Freud dupa Auschwitz

Citation preview

PATRICK DI MASCIO

FREUD DUPĂ AUSCHWITZ

Seria CÎMP DESCHIS

Titlul original : Patrick Di Mascio, Freud apres Auschwitz. La psychanalyse culturelle © -1998: Editions l'Hannattan - Paris. © - 2000 : Toate drepturile asupra acestei versiuni sînt rezervate Editurii AMARCORD, str. Dropiei, nr. 3, sc. B, ap. 5, tel./fax: 056/146.645, 1900 - Timişoara, ROMÂNIA. e-mail : [email protected]

PATRICK DI MASCIO

FREUD DUPĂ AUSCHWITZ Psihanaliza culturală

Traducere de Margareta Gyurcsik

N

Editura AMARCORD Timişoara, 2000

Coperta : Cătălin Popa

Consilier editorial : Ion Nicolae Anghel

Pentru Ugo Pentru Bruno Pentru Suzanne

Mulţumesc celor care au citit manuscrisul cărţii de faţă şi care m-au ajutat într-un fel sau altul : Andre Bleikasten, Alain Brun, Annie Desprels-Fraysse, Jean­ Claude Fraysse, Suzanne Fraysse, Murielle Gagnebin, Roland Tissot. Adresez mulţumiri lui Chantal Renaglia, inginer cercetător la CRELA (Universitatea din Nisa) pentru sfaturile ce mi le-a acordat la paginarea textului.

Urmăm, dintre instincte, numai pe ale noastre Şi răul îl percepem doar dacă e prezent.

Jean de la Fontaine

INTRODUCERE : A PSIHANALIZA, ÎN STATELE UNITE, DUPĂ AUSCHWITZ

Psihanaliză şi cultură ,,Fiecare ţară îşi creează psihanaliza de care are nevoie" (Kurzweil : 1989 ; 1) : este ceea ce, într-un anume fel, am încercat să ilustrăm aici 1• Corpusul format din operele lui Karen Homey, Erich Fromrn, Erik Erikson şi Bruno Bettelheim ocupă un loc aparte în istoria psihanalizei, precum şi în istoria intelectuală a Statelor Unite din secolul XX. Aceşti patru psihanalişti născuţi în Europa, formaţi în psihanaliză de către cei mai mari reprezentanţi ai săi, au devenit, datorită capriciilor istoriei şi vicleşugurilor culturii, psihanalişti „americani". Ei au contribuit din plin la modelarea unei adevărate reprezentări culturale a psihanalizei pentru uzul americanilor2 • Deşi este limpede că ar fi nedrept - şi total inexact, din moment ce au ales în mod deliberat să se îndepărteze de ortodoxie - să-i considerăm doar nişte vulgarizatori ai psihanalizei, nu putem ignora faptul că, într-un moment sau altul, fiecare dintre ei a fost „psihanalistul cel mai citit după Freud" sau cel 1 Desigur, noţiunea de „nevoie" este problematică : nu se poate spune că o cultură arc nevoie de psihanaliză sau de altceva dccît dacă ne referim la o viziune foarte funcţionalistă despre cultură. Enunţul lui Kurzwcil este totuşi util în cadrul acestei introduceri. 2 Ne gîndim la cele scrise de Scrgc Moscovici cu privire la reprezentările sociale sau la rolul celor cc contribuie la „difuzarea cunoştinţelor ştiinţifice şi artistice·' : ,,O noţiune sau o ştiinţă care nu rămînc apanajul unui individ sau al unei elite rcstrînsc suferă o scrie de metamorfoze cc o fac să-şi schimbe conţinutul şi structura" (în Jodclct : I 99 I ; 81). Vezi de asemenea Moscovici, 1976, text care a deschis drumul studiului modern al reprezentărilor sociale.

9

PATRICK DI MASCIO

mai celebru psihanalist din lume" 1• Ei întruchipează exemplar ceea ce se înţelege prin „psihanaliza americană", întrucît operele lor par a fi răspuns în mod remarcabil „nevoilor" culturii americane de masă2• Metamorfozele suferite de o ştiinţă de îndată ce ea se propagă şi se transformă în reprezentare sînt întotdeauna bogate în consecinţe epistemologice. Fiind vorba de psihanaliză, un �stfel de destin nu este posibil decît cu preţul unor sacrificii considerabile. Insăşi ideea unei psihanalize care s-ar bucura de popularitate pe lîngă un public larg dejoacă previziunile lui Freud conform căruia întîlnirea dintre creaţia sa şi cultura de masă era foarte problematică. Ne amintim, de pildă, textul său din 19 17, ,,O dificultate a psihanalizei" ( 19 17a). El reamintea acolo că psihanaliza constituie pentru om o veste rea în plus, deoarece după ce omul şi-a pierdut, datorită ştiinţei, multe din iluziile sale vitale, e anunţat că eul nu este stăpîn în propria casă. Dar, fiind vorba aici de psihanaliza în Statele Unite, trebuie să reamintim de asemenea schimbul de scrisori din 19 12 între Jung şi Freud, după întoarcerea celui dintîi din America. Jung : ,,Recent întors din America, mă grăbesc să vă dau veşti despre mine [ .. . ] Am constatat că concepţia mea despre psihanaliză cîştigă mulţi prieteni printre cei descumpăniţi pînă acum de sexualismul nevrozei". Freud îi răspunde : ,,Vă mulţumesc mult pentru veştile pe care mi le daţi referitor la felul cum stau lucrurile în America [ ... ] Ştiţi că, cu cît te îndepărtezi mai mult de noutăţile psihanalitice, cu atît eşti mai sigur de aplauze, iar rezistenţa e mai mică" ( 1974a ; 287, 288, 290). Psihanaliza nu poate deveni populară, ne spune Freud, decît renunţînd la ea însăşi şi coborîndu-se la nivelul unei psihologii obişnuite, adică desexualizate. E vorba de o fatalitate universală care va face să eşueze orice întîlnire autentică între psihanaliză şi mase. Fără îndoială că fiecare cultură receptoare îşi pune amprenta pe teo�ia psihanalitică, dar în esenţă avem de-a face negreşit cu acelaşi proces. In contextul american ar putea fi evocate clişeele obişnuite : puritanismul, optimismul şi antiintelectualismul, componente esenţiale ale mediului receptor. Dar în afara faptului că acestea sînt, pretutindeni şi dintotdeauna, nişte manifestări ale rezistenţei faţă de psihanaliză, e vorba în speţă de o judecată a priori, puternic marcată de ideologie. A vrea să localizezi sufletul unei naţiuni nu este niciodată un Vezi, de exemplu, evaluările referitoare la fiecare dintre ci în Roazcn, 1990. Pentru Fromm, vezi coperta a patra (Burston : 1991). De altfel, aceşti patru autori sînt singurii psihanalişti consideraţi ca făcînd parte integrantă din tradiţia intelectuală americană, ceea cc presupune în mod evident că cititorii lor nu aparţin exclusiv unui cerc de specialişti. Toţi patru sînt citaţi în bibliografiile care cuprind clasicii tradiţiei americane. Vezi Hollingcr, 1993 ; 418-425 şi Tallack, 1992; 353. Erikson, Horncy şi Fromm sînt citaţi şi comentaţi pc scurt în Bcrangcr, 1981 ; 249-250. ' Pentru a-i situa pc aceşti autori în istoria foarte agitată a psihanalizei şi a aprecia importanţa operei lor, cele mai utile două lucrări sînt Fagcs, 1991 şi Fine, 1981. O vedere din interiorul tendinţei culturaliste se găseşte in Thompson, 1956. 1

10

FREUD DUPĂ AUSCHWITZ

demers neutru din punct de vedere ideologic. Ne amintim că psihanaliza a fost rînd pe rînd ştiinţa „nemţească", atunci cînd cel ce vorbeşte este „geniul latin", apoi ştiinţa „evreiască" atunci cînd judecăţile sînt proferate de barbaria antisemită 1• A vorbi despre „psihanaliza americană" nu reprezintă ceva fun­ damental diferit - din punct de vedere epistemologic - întrucît acest lucm presupune o fişă de identitate culturală gata spre a fi consultată. Faptul că senatorul McCarthy a fost fără îndoială teoreticianul cel mai eficace al „identităţii americane" ar trebui să fie suficient pentru a ne îndemna la cea mai mare prudenţă. Mai mult, nu ar trebui să pierdem din vedere evidenţa, şi anume că psihanaliştii „americani", la fel ca numeroşi americani de altfel, s-au născut şi au fost formaţi în Europa. Este deci preferabil să se renunţe o dată pentru totdeauna la această fantasmă culturalistă. Dimpotrivă, e cu totul altceva să se spună că anumiţi autori americani au putut juca un rol strategic important în implementarea psihanalizei în America, tocmai pentru că opera lor a oferit o matrice de traducere, un lexic în care limba psihanalizei s-a putut condensa. Vom vedea în această privinţă rolul jucat de William James de la care psihanaliştii noştri au împrumutat adesea un limbaj şi un stil. Întrebarea originară Cu această constatare a unei cvasicontradictii în termeni atunci cînd se vorbeşte de psihanaliza populară, iată-ne foarte 'aproape de o atitudine care ar consta în a considera corpusul respectiv drept rezultatul unei simple rezistenţe faţă de psihanaliză. Ar însemna să comitem o gravă eroare de perspectivă. Pentru a-l desemna, se cuvine să vorbim de „psihanaliză culturală", prin analogie cu teoria sexuală a lui Freud. O astfel de psihanaliză are drept obiect cultura, dar ea este totodată obiect al culturii, modelat de ea, tot aşa cum teoria sexuală a lui Freud este, în versiunile succesive pe care i le dau copiii, o producere a sexualului2• Trebuie totuşi să ne înţelegem cu privire la natura muncii pe care cultura o poate impune teoriei. Iar aici, ocolul prin Freud ne poate fi util. Ne amintim că diferitele elemente care întruchipează teoriile sexuale infantile sînt nişte resturi culturale : e vorba de legende şi de mituri active în cutare sau cutare loc geografic. Dar, penţru Freud, esenţialul constă în întrebarea la care răsp�und toate teoriile sale. Intrebarea este mereu aceeaşi : de unde vin copiii? In opera lqi Homey, Fromm, Erikson şi Bettelheim problema este în fond aceeaşi. Insă nu trebuie să ne pierdem vremea cu Pentru începuturile psihanalizei în Franţa, vezi Roudincsco, 1982. Elisabeth Roudinesco arc întru totul dreptate cînd spune că nu există psihanaliză americană, ci o „situaţie a analizei în America". 2 Vezi Frcud, 1908c şi textul nostrn „La conspiration des enfants" (în Di Mascio : 1991 ; pp. 89-114. 1

