trăiesc după propriile reguli şi au pro­ priul ritm." Şi cum ar putea fi altfel? După cum spunea la un moment dat Oswald Spengler, ,,culturile se diferenţiază între ele prin semnificaţiile pe care le atribuie în mod intuitiv timpului"2 1 • Când se naşte o nouă cultură, se naşte şi o nouă noţiune a timpului.

10. Con ştii nţa ti m p u l u i şi ti m p u l con şti i nţei Ţine-n loc timpul! Supraveghează-l, fiecare ceas, fie­ care minut! Dacă nu bagi de seamă, a şi fugit, alune­ când ca o şopârlă, amăgitor şi infidel [... ]. Sfinţeşte fiecare clipă! Dă-i sfinţenie, însemnătate prin con­ ştiinţă, prin împlinire sinceră şi demnă! - Thomas Mann, Lotte la Weimar*

Nimic nu se compară cu studiul altor culturi pentru a desco­ peri lucruri despre propria cultură. 1 Interesant este că punctul de vedere al celui venit din afară ne permite să ne vedem socie­ tatea cu alţi ochi, în tradiţia străinului de tocquevillian (la urma urmei, cel mai profund comentariu pe care ni l-a lăsat de Tocqueville despre noţiunea timpului la americani este că aceştia „sunt mereu grăbiţi"). Foarte adesea, după cum observă psihologul Craig Storti, ,,emigrantul obişnuit, ba chiar şi tu­ ristul obişnuit, se întoarce după o şedere în străinătate cu mai multe cunoştinţe despre ţara proprie decât despre ţara pe care a vizitat-o". 2 Pentru majoritatea călătorilor în timp, ceea ce le îmbună­ tăţeşte traiul de acasă este contribuţia durabilă a cunoaşterii interculturale. Odată ce ajungi să înţelegi că există perspective temporale alternative încep să apar noi opţiuni. Există oare situaţii în care ar fi mai bine să trecem la timpul evenimenţial? Trebuie neapărat să fim mereu ocupaţi? Când putem profita

* Thomas Mann, Lotte la Weimar, trad. de Alexandru Philippide, RAO, Bucureşti, 2005, p. 2 7 3 (n. red.). CONŞTIINŢA TIMPULUI ŞI TIMPUL CONŞTIINŢEI

247

de pe urma inactivităţii? În acest ultim capitol, voi încerca să ofer câteva sugestii.

CÂN D ŢI N EM SEAMA D E TIM P Având în vedere propriile rădăcini culturale iudaice, am moş­ tenit o filozofie care pune accentul pe atenţia sporită acordată timpului. Iudaismul este în mare parte o religie a timpului. Este concentrat mai curând asupra istoriei şi evenimentelor (exodul din Egipt, revelaţia Torei) decât asupra lucrurilor. Pro­ feţii ne spun, de exemplu, că ziua Domnului este mai sfântă decât casa Domnului. Textele iudaice au la bază mai curând contexte temporale decât spaţiale. Talmudul începe cu „De când?", iar Tora cu „La început". Evreul care respectă tradiţia e călăuzit de o serie de ritualuri care depind de timp. Ziua este organizată în jurul orelor de rugăciune. Copilul de sex masculin are parte de brit (circum­ cizia ritualică) în a opta zi de viaţă. Bat şi bar miţva au loc la 1 3 ani. Anul tradiţional de doliu este programat cu stricteţe: cerinţele primelor şapte zile (şiva) sunt diferite de cele din prima lună (şloşim), care la rândul lor sunt diferite de cele spe­ cifice următoarelor I I luni. Anul evreiesc prescrie opt zile pentru aprinderea lumânărilor de Hanuka, şase zile pentru post, opt zile pentru consumul pâinii nedospite. ,,Număratul ne permite să conştientizăm", observă scriitoarea Letty Pogre­ bin 3 despre religia sa. ,,Ne aduce aminte că o zi poate conta sau nu. Număratul atribuie sens: nu numeri ceea ce nu are va­ loare." Nici măcar calendarul nu e ceva banal. Evreul modern trăieşte după două feluri de date. Scriu propoziţia asta în anul 1997, după calendarul gregorian, dar când intru în sinagoga locală, unde timpul se măsoară după calendarul lunar evreiesc, mă aflu în anul 5 7 5 7. 248

GEOGRAFIA TIMPULUI

Esenţa conştiinţei temporale a iudaismului este sabatul. ,,Şi Dumnezeu a binecuvântat cea de-a şaptea zi şi a sfinţit-o", scrie în Geneză. Dumnezeu a dedicat şase zile creării cerului şi pământului. Apoi, în cea de-a şaptea, lucrarea s-a încheiat nu construind un loc sfânt, ci creând un timp sacru. Deşi lumea a fost creată în şase zile, supravieţuirea sa depinde de sfinţenia celei de-a şaptea. ,,Ce s-a creat în ziua a şaptea? Liniştea, senină­ tatea, pacea şi odihna." Filozoful evreu Abraham Herschel, care a scris cu multă elocinţă despre sabat, observa: ,,Şase zile pe săptămână încercăm să dominăm lumea, în cea de-a şaptea zi încercăm să ne dominăm pe noi înşine. [ ... ] În oceanul agitat al timpului şi trudei găsim insule de linişte unde te poţi refu­ gia şi îţi poţi recăpăta demnitatea. Insula este ziua a şaptea, Sabatul, o zi a detaşării de lucruri, instrumente şi activităţi practice, precum şi a ataşamentului faţă de spirit." Sabatul nu este numai un interludiu, ci chiar esenţa vieţii. Ziua a şaptea, potrivit tradiţiei iudaice, este un palat în timp. Este un sanctuar pe care îl construim - un sanctuar temporal. Herschel vorbeşte despre sabat ca despre darul lui Dumnezeu. (,,Ţi-am dat ceva ce îmi aparţine. Ce este acel ceva? O zi.") Este timp pur; ziua în care trăim în interiorul timpului. Sabatul este oportunitatea noastră de a nu mai fi distraşi şi de a putea stăpâni timpul. ,,Munca e un meşteşug", se gândea Herschel, ,,însă odihna absolută e o artă". Iar timpul, scrie el, ,,este pre­ zenţa lui Dumnezeu în lume". 4 Ritualul sabatic se poate extrapola şi la perioade mai lungi de timp. Tora vorbeşte despre un an sabatic la fiecare şapte ani. În vremurile biblice, asta însemna încetarea tuturor activită­ ţilor agricole (precum şi anularea tuturor datoriilor restante). Astăzi, mai ales în lumea academică, anul sabatic se referă la o perioadă de odihnă şi reîntregire psihologică. De asemenea, Leviticul stabileşte că la fiecare al cincizecilea an 5 , adică la finele a şapte cicluri sabatice, se celebrează jubileul. Istoric vorbind, jubileul prevedea încetarea unei game variate de CONŞTIINŢA TIMPULUI ŞI TIMPUL CONŞTIINŢEI

249

activităţi: pământurile trebuiau returnate proprietarilor ini­ ţiali sau descendenţilor lor6 , toţi israeliţii care fuseseră vânduţi ca sclavi trebuiau să fie eliberaţi şi, la fel ca în oricare an sabatic, pământul rămânea nelucrat. Din nefericire, ideea din spatele acestei tradiţii nu mai e populară. Poate ar trebui s-o readucem ca simbol pentru împlinirea a 50 de ani. Am putea stabili ju­ bileul ca an în care oprim activitatea, facem o pauză şi reflec­ tăm unde am fost şi încotro ne îndreptăm. Ne putem lăsa în voia dinamicii timpului şi a lucrurilor pe care le-ar putea aduce. Iudaismul nu este, desigur, singura tradiţie care valorifică timpul. Una dintre culturile mele temporale favorite este cea a indienilor quiche, care trăiesc în satele de la mare altitudine din Guatemala. Quiche sunt descendenţii populaţiei maya, de la care au moştenit o mare tradiţie calendaristică. Calendarul maya era unul din cele mai avansate din lume în momentul cuceririi spaniole a Americii Latine. În multe cazuri, de fapt, civilizaţia maya măsura timpul cu o mai mare exactitate decât cuceritorii europeni. Dar această populaţie, spre deosebire de europeni, nu era preocupată de cantitatea, ci de calitatea timpului, mai ales de ce înseamnă el pentru oameni. Un aspect interesant al timpului populaţiei quiche este grija cu care tratează unicitatea fiecărei zile. Ziua nu numai că are un nume propriu-zis, ci şi unul divin. Când membrii aces­ tui trib se adresează direct unei zile, lucru pe care îl fac adesea, numele este prefixat cu titlul respectuos ajaw, ceea ce ar echi­ vala cu a spune „Bine v-am găsit, Domnule Joi". Quiche consi­ deră că fiecare zi are propria sa „faţă", o natură, un caracter care dirijează cursul evenimentelor pentru fiecare persoană în parte. Acest aspect poate fi înţeles interpretând calendarul. Dar o citire corespunzătoare necesită o expertiză considera­ bilă. Tribul quiche trăieşte cu două calendare: unul (365 de zile) şi unul religios (260 de zile). Al doilea are formă de roată, fără început sau sfârşit. Fiecare zi de pe roată are un nume, un personaj şi un număr care se schimbă în funcţie de context. 250

GEOGRAFIA TIMPULUI

Pentru a face predicţii pe baza acestui sistem complicat, tribul quiche se bazează pe specialişti: ghicitorii cunoscuţi sub de­ numirea de ajk'ij, adică „cel care ţine ziua". Ajk'ij sunt respec­ taţi atât ca preoţi, cât şi ca şamani. Ei comunică direct cu zeii pentru a-i ajuta pe oameni să decidă cum să abordeze fiecare zi. Acest mod de raportare la fiecare zi are ceva care ne amin­ teşte mai degrabă de predicţiile nonştiinţifice ale astrologiei. Nu e cert cât de fundamentată este această critică. Dincolo de asta, populaţia quiche ne învaţă să ne gândim cu atenţie şi profunzime la fiecare zi. Nu e niciodată pur şi simplu o altă zi de luni. Pentru europenii tipici, provocarea temporală a ma­ jorităţii zilelor este de a produce ceva în fiecare clipă. Quiche au o abordare mai delicată: ei descifrează cum anume ar trebui să fie trăită fiecare clipă. 7 Potrivit lui Debbie Weissman, profesoară la Ierusalim, ,,Tora ne învaţă cum să ne petrecem cu înţelepciune timpul limitat de pe Pământ" 8• Acelaşi lucru poate fi spus despre filozofia populaţiei quiche.

V I AŢA ÎN TI M P U L M I J LO C I U

Călătoria, fie ca turist sau ca psiholog, te învaţă estetica tim­ pului mijlociu: găsirea unui echilibru între ritmul rapid şi cel lent, între timpul evenimentelor şi cel al ceasului, între acti­ vitate şi inactivitate. După ce vizitează culturi mai relaxate, persoanele dependente de muncă şi de timp tind să se întoarcă acasă hotărâte să încetinească ritmul vieţii stăpânite de ceas. Scriitoarea Eva Hoffman surprinde această năzuinţă către moderaţie atunci când descrie adaptarea ei de la copilăria din Polonia la adolescenţa din Canada şi viaţa de adult din Statele Unite. CONŞTIINŢA TIMPULUI ŞI TIMPUL CONŞTIINŢEI

251

Plăcerea psihologică cred că e canalizată în timp, în măsura în care durerea fizică sau satisfacţia trec prin reţeaua noastră de nervi. Când timpul se comprimă şi se scurtează, plăcerea e sufocată, iar când îşi pierde scopul, sinele se reduce la o toropeală fără emoţie. Plăcerea rezidă în timpul mijlociu, un timp care nu e nici prea accelerat, nici prea lent. 9

Experimente realizate de specialiştii în psihologie socială Jo­ nathan Freedman şi Donald Edwards confirmă observaţiile lui Hoffman. Freedman şi Edwards au descoperit că relaţia dintre plăcere şi timp formează un „U" întors. Cea mai mare plăcere este trăită la un nivel intermediar de presiune. O povară tem­ porală prea mare poate fi stresantă, iar una prea scăzută riscă să conducă la plictiseală. Cei doi cercetători au descoperit şi o relaţie de tip U întors între presiunea temporală şi nivelul de performanţă al oamenilor. Astfel, se lucrează cel mai bine la un nivel intermediar de stres provocat de timp. 1 0 Psihologul Mihă1y Csikszentmihă1yi a aflat că, cel puţin în cazul americanilor, cel mai puţin fericiţi oameni sunt indivizii care nu au parte de nici un fel de presiune de ordin temporal: Pentru persoanele din studiile noastre care trăiesc singure şi nu merg la biserică, dimineţile de duminică reprezintă partea cea mai tristă a săptămânii, deoarece, fără ceva care să le solicite atenţia, nu pot de­ cide ce să facă. Energia psihică din restul săptămânii este dirijată de rutine externe: muncă, cumpărături, emisiuni TV preferate şi aşa mai departe. Dar ce poţi să faci duminică dimineaţa după micul dejun? Pentru mulţi, lipsa structurii acestor ore este devastatoare. 1 1

