Aventura dez-amagirilor

Citation preview

AVENTURA DEZ-AMĂGIRILOR

Mihai Frăţilă, episcop greco-catolic de Bucureşti, s-a născut la Alba Iulia în 1970. A studiat teologia la Roma, ca bursier al Colegiului Pontifical Pio Romeno - singura instituţie românească din Cetatea Eternă aflată sub patronajul Vaticanului, şi la Paris. Este preot din 1996, iar între anii 2005 şi 2007 a fost rector al Colegiului Pio Ro­ meno. În 2007 a fost sfinţit episcop rezident în capitală, vicar al Mitropoliei Greco-Catolice de la Blaj; în 29 mai 2014 este ales primul episcop al nou-înfiinţatei Episcopii Greco-Catolice „Sfântul Vasile cel Mare" de Bucureşti. A scris mai multe eseuri în care a aprofundat relaţia dintre speranţa creştină şi sfâşierile sufleteşti ale omului contemporan: Dumnezeu este acolo unde doreşte să te întâlnească: Simplitatea în fragmente (Galaxia Gutenberg, 2005); Lumina este un dar al Cerului: Privind viaţa prin ochii lui Dumnezeu (Galaxia Gutenberg, 2007); ,,Cu o singură gură şi o singură inimă": Liturghia altfel (Galaxia Gutenberg, 2007); Curajul de-a improviza: Eseuri întârziate despre harul nevăzut al vieţii (Editura Surorilor Lauretane, 2014); Rigoarea speranţei (Edi­ tura Surorilor Lauretane, 2015), Paştele memorabil: Cum deschide Dumnezeu fereastra atunci când o uşă se închide (Editura ARCB, 2020). La Humanitas a publicat: Poate fi trimis Dumnezeu în exil? Despre riscurile mântuirii şi şansa răbdării (2016), Există o zare: Despre truda lui Dumnezeu de a pune lucrurile la punct (2019) şi De ce Binele se cuvine să ne afle pregătiţi: Un jurnal din vremea pandemiei (2021).

MIHAI FRATILA u

u

AVENTURA DEZ-AMAGIRILOR u

Despre risipa lui Dumnezeu

II

HUMANITAS BUCUREŞTI

Redactor: Dionisie Pîrvuloiu Coperta: Ioana Nedelcu Tehnoredactor: Manuela Măxineanu Corector: Alina Dincă DTP: Florina Vasiliu, Veronica Dinu Tipărit la Livco Design © HUMANITAS, 2023 Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Frăţilă, Mihai Aventura dez-amăgirilor: despre risipa lui Dumnezeu / Mihai Frăţilă - Bucureşti: Humanitas, 2023 ISBN 978-973-50-799 5-6 2

EDITURA HUMANITAS Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România tel. 021.408.83.50, fax 021.408.83.51 www.humanitas.ro Comenzi online: www.libhumanitas.ro Comenzi prin e-mail: [email protected] Comenzi telefonice: 0723.684.194

Cum ar fi dacă Dumnezeu ne-ar da doar ceea ce pentru el nu are nici o valoare? -Hans Urs von Balthasar

Cuvânt înainte

În volumul De ce binele se cuvine să ne afl,e pregătiţi, pu­ blicat în plină pandemie, după ce m-am vindecat de Co­ vid-19, am întrezărit un adevăr căruia noi, oamenii, refuzăm să-i spunem pe nume. Multe dintre suferinţele noastre se datorează refuzului de a privi viaţa în faţă, şi lucrul acesta nu este, de fapt, un adevăr comod. Dacă viaţa nu este în­ totdeauna ceea ce pare, înseamnă că asumarea - cu lucidi­ tate şi discernământ - a ceea ce ni se întâmplă cu adevărat este un pas esenţial în devenirea noastră. În demersul recunoaşterii realităţii intervin însă acele obstacole pe care ne-am obişnuit să le numim, simplu, ilu­ zii sau închipuiri. Cuvântul „iluzie" provine din latinescul illudere (a amăgi) şi e strâns legat de ludere, care înseamnă ,,a se juca". Aura amăgirilor, care, până la un anumit punct, ne oferă confort şi siguranţă, nu se împrăştie de la sine pentru a ne conecta la realitatea înconjMrătoare. De sub jocul iluziilor înşelătoare - dez-amăgirea - nu se poate ieşi fără confruntarea cu ceea ce ne deranjează existenţa. Dacă dorim să creştem sufleteşte, barajele pe care cursul vieţii ni le înalţă înainte sunt inevitabile, cu atât mai mult cu cât nimeni nu se poate lipsi de provocarea pe care gre­ utăţile o exercită asupră-ne. Dar ca să ajungem să preţuim ceea ne incomodează sau ne limitează viaţa, sub semnul nevoii de absolut, trebuie să fi fost surprinşi deja de im­ portanţa eliberării de sub imperiul confortabil al amăgiri­ lor şi să fi făcut un pas înspre a ne autodepăşi. 7

A ne asuma inevitabilele dezamăgiri - de care cu toţii avem parte în scurta noastră trecere prin lume - ne ajută să surprindem în mod diferit consistenţa vieţii. Desigur, ideal ar fi ca orice om ancorat în realitate să ajungă până la urmă să considere experienţa confruntării (în general, destul de stânjenitoare) cu propria finitudine drept suport firesc, deci necesar, pentru veridicitatea dialogului cu ceilalţi, cu viaţa; în cazul credinciosului, inclusiv cu Dumnezeu. Dar a păstra amprenta credinţei în existenţa trecătoare este o ispravă care devine efectivă atunci când admitem că, dincolo de predanii şi de istorica identitate creştină, de legătura abso­ lut necesară cu Biserica, abia experienţa unei legături per­ sonale cu Hristos ne permite să i ne deschidem cu adevărat lui Dumnezeu. Am scris această carte nu atât din perspectiva lucrurilor pe care în mod obişnuit le înţeleg, ci din aceea a realităţilor la care am ajuns să ţin. 1 Încercările vieţii, ispita imaginaru­ lui apetisant, locurile interioare unde ne este împărtăşită măsura adevărului, aventura ieşirii prin credinţă din jocurile amăgirii ajung, într-un final, să alcătuiască o istorie preţi­ oasă. Sper ca rândurile de faţă să fie un sprijin pentru ori­ cine trece prin oglinzile amăgirii-dezamăgirii. Aici, în acest cadru uimitor de fragil - credincioşi sau necredincioşi -, descoperim dimensiunea spirituală a vieţii, depăşind dema­ gogia paradisurilor pământeşti de orice fel.

r. A da precedenţă lucrurilor la care ţinem în defavoarea acelora pe care le înţelegem este o sintagmă pe care mi-a inspirat-o istoricul Tony Judt. Marcat de căderea neaşteptată a Cortinei de Fier în 1989, Judt considera că şi istoriografia ajunge să ţină cont de impactul mo­ ral al evenimentelor asupra istoricului, cel care consemnează şi oferă, în acelaşi timp, o interpretare a ceea ce se întâmplă. Vezi Mircea Mi­ hăieş, Ultimul Judt, Polirom, Iaşi, 1999, p. 384.

8

Fascinaţia pe care o exercită Dumnezeu

În cei trei ani de viaţă publică, Isus a fost înconjurat de o asistenţă numeroasă. Cuvântul său cald, îmbietor, l-a făcut să fie căutat, întâmpinat cu bucurie, preţuit. După întâlnirea cu El, o mulţime de oameni se simţeau încurajaţi. Pe mulţi i-a vindecat de infirmităţi, după ce le oferise binecuvântarea. În multe cazuri, nici nu mai era nevoie de vreun dialog suplimentar pentru a le afla păsul celor care-l căutau. Cel mai surprinzător era poate faptul că, tămăduindu-i, Isus le spunea că tocmai încrederea lor în ajutorul lui făcuse posi­ bilă vindecarea. Altă dată, reacţiile lui erau atât de impre­ vizibile, încât cei vindecaţi îşi pierdeau din vedere propriile aşteptări, începând să cugete la sensul profund al vieţii. În acelaşi timp, ca orice persoană publică, Isus a fost ţinta calomniilor societăţii, fiind blamat, dispreţuit, insul­ tat. Multe dintre întrebările care i se puneau nu căutau răspunsuri, ci reacţii. Toţi ajunseseră să vorbească despre renumitul rabin plecat din Nazaret, dar cine era El cu ade­ vărat şi de unde provenea nu ştiau să spună. La Nazaret, unde crescuse, Isus era numit doar „fiul tâmplarului Iosif". „E, sau nu profet?" ,,Să fie oare doar un şarlatan, unul dintre atâţia?", se întrebau oamenii. Cu atât mai mult cu cât, niciodată şi nici pe departe, Galileea nu fusese un loc de marcă pentru istoria biblică. După ce Isus a devenit cunoscut la Ierusalim, mai-marii Legii au început să fie incomodaţi de felul său liber de a 9

vorbi. Simţindu-se ameninţaţi de forţa cuvintelor lui, ajun­ seseră să-i suporte atât de greu prezenţa, încât se bucurau dacă li se oferea ocazia să-i răstălmăcească vorbele. Pe par­ cursul celor trei ani cât Isus a predicat Evanghelia Împără­ ţiei lui Dumnezeu, l-au considerat un răzvrătit în raport cu tradiţia şi au încercat de mai multe ori să-l aresteze. În Evanghelia după Ioan găsim descrisă scena în care gărzile Templului, trimise pentru a-l aresta, se întorc fără să-şi fi îndeplinit misiunea. Surprinzându-l pe Isus în timp ce li se adresa mulţimilor, aceia care ar fi trebuit să-i facă rău se lasă, la rândul lor, fascinaţi de cuvântul lui. Întorşi cu mâi­ nile goale la cei care i-au trimis, profund marcaţi, ei trans­ mit un mesaj surprinzător: ,,Nici un om n-a vorbit vreodată ca omul acesta!" 1 Puţini au fost cei care i-au pătruns lui Isus portretul interior. Libertatea lui de a vorbi fără oprelişti era supusă intenţiei de a-l face cunoscut pe Dumnezeu - nu ca pe un zeu distant şi insensibil, ci ca pe un părinte iubitor. O vi­ ziune în mod cert aflată dincolo de aşteptările religiei ofi­ ciale şi de prejudecăţile auditoriului, una care punea accentul pe paternitatea lui Dumnezeu şi pe răspunsul oamenilor la dragostea lui. Isus a predicat despre păcat, despre respingerea răului, învăţându-i pe cei care-l ascultau să trăiască în iertare şi împăcare, pentru a putea transmite aceste valori, fiecare după putinţă, şi altora. Cu un asemenea mesaj, pe Isus nu l-a interesat să urmărească popularitatea sau să menajeze prejudecăţile ascultătorilor. Dar, atunci când discursul lui ajungea să fie contra curentului, chiar şi aceia care îl apre­ ciau treceau cu uşurinţă la polul opus veneraţiei. Aşa s-a întâmplat, de pildă, când Isus le-a vorbit mulţimilor despre trupul şi sângele său ca hrană sufletească, anticipând Euharis­ tia şi Liturghia comunităţii creştine, centrate pe moartea şi