11

PATRICK DI MASCIO

recensămîntul, întotdeauna contestabil, al similitudinilor între discursul lor şi discursul cultural preexistent, ci să localizăm întrebarea originară la care răspund ei. Credem că am găsit o astfel de întrebare originară ce face ca acest corpus să-şi aibă stilul său. Această întrebare este formulată cu o claritate exemplară de Hannah Arendt în Originile totalitarismului [The Origins of Totalitarianism} : Înfrîngerea Germaniei naziste a marcat sfirşitul unui capitol al istoriei noastre. Era primul moment favorabil examinării problemelor contemporane [ ... ], exista d� acum înainte posibilitatea de a povesti şi de a înţelege ce s-a întîmplat. In orice caz, era pentru prima oară cînd puteau fi enunţate şi elaborate întrebările cu care generaţia mea a fost obligată să trăiască în cea mai mare parte a anilor săi de maturitate : Ce s-a întîmplat? De ce s-a întîmplat? Cum s-a putut întîmpla? (Arendt: 1975; XXIII-XXIV) 1 •

Arendt (1906-1975) aparţine aceleiaşi generaţii cu Fromm (1900-1980), Erikson (1902-1992) şi Bettelheim (1903-1990). Homey este puţin mai în vîrstă (1885-1952), dar toţi au fost martorii aceloraşi experienţe istorice : exilul, războiul, antisemitismul. Psihanaliştii culturali2 au fost obsedaţi, ca Arendt, de întrebarea „de ce?". ,,De ce războiul?" întreba Freud încă din 19333 , dar şi „de ce răul în istorie?", în forma sa nazistă sau în formele sale modeme, şi chiar în formele sale viitoare. Această întrebare, născută din experienţa istoriei, s-a impus gîndirii psihanaliştilor culturali ca o constrîngere. Găsim o formulare a sa, foarte apropiată de cea propusă de Arendt, în prefaţa la Personalitatea autoritară [The Authoritarian Perso­ nality] de Adomo şi de colaboratorii săi de la Şcoala de la Frankfurt, aflaţi şi ei în exil în Statele Unite : Abia dacă ne mai ammtun astăzi de persecutarea şi exterminarea sistematică a milioane de fiinţe umane nu cu mult timp în urmă, într-o ţară considerată pe atunci un bastion al civilizaţiei occidentale. Dar multe conştiinţe s-au trezit. Numeroşi oameni s-au întrebat : cum au putut dăinui vestigiile iraţionale ale vechilor uri religioase şi rasiale în sînul unei culturi întemeiate pe drept, ordine şi raţiune? Cum se explică faptul că mulţimi întregi de indivizi au tolerat exterminarea masivă a concetătenilor lor? Care dintre celulele corpului social modem sînt încă afectate de �cest cancer şi, în pofida pretinselor noastre lumini, stau mărturie despre atavismul popoarelor antice? Ce anume reacţionează, în cadrul organismelor individuale, la anumiţi stimuli „With the defcat of Nazi Germany, part of the story had come to an end. This seemed thc first appropriate moment to look upon contemporary events [ . . . ]. lt was at any rate the first possiblc moment to articulate and to elaborate the question with which my generation had been forced to live for the better part of its adult lifc : What happened' Why did it happen 1 How could it have happened!" ' De acum înainte, atunci cînd vorbim de „psihanalişti culturali", ne referim la Horney, Fromm, Erikson şi Bettclheim. ' Vezi Freucl, 1933b. 1

12

FREUD DUPĂ AUSCHWITZ

ai culturii noastre prin atitudini şi acte de agresiune distrugătoare? (Adorno : 1982; VII 1 ).

Reflecţia lui Adomo şi a colaboratorilor săi decurge din aceeaşi întrebare originară ca şi reflecţia lui Arendt, dar ea adaugă mai multe elemente importante. Nu e vorba doar de a face un exerciţiu retrospectiv şi de a analiza în calitate de istoric ceea ce s-a întîmplat. Evenimentul în discuţie nu poate fi arhivat. Ancheta lui Adomo vizează, tocmai datorită unei anumite utilizări a psihanalizei, degajarea caracteristicilor unei personalităţi autoritare ce prezintă o potenţialitate totalitară capabilă de a se actualiza, dacă circumstanţele o permit 2• Utilizînd desigur o metodologie diferită; neexperimentată şi cu o deschidere mai largă, psihanaliştii culturali se vor consacra şi ei acestei vaste întreprinderi de cartografiere a răului ca forţă în istorie. Este însă necesar ca acest corpus să fie repus în faţa întrebării sale originare, altfel operele îşi pierd lizibilitatea şi nu le mai înţelegem nici pertinenţa, nici actualitatea. Afirmînd că fiecare ţară îşi creează psihanaliza de care are nevoie, Edith Kurzweil pune problema în termeni foarte pertinenţi. In anii treizeci în Statele Unite, ţară de exil şi de speranţă democratică, psihanaliza e consultată pentru a-şi aduce contribuţia la înţelegerea unui destin pe cale de a se închega. Psihanaliza culturală reprezintă rezultatul punerii la încercare a gîndirii freudiene de către istorie. Perimarea paradigmei freudiene Desigur, Freud se exersase el însuşi în interpretările a ceea ce s-ar putea numi, în mod generic, răul în istorie. Cunoaştem cu toţii lucrările sale „Consideraţii actuale asupra morţii şi a războiului" ( 19 15b) şi „De ce 1 „Today the world scarccly remembcrs the mechanized pcrsecution and extcrmination of millions ofhuman bcings only a short span ofycars away in what was regardcd as a citadel ofWestern civilization. Yet thc conscience of many mcn was arouscd. How could it be, they asked each other, that in a culture oflaw, order and reason, therc should havc survived the irrational remnants ofancient racial and religious hatreds? How could they cxplain thc willingncss of great masses of people to tolerate thc mass cxtcrmination of thcir follow citizens 9 W hat tissues in thc lifc of our modem society rcmain cancerous and despitc our assumed enlightenment show the incongruous atavism of ancicnt peoples? And what within thc individual organism rcsponds to ccrtain stimuli in our culture with attitudcs and acts of destructive aggressions?" ' ,,Indivizii nu sînt sensibili în mod egal la propaganda antidemocratică şi ci diferă prin promptitudinea cu care manifestă tendinţe antidemocratice. Pare deci necesar să se studieze «momentul fecund» al ideologici, pentru a evalua potenţialitatea fascistă din această ţară." (Individuals differ in their susceptibility to antidemocratic propaganda, in their readiness to exhibit antidemocratic tendencies. It seems necessary to study ideology at this „ readiness levei" in order to gauge the potentialforfâscism in this co1111tri:) (Adorno: 1950; 4).

13

PATRICK Dl MASCIO

războiul" ( I 933b), pentru a nu cita decît două dintre textele care tratează în modul cel mai direct această problemă, dar putem găsi bineînţeles elemente de analiză în „ Dincolo de principiul plăcerii " ( 1920g) referitor la noţiunea „pulsiune de moarte", în Psihologia mulţimilor şi analiza eului ( 192 l c) unde este analizat raportul cu conducătorul, şi în multe alte texte pe care psihanaliştii culturali le cunoşteau bine. Putem dezbate la infinit despre eficacitatea instnunentelor teoretice propuse de Freud şi nu e locul să facem aici recensămîntul forţelor şi al slăbiciunilor lor. Freud era fără îndoială conştient de a nu fi în măsură să epuizeze subiectul prin utilizarea unei expresii ca ,,�xistenţa incontestabilă a răului" din Angoasă în civilizaţie ( 1930a ; 75). In orice caz, psihanaliştii culturali au resimţit nevoia de a se îndepărta de paradigma freudiană. Pentru a înţelege motivele distanţării lor de opera lui Freud, e suficient să ne amintim cît de îndepărtate erau preocupările freudiene în materie de analiză culturală de problematica evocată prin întrebarea pusă de Arendt şi Adomo. ,,Problemele culturale" la care Freud a revenit după „ocolul [ . . .] prin ştiinţele naturii, medicină şi psihoterapie" ( 1935a) par destul de străine faţă de problemele ce îi obsedează pe Arendt şi pe intelectualii generaţiei sale : ,,originea religiei şi a moralei", ,,evenimentele din istoria umanităţii, efectele reciproce între natura umană şi evoluţia culturală" ca „reflectări ale conflictelor dinamice între eu, sine şi supraeu" (Freud : 1935a). Astfel de „probleme culturale" par extrase dintr-un index din secolul al XIX-iea şi cer o actualizare considerabilă pentru a fi pe măsura epocii de după Auschwitz şi a postmodernităţii'. Un astfel de program şi-ar putea păstra pertinenţa doar cu preţul unei noi tălmăciri care să integreze lecţiile istoriei. A invoca atemporalitatea fenomenelor discutate ar putea avea puncte comune cu o rezistentă fată de istorie2 . Şi inai grăitor este cazul textelor ce compun Moise şi monoteismul ( 1939a). Ele au fost scrise între 1934 şi 1939, perioadă în care Austria îndura nazismul. ,,Trăim vremuri excepţionale. Constatăm cu uimire că progresul s-a aliat cu barbaria" ( 1939a ; 13 1) 3 . Dar, pentru Freud, urgenţa nu constă în a analiza ceea ce e pe cal_e să se petreacă sub ochii săi, ci în a se 1 Noţiunea de postmodernitate aparţine de acum domeniul public : ,.Simplificînd la maximum, considerăm «postmodcrnă» neîncrederea în mctapovcstiri•' (Lyotard : 1979 ; 7). Nu încape îndoială că psihanaliza culturală se înscrie în cadrul unei 11eî11crederi în mareic text freudian, chiar dacă c limpede că cuvîntul „postmodcrn" nu face parte din vocabularul său. ' ,.Trebuie să pornim din nou de la zero", scria Foucault cu privire la ruptura introdusă în istoric de oroarea „solu[ici finale" (citat în Dossc : 199 1 ; 42 8). Dacă, aşa cum ne reaminteşte Lyotard, postmodernitatea este un proces care datează de la sfirşitul secolului al XIX- iea, nu e mai puţin adevărat că al doilea război mondial a produs o accelerare formidabilă a crizei raţionalităţii cc caracterizează condiţia postmodcrnă. ·' Pentru traducerea romanească. vezi Sigmund Frcucl. Op ffe, I, trad. de Leonard GaHiliu, Bucureşti, Editura Ş tiinţi fică, 1991, p . 2 1 4 (n. trad . ) .