În zona dintre prea mult şi prea puţin stres oamenii experi­ mentează starea descrisă în capitolele anterioare, şi anume aceea de „flux". Când Csikszentmihalyi îşi întreba subiecţii la anumite intervale cu ce se ocupă şi cât de bine se simt, cele mai multe reacţii pozitive veneau din partea persoanelor care aveau activităţi cu grad mediu de dificultate. Cei care se ocu­ pau de prea multe lucruri deodată resimţeau mai mult stres, iar cei care nu făceau nimic nu aveau parte de sentimentul 252

GEOGRAFIA TIMPULUI

fluxului şi nici de bucurii. Mulţi psihologi contemporani con­ sideră că experienţa fluxului este cheia către viaţa fericită şi împlinită, iar studiile arată că te întăreşte psihic: îmbunătă­ ţeşte stima de sine, competenţa şi starea de bine.12 Propriile mele studii, după cum am văzut, demonstrează consecinţele amestecate ale ritmului rapid al vieţii cotidiene. Oamenii din mediile mai rapide sunt mai susceptibili de a suferi de pe urma stresului cronic (după cum arată rata mai crescută a bolilor inimii), dar au şi mai multe şanse de a do­ bândi un standard de viaţă confortabil şi, cel puţin parţial datorită acestui fapt, sunt mai mulţumiţi de propria existenţă. Studiile lui Freedman şi Edwards şi ale lui Csikszentmihalyi se ocupă de un domeniu diferit al satisfacţiei psihologice. Ei scriu despre plăcerea şi stresul pe care oamenii le resimt chiar atunci când îndeplinesc o sarcină, în vreme ce studiile noastre se concentrează pe sentimentul general al oamenilor despre propria viaţă. Remarcabil este însă că toate studiile indică un amestec de aspecte pozitive şi negative legate de presiunea exercitată de timp. Faptul de a lucra în ritm alert nu presu­ pune mereu stres, iar absenţa oricărei presiuni nu înseamnă neapărat relaxare. Stresul provocat de timp ne poate încărca cu energie şi revigora dacă e servit în doze potrivite. Un studiu recent pe un eşantion de părinţi care susţin că la muncă sunt mereu stresaţi din cauza lipsei timpului confirmă concluzia amestecului de avantaje şi dezavantaje. Ellen Green­ berger şi colegii săi de la Universitatea din California, Irvine, au studiat comportamentul a 188 de părinţi care au copii cu vârste cuprinse între cinci şi şapte ani. Au găsit diferenţe ma­ jore în ceea ce priveşte felul în care părinţii stresaţi abordează provocările de acasă. Mulţi se întorc acasă epuizaţi şi încep să se comporte aspru cu cei dragi. Însă părinţii cu un loc de muncă solicitant, dar în acelaşi timp complex, provocator şi motivant, tind să fie mai flexibili, mai calzi şi mai atenţi acasă. 1 3 Aceste rezultate le confirmă pe ale noastre: atingerea unui echilibru CONŞTIINŢA TIMPULUI ŞI TIMPUL CONŞTIINŢEI

253

între ritmul de la serviciu şi restul vieţii poate fi mai importantă pentru sănătatea psihologică şi fizică decât faptul dacă lucrezi într-un loc unde există presiune înaltă sau presiune scăzută. 1 4 Nu există o formulă unică pentru timpul mijlociu. Sarcina dificilă (de fapt, o adevărată artă de a trăi) constă în descoperi­ rea valorii optime de stres pentru fiecare persoană şi activitate. O strategie pe care o consider utilă pentru a mă menţine în graniţele timpului mijlociu este aceea de a stabili repere tem­ porale: semnale care indică momentul în care ies din zona de confort temporal. În cazul meu, unul din cele mai clare şi de încredere semnale s-a dovedit a fi un mic şi neplăcut defect de vorbire, şi anume tendinţa de a mă bâlbâi când vorbesc prea repede. E clar că nu recomand nimănui să se folosească de un astfel de criteriu. Însă această tulburare s-a dovedit utilă din­ tr-un anumit punct de vedere: previne sporirea cadenţei vor­ birii până la extreme maniacale, declanşându-se cam atunci când viteza cu care vorbesc începe să devină neproductivă şi neplăcută. Când eram mai tânăr am învăţat să-mi încetinesc gândurile pentru a-mi stăpâni bâlbâiala. Acum mă folosesc adesea de această tulburare pentru a-mi încetini gândurile. Spre norocul meu, reperul meu verbal s-a dovedit a fi un indi­ cator foarte bun. Viteza pe care o permite se potriveşte foarte bine cu ritmul preferat al activităţii mele interioare. Editorul şi scriitorul englez Robert McCrum vorbeşte de­ spre un reper temporal şi mai tiranic care recent a intrat cu forţa în viaţa lui. În vara lui 1 995, a suferit brusc un atac cere­ bral care l-a lăsat cu sechele fizice serioase. Într-un eseu intitu­ lat „My Old and New Lives", McCrum descrie frustrarea iniţială provocată de încetinirea ritmului vieţii. În trecut, mă remarcam prin viteza impresionantă cu care reuşeam să duc lucrurile la bun sfârşit. La început, schimbarea de ritm mi-a provocat mari frustrări. A trebuit să învăţ să fiu răbdător. În engleză, adjectivul şi substantivul patient [,,răbdător"] vin din cuvântul lati254

GEOGRAFIA TIMPULUI

nesc care înseamnă „suferinţă", ,,rezistenţă" (patientia). Un pacient este prin definiţie o persoană care suferă pe termen lung.

Când îl pregăteau pe McCrum pentru etapele recuperării sale, unul din medicii săi l-a avertizat că propriul corp îi va da sen­ zaţia că lumea din jur este „ameţitor" de rapidă. Dar la un an după atacul cerebral, McCrum a ajuns să aprecieze noul ritm în care pătrunsese: ,,M-am împrietenit", spune el, ,,cu lentoa­ rea, atât ca idee, cât şi ca mod de viaţă". 1 5 După cum observa Thoreau, trebuie să ne ascultăm propriii toboşari. Ceea ce pentru unii poate fi plictisitor, pentru alţii poate însemna suprastimulare. Adesea, îi auzim pe orăşeni spunând că simt nevoia să părăsească cursa nebună în care au intrat, ca şi cum ar fi un sentiment împărtăşit de toţi locuitorii oraşului. În acelaşi sens, adolescenţii dintr-un oraş mai mic presupun că orice persoană sănătoasă la cap ar vrea să plece de acolo pentru a avea parte de o viaţă mai interesantă. Dar ritmul unui mediu afectează oamenii în mod diferit. Scara ritmului individual indică faptul că oameni cu temperament atât lent, cât şi rapid pot fi găsiţi în medii atât lente, cât şi rapide. Asta duce la nevoia de a stăpâni arta cea mai impor­ tantă, şi anume aceea de a crea un echilibru între tine şi mediul înconjurător.

POTR I V I R EA D I N T R E I N D I V I D Ş I M E D I U Potrivirea individului cu mediul înconjurător este legată de cât de multă plăcere au parte oamenii în toate privinţele: de la timpul liber, mediul social şi cel profesional până la oraşul şi ţara în care trăiesc. Dacă preferaţi un nivel ridicat de activitate şi vă plac mediile rapide, vă recomand să căutaţi un loc de muncă cu un ritm mai alert; dacă vreţi un ritm de viaţă mai lent, locurile de muncă şi oraşele frenetice pot fi chiar mortale. CONŞTIINŢA TIMPULUI ŞI TIMPUL CONŞTIINŢEI

255

Un studiu clasic realizat de Robert Caplan, John French şi colegii lor din cadrul Institutului de Cercetări Sociale al Uni­ versităţii din Michigan arată unele dintre consecinţele gene­ rale ale potrivirii dintre individ şi mediul înconjurător. Caplan şi colegii săi au măsurat gradul de stres şi de efort cu care se confruntă peste 2.000 de oameni dintr-o combinaţie eterogenă de 2 3 de meserii diferite. De departe cel mai bun factor de predicţie a stresului la locul de muncă s-a dovedit a fi potrivi­ rea dintre temperamentul angajaţilor şi caracteristicile activi­ tăţii lor. Gradul de potrivire a fost mai strâns legat de stresul psihologic decât activitatea sau temperamentul în sine. Cu alte cuvinte, potrivirea este mai importantă decât nivelul stre­ sului obiectiv de la locul de muncă. De fapt, după luarea în considerare a adaptării individului la mediu, nu au existat practic diferenţe în ceea ce priveşte cantitatea de stres suferită de angajaţi, indiferent de care din cele 23 de ocupaţii a fost vorba. Potrivirea dintre individ şi mediu este strâns legată de satisfacţia profesională, de satisfacţia muncii necesare, de plic­ tiseală, de depresie, de anxietate şi de iritabilitate în general. Rezultatele acestea sunt importante mai ales pentru că suge­ rează metode practice prin care se poate spori satisfacţia la locul de muncă: angajatorii adesea nu pot controla caracteris­ ticile anumitor posturi, dar pot decide cui i se potrivesc mai bine în funcţie de temperament. 16 Legătura dintre ritmul vieţii şi bolile de inimă poate fi în­ ţeleasă la rândul său drept o consecinţă a potrivirii dintre in­ divid şi mediu. Întrucât atât regiunile cu ritm rapid, cât şi oamenii cu ritm alert manifestă o rată mai ridicată a mortali­ tăţii provocate de boli coronariene, ne putem aştepta la ce este mai rău pentru persoanele de tip A care trăiesc în cultura de tip A. Este însă greşit să presupunem că toţi indivizii urmează modelul culturii de care aparţin - un stereotip numit de psi­ hologi eroare ecologică. Chiar şi Ray Rosenman, unul dintre iniţiatorii şi apărătorii tipologiei A, susţine că atunci când 256

GEOGRAFIA TIMPULUI

facem predicţii despre bolile coronariene trebuie luate în con­ siderare atât persoana, cât şi mediul. Rosenman mai spune că stresul poate fi mai mare pentru indivizi de tip A într-un mediu de tip B şi viceversa.17 În studiul Universităţii din Michigan, de exemplu, ocupa­ ţia aflată în topul clasamentului pentru personalitatea de tip A vizează personalul administrativ din universităţi. În majo­ ritatea universităţilor, aceste persoane provin din rândurile profesorilor. Modul de lucru presupune de obicei un ritm foarte rapid, cu multe termene-limită, în timp ce profesorii au mai mult control asupra propriului timp. Dar studiul de la Michi­ gan a arătat că administratorii nu sunt neapărat mai stresaţi la job decât colegii care rămân pe postul de profesor. Asta se poate explica prin faptul că cei atraşi de activităţile adminis­ trative de tip A sunt în general cei cu temperament de tip A, adică chiar oamenii care cel mai probabil se vor simţi confor­ tabil la un job solicitant. Tot aşa, un newyorkez dependent de agitaţia de pe Wall Street ar trebui poate să rămână unde se simte bine. Bolile de inimă rămân principala cauză a deceselor din Sta­ tele Unite. Factorii de risc tradiţionali (ce nu ţin de tipul A), precum dieta, fumatul şi hipertensiunea, se fac responsabili de doar 50% dintre cauze. 1 8 Dacă, după cum se pare, potrivirea temporală a individului cu mediul explică o bună parte din procentul rămas, poate că merită să conştientizăm mai mult acest aspect. O paradigmă provocatoare pentru înţelegerea relaţiei dintre mediu şi individ vine din direcţia cercetărilor axate pe angre­ nare socială efectuate de psihologul Joseph McGrath şi de co­ legii săi de la Universitatea din Illinois. Angrenarea, care e un concept împrumutat din biologie, se referă la procesul prin care un ritm temporal este capturat şi modificat de un altul. De exemplu, un stol de păsări devine stol prin angrenare: fiecare CONŞTIINŢA TIMPULUI ŞI TIMPUL CONŞTIINŢEI

257

membru foloseşte un mecanism senzorial delicat pentru a detecta şi a se adapta la semnalele venite din mediu. În mod similar, o turmă devine turmă prin sincronizarea ritmurilor indivizilor. Pe drumurile create de om, şoferii vehiculelor pot (de obicei) să circule cu viteză mare pe distanţe lungi, fără a se ciocni, tot în virtutea angrenării mutuale. McGrath şi colegii săi au demonstrat în experimentele lor că angrenarea poate apărea în multe situaţii diferite: de la cât de rapid lucrează angajaţii până la ritmul relaţiilor sociale. 19 Posibilitatea angrenării ridică unele probleme. Cât de mult se pot adapta oamenii la medii neplăcute din punct de vedere temporal şi viceversa? În ce condiţii are mai multe şanse să se producă angrenarea şi când are cel mai mare succes? Ce fel de persoană se poate adapta cel mai uşor? Putem concepe medii înconjurătoare care se pot adapta la ritmul preferat de indi­ vizi? Posibilitatea angrenării subliniază cât este de important să ne calibrăm ritmul cu ceea ce ne înconjoară. Dacă tindem spre ceea ce Carl Jung numea sincronicitate, trebuie să existe flexibi­ litate temporală de ambele părţi ale ecuaţiei persoană-mediu.