IO

învierea lui, moment în care a fost părăsit până şi de unii ucenici apropiaţi. Unde poate fi situată atunci rodnicia Spiritului (Duhu­ lui), pe care creştinii - simţindu-se învestiţi de mandatul lui Hristos - obişnuiesc să o invoce deseori? Să fie învăţă­ tura lui Isus doar o altă perspectivă intelectuală? Ce fel de eficienţă urmăreşte Dumnezeu, dacă ea poate foarte bine să fie sau să nu fie remarcată? Oare credincioşii trăiesc cu impresia că ei înşişi trebuie doar să „funcţioneze" şi că numai acele standarde inspirate de criteriile materiale proprii contabilităţii ar putea fi de în­ credere pentru a sesiza prezenţa Bisericii în lume? Când Gabriel Liiceanu a publicat Isus al meu, lumea a rămas marcată de energia argumentaţiei sale. Sub valul zbu­ ciumului sufletesc pe care lectura cărţii a produs-o, nu puţine au fost locurile în care cititorul a fost încercat de sentimente contradictorii. Mulţi credincioşi au rămas consternaţi, dar au fost printre ei şi unii care au simţit provocarea din de­ mersul scriitorului, fascinat în felul său propriu de întâlnirea cu Isus. O surprinzătoare experienţă pentru aceşti cititori au constituit-o acele dileme în care se regăseau ei înşişi şi cărora scriitorul nu făcuse altceva decât să le dea glas. În­ tr�adevăr, nici creştinilor nu le este la îndemână să se pună în discuţie şi să-şi asume cu uşurinţă complicitatea lor la răul din lume. Nu le este uşor nici să simtă dezamăgirea altora, să admită că modul în care spiritul creştin este perceput de ceilalţi s-ar putea să-i incomodeze pe termen lung. În spatele perplexităţilor provocate de o sărmană măr­ turie de credinţă în circuitul public se arată, prin urmare, o contra-mărturie. Este o realitate alterată pe care o forjează cel mai adesea comoditatea şi complicitatea multor creştini faţă de tot ceea ce nu e Isus. Nu numai că această infirmitate îi lipseşte gradual pe cei credincioşi de suflul vieţii interioare a lui Isus şi de adevărul lui, dar îl împiedică şi pe Dumnezeu să intervină mai uşor în preocupările neamului omenesc prin II

spiritul acelor vieţi exemplare, pătrunse de fidelitate faţă de mesajul divin. Trăim adeseori pentru a-l desconsidera pe celălalt şi pen­ tru a nu ceda nimic din eşafodajul prejudecăţilor personale. Ne este la îndemână să ne refugiem în mirajul regulilor religioase, pentru a-l discredita pe celălalt şi pentru a nu lăsa loc schimbării în viaţa noastră. ,,De unde vin războa­ iele şi de unde certurile dintre voi? Oare nu de aici: din poftele voastre care se luptă în mădularele voastre?", scrie Sfântul Apostol Iacob. ,,Poftiţi şi nu aveţi; ucideţi şi râvniţi şi nu puteţi dobândi ce doriţi; vă sfătuiţi şi vă războiţi, şi nu aveţi, pentru că nu cereţi. Cereţi şi nu primiţi, pentru că cereţi rău, ca să risipiţi în plăcerile voastre. [ ... ] Cine, deci, va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu. Sau vi se pare că Scriptura grăieşte în deşert? Spiritul (Du­ hul), care sălăşluieşte în noi, ne pofteşte spre zavistie? Nu, ci dă mai mare har. Pentru aceea zice: «Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har» " 1 •

Temerile pentru siguranţa personală din ultimii ani (pan­ demia, războiul) au făcut s_ă cadă unele prejudecăţi legate de autosuficienţa pe care creştinii înşişi lasă impresia că o afişează uneori în faţa acelora care nu le împărtăşesc crezul. În goliciunea ei, frica a reuşit să ne sugereze un nou gust al smereniei, al simţului măsurii, descoperind inclusiv sărăcia preocupărilor sufleteşti de până acum din comunităţile creş­ tine. Cum să ajungă oamenii mai aproape de Dumnezeu, dacă cei care se proclamă credincioşi lasă impresia preschim­ bării lor într-o organizaţie profană? Şi, pentru a-şi reconsi­ dera apartenenţa la Biserică, se mai lasă furaţi de mirajul ,,creşterilor durabile" - recurgând fie la vocabularul reuni­ unilor sindicale, fie la cel al psihoterapiei sugestive. r. Iacob 4, r-ro. 12

Reluând lectura evenimentelor de după 1940, mulţi se simt asaltaţi de varii întrebări. Care este sensul încercării pentru viaţa credinţei? Ce anume a susţinut Biserica în pe­ rioadele de persecuţie a spiritului creştin? Abilităţile mem­ brilor săi, dialogul (imposibil) cu instanţele potrivnice libertăţii de credinţă, sau ancorarea în inspiraţia şi ajutorul primit de Sus şi discernământul? În Faptele Apostolilor se poate vedea cu destulă uşurinţă că adversităţile au fost temeiul care i-a făcut pe ucenicii lui Isus receptivi la soluţiile neprevăzute ale Providenţei, deter­ minându-i să se împrăştie în lume pentru a vesti Cuvântul vieţii. Altfel ar fi rămas pe loc, lăsând impresia unor provin­ ciali blazaţi, sărmani sectari ai unei religii care şi-ar fi pier­ dut rapid chemarea la misiune printre neamuri. Mai târziu, după eliberarea religiei creştine de sub per­ secuţiile Imperiului Roman, Biserica a reuşit să constru­ iască o cultură inspirată de credinţa în Isus. Dar, pentru turma creştină a acelor timpuri, poruncile lui Dumnezeu trebuiau împlinite cu un dor neistovit, care goneşte mereu tot mai departe. Acest lucru însemna încredere deplină în puterea lui Dumnezeu şi primirea cu onestitate a cuvântului lui Isus. Nu doar ca pe un proiect cultural susţinut în viaţa societăţii de sfera puterii, ci în primul rând ca pe un stil de viaţă - Isus în viaţa personală -, coerent şi moral totodată, care, în felul acesta, reuşea să schimbe lumea. Cei care au lăsat urme în tezaurul moştenirii creştine oferă proba clară a desăvârşirii existenţei lor graţie legătu­ rii cu Dumnezeu. Când cineva se lasă fascinat de cuvântul lui Isus primeşte în acelaşi timp o bună porţie de luciditate în privinţa diverselor aspecte ale vieţii. Împreună cu dorinţa de schimbare i se vor revela şi blocajele, prejudecăţile, du­ plicitatea, resentimentul, antipatiile, ba chiar repulsia faţă de propria incoerenţă. O schimbare profundă a vieţii nu se va baza însă pe capacitatea omenească de a prevedea şi de a gestiona un proces „tehnologic". Cel mai probabil, 13

apostolii au înţeles acest lucru abia după ziua Rusaliilor, dându-şi seama că preţul nu a fost plătit de ei. ,,Harul ne-a fost dat după măsura darului lui Hristos"1, aminteşte Sfân­ tul Pavel - cel care, prin chemarea lui Isus, ajunsese să treacă din postura de persecutor în aceea de apostol.

Dumnezeu îi oferă credinciosului harul covârşitor al înnoi­ rii vieţii, invitându-l să iasă de sub streaşina casei, din obiş­ nuinţa defensivă a vieţii sale discrete (deşi cam nepăsătoare!) pentru a trăi pe străzile lumii, în contact cu încercările vieţii şi fără a uita că fiecare depinde de celălalt. Fidelitatea faţă de crezul în Isus l-a fascinat în vremea sa şi pe Iuliu Maniu, într-o epocă în care referinţele creş­ tine erau ceva obişnuit în societate. Adversarii politici i-au inventariat scăpările şi ezitările, mai ales în perioada in­ terbelică, dar nu i-au putut reproşa nimic în ceea ce pri­ veşte strădania faţă de idealul său eroic singular, izvorât din consecvenţa sa morală. Maniu avea într-adevăr un simţ moral inspirat şi de educaţia sa religioasă, care i-a fost de ajutor în a rămâne vertical până la sfârşit, mai ales atunci când comunismul a decretat moartea libertăţilor publice. Şi fiindcă în lipsa discernământului nici omul cel mai bine intenţionat nu reprezintă nimic, politicianul creş­ tin nu a lăsat să treacă o zi fără a rosti o rugăciune simplă, dar concisă, pentru păstrarea spiritului misiunii sale de per­ soană publică, aflată în slujba celorlalţi: ,,Doamne Dum­ nezeule, dă-mi sănătate, putere de muncă, rezistenţă morală şi fizică. Curăţă-mi, Doamne, gândurile, îndreaptă-mi ju­ decăţile, apără-mă de griji, necazuri şi schingiuiri. Alungă r. Efeseni 4, 7. Pentru textele biblice, am folosit Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Or­ todoxe Române, 1994; am făcut pe alocuri mici ajustări, corespun­ zătoare limbii de azi.

de la mine lenea, neştiinţa şi uitarea, micimea de suflet şi ne­ simţirea împietrită. . . Nu mă lăsa, Doamne! Isuse Hristoase, ia-mă sub scutul tău; Spirite (Duhule) Sfinte, luminează-mi mintea, întăreşte-mi voinţa, arată-mi ţintele nobile şi mij­ loacele potrivite . . . " 1 Realitatea Bisericii contemporane reconfirmă faptul că a trăi azi chemarea creştină, cu toate adversităţile din pre­ zent, nu este o investiţie decorativă, asigurată de abilităţile spiritului lumesc. În plus, diversitatea religioasă a societă­ ţii nu le mai garantează creştinilor consecvenţi nici măcar respectul faţă de o apartenenţă, altminteri respectabilă până nu demult. Chemarea credinţei presupune o existenţă uneori solitară, dar cheltuită în seninătate cu gândul la ceilalţi, cărora credinciosul - prin răbdare, iubire, compa­ siune fără aprecieri sau garanţii suplimentare - le poate oferi şansa de a-l întâlni pe Isus. Fiindcă bătălia înseamnă a-i rămâne fideli lui Isus, nici un om credincios nu-şi va putea vreodată permite să numească întunericul lumină sau răul bine. În universul credinţei, spre deosebire de lumea constru­ ită pe eficienţă, nimeni nu este menit să „funcţioneze", ci să trăiască plenar Adevărul. Vom fi surprinşi atunci să descoperim că, în vieţile oamenilor, adevărul întâlnirii ho­ tărâtoare cu Isus, din aproape în aproape, se apără singur.

I.

pp.