14

FREUD DUPĂ AUSCHWITZ

consacra unei vaste meditaţii asupra originilor lui Moise şi a trage concluziile din ea. Acest fapt generează un text foarte preţios căruia, evident, nu vrem să-i discutăm aici importanţa, ci doar să constatăm că este în mare măsură deconectat de situaţia istorică. Analiza istoriei lui Moise nu poate fi considerată un comentariu asupra actualităţii istoriei decît cu preţul unei refonnulări totale. Desigur, a sta în imediata apropiere a scenei istorice nu a constituit niciodată o trăsătură specifică a psihanalizei lui Freud, dar în contextul în care s-a dezvoltat psihanaliza în Statele Unite, o astfel de neutralitate le-a părut unora inacceptabilă. Altfel spus, marele caz fondator al psihanalizei culturale nu este un caz de istorie în genul Anna O. sau o nevroză infantilă cu visele sale populate de lupi, nici chiar o istorie cu obsesii şi cu şobolani, ci o uriaşă nebunie colectivă : experienţa totalitarismului nazist. Aceasta este istoria ce s-a impus de urgenţă reflecţiei psihanaliştilor culturali. Desigur, psihanaliştii culturali nu au devenit monomaniaci ai elucidării chestiunii totalitare : textele consacrate acestei chestiuni sînt chiar rare, dar ea şi-a lăsat amprenta asupra scrierilor lor. Ea a produs urmaşi, a generat întrebări derivate, a suscitat analize care sînt ecoul ei şi o regăsim negreşit - cel puţin aceasta este teza apărată aici - deplasată, condensată, transpusă în chiar inima psihanalizei create pentru uzul omului obişnuit, cetăţean al secolului XX. Paradigma freudiană li se pare perimată psihanaliştilor culturali fără îndoială din cauza incapacităţii sale de a rezolva problemele care făceau parte în mod tradiţional din teritoriul său, de pildă sexualitatea feminină, dar mai ales pentru că, după opinia acestor psihanalişti, problemele însele şi-au schimbat natura de la Freud încoace. Eseul de faţă îşi propune să povestească istoria reformulării întrebărilor puse psihanalizei şi a răspunsurilor pe care Karen Horney, Erich Fromm, Erik Erikson şi Bruno Bettelheim au crezut că le pot da.

15

NOUA ANGOASĂ ÎN CULTURĂ Consemnele lăsate de profesprul Freud privind analiza societăţilor aşa­ zis civilizate nu sînt prea clare. In Angoasă în civilizaţie ( 1930a) mai ales, Freud face dovada unui amestec de îndrăzneală şi de prudenţă : Nu aş putea spune că o asemenea tentativă de aplicare a psihanalizei la comunitatea civilizată ar fi lipsită de sens sau condamnată la sterilitate. Dar ar trebui să se procedeze cu multă prndenţă, să nu se uite că este vorba doar de analogii şi că, în fine, nu numai oamenii, ci şi conceptele pot fi smulse fără pericol din sfera în care au luat naştere şi s-au dezvoltat (Freud : 1 93 0 a ; 3 3 1 -3 3 2) 1 •

Cum pot fi aşadar abordate problemele culturale dintr-o perspectivă psihanalitică, dar care să nu ţină numai de aplicarea psihanalizei? Starea de fapt : nevroze ordinare şi extraordinare Diagnosticul doctorului Horney Publicînd Personalitatea nevrotică a epocii noastre [The Neurotic Per­ sonality of Our Time] în anul 1937 2 , Karen Horney reînnoadă cu o problematică freudiană foarte veche care îşi are originea în articolul din 1908 „Morala sexuală «civilizată» şi maladia nervoasă a timpurilor moderne" ( 1908d). Fi;._eud analiza acolo responsabilitatea culturii în declanşarea nevrozelor. In cazul nevrozelor „actuale", constrîngerea impusă individului de exigenţele morale în vigoare într-un grup dat trebuia considerată drept 1 Trad. rom. de L. Gavriliu în Sigmund Freud, op. cit., p. 363 (n.trad.). ' Susan Quinn, biograful lui Horney, povesteşte istoria publicării acestui text, precum şi a celorlalte cărţi ale lui Horney. Dimensiunea hotărît culturală apare cu claritate : editura Norton i-a comandat într-adevăr lui Horney anumite texte (Quinn : l 988 ; 245-327).

17

PATRICK DI MASCIO

principalul factor etiologic. Refularea sexualităţii impunea individului o renunţare prea importantă şi îl făcea să trăiască deasupra mij loacelor sale psihice. Există mai multe motive pentru care această problematică nu va supravieţui ca atare pînă la Horney, dar unul din elementele sale centrale îşi păstrează întreaga actualitate : este vorba de foarte vechea problemă a influenţei culturii asupra formării personalităţii. De la începutul secolului pînă la primul război mondial, progresismul readusese în Statele Unite această problematică la ordinea zilei. In contextul care ne interesează, importanţa ei este evidentă : originea autoritarismului trebuie căutată de partea individului sau de partea culturii? Totodată, această întrebare centrală comportă cîteva întrebări corolare : ce poate face o cultură pentru individ, adică pentru a-l păstra într-o dispoziţie favorabilă democraţiei? Dar şi : pot exercita indivizii o acţiune benefică asupra semenilor lor şi asupra culturii? Aceste întrebări traversează întreaga psihanaliză culturală şi nu trebuie să ne aşteptăm ca lucrarea lui Horney să le rezolve dintr-o dată, dar ea aduce o piesă decisivă la dosarul asupra chestiunii politice, instruit de acum înainte : cultura are cu adevărat o influenţă decisivă asupra modurilor de comportament. Este o influenţă atît de pernicioasă încît a găsit în Freud un aliat involuntar. El s-a lăsat păcălit de un vicleşug al culturii : a atribuit într-adevăr „biologiei", spune Horney, ceea ce ţine de cultural. Exemplul cel mai semnificativ priveşte problema complexului lui Oedip : Rivalitatea între tată şi fiu, mamă şi fiică, un copil şi celălalt nu este un fenomen general : el constituie o reacţie la stimuli condiţionaţi din punct de vedere cultural. Rămîne unul din marile merite ale lui Freud acela de a fi scos în evidenţă rolul rivalităţii în sînul familiei, îndeosebi prin conceptul său „complexul lui Oedip" şi prin alte ipoteze. Se cuvine totuşi să adăugăm că rivalitatea aceasta nu este ea insăşi biologic determinată ; ea este rezultatul unor condiţii culturale date şi, de altfel, situaţia familială nu este singura care declanşează rivalitatea . Intr-adevăr, stimulii concurenţei îşi fac simţite efectele pe parcursul întregii vieţi (Horney : 193 7 ; 243 ) ' .

Complexul lui Oedip, căci despre el este vorba aici, complex nuclear al nevrozelor pentru Freud, este pentru Horney un simplu produs al culturii . Ceea ce trebuie reţinut din complex este faptul c ă el ţine d e principiul 1 „Thc rivalry bctwccn fathcr and son. mothcr and dau g hlcr, onc cl1 i l d and anothcr, is not a g eneral p hcnomcnon but is thc rcs p onsc to c u ltura l l y conditioncc\ sti m u l i . lt rcmains onc of Frcud's g reat achicvcmcnts to havc sccn thc ro l e of rivalry i n thc family, as cx p rcsscd in his concept of thc Ocdi p us complex and in othcr h yp othcscs. l l must bc addcd, howcvcr, lhal this rivali" )' i tsclf is not biolo g icall y conditi oncd bul is a resuit of g ivcn cul tural conditions anc\ , fmthcrmorc. thal thc famil y si tuati on is not thc onl y onc to stir u p rivalr y , but that thc com p ctiti,·c s t i m u l i arc active fr om thc c rad l c lo thc grave."

18

FREUD DU PĂ AUSCHWITZ

competiţiei 1 pe care Homey pare să-l plaseze din capul locului în centrnl culturii moderne. S-ar părea deci că Freud a exhumat, fără să-şi dea seama, acest principiu fundamental al culturii". Principiul concprenţei pare să datoreze mai mult darwinismului social decît freudismului. In orice caz, Homey alege să-şi împărtăşească experienţa clinică sprijinindu-se pe o astfel de noţiune. Mai mult, pacienţii pe care îi consultă sînt diferiţi de cei ai lui Freud : nu au simptome zgomotoase, ci o angoasă existenţială difuză. Intr-adevăr : Dacă problemele tipice care afectează persoanele nevrozate sînt abordate independent de caracterul lor adesea fantastic şi obscur, se observă fără dificultate că ele nu sînt decît cantitativ diferite de problemele cu care se confruntă individul normal în cultura noastră. Marea maj oritate dintre noi se zbate cu probleme de competiţie, cu teama eşecului, singurătatea afectivă, neîncrederea în ceilalţi şi în noi înşine, pentru a nu vorbi decît de unele dintre problemele ce pot fi prezente într-o nevroză (Horney : 1 93 7 ; 3 0) 1 .

Iată p1in urmare la ce se reducea totul : o dată producţiile psihice eliberate de folclornl lor, cărnia Freud i-a acordat un prestigiu exorbitant, se observă că adevărnl se află aici, în toată simplitatea lui : cunoaştem nenorocirea şi angoasa deoarece lumea noastră este dură şi nu manifestă o bunăvoinţă specială faţă de noi. Sîntem nişte creaturi ale Idealului şi trebuie să trăim într-o lume decăzută. Condiţiile de viaţă ale omului modem generează o reacţie de angoasă (anxiety). După Horney, angoasa este într-adevăr „nucleul dinamic al nevrozei" (the dynamic center of neuroses) (Homey : 1939 ; 36) : În cultura noastră individul mediu este puţin conştient de importanţa angoasei în viaţa sa [ . . . ]. Importanţa sau forţa unui senti1pent nu se măsoară după gradul de conştiinţă pe care îl avem despre ele. In ceea ce priveşte angoasa, aceasta înseamnă nu doar că putem simţi angoasa fără s-o ştim, ci şi că angoasa poate fi factorul determinant al vieţii noastre fără ca noi să fim conştienţi de acest lucru (Horney : 1 93 9 ; 36, 39) 4 . 1 Sau „al concurenţei•' deoarece în engleză competition înseamnă în acelaşi timp concurenţă şi competiţie. ' Horncy va reveni asupra chestiunii complexului lui Oedip în cadrul demersului său de nimicire a metapsihologiei freudiene (Horncy : 193 9). 3 „ I f thc recurring problems of neurotic pcrsons arc divcstcd of thc fantastic and abstruse charactcr they oftcn havc, it cannot escape our attcntion that thcy diffcr on ly in quantity from thc problcms bothcring thc normal persan in our cuiturc. Thc great majority of us have to struggle with problcms of compctition, fears of failurc, cmotional isolation, distrus! of othcrs and of our own sclves, to mcntion only a fcw of thc problcms that may bc presen! in a ncurosis." ' ,,Thc averagc pcrson in our cui turc is littlc awarc of thc importancc anx icty has in his lifc [ . . . ]. Thc degrcc of awarcncss ofa fccl ing docs not i ndicate anything of its strcngth or importance. Conccrning anxicly this mcans noi only that ,,·c may havc anxi cty without knowing iL but that anx icty may bc thc dctcrmining factor in our li vcs wilhout our bc ing conscious of il."