M U LTITEM PORALITATEA În psihologia personalităţii există un concept interesant numit androginie psihologică. Cercetarea tradiţională pe tema dife­ renţelor psihologice dintre sexe a tratat masculinitatea şi fe­ minitatea drept poluri opuse. Studiile mai vechi au arătat (în mod deloc surprinzător) că personalitatea tipic masculină are şanse mai mari să reuşească în situaţii care cer mai multă afi.r­ mare de sine, în timp ce personalitatea feminină se descurcă mai bine în situaţii în care este nevoie de grijă şi exprimare emoţională. Din moment ce succesul profesional era asociat cu trăsături masculine, unul dintre efectele acestor stereoti258

GEOGRAFIA TIMPULUI

puri a fost acela că multe dintre femeile de carieră s-au con­ fruntat cu îndoieli legate de propria feminitate: cu cât aveau mai mult succes, cu atât simţeau că sunt mai degrabă conside­ rate bărbaţi decât femei. Dar o generaţie recentă de specialişti în psihologie socială (mai ales femei) - precum Sandra Bem şi Janet Spence - au pus sub semnul întrebării presupunerea că abilitatea femeilor de a face performanţă în domenii tradiţional masculine ar însemna compromiterea laturii feminine. Aceşti cercetători sunt cei care au dezvoltat ideea de androginie psihologică. Persoanele androgine din punct de vedere psihologic combină trăsături masculine (precum afirmarea de sine) şi feminine (precum înclinaţia de a purta de grijă) în repertoriul propriei perso­ nalităţi. Androginul nu este neutru psihologic, adică nu se situează între extrema masculină şi cea feminină, ci are la dispoziţia sa atât trăsături masculine, cât şi feminine. Există studii care au demonstrat valoarea androginiei psi­ hologice. În vreme ce tipurile masculine se descurcă mai bine în situaţii tradiţional masculine şi tipurile feminine excelează în situaţii tipic feminine, experimentele au arătat că persoa­ nele androgine (bărbaţi şi femei) tind să se descurce bine în ambele situaţii. S-a demonstrat, de exemplu, că personalităţile masculine şi androgine rezistă mai bine în faţa presiunii soci­ ale de a se conforma, dar şi că personalităţile feminine şi an­ drogine au rezultate mai bune la sarcini cum ar fi consilierea unui elev cu probleme. 20 Soţii androgini şi feminini (atât femei, cât şi bărbaţi) tind să aibă o căsnicie mai fericită. 2 1 Androginul, cu alte cuvinte, are acces la ce este mai bun din ambele lumi. Ritmul vieţii se mişcă într-o direcţie similară. ,,Întrebarea nu este la ce etaj al clădirii te afli", ca să folosim cuvintele specialistului în psihologie transpersonală Ken Wilber, ,,ci la câte alte etaje ai acces pentru a-ţi negocia drumul prin viaţă". 22 Multe situaţii pot fi abordate cel mai bine adoptând ritmul mai rapid: viteză, atenţie la ceas, orientare către viitor, capacitatea CONŞTIINŢA TIMPULUI ŞI TIMPUL CONŞTIINŢEI

259

de a echivala timpul cu banii. Pentru alte domenii ale vieţii (precum odihna, timpul liber, relaţiile sociale, elaborarea ideilor) este mai potrivită o atitudine relaxată faţă de timp. Persoana sau cultura care combină ambele perspective în repertoriul temporal (sau care se poate folosi de o multitudine de perspective) are şanse mai mari să se descurce în toate situa­ ţiile. Jeremy Rifkin vorbeşte despre pericolul ghetourilor tem­ porale. Oamenii care se limitează la „găşti" temporale înguste şi rigide nu sunt pregătiţi să-şi croiască propria soartă sau pro­ priul viitor politic. 23 Multitemporalitatea este calea de ieşire din aceste ghetouri temporale. Capacitatea de a acţiona mai rapid când situaţia o cere, de a încetini ritmul când nu mai există presiune şi de a înţelege multitudinea nuanţelor tem­ porale reprezintă poate adevăratul răspuns la întrebarea „Care este ritmul cotidian optim?" În cuvintele lui Lewis Mumford: Deşi prima noastră reacţie în faţa presiunii externe a timpului pre­ supune în mod necesar o reducere a vitezei, în cele din urmă, ca urmare a eliberării, vom găsi cadenţa şi măsura potrivite pentru fie­ care activitate; pe scurt, vom măsura timpul în viaţă aşa cum facem în muzică: nu ascultând de metronom (care e un dispozitiv pentru începători), ci găsind cadenţa potrivită pentru fiecare clipă şi mo­ dulând ritmul conform nevoilor şi ţelului urmărit. 24

Ca şi androginul psihologic, persoana sau cultura cu adevărat multitemporală nu se încadrează pur şi simplu într-o medie anume, ci poate să se mişte cât de repede sau cât de încet este nevoie. Astfel, un alt rezultat important (şi deloc surprinzător) obţinut de studiul Universităţii din Michigan este acela că flexibilitatea personală (spre deosebire de rigiditate) constituie o prevenţie eficientă împotriva stresului şi a lipsei satisfacţiei profesionale, indiferent de ocupaţie. Europeanul care mun­ ceşte suficient de mult ca să aibă realizări, dar care se poate opri pentru a se bucura de la dolce vita, are un element de mul­ titemporalitate. Angajatul japonez care poate avea un ritm accelerat şi unul scăzut înţelege şi el această capacitate. Dar 260

G EO G RAFIA TIMPULUI

nu se poate spune că toţi europenii sau că toţi japonezii stăpâ­ nesc multitemporalitatea. Datele ne arată mai degrabă preţul mare pe care îl plătesc multe dintre ţările cu ritm rapid; nu e nici o coincidenţă că vestul Europei are printre cele mai mari rate de boli coronariene din lume şi că sinuciderea este o pro­ blemă serioasă în Japonia. Dar valorile tradiţionale din aceste culturi oferă posibile modele (un fel de reţete) care luminează calea prin care orice individ conştient ar putea prelua contro­ lul asupra propriului timp. Joyce Carol Gates scria că „timpul este elementul în care existăm. [ ...] Ne lăsăm purtaţi de el ori ne înecăm în el". Aşadar, iată care e provocarea multitemporală: cum să fii suficient de productiv încât să te simţi confortabil, adică să minimalizezi stresul temporal şi să-ţi faci totodată timp pentru societate şi pentru relaţii apropiate.

CÂN D P R EI EI CON TROLUL La capătul explorărilor noastre vom ajunge în punctul de unde am pornit Şi vom cunoaşte locul pentru întâia oară. - T.S. Eliot, Patru cvartete

O ultimă poveste. În timp ce îmi planificam ceea ce avea să devină o călătorie de un an în jurul lumii, părea că fiecare că­ lător experimentat sau frustrat pe care îl întâlneam îmi oferea sfaturi. Acestea cuprindeau de toate: de la liste cu locuri pe care trebuia neapărat să le vizitez sau să le evit până la descrieri foarte detaliate cu ce avea să mi se întâmple dacă beam apa dintr-un loc sau altul. Dar cel mai profetic răspuns avea să vină dintr-o sursă neaşteptată. În timp ce stăteam pe scaun la un dentist, având gura plină de obişnuitele obiecte neplăcute, am avut parte de cel mai lung schimb nonstomatologic petrecut CONŞTIINŢA TIMPULUI ŞI TIMPUL CONŞTIINŢEI

261

vreodată între noi: ,,Am fost şi eu o dată într-o ţară străină. Afli multe despre tine însuţi." Şi a avut dreptate. După un an de pribegie prin aproape 20 de ţări de pe trei continente, după ce am vizitat toate minunile lumii de la Marele Zid Chinezesc la Zidul Plângerii din Ieru­ salim şi am adunat informaţii multiculturale care apoi să îmi servească cercetării profesionale de care mă ocup de atunci, cel mai de preţ lucru pe care l-am adus acasă a fost un alt punct de vedere. Cele mai durabile revelaţii personale, care încă îmi influ­ enţează felul de a-mi trăi viaţa, par a se învârti mereu în jurul temei timpului. Când oamenii petrec perioade lungi pe drum, pare că se produce o trecere către o conştiinţă dominată de tranzienţă. Majoritatea călătorilor pe care i-am intervievat în legătură cu această tranziţie mi-au raportat că s-a produs cam după trei luni. După aceea, zilele şi chiar lunile (mai ales pen­ tru cei care au inspiraţia de a merge în zone cu climă mai caldă) se amestecă unele cu altele. Aşteptările şi planurile de viitor încremenesc, devin nonentităţi. Schimbările frecvente, rapide şi adesea dramatice care sunt esenţa călătoriilor pe termen lung au ceva aparte: să decizi în timp ce iei micul dejun că vrei să îţi faci bagajul şi să porneşti spre altă ţară înainte de ora pentru check-out; să pui capăt unei legături intime pentru că unul din parteneri alege să meargă spre est, iar celălalt alege direcţia opusă - asta de obicei nu lasă loc de alte opţiuni decât să trăieşti de pe o zi pe alta. Forţa e atât de puternică încât se resimte la nivel somatic, şi nu ca alegere raţională. Ştiu asta din experienţă personală: la capătul fiecărei excursii prelungite simţeam că sunt fizic incapabil să îmi în­ drept gândurile spre trecut sau spre viitor. Nu înseamnă că aş fi depăşit cumva timpul către un prezent continuu de tip zen. De cele mai multe ori, eram pur şi simplu absent. Mă aflam într-un purgatoriu temporal. Petrecându-mi cea mai mare parte din viaţă foarte orientat spre viitor (care era adesea definit de 262

GEOGRAFIA TIMPULUI

aşteptările altora), mi se părea comic să văd cum mintea îmi era adesea incapabilă să se concentreze pe ziua de mâine, chiar şi atunci când era vorba de un eveniment pe care îl aşteptam de luni de zile, precum prima mea vizită la piramidele egip­ tene. Era clar că aveam un ritm personal. După cum spunea cândva filozoful Johann Herder, ,,tot ce e vremelnic are în sine măsura propriului timp". În consecinţă, după ce am ajuns acasă ca să-mi reiau rolul de profesor universitar, aveam sensibilitatea unui vagabond. Intelectul meu era temporar indisponibil şi eram dezorientat din cauza senzaţiei de şoc cultural. Mulţi dintre călătorii pe termen lung vă vor povesti că şocul întoarcerii acasă este adesea mai iritant decât cel al plecării. Cred că asta se datorează iluziei periculoase că, odată ajunşi acasă, vom putea în sfârşit să ne relaxăm şi să nu ne mai străduim atât să facem faţă schimbării constante. (Nu degeaba termenul englezesc travel (,,călăto­ rie") este înrudit cu franţuzescul travail, care înseamnă muncă grea şi penitenţă.) Dar specialiştii în psihologie socială ne vor spune că tocmai atunci când nutresc „iluzia invulnerabilităţii" oamenii devin cele mai influenţabile ţinte. Am mers la biroul de la universitate încercând din răspu­ teri să nu par dezorientat. Eram speriat, îmi era teamă că nu voi mai putea să îmi asum iarăşi rolul de profesor. Ce s-a în­ tâmplat apoi m-a luat prin surprindere. Deodată, ca şi cum aş fi apăsat pe un buton, am simţit cum mintea mi se metamorfo­ zează în forma dependentă de timp pe care o avusese cu 1 2 luni înainte. Era ca şi cum „profesorul Levine" era gata pentru orice sarcină: ştiam ce am de făcut şi când anume. Vreme de un an, universitatea a mers foarte bine fără mine, iar acum, cu o viteză ameţitoare, viitorul meu iar se umpluse de activităţi necesare. O parte din mine era mulţumită de structură şi normali­ tate. Dar o voce mai puternică protesta că revenirea acasă nu înseamnă să şterg cu buretele tot ce trăisem. Trebuia oare să reprim toate schimbările prin care trecusem? Într-unul din CONŞTIINŢA TIMPULUI ŞI TIMPUL CONŞTIINŢEI

263

acele rare momente de luciditate, vocea puternică mi-a porun­ cit să părăsesc clădirea pentru a-mi pune ordine în gânduri. Când am putut să-mi analizez situaţia mai detaşat, mi-a venit ideea că şocul cultural este doar o stare intermediară, o punte între două stiluri de viaţă: spontaneitatea de zi cu zi a călătoriilor îndelungate, pe de o parte, şi existenţa profesio­ nală dependentă de program, pe de altă parte. De fapt eram prins între forţele temporale pe care le studiam. Poate că era vorba doar de nişte curry nepalez încă nedigerat, dar m-am trezit gândindu-mă la Cartea tibetană a morţilor, textul budist sacru care te învaţă cum să controlezi în mod conştient proce­ sul morţii şi renaşterii. Moartea, după cum ne învaţă cartea, este o stare intermediară între viaţă şi inevitabila (cu excep­ ţia câtorva budişti iluminaţi) reîncarnare. Tranziţia de după moarte trebuie tratată cu grijă şi precizie deoarece oferă opor­ tunitatea unică de a-ţi şlefui caracterul vieţii următoare: Cât de neprevăzător eşti, tu care îţi iroseşti cea mai mare ocazie. Cât de tare te vei înşela dacă vei părăsi viaţa cu mâinile goale. - Cartea tibetană a morţilor2 5

Şi eu mă simţeam ca şi cum treceam de la o încarnare la alta. Sarcina mea era acum să descopăr ce pot reţine din viaţa pe care o părăseam pentru a intra în cea de care mă apropiam. În acel moment, am avut o revelaţie destul de simplă care mi-a îmbunătăţit viaţa: am înţeles că am şansa unică de a sparge ciclul deprinderilor şi pornirilor inutile. Am luat hotărârea să-mi urmăresc reacţiile impulsive de fiecare dată când ur­ mează să fac ceva (fie că e vorba de o sarcină profesională, pre­ cum întâlnirea cu un student, ţinerea unui curs sau scrierea unui articol, ori de o activitate socială, de la masa împreună cu un coleg până la discuţiile cu o cunoştinţă sau faptul de a răspunde la telefon). Apoi, mă opresc şi îmi pun două întrebări. 264