Ionel Pop, Un martor al Marii Uniri, Corint, Bucureşti, 2018,

124-125. 15

Şiretenia şi ifosele Răului

Am avut odată şansa de a vizita Israelul cu un grup de credincioşi, angajându-mă să străbat la rândul meu cărările memorabile ale pelerinilor din Ţara Sfântă, inspirate de viaţa lui Isus. Într-o dimineaţă, coborând de la Ierusalim spre Ierihon, după un scurt popas la Betania, de cealaltă parte a înălţi­ milor Muntelui Măslinilor, acolo unde se afla casa lui La­ zăr şi a surorilor sale, Marta şi Maria, - loc emblematic pentru prietenia lui Isus -, am intrat în pustiul pietros al Iudeii. Cât vedeai cu ochii te aflai sub domnia pietrei. În­ spre Răsărit se profila vag, aproape imperceptibil, conturul unei mari întinderi de apă, despre care, ceva mai târziu, am aflat că era Marea Moartă. Atmosfera vaporoasă a orizontului matinal şi unduirea strălucitoare, rozaliu-ce­ nuşie, a pietrei au încurajat grupul nostru la o haltă a tă­ cerii meditative. Odată, demult, Isus trecuse pe acolo. Am făcut acel popas deasupra unei văi scufundate (parcă văd şi acum scena!), în care se profila vechiul drum şerpuind în direcţia Iordanului. Jos, în vâlcea, se întrezărea o mică oază care adăposteşte, şi azi, un vechi schit de călugări. Pe acest drum din străfundul pământului, străbătut altădată de caravanele vremii, Isus aşezase întâmplarea cu omul căzut între tâlhari din Pilda samarineanului milostiv: ,, un om cobora de la Ierusalim ..." 1 Nu prea departe de acolo r. Luca ro, 30.

r6

trebuie să fi fost locul unde Isus s-a întâlnit cu Satana, îngerul decăzut, ca să dea ochii cu ispita înainte de a porni în m1smne. Într-adevăr, după ce Isus a fost botezat de Ioan în râul Iordan - Evanghelia 1 nu uită să ne spună -, El s-a lăsat condus de Spiritul (Duhul) în pustiu, ca să fie anume ispitit de Diavol. A postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, iar la sfârşit foamea a început să-l chinuie. Atunci, Ispitito­ rul s-a apropiat de Isus şi i-a propus în primă instanţă: „Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini". Isus i-a răspuns: ,,Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu". Diavolul l-a dus apoi la Ierusalim, l-a pus pe aripa templu­ lui şi l-a ispitit: ,,Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-te jos, căci scris este: «Îngerilor săi va porunci pentru tine şi te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să-ţi izbeşti de piatră pi­ ciorul tău». Isus i-a răspuns printr-un alt cuvânt al Scriptu­ rii: «Să nu-l ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău» . A treia oară Diavolul l-a dus pe un munte foarte înalt şi l-a făcut să vadă împărăţiile lumii şi slava lor. Şi i-a spus lui Isus: „Acestea toate ţi le voi da, dacă vei cădea înaintea mea şi mi te vei închina". Fără nici o ezitare Isus l-a izgonit atunci, spunându-i: ,,Piei, Satano, căci scris este: «Domnului Dum­ nezeului tău să te închini şi lui singur să-i slujeşti» !" Prima amăgire pe care Răul i-o prezintă lui Isus soseşte pe un fond aproape de bun-simţ. E sugestia unei necesităţi fireşti pe care viaţa o impune de la sine: omul flămând tre­ buie să mănânce. A doua tentaţie, mai subtilă, încearcă să-l transforme pe Dumnezeu într-un agent făţiş al miracolelor, care acordă credit la purtător, iar a treia, cea mai pericu­ loasă, caută să transforme libera deschidere a omului spre Bine într-un nonsens al silniciei şi al impunerii lui, făcând apel la vânzarea sufletului pentru pofta de putere. Faptul că r. Matei 4.

ispitirile/amăgirile sunt situate înainte de începutul misiunii sale, revelând stratagemele şi contrastele de inspiraţie demo­ niacă, îi conturează şi mai bine lui Isus portretul mesianic: „Hristos Isus, care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci s-a deşertat pe sine, chip de rob luând, făcându-se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-se ca un om, s-a smerit pe sine, ascultător făcându-se până la moarte, şi încă moarte pe cruce" 1 • În „teologia" Răului statura lui Dumnezeu este în mod obligatoriu redusă la amploarea prestaţiilor sale senzaţi­ onale. Asemenea manifestări nu pot fi decât privilegiul restrâns al unor „adevăraţi" aleşi ai puterii, aceia care îşi permit să siluiască libertatea semenilor lor (masa umană!) în numele superiorităţii pe care, cred ei, le-o garantează poziţia lor. De aceea „mântuirea" diabolică nu poate fi mai mult decât o falsă siguranţă momentană, în care trebuie să primeze interesul egoist şi satisfacerea neîngrădită a aspiraţiilor personale. Nu este de mirare ce poate face o judecată tulburată. Am putut vedea cu toţii, în vremea pandemiei, ce s-a înfi­ ripat în mintea omului sub imperiul fricii hrănite de teoriile conspiraţioniste. Apoi, după invazia Ucrainei, am desco­ perit cât de ameninţătoare poate fi slugărnicia faţă de tira­ nie şi cum răspunderea vinovăţiei este cu bună ştiinţă pusă pe umerii victimei! În absenţa scrupulelor, prin complici­ tate şi trădare, sub emblema naţionalismului deşănţat, că­ ruia îi plac defilările în straie populare, au ieşit la vedere şi adepţii puterii de „vocaţie" imperială. Şi, ca monstruozitatea să depăşească orice limită, fărădelegea îşi asigură pecetea sacrilegiului, impunându-le năpăstuiţilor „dreptul" la scla­ vie sub pretextul ocrotirii spiritului creştin pe mapamond.

r . Filipeni

2,

5-8. r8

De ce să fi ales Isus să meargă în pustiu? Este atât de importantă înfruntarea Răului, încât să nu poată fi evitată întru totul? Îmi face bine să rememorez clipele de tăcere de la locul ştiut din deşertul Iudeii, însoţit de amintirea luminozităţii diafane peste peisajul marcat de asprimea aridităţii. Cu siguranţă, lirica pustiului ascunde însă un alt tip de mesaj dec�t cel al căutărilor estetice în lupta lui Isus cu Diavolul. În realitate, deşertul este un loc al desprinderii de firesc, de viaţă, un loc aflat în puterea morţii, un spaţiu simbolic al confruntării sufleteşti, al pierderii sinelui (uneori, şi al re­ găsirii!), al căderii în neant. Confruntarea cu puterea Ră­ ului şi cu viclenia măiestriei lui de a ne îmboldi închipuirile, proiecţiile, dorinţele, conturbându-ne judecata de pe făga­ şul realităţii inspirate de legătura omului cu Dumnezeu, este pentru Isus o datorie de dragoste în favoarea oameni­ lor. Nu coborâse El, oare, în lume pentru a arăta unde se află Răul, pentru a-l înfrunta şi a-l înfrânge? În conţinutul convenabil al ispitei pe care ni-l propune, Diavolul insultă sau ia în derâdere ordinea lui Dumnezeu. El răstălmăceşte de fiecare dată forţa vieţii, ne distorsio­ nează sau ne schimbă semnificaţiile, deformându-ne felul de a privi înainte şi încercând să pună stăpânire pe ceea ce Dumnezeu a binecuvântat cu harlJ-1 vieţii sale. ,,Fiule! Când vrei să te apropii să slujeşti Domnului Dumnezeu, găteşte-ţi sufletul tău spre ispită!" 1, se spune în Ecleziastic, iar Sfântul Pavel îi avertizează pe aceia care iau calea cre­ dinţei în Dumnezeu: ,, Toţi cei care voiesc să trăiască cu­ cernic în Hristos Isus vor fi prigoniţi"2 • Unde stă atunci direcţia puterii divine care se manifestă între a ne feri de rele şi a ne însoţi la luptă ca să câştigăm înfruntarea? r. Ecleziastic 2, r. II Timotei 3, 1 2.

2.

19

Rene Girard constata „spirala infernală", atrăgând aten­ ţia asupra faptului că, dacă nu-l imităm pe Isus, modelele noastre devin pentru noi obstacolele vii care, la rândul lor, ne vor avea drept piedică în cercul vicios care se creează 1 • Întotdeauna când răul este la început, deşi se lasă greu băgat în seamă, poate fi înfruntat cu mai mare uşurinţă. Mai târziu, când va dobândi consistenţă şi va întârzia să capete rezolvare, va fi uşor recunoscut, dar foarte greu de combătut. De aceea, orice ispită, ca să câştige teren în aten­ ţia noastră, trebuie să facă referinţă la ceva promiţător, la un câştig aparent bun. La începutul istoriei, Cel Rău reuşeşte să le prezinte lui Adam şi Evei o imagine falsificată despre Creator, indu­ cându-le (şi acum continuă s-o facă!) portretul unei zeităţi crude. Le sugerează primilor oameni că Dumnezeu este un tiran lipsit de onestitate - El nu vrea „să fiţi ca El!"2 -, care formulează interdicţii şi, mai pe urmă, pedepse sau recom­ pense, mizând pe groaza pe care ar fi reuşit să le-o inspire pentru a-i face să-l asculte. Uităm însă că Adam şi Eva au greşit deja în momentul în care au rămas să asculte glasul altcuiva decât acela al Creatorului. Atunci Şarpele le-a putut sugera de îndată înfăţişarea contrafăcută a lui Dumnezeu, cutremurându-le încrederea în El. Din primul moment, dialogul cu Răul nu mai putea fi decât fictiv. Îndoiala faţă de prietenia lui Dumnezeu şi de paternitatea sa a făcut restul sub pretextul amăgitor de a „deveni" ca El. Când deschidem uşa sufletului pentru a asculta vocea Răului, ne aruncăm în ghearele minciunii sale. Putem evita înrâurirea primejdioasei lui pledoarii mincinoase, în fond iraţionale, întorcându-i spatele şi îndepărtându-ne de îndată. r. Cf Rene Girard, Prăbuşirea Satanei, Nemira, Bucureşti, 2006, p. 57. 2. Geneza 3, 5. 20