19

PATRICK DI MASCIO

Diagnosticul lui Homey constă aşadar în afirmaţia conform căreia cultura îşi impune într-adevăr exigenţele individului : cultura supune subiectul unui principiu neodarwinian al concurenţei, iar el reacţionează în esenţă prin angoasă. S-a terminat cu modelul freudiari care se articula în jurul noţiunii de refulare : problema sexuală, cu toate ramificaţiile sale, a părăsit scena. Postmodernitate şi situaţie extremă Bettelheim va aborda un alt aspect al noii angoase din cultură în ,,Comportament individual şi comportament de masă în situaţii extreme" [Individual and Mass Behavior in Extreme Situations] (1943). Acest articol povesteşte experienţa trăită de Bettelheim în lagărele de concentrare. Dificultăţile întîmpinate de Bettelheim pentru publicarea textului său sînt în multe privinţe simptomatice pentru schimbarea de paradigmă aflată atunci pe cale de a se produce sub impulsul psihanalizei culturale. Bettelheim povesteşte într-adevăr că în 1942, o dată textul terminat, i se pare foarte logic să-l trimită la diferite reviste psihanalitice şi psihiatrice. Acestea refuză contribuţia lui Bettelheim invocînd în primul rînd, spune autorul, consideraţii de ordin metodologic privind condiţiile în care „rezultatele" anchetei au fost obţinute (Bettelheim : 1 980 ; 15-16). Dar există o explicaţie pe care Bettelheim nu o ia în consideraţie : textul său nu aparţinea pur şi simplu psihanalizei. Dacă a fost publicat în Journal of Abnorma! and Social Psy­ chology, acest lucru se datorează urgenţei de a face cunoscute la acea vreme faptele despre care tratează. Mai tîrziu, generalul Eisenhower îl va citi ofiţerilor săi pentfl1 a-i pregăti să înfrunte situaţia ce îi aştepta în calitatea lor de eliberatori. In acest context, a publica sau a nu publica reprezenta o decizie etică. Nu trebuie desigur minimalizată importanţa neîncrederii căreia Bettelheim a trebuit să-i facă faţă ; el nu va uita de altfel niciodată atitudinea de refuz adoptată de americani 1 • Chestiunea de a şti ce este de fapt un text psihanalitic e departe de a fi simplă : pentru a nu cita decît un exemplu, putem oare spune că t�xtul lui Freud despre Moise al lui Michelangelo (1914b) este psihanalitic? 2 In orice caz, şi pentru a ne limita la nişte semne exterioare de ortodoxie, e limpede că scena situatiei descrise în textul lui Bettelheim nu constituie cadrul analitic obişnuit, că r�feririle la metapsihologia ortodoxă sînt rarisime şi că Freud tată şi fiică nu sînt citaţi, ceea ce înseamnă în mod sigur multe semne de deviere. 1 Bettelheim vorbeşte de un „refuz deliberat, încă în perioada 1942-1944, din partea guvernului american şi a unei părţi importante a populaţiei, de a crede în realitatea atrocităţilor comise de nazişti" ( 1980 ; 1 5). ' Cu privire la aceste chestiuni, vezi Di Mascio, 1994.

20

FREUD DUPĂ AUSCHWITZ

Acest text din 1943 povesteşte cazul originar al psihanalizei culturale. Bettelheim descrie, dintr-o perspectivă ce poate fi calificată fără nici o îndoială drept psihosocială, experienţa sa de deţinut în lagărele de la Dachau şi Buchenwald, din 1 93 8 pînă în 1 93 9. De altfel, dincolo de descrierea ororii cotidiene, el sugerează că, deoarece frontierele între bine şi rău au fost abolite de experienţa lagărelor, întreaga omenire a intrat într-o nouă eră. Situaţia extremă a lagărelor a creat un precedent care va lăsa urme în conştiinţa şi în memoria colective : [ . . . ] prizonierii erau torturaţi în mod deliberat. Deşi prost îmbrăcaţi, ei erau expuşi căldurii, ploii şi gerului şaptesprezece ore pe zi şi şapte zile pe săptămînă. Erau supuşi unor munci istovitoare cu toate că sufereau de o malnutriţie extremă. Fiecare secundă a vieţii lor era obiectul unei reglementări şi a unei supravegheri stricte. Nu erau niciodată autorizaţi să primească vizite sau să vadă un preot. Nu aveau practic acces la îngrij iri medicale, iar atunci cînd aveau dreptul la ele, cel ce le administra era foarte rar o persoană calificată. Prizonierii nu ştiau cu exactitate de ce erau deţinuţi ; nu ştiau niciodată pentru cît timp. Iată de ce vorbesc despre deţinuţi ca despre nişte persoane aflate într-o situaţie „extremă" (Bettelheim : 1 943 ; 48-49) 1 •

Nicicînd oroarea nu atinsese un astfel de paroxism. Sprijinindu-se pe acest prag istoric, postmodernitatea însăşi a devenit o situaţie extremă ; toate idealurile moştenite din veacul Luminilor au fost corupte, ştiinţa şi raţionalitatea au fost utilizate nu pentru a sluji omul, ci pentru a-l aservi. Pînă şi legea e golită de sens pentru a se preta unui simulacru de drept : Paroxismul acestei parodii de legalitate era atins atunci cînd prizonierii din lagăre trebuiau să semneze un document ce stipula că erau încarceraţi cu consimţămîntul lor şi că erau mulţumiţi de felul în care erau trataţi. Dar, pentru Gestapo, nu era vorba de o parodie, el acordînd într-adevăr cea mai mare importanţă respectării întocmai a regulamentului şi a legii. De exemplu, S . S . -iştii puteau ucide prizonierii dacă aveau chef, dar Ie era interzis să fure ceva de Ia ei (Bettelheim : 1 943 ; 57) 2 . 1 ,,[ . . . ] the prisoners were deliberatcly tortured. They were inadequatcly clothed but neverthelcss exposed to heat, rain and freezing temperatures for as long as sevcnteen hours a day, scven days a week. They suffered from extreme malnutrition, but werc forced to perform hard labor. Every single moment of their lives was strictly rcgulated and supervised. They were never permitted to sec any visitors or a minister. They were al lowed alrnost no medical care and whcn they did receive it, it was rarely administered by rnedically trained persons. The prisoners did noi know exactly why they werc irnprisoned and never for how long. These conditions explain why the author speaks of thc prisoncrs as pcrsons finding themselves in an «extreme» situation." 2 „Thc height of this farce of lcgality was reached when prisoners in the camps had to sign a document stating that thcy agrccd to thcir imprisonrnent and that thcy wcrc wel l plcased with the way thcy had bccn trcatcd. This did noi scem farcical to the gestapo which pul great ernphasis on regular and lawfu l manncr. Thc SS wcrc for instancc frec to kill prisoners, but noi to stea! frorn thcrn :'

21

PATRICK DI MASCIO

Acum, regula jocului social, cultural şi politic s-a schimbat. Cu doi ani în urmă, Erich Fromm folosise ca moto la cartea sa Teama de libertate [The Fear of Freedom} un citat din Thomas Jefferson : ,,Nimic nu este imuabil, în afara drepturilor omului, inerente naturii sale şi inalienabile" (Nothing then is unchangeable, but the inherent and inalienable rights ofman). Această frumoasă maximă nu mai este deloc evidentă şi ar fi imprudent să credem că respectarea ei în viitor este un fapt cîştigat o dată pentru totdeauna. Lagărele de concentrare au creat un originar nou. Gîndirea postmodernităţii trebuie să se sprijine de acum înainte nu pe povestirea mitică a uciderii tatălui, aşa cum vroia Freud, ci pe povestirea istorică a exterminării evreilor din Europa. Nu încape îndoială că începem să înţelegem mai bine ce miză avea, pentru psihanaliştii culturali, înlăturarea dimensiunii fantasmei în favoarea realităţii istorice. Din perspectiva ist01)ei operei lui Freud avem de-a face, se va spune, cu o regresie teoretică. Intr-adevăr, Freud renunţase în mod public şi progresiv la teoria seducţiei - teorie emblematică a dimensiunii istoriciste - preferîndu-i teoria fantasmei. Anunţul oficial al acestui abandon datează din 1 906, în timp ce faimoasa scrisoare către Fliess în care îi încredinţează prietenului îndoielile sale datează din 1897 1 • Dar lucrurile se petrec de parcă psihanaliştii culturali au avut o intuiţie formidabilă a devierilor cărora le putea cădea victimă psihanaliza freudiană. A-şi stabili ca teritoriu realitatea psihică înseamnă a părăsi puţin cam repede un teren ce va fi imediat ocupat de revizionismele de toate felurile. Ne amintim de dificultăţile întîmpinate de Bettelheim pentru a alerta opinia analitică asupra existenţei lagărelor, şi este cunoscută de asemenea încetineala cu care opinia publică şi-a dat seama de realitatea ororii2• Desigur, Freud nu a condamnat niciodată realul la „inexistenţialism"3 , dar el se simte mult mai în largul său pe terenul realităţii psihice decît pe acela al realităţii istorice cu care îşi permite cele mai mari libe1tăţi atît în Totem şi tabu, cît şi în Moise şi monoteismul, pentru a nu cita decît exemplele cele mai evidente. Bettelheim şi, împreună cu el, psihanaliştii ,culturali refuză să considere că psihanaliza poate neglija realitatea istorică. In gîndirea freudiană există totuşi o exigenţă istoricistă : ' Asupra acestei chestiuni, vezi Di Mascio, I 994 ; 49-86, 223-266. Cele două texte ale lui Frcud de consultat sînt ( 1 906a) şi ( I 985c). ' A se vedea recunoaşterea tardivă a marii cărţi a lui Hilbcrg ( I 98 1 ). A se vedea şi Courtois, 1 987 . La rîndul său, Pierre Vidal-Naquct scrie : ,.O anumită vulgarizare a psihanalizei a jucat un rol în această confuzie între fantasmă şi realitate. Dar lucrurile sînl mai comp lexe : una c să dai imaginarului partea sa în istoric, alta să defineşti, cum face Castoriadis, instituţia imaginară a societăţii, alta să decretezi ca .J. Baudril lard că realul social nu c compus dccît din relaţii imaginare. Căci această afirmaţie extremă atrage după sine o alta, pc care va trebui s-o explic : cca care decretează drept imaginară o întreagă scrie de evenimente întru totul reale" (Vidal-Naquet : 1981 ; 1 8). ' Cuvîntul îi apaninc lui Marcel Gauchct, citat în Viclal-Naqucl, 1 9 8 1 ; 1 4 .

22

FREUD DUPĂ AU SCHWI TZ

astfel, teoria freudiană a culturii se bazează pe istoricitatea uciderii Tatălui hoardei, povestită în Totem şi tabu. E foarte posibil să putem gîndi psihanalitic şi fără acest text ; este însă ce11 că Freud l-a scris, stabilind astfel o exigenţă care are, în consecinţă, un caracter paradoxal : mitul dobîndeşte o istoricitate prin necesitatea sa epistemologică 1 • La Freud, frontierele între istorie şi construcţie sunt imprecise. Exigenţa istoricistă a psihanaliştilor culturali e mai directă : va trebui să ne interesăm de conditiile de viată reale ale subiectului pentru că a nu o face seamănă cu un refuz al realităţii şi cu un revizionism inadmisibil din punct de vedere epistemologic şi etic. Chestiunea identităţii subiectului e strîns legată de exigenţa istorică, iar aceasta din urmă alungă de acum înainte fantasma din cadrul analizei : Dacă mi s-ar cere să rezum într-o singură frază care a fost principala mea grijă în tot acest timp al detenţiei, aş răspunde : salvarea eului meu, astfel încît, dacă aş fi avut şansa să-mi redobîndesc libertatea, să fiu aproape aceeaşi persoană ca înainte de a fi fost privat de libertate (Bettelhcim : 1 943 ; 62) 2 .