GEOGRAFIA TIMPULUI

În primul rând, este ceva ce trebuie neapărat să fac? În al doilea rând, este ceva ce aleg să fac? Nu mai voiam să investesc timp în activitatea respectivă decât dacă răspunsul la una din aceste întrebări era „da". În următoarele săptămâni mi-am pus obsesiv aceste între­ bări. Am descoperit că, deseori, răspunsul la întrebarea dacă trebuie era negativ; în mod cert erau mai multe răspunsuri negative decât mă aşteptasem. Recunosc, desigur, că tendinţa mea de a spune „nu" se poate să fie mai mare decât în cazul majorităţii oamenilor. La urma urmei, sunt binecuvântat cu o profesie care îmi permite un control personal formidabil. La vremea respectivă, nici nu aveam responsabilitatea căsniciei sau a copiilor. Cu toate astea, era surprinzător să constant cu câtă uşurinţă se descurcau colegii şi prietenii mei fără contri­ buţia mea. În general, acest „nu" regulat m-a lăsat să-mi eva­ luez opţiunile în funcţie de al doilea criteriu. În acest caz, am fost surprins de câte ori spuneam „da" şi cât de înclinat eram să mă implic în activităţi cotidiene relativ triviale. După toate acestea, când a trecut perioada de tranziţie, am simţit că am un control mai mare asupra propriei vieţi decât înainte - un sentiment care s-a perpetuat până în ziua de azi. Înţeleg că timpul meu este într-adevăr al meu. Chiar dacă ritmul vieţii este adesea dirijat de lumea din jur, mi-am dat seama că oamenii au mai mult control asupra cadenţei propriei existenţe decât cred de obicei. Şi am ajuns să observ un alt adevăr funda­ mental: timpul nostru este viaţa noastră. În cuvintele lui Miles Davis, ,,timpul nu este principalul lucru, ci singurul lucru". 26 Până la urmă, felul în care ne construim şi ne folosim timpul defineşte alcătuirea şi calitatea propriei existenţe. Faptul de a prelua controlul structurii propriului timp este interpretarea pe care o dau cuvintelor din Cartea tibetană a morţilor, care spune să nu te „consacri lucrurilor inutile ale vieţii". Acesta e cel mai important lucru pe care l-am asimilat în urma studiilor mele multiculturale. Inspirându-mă iar din CONŞTIINŢA TIMPULUI ŞI TIMPUL CONŞTIINŢEI

265

cuvintele lui Russell Banks despre Wakefield, am plecat de acasă şi asta am văzut când m-am uitat înapoi ca să îmi dau seama ,,ce e adevărat acolo"27• Poate că nu îmi arată „lumina primor­ dială" pe care budiştii o caută la intrarea în lumea de dincolo, dar ştiu sigur că timpul meu îmi aparţine ceva mai mult.

N OTE

Prefaţă : Co nvo rbi ri d e s p re ti m p, cu accent 1.

Hali, Edward T., The Silent Language, Doubleday, Garden City, N.Y., 1959. 2. Strauss, A.L., Images of the American City, Transaction Books, New Brunswick, N.J., 1976 3. Time, 11 martie 1985. 4. Pentru un bun exemplu, vezi Keyes, R., Timelock, HarperCollins, New York, 1991. 5. ,,Itchy feet and pencils: A symposium", The New York Times Book Review, 3, 23 (1991, 18 august 18).

1. Tem po u l : Viteza vieţii 1.

Spradley, J.P., Phillips, M., ,,Culture and stress: A quantitative analy­ sis", American Anthropologist 74, 518-29 (1972). 2. Comunicare personală, 16 ianuarie 1996. 3. În majoritatea ţărilor, au fost adunate date din capitală sau un oraş rival major: Amsterdam, Atena, Budapesta, Dublin, Frankfurt, Guang­ zhou, Hong Kong. 4. Jakarta, Londra, Mexic, Nairobi, New York, Paris, Rio de Janeiro, Seul, Singapore, Stockholm, Taipei, Tokyo, Toronto, Viena. În alte patru ţări, din varii motive observaţiile au fost făcute în mai multe oraşe. În Polonia, am adunat date din Wroclaw, Lodz, Poznan, Lublin şi Varşovia. În Elveţia s-au făcut măsurători şi la Berna, şi la Zurich. În Siria şi Iordania, cele mai multe observaţii au fost făcute la Damasc NOTE

267

5.

6.

7. 8. 9. 10.

11.

12. 13. 14. 15. 16. 17.

18. 19. 20. 21. 22.

268

şi Amman, dar au fost şi unele în alte oraşe importante. În fiecare caz, s-au combinat informaţii din diferitele centre urbane. Acestea au fost adunate în lunile mai calde ale anului, în perioada 1992-1995. Hoch, I., ,,City size effects, trends and policies", Science, 193, pp. 85663, 857 (1976). Pentru o discuţie mai amplă despre ipoteza econo­ mică, vezi Bornstein, M.H., ,,The pace of life: Revisited", International Journal ofPsychology 14, pp. 83-90 (1979). Statistici bazate pe cele mai recente date de la Banca Mondială. World Bank, The World Bank Atlas: 1995, World Bank, Washington, D.C., (1994). Henry, J., ,,White people's time-colored people's time", Trans-Action, 2 , pp. 31-34 (1965, martie/aprilie). Ibid., p. 24. Horton, J., ,,Time and cool people", în Kochman, T. (ed.), Rappin and Stylin' Out, 19-31, University of Illinois Press, Urbana, Ill., 1972. Hunt, S., ,,Why tribal peoples and peasants of the Middle Ages had more free time than we do", Maine Times, p. 40 (1984). Johnson, A., ,,In search of the affluent society", Human Nature, pp. 50-59 (1978). Schor, J.B., The Overworked American, BasicBooks, New York, 1991, p. 1o. Hail, E.T., The Silent Language, Doubleday, New York, 1959. Bohannan, P., ,,Time, rhythm, and pace", Science, 80, 1, pp. 18-20 (1980). Niles, S., E-mail postat pe Intercultural Network, 19 mai 1995. Comunicare personală, 21 noiembrie 1993. Întrucât s-a bazat în primul rând pe cel mai mare oraş din fiecare naţiune, studiul nostru axat pe 31 de ţări nu a oferit o confirmare a ipotezei demografice. Wright, H.F., ,,The city-town project: A study of children in commu­ nities differing in size", 1961. Raport nepublicat. Amato, P.R., ,,The effects of urbanization on interpersonal behavior", Journal ofCross-Cultural Psychology, 14 (1983), pp. 3 5 3-367. Bornstein, M.H., ,,The pace of life: Revisited", International Journal of Psychology 14, pp. 83-90 (1979). Bornstein, M., Bornstein, H., ,,The pace of life", Nature, 259 (1976), pp. 557-559. Dovezi pentru această ipoteză pot fi găsite şi într-un studiu de Hoel, L.A., ,,Pedestrian travel rates in central business districts", Traffic Engineer, 38 (1968), pp. 10-13. N OTE

2 3.

24. 2 5. 26.

27.

28. 29.

30. 3I .

32.

33.

34.

Indici mai sofisticaţi de temperatură şi umiditate nu sunt disponibili pentru multe oraşe internaţionale. Triandis, H., Cu/ture and Social Behavior, McGraw-Hill, New York, 1994. Scorurile la capitolul individualism-colectivism au fost fumizate de Harry Triandis. Bourdieu, Pierre, ,,The attitude of the Algerian peasant toward time", în Pitt-Rivers, J. (ed.), Mediterranean Countrymen, Mouton, Paris, 1963, pp. 55-72. Friedman, M., Rosenman, R.H., ,,Association of specific overt beha­ vior pattems with blood and cardiovascular findings", Journal of the American Medical Association, 240 (1959), pp. 761-763. Jenkins, C.D., Zyzanski, S.J., Rosenman, R.H., Jenkins Activity Survey: Form C, Psychological Corporation, New York, 1979. Wright, L., McCurdy, S., Rogoll, G., ,,The TUPA Scale: A seif-report measure for the Type A subcomponent of time urgency and perpetuai activation", Psychological Assessment 4 (1992), pp. 352-356. Keyes, R., Timelock, HarperCollins, New York, 1991. Pentru autoevaluări mai detaliate ale urgenţei temporale, vezi Landy, F.J., Restegary, H., Thayer, J., Colvin, C., ,,Time urgency: The construct and its meaning", Journal ofApplied Psychology, 76 (1991), pp. 644-657; Friedman, M., Fleischmann, N., Price, V., ,,Diagnosis of Type A be­ havior pattem", în Robert Allan, Stephen Scheidt (ed.), Heart and Mind: The Practice ofCardiac Psychology, American Psychological Asso­ ciation, Washington, D.C., 1996, 179-196. Ulmer, D.K., Schwartzburd, L., ,,Treatment of timepathologies", în Robert Allan, Stephen Scheidt (eds.), Heart and Mind: The Practice of Cardiac Psychology, American Psychological Association, Washington, D.C., 1996, pp. 329-362. Pentru mai multe informaţii legate de această scară, vezi Levine, R., Conover, L., ,,The pace of life scale: Development of a measure of individual differences in the pace of life", articol prezentat la Inter­ national Society for the Study of Time, Normandia, Franţa (1992); Soles, J.R., Eyssell, K., Norenzayan, A., Levine, R., ,,Personality cor­ relates of the pace of life", articol prezentat la întâlnirile Western Psychological Association, Kona, Hawaii (1994). Dapkus, M., ,,A thematic analysis of the experience of time", Journal ofPersonality and Social Psychology, 49(1985), pp. 408-419. NOTE

269

2. Durata : Ceasul psi h ologic 1.

2.

3.

4. 5.

6. 7.

8. 9. IO. 1 I.

12. 13.

14. 15.

16. 270

Vezi Campbell, S., ,,Circadian rhythms and human temporal expe­ rience", în Block, R. (ed.), Cognitive Models of Psychological Time, Law­ rence Erlbaum, Hillsdale, N.J., 1990, pp. I01-u8. Block, R.A., ,,Temperature and psychological time", în Macey, S.L. (ed.), Encyc/opedia ofTime, Garfield, New York, 1994, pp. 594-595. Block, R., ,,Models of psychological time", în Block, R. (ed.), Cognitive Models ofPsychological Time, Lawrence Erlbaum, Hillsdale, N.J., 1990, pp. 1-36. Macleod, R.B., Roff, M.F., ,,An experiment in temporal disorienta­ tion", Acta Psychologica 1 (1936), pp. 381-423. Vezi Campbell, S., ,,Circadian rhythms and human temporal expe­ rience", în Block, R. (ed.), Cognitive Models of Psychological Time, Law­ rence Erlbaum, Hillsdale, N.J., 1990, pp. I01-u8. Aschoff, J., ,,On the perception of time during prolonged temporal isolation", Human Neurobiology 4 (1985), pp. 41-52. Campbell, S., ,,Circadian rhythms and human temporal experience", în Block, R. (ed.), Cognitive Models ofPsychological Time, Lawrence Erl­ baum, Hillsdale, N.J., 1990, pp. I01-u8. Aschoff, J., ,,On the perception of time during prolonged temporal isolation", Human Neurobiology 4 (1985), pp. 41-52. Siffre, M., Beyond Time, McGraw-Hill, New York, 1964, pp. u8, 182. Buckhout, R., ,,Eyewitness identification and psychology in the court­ room", Criminal Defense 4 (1977), pp. 5-I O. Loftus, E.F., Schooler, J.W., Boone, S.M., Kline, D., ,,Time went by so slowly: Overestimation of event duration by males and females", Applied Cognitive Psychology, 1 (1987), pp. 3-13. Ibid., p. 3. Schneider, A.L., Griffith, W.R., Sums, D.H., Burcart, J.M., Portland Fonvard Records Check of Crime Victims, U.S. Department of Justice, Washington, D.C., 1978. Veach, T.L., Touhey, J.C., ,,Personality correlates of accurate time perception", Perceptual and Motor Skills, 33 (1971), pp. 765-766. Gardner, R.M., Brake, S.J., Salaz, V.E., ,,Reproduction and discrimi­ nation of time in obese subjects", Personality and Social Psychology Bulletin, I O (4) 1984, pp. 554-563. Andrew, J.M., Bentley, M.R., ,,The quick minute: Delinquents, drugs, and time", Criminal Justice Ef Behavior, 3 (2) 1976, pp. 179-186. NOTE