Imediat după sosirea la Bucureşti, am trăit o experienţă care s-a soldat cu rezultate benefice, dar nu a fost deloc uşoară. Precaritatea micuţei comunităţi greco-catolice, absenţa vi­ zibilităţii sale, indiferenţa autorităţilor, situaţiile absurde create de diferenţa dintre generaţii şi tipologia unei măr­ turii de credinţă legate de viaţa privată din perioada clan­ destinătăţii, impardonabilele anacronisme după zeci de ani de persecuţie, care împiedicau în multe cazuri luciditatea de a admite că existenţa are creşteri şi descreşteri fireşti, mi-au stimulat o seamă de sentimente contradictorii foarte împovărătoare şi pe care cu greu le-am stăpânit lăuntric. Mi se profilau în memorie scene în care vedeam cu neîndo­ ită claritate tot ceea ce părea să nu funcţioneze, de la oca­ ziile cele mai banale până la cele cu adevărat importante. Eram tentat să revin, iarăşi şi iarăşi, asupra situaţiilor a căror amintire îmi făcea rău, perindându-mi-se astfel prin faţa ochilor o mulţime de amănunte dureroase, al căror singur antidot posibil (spre binele tuturor) era acela de a fi cât mai grabnic uitate. Mă simţeam o piesă minusculă din­ tr-un ceasornic al cărui fel de funcţionare îmi scăpa şi care, paradoxal, cu toate nepotrivirile, se încăpăţâna să meargă mai departe. Mi-a fost de ajutor atunci amintirea anilor experienţei de la Roma, unde învăţasem că ştiinţa vieţii nu putea fi mărginită exclusiv la cărţi sau· cursuri, şi care îmi sugera să am răbdare şi să mă încred în Providenţă până la ieşirea din „tunelul" încercării. De la un timp, clarviziunea stranie asupra intangibilită­ ţii „standardelor" omeneşti mi s-a părut suspectă. Deşi era necesară o echilibrare a situaţiei, tâlcul realităţii sale părea de neatins. Tulburătoare, problematica mi se înfăţişa de fiecare dată cu o tenace insistenţă pe care, în mod firesc, mintea omului, oricât ar fi de agilă, nu are cum să o aibă prezentă cu o asemenea vivacitate. În acele cugetări sfârşeam 21

principial prin a avea dreptate, o dreptate inutilă, care mă îndemna însă cu neostoită insistenţă să mă las pradă ne­ mulţumirii, revoltei şi amărăciunii. Am ajuns, în final, să înţeleg că asemenea „agerimi" ale minţii nu puteau fi năs­ cocite spontan. Sub presiunea inexplicabil de mare a resen­ timentelor, m-am gândit atunci că ar putea fi vorba de o sugestie luciferică . Am încercat să dau sens unei asemenea experienţe, con­ siderând-o ca pe o grea încercare, permisă ca să învăţ a-i lăsa Providenţei măsura călăuzitoare. După mult zbucium, care mi-a arătat iarăşi valoarea smereniei, presiunea sufle­ tească a început apoi să dea uşor înapoi. Mi-am dat seama, totodată, că principiul never complain, never explain 1 , care presupune absenţa exteriorizării sentimentelor, mi-a fost doar în parte o ancoră de salvare. Cu trecerea timpului, expus la tot mai multe provocări, am înţeles că nu orice adversitate merită luată în considerare şi că, dincolo de dreptate, numai iertarea restaurează pacea. Mi-am regăsit până la urmă seninătatea de a-mi purta crucea şi de a mă dedica a mă dedica datoriei cu seriozi­ tate. Multe neînţelegeri provin constant din faptul că ne credem altceva decât suntem. Puţine lucruri depind, până la urmă, de bunăvoinţă, iar realitatea, ca întotdeauna, nu se schimbă în funcţie de dorinţe şi visări, oricât ar fi ele de bune. Efortul de a nu mă fi lăsat copleşit de ifosele Răului era, în ultimă instanţă, un semn de încurajare. Reprezenta partea de răspundere care mi se cuvenea în legământul cu Dumnezeu. Nimeni nu mă împiedicase, de fapt, să ies la semănarea Cuvântului în momentele dificile. Ca să risipesc, la rândul meu, sămânţa compasiunii lui Isus pe ogorul mănos al inimilor - brăzdat, e adevărat, şi de poteci aride, unde nu poate creşte nimic, de locuri mărăcinoase sau r. Nu te plânge niciodată, nu te justifica niciodată (engl). 22

pietroase -, era important să nu uit de simţul sacrificiului personal. Faptul că Isus alege să ia un trup şi să fie întru toate aseme­ nea oamenilor îl pune în situaţia de a da ochi cu ispita. Timp de trei ani, drumul către pătimirea şi moartea lui este pre­ sărat de multă ostilitate şi de nebănuite ispitiri - întâlnirea cu Diavolul în pustiu este doar un început al confruntării cu Răul. Necazurile lui Isus, întrezărite pe fundalul peregri­ nărilor sale, sunt numeroase şi variate: ameninţările şi os­ tilitatea clasei conducătoare, ispita de a se lăsa covârşit în faţa pătimirii, înainte de a fi arestat sau, pur şi simplu, pro­ vocarea insultei din Vinerea Paştelui, cuprinsă în strigătul gloatei care îi cere să se dea jos de pe cruce, să facă uz în chip miraculos de dumnezeirea şi puterea sa. Dar Isus în­ fruntă cu răbdare toate sugestiile Răului şi nu se lasă co­ pleşit de şicanele complicilor acestuia, încredinţându-se lui Dumnezeu şi arătându-ne maniera simplă de a-l simţi ală­ turi în încercările vieţii. Numele lui - ,,Dumnezeu este cu noi" (Emanuel) - confirmă, mai ales în zilele Pătimirii sale, că adevărul jertfei este mult mai profund decât aşteptările ,,legaliste" ale imaginarului mesianic despre EF. Imediat după întâlnirea cu Cel Rău în pustiu, urmând calea din valea Iordanului - singura apă care dă viaţă pă­ mântului Iudeii -, Isus se îndreaptă spre Galileea. Acolo îşi începe misiunea şi anunţă pentru prima dată apropierea Împărăţiei lui Dumnezeu, invitând mulţimile să-şi pregă­ tească inimile. Îl aşteaptă însă dezamăgirea între ai săi, la I. Este vorba de figura robului nevinovat al Domnului, prezen­ tat în profeţiile lui Isaia (cântările consemnate în capitolele 42, 49, 50 şi 5 3 ) . Robul Domnului suferă şi ispăşeşte în favoarea celor mulţi, câştigându-le salvarea, ilustrând viaţa şi misiunea viitorului Me­ sia-Isus.

23

Nazaret, aproape pentru a-şi aminti preţul înfruntării cu Răul, devenit banal în vieţile oamenilor sub pecetea ambi.­ guităţii alegerilor pe care Ispititorul o regizează cu şiretenie. Refuzând să se lase amăgit de închipuirile şi de propu­ nerile mincinoase ale Satanei, Isus continuă să. se confrunte cu aşteptările mulţimilor. Mulţi oameni, ţinând morţiş la aşteptările lor, se lasă greu convinşi de invitaţia lui Isus de a-şi schimba viaţa. Indiferenţa faţă de idealurile hristice arată, de fapt, cât de mare este valoarea libertăţii sufletului în faţa lui Hristos. Libertatea este un dar, însă, între mân­ tuire şi pierzare, pe fondul confruntării cu Răul, ea ne ex­ pune riscurilor. Bătălia spirituală în favoarea lucidităţii de a nu-l refuza pe Dumnezeu se profilează cu intransigenţă în fiecare deza­ măgire care ne marchează existenţa. Întotdeauna suntem puşi în situaţia de a alege între realitate şi himeră. Iar Dia­ volul poate fi prezent pentru a tulbura apele, ştiind că răz­ boaiele ies deseori din faptul că ne credem mult mai buni decât suntem în realitate. Sub auspiciile şi presiunea lui, amăgirile rămân extrem de sugestive în perspectiva ascezei creştine. Experienţa profetică a lui Isus în pustie, sensul purificator al postului său şi valoarea rugăciunii sale ne oferă, tocmai de aceea, măsura necesară pentru desprinde­ rea de realităţile trecătoare ale vieţii şi de judecata pripită pentru care scopul scuză mijloacele. Există, aşadar, o şcoală a dorinţei în funcţie de modelul pe care ne obişnuim să-l urmărim. A nu dori „în chip lacom şi concurenţial", ,,a alege direcţia bună, non-conflictuală" prin intermediul lui Hristos - constata Rene Girard în stu­ diile sale despre violenţa fondatoare în societăţile umane înseamnă să fim feriţi de perspectiva distrugătoare a spiralei infernale, cu toate că nimeni nu este scutit de pro­ vocările pe care Răul le aşterne în calea Binelui. Realitatea 24

ispitelor este, prin urmare, inevitabilă dacă, în singura ru­ găciune - Tatăl nostru - lăsată de Isus ucenicilor, se păs­ trează cererea precisă legată de primejdia ispitirii şi lupta cu Cel Rău. În limba română de azi expresia ar trebui să sune mai curând astfel: ,,şi nu ne pune pe noi la încercare, ci ne mântuieşte de Cel Rău!" 1 Fiindcă „încercarea" im­ plică nu numai ispitele de orice fel, pe care le întâlnim în cursul vieţii, cât mai ales adversităţile pe care Diavolul nu oboseşte a le îndrepta cu şiretenie împotriva noastră. ,,Sa­ tana se propune şi el ca model pentru dorinţele noastre şi, de bună seamă, el este mai uşor de imitat decât Hristos, căci ne sfătuieşte să ne lăsăm în voia pornirilor noastre, în dis­ preţul moralei şi al interdicţiilor sale. [... ] În loc să ne aver­ tizeze cu privire la capcanele care ne aşteaptă, Satana ne face să cădem în ele. El aplaudă ideea că interdicţiile «nu slujesc la nimic» şi că încălcarea lor nu comportă nici un pericol."2 A ne separa de luciditatea harului - partea indispensa­ bilă, darul lui Dumnezeu din legământul de iubire pe care ni l-a oferit în Vinerea Mare - ca să ne concentrăm doar asupra a ceea ce ni se pare convenabil, ne expune unei forţe distrugătoare care îndreaptă sufletul spre nemulţumire. Refrenul obişnuit e binecunoscut şi unanim: ,,Îmi doresc sănătate (că-i mai bună decât toate! ), prosperitate, ab­ senţa grijilor, siguranţă pentru a-mi vedea de propriile treburi, să am parte de succesele pe ca;e mi le doresc, să am dreptate de fiecare dată" şi aşa mai departe. Or, fapt deloc surprinzător, Isus arborează un portret diferit de aş­ teptările lumii. Ascultătorii săi dezamăgiţi îl părăsesc uneori cu discreţie. Alteori, îl abandonează pe faţă, cu vădită nemulţumire, din r. O afirmă Ioan Florin Florescu, teolog şi filolog clasicist, în volumul său Lumea ca o zi de vineri, Doxologia, laşi, 202 1 , p. 1 7 5 . 2. Rene Girard, Prăbuşirea Satanei, pp. 48-49.

cauza „greutăţii" vorbelor sau a gesturilor sale. Cu adevă­ rat, Isus a lăsat multora impresia unui comerciant fără ca­ rismă care îşi împrăştie muşteriii, după ce reuşeşte în primă instanţă să-i atragă. Cea mai potrivită ilustrare o găsim în postura arborată de ucenicii lui. Nici ei nu au răspuns altfel decât mulţimile impresionate în faţa vindecărilor trupeşti. Prea puţin dispuşi să cugete asupra sensului chemării Învă­ ţătorului, chiar dacă nu sunt primii sosiţi lângă El, viitorii apostoli ajung totuşi să fie primii care îi rămân lui Isus alături. A ne dumiri în faţa perspectivei sufleteşti pe care ne-o inspiră Dumnezeu în lupta cu Răul şi a ne reconsidera le­ gătura cu semenii a fost dintotdeauna o problemă serioasă pentru generaţiile oamenilor credincioşi. În lipsa ingredien­ telor pe care numai înţelepciunea şi practica vieţii le pot oferi, inteligenţa, chiar şi sclipitoare, nu ajunge. Fără discer­ nământ, fără modestie, fără detaşarea de obsesia de a par­ veni, fără compasiunea faţă de slăbiciunea umană şi faţă de lipsa de consecvenţă în bătălia cu Răul, complicităţile noas­ tre la amăgirile şirete ale Celui Rău pot să se transforme într-un iad veritabil. Evangheliile surprind foarte bine rea­ litatea acelora care ar fi dorit să urmeze proiectul propus de Isus. Au fost mai puţini cei care au perseverat şi au rămas doar cei care îl căutau pe El şi ca persoană. E firesc, aşadar, să avem proiecte din perspectiva credinţei şi să le ajustăm din mers. Nu era nevoie de principiile psihologiei experi­ mentale pentru a înţelege că acceptarea unei realităţi diferite de cea pe care o programăm iniţial - anticipând şi capacita­ tea de a rămâne fideli unui proiect! - este un semn de matu­ ritate în orice epocă. Harul credinţei presupune o deplasare a centrului vieţii, dinspre abilităţile şi îndemânarea omenească către judecata înţelepciunii şi inspiraţia Cerului. De când Isus a străbătut 26

străzile lumii, libertatea compasiunii divine nu mai are ne­ voie de apologeţi de serviciu. Este însă cert că, fără a ieşi din siguranţa părerilor personale, nu există schimbare ade­ vărată a inimii sub inspiraţia Evangheliei. Vindecarea so­ seşte, tocmai de aceea, după lungi şi mâhnite întârzieri ale superbiei noastre. Tot astfel, nu e cu putinţă să avansăm în viaţă fără a ne împotrivi constant şiretelor şi insidioaselor demersuri ale Celui Rău.