Ar fi greu de conceput să i se explice lui Bettelheim că ideea de a salva eul şi ·de a-l păstra sub o formă identică cu cea avută înaintea captivităţii este rodul unei iluzii. Ideea unei identităţi a eului dobîndeşte o importanţă terapeutică apreciabilă : în lagăre, ea este condiţia supravieţuirii, căci acolo voinţa de a trăi precedă viaţa. Identitatea nu poate fi considerată o ficţiune sau o iluzie, deoarece ea este în fond simetrică faţă de mediul întîlnit în lagăre. Dacă lagărele sînt reale, atunci identitatea eului este şi ea reală. Pentrn a permite individului să supravieţuiască, ea trebuie să aibă aceeaşi densitate existenţială. Tot aşa cum nu îţi poţi satisface foamea cu o iluzie sau cu o ficţiune de hrană - în pofida importanţei halucinaţiei sînului în experienţa sugarnlui ! - nu poţi supravieţui psihic în lagăre cu o iluzie de identitate. O dată redat libertăţii, această grijă de autoconservare nu va trebui considerată ca un semn de asocialitate, ci ca o dovadă de prudenţă democratică, condiţie a nesupunerii civice şi a respingerii tiraniei. Astfel, Bettelheim face o distincţie între aceia dintre prizonieri care, ca şi el, au grijă înainte de toate să-şi păstreze nealterat eul, şi aceia care, dimpotrivă, nu au grijă decît să trăiască „cît mai bine cu putinţă în interiorul lagărului" (as well as possible within the camp) (Bettelheim : 1943 ; 68). El descrie cu minuţiozitate compo11amentele pe care le califică el însuşi drept „incredibile" 1 Şi asupra acestui punct, vezi Di Mascio, 1 994. ' ,,lf the author should be asked to sum up in one sentence whal, during all the time he spent in the camp, was his main problem, he wou ld say : to safcguard his ego in such a way that, if by any good luck he shou ld regain li bcrty, he would bc appro x imately the samc pcrson he was whcn dcprivcd of liberty. ''

23

PATRICK DI MASCIO

deoarece decurg dintr-o adaptare mult prea reuşită. Unii prizonieri se identifică cu agresorul în aşa măsură încît îi copiază felul de a se îmbrăca, deşi acest lucru este interzis, şi se bucură de aceleaşi jocuri pline de cruzime, luîndu-şi tovarăşii de suferinţă drept victime. Uneori, deţinuţii se dovedesc mai răi decît paznicii lor. Supunerea merge pî1lă la sinuciderea judecăţii : unii continuă să se supună unor ordine perimate. In lagăre, voinţa de păstrare a sinelui reprezintă forma cea mai desăvîrşită a revoltei. Omul postmodernităţii nu a pierdut paradisul : el a scăpat din infern. Textul lui Bettelheim ne invită să renuntăm definitiv la toate formele de utopie romantică. El conţine şi o altă l�cţie importantă asupra căreia va trebui să medităm o dată ce ne-am redobîndit libertatea. Bettelheim observă că prizonierii care rezistă cel mai bine la agresiunea permanentă a vieţii în lagăre sînt cei ce se pot sprijini pe un sistem de valori : În marea lor maj oritate, cei proveniţi din clasele mij locii şi care nu erau prizonieri politici - ei constituiau o foarte mică minoritate a prizonierilor din lagărul de concentrare - suportau cel mai greu şocul iniţial [ . . . ]. Ei nu aveau o viziune coerentă asupra lumii care să le poată ocroti integritatea de fiinţe umane. Ei se supuseseră legii ce le fusese transmisă de clasele conducătoare, fără a-i pune niciodată la îndoială temeiul (Bettelheim : 1 943 ; 57) 1 •

Lecţia adresată posterităţii nu intră în paradigma psihanalizei ortodoxe pentru a rezista barbariei, cultura are nevoie de a propune acestor indivizi nişte idealuri puternice care vor trebui să posede puternice potenţialităţi democratice. Există desigur la Freud convingerea că raţiunea trebuie să conducă lumea. Dar, după opinia lui Bettelheim şi a celorlalţi psihanalişti culturali, ea n-ar putea impune o „dictatură" (193 3a ; 229), nici n-ar putea fi impusă de o elită luminată ; ea trebuie să decurgă dintr-o convingere dobîndită prin experienţa faptelor sau graţie unei reflecţii aprofundate asupra istoriei. Textul lui Bettelheim se încheie cu o evocare a acţiunii tăcute a hoardei democratice care continuă să trăiască în universul totalitar al lagărelor : Obiectivul principal al naziştilor părea a fi acela de a suscita la supuşii lor nişte atitudini şi o dependenţă infantile ca reacţie la voinţa conducătorilor. Opoziţia cea mai eficace faţă de această influenţă părea a fi constituirea unor grupuri democratice de rezistenţă formate din persoane independente, raţionale şi autonome, în interiorul cărora fiecare susţinea capacitatea de rezistenţă a celorlalţi . Dacă astfel de grupuri nu se formau, era foarte dificil să nu cedezi 1 „Thc great majority of thc non-politica[ middle-class prisoncrs, who wcre a small minority among the prisoners of the concentration camp, were the lcast ablc to withstand the initial shock [ . . . ] They had no consistent philosophy which could proiect their integrity as human bcings. They had obcyed the law handed down by the ruling classes witheut qucstioning its wisdom. "

24

FREUD DUPĂ AUSCHWITZ

în faţa procesului l ent de dezintegrare a personalităţii generat de presiunea permanentă exercitată de Gestapo şi de sistemul nazist (B ettelheim : 1 943 ; 83)1 •

Mai puţin ca niciodată, indivizii nu pot trăi în singurătate. Postmoder­ nitatea provenită din extremităţile experienţei totalitare cere solidarităţi perfecte într-o comunitate de indivizi eiali între ei. O dată în plus, urgenţa democratică aboleşte metapsihologia. In Psihologia mulţimilor şi analiza eului, Freud prevede totuşi că grupul poate avea drept pivot identificarea membrilor între ei via o „idee". În viziunea lui Bettelheim, un grup are o singură idee : să se menţină ca atare şi, pe deasupra, să supravieţuiască.

O nouă situaţie pentru psihanaliză O psihanaliză pentru profani Un aspect important al acestei prime fOntribuţii a lui Horney priveşte chestiunea asentimentului la psihanaliză. In contextul care ne interesează aici, nu poate fi vorba de mari avînturi metapsihologice avînd menirea de a lega chestiunea epistemologică a administrării dovezii de chestiunea clinică a credinţei. În contextul pe care psihanaliza culturală e pe cale să-l definească, problema cunoaşterii, a constituirii şi a transmiterii sale e indisociabilă de problema politică. Homey se grăbeşte să propună cititorului său un pact de sinceritate şi de onestitate : Această carte e scrisă într-un limbaj simplu [ . . . ] . Termenii tehnici au fost evitaţi în măsura posibilului, deoarece ei riscă întotdeauna să se substituie unei gîndiri clare. Specialistul, dar şi profanul, vor putea pune la încercare validitatea afirmaţiilor mele. Observatorul atent va putea într-adevăr să com­ pare ipotezele mele cu propriile observaţii şi cu experienţa sa şi, pornind de aici, să respingă sau să accepte, să modifice sau să sublinieze cele spuse de mine (Homey : 1 93 7 ; 1 0) 2 . 1 „The main goal ofthe Nazi cfforts seemed to be to produce in their subjccts childlike dependency on the will of the lcaders. The most cffective way to break this influence secmed to bc thc formation of democratic resistance groups of independent, mature and sel f-reliant pcrsons, in which cvcry mcmbcr backcd up in all othcr membcrs thc ability to resist. If such groups wcrc not formcd, it was vcry difficult not to bccome subject to thc slow proccss of pcrsonality disintcgration produccd by the unrelcnting pressurc of the gestapo and thc Nazi systcm." ' ,,Thc book is written in plain language. Technical tcrms have bcen avoidcd as much as possiblc because thcrc is always a dangcr of lctting such tcrms substituie for clear thinking. lt is possible for the specialist and even for the layman to test thc validity of my statement. If he is an attentive observer he can compare my assumptions with his own observations and experience, and on this basis reject or accept, modify or undcrscore what I have said ."

25

PATRICK DI MASCIO

Această scurtă declaraţie de intenţie are valoare de manifest. Bineînţeles, găsim la Freud o declaraţie asemănătoare privind utilizarea limbajului comun în psihanaliză : ,,în psihanaliză, ne place să rămînem în contact cu gîndirea populară ale cărei noţiuni preferăm să le facem utilizabile de către ştiinţă mai degrabă decît să le respingem" (Freud : 1926e ; 46). Dar, pe de altă parte, ne amintim că el scrie - cel puţin anumite texte, îndeosebi prezentările de caz - pentru cei ce au făcut sau sînt gata să facă experienţa psihanalizei ; el recurge cu regularitate la un fel de suspension of disbelief . Freud cultivă cu plăcere un fel de mitologie romantică conform căreia adevărul nu se dezvăluie decît celor pe care el însuşi i-a ales şi este inaccesibil în mod constituţional mulţimilor. Or, şi în acest caz este vorba de o postură inacceptabilă politic pentru psihanaliza culturală. Homey, mai ales, are o concepţie „democratică" despre adevăr. Adevărul nu este neapărat opinia celor mai mulţi, dar el trebuie să poată fi crezut de cei mai mulţi. Un adevăr care nu se supune acestei reguli e suspect. Invers, numeroase credinţe denunţate drept iluzii de Freud vor fi integrate în sfera adevărului de către psihanaliştii culturali. Dimpotrivă, anumite enunţuri freudiene vor fi conside­ rate drept nişte iluzii savante care au exercitat timp îndelungat o putere cvasihipnotică asupra hoardei analitice. De unde reîntoarcerea la realitate, întreprinsă aici de Homey : Scopul urmărit scriind această carte este de a oferi o imagine precisă a nevrozatului care trăieşte printre noi, cu conflictele ce îl animă, cu angoasele sale, cu suferinţa sa şi cu numeroasele dificultăţi ivite în interacţiunile cu ceilalţi şi cu el însuşi [ . . . ). Nu cred că e j ustificat să ne focalizăm asupra copilăriei într-un fel de fascinaţie exclusivă şi să considerăm reacţiile noastre ulterioare drept tot atîtea repetări ale unor experienţe precedente (Homey : 193 7 ; 7)2 .