17. Multe dintre aceste descoperiri sunt expuse în Orme, J.E., Time, Ex­ perience and Behavior, Iliffe Books, London, 1969. 18. Friedman, W., About Time: Inventing the Fourth Dimension, MIT Press, Cambridge, Mass., 1990. 19. Suzuki, D.T., Zen and Japanese Cu/ture, Pantheon Books, New York, 1959. 20. Murphy, M., White, R., The Psychic Side of Sports, Addison-Wesley, Reading, Mass., 1978, p. 46. 21. Ibid., p. 45. 22. Zimbardo, P.G., Marshall, G., Maslach, C., ,,Liberating behavior from time-bound control: expanding the present through hyp nosis", Jour­ nal ofApplied Social Psychology 1 (1971), pp. 305-323. 23. Cooper, L.F., Erickson, M.H., Time Distortion in Hypnosis, Williams and Wilkins, Baltimore, 1959. 24. Huxley, A., Island, Harper and Row, New York, 1962. 25. Există o mulţime de studii care se ocupă de nivelul optim de excitaţie; vezi, de exemplu, Mehrabian, A., Russell, J., An Approach to Environ­ mental Psychology, MIT Press, Cambridge, Mass., 1974. 26. Melges, F.T., Time and the Inner Future, John Wiley, New York, 1982, p. 177. 27. Ibid., p. xix. 28. Harton, J.J., ,,An investigation of the influence of success and failure on the estimation of time", Journal ofGeneral Psychology, 21(1939), pp. 51-62. 29. Ornstein, R., The Psychology of Consciousness, ediţia a doua, Harcourt, Brace, Jovanovich, New York, 1977. 30. Meade, R.D., ,,Time on their hands", Personnel Journal, 39 (1960), pp. 130-132. 31. Cialdini, R., Influence: Science and Practice, ediţia a treia, HarperCollins, New York, 1993, p. 197. 32. Hall, E.T., The SilentLanguage, Doubleday, New York, 1959, pp. 152-153. 33. Friedman, W., About Time: Inventing the Fourth Dimension, MIT Press, Cambridge, Mass., 1990. 34. Cahoon, D., Edmonds, E.M., ,,The watched pot still won't boil: Ex­ pectancy as a variable în estimating the passage of time", Bulletin of the Psychonomic Society 16 (1980), pp. n5-n6. 35. Weaver, M A., ,,Brunei", The New Yorker(7 oct. 1991), p. 64. 36. Hoffman, E., Exit into History: A Journey through the New Eastern Europe, Penguin, New York, 1993, p. 78. NOTE

271

37. Ibid., 282. 38. Ueda, K., ,,Sixteen ways to avoid saying «no» in Japan", în Condon, J., Saito, M., Intercultural Encounters with Japan, TheSimul Press, Tokyo, 1974. 39. Mesaje primite pe email, aprilie-mai 1995, septembrie 1995. 40. Ibid. 41. Callus, H., China: Confacian and Communist, Henry Hoit, NewYork, 1959, p. 37. 42. Keyes, R., Timelock, Harper Collins, New York, 1991. 43. Levy, J., ,,Psychological implications of bilateral asymmetry", în Dimond, S.J., Beaumont, J.G., Hemisphere Function ofthe Human Brain, John Wiley & Sons, New York, 1974. Concluziile lui Roger Sperry şi ale colegilor săi se bazează pe studiul pacienţilor cu sindromul creie­ rului scindat. Este vorba despre indivizi care au suferit leziuni cere­ brale sau al căror corp calos a fost afectat în urma unei operaţii (corpul calos este stratul nervos responsabil pentru comunicarea între cele două emisfere cerebrale, caracteristic unei conştiinţe „normale"). Conform cercetătorilor, fără un corp calos intact, cele două emisfere pot fi antrenate să lucreze separat. Dându-le diverse sarcini acestor pacienţi, Sperry şi succesorii săi au reuşit să catalogheze sarcinile de care se ocupă fiecare emisferă în parte. La oamenii normali, corpul calos asigură comunicarea constantă între cele două emisfere, astfel încât ele să lucreze împreună. Cu alte cuvinte, deşi este de folos să vorbim în termeni generali despre gândirea cu emisfera dreaptă sau stângă, nu este justificat ştiinţific să privim aceste lucruri în sens literal, ca şi cum o parte a creierului ar fi activă şi cealaltă inactivă, în funcţie de ce se petrece. Pentru mai multe despre acest subiect, vezi Howard Gardner, ,,What We Know (and Do Not Know) About the Two Halves of the Brain", în Art, Mind and Brain (1982). 44. Edwards, B., Drawing on the Right Side ofthe Brain, Houghton-Mifflin, Los Angeles, 1979. 45. Csflcszentmihalyi, M., Flow: The Psychology of Optimal Experience, Harper & Row, New York, 1990. 46. Ambele citate sunt din Myers, D., The Pursuit ofHappiness, Avon, New York, 1992, p. 133. 47. Csfkszentmihalyi, M., ,,The flow experience and its significance for human psychology", în Csflcszentmihalyi, M., Csflcszentmihalyi, I., Optimal Experience: Psychological Studies ofFlow in Consciousness, Cam­ bridge University Press, Cambridge, 1988. 272

NOTE

48. Cs1'k:.szentmihalyi, M., Flow: The Psychology ofOptimal Experience, p. 81. 49. Capra, F., The Tao ofPhysics, Shambhala, Boulder, Colo., 1975. 50. Rucker, R., The Fourth Dimension: A Guided Tour ofthe Higher Universes, Houghton Mifflin, Boston, 1984. 51. Pinker, S., The Language Instinct, William Morrow, New York, 1994, p. 209; citat de Mark Aultman într-o postare online la adresa isstl@ psuvm.psu.edu, 26 februarie 1996.

3. Scurtă istorie a ti m p u l u i m ă s u rat pe ceas 1. Lewis, J.D., Weigart, A.J., .,The structures and meaning of social time", Social Forces, 60 (1981), pp. 432-462. 2. Lightman, A., Einstein'sDreams, Pantheon, NewYork, 1993, pp. 150-151. 3. Există mai multe surse excelente cu descrieri mai ample ale istoriei ceasului; vezi, de exemplu, Boorstin, D.J., The Discoverers, Random House, New York, 1983. 4. Ibid., p. 33. 5. Kahlert, H., Muhe, R., Brunner, G.L., Wristwatches: History of a Cen­ tury's Development, Schiffer Publishing, West Chester, Pa., 1986, pp. 12-13. 6. Citat în Kahlert et al. (1986), p. 11. 7. Greenhill, J., ,.Running late? Never in a million years", USA Today 1 (23 aprilie 1993). 8. Hawking, S., A Brief History of Time: From the Big Bang to Black Holes, Bantam, New York, 1988. 9. Szalai, A., ,.Differential evaluation of time budgets for comparative purposes", în Merritt, R., Rokkan, S. (eds.), Comparing Nations: The Use of Quantitative Data în Cross-National Research, Yale University Press, New Haven, 1966, pp. 239-358. 10. Bloch, M., Feudal Society, University of Chicago Press, Chicago, 1961. 11. Aveni, A., Empires ofTime, Basic Books, New York, 1989. 12. Citat în Keyes, R., Timelock, Harper-Collins, New York, 1991, p. 20. 13. Mumford este citat în Westergren, G., Time: Experiences, Perspectives and Coping-Strategies, Almqvist and Wiksell, Stockholm, Sweden, 1990, p. 8. 14. Keyes, R., Timelock, Harper-Collins, New York, 1991, p. 18. 15. O'Malley, M., Keeping Watch: A History ofAmerican Time, Viking, New York, 1990. 16. Ibid., p. 40. NOTE

273

17. U.S. News B- Wor/d Report(22 octombrie 1990). ,,The times of our lives: Conversation with Michael O'Malley", p. 66. 18. O'Malley, M., Keeping Watch, p. 95. 19. Citat în ibid., p. 156. 20. Ibid., p.157. 21. Ibid., p. 161. 22. Waterbury Watch Company (1887). Keep a Watch on Everybody, BAC, Bx 6, ,,Waterbury Watch Co.", New York. 23. O'Malley, op. cit., p. 148. 24. Cawelti, J.G., Apostles of the Self-Made Man, University of Chicago Press, Chicago, 1965, p. I I8. 25. Rifkin, J., Time Wars, Henry Holt, New York, 1987, p. I I0. 26. Ibid., p. I I I. 27. Braverman, H., Labor and Monopoly Capital, Monthly Review Press, New York, 1974, p. 321. 28. J. Rifkin, Time Wars, p. I I I. 29. Ihid., p. 124. 30. Ihid., p. 134. 31. Ibid., p. 136. 32. Ibid., p. 169. 33. Ibid., p. 145. 34. Ibid., p. 15. 35. Haley, A., ,,Writer's guide", Los Angeles Times Magazine, 16 (16 martie 1986). 36. Rimer, S., ,,They measure time by feet"; retipărit în The Fresno Bee, Ar, A8 (13 iulie 1993). 37. Rifkin, J., Time Wars, p. r. 38. Shaw, J., ,,Punctuality and the everyday ethics of time", Time and Society, 3 (1994)., pp. 79-97, 86, 87. 39. Comunicare personală. Pentru descrierea muncii sale cu metronomul, vezi Kir-Stimon, William, ,,«Tempo-statis» as a factor in psycho­ therapy: Individual tempo and life rhythm, temporal territoriality, time planes and communication", Psychotherapy: Theory, Research and Practice, 14 (1977), pp. 245-248. 40. Lauer, R.H., Temporal Man: The Mea ning and Uses of Social Time, Prae­ ger, New York, 1981. 41. Zerubavel, E., ,,The French Revolution calendar: A case study in the sociology of time", American Sociologica/ Review, 42 (1977), p. 870. 274

NOTE

42. Zerubavel, E., Hidden Rhythms: Schedules and Calendars in Social Life, University of Chicago Press, Chicago, 1981. 43. Rifkin, J., Time Wars, pp. 2, 5. 44. Meeker, J., ,,Reflections on a digital watch", citat în Utne Reader(sep­ tembrieloctombrie 1987), p. 57.

4. Viaţa în ti m p u l eve n i m e nţial r. Lauer, R., Temporal Man: The Meaning a n d Uses ofSocial Time, Praeger: New York, 1981. 2. Jones, J., ,,An exploration of temporality in human behavior", în Schank, R., Langer, E. (eds.), Beliefs, Reasoning, and Decision-Making: Psycho-Logic in Honor ofBob Abelson, Lawrence Erlbaum, Hillsdale, N.J., 19933- Schachter, S., Gross, L., ,,Manipulated time and eating behavior", Journal ofPersonality and Social Psychology IO (1968), pp. 93-106. 4. Casta:iieda, J., ,,Ferocious differences", The Atlantic Monthly (iulie 1995), pp. 68-76, 73, 74. 5. Bock, P., ,,Social structure and language structure", South-western Journal ofAnthropology, 20 (1964), pp. 393-403. 6. Lauer, R.H., Temporal Man: The Mea ning and Uses ofSocial Time, Prae­ ger, New York, 1981. 7. Sorokin, P., Sociocultural Causality, Space, Time, Russel and Russel, New York, 1964. 8. Rifkin, J., ,,Time wars: A new dimension shaping our future", Utne Reader (septembrie/octombrie 1987), pp. 46-57. 9. Thompson, E.P., ,,Time, work-discipline, and industrial capitalism", Fast and Present, 38 (1967), pp. 56-97. 10. Raybeck, D., ,,The coconut-shell clock: Time and cultural identity", Time and Society, 1, 3 (1992), pp. 323-340. 1 r. Leach, E.R., Rethinking Anthropology, TheAthlone Press, London, 1961. 12. Hall, E., The Dance ofLife, Doubleday, Garden City, N.Y., 1983. 13. Gonzalez a cercetat mult şi tema timpului; vezi Gonzalez, A., Zim­ bardo, P., ,,Time in perspective", Psychology Today (martie 1985), pp. 20-26. 14. Hall, E., The Dance ofLife, Doubleday, Garden City, N.Y., 1983. 15. Bluedorn, A., Kaufman, C., Lane, P., ,,How many things do you like to do at once? An introduction to monochronic and polychronic time", Academy ofManagement Executive, 6 (1992), pp. 17-26. NOTE

275

16. UPI, ,,Ships with 1,800 Marines off Lebanon", retipărit în The Fresno Bee, A1 (23 iunie 1985.

5. Ti m p şi putere : Regu lile jocu l u i aşte ptă ri i 1. Osuna, E., ,,The psychological cost of waiting", Journal ofMathemati­ ca/ Psychology, 29 (1985), pp. 82-105. 2. Gwertzman, B., ,,Soviet shoppers spend years in line", New York Times 13 (13 mai 1969). 3. Dressler, C., ,,Minute here, an hour there: They add up", The Fresno Bee, A1 (21 iunie 1988). 4. Cea mai bună sursă de informare pe tema aceasta este Schwartz, B., Queuing and Waiting, University of Chicago Press, Chicago, 1975. Capitolul de faţă se bazează în mare parte pe cercetarea inovatoare a lui Schwartz. 5. Citat în Gibbs, N., ,,How America has run out of time", Time(24 aprilie 1989), pp. 58-67, 67. 6. Robinson, J., ,,Your money or your time", American Demographics (noiembrie 1991), pp. 22-25. 7. Mehta, Ved, ,,Letter from New Delhi", The New Yorker (19 ianuarie 1987), pp. 52-69. 8. Ibid., p. 58. 9. Cialdini, R., Injluence: Science and Practice, ediţia a doua, Scott-Fores­ man, Glenview, Ill., 1988, p. 230. IO. Halpem, J., lsaacs, K., ,,Waiting and its relation to status", Psycholo­ gical Reports, 46 (1980), pp. 351-354. 11. Vezi Levine, R, West, L., Reis, H., ,,Perceptions of time and punctuality in the United States and Brazil", Journal ofPersonality and Social Psycho­ logy, 38, 4 (1980), pp. 541-550. 12. E.B. White, The Second Treefrom the Corner, Harper and Bras, NewYork, 1935, pp. 225-226. 13. Schwartz, B., Queuing and Waiting, University of Chicago Press, Chi­ cago, 1975, p. 21. 14. Ibid., pp. 110-132. 15. Gibbs, N., ,,How America has run out of time", Time(24 aprilie 1989), p. 67. 16. Citat în Schwartz, B., Queuing and Waiting, University of Chicago Press, Chicago, 1975, p. 135. 17. Ibid., pp. 135-152. 276