Aura pascală a situaţiilor de criză

„Criză" provine ca termen din limba greacă şi se referă la „discernământ", la „facultatea de a alege" şi la „decizie" sau la „judecată" 1 • Preluat prin latină în vocabularul contem­ poran, ,,criză" evocă, prin excelenţă, situaţiile tulburi în care predomină încercările. După suferinţa Vinerii Mari, înfricoşaţi de chinul şi moartea lui Isus, apostolii cad sub povara descurajării şi a fricii. Ajunşi la răscrucea unde se despart cele două dru­ muri - cu, sau fără Hristos -, ucenicii intră în criză. Timp de trei ani s-au bucurat de faima lui Isus şi l-au urmat. S-au simţit importanţi în preajma lui, dar nu i-au înţeles, din păcate, inima, cu atât mai puţin misiunea, iar când El a fost arestat, toţi l-au părăsit, deşi nu le-a lipsit spiritul de bravadă. Iuda l-a vândut pe Isus înainte de a-l preda în mâinile celor răi. Petru, înspăimântat de violenţa arestării Învăţă­ torului, s-a lepădat de El în acea noapte fără să clipească. Toţi aceia pe care Isus îi desemnase apostoli crezuseră în El, cunoscând bucuria la auzul cuvintelor lui şi văzând gesturile minunate făcute în favoarea semenilor, dar, în faţa realităţii morţii sale, ei au fost cei care s-au simţit descum­ păniţi şi părăsiţi. ,,De ce a trebuit Isus să sufere şi să moară?" a fost şi pentru ucenici o întrebare legitimă, la fel cum este r . Cf Etienne Souriau, Vocabulaire d'esthetique (Vocabular de estetică) , Quadrige-PUF, Paris, 1990, p. 525. 28

pentru oamenii care nu admit că binele poate fi supus în­ cercărilor! „O, nepricepuţilor şi zăbavnicilor cu inima ca să credeţi toate câte au spus prorocii!", le-a spus Isus acelor doi ucenici care părăseau dezamăgiţi Ierusalimul, îndreptându-se spre Emaus în duminica Învierii. ,,Nu trebuia, oare, ca Hristos să pătimească acestea şi să intre în mărirea sa?" 1 Ca să pri­ mească adevărul Învierii, apostolii trebuie, aşadar, să se în­ toarcă la picioarele Crucii, la clipa în care puterea dragostei lui Isus faţă de ei şi faţă de lume a părut înfrântă de păcat, adevărul compasiunii sale a părut spulberat de minciună şi ipocrizie, viaţa învinsă de moarte, iar făgăduinţa lui ştearsă de sfârşitul său atât de dureros. Printre episoadele memorabile ale Evangheliei se află şi acelea în care Hristos, vorbind despre suferinţă, sacrificiu, devotament şi purtarea crucii, a fost nevoit să-şi contrazică ucenicii. În acelaşi timp, e surprinzător faptul că El li s-a adresat mereu cu blândeţe oamenilor care trăiau departe de lumină, fie că erau păcătoşi, vameşi, femei de moravuri uşoare, bolnavi sau de altă religie, care veneau la El să afle alinare. Chiar şi înainte de a-şi da ultima suflare, Isus a dat dovadă de compasiune în conversaţia cu unul din cei doi tâlhari răstigniţi împreună cu El pe Calvar, pe care l-a tre­ zit la credinţă. Acest episod certifică faptul că oamenii simt nevoia să se întoarcă la Dumnezeu, nu neapărat datorită vreunei virtuţi pe care cred că o au, ci pentru că se socotesc păcătoşi, neîmpliniţi, şi nu se sfiesc să o recunoască. Dar Crucea lui Isus nu scoate la lumină doar răutatea omenească pentru a fi vindecată de Dumnezeu, ci mai ales exemplul suprem al Binelui, care iese victorios din lupta cu Răul. Capabil să calce în picioare dreptatea semenilor săi pentru tot felul de interese meschine, omul nu are cum să surprindă spiritul Evangheliei fără să descopere mai r . Luca 24, 25-26.

întâi dragostea necondiţionată a lui Hristos faţă de suflete. O dragoste unică, specială, care pe El l-a făcut să urce Calvarul. În adversităţile pe care viaţa le aşterne înaintea noas­ tră, putem regăsi în virtutea credinţei, alături de prezenţa Răstignitului, adevărul profund al unei existenţei inspirate de străduinţa spre Bine şi de înfruntarea Răului. Inspirat de dăruirea de sine de care a dat dovadă Isus, creştinul poate depăşi absurdul la care durerea sau frica de moarte riscă altminteri să-l expună . Faptul în sine l-am întrezărit şi eu, fără merite, în scurta experienţă a îmbolnăvirii de Covid- 19, care mi-a vădit pericolul pierderii vieţii şi, de atunci înainte, mi-a fost de mare ajutor. Aş îndrăzni chiar să spun că, fără această suferinţă tulburătoare, nu aş fi înţeles cum se poate asuma, în memoria inimii, o aseme­ nea desfăşurare de forţe adverse, asociată unei rodnicii neaşteptate care vine după. În duminica de după moartea lui Hristos, covârşiţi de vestea că mormântul fusese găsit gol, sceptici în faţa măr­ turiei femeilor mironosiţe, ucenicii întârzie şi ei să creadă în învierea lui. Isus nu zăboveşte însă prea mult, ci apare în mijlocul lor, le spune „Pace vouă!" şi le arată imediat semnele rănilor rămase în trupul său. De ce erau atât de importante aceste răni, de ce urmele lor, anume păstrate de Isus, continuă să fie cartea lui de identitate? Urma rănilor în trupul lui preamărit este certitudinea suferinţei mântui­ toare, dar şi a pavezei pe care Isus le-o oferă acelora care se deschid în faţa lui şi doresc să-şi lase viaţa inspirată de idealurile creştine. Într-o seară târzie de toamnă a anului 195 8, un prizonier eliberat de curând străbate străzile unui cartier din Bucu­ reşti, în apropiere de Obor, pentru a-şi regăsi familia. După zece ani de temniţă grea, dintre care opt petrecuţi în Siberia, 30

Augustin Vişa 1 nu mai are veşti de la ai săi. Îşi lăsase în urmă soţia cu un copil în faşă şi un al doilea pe drum. Revenit în oraş, însufleţit de nerăbdare şi de îndoieli, târziu în noapte, ajunge acasă. Deşi fără gratii, întreg universul de infern în care căzuse România după 194 5 nu era decât o anticameră de penitenciar. Tras la faţă, uzat şi îmbătrânit, în haine de puşcăriaş sovietic, omul pătrunde brusc în încăperea patimilor fa­ miliei sale. Nu este recunoscut îndată. Printre lacrimi, so­ ţia îi spune copilului, bolnav la pat şi care nu-şi cunoscuse tatăl, cine este vizitatorul care le calcă pragul. ,, Tata, te ştiu, te cunosc, te-am aşteptat!", strigă copilul, sărind din pat dintr-odată şi aruncându-se în braţele părintelui său2 • Are zece ani, la arestarea tatălui abia împlinise unsprezece luni. Nimic nu mai poate zădărnici acum bucuria acestor suflete încercate, inimi care se luptă nu numai să supravie­ ţuiască, cât mai ales să trăiască pentru omenie şi speranţă. Eroismul lor cotidian de demnitate, de caracter - a evita în conştiinţă plecarea capului - nu are nevoie de publicitate ca să-şi găsească resursele de a continua. Acest eroism pro­ venit din educaţia iubirii de patrie, aproape imposibil de reprezentat azi, i-a consolidat lui Augustin Vişa „cutezanţa de a înfrunta cele mai grele încercări osânditoare cu vigoa­ rea şi seninătatea sufletelor virtuoase"3 • În viaţa acestor familii care au plătit tribut suferinţei sub dictatura comunistă, suflul credii-iţei nu a fost senti­ mentul apartenenţei la o tagmă exterioară. În faţa răului r. Avocat patriot ( 1904-1989), doctor în drept, membru al PNŢ. După 1940, a fost unul dintre eroii legăturii clandestine a lui Iuliu Maniu cu autorităţile britanice. Arestat la ordinele dictaturii anto­ nesciene şi închis până în august 1944, a trecut apoi prin închisorile regimului comunist, între 1947 şi 1958. 2. Cf. Augustin Vişa, Din închisorile fasciste în lagărele şi închi­ sorile comuniste, Karograf, Bucureşti, 2012, p. 395. 3. Ibidem, p. 414.

moral, conştiinţa are nevoie de sinceritate pentru a recu­ noaşte încotro se îndreaptă binele. Indiferent de situaţie, sinceritatea cu sine sau cu ceilalţi n-a fost niciodată o haină comodă, ci una curată, cum se spunea în popor. Soţia lui Augustin Vişa, la rândul ei, a dat dovadă de eroism, sub­ scriind aceleiaşi sincerităţi. Ani de zile a întreţinut memo­ ria soţului în sufletele copiilor fără a le da detalii despre suferinţă, pentru ca ei să continue să creadă că n-au fost părăsiţi şi să nu obosească în aşteptarea tatălui. 1 Fără de­ monstraţii şi pledoarii, doar cu instrumentul tăcut al su­ fletului - sfâşiat - de mamă şi soţie. N-am întâlnit pagină mai înduioşătoare şi mai sobră, în acelaşi timp, în literatura despre gulagul românesc, ca această întâlnire dintre un copil şi tatăl său sosit de la închisoare. Viaţa drepţilor din secolul XX a devenit un protest al vir­ tuţilor creştine contra brutalităţii regimului care, măsluind adevărul, îşi aroga dreptul de a stabili grila valorilor su­ fleteşti după principiul cantitativ al puterii. O bună parte a istoriei capitalului moral al României nu s-a scris după aranjamente omeneşti, ci s-a consolidat în vremuri de restrişte. Înnobilarea amărăciunii faţă de ne­ dreptăţile suferite în timpul dictaturii comuniste, trecerea dincolo de opreliştea tăcerii şi repulsia faţă de complicita­ tea celor care au pactizat ne permit să cunoaştem ce anume au reuşit să construiască eroii României în timpurile grele. Omul drept este acela capabil să dea mărturia fibrei sale intime de umanitate, arătând că urmăreşte un ţel - partea lui de contribuţie responsabilă la şantierul moral al lumii. E un om care nu bifează obiective şi nu face o meserie din suferinţă, ci trăieşte pentru „a fi", mai întâi, şi nu pentru r . Ibidem, p. 395. 32