Cel ce se cuvine relevat este, desigur, cuvîntul „fascinaţie". Vom regăsi la Erich Fromm ideea exprimată aici de Horney : doctrina freudiană funcţionează de acum înainte ca o ideologie, o gîndire de-a gata sau o credinţă sectară şi iraţională de care trebuie să ne desprindem. A reformula psihanaliza înseamnă a te lepăda de Freud. De altfel, Homey, iar mai tîrziu 1 A se vedea, de pildă, următorul fragment al analizei din Omul c11 lupi : ,,Şi acum iată locul unde trebuie să încetez a mă sprijini pc desfăşurarea analizei. M ă tem să nu fie totodată locul unde încrederea c iti torilor mă va părăsi" (Frcud : 1 9 1 8b ; 34). Vezi şi Di Maseio, 1 994. ' ,.Thc purpose I havc in mind in writing this book has bccn to givc an aeeuratc pieturc of thc ncurotic pcrson who lives among us, with the eontlicts which actually move him, with his anxietics, his suffering and the many difficu lties he has in relations with others as wel l as with himself [ . . . ] . I do noi consider it justified to focus our atten tion on childhood in a sort of one-sided fascination and to consider latcr rcactions csscntially as rcpcti tions of carl icr ones . "

26

FREUD DUPĂ AUSCHWITZ

Erikson şi Fromm îş i pun în mod deschis întrebarea referitoare la compatibilitatea teoriilor lor cu cea a lui Freud. Răspunsul lor va fi pozitiv, dar ei îşi vor continua totodată opera de constituire a unei psihanalize fără Freud. Horney afinnă că interpretarea sa se sprij ină pe fundamente freudiene (Horney : 1 93 7 ; 9). Ea vrea să reţină îndeosebi ipoteza inconştientului şi crede în importanţa rolului „proceselor inconştiente şi al modului lor de expresie" (the role of unconscious processes and the ways in which they find expression) (Horney : 1 93 7 ; 9). Dar în operele sale nu se va găsi nici o urmă a inconştientului aşa cum îl concepe Freud. Cel mult va fi vorba uneori de conţinuturi slab conştiente sau preconştiente, fără a fi vreodată vorba de refulare ori de pulsional. Şi cum ar putea fi altfel dacă Horney contestă sistematic metapsihologia freudiană în cartea sa din 1 93 9 , Noi căi în psihanaliză [New Ways in Psychoanalysis]? Printr-un reflex pozitivist, Horney va lua profanul drept martor al seducţiei exercitate prea multă vreme de Freud şi va reda psihanaliza mulţimii oamenilor obişnuiţi. Psihanaliza nu va mai vorbi de acum încolo decît despre ceea ce este verificabil în mod nemijlocit, conform unor exigenţe dictate de pozitivismul logic al simţului comun 1 • Ocolul prin Freud amînă în aceeaşi măsură o conştientizare minimă necesară exerciţiului unei lucidităţi care nu va întîrzia să aibă consecinţe pozitive pentru democraţie. Contra metapsihologiei freudiene Homey îşi continuă munca de remaniere a psihanalizei în Noi căi în psihanaliză [New Ways in Psychoanalysis] apărută în 1 93 9 . Această carte publicată în anul cînd în Europa izbucneşte războiul constituie o adevărată declaraţie de independenţă faţă de psihanaliza bătrînului continent. Totul se petrece ca şi cum Karen Horney, formată la Berlin, ar vrea să-şi aleagă tabăra şi să înfăptuiască astfel un act de autoamericanizare. Cartea sa începe de altfel printr-un frumos omagiu adus Americii, unde Homey combină în mod pertinent trei niveluri de interogare : libertatea politică, libertatea intelectuală şi culturalismul. Astfel : Am găsit în această ţară o mai mare libertate faţă de credinţele dogmatice, ceea ce m-a scutit de acceptarea teoriilor analitice ca fiind de la sine înţelese 1 Să ne amintim de regimul pc care Carnap ( 1 934), în numele pozitivismu lui, visa să-l impună culturi i : ,,Funcţia analizei logice este de a analiza orice cunoştinţă, toate enunţuri le ştiinţei, la fel ca pc acelea provenite din viaţa cotidiană, pentru a le clarifica sensul, precum şi legătura cc le uneşte·· ( The Ji111crion o{ /ogica/ anal_, ·sis is to anal_rse al/ k11011"/edge, al! asserrions of'science and of'e, ·errdar life, i11 order ro make clear the sense of' each suci, assertio11 Clllll rhe co1111ectio11s her, .-een them} (în Holli nger : 1 993 ; 246).

27

PATRICK DI MASCIO

şi mi-a dat curaj ul să-mi urmez propriul drum. Mai mult, faptul de a cunoaşte o cultură atît de diferită de cultura europeană m-a făcut să devin conştientă că numeroase conflicte nevrotice sînt determinate în ultimă instanţă de condiţii culturale (Homey : 1 93 9 ; 1 2) 1 .

Pe lîngă locul care îi garantează securitatea, America este prin urmare pentru Homey locul unei eliberări şi al unei revelaţii. Cele trei chestiuni distincte în teorie sînt pentru ea strîns legate. E într-adevăr greu să ne prefacem că Homey şi confraţii săi psihanalişti ar fi nişte europeni obişnuiţi : în realitatea cea mai crudă, America este salvarea lor, de unde, poate, sensibilitatea lor faţă de chestiunea sentimentului de securitate la fiinţa umană. Este de altfel greu să nu fii sensibil la diferenţele culturale între o ţară şi alta atunci cînd cunoşti exilul care te obligă să vorbeşti o limbă ce nu e a ta. E greu, în sfirşit, să nu îl asociezi pe Freud acestei culturi germane la care va trebui totuşi să renunţi complet de acum înainte. Discutarea complexului lui Oedip întreprinsă de Homey �ste cu totul exemplară pentru munca de naturalizare ce trebuie înfăptuită. In Noi căi în psihanaliză, ea împinge analiza mai departe decît în Personalitatea nevrozată a timpului nostru şi merge dincolo de simpla asimilare a complexului �u principiul concurenţei, dominant, după părerea ei, în cultura modernă. In textul din 1 939, ea nu neagă existenţa complexului lui Oedip aşa cum îl înţelege Freud : se poate observa într-adevăr o atracţi� a copilului pentru părintele de sex opus, însoţită de sentimentul de ostilitate faţă de părintele de acelaşi sex. Totuşi, după Homey, aceste sentimente nu ating niciodată, în cazurile normale, intensitatea descrisă de Freud. Schema freudiană nu este potrivită decît pentru cazurile patologice. Aşa-zisa atracţie a copilului pentrn părintele de sex opus, spune Homey, poate, într-o primă categorie de cazuri, să fie rezultatul unei „seducţii", cum se spune în contextul freudian. Cît despre Horney, ea preferă să vorbească despre „stimulare sexuală" (sexual stimulation) exercitată de unul dintre părinţi (Homey : 1 93 9 ; 82). Intr-o a doua serie de cazuri, fără îndoială mai banale, situaţia descrisă de Freud este de fapt rezultah)l unei reacţii a copilului la angoasă şi dovedeşte nevoia sa de securitate. Intr-adevăr, unul dintre părinţi poate avea faţă de copil comportamente agresive, violente sau ameninţătoare . Ca reacţie la sentimentul de angoasă creat de acest comportament, copilul va cere protecţie celuilalt părinte. Se vede în filigran cum rezolvă Horney chestiunea ameninţării de castrare, care nu ar fi decît o aberaţie aparţinînd totuşi aceleiaşi logici descrise dej a. Deci, din punctul „Thc grcatcr frccdom from dogmatic bclicfs which I found in this country allcviatcd thc obligation of taking psychoanalytical thcorics for grantcd and gavc mc thc couragc to procccd along thc lincs which I considcrcd right. Furthcrmorc, acquaintancc with a culturc which in many ways is diffcrcnt from thc European taught mc to rcalizc that many ncurotic con flicts arc ultimatc ly dctcrmincd by cultural conditions. ·' 1

28

FREUD DUPĂ AUSCHWITZ

de vedere al lui Homey, este perfect inutil să căutăm în arhivele umanităţii vreun complex nuclear al nevrozelor. Copilului îi este teamă de tatăl său şi se refugiază lîngă mamă. Asta-i tot. Un astfel de rezultat constituie fără îndoială o cădere considerabilă de pe culmile metapsihologiei freudiene, dar se cuvine să înţelegem logica acestei reformulări. Homey se plasează cu hotărîre pe terenul realităţii istorice. A integra fantasma şi inconştientul în analiză constituie în viziunea sa un risc de derivă. Subiectul trebuie să aibă el însuşi posibilitatea de a rămîne în poziţia de judecător în materie de factualitate : el nu ar putea fi lipsit de o putere care îi aparţine, întrucît este actorul propriei vieţi. Homey îl suspectează pe Freud că lucrează la un program de demoralizare a umanului într-un moment al istoriei cînd trebuie să se dea dovadă de vigilenţă. Alegerea teoriei În reproşurile adresate de Homey lui Freud, epistemologia vine după etică. După părerea ei, opţiunile teoretice ale lui Freud conţin un a priori ideologic care nu întîrzie să deformeze rezultatele anchetei. Astfel de a priori-urr. fac de nerecunoscut realitatea analizată. Dacă o ipoteză conduce la o concluzie inacceptabilă din punct de vedere etic, trebuie schimbată ipoteza. Astfel, referitor la pulsiunea de moarte şi la implicaţiile ştiinţifice ale acestei noţiuni, Homey scrie : La fel de dăunătoare sînt implicaţiile culturale ale acestei teorii. Ea îi conduce în mod necesar pe antropologi la emiterea ipotezei că atunci cînd întîlnesc într-o cultură indivizi prietenoşi şi paşnici, înseamnă că reacţiile ostile au fost refulate . O astfel de presupunere paralizează orice efort vizînd căutarea cauzei moţiunilor distructive în specificitatea condiţiile culturale. Ea paralizează în acelaşi timp orice efort care vizează schimbarea acestor condiţii. Dacă omul este în esenţă distrugător şi deci nefericit, de ce să ne străduim a face viitorul mai bun? (Homey : 1 93 9 ; 1 3 2) 1 •

Homey recomandă implicit cea mai mare prudenţă în alegerea ipotezelor şi în validarea rezultatelor. Şi pentru ea, ştiinţa fără conştiinţă . . . Pragmatică fără s-o ştie, ea consideră că o idee nu poate fi evaluată independent de consecinţele sale concrete. Pentru ea, ştiinţa are în mod evident o funcţie morală : nu trebuie să se limiteze la a spune realitatea aşa cum este, ci să edifice şi să arate ce ar trebui să fie. Ceea ce s-a spus despre pulsiunea de 1 „Equally hannful arc thc cultural implications of thc thcory. lt must !cad anthropologists to assumc that whcncvcr in a culturc thcy find pcoplc fricndly and pcaccful, hostile rcactions havc bccn rcprcsscd. Such an assumption paralyzcs any cffort to scarch in thc specific cultural conditions for rcasons which make for dcstructivcncss. lt must also paralyzc cfforts to changc anything in thcsc conditions. lf man is inhcrcntly destructive and conscqucntly unhappy, why strivc for a bcttcr futurc9 " '