N OTE

18. Solzhenitsyn, A., The Cancer Ward, Dial., New York, 1968, p. 222 [Aleksandr Soljeniţîn, Pavilionul canceroşilor, trad. de Eugen Uricaru şi Maria Dinescu, Editura Univers, Bucureşti, 2009 (n. red.)]. 19. Clifford, C., Holbrooke, R., .,Annals of Government (The Vietnam Years) - Part 1", The New Yorker, 79 (6 mai 1991). 20. Ibrahim, Y.M., ,,ln the Mideast, a fear that war is only the beginning", The New York Times Week in Review (3 februarie 1991), 1-2, 1. 21. Greve, F., Donnelly, J., ,.Oil nears water supply", The Fresno Bee, A1, A8 (27 ianuarie 1991). 22. Allman, T.D., ,.Saddam wins again", The New Yorker (1 7 iunie 1996), 60-65. 23. Gabler, N., Winche/1: Gossip, Power and the Cu/ture of Celebrity, Knopf, New York, 1994, p. xv. 24. New York Times, 25 noiembrie 1963; citat în Schwartz, B., Queuing and Waiting, University of Chicago Press, Chicago, 1975, p. 42. 25. Post, E., Emily Post's Etiquette: The Blue Book of Social Usage, Funk and Wagnall's, New York, 1965, p. 48. 26. Citat în Schwartz, B., Queuing and Waiting, University of Chicago Press, Chicago, 197 5, p. 43. 2 7. Mann, L., .,The social psychology of waiting lines", American Scientist, 58 (1970), p. 389-398. 28. Milgram, S., Liberty, H., Toledo, R., Wackenhut, J., ,.Response to in­ trusion into waiting lines", Journal ofPersonality and Social Psychology, 51 (1986), pp. 683-689. 29. Mann, L., .,The social psychology of waiting lines", American Scientist, 58 (1970), pp. 389-398. 30. Schwartz, B., Queuing and Waiting, University of Chicago Press, Chi­ cago, 1975, pp. 153-166. 31. The New Yorker (9 iulie 1984), ,.King Hassan of Morocco", 47.

6. Un d e se desfăşoară viaţa cel mai ra pid? 1 . Reingold, E.M., ,.A homecoming !ament", Time, 5 5 (2 februarie 1987). 2. Scorurile generale au fost calculate standardizând statistic timpul absolut al fiecărui experiment, astfel încât rezultatele fiecărui expe­ riment au fost evaluate la fel, la care s-au adăugat aceste trei scoruri standard. 3. Mai exact, ţările din blocul non-fost sovietic al vestului european. 4. .,The perils of 1997'', Time (13 mai 1991), 14. NOTE

277

5. 6. 7. 8.

9. 10.

11. 12.

13. 14. 15. 16. 17. 18. 19. 20. 21. 22. 23. 24. 25. 26. 27. 278

,,Mean Streets", The New York Times, IO decembrie 1996, p. A13. Whyte, W., City, Doubleday, New York, 1988, p. 60. Whyte, W., City, Doubleday, New York, 1988, pp. 60--61. Riding, A., ,,Why la dolce vita is easy for Europeans", New York Times: The Week in Review (7 iulie 1991), 2; Sanger, D., ,,As Japanese work ever harder to relax", New York Times: The Week in Review (7 iulie 1991), 2. JETRO, Nippon 1992 Business Facts 8- Figures, Japan External Trade Organization, Tokyo, 1992. Gasparini, G., ,,On waiting", Time and Society 4 (1995), pp. 29-45. Hunnicutt, Benjamin J., Work Without End, Temple University Press, Philadelphia, 1988. Hunnicutt, Benjamin J., Kellogg's Six-Hour Day, Temple University Press, Philadelphia, 1996, p. 17. Ibid., p. 35. Ibid., p.145. ,,France's Privileged Workers", 22 ianuarie 1997. Schor, Juliet B., The Overworked American: The Unexpected Decline of Leisure, Basic Books, New York, 1991. European Trade Union Institute, Collective Bargaining in Western Europe in 1988 and Prospectsfor 1989, Eurolnt, Bruxelles, 1988/89, p. 62. Hadenius, S., Lindgren, A., On Sweden, The Swedish Institute, Helsingborg, Suedia, 1992. Gibbs, N., Time (24 aprilie 1989), pp. 58-67. Citat în Rifkin, J., Time Wars, HenryHolt, New York, 1987, p. 51. Pratt, L., ,,Business temporal norms and bereavement behavior", American Sociologica/ Review, 46(1981), pp. 317-333. McCaffery, R., Managing the Employees Bene.fit Program, American Management Association, New York, 1972, p. 125. JETRO, Nippon 1992 Business Facts and Figures, Japan External Trade Organization, Tokyo, 1992. Din Respondents, E.H., Respondents, P.K. (ed.), Index to International Public Opinion, 1989-1990, Greenwood Press, New York, 1991. Godbey, G., Graefe, A., ,,Rapid growth in rushin' Americans", Ameri­ can Demographics (aprilie 1993), pp. 26-28. Robinson, J.P., Godbey, G., ,,The great American slowdown", Ameri­ can Demographics (iunie 1996), pp. 42-48. Datele furnizate de John Robinson şi Ann Bostrum indică faptul că numărul orelor pe care americanii îşi amintesc că le-au lucrat tinde N OTE

28. 29. 30. 3r.

32.

33. 34.

35. 36.

să fie mult mai ridicat decât ce şi-au notat în jurnalul personal. Di­ ferenţa s-a mărit de la o oră în 1965 la 7 ore în 1985. Cel mai mare decalaj e întâlnit la cei care îşi amintesc că au lucrat foarte mult peste program. Cei care au estimat că au lucrat între 50 şi 54 de ore au notat, în medie, cu 9 ore mai puţin în jurnal. Cei care şi-au amintit că au lucrat 75 de ore sau mai mult au supraestimat, în medie, cu aproape 25 de ore. Comparaţii similare nu sunt disponibile şi pentru alte ţări. Datele despre muncă şi timp liber discutate în acest capitol se bazează pe sondaje retrospective. Vezi Russell, C., ,,Overworked? Overwhelmed?" American Demographics (martie 1995), 8, 5r. Respondents, E.H., Respondents, P.K. (eds.), Index to International Public Opinion, 199 1-1992, Greenwood Press, New York, 1993. Respondents, E.H., Respondents, P.K. (eds.), Index to International Public Opinion, 1989-1990, Greenwood Press, New York, 1991. Morris, J., ,,«Trans-Texas»", în Journeys, Oxford University Press, Oxford, 1984, p. rrr. Vezi Levine, R., Lynch, K., Miyake, K., Lucia, M., ,,The type A city: Coronary heart disease and the pace of life", Journal of Behavioral Medicine 12 (1989), pp. 509-524. Dimensiunile oraşelor s-au bazat pe estimările de populaţie pentru zona metropolitană extinsă (Metropolitan Statistica! Area sau Pri­ mary metropolitan Statistica! Area). Pentru mai multe definiţii, vezi U. S. Bureau of the Census, State and Metropolitan Area Data Book, U.S. Government Printing Office, Washington, D.C., 1991. Timpul scurs în cele două situaţii a fost apoi unificat statistic. Ca şi în experimentul anterior, scorurile generale ale ritmului vieţii au fost stabilite prin standardizarea statistică a timpului absolut pentru fiecare experiment. Los Angeles Times (22 octombrie 1989). ,,The wristwatch factor", M4. Iniţial, am vrut să includem în primul nostru studiu internaţional proporţia indivizilor care poartă ceas. Dar am renunţat din cauza faptului că nu cunoşteam trendurile din modă. În Taiwan mai ales, am fost surprins să constat că aproape nici o femeie nu părea că poartă ceas. Totuşi, după ce m-am întors acasă, am aflat că nu mă uitam unde trebuie: femeile purtau ceasul la gât, lucru care mi-a scăpat complet. Drept urmare, am abandonat aceste date.

NOTE

279

7. Săn ătate, avere, feric i re şi ca ritate I.

2.

3. 4.

5.

6.

7.

280

Friedman, M., Ulmer, D., Treating Type A behavior, Random House, New York, 1984. Mai mulţi cercetători nu au putut confirma rezultatele lui Friedman şi Rosenman. Unii consideră că relaţia dintre comportamentul de tip A şi bolile coronariene derivă din toxicitatea unei componente a tipului A, ceea ce se cheamă „furie ostilă". Sentimentul urgenţei temporale, spun aceste studii, poate caracteriza şi oamenii care sunt foarte ostili, dar nu duce neapărat la boli de inimă. Alţi cercetători respectaţi au descoperit că sentimentul urgenţei temporale şi ten­ dinţa de a fi mereu activ pot să provoace boli de inimă. (Vezi, de exemplu, Wright, L., ,,The Type A behavior pattern and coronary artery disease", American Psychologist, 431 [1 988], pp. 2-14.) Pentru recenzii ale studiilor, vezi (1) Booth-Kewley, S., Friedman, H., ,,Psycho­ logical predictors of heart disease: a quantitative review", Psychological Bulletin, 101(1 987), pp. 343-362; (2) Matthews, K., ,,Coronary heart disease and Type A behaviors: Update on an alternative to the Booth­ Kewley and Friedman (1 987) quantitative review", Psycho/ogical Bulletin, 104 (1988), pp. 373-380. Moarte cauzată de ischemie (flux de sânge scăzut). Corelaţia dintre ritmul cotidian şi mortalitatea provocată de boli de inimă a fost 0,51 pentru cele 36 de oraşe americane şi 0,35 pentru toate ţările. Întrucât vârsta este corelată pozitiv cu incidenţa bolilor de inimă, am ajustat statistic ratele de deces în raport cu vârsta (luând în considerare, în primul rând, vârsta medie şi, în al doilea rând, procentul de locuitori cu vârsta de 65 de ani sau mai mult) pentru fiecare oraş. Aceste ajustări nu au afectat semnificativ amploarea corelaţiilor. Smith, T., Anderson, N., ,,Models of personality and disease: An in­ teractional approach to Type A behavior and cardiovascular risk", Journal ofPersonality and Social Psychology, 50 (1 986), pp. 1 1 66-1 173. U.S. Department of Health and Human Services, ,,Regional variation in smoking prevalence and cessation: Behavioral risk factor surveil­ lance, 1986", Morbidity andMortality Weekly Report, 36 (1987), pp. 751-754. Diener, E., Diener, M., Diener, C., ,,Factors predicting thesubjective well-being of nations"; manuscris nepublicat, Universitatea din Illinois, 1994. N OTE

8. Pentru a evalua nivelul de satisfacţie, ne-am bazat pe informaţii oferite de unele din marile sondaje efectuate periodic de guvernele şi grupurile de studiu din multe ţări. Au fost disponibile informaţii din sondaje pentru aproape 15 dintre ţări. Evaluările satisfacţiei legate de propria viaţă pentru fiecare ţară s-au bazat pe ultimul son­ daj efectuat la nivel naţional; vezi Veenhoven, R., Happiness in Nations, Risbo, Rotterdam, 1993. 9. Schor, J.B., The OverworkedAmerican, Basic Books, New York, 1991, p. IO. I O. Diener, E. (23 martie 1995); comunicare personală. 11. Ar trebui observat că datele noastre se referă la media din cadrul ţărilor. Nu ne spun dacă aceiaşi oameni din culturile cu ritm alert care au risc mai mare de atac de cord sunt totodată mai înclinaţi să fie mulţumiţi de alte aspecte ale propriei vieţi sau dacă unii oameni pur şi simplu tind să se simtă bine cu o viaţă alertă în timp ce alţii suferă din cauza asta. 1 2. Raybeck, D., ,,The coconut-shell clock: time and cultural identity", Time and Society, 1, 3 (1992), pp. 323-340. 13. Milgram, S., ,,The experience of living in cities", Science, 167 (1970), pp. 1461-1468. 14. Cu o singură excepţie: Santa Barbara, California, a fost înlocuit cu Oxnard, California. 15. Bastoanele şi antrenamentul pentru rol au fost puse la dispoziţie de Fresno Friendship Center for the Blind. 16. Contribuţiile la United Way au fost pentru anul 1990, care constituie cele mai recente informaţii disponibile în momentul studiului. Toate experimentele pe teren au fost realizate vara, în zone centrale şi la ore de vârf. A fost vizat un număr egal de femei şi bărbaţi. În total, am avut 379 de încercări la episodul cu trecătorul orb, am abordat 700 de persoane în cazul episoadelor stiloului scăpat pe jos, picioru­ lui lovit şi schimbului monetar şi am „pierdut" în total 1.032 de scrisori. 17. Pentru rezultatele complete ale experimentelor, vezi Levine, R., ,,Cities with heart", American Demographics (octombrie 1993), pp. 46-54; Levine, R., Martinez, T., Brase, G., Sorenson, K., ,,Helping in 36 U.S. cities", Journal ofPersonality and Social Psychology, 67 (1994), pp. 69-81. 18. Ca şi în cazul datelor despre ritm, nu au fost mari diferenţe de la un loc la altul. Dar, la extreme, deosebirile au fost dramatice. În situaţia cu stiloul scăpat, de exemplu, un străin ar fi pierdut de trei ori mai NOTE

281

multe stilouri în Chicago decât ar fi făcut-o în Springfield, Massa­ chusetts. În ceea ce priveşte schimbatul banilor, aproape 80% s-au căutat în buzunare în Louisville (clasat pe primul loc), spre deose­ bire de u % în Patterson (care e clasat pe ultimul loc). Oraşul meu (Fresno) s-a clasat pe ultimul loc la două măsurători. Fresno a îna­ poiat numai 53 °/o dintre scrisori, în vreme ce San Diego a făcut-o în proporţie de 100%. 19. Aceste experimente fac parte dintr-un studiu mai larg (încă în des­ făşurare) despre diferenţele internaţionale în comportamentul de întrajutorare. Pentru descrieri mai detaliate ale acestor experimente, vezi Levine, Martine, Brase şi Sorenson, ,,Helping in 36 U.S. cities", Journal ofPersonality and Social Psychology, 67 (1994), pp. 69-81. Pentru un raport preliminar al rezultatelor acestor studii, vezi Norenzayan, A., Levine, R., ,,Helping in 18 international cities" (aprilie 1994). Articol prezentat la întâlnirile Western Psychological Association, Kona, Hawaii.

