Copilăria şi adolescenţa lui Lenin

Citation preview

Proletari din toate ţările uniţi-vă !

N. K R U P S C A I A

COPILĂRIA şi ADOLESCENTA LUI

IL ICI

EDITURA PARTIDULUI COMUNIST DIN ROMÂNIA 19

4 5

Am să scriu despre copilăria lui Vladimir Ilici mai ales ceeace am auzit dela el însuşi în timpul convieţuirii noastre. Jntr'adevar, absorbit de activitatea revoluţio­ nară, ei se cufunda prea puţin în amintiri, şi numai aşa-, întâmplător, mai povestea câte ceva-. Dar noi doi eram oameni ai aceleiaşi generaţii (sunt cu un an mai în vârsta decât el), am crescut aproape în acelaş mediu, în me­ diul aşa numit al „intelectualilor activând în diverse ra­ muri". Deaceea amintirile sale îmi spuneau multe, deşi nu erau alcătuite decât din fragmente scurte. Vladimir Ilici s’a născut la 22 Aprilie 1870 într’un orăşel de pe Volga, Simbirsk, şi a trăit acolo până la vârsta de 17 ani. Simbirsk era reşedinţă de guvernă­ mânt, şi când îi priveşti acum imaginile străzilor, ca­ selor, împrejurimilor, simţi ce sălaş liniştit trebue să fi fost el pe atunci. Nu erau acolo nici făbrici, nici uzine, nu era nici cale ferată, nici telefoane şi nu era, desigur, nici radio. Numele adevărat al lui Ilici era Ulianov. Numai cu mult mai târziu, în timpul activităţii revoluţionare, a început, din consideraţii conspirative, să-şi semneze scrierile, cu un nume născocit, Lenin, şi aşa a şi început 3

să fie numit. Simbirskul poartă acum, în amintirea Iui Flici, numele de Ulianovsk. Ulianovsk este în clipa de faţă un orăşel, mai ales, de studii, plin de un tineret studios, şi tot acolo se află şi o filială a muzeului Lenin. Tatăl lui Vladimir Ilici, Ilya Nicolaevici, făcea parte din mica burghezie a Astrahanului. Trăia în condiţiuni grele, fiindcă aparţinea categoriei birnicilor (ca­ tegorie mai năpăstuită a micii burghezii, care plătea im­ pozite), pentru care drumul spre studii era închis. La vârsta de 7 ani a rămas orfan, şi numai datorită ajutoru­ lui fratelui său mai mare, care şi-a dat şi ultimii bani pentru a-1 ajuta să studieze, numai mulţumită talentu­ lui neobişnuit şi unei munci perseverente a reuşit Ilya Nicolaevici „să iasă între oameni", şi să termine în 1855 liceul şi universitatea din Cazan. Ajuns pedagog, a predat la început fizica şi matematica în clasele supe­ rioare ale institutului de nobili din Penza, apoi a fost profesor la liceul de băeţi şi la cel de fete din Nijni Novgorod, mai târziu a fost inspector la Simbirsk, iar în urmă, director al şcolilor primare. Ilya Nicolaevici a ter­ minat universitatea din Cazan în toiul răsboiului din Crimeea. Acest răsboiu a desvăluit cu deosebita putere toată putreziciunea iobăgiei, a luminat clar toată sălbă­ ticia regimului ţarului Nicolae. Era pe timpul când se critica aspru epoca iobăgiei, felul de viaţă al iobagilor, dar mişcarea revoluţionară nu luase încă forme precise. Ca să înţelegem până la sfârşit cine a fost Ilya Nico­ laevici, trebue să cetim revista „Sovremennic“ („Con^ temporanul") care apărea sub redacţia lui Necrasov şi Panaev şi unde colaborau Belinski, Cernâşevski, Dobroliubov. Sora mai mare a lui Vladimir Ilici, Ana Ilinicina, ca şi Vladimir Ilici însuşi, îşi amintea cât de mult îi plăceau lui Ilya Nicolaevici poeziile lui Necrasov. Fiind pedagog Ilya Nicolaevici îl citea cu deosebită râvnă pe Dobroliubov. Frontul Pedagogic era, în acel timp, frontul luptei împotriva iobăgiei. Dai, autorul „Dicţionarului 4