29

PATRICK DI MASCIO

moarte 1 e valabil şi pentm alte două noţiuni pe care Homey se grăbeşte în mod vizibil să le înlăture în favoarea propriei metapsihologii reduse : sublimarea şi narcisismul. Sublimarea, aşa cum o înţelege Freud, împiedică idealizarea foarte necesară2, după Homey, unei reveniri a lumii la starea de vrajă ; chiar şi atunci cînd omul crede că slujeşte cele mai sublime sentimente, cum ar fi de pildă sentimentele religioase, sau atunci cînd crede că se află în slujba celor mai nobile activităţi, cum ar fi arta sau ştiinţa, el este încă, fără ştirea sa, slujitoml stăpînelor sale : pulsiunile (Even when man believes himself to have the mast sublime feelings, such as religious o nes, or to pursue the mast noble activities, as art or science, he stil! serves inadvertently his masters, the instincts) (Homey : 1939 ; 56). În condiţiile impuse de Freud e imposibil să mai credem în sublim, în Dumnezeu sau în orice altceva. Cu credinţa bine implantată în corp, Homey mai scrie încă, la sfirşitul celui de al doilea război mondial : Pesimismul lui Freud cu privire la nevroze şi tratarea lor provine din refuzul său de a crede în bunătatea omului şi în capacitatea sa de dezvoltare. El pleacă de la principiul conform căruia omul e condamnat să sufere sau să distrugă. Pulsiunile care îl domină pot fi doar controlate sau, în cel mai bun caz, ,,sublimate". În ceea ce mă priveşte, cred că omul are nu doar capacitatea, ci şi dorinţa de a-şi dezvolta potenţialul şi de a deveni o fiinţă umană decentă (Homey : 1 945 ; 1 9)1 .

Aşa grăit-a Karen Homey, refuzînd, în pofid:;t lecţiilor amare ale istoriei, să anmce omul în disperare. Cît despre noţiunea freudiană de narcisism, ea a reuşit să convingă că eul este demn de ură. Homey se simte datoare să intervină şi asupra acestui punct, pentru a pune ordine în idei : 1 Pulsiunea de moarte c fără îndoială noţiunea cca mai contestată de psihanaliza culturală. Motivul este simplu : nici o altă noţiune freudiană nu contrazice atît de brutal credo-ul său umanist. Ea combină „biologismul" lui Frcud - căci pulsiunea este un concept limită între somatic şi psihic -, determinismul său şi fixismul său istoric - noţiunea ,.pulsiune de moarte" o implică pc cca de destin - precum şi Yiziunca sa „tragică" despre destinul uman. Aceste trei clemente constitu i e pentru psihanal iza culturală arhaismul doctrinei freudiene. 2 Necesară, deoarece trebuie să ai un ideal pc care să-l opui fanatismului total i tar. Nu poţi rămîne \'CŞnic într-o poziţie critică şi trebuie ca la un moment dat să fii capabil de a face propuneri pentru a capta credinţa care a l tfel se va rătăci pc căi timcstc. Vom rcYcni asupra acestui aspect cu privire la E rich Fromm. ' ,.Frcud's pcssimism as rcgards ncuroses and thcir trcatment arosc from the depths of his disbcl icf i n human goodncss and human growth. M an, he postul atcd, is doomcd to s u ffcr or to dcstroy. The instincls which dri ,·c him can only bc con tro l i ed. o r al bcsl «sub l i matcd» . l'vl y o,,·n bclicf is that man bas thc capacity as wcll as the ticsire to dcvclop his potcnti al itics and bccomc a decent lnnnan bcing.'·

30

FREUD DUPĂ AUSCHWITZ

După mine, tendinţele narcisice nu sînt derivatele unei pulsiuni ; ele reprezintă o tendinţă nevrotică şi, în acest caz precis, o tentativă de a face faţă celorlalţi şi sieşi printr-o strategie a inflaţiei de sine [ . . . ]. Adevăratul respect de sine se bazează pe calităţile pe care o persoană le posedă efectiv, în timp ce inflaţia sinelui presupune faptul de a-şi prezenta sieşi ş( celorlalţi anumite calităţi sau realizări lipsite de orice fundament [ . . . ]. ln sfirşit, narcisismul nu este o expresie a iubirii de sine, ci una a alienării sinelui ; mai simplu spus, o persoană se agaţă de nişte iluzii cu privire la sine deoarece, şi în măsura în care, ea s-a pierdut pe sine [ . . . ]. [Freud] crede că această tendinţă spre inflaţia de sine îşi are originea în iubirea de sine şi că subiectul riarcisic nu îi iubeşte pe ceilalţi pentru că se iubeşte prea mult pe sine [ . . . ] . I n ceea c e m ă priveşte, cred c ă o persoană afectată d e tendinţe narcisice este alienată atît de propriul sine cît şi de ceilalţi şi, prin urmare, în măsura în care e narcisică, se află în incapacitatea de a se iubi sau de a iubi pe altcineva (Horney : 1 93 9 ; 99- 1 00) 1 •

Această reformulare a noţiunii de narcisism este la rîndul ei exemplară pentru scopul urmărit de psihanaliza culturală. Hom�y a înţeles că noţiunea freudiană de narcisism se sprijină pe o hidraulică. In „Pentru introducerea narcisismului" ( 19 I 4c), Freud explică într-adevăr că libidoul investit într-un obiect încetează de a mai fi disponibil pentru eu. Dimpotrivă, Freud nu a gîndit niciodată că „tendinţa spre inflaţia de sine îşi are originea în iubirea de sine", nici că „individul narcisic nu-i iubeşte pe ceilalţi pentru că se iubeşte prea mult pe sine". Perspectiva lui Freud în articolul despre narcisism nu este existenţială, ci economică : el vorbeşte despre investirea unui obiect, despre libido, dar noţiunea „inflaţie de sine" definită de Homey nu trimite la nimic în perspectiva freudiană. Reflecţia lui Homey se întemeiază pe distincţia care, după părerea ei, ar trebui operată între un respect legitim de sine şi o viziune exaltată despre sine. Narcisismul nu ar fi atunci o chestiune de investiţie libidinală, ci, în ultimă analiză, o problemă de confuzie între un sine atitentic şi un sine inautentic, între „realitate" şi propriile iluzii. În timp ce libidoul freudian nu este nelimitat, economia amoroasă a lui Homey nu cunoaşte nici o limită. Mai mult, contrar a ceea ce crede - sau pare a crede - Homey, cuvîntul „narcisism" din limbajul lui Freud este, în mod 1 „According to my vicw, narcissistic trcnds arc not thc derivati ve of an instinct but rcprcscnt a ncurotic trend, in this casc an attcmpt to copc with thc sei f and othcrs by way of sc lf-inflation ( . . . ] . Truc sclf-cstccm rests on qualities which a pcrson actually posscsscs, whilc sclf-inflation i mplics prcscnting to thc sei f and to othcrs qual ities or achicvcmcnts for which thcre is noi adequate foundation ( . . . ]. Finally, narcissism is an cxpression not of seif-Iove, but of alienation from the seif. I rather simplified terms, a persan clings to i llusions about himself bccausc, and as far as, he has !ost himsclf [ . . . ]. Frcud interprcts the tendeney toward scl f-i nflation as originating in seif-Iove, and he bcl icves that thc rcason why the narc issistic person docs not Iove othcrs is that he lovcs himsc lf too much [ . . . ]. According to my vi ew, a pcrson w i th narcissistic trends is alienatccl frorn seif as well as from others and hcncc to thc cxtcnt thal he i s narci ssistic he is incapablc of l01·i11g himsclf as anyonc clsc : '

31

PATRICK DI MASCIO

evident, o noţiune tehnică şi nu implică nici o judecată de valoare. Nu e vorba de un sinonim al egoismului moraliştilor. Reformularea teoriei analitice de către Horney implică aici o cvasifalsificare. Pentru nevoile cauzei, ea îl face pe Freud să spună lucruri pe care nu le-a spus. E ca şi cum ar vrea, împotriva unui Freud imaginar, să-i acorde subiectului permisiunea de a se respecta pe sine. Horney pare a fi universalizat chestiunea urii de sine (Selbsthass) scoasă dintr-un cu totul alt context 1 • Ca şi Arendt, dar din motive diferite, Horney pare a considera implicit că evreul este prototipul omului modern. Dar elementul decisiv, pe care îl vom regăsi în întreaga psihanaliză culturală, este aici în mod incontestabil problema autenticităţii. Singura distincţie metapsihologică valabilă este cea între „sine autentic" şi „sine inautentic". Ea admite un corolar foarte important : distincţia între ceea ce ţine de spontan şi ceea ce ţine de jocul social. Horney îşi va încheia de altfel cartea despre „căile noi" care, datorită ei, se deschid în faţa psihanalizei, cu ideea că reintegrarea de către subiect a sinelui său autentic constituie finalitatea analizei. ,,Scopul constă în a-l ajuta să-şi regăsească spontaneitatea, să găsească în el însuşi propriile criterii de judecată, să aibă curajul de a fi el însuşi" (The end is to help him regain his spontaneity, to jind his measurements of value in himself, to give him the courage to be himselj) (Horney : 1939 ; 305). Amplu program. Pentru a-l duce la bun sfirşit, Horney îşi va găsi un aliat important într-o traditie americană ce se va manifesta de acum înainte contra lui Freud, repr�zentantul unei lumi, al unei culturi şi al unei teorii depăşite de istorie. Primele referinţe la William James Pe parcurs, Horney invocă o figură tutelară ce poate fi considerată o autoritate în materie de autenticitate, servind drept contragreutate la prestigiul lui Freud : William James. După cum ne amintim, capitolul X din Principii de psihologie [Principles of Psychology}, operă fondatoare a psihologiei americane, tratează problema conştiinţei de sine. James distinge mai multe instanţe ale sinelui, iar „sinele spiritual" e cel care, în opoziţie cu sinele material (ceea ce eu posed) şi cu ego-ul pur (principiu al continuităţii eului dincolo de ideile ce îl compun) constituie „fiinţa subiectivă, interioară, a omului, facultăţile sale sau dispoziţiile psihice, considerate dintr-un punct de vedere concret [ . . . ]. Aceste dispoziţii psihice constituie partea cea mai intimă şi cea mai durabilă a sinelui, cea care se înrudeşte cel mai mult cu A se vedea cele povestite de Freud referitor la primul său contact cu Universitatea : ,,Am fost de la început expus ideii că, în calitatea mea de evreu, trebuia să mă simt inferior şi exclus din comunitatea poporului" (Freud : 1 925d ; 1 6). 1

32

FREUD DUPĂ AUSCHWITZ

fiinţa noastră adevărată" (a man s mner or subjective being, his psychic faculties or dispositions, taken concretely [. . . }. These psychic dispositions are the mast enduring and intimate pa,:t of the seif, that which we mast verily seem to be) (James : 1 890 ; 283). Insă psihanaliştii culturali, poate cu excepţia lui Erikson, nu sînt nişte cititori asidui ai lui James, pe care îl citează arareori în text. Ceea ce îi interesează de la bun început este de a se putea sprijini pe autoritatea lui James atunci cînd îl contestă pe Freud. Acest scenariu al psihologului şi filosofului american îndreptat împotriva maestrului vienez se va repeta de mai multe ori în cursul periplului psihanalizei culturale. Horney recurge la James pentru a explica diferitele moduri în care subiectul îşi poate pierde eul autentic. Părinţii se impun în faţa copilului prin teamă : ,,Părinţii s-au supraimpus atît de complet spiritului copilului, încît acesta se supune de teamă, pierzîndu-şi astfel ceea ce William James numeşte «adevăratul eu»" (The parents have so thoroughly surimposed them­ selves on the mind of the child that he complies through fea,� thus gradually losing what James calls the „ real me ") (Horney : 1 939 ; 9 1 ). Există însă şi posibilitatea ca un individ să-şi însuşească reprezentările pe care ceilalţi le au despre el - sinele său social, în termenii jamesieni citaţi de Horney (Horney : 1 939 ; 92) - astfel încît „Ideea pe care şi-o face despre persoana sa se substituie unui respect de sine diminuat şi devine «adevăratul său eu» (His notions of himself become a substitute for his undermined self-esteem ; they become his „ real me ") (Horney : 1 939 ; 93). Horney nu îi este însă mai fidelă lui James decît lui Freud, iar modul său de a-l interpreta este cel puţin tendenţios. Pentru James, diferitele instanţe ale sinelui nu sînt mai puţin reale unele decît altele şi, de altfel, James însuşi, în Principii de psihologie, nu foloseşte niciodată expresia „sine adevărat" 1 • Acolo unde Horney crede că vede un „sine adevărat", James vorbeşte de fapt despre „sine spiritual". El afirmă că sinele spiritual este acea parte a sinelui care pare a fi cea mai aproape de un sine autentic, şi aceasta deoarece conţinuturile sale se oferă cel mai clar reflectivităţii conştiinţei. Este vorba de facultăţi sau de dispoziţii psihice, şi „doar atunci cînd acestea sînt alterate se poate spune despre un individ că este alienat" (only when these are altered is a man said to be alienatus a se) (James : 1 890 ; 283). Dar Horney nu are timp să stăruie asupra psihologiei lui James, căci are ceva mai urgent de făcut. Trebuie să găsească aliaţi pentru a-şi continua ofensiva împotriva metapsihologiei freudiene, cu scopul de a readuce eul în propria-i casă. Aceasta este miza problemei autenticităţii şi a recursului la James. Această problematică o va preocupa în permanenţă pe Karen Horney. , In cartea sa despre autoanaliză, ea va preciza ce înţelege prin sine autentic James foloseşte această expresie într-o scrisoare foarte mult exploatată, în scopuri s i milare, ele Erik Eri kson ( 1 968 ; 1 9) . 1

33

PATRICK DI MASCIO

Ceea ce vreau să spun [ . . . ] este fără îndoială exprimat cu cea mai mare claritate prin conceptul de „sine adevărat" - în opoziţie cu sinele material şi social - propus de William James. Mai simplu spus, este vorba despre ce simt eu cu adevărat, despre ce hotărăsc cu adevărat. Este, sau ar trebui să fie, centrul cel mai viu al vieţii psihice. Acestui centru ne adresăm în munca analitică (Horney : 1942 ; 264) 1 •

În ultima sa carte, Nevroză şi dezvoltare umană [Neurosis and Human Growth], sprijinindu-se pe citate, ea va traduce din nou în dialect jamesian intuiţiile sale postfreudiene : Pentru a descrie împreună cu William James caracteristicile [adevăratului sine] , vom spune că el produce „palpitaţiile vieţii interioare", că generează spontaneitatea sentimentelor, fie că e vorba de bucurie, de invidie, de dragoste, de mînie, de teamă sau de disperare. El este de asemenea sursa interesului şi a energi ilor spontane, ,,sursa efortului şi a atenţiei de unde emană deciziile voinţei" [ . . . ] ; este acea parte din noi înşine care vrea să se dezvolte şi să se împlinească. El produce „reacţiile de spontaneitate" la sentimentele şi gîndurile noastre, ,,acceptînd sau refuzînd, apropriindu-şi sau respingînd, luptînd pentru sau contra, spunînd da sau nu". Toate acestea indică faptul că, atunci cînd este puternic şi activ, adevăratul nostru eu ne permite să luăm decizii şi să ne asumăm răspunderea pentru ele (Horney : 195 0 ; 1 5 7 ) 2 •

În acelaşi pasaj, James compară acest sine pe care subiectul îl resimte într-un mod atît de privilegiat cu „un fel de Sfintă a Sfintelor, un sanctuar . în inima citadelei, constituit din ansamblul vieţii subiective" (a sort of innermost center within the circle, of sanctuary within the citadel, consti­ tuted by the subjective life as a whole) (James : 1890 ; 285), dar Horney nu îl mai citează. Acest sine se vrea mai mult decît o instituţie legată de eu şi însărcinată, în articolul lui Freud „Formulări asupra celor două principii ale cursului evenimentelor psihice" ( 1 9 1 1 b), să descifreze, fără a reuşi prea mult s-o facă de altfel, semnalele realităţii. Eul autentic va spune „da" sau 1 „W hat I mcan [ . . . ] is pcrhaps bcst indicatcd by William Jamcs's concept of thc «real seif» as distinguished from thc material and social seif. In simple tcrms it concerns what I really fee[, what I rcally want, what I really bclievc, what I rcally decide. lt is, or should be, the most alive ecntcr of psychic lifc. lt is this psychic center to which the appeal is made in analytical work." ' ,,To presen! more fully its [the real seif] propensities in the terms of Wil liam James : it provides the «palpitating inward life» ; it engenders the spontaneity of fcelings, whether these be joy, yearning, Iove, anger, fear, despair. lt also is the source ofspontaneous interes! and energies, the «source of effort and attention from which emanate the fiats ofwill» [ . . . ] ; it is the part of oursclves that wants to expand and grow and to fulfill itsel f. lt produces the «reactions of spontaneity>> to our fcclings or thoughts, «welcoming or opposi ng, appropriating or disowning, striving w i th or against, saying ycs or no» . Ali this indicates that our real seif, when strong and active, cnablcs us to make dccisions and assu rnc responsibility for thcm." Horncy îl ci tează rerbatim pc J ames, fără să indice totuşi sursa. Aceasta este uşor de găsi t. Este vorba de un pasaj cl i n capitolul X al cărţi i Prin cipie.,· of' PsFCholog y (J ames : 1 8 90 ; 2 8 5)

34

FREUD DU PĂ AUSCHWITZ

„nu", James se pune garant pentru aceasta. Da sau nu la ce? La tot ce i se prezintă în numele realităţii. El va şti să spună nu ; va dori să se opună la ceea ce vrea să-l alieneze ; va şti să lupte împotriva a ceea ce vrea să-l piardă ; va şti să-şi încordeze voinţa împotriva a tot ce va încerca să-l oblige să meargă la pas şi să-l adore pe călăul libertăţii sale. Un astfel de sine autentic are o autentică putere de rezistenţă. Şi nu întîmplător, în cartea sa despre psihanaliză publicată în 1 942, carte în care Horney îşi mărturiseşte în modul cel mai clar datoria faţă de James, psihanaliza este prezentată pentru prima oară explicit ca un auxiliar al democraţiei : O parte imp011antă a idealurilor democratice pentru care luptăm astăzi constă în următoarea credinţă : individul - şi cît mai mulţi indivizi cu putinţă - ar trebui să se dezvolte în plenitudinea capacităţii sale. Aj utîndu-1, psihanaliza nu poate vindeca toate relele de pe pămînt, dar poate cel puţin contribui la o anume elucidare a fricţiunilor, neînţelegerilor, urii, fricii, rănilor şi slăbiciunilor în raport cu care aceste rele sînt în acelaşi timp cauză şi efect (Homey : 1 942 ; 1 2) 1 •

În nici o altă parte din întreaga operă a lui Horney nu este stabilită într-un mod atît de explicit legătura între necesitatea unei reformulări a doctrinei :freudiene şi chestiunea politică originară fonnulată de Hannah Arendt după război. Politica, cultura, etica Libertate şi spontaneitate Cartea lui Fromm Teama de libertate (T he Fear of Freedom) 1 publicată în 1 94 1 , anul angaj ării Statelor Unite în cel de al doilea război mondial, va da psihanalizei culturale o nouă dimensiune. Fromm este un intelectual autentic ; format în psihanaliză la Frankfurt, el va fi de asemenea puternic influenţat de marxism şi va rămîne mult timp alături de Şcoala de la Frank­ furt. Unele divergenţe majore de vederi îl vor despărţi pe Fromm de Adorno şi de Şcoală. Conform opiniei colegilor săi, Fromm dă dovadă de un prea mare „optimism" în ceea ce priveşte problemele culturale 3 • Indiferent de 1 „An integral part of the democratic idcals for which wc arc fighting today is the belief that thc individual - and as many individuals as possiblc - should dcvelop to the full of bis potcntialitics. By hclping him to do this psychoanalysis cannot salve thc ills of thc world, but it can at lcast clarify somc of thc frictions and misundcrstandings, the hatcs, fcars, hurts and vulncrabilitics, of which thosc ills arc at oncc causc and cffcct ." ' Cartea a fost publicată în Statele Unite cu titlul Escape From Freec/0111. ·' Toate aces tea sînt admirabil povestite şi analizate în Wiggcrhaus, 1986. Pot fi consultate de asemenea .l ay, I 977 şi Assoun, 1987, prezentare foarte clară a Şcolii de la Frankfurt.

35

PATRICK DI MASCIO

neînţelegerile sale cu Şcoala, cultura sa istorică şi filosofică, precum şi perfecta cunoaştere a operei lui Freud vor face din el un actor principal în proc�sul declanşat de psihanaliza culturală. In momentul publicării cărţii lui Fromm, e greu de crezut în neutralitatţa Statelor Unite, declarată totuşi oficial în 1939. Se decretează conscripţia. In 1940, Hemingway îşi publică romanul despre războiul din Spania, Pentru cine bat clopotele. Nici un intelectual, nu neapărat angajat, ci pur şi simplu informat şi responsabil, nu poate ignora faptul că nu poţi continua să scrii ca pînă atunci, în tradiţia academismului, de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat. Criza economică, opţiunile politice din perioada New Deal, contextul ideologic creat de stalinism, apoi îndoiala generată de epurări, apariţia nazismului, pactul germano-sovietic sînt tot atîtea elemente care sugerează clar că o pagină a fost întoarsă. Cîteva luni mai tîrziu, oamenii vor începe să măsoare amploarea tragediei pe cale de a se produce în Europa o dată cu mas