8. Contradicţiile Japoniei 1. 2. 3. 4.

Business Week, 24 martie 1986.

Comunicare personală, 15 iulie 1987. ,,Vacation Competently", Asahi Evening News ( 1 6 iulie 1987). ,,lt's official! vacations really aren't un-Japanese", The New York Times International Edition (6 august 1988), p. 4. 5. Sanger, D., ,,As Japanese work even harder to relax", New York Times (7 iulie 1991), p. 2. 6. Ibid. 7. Citat în Sanger, D.E., ,,The career and the kimono", The New York Times Magazine (30 mai 1993), p. 29. 8. Reynolds, G., postare prin email pe Intercultural Network (aprilie 1995). 9. ,,Japan in the mind of America / America in the mind of Japan", Time (ro februarie 1992), p. 22. ro. World health statistics annual, 1980: Vital statistics and causes of death, World Health Organization, Geneva. 11. Marmot, M.G.; Syme, S., ,,Acculturation and coronary heart disease in Japanese-Americans", American Journal ofEpidemiology, 104 (1976), pp. 225-247. 282

N OTE

1 2. Mishima, Y., Sun and Steel; citat în Stokes, H., The Life and Death of Yukio Mishima, Charles E. Tuttle, Tokyo, 1975, p. 1 60. 1 3. Weisz, J.R., Rothbaum, F.M., Blackbum, T.C., ,,Standing out and standing in: The psychology of control in America and Japan", Ame­ rican Psychologist, 39 (1984), pp. 955-969. 14. Christopher, R.C., The Japanese Mind: The Goliath Explained, Charles E. Tuttle, Tokyo, 1 983, p. 70. 1 5. Ibid., p. 148. 16. Pentru o recenzie a unora dintre aceste studii, vezi Taylor, S.E., Health Psychology, ediţia a doua, McGraw-Hill, New York, 1991. 1 7 . Williams, R., ,,Prognostic importance of social and economic resources among medically treated patients with angiographically documented coronary artery disease", Journal of the American Medical Association, 267 (1992), pp. 520-5 24. 1 8. Cohen, J.B., Syme, S.L., Jenkins, C.D., Kagan, A., Zyzanski, S.J., ,,The cultural context ofType A behavior and the risk of CHD", American Journal ofEpidemiology, rn2 (197 5), p. 434. 19. Appels, A., ,,A psychosocial model of the pathogenesis of coronary heart disease", Gedrag Ujdschrift Voor Psychologie (1979), pp. 6-2 1 . 20. Cercetările noastre confirmă ceea c e susţin mulţi cercetători ai tipului A, şi anume că singura componentă toxică a tipului A este „furia ostilă". Ei susţin că urgenţa temporală este mai des întâlnită la cei cu ostili­ tate ridicată (cel puţin în Statele Unite), însă nu duce de una singură la boli de inimă. 2 1 . Prelegere personală, iulie 1987. 2 2 . Sato, ibid. 23. Ibid. 24. ,,Lawyer laments death by overwork", The Japan Times Weekly Overseas Edition (7 octombrie 1989), p. 5. 25. Iyer, P., The Lady and the Monk, Alfred Knopf, New York, 1991. 26. Wood, C.,. ,,The hostile heart", Psychology Today, 1 2 (septembrie 1986), pp. 1 0-1 2. 9. I g n o ra nţa te m po ra lă : Să învăţă m l i m baj u l tăcut 1 . Mumford, L., Technics and Civilization, Harcourt, Brace, and World, New York, 1963, p. 18. 2. Rifkin, J., Time Wars, p. 1 66. NOTE

283

3. Banfield, E.C., The Unheavenly City: The Na ture and Future ofOur Urban Crisis, Little Brown, Boston, 1968, pp. 125-126. 4. ,,Time is not on their side", Time ( 2 7 februarie 1989), p. 74. 5. Norton, D.G., ,,Understanding the early experience of black children in high risk environments: Culturally and ecologically relevant re­ search as a guide to support for families", Zero to Three, IO aprilie 1990, pp. 1-7; Norton, D.G., ,,Diversity, early socialization, and tem­ poral development: The dual perspective revisited", Social Work, 38, 1993, pp. 82-90. 6. Lopez, V.; comunicare personală, iunie 1995. 7. Programul complet de activităţi este descris în Melitz, Z., Ben-Baruch, E., Hendelmen, S., Friedman, L., Time in the world ofkindergarten children (experimental edition), Universitatea Ben-Gurion, Beersheva, 1993. 8. Multe dintre aceste categorii sunt adaptate după o prelegere ţinută de Richard Brislin, parte a Symposium on Time and Culture prezen­ tat la Annual Meeting of the Western Psychological Association, Kona, Hawaii, aprilie, 1994. 9. Exemplu adaptat după Brislin, R., Cushner, K., Cherrie, C., Yong, M., Intercultural Interactions: A Practicai Guide, Sage, Beverly Hills, 1986. Cartea descrie multe alte exemple de incidente relevante. Un alt compendiu bun este Brislin, R., Yoshida, T., Intercultural Communication Training: An Introduction, Sage, Thousand Oaks, Calif., 1994. I O . Brislin, Symposium on Time and Culture. I I . Ibid. 12. Hall, E.T., The Dance ofLife, Anchor Press, New York, 1983. 13. Citat în Jackson, P., Delehanty, H., Sacred Hoops, Hyperion, New York, 1995, p. 169. 14. Ibid. 15. Levine, R., Sato., S., Hashimoto, T., Verma, J., ,,Love and marriage in eleven cultures", foumal ofCross-Cultural Psychology, 26 (1995), 554-571. 16. Bourguignon, E., Greenbaum, L., Diversity and Homogeneity in World Societies, HRAF Press, New Haven, 1973. 17. Ibid. 18. Trifonovich, G., ,,On cross-cultural orientation techniques", în R. Brislin (ed.), Cu/ture Leaming: Concepts, Applications and Research, Uni­ versity Press of Hawaii, Honolulu, 1977, pp. 213-222. 284

NOTE

19. Brislin, R., Yoshida, T., Intercultural Communication Training: An Intro­ duction, Sage, Thousand Oaks, Calif., 1994. 20. Comentariile sunt dintr-un interviu personal din ianuarie 1995. Altman a repetat unele dintre observaţii în Altman, N., The Analyst in the Inner City, The Analytic Press, Hillsdale, N.J., 1995, pp. u o--u1. 21. Spengler, O., The Decline of the West, vol. 1, Knopf, New York, 1926.

10. Conştiinţa tim pului şi ti m p u l conştii nţei 1. Titlu preluat din Michon, J.A., ,,Timing your mind and minding your time", în Fraser, J.T. (ed.), Time and Mind: Interdisciplinary Issues, lnter­ national Universities Press, Madison, Conn., 1989, pp. 17-39. 2. Storti, C., The Art ofCrossing Cultures, Intercultural Press, Yarmouth, 1990, pp. 94-95. 3. Pogrebin, L.C., ,,Time is all there is", Tikku.n, I I (mai/iunie 1996), pp. 43-47. 4. Vezi Heschel, A., Between God and Man: An Interpretation of Judaism, The Free Press, New York, 1959; Heschel, A., ,,The Sabbath - a day of armistice", în Greenberg, S., A Modern Treasury of Jewish Thoughts, Thomas Yoseloff, New York, 1960, p. 129. 5. Potrivit unor interpretări, la fiecare 49 de ani. 6. Exceptând casele din oraşele fortificate (dacă nu sunt cumpărate de la un levit). 7. Pentru mai multe despre noţiunea timpului la tribul quiche, vezi Tedlock, B., Time and the Highland Maya (Revised Edition), University of New Mexico Press, Albuquerque, N.M., 1992. Acest trib e discutat şi în Hall, E., The Dance ofLife, Anchor Press, Garden City, 1983. 8. Pogrebin, L., ,,Time is all there is", Tikku.n, I I (mai/iunie 1996), p. 46. 9. Hoffman, E., Lost in Translation, Penguin, New York, 1989, p. 279. IO. Freedman, J., Edwards, D., ,,Time pressure, task performance, and enjoyment", în J.E. McGrath (ed.), The Social Psychology of Time: New Perspectives, Sage, Newbury Park, Calif., 1988, pp. n 3-13 3. 11. Citat în Myers, D., ThePursuit ofHappiness, Avon, New York, 1992, p. 137. 12. Alte studii sunt descrise în ibid. 13. Greenberger, E., O'Neil, R., Nagel, S., ,,Linking workplace and home­ place: Relations between the nature of adults'work and their parenting behaviors", Developmental Psychology, 30 (1994), pp. 990-1002. NOTE

285

14.

15. 16.

17.

1 8. 19.

20.

21.

Levine, R., Conover, L., ,,The pace of life scale: Development of a measure of individual differences in the pace of life", prezentare la Intemational Society for the Study of Time, Normandia, Franţa (iulie 199 2); Soles, J.R., Eyssell, K., Norenzayan, A., Levine, R., ,,Personality correlates of the pace of life", prezentare la Western Psychological Association, Kona, Hawaii (aprilie 1 994). McCrum, Robert, ,,My old and new lives", The New Yorker (27 mai 1 996), pp. r r 2-r r 9. French, J.R., Jr., Caplan, R.D., Harrison, W., The Mechanisms of Job Stress and Strain, John Wiley, New York, 1 9 8 2 ; Caplan, R.D., Cobb, S., French, J.R., Jr., Harrison, R.V., Pinneau, S.R., Jr., Job Demands and Worker Health: Main Effects and Occupational Differences, Institute for Social Research, Ann Arbor, Mich., 1 9 80. Rosenman, R., ,,The impact of anxiety and non-anxiety in cardiovas­ cular disorders", prezentare la conferinţa Applications oflndividual Differences in Stress and Health Psychology, Winnipeg, Manitoba, Canada ( 1 987). Wright, L., ,,The Type A behavior pattern and coronary artery di­ sease", American Psychologist, 43, 1 (1988), pp. 2-14. Kelly, J.R., ,,Entrainment in individual and group behavior", în Mc­ Grath, J.E. (ed.), The Social Psychology of Time: New Perspectives, Sage, Newbury Park, Calif., 1 988, pp. 89-1 ro; McGrath, J., ,,The place of time in social psychology: Nine steps toward a social psychology of time", articol prezentat la întâlnirile International Society for the Study of Time, Glacier Park, Montana (iunie 1 9 89). Bem, S.L., Martyna, W., Watson, C., ,,Sex typing and androgyny: Further explorations of the expressive domain", Journal ofPersonality and Social Psychology, 43 ( 1 9 7 6), pp. r o 1 6-ro2 3. Bradbury, T.N., Fincham, F.D., ,,Individual difference variables in clase relationships: A contextual model of marriage as an integrative framework", Journal ofPersonality and Social Psychology, 54, 1 988, pp. 7 1 3-7 2 1 .

Schwartz, T., What Real/y Matters, Bantam, NewYork, 1 9 9 5 , p . 3 6 7 . 2 3 . Rifkin, J., Time Wars, Henry Hoit, New York, 1987. 24. Citat în Keyes, R., Timelock, Ballantine, New York, 1991, p. 192. 2 5. Citat în Govinda, Lama Anagarika, ,,Introductory forward", în Evans­ Wentz, W.Y., The Tibetan Book of the Dead, Oxford University Press, 22.

286

NOTE

New York, 1960, pp. lii-lxiv [Cartea tibetană a morţilor, tr. Horia Al. Căbuţi, Editura Sophia, 1 994, p. 1 2 5 (n. red.)]. 26. Pinker, S., The Language Instinct, William Morrow, New York, 1 994, p. 209; citat de Mark Aultman într-o postare online la adresa isstl@ psuvm.psu.edu, 26 februarie 1996. 2 7 . ,,Itchy feet and pencils: A symposium", The New York Times Book Review, 3, 2 3 (1991, 1 8 august 1 8).