„a avea " . În varianta pe care o indică Evangheliile, faptul că destinaţia omului este Dincolo modelează felul de a ne raporta la ceea ce se petrece aici, prefigurând astfel cum ni se va revela veşnicia care urmează. Nu putem nega faptul că omenia şi devotamentul creştin l-au salvat pe omul secolului XX şi i-au susţinut eroismul. Pentru a nu fi lipsiţi de capitalul sufletesc al predecesorilor, urmaşii au nevoie, la rândul lor, de o mediere care să le sugereze lucrurile pe care prezentul nu-l mai reţine din ex­ perienţele trecute. Nu e vorba doar despre a traduce fapte sau evenimente pentru mentalul celor de astăzi, ci şi de a ne detaşa de multele mâhniri existenţiale ale acelora care n-au ajuns să vadă - cum se spune în prezent despre cei trecuţi Dincolo înainte de vreme - capătul nedreptăţilor. Restituirea perspectivelor, uneori prea crispat-provinciale, în beneficiul moştenirii universale a faptului de a fi oameni capabili să se sacrifice pentru un ideal moral/spiritual din­ colo de propria siguranţă ar fi soluţia „intelectuală" în fa­ voarea înseninării viziunii asupra trecutului. După căderea comunismului s-au publicat multe jur­ nale, iar literatura memorialistică din România s-a îmbo­ găţit considerabil pe fondul regăsirii amintirilor trecutului. Împărtăşesc şi eu viziunea că ţelul oricăror memorii, pe lângă simpla recuperare a trecutului, este, deopotrivă, co­ nectarea lor cu prezentul, chemat în primă instanţă să înţeleagă cum anume se rescrie perenitatea binelui şi con­ secvenţa lui. Un bine care în România stăpânită de Rău făcea inevitabil apel, în mare măsură, la credinţa în Isus, dincolo de marca unei singure confesiuni creştine. Care să fie atunci ambiţia unui act serios de cultură care mizează pe valoarea publicării unor asemenea mărturii, dacă nu aceea de a deschide zările cunoaşterii dincolo de universul strâmt al autosuficienţei, de a cutremura certitudini şi de a face cunoscut binele, chiar şi printr-o senină detaşare de orgoliul verticalităţii istorice? 33

Pentru cei ce socotesc izbânda un triumf al poftei de putere sau al controlului asupra vieţii, cu efecte ce trebuie neapă­ rat contabilizate, crucea este o nebunie curată, un episod tragic de o vădită absurditate. Lumea ar fi cu siguranţă mai liniştită şi mai bună dacă şi-ar aduce mai des aminte că Isus ne îndeamnă să vedem că şi în viaţa noastră lucru­ rile care ne frâng inima şi ne înfruntă sunt aceleaşi care oferă gustul înţelepciunii - a se citi aura pascală -, făcând posibilă creşterea noastră în percepţia binelui descris de spiritul Evangheliei şi desprinderea de rău.

A nu uita de unde am plecat

Ce se întâmplă cu apostolii după Învierea lui Isus? Imediat după înviere, El le trimite vorbă să se întoarcă în Galileea. Să fi fost aceasta o măsură de prudenţă în favoarea lor, oameni temători şi bulversaţi de sfârşitul dramatic al În­ văţătorului, ascunşi în Ierusalim după arestarea lui, de frica iudeilor? M-am întrebat şi eu care să fi fost oare raţiunea acestei invitaţii neobişnuite, dincolo de necesara detaşare de locurile unde ei se confruntaseră cu disperarea şi cu frica pentru propria siguranţă. Isus le transmite această rugăminte pentru ca cei unspre­ zece ucenici rămaşi să ajungă să surprindă spiritul victoriei sale asupra morţii din postura şi din locurile de unde ple­ caseră. Dând ochi cu universul lor de provenienţă, acolo unde fuseseră chemaţi pentru prima dată şi invitaţi să-l urmeze pe Isus, ar fi putut să-şi reconsidere postura (erau nişte oameni simpli) şi să primească în -sfârşit, după eşecul Vinerii Mari, sensul victoriei lui Mesia. În locurile de baş­ tină ar fi putut să surprindă, odată cu distanţa dintre ceea ce erau şi fuseseră, temeiul experienţei fondatoare avute cu Isus, fără să se lase distraşi de ispita de a socoti harul printr-o cifră a abilităţilor omeneşti. Momentul Vinerii Mari, atunci când Evangheliile redau moartea lui Isus, fusese o experienţă singulară, care, în timp, le oferă apostolilor posibilitatea să înveţe că nu se pot simţi „clientela" lui Dumnezeu. 35

Fără duşul rece al tragediei, apostolii trimişi în lume pentru a proclama o nouă viaţă - de valoarea căreia se lă­ saseră, la rândul lor, convinşi - nu ar fi avut cum să vadă diferenţa dintre ceea ce aştepta de la ei Învăţătorul şi ceea ce credeau ei că li se cuvine, ca foşti ucenici ai lui. Erau invitaţi să aibă o existenţă diferită, cu adevărat inspirată de mărturia tragică a lui Isus, dar care - prin consecvenţa ur­ mării Evangheliei - cerea nu modelul ucenicului care-şi de­ clama fidelitatea, tăria sau ambiţiile, ci exemplul ucenicului care îşi dovedea disponibilitatea de a se pune, prin har, în discuţie în faţa lui Hristos şi de a se dedica celorlalţi.

Existenţa creştină are drept temei invitaţia de a ne ase­ măna cu Dumnezeu şi de a ne face părtaşi sfinţeniei sale. Sfinţii reuşesc să facă propriu acest adevăr esenţial al măr­ turiei creştine trăind eroismul virtuţilor pe care Isus ni le propune: credinţa, speranţa şi dragostea. De aceea, prezenţa, ocrotirea şi exemplul sfinţilor în viaţa noastră personală nu oferă doar o perspectivă taumaturgică a sufletului, ci condiţionează experienţa credinţei în Isus, vitală pentru a nu ne abate de la drumul cel drept trasat în Evanghelie. Este suficient să citim cu atenţie Faptele Apostolilor pentru a vedea în ce fel s-a răspândit mesajul lui Hristos şi, mai ales, cum anume a fost receptat şi trăit de către oamenii simpli. Dumnezeu nu-i trimite pe apostoli să întemeieze o cor­ poraţie multinaţională. Îi trimite să vestească întregii făpturi, prin viaţa lor, Evanghelia harului Fiului său şi asumarea „pierderii" în faţa puterii momentului, a forţei răutăţii, a durerii şi a inconsistenţei naturii omului. Istoria acestor mărturii a devenit începutul martirologiului creştin. Întotdeauna, atunci când vine vorba despre evlavia faţă de sfinţi, memoria eroilor credinţei mă determină să-mi re36

amintesc vechiul imn „Presăraţi pe-a lor morminte" 1 • Ajuns între timp desuet şi chiar antipatic, după apăsătoarea de­ magogie comunistă, textul imnului spune aşa: ,,Dezveliţi tot adevărul şi le spuneţi tuturor cum muriră fraţii noştri". Care este adevărul martirilor? De ce şi cum au murit ei? Ar fi putut să-şi salveze vieţile, subscriind unei alte alegeri decât aceea pe care le-o inspira credinţa? Ce au făcut ei a fost oare un „moft de conştiinţă", cum se exprimau, în 1990, unii dintre potentaţii vremii, minimalizând valoarea sacrificiilor morale ale martirilor, pentru a se simţi mai puţin jenaţi de complicitatea lor la rău? Binele nu stă întotdeauna în zone lipsite de primejdii. Ca să rămânem de partea lui, suntem puşi, în timpul vieţii, în postura de a face alegeri. Martirii n-au avut puşca în mâini şi inamicul la vedere, precum soldaţii de pe front. Nu au avut parte nici de popularitatea eroilor, dar s-au expus unui .duşman mult mai viclean, care îi îndemna la vânzarea conştiinţei. Fiindcă nu l-au trădat pe Isus în existenţa lor răvăşită de persecuţie, ei au reuşit să reziste, să treacă din­ colo de nevoia de siguranţă a vieţii lor şi să privească moar­ tea în ochi. Lumea străină de Dumnezeu interpretează moartea ca pe o tragedie şi se consumă în remuşcări, plângându-şi . eşecurile. În schimb, prin viaţa martirilor, Biserica cele­ brează victoria credinţei în Înviere şi.se încredinţează mij­ locirii lor puternice. Sărbătorind sfinţenia, Biserica nu plânge iluziile deşarte ale unei generaţii, ci îi dă mărire lui Dumnezeu pentru puterea harului, ce se desăvârşeşte în slă­ biciunea firii omeneşti. Credincioşii consecvenţi ştiu că i-ar ofensa pe martiri dacă ar confunda devoţiunea faţă de ei cu o propagandă pornită din resentiment sau sfătoşenie r. ,,Presăraţi pe-a lor morminte", al cărui text a fost scris de Iuliu Roşca Dormidont ( 18 58-1940), iar muzica de Ionel G. Brăti­ anu ( 1885-1921). 37

patriotardă. A-i cinsti pe sfinţi este un act profund de cre­ dinţă în Dumnezeu, înseamnă a le trăi dreptatea şi încrede­ rea, înseamnă a-i ruga să-şi ofere ajutorul pentru ca lumea să fie mai aproape de Isus, în convingerea că fără El nu se poate face nimic. Distanţa dintre sfinţenie şi păcat pare de netrecut. Dum­ nezeu coboară ca să ia un trup şi să-şi ducă astfel misiunea la îndeplinire. El devine, în Isus, om, în smerenie deplină. Viaţa sa publică este emblema unui fel de a fi, predat ace­ lora care îi recunosc misiunea şi puterea. Drumul care face ca spiritul Evangheliei să intre în vie­ ţile credincioşilor descoperă un alt adevăr important. ,,Dumnezeu şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să-i ruşi­ neze pe cei înţelepţi; Dumnezeu şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari. " 1 Abilităţile şi eficienţa sunt altfel proporţionate în faţa ajutorului pe care îl revarsă peste vieţile noastre puterea credinţei. Iată de ce, urmând simţirile sufleteşti ale sfinţilor şi exemplul lor formidabil, demonstrăm, la rândul nostru, că omul credincios are un ţel - partea sa proprie de răspundere la şantierul moral al lumii. Abia atunci ne înscriem pe drumul mărturiei creştine. Ne vine însă foarte greu să credem că stăruinţa personală înspre bine are efectele colaterale benefice în existenţa se­ menilor şi, mai pe larg, în universul din care facem parte. Într-un roman al lui Andrei: Makine, povestitorul, un orfan ajuns la maturitate, rememorează scurtul răgaz oferit de prietenia cu un coleg de clasă. Exilat armean într-un orăşel pierdut al Siberiei, sub puterea sovietică de după al Doilea Război Mondial, acesta este întruchiparea fragilită­ ţii. În posomorâtul univers sovietic, prietenia cu un copil bolnăvicios, fragil, străin şi dispreţuit îl face pe erou să reconsidere ceea ce viaţa caută şi este făcută să preţuiască. r. I Corinteni r, 27.

„ Când povestea, Vardan părea un om care merge prin beznă protei ând flacăra pâlpâitoare a unei lumânări" 1 . O clasică tematică centrată pe prietenie, apropiere, compasiune, pe tăcerea şi taina suferinţei, mai ales pe acele lucruri care cu greu pot fi rostite complet fără a impieta asupra inimii şi care se înţeleg printre lacrimile care brăzdează faţa îndure­ rată şi visările adolescenţei. ,,Am înţeles că vieţile noastre se legănau mereu pe marginea prăpastiei şi că putem, cu un singur gest, să-l ajutăm pe celălalt, să-l oprim din cădere, să-l salvăm. "2 Comuniunea nu poate lipsi din ecuaţia sufletească atunci când omul caută înţelesuri dincolo de sine. Orice identitate religioasă centrată doar pe rutina exterioară, fără referinţa la instanţa semenilor, ar lipsi miza vieţii de credinţă de ceea ce este esenţial. Demagogia apartenenţei la un creştinism administrativ - precum o notă a naţionalităţii prevăzute de cartea de identitate - este cea mai grea lovitură pentru esenţa Evangheliei şi pentru chemarea universală adresată omului, de a se asemăna sufleteşte cu Isus. Nu există loc pentru mulţumirea de sine în trăirea cre­ dinţei. ,,Fără mine nu puteţi face nimic"3, caută să ne amintească Isus. Tocmai de aceea, oamenii care nu uită de unde pleacă după ce l-au găsit pe Dumnezeu, care admit să creadă că, dincolo de aparentul eşec al Fiului, El rămâne învingător, vor putea să crească sufleteşte în viaţă, chiar şi în momentele lor de pierdere. Dar aici ne împiedică mesa­ jul universal al Evangheliei să apreciem creşterile sau des­ creşterile Bisericii după criterii şi previziuni profane. În plus, credinţa rămâne senină în faţa resentimentului şi imună la vanitate. Trăim în conştiinţa faptului că Isus ne precedă şi-l putem face părtaş străduinţei noastre de fiecare zi. Acest Andrei Makine, Prietenul armean, Polirom, laşi, Ibidem, p. n43. Ioan 15, 5. I.

2.

39

2022,

p. n 5.

lucru este mărturisit prin grija faţă de sănătatea sufletului, prin puterea de a îndura împreună cu El ceea ce merge împotriva instanţelor sufleteşti, prin renunţarea la calcule şi cifre care nu pot cântări în faţa dragostei necondiţionate a lui Dumnezeu, prin disponibilitatea faţă de simţul virtu­ ţii, printr-o legătură reală şi fără prefăcătorie cu semenii, prin reîmprospătarea simţului moral, precum îl inspiră Isus în Evanghelie (indiferent dacă siguranţa cuiva pare sau nu pare garantată), prin străduinţa de a simţi prezenţa Domnului răstignit, mai ales în momentele grele, renun­ ţând la ipocrizii şi la orice complicitate cu răul. Rugăciunea lui Isus este speranţa omului conştient de felul în care i-a fost adresată chemarea. Este şi chezăşia legăturii lui cu momentul zero, punctul de plecare în stră­ duinţa de a trăi prin credinţă. ,,Aceasta este viaţa veşnică: să te cunoască pe tine, singu­ rul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care l-ai tri­ mis"\ spune însuşi Isus în Evanghelia după Ioan. Tocmai fiindcă a ştiut bine cu cine are de-a face - apostolii sunt oameni slabi, ezitanţi, lipsiţi de consistenţă, neavând nimic din profilul unor lideri -, Isus îi va trimite să predice bucu­ ria Evangheliei şi a cunoaşterii sale. Zelul nu le va fi împie­ dicat de slăbiciune, cu condiţia să nu uite că sunt nişte firavi rnesageri, cărora li s-a încredinţat Harul. Străduinţa apos­ tolilor se va scrie până la urmă în jurul fidelităţii de a se lăsa purtaţi de spiritul lui Hristos, care îi asigură că ajutorul divin nu se obţine graţie unor abilităţi personale, ci provine din privilegiul Crucii sale, împărtăşit lor. Mai mult, această certitudine în viaţa credinciosului nici nu va putea fi dobân­ dită decât prin experienţa umilitoare a suferinţei, pe care El a învestit-o cu harul victoriei sale. „Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele tău, în care mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi noi. "2 I. 2.

Ioan 17, 3. Ioan 17, ri .

Oameni de succes, lucruri memorabile . . .

Nu putem remedia realitatea prin visare, chiar dacă cre­ dem în Dumnezeu. În momentele grele, trăim cu impresia că ne putem mul­ ţumi să supravieţuim, dar viaţa nu aşteaptă după nimeni. Ea trebuie trăită, indiferent de ceea ce ne aşterne în faţă. Admiţând că viaţa merge întotdeauna mai departe, nu cred să existe nimic mai trist în lume decât să ne resemnăm în faţa perspectivei care împarte deznodământul întâmplă­ rilor în triumfuri sau eşecuri. Banalităţile care ne compun uneori existenţa, punându-ne în postura incomodă de a friza derizoriul (dar şi de a ne vindeca de preţiozităţi ridi­ cole prin asprimea inconvenientelor), au dreptul la o po­ etică a lor, reală şi de un elementar bun-simţ salvator. Un binecunoscut pasaj din Evanghelii, ,,Pescuirea minunată"1, care depăşeşte contextul confortabil al logicii „interne" (de amvon), m-a ajutat să văd, într-o bună zi, încotro bate vântul succesului din perspectiva lui Isu;. Faţă de demago­ gia publică a realizărilor şi împlinirilor, care ne pune răb­ darea la încercare mizând pe adormirea simţului civic, episodul respectiv sugerează un dram de seninătate, fără de care, chiar şi în universul celor credincioşi, viaţa n-ar mai avea decât pecetea tristeţii. Despre ce episod este vorba? La puţină vreme de la pri­ ma întâlnire cu Isus din Nazaret, după o noapte petrecută I.

Luca 5,

1- 1 1 . 41

la pescuit, timp în care nu prinde nimic, Simon Petru se întoarce la ţărm dezamăgit şi obosit. Aici îl regăseşte pe Hristos, care, văzându-l surprins de melancolia provocată de eşec, îi cere lui Simon să-l primească în barcă pentru a predica mulţimii strânse pe mal. Puţin mai târziu, Isus îl va ruga să iasă în larg, fără zăbavă, şi să-şi arunce năvoadele. Nici un pescar serios nu-şi aruncă însă mreaja ziua în amiaza mare, pe un lac traversat de vase şi bărci. Jenat, Simon ascultă totuşi, punându-şi la bătaie, în faţa tovară­ şilor săi, meseria şi reputaţia. Copleşit, după pescuirea minunată, este cuprins de teamă şi, invocându-şi nevredni­ cia, îi cere lui Isus să plece. Ca să-l încurajeze, Isus păstrează discuţia pe tărâmul pescuitului, invitându-l pe Simon să facă încă un salt pentru a ajunge „pescar de oameni". De fapt, ca orice om obişnuit, poate prea ancorat în evidenţele acestei lumi, Petru nu se simte nici pregătit, nici dispus să intre în planul lui Dumnezeu. Pentru continuarea misiunii sale, Isus doreşte însă oameni ca el - ca noi! -, în stare să-şi asume riscurile şi să se expună. ,, Toată noaptea ne-am trudit, dar n-am prins nimic!" Merită în continuare efor­ tul? Mai merită să ieşim în larg? Are sens să ne mai zbu­ ciumăm, să dăm mărturie, să nu renunţăm, să credem acestui cuvânt neobişnuit al lui Isus ? În ultimii ani, văzându-i pe aceia care lasă totul acasă şi pleacă în lume, resemnaţi să se descurce fără recursul explicit la credinţă, ne-am simţit la rândul nostru copleşiţi. Se poate aproxima oare transmiterea încrederii în Isus inspirată în patrie mai curând de universul de sensibilitate al generaţiilor de valoare care au dat dovada ataşamentu­ lui de credinţă în închisori, dar trecute de-acum în asfinţit precum dispoziţiile unui testament? Nu ar fi, totuşi, prea simplu să laşi moştenire credinţa celor care vin după tine ca pe un nume, o proprietate, ca pe nişte valori materiale? Chiar dacă îndoielile, ştim cu toţii, sunt parte a drumu­ lui credinţei, curajul acesteia, oferit de Dumnezeu, nu este 42

o cifră a abilităţii personale. Zestrea inimii n-o putem măr­ turisi, dacă ea nu reprezintă lucrul cel mai preţios pentru noi. A avea un asemenea curaj înseamnă să ieşim uneori până şi din acel mediu obişnuit care, aparent, ne conferă siguranţă sau obiectivitate. Mai târziu, Evanghelia ni-l arată pe Sfântul Petru opunându-se făţiş drumului crucii, printr-un bun-simţ legat de siguranţa personală, dar Isus îl va pune la respect fără menajamente: ,,Înapoia mea, Satano, nu cugeţi după judecata lui Dumnezeu!" 1 Îndrăzneala de a reclama în public dreptatea şi siguranţa în numele lui Isus nu poate fi, aşadar, totul pentru omul credincios.

Când papa Benedict al XVI-lea şi-a anunţat retragerea din misiune, multă lume a rămas consternată de gestul său aproape fără precedent (ultima retragere papală data din 1294, cu Celestin al V-lea). Îmi amintesc cât de surprins şi de rănit am fost atunci. Dar, cu trecerea timpului, am pă­ truns şi eu bogăţia interioară a unui asemenea gest, care rescria inevitabil aura persoanei papei şi care m-a întărit în convingerea că un act sincer de smerenie creştină pe scena lumii contează inclusiv în strana liber-cugetătorilor sau a indiferentilor. , . În România, figura papei Benedict - cel care s-a retras a însemnat mai curând ceea ce a reuşit" să înţeleagă ochiul destul de indiferent al majorităţii: un alt suveran pontif (titlu desuet pe care nimeni nu-l mai foloseşte în lumea catolică!), papă conservator, politician stângaci, personaj distant al unei lumi greu de atins şi, prin urmare, în mod obligatoriu, fără popularitate. Puţin se vorbeşte însă despre respectul şi dragostea acelor conaţionali ai noştri care au intuit flacăra nobleţei de care a dat dovadă acest papă, care r. Matei r6, 23. 43

i-au citit textele cu asiduitate şi l-au recunoscut purtător al unei misiuni de singulară anvergură - primită, s-ar pu­ tea spune, direct de pe umerii epuizaţi ai lui Ioan Paul al II-lea, în primăvara lui 2005 . Prin gestul său, Benedict a pus în lumină nu numai moştenirea unui adevăr de bun-simţ, conform căruia ni­ meni nu e indispensabil, ci şi faptul că veritabila smerenie înseamnă să te încrezi în Dumnezeu. Doar un om capabil de a avea o asemenea atitudine, când neputinţa vârstei îşi spune cuvântul, ajunge să rostească rugăciunea celui care se retrage: ,,Îndepărtează, Doamne, de la mine orgoliul ex­ perienţei câştigate şi al indispensabilei mele prezenţe! Fă, Doamne, să fiu de folos lumii, contribuind cu seninătate şi rugăciune la bucuria şi curajul celor care poartă acum răs­ punderile. Fă, Doamne, să trăiesc o legătură smerită şi se­ nină cu lumea care se schimbă, fără regrete pentru trecut, oferindu-mi suferinţele ca dar de compensaţie şi de ispăşire. Fă ca retragerea mea din activitate să fie simplă şi firească, un fericit apus de soare!" În Biserică nu există acte revoluţionare, ci acte de con­ ştiinţă, de răspundere a creştinilor, obişnuia să spună papa Benedict. El ştia cel inai bine că vitalitatea Bisericii Univer­ sale subzistă prin bătălia interioară a credinţei şi fidelitatea faţă de Hristos, în spiritul Împărăţiei lumii de Dincolo. Acest papă a mărturisit, tocmai de aceea, valoarea credin­ ţei - energia prin care Biserica aleargă senină şi cu bucurie pe urmele lui Isus - şi tăria de a nu renega legătura cu El, indiferent de împrejurări. Dialogurile sale cu jurnalistul Peter Seewald, tâlcuite providenţial şi în limba română, sunt un exemplu formidabil de echilibru sufletesc şi dreaptă judecată. Benedict a fost un teolog al trăirii cultului liturgic, un adept al contemplaţiei care precedă orice acţiune în misi­ unea Bisericii, urt asiduu lector al cuvântului pe care Scrip­ tura îl oferă tuturor oamenilor de bunăvoinţă, din partea 44

Dumnezeului cel viu. Şi, nu în ultimul rând, a fost un suflet inspirat să recunoască, împreună cu Ioan Paul al II-lea, faptul că Ostpolitik-ul - încercarea ecleziastică de a trata cu comunismul, începută în anii ' 60 - fusese o perspectivă dezastruoasă. A alerga după trăsura care nu te-aşteaptă însemna pentru intelectualul Ratzinger nu atât o flagrantă pierdere de vreme, cât lipsa încrederii în tăcerea răstignită a Providenţei. Lăsându-şi sămânţa să cadă în pământ pen­ tru a muri - dacă rămâne credincioasă, în speranţă, între­ gului adevăr pus în lumină de Isus -, Biserica nu uită că urmează să renască în anotimpul generaţiei următoare. Pelerin al credinţei într-o lume care părea să-şi uite tot mai mult rădăcinile creştine şi să înceteze să se mai regă­ sească, Joseph Ratzinger a avut parte de o viaţă discretă. Teolog al prieteniei cu Isus, el îşi imagina starea sufletească a Raiului, plecând de la atmosfera plăcută şi senină din propria familie. Alături de părinţi şi de cei doi fraţi mai mari, cunoscuse faptul că spiritul creştin nu e menit să transmită un ideal etic gratuit, că bucuria împărtăşirii cu Isus e o realitate tangibilă şi că binele are întotdeauna şanse privilegiate în istoriile de credinţă ale omului cu ade­ vărat buh la inimă. La cumpăna dintre ani (când lumea se distrează) şi îm­ povărat de numărul lor, Benedict cel Emerit a trecut până la urmă Dincolo. Fără să fi naufragiat., doritor să intre în bucuria celor care s-au străduit să-şi împlinească datoria, la fereastra care dă spre lume, omul şi păstorul veghează în sfârşit asupra destinului lumii, după o existenţă plină de evenimente. În lumea de azi însă, cei care continuă să creadă ajung să fie tot mai puţin consideraţi oameni de succes. Vitalitatea nu mai poate fi reală decât atunci când înfăptuim lucruri memorabile prin influenţă sau putere? Or, pentru Isus - care 45

vine să-şi jertfească viaţa şi să încurajeze tema sacrificiului de sine -, o asemenea perspectivă înseamnă să dispreţuieşti nu numai forţa vieţii, ci şi valoarea lucrurilor mici care le fac indubitabil pe cele mari. Dintr-un lucru neînsemnat politeţea câtorva femei simţitoare, care şi-au pus în gând să ducă la bun sfârşit o datină, respectul faţă de trupul neînsufleţit al Învăţătorului, un lucru fără prea mare im­ portanţă în recurenţa zilelor noastre - s-a revelat vestea Învierii. A ne lăsa atunci marcaţi de frustrări şi resenti­ mente, a crede doar în triumfurile de putere (care împart oamenii în rataţi şi reuşiţi) nu conduce spre acel soi de victorii pe care le acordă Dumnezeu. Marea vieţii pe care navigăm ascunde abisurile nebă­ nuite ale sufletului şi este, într-un fel, emblema necunos­ cutului din noi, din ceilalţi, din istoriile pe care le trăim. Creştinii se străduiesc să meargă înainte, străbătând gre­ utăţile, având conştiinţa puterii harului. În asemenea con­ diţii, încrederea prin care învăţăm, zi de zi, să o luăm de la capăt cu fidelitate şi consecvenţă poate închide uşa în faţa descurajării. Cu o bărcuţă de salvare, marinarii încrezători şi răbdători coborâţi de pe un vas eşuat pot să traverseze întinderile apei, ca să afle ajutoare. Cazul aviatorului ame­ rican Louis Zamperini 1 - care a supravieţuit câteva săptă­ mâni pe apele Pacificului înainte de a fi luat prizonier de japonezi, în al Doilea Război Mondial - este cutremurător, dar atestă până unde pot să ajungă graniţele supravieţuirii şi experienţa-limită a condiţiei umane. Curajul din perspectiva pe care o reprezintă Isus este, în primul rând, stăruinţa de a crede că Dumnezeu oferă rodnicie chiar şi într-o lume ostilă faţă de mesajul lui sal­ vator, că ultimul cuvânt tot El îl va avea. În Isus, Dumne­ zeu nu ne mai vorbeşte din înălţimea cutremurătoare a r. Laura Hillenbrand, De nefnvins: Supravieţuire, fnddrjire, fm­ păcare, Editura Corint, Bucureşti, 201 5 .

Sinaiului, ci de lângă noi, din barcă. Aici, în barca vieţii omului, află bucuria de a-şi rosti numele: Emanuel, care înseamnă Dumnezeu cu noi!

Nu ne este niciodată uşor să filozofăm asupra a ceea ce complicităţile noastre la Rău sunt în stare să destrame. Este reconfortant însă a nu uita că încrederea continuă să se înnoiască, la fel ca ieri, pe fundalul sobru şi lucid al inconsistenţei noastre omeneşti. Tocmai acest lucru îl face pe un om înţelept (Ioan-Florin Flores�u, preot misionar în Scoţia), sătul de discursuri bombastice, să afirme, azi: ,,Nu aşteptaţi minuni mai înainte de a vă face toată datoria. Să ieşiţi în larg, să vă luptaţi cu valurile, să înfruntaţi incerti­ tudinile, iar spre dimineaţă vă va arăta Cineva unde să aruncaţi năvoadele, ca să ştiţi că nu puteţi face nimic fără El, dar nici fără voi!" 1 Dacă inconsistenţa şi platitudinile noastre nu pot birui compasiunea lui Dumnezeu, despre care ne dă mărturie Isus, n-ar fi oare cazul ca - măcar pentru noi, cei care credem! - naufragiile să piardă tuşa dezagreabilă a ireme­ diabilului?

I. 2021,

Ioan-Florin Florescu, Lumea ca o zi de vineri, Doxologia,Iaşi, p. 183 .

47

Ucenici sau clientelă a lui Isus

Cine ar fi crezut că, în timpurile noastre, vom vedea cu alţi ochi celebrările pascale, presaţi fiind de perspectiva infec­ tării cu Covid-19? După Învierea lui 2020, celebrată cu uşile închise, sim­ plitatea revalorizată de drama pandemiei - în spiritul pro­ pus de Isus ca trăire esenţială a credinţei - a dezamorsat acel soi de emfază triumfalistă de care au nevoie unii co­ naţionali ca să poată uita de prioritatea înnoirii sufleteşti. Am descoperit astfel, cu surprindere, că noaptea de Paşte nu e sinonimă cu o adunătură zgomotoasă, capabilă să se îmbrâncească pentru a lua lumină. Ea poate fi sărbătorită solemn cu acea sobrietate pe care o inspiră decenţa. În acel an de pomină, temerile pandemiei nu ne-au cutremurat doar sănătatea trupului şi perspectivele pro­ fane ale vieţii, ci şi certitudinile religioase. S-a revelat in­ clusiv o împărţire neaşteptată a spiritelor cu privire la impactul ştiinţei medicale asupra credinţei. Tot felul de teorii conspiraţioniste au pretins rang de certitudine şi un acces deplin în peroraţia teologică. Unele au negat posi­ bilitatea lui Dumnezeu de a interveni, altele, cu o specială aură de cucernicie, au fost mai degrabă neîncrezătoare în existenţa virusului şi, fără drept de apel, împotriva recur­ sului la vaccinare. Părea că fără brutalitate şi bădărănie nu se mai puteau oferi garanţii sigure nici măcar în zona credinţei.

În contextul Paştelui - cea mai mare sărbătoare creştină de peste an -, îmi amintesc cât de mult am resimţit nevoia de a mă regăsi în jurul categoriilor credinţei, odată ce povara infectărilor a început să dea înapoi, permiţând mo­ ralului nostru să-şi revină. A meritat să mă întreb (nu cred că sunt singurul) ce ar putea însemna, mai mult decât ori­ când în trecut, Paştele în vremuri de încercare. În primul rând, de atunci mi se pare firesc să revăd, în atmosfera pascală, ce anume s-a petrecut în sufletele apro­ piaţilor lui Isus între ziua arestării sale şi dimineaţa Învie­ rii. Am descoperit, astfel, că ceea ce are şanse să ne schimbe şi pe noi în mod benefic nu e nefericirea încercării, ci bătă­ lia pe care alegem s-o purtăm împotriva acesteia. Revelarea inconsistenţei şi a slăbiciunii apostolilor sub presiunea fricii nu fusese altceva, până la momentul întâlnirii cu Cel Înviat, decât constanta tragică a epopeii umanităţii. Descrisă cu sobrietate de cele patru Evanghelii, starea sufletească a acestor oameni simpli - entuziaşti până la momentul Cal­ varului, dar copleşiţi de violenţa revărsată asupra Învăţă­ torului arestat - a pus în lumină complexitatea Persoanei