explicativ al limbii vii a Rusiei Mari", se pronunţa cu asprime încă din 1856 asupra analfabetismului ţăranilor. In şcoală domnea cel mai îngrozitor regim de Bursă*); chiiar şi în liceele unde nu se primeau decât copiii nobi­ lilor şi ai funcţionarilor, se practica bătaia. E notorie lupta dusă de Dobroliubov împotriva şcolii feudale. El a murit tânăr, în 1861, în vârstă de 25 de ani. In 1857 i s ’a tipărit articolul „Despre autoritatea în educaţie", dedicat problemei autorităţii învăţătorului. Dobroliubov compara în acest articol autoritatea din structura iobagă, de robie a şcolii, cu autoritatea pe care o dobândeşte învăţătorul, pedagogul, datorită respec­ tului elevilor. Dobroliubov scria despre rolul convinge­ rilor, citându-1 pe Pirogov: „...Convingerile nu se capătă uşor; convingeri poate avea numai cel care e învăţat din anii copilăriei să privească pătrunzător în sine, cel care e învăţat din pri­ mii ani ai vieţii să iubească sincer adevărul, să lupte pen­ tru el şi să fie, nesilit de nimeni, sincer faţă de institutori şi de cei de aceeaşi vârstă". Şi mai departe: „Copilul este adeseori sacrificat calculelor pedagogice. Urcându-se pe calul său de bătaie moral, educatorul consideră elevul ca o proprietate a lui, cu care poate să facă ce-i place, şi cu asta scapă din vedere o realitate destul de însemnată: viaţa reală şi natura copiilor şi a elevilor în general". Dobroliubov s'a ridicat în acest articol, fier­ binte şi cu pasiune, împotriva supunerii oarbe, necon­ diţionate, de rob. „Mai trebue oare să vorbim despre acea influenţă distrugătoare asupra desvoltării voinţei, produsă de supunerea necondiţionatâ?u — scria el. Tot în acelaş articol, vorbind despre faptul că în vederea supunerii necondiţionate a copilului este nece­ sară şi infailibilitatea necondiţionată a educatorului. *) Bursa fusese un seminar la Kiev, renumit pentru regimul de bătaie.

5

Dobroliubov scria: „Chiar dacă vom admite că educa­ torul se poate ridica întotdeauna asupra personali­ tăţii elevului (ceeace se întâmplă în realitate foarte rar), el nu poate în niciun caz să se ridice, totuşi, mai presus de o generaţie întreagă. Copilul se pregăteşte pentru viaţă într’un mediu nou, condiţiunile lui de viaţă nu vor mai fi cele existente cu 20—30 ani în urmă, când fusese educat învăţătorul lui. Şi, de obicei, educatorul nu nu­ mai că nu prevede, dar nici măcar nu înţelege necesi­ tăţile vremurilor noui, considerându-le absurde". Dobroliubov sublinia în acest articol ideile juste ale profesorului-chirurg, ale pedagogului Pirogov, iar când Pirogov, lăsându-se condus de reacţiune, a relevat în scopurile „educaţiei legaliste" sistemul pedepselor, care cuprindea şi bătaia şi eliminarea din şcoală, — Dobro­ liubov a început să-l înfiereze cu toată înflăcărarea. Necrasov, pe care tatăl lui Lenin, llya Nicolaevici, îl iubea atât, scria despre el în poezia: „In memoria lui Dobroliubov": „...Setea ta nestinsă nu s*a potolit; Ca pe o femee tara ţî~ai iubit~o, Munca $i avântul, tot ce~ai năzuit, Ei i~ai închinat; inimile ra re . Ei i le~aduceai; pentru o nouă viaţă Deşteptai poporul, şi m ărgăritare Pregăteai iubitei, aspră şi măreaţă. Prea devreme însă ceasul ţi~a sunat $i~a lăsat condeiul mana ta*ngheţată. Ce făctie~a minţii s*a întunecat! Ce inimă mare a'ncetat să b ătăi*

Dobroliubov a cucerit şi inima cinstită a lui llya Nicolaevici, fapt care a determinat munca acestuia ca 6

director al şcolilor primare din guvernământul Simbirsk şi ca educator al fiului său, Lenin, precum şi al celor­ lalţi copii ai săi, cari toţi au devenit revoluţionari. Până a începe Ilya Nicolaevici să lucreze în guver­ nământul Simbirsk, ţărănimea acestui guvernământ era aproape peste tot analfabetă. Prin eforturile lui llya Ni­ colaevici au fost deschise 450 de şcoli săteşti; el a dus o muncă uriaşă cu învăţătorii. Pentru deschiderea şcoli­ lor nu era deajuns să dea ordin. Trebuia să meargă la faţa locului, să se sdruncine în căruţă, să înopteze pe ia hanuri, să se certe cu poliţiştii, să convoace adunări ţărăneşti. Ilici asculta cu sete povestirile tatălui său des­ pre viaţa satului. De mic încă, auzise multe despre sat dela doica pe care o iubea foarte mult, dela mamăsa, care deasemenea crescuse la ţară. Acestea îl determinară pe Ilici, din copilărie, să observe cu atenţie viaţa dela ţară, acestea influenţară toată activitatea lui de revoluţionar, acestea îi dădură posibilitatea, studiind marxismul, să înţeleagă că socia­ lismul poate învinge şi în Rusia noastră înapoiată, cu mulţimea ei de ţărani izolaţi, acestea îi dădură posibili­ tatea să traseze drumul just al luptei care a dus marea noastră patrie la victorie. Ilya Nicolaevici a cresut în Astrahan, unde nu era despărţit de viaţă prin ziduri, şi a putut vedea cum „străinii" — calmucii — erau călcaţi în picioare. In cursul activităţii sale de director al şcoalelor primare, Ilya Nicolaevici îşi îndrepta toată atenţia spre înarma­ rea acestor „străini", cum li se zicea, cari populau gu­ vernământul Simbirsk, cu cât mai multe cunoştinţe. In 1937 am primit o scrisoare din partea unui institutor-ciuvaş, dela gimnaziul din Polovo-Mundâr, regiu­ nea Batârev, a Republicii Socialiste Sovietice Autonome Ciuvaşe, — Ivan Iacovlevici Zaiţev. Are 77 ani. E insti­ tutor de 55 de ani în şcolile ciuvaşe. Poartă titlurile de „Erou al Muncii", şi „Muncitor distins pe tărâm cultu­ 7

ral". Militant social activ, ducea munca de lichidare a analfabeţilor şi a ştiutorilor de carte puţină; a fost pre­ şedinte al Uniunii muncitorilor pe tărâm cultural, mem­ bru al sovietului sătesc, al comitetului local etc. A lucrat la statistica gospodăriilor rurale, a fost instructor în toate recensămintele poporului, a lucrat la staţiunea meteorologică etc. Ivan lacovlevici e fiu de argat. Dela 8 şi până la 13 ani a păscut gâştele. Avea o dorinţă pătimaşe de a învăţa, şi a fugit pe ascuns din casa tatălui său, ca sa intre la şcoală. A făcut două zile până la Simbirsk şi, cu toate că a întârziat la începerea cursurilor, s'a înscris la şcoală, datorită lui Uya Nicolaevici Ulianov, căruia i se făcuse milă de băeţaş. Ivan lacovlevici Zaiţev po­ vesteşte cum, odată, în primul an de şcoală, în timpul unei lecţii de aritmetică, a intrat în clasă Ilya Nicolae­ vici Ulianov. Ilya Nicolaevici l-a chemat Ia tablă; Zai­ ţev a rezolvat şi a explicat bine problema. Ilya Nico­ laevici i-a spus: „Bine, treci la loc!". „După prânz, — povesteşte Ivan lacovlevici în scrisoarea sa, — li s'a dat elevilor să facă o lucrare scrisă cu subiect liber. Institutorul ne-a dat ca temă: „Impresiile zilei de astăzi". Ne-a spus că putem scrie despre orice întâmplare din viaţa noastră de şcoală, — pe care o socotim foarte importantă. Intr’un cuvânt, despre ce dorim. „Toţi elevii au stat câteva minute pe gânduri, cău­ tând o temă mai potrivită. Unii şi-au amintit de în­ tâmplări destul de hazlii din viaţa de şcoală, în timp ce alţii căutau să inventeze ceva. Eu n’am căutat mult timp tema, pentrucă nu-mi ieşea din cap vizita direc­ torului Ilya Nicolaevici, lecţia de aritmetică şi explica­ ţia rezolvării problemei. M’am hotărît să scriu despre aceasta. Am scris: „Astăzi, ţa ora 9 dimineaţa, în timpul lecţiei de aritmetică, a venit la noi d-1 director Ilya Ni8

colaevici. Am fost chemat la tablă şi mi s'a dat o pro­ blemă în care se repeta de câteva ori cuvântul „grivennic"*). „Am scris problema, am citit-o şi am început să fac planul de rezolvare. D-l director' Ilya Nicolaevici mi-a pus câteva întrebări călăuzitoare şi am observat că e puţin gângav şi că pronunţă cuvântul „grivennic". — „gghivennic“ . Aceasta mi s ’a întipărit în minte şi m'a făcut să mă gândesc: „E u sunt elev şi pot să pro­ nunţ corect sunetul „r“ , iar el, director, un om atât de mare şi învăţat, nu poate pronunţa sunetul „r “ şi spune „ g g “ . „Am mai scris despre câteva lucruri mărunte şi am terminat compunerea. Monitorul a strâns caetele şi le-^a dat institutorului V. A. Calaşnicov. „Peste două zile, după prânz, în timpul lecţiei, trebuia să aibă loc expunerea articolului cetit. Ni s*a dat caetele, toti se grăbeau să-şi vadă notele. Unii se bucurau, alţii stăteau indiferenţi, neexprimând nici bu­ curie, nici supărare. „Institutorul Calaşnicov mi-a păstarat dinadins caetul la urmă. Apoi, aruncându-mi-1 în fată, a spus cu indignare: „Porcule!". „E u am luat caetul, l-am deschis şi am văzut că compunerea mea e tăiată cu o cruce roşie şi că la sfârşit e pusă nota „0 " — zero, după care urma iscălitura. Era cât p’aci să plâng. Mi-au apărut lacrimi în ochi. Am fost dela natură simplu, naiv, impresionabil şi drept. Aşa am rămas toată viata. „In timpul lucrării scrise a intrat în1clasă Ilya Ni­ colaevici, l-am salutat şi ne-am continuat lucrarea. Ilya Nicolaevici umbla printre bănci, se oprea în unele locuri, urmărind lucrarea. A ajuns la mine. A zărit pe ultima mea compunere crucea roşie oblică şi nota zero, a pus *) Monedă de 10 kopeici.

9

o mână pe umărul meu, cu alta a luat caietul îşi a început să-l citească. Citeşte şi surâde. Pe urmă l-a chemat pe institutor şi l-a întrebat: „Vasile Andreevici, dece l-ai decorat pe acest băiat cu ordinul crucii roşii şi cu un cartof enorm? Compunerea este scrisă corect gramati­ cal, cronologic şi n'are nimic artificial. Mai ales, este scrisă sincer şi corespunde cu totul temei d-tale". „Institutorul s ’a încurcat, a spus că în compunerea mea sunt lucruri nu prea potrivite fată de superiori şi că el... Directorul I. N. Ulianov, nu l-a lăsat să termine, l-a întrerupt şi i-a spus: „Această compunere este una dintre cele mai bune. Citeşte tema dată de dumneata: „Impresiile zilei de astăzi". Elevul a descris ceeace i-a produs cea mai mare impresie în timpul lecţiei trecute. Compunerea este excelentă". Apoi mi-a luat tocul şi a scris la sfârşitul compunerii: „Excelent" şi a iscălit: „Ulianov". „N'am să uit niciodată această întâmplare, ea nu poate fi uitată. Ilya Nicolaevici a dovedit cât era de bun, de simplu şi de drept". Această comportare a lui Ilya Nicolaevici faţă de minoritari n'a putut să nu-1 influenţeze pe Ilici, care as­ culta vorbele tatălui său, vorbele altora. Vladimir îmi vorbea odată de comportarea cetăţenilor din Simbirsk faţă de minoritari: „când încep să vorbească despre un tătar, spun cu dispreţ „cn eaz"*), vorbesc despre un evreu, trebue neapărat să spună „jidan", despre un polonez — „leah", despre un armean — „tuciuriu". Ilici mergea pe urmele tatălui său: în clasa supe­ rioară a liceului prepara un prieten ciuvaş, care era slab la limba rusă, pentru înscrierea la universitate, şi într'adevăr, l-a pregătit bine. Comportarea lui Ilya Nicolaevici faţă de minoritari *) Cneaz, pentrucă tătarii aveau o mulţime de cnezi, mai mult era firesc.

10

a influenţat mult activitatea revoluţionară a lui Ilici; toţi ştiu ce muncă imensă a depus Lenin pentru a pune ba­ zele prieteniei între popoarele U.R.S.S. Dobroliubov scria şi despre călirea voinţei. îlici a fost educat de tatăl său după metodele lui Dobroliubov. Vladimir Ilici a intrat la liceu la 9 ani şi jumătate, a în­ văţat tot timpul excelent, şi a terminat primind medalia de aur. Lucrul acesta nu-i venea atât de uşor, cum cred unii. Ilici era foarte vioi. Ii plăcea să umble şi să se plimbe departe, iubea Volga, Sviaga, îi plăcea să se scalde, să înnoate, îi plăcea să patineze. Ilici mi-a po­ vestit odată: „îm i plăcea foarte mult să patinez, dar, văzând că mă împiedică să studiez, m’am lăsat de pa­ tinaj Ii plăcea mult să citească, cărţile îl fermecau, îl pasionau, îi vorbeau despre viaţă, despre oameni, îi lărgeau orizontul, în timp ce învăţătura la liceu era plictisitoare, moartă, şi îl silea să se chinuiască ca să înveţe fel de fel de lucruri netrebuincioase, dar el îşi fixă următorul program: îşi învăţa mai întâi lecţiile şi apoi citea. Era foarte riguros cu el însuşi. Economisea timpul; când citea se concentra foarte mult şi deaceea citea foarte repede. Extrăgea anumite idei din cărţi, căutând să piardă cât mai puţin timp pentru aceasta. Cine a văzut scrisul lui Ilici, ştie cum prescurta în felul iui cuvintele. Datorită acestui fapt, putea să noteze foarte repede ceeaee îi trebuia. El îşi desvoltă o voinţă puternică. Ceeaee spunea, făcea. Puteai să te bazezi pe cuvântul lui. Odată, pe când era încă mic, a încercat să fumeze. Mama lui, Maria Alexandrovna, l-a văzut fumând, s’a mâhnit foarte mult şi i-a rugat: „Volodiuşca, lasă-te de fumat“ . Ilici a promis, şi de atunci nici nu s’a mai atins de ţigară. Ilya Nicolaevici, fiind atent ca Vladimir Ilici să în­ veţe bine şi persistent, căuta totuşi să educe în el, aşa 11

cum cerea Dobroliubov, comportarea conştientă fată de felul şi lucrurile pe care le învaţă Ia şcoală. Institutoarea Kaşcodomova, care îşi amintea cu deosebită dragoste despre Ilya Nicolaevici, sub conducerea căruia lucra, povestea cum îi plăcea lui Ilya Nicolaevici să-l tachineze pe Volodia şi, glumind, ocăra liceul, felul de predare a materiei, ironizându-i foarte mult pe profesori. Volodia para totdeauna cu efect loviturile şi, la rândul său, în­ cepea să vorbească despre cursurile şcolii primare, reu­ şind uneori să-şi atingă tatăl. Din povestirea V. V. Kaşcodomovei se vede cum Ilya Nicolaevici îl învăţa pe Ilici să privească cercetător viaţa, dar, în acelaş timp, când Ilici îşi permitea să-şi bată joc de profesori, ca, de pildă, de profesorul de limba franceză, Por, Ilya Nicolaevici îl reţinea, îi vorbea despre inadmisibilitatea purtării grosolane faţă de pro­ fesori, chiar dacă aceştia au neajunsuri serioase în mo­ dul de predare. Şi Vladimir Ilici se reţinea. Punctul de vedere al lui Dobroliubov asupra educa­ ţiei copiilor a mai desvoltat o trăsătură în Ilici: abili­ tatea în a considera activitatea lui şi a altora din punctul de vedere al intereselor cauzei. Lucrul acesta l-a ferit pe Ilici de o vanitate pedantă. Ilya Nicolaevici, în afara comportării riguroase faţă de sine însuşi, aprecia mai ales, aşa cum reese din amintirile lui Zaiţev, sinceritatea copiilor şi căuta s*o desvolte. Dobroliubov scria despre importanţa desvoltării sincerităţii. Una dintre cele mai caracteristice tră­ sături ale lui Ilici era sinceritatea. Când avea 14-15 ani, Ilici îl citea mult şi cu pa­ siune pe Turghenev. îmi povestea că pe atunci îi plă­ cea mult nuvela lui Turghenev „Andrei Kolosov“ , în care se punea problema sincerităţii în dragoste. „Andrei Kolosov" îmi plăcea pe atunci şi mie foarte mult. Bine înţeles că problema nu poate fi rezolvată atât de simplu cum e descrisă acolo, şi nu e vorba numai de sinceri12

tate, ci e necesară şi grija fată de om, atenţia faţă de el, dar nouă, adolescenţilor, care vedeam în mediul mic burghez înconjurător, în căsătoriile din convenienţă, răs­ pândite foarte mult pe atunci, o foarte mare nesince­ ri tate, — ne plăcea „Andrei Kolosov“ . Pe urmă ne plăcea grozav „C e este de făcut", de Cernâşevski. îlici a cetit cartea pentru prima oară, în li­ ceu. îmi aduc aminte cât m'am mirat, când am început să discutăm în Siberia asupra acestor teme, văzând până în ce amănunte cunoştea Ilici acest roman ăl lui Cernâ­ şevski. Dela acest roman a început pasiunea lui faţă de Cernâşevski. llya Nicolaevici era un mare activist social, care a luptat devotat împotriva ignoranţei poporului, împotriva urmărilor robiei, dar era fiul epocii sale, şi toate eve­ nimentele care îi turburau pe fiii lui, — Alexandru şi Vladimir, — toate evenimentele despre care vorbea Cernâşevski, — caracterul re'formei din 1861, înfăptuita aşa cum voiau moşierii, plăţile de răscumpărare, luarea celui mai bun pământ dela ţărani, — îl turburau mai puţin: pentru el, Alexandru II rămânea ţarul-eliberator. Mici povestea cum se agitase llya Nicolaevici când se aflase de omorîrea lui Alexandru II, cum îmbrăcase uni­ forma şi cum se dusese la catedrală, la parastas. Ilici era de 11 ani, dar un eveniment ca omorîrea lui Alexandru II, despre care se vorbea pretutindeni, despre care toţi discutau, nu putea să nu-i turbure şi pe adolescenţi. Ilici, chiar după spusele lui, începuse să fie atent la toate discuţiile politice. Ilici citea toate revistele şi cărţile pentru copii tri­ mise tatălui său, între care şi „Lectura copiilor". In re­ vistele copiilor de atunci se mai scria mult despre Ame­ rica, (după cum se ştie, dela 1861 până la 1865 Statele din Nord au luptat împotriva celor din Sud, pentru des­ fiinţarea sclaviei negrilor în acestea din urmă. Scopul luptei era curăţirea terenului pentru o mai largă desvol13

tare a capitalismului, dar se ducea sub steagul luptei pentru libertate), se scria despre răsboiul cu Turcia, despre Balcani. Ilici lua deasemenea cărţi şi dela fratele său mai mare. Cuzneţov, colegul de clasă a lui Ilici, spunea că Ilici îşi scria foarte bine compunerile literare. In vremea când Ilici învăţa la liceu, postul de director era ocupat de F. M. Kerenski tatăl lui A. F. Kerenski — (socialist-revoluţionar, primul ministru al guvernului provizoriu din 1917). Acesta preda şi literatura. Keren­ ski îi punea lui Ilici pentru toate compunerile nota cinci*). Dar odată, restituindu-i compunerea, i-a spus lui Ilici cam nemulţumit: „Despre ce fel de clase asu­ prite scrii aici? Dece ai scris asta?" Elevii au fost cu­ rioşi să vadă ce notă i-a pus Kerenski lui Ulianov pentru compunere. Când colo, tot 5 era. Familia Ulianovilor era mare: şase copii. Toţi creş­ teau perechi, perechi — cei mai mari Ana şi Alexandru, apoi Vladimir şi Olga şi, însfârşit, cei mai mici — Dimitri şi Maria* Ilici era prieten cu Olga, în copilărie se juca cu ea, mai târziu citeau împreună pe Marx. Ea plecă în 1890 la Piter**), la cursurile superioare pentru femei, dar în primăvara anului 1891 muri de tifos. Alexandru creştea ca revoluţionar şi avea o foarte puternică influenţă asupra lui Ilici. Cei mai în vârstă erau pasionaţi de poeţii dela „Iskra" (Scânteia) — aşa îşi ziceau poeţii care scriau în genul lui Cernâşev (fraţii Kurocikin, Minaev, Julev şi alţii), care ironizau deosebit de aspru rămăşiţele feudalismului în viaţa de toate zi­ lele, în moravuri, şi-şi dădeau toată silinţa să arate „tot ce este nedemn, mârşav, rău" — biurocraţie, lin­ guşire, frazeologie. Ana Ilinicina,care scria şi ea versuri, cunoştea deosebit de multe poezii legale şi ilegale ale poeţilor „Iskrei". Ea le-a ţinut minte până la moarte, şi în ultimele luni ale vieţii sale, când era paralizată, ve­ *) Nota cinci era cea mai mare. • • ) Petersburg.

14

nind dela serviciu şi aşezându-mă să bem ceaiul îm­ preună, îndreptam dinadins discuta asupra poeţilor „Iskrei" (ea vorbea întotdeauna cu plăcere despre aceasta), pentru ca mereu să mă uimească extraordinara ei me­ morie. Ţinea minte o mulţime de poezii preferate ale intelectualilor de avantgardă de atunci. Când am fost de­ portată cu Uici în Siberia, m'a uimit marele număr de poezii ale poeţilor „Iskrei", pe care el le cunoştea! Ilici, ca şi fratele lui mai mare, nu suferea mahala­ gismele mic-burgheze, pălăvrăgeala goală, cari erau atât de ironizate de poeţii „Iskrei". Şi când venea la ei în odaie unul din numeroşii lor veri, aveau o frază pre­ ferată: „Faceti-ne fericiţi prin absenta Dv.“ Alexandru Ilici îl citea insistent pe Pisarev, care îl pasiona prin ar­ ticolele sale despre ştiinţele naturale, ce subminau pă­ rerile religioase. Pisarev era interzis pe atunci. Şi Via* dimir Ilici îl citea insistent pe Pisarev încă dela 14-15 ani. Trebue spus că nici Dobroliubov n’ o rupsese de­ finitiv cu religia în anul 1856, iar Ilya Nicolaevici aj rămas credincios chiar până la sfârşitul vieţii, cu toate că era meteorolog şi profesor de fizică. II neli­ niştea faptul că fiii lui încetează să mai creadă. In deo­ sebi Alexandru Ilici, sub influenţa lui Pisarev, încetă de a mai merge la biserică. Ana Ilinicina povesteşte că Ilya Nicolaevici îl întrebă odată, în timpul prânzului, pe Saşa: „Te duci astăzi la Înviere?“ El îi răspunse scurt şi ferm : „N u“ . Şi aceste întrebări încetară să se mai re­ pete. Iar Ilici povestea că, odată, când avea vre-oT5 ani, venise la tatăl său un pedagog, căruia Ilya Nicolaevici i se plângea 'despre faptul că copiii lui nu prea merg la biserică. Tatăl îl trimise pe Vladimir Ilici, care era de faţă la începutul conversaţiei, cu o însărcinare. Iar când, îndeplinind însărcinarea, Ilici trecea pe lângă ei, oaspetele, surâzând, s’a uitat la Ilici şi a sp u s: „Trebue bătut, bătut". Ilici, revoltat, a hotărît să rupă legăturile cu religia, să le rupă definitiv; fugind în curte, şi-a, 15

smuls crucea dela gât, pe care o purta încă, şi a arun­ cat-o la pământ. Alexandru Ilici ajunse naturalist şi plecă la Piter, la universitate, să studieze. Absorbit de munca revolu­ ţionară, ascunzându-se chiar faţă de Ana Ilinicina, în ul­ tima vară, venind acasă, el nu spuse nimănui nimic despre aceasta. Ilici, pe de altă parte, grozav ar fi vrut să vorbească cu cineva despre ideile care se născuseră în el. La liceu nu găsea pe nimeni cu care să poată vorbi despre ele. Povestea odată caj i se păruse că unul dintre colegii lui de clasă este pătruns de cauza revo­ luţionară şi hotărî să discute cu el. S ’au înţeles să meargă la Sviaga. Dar discuţia n*a avut loc. Liceanul a început să vorbească: despre alegerea unei profesii, des­ pre faptul că trebue să-ţi alegi acea profesie care să te ajute să te aranjezi mai bine, să faci carieră. Ilici po­ vestea: „M ’am gândit că e carierist, nu revoluţionar — şi n*am mai vorbit nimic cu el". Fratele evită în ultima vară discuţiile cu Volodia şi el, văzând că Saşa, pregătindu-şi disertaţia despre vier­ mii inelaţi, se scoală în zorii zilei şi se ocupă de viermi de dis-de-dimineaţă, observând că lucrează cu micros­ copul, că face experienţe, se gândea: „Nu, fratele meu n’are să fie revoluţionar". Dar văzu curând că se în­ şelase. Soarta fratelui lui avu o influenţă enormă asupra sa. Nu numai tatăl şi fratele, ci şi mama sa exercită asupra lui Ilici o adâncă influenţă. Mama Măriei Alexandrovna era nemţoaică, iar ta­ tăl său era originar din Ucraina; el era un mare chirurg şi, practicând 20 de ani medicina, îşi cumpărase o casă la ţară, la 40 de verste de Cazan, în Kocuşkino, unde îngrijea ţăranii. Pe Maria Alexandrovna n’a vrut s'o dea la nici o şcoală, învăţa acasă, era o muzicantă ex­ celentă, citise mult, cunoştea viaţa. Tatăl său o obiş­ nuise cu ordinea, era o bună gospodină, însuşire pe 16

care a transmis-o apoi şi fiicelor sale. Când s’a măritat şi a început să i se înmulţească familia, au năpădit-o multe griji. Salariul lui Ilya Nicolaevici abia îi ajungea, trebuia să muncească mult ca să creeze confortul casnic, ordinea familiei Ulianovilor, care dădea copiilor posibi­ litatea să înveţe liniştit şi cu folos, care permitea să ca­ pete multe obiceiuri pozitive. Maria Alexandrovna, ca şi tatăl lui Ilici, dădea o foarte mare atenţie educaţiei copiilor, îi învăţa limba germană, şi Ilici, surâzând, povestea cum îl lăuda pro­ fesorul — neamţ — în clasele inferioare. Ilici se ocupă în urmă foarte mult cu studierea limbilor, chiar şi cu a latinei. Mi se pare că talentul de organizator, atât de propriu lui Ilici, i-a fost transmis în cea mai mare parte de mamă-sa. Afară de aceasta, mama, prin exemplul său, arăta celor mai mari cum trebue să îngrijească de cei mai mici. Ea organiza corul copiilor, care le plăcea grozav, se juca cu ei. Şi Ilici, din copilărie, se îngrijea de fratele său mai mic şi de soră. Maria Ilinicina şi Dimitri Ilici au păstrat foarte multe amintiri interesante în privinţa aceasta. El ştia să introducă în jocuri cunoscutul lui spi­ rit de organizare şi era, în timpul jocului, plin de atenţie, de blândeţe faţă de cei mai mici. Această grijă de cei mai mici a lăsat şi în viitor urme în toată purtarea lui faţă de copii. II plăcea să se joace cu ei, să glumească, dar niciodată n’am văzut să fie sever cu ei, nu-i plăcea nici când alţii erau severi cu copiii, niciodată nu-i pedepsea, aşa cum se vede câte­ odată, în diverse scene, că fac unii. El vedea în copii continuatorii cauzei căreia îi jertfise toată viaţa. Se întâmpla să vorbească cu copii şi, necerând să-i răspundă, ci exprimându-şi mai degrabă sentimentele, să spună: „Nu-i aşa că tu ai să creşti şi ai să devii comunist?“ Toţi ştiu ce mare era grija lui pen­ tru copii, cum se îngrijea de alimentarea, de învăţă­ 17

tura lor, ca să le facă viata luminoasă, fericită, cum se îngrijea ca ei să fie înarmaţi cu cunoştinţele necesare pentru victorie, cu abilitatea de a lucra cu mintea şi cu mâinile, aşa cum cere tehnica modernă. Ilici îşi iubea întotdeauna foarte mult mama, dar o aprecia mai ales în anii grelelor sale suferinţe. In 1886 muri Ilya Nicolaevici, şi Ilici îmi povestea cu ce bărbă­ ţie suportase ea moartea soţului, pe care îl iubea şi îl stima mult Dar Ilici a început să-şi observe mama şi s’o înţeleagă mai ales după moartea fratelui său. Alexan­ dru Ilici, văzând soarta grea a ţărănimii, infamiile ce se făceau pretutindeni, hotărîse că e necesară lupta îm­ potriva puterii ţariste. El, fiind cu 4 ani mai în vârstă ca Ilici, avea alte păreri asupra zilei de 1 Martie 1881 şi privea altfel evenimentele. Alexandru Ilici a aderat la Piter la partidul „Voinţa poporului" şi a luat parte activă la pregătirea atentatu­ lui împotriva lui Alexandru al III-lea. Atentatul nereu­ şind, la 1 Martie 1887 a fost arestat împreună cu alţi to­ varăşi. Vestea arestării lui Alexandru Ilici a fost primită în Simbirsk de institutoarea Kaşcodomova, care a transmis-o lui Ilici, ca fiului cel mai mare (avea 17 ani) ai familiei Ulianovilor. Anna Ilinicina studia şi eaîn acest timp la Piter, la cursurile superioare pentru femei, şi fu­ sese şi ea arestată. Ilici trebuia să transmită mamei această veste grozavă. A văzut-o schimbându-se la faţă. Ea s'a pregătit în aceeaşi zi să plece la Piter. Pe vremea aceea nu erau căi ferate la Simbirsk; trebuia să mear­ gă până la Sâzrani cu caii, ceeace costa scump, pricină pentru care cei ce călătoreau îşi căutau deobiceiu to­ varăşi de drum. Ilici fugi să-i caute un tovarăş de drum, dar vestea arestării lui Alexandru Ilici se răspândise în Simbirsk, şi nimeni n’a vrut să mai călătorească cu mama lui Ilici, pe care toţi o lăudau înainte, ca pe soţia şi văduva directorului. Toţi acei cari îi vizitau, toată „societatea" liberală 18

te îndepărtase de familia Ulianovilor. Durerea mamei şi spaima intelectualilor liberali l-au consternat pe tâ­ nărul de 17 ani. Mama odată plecată, Ilici aştepta cu nelinişte veşti din Piter, avea o deosebită grijă de fraţii mai mici şi începu să studieze mai cu sârguinţă. Apoi, medită îndelung. Altfel suna acum pentru el Cernâşevski, şi începea să caute răspunsul în Marx; fratele său avea „Capitalul", şi-i venea greu să-l înţeleagă mai înainte, dar după pieirea fratelui său s'a apucat altfel de studierea lui. Fratele a fost executat la 8 Mai. Primind vestea aceasta, Vladimir Ilici a spus: „Nu, noi n’o să mergem pe drumul acesta. Nu pe drumul acesta trebue să mergem". înainte de aceasta i se îngăduise mamei, care începuse intervenţiile pentru fiu şi fiică, să-şi vadă fiul la vorbitor şi această întrevedere a sdruncinat-o. Ea vroia să-l înduplece la început să facă o cerere de gra­ ţiere, dar când fiul i-a spus: „Mamă, nu pot face asta, ar fi nesincer", — nu l-a mai rugat şi, luându-şi rămas bun, a spus: „Ai curaj!" Venise la proces, ascultase discursul fiului ei. Anei llinicinai se dădu drumul, fu pu­ să sub supravegherea poliţiei şi trimisă în satul Kocuşkino lângă Cazan. Maria Alexandrovna se transformă, se apropie de activitatea revoluţionară a copiilor săi, şi copiii începură s’o iubească deosebit de fierbinte. In 1899, când a venit la Petersburg să intervie ca Vladimir Ilici să fie mutat din guvernământul Enisei, în străinătate, sau cel puţin undeva în apropierea Piterului, directorul departamentului poliţiei, Zvolianski, i-a spus răutăcios: „Puteţi fi mândră de copilaşii Dv.: unul e spânzurat, şi după celălalt deasemenea plânge ştrean­ gul". iVlaria Alexandrovna s'a ridicat şi, plină de dem­ nitate a spus: „Da, sunt mândră de copiii mei". (Despre aceasta a scris în memoriile sale, în ziarul „Sudul So­ vietic", M.B. Smirnov, care asistase la convorbire). Ilici vorbea de multe ori despre mama sa, despre voinţa ei nemărginită. Odată spusese: „Bine că a murit tata îna19

inte de arestarea fratelui, căci dacă ar fi fost încă în via­ ţă, nu ştiu ce s ’ar mai fi întâmplata Chiar eu am avut ocazia s ’o observ mai târziu pe Maria Alexandrovnar s ’o întâlnesc în 1895, în timpul boalei lui Ilici, în ares­ tul preventiv, unde venea la vorbitor, şi am înţeles dece Ilici o iubea atât. In „Scrisori către ai săi", strânse şi editate de Maria llinicina, iubirea şi apropierea faţă de ea se întrevăd în fiecare rând al scrisorilor. Exemplul mamei sale n’a putut să nu-1 influenţeze pe Ilici şi, oricât de greu îi venea, el a făcut eforturi şi şi-a trecut strălucit examenele, a terminat liceul cu medalia de aur. Ulianovii mutându-se în toamnă la Cazan, Ilici s ’a înscris la Universitatea din Cazan, la care şi tatăl său studiase pe vremuri.

ATELIERELE

GRAFICE

Nr. 1 B U C U R E Ş T I