INDICE

Abe, Kobo, 206 afro-americani: - şi timpul oame­ nilor de culoare, 33-34, 116-117; timp de aşteptare şi -, 148 Aguilar-Gaxiola, Sergio, 172 Algeria, 43 Altman, Neil, 9, 27, 244-245, 246 Amato, Paul, 40 androginie, 258, 259 arte marţiale, 57, 61 aşteptare, 45, 133-160; capacitatea de a controla timpul şi -, 152157; programare şi -, 14-15, 118, 143-144, 231-234; forumuri in­ ternaţionale şi -, 153-154, 159160; strategie militară şi - , 153-154; bani şi privilegii aso­ ciate cu -, 147-152; durere pro­ vocată de -, 133; punctualitate şi -, 83, 86, 95-96, 98, 143-144, 231-234, 240; statul la coadă şi -, 158-159; manevraSiddhartha şi -, 155-157, 235; statut şi -,

15, 142-147, 151; cerereşi ofertă, 139-140; timpul ca dar şi -, 157158; timpulca bani şi -, 120--122, 133-140, 240; valoare şi -, 140-142 Augustin, Sf., 48, 156 Australia, 158 Baba, Meher, 57 Baker, Howard, 155 balinezi, 73 Banfield, Edward, 226, 227 Banks, Russell, 21, 266 Beagle, Peter, 103 Beckett, Samuel, 62, 146 Bem, Sandra, 259 Bloch, Marc, 87-88 boli coronariene: protecţie japoneză împotriva -, 211-216; stres şi -, 190-193, 207; tipar comporta­ mental de tip A şi -, 191-193, 212, 215-216, 222, 257 Bond, Michael, 168 INDICE

289

Boorstin, Daniel, 79, 81 Borneo, 88 Bornstein, Marc, 40-41 Bourdieu, Pierre, 43 Braverman, Harry, 100 Brazilia, 12, 13, 14, 16, 19, 112; climă şi ~, 41; ritmul vieţii în ~, 164, 171; vânzarea timpului în ~, 149-150; aşteptare şi statut în ~, 14-15, 143-144 budi bahasa (limbajul caracterului), 196-197 budism, 57-59, 61, 262, 264 bunăstarea economică, 20, 162 Buruma, lan, 221 Bush, George, 155 Carroll, Lewis, 17 4 Cartea tibetană a morţilor, 264, 265 Castaneda, Jorge, 122 Cawelti, John, 98 China, 69; ceas cu tămâie în ~, 82; ritmul vieţii în ~, 167 Chopin, Frederic, 25, 26 claxosecundă, 187-188 Clifford, Clark, 154 Csi'kszentmihalyi, Mihaly, 72, 73, 252, 253 Dali, Salvador, 7 7 Damasc, 81 Darwin, Charles, 48 Davis, Miles, 265 depresie, 56, 61 disonanţa cognitivă, 140, 146 durată, 50-76; definiţie a ~, 50-51; distorsiune a ~, 52-57; expe­ rienţă a ~, 52-53; influenţe asu­ pra ~, 62-74 290

INDICE

Edwards, Betty, 72 Edwards, Donald, 252 Egipt, vechiul, 80, 81, 88 Einstein, Albert, 50, 75 Eliot, T.S., 261 Ephraim, Ben-Baruch, 229 Evul Mediu, 35, 84, 87, 89, 91 Eysell, Kris, 114 Faulkner, William, 113 Fenwick, Millicent, 158 fericire, 194-196, 253 Fraser, J.T., 21 Freedman, Jonathan, 252-253 Germania: climă şi ~, 41; ritmul vieţii în ~, 40, 167, 168; progra­ mul de lucru în ~, 178 Gibbs, Nancy, 139, 151 giri (obligaţie faţă de alţii), 217-219 Gomez, Marsiela, 68 Greenbaum, Lenora, 239 Greenberger, Ellen, 253 Guatemala, 250-251 Hall, Edward, 16, 37, 65, 125, 128, 211 Herder, Johann, 263 Herschel, Abraham, 249 Hoffman, Eva, 67, 251 Hong Kong, 31, 168 Horton, John, 34 Hunnicutt, Benjamin, 176 Hussein, Saddam, 154, 155, 156 Huxley, Aldous, 60 Huygens, Christiaan, 83 Imai, lsao, 207 India, 124; cantitate de activitate şi ~, 66; colectivismul în ~, 42;

serviciile de telefonie în ~, 13 8; caracteristici temporale ale ~, 27-28, 1 2 1 Indonezia: climă ş i ~ , 4 1 ; ritmul vieţii în ~, 164, 170, 173; varie­ tate în ~, 70 industrializare, 35-39, 78, 89, 93, 1 29 Irlanda: clima şi ~, 41; ritmul vieţii în ~, 166-167, 168 Israel: ritmul vieţii în ~, 40; învăţa­ rea timpului în ~, 229-230 Italia: ritmul vieţii în ~, 168; dependenţa de muncă în ~, 175 iudaism, 248-250 Iyer, Pico, 2 21 Japonia, 19, 74, 116, 1 29-130, 2062 2 2; cantitatea de activitate şi ~, 67-68; protecţie împotriva bolii coronariene în ~, 2 1 1-216; colectivism în ~, 212-2 15, 2 r7219; giri (obligaţie faţă de alţii), 217-219; karoshi (moarte prin suprasolicitare), 2 1 9-2 21; con­ cediul în ~, 180; lecţii oferite de ~, 2 21-2 22; concediile de mater­ nitate în ~, 209-210; ritmul vieţii în ~, 164, 166, 167; tipar comportamental de tip A în ~, 206-207, 211-2 1 2, 2 15, 2 21-2 2 2 Jaynes, Julian, 123 Johnson, Allen, 36-37 Kahlert, Helmut, 84 karoshi (moarte prin suprasolicitare), 119-1 20 Kellogg, W.K., 176-177 Kir-Stimon, William, 106 Kito, Noriko, 68 Kramer, Jane, 163

Langley, Samuel, 93-94 Leach, E.R., 1 25 Levy, Jerre, 7 1 Lightman, Alan, 74, 78, 1 1 1 limbaj: budi bahasa (limbajul caracterului), 196-197; conceptul de timp în ~, 1 25-1 27, 131-132; criză şi ~, 195-196; punctuali­ tatea în ~, 84 Loftus, Elizabeth, 55-56 Lopez, Vicente, 2 28, 2 29, 231, 246 Lorenzen, Lilly, 2 25 Los Angeles: ajutor acordat străi­ nilor în ~, 203-204; ritmul vieţii în ~, 185-186 Lotte la Weimar (Mann), 247 Macleod, Robert, 50, 51 Mailer, Norman, 104 Malacca, Peninsula, 125, 196 Mann, Thomas, 247 Marshall, Gary, 59 Martinez, Todd, 203 Maslach, Christina, 59 Maslow, Abraham, 73 maternitate, concediu de, 179 maya, 68, 250 McCrum, Robert, 254, 255 McGrath, Joseph, 257-258 Meeker, Joseph, 109 Melges, Frederick, 61 Melitz, Zipora, 229 Milgram, Stanley, 159, 197, 200 Mishima, Yukio, 2 1 3 Morris, Jan, 182 multitemporalitate, 258-261 Mumford, Lewis, 90, 2 25, 260 Murphy, Walter, 1 85 INDICE

291

Nepal: activitate în -, 66; colectivism în -, 42; şerpaşi, 42, 71; serviciul de telefonie în -, 135-138 New York: amabilitatea în -, 202204; ajutorul acordat străinilor în ~, 200, 202, 203; ritmul vieţii în ~, 167-169, 182, 185 Niyonzima, Salvatore, 117-118, 121 Norton, Dolores, 226-230 O'Malley, Michael, 91----92, 93, 96, 98, 102 Oates, Joyce Carol, 261 oră de cauciuc, 73, 170, 231 Osuna, Edgar, 13 3 Pakistan: colectivism în ~, 42 Partin, Glenn, 150 Pepto-Bismol, 64 percepţia duratei, 51, 52, 63, 71 Phillips, Mark, 27 Flaut, 101 Pogrebin, Letty, 248 Polonia: timpul de aşteptare în ~, 1 39 Pratt, Lois, 179 punctualitate: cultură şi ~, 231-234, 240; importanţa ~, 86, 98; ori­ gini ale conceptului de ~, 84; succes şi ~, 143-144; virtuţi ale ~, 95-96 Radecki, Sigmund von, 84 Raybeck, Douglas, 125 Reingold, Edwin, 164 Reis, Harry, 200 Reynolds, Garr, 210 Rifkin, Jeremy, 226-227 ritmul vieţii, 31-32, 40---41, 163-188; precizia ceasurilor, 166, 292

INDICE

171-172, 183; boli coronariene şi -, 190---193; ritmul rapid în -, 166-169, 174-181, 185-187, 194, 197; ritm lent în -, 170-173, 201-202; l a do/ce vita şi -, 174181; bunăstare fizică şi ~194196, 253; bunăstare socială şi ~, 196-205; viteză de vorbire în ~, 183-184, 187; ~ în 36 de oraşe, 181-184; ~ în 31 de ţări, 165181; viteză de deplasare şi ~, 31, 40, 44, 164-166, 182-186; viteză la locul de muncă, 31, 163-165, 182-183, 185 Ritter, Jean, 201 ritualuri, 248-249 Robinson, John, 180 Rogers, Richard, 150 Roma antică, 81-82 Rose, Alexander, 133 Rosenman, Ray, 43, 190, 256-257 Ruff, Merrill, 50-51 Rusia: capacitatea de a controla timpul în -, 153; caracteristici temporale ale ~, 29 Sablini, Ghassan, 131 Schnabel, Artur, 236 Schor, 150, 163 Schwartz, Barry, 146, 147, 151 Schwartzburd, Leonard, 45, 46 Sethi, P.C., 138 Siddharta, principiul 155-157, 235 Siffre, Michael, 54-55 Singleton, 13 3 Sioux, Mary Montgomery, 157 Smith, Timothy, 192 Soljeniţîn, 129

standardizare: opoziţie faţă de ~, 101-108; apariţia ~, 90-95 Statele Unite, 7 4, 189-205; cantita­ tea de activitate şi ~, 66; timpul oamenilor de culoare în ~, 3334, 117; factori economici în ~, 33; importanţa schimbării în ~, 70; individualismul în ~, 42, 195; ritmul vieţii în ~, 40, 164, 169, 170, 173; bunăstarea fizică în -, 190-193; bunăstarea psiholo­ gică în ~, 194-196; bunăstarea socială în -, 196-205; comerţul cu timpul în ~, 150-151; conce­ diile în ~, 179; timpul de aştep­ tare în ~, 134; dependenţa de muncă în ~, 174, 176 statut: aşteptare şi ~, 15, 142-147, 151, 152 Stewart, Jackie, 58 Stonehenge, 80 Sudan, 123 Suedia: concediul de maternitate în ~, 209; ritmul vieţii în ~, 168; concediul în ~, 179 Suzuki, D.T., 57 Szalai, Alexander, 87 Tagaki, Ikuro, 208 Taj Mahal, 112, 121 Taylor, Frederick, 99-100, 103 taylorism, 99-100, 103 tempo, 25-49 Thoreau, Henry David, 11, 77-78, 255 timp evenimenţial, 111-132; avan­ taje ale flexibilităţii în ~, 128130; ~ în Burundi, 117-118, 121-122, 123; ora de pe ceas

versus ~, l l l-l l2, l l6-l20, l28129, l31-132, 240; programare policronică şi ~, 128-129, 130, 240-241; timpul echivalat cu banii şi ~, 121-122, 133-140, 240 timp măsurat pe ceas, 77-110; pre­ ocupare pentru ~ , 31-32, 44, 90-100, 182-185; - şi moartea omului tic-tac, rng-1 rn; vechea indiferenţă faţă de ~, 87-90; timp evenimenţial versus ~, 112, 116-120, 127, 131-132, 240; - şi pierderea timpului natural, rn4105; funcţie principală a -, 127; ~ ca mijloc de reglementare a vieţii publice, 101-102 tip A, tipar comportamental de, 20-21, 38, 43-46, 123; boală coro­ nariană şi ~, 191-193, 211-212, 215-216, 222, 257; - în Japonia, 207, 212, 215-216, 221; ~ în Sta­ tele Unite, 191-193 tip B, tipar comportamental de, 19, 191, 192, 257 Toate fluviile curg în mare (Wiesel), 105 Tocqueville, Alexis de, 247 Toffler, Alvin, 26 Traore, Jean, 122 Triandis, Harry, 42 Turk, Fred, 70 Ueda, Keiko, 68 Ulmer, Diane, 45, 46 Un vis american (Mailer), 104 Vonnegut, Kurt, 103 Waldo, Leonard, 93, 94, 94, 95 Warner, Charles Dudley, 104 INDICE

293

Watts, Alan, 57 Weissman, Debbie, 251 West, Nathanael, 78 White, E.B., 144 Whyte, William, 169 Wiesel, Elie, rn5 Wilber, Ken, 259 Williams, Redford, 215

Winchell, Walter, 156 Wright, Herbert, 39 Yoneda, Kiyoshi, 129-130 Zambia, 39, 88 Zelezny, Lynnette, 201 Zerubavel, Eviatar, rn7 Zimbardo, Philip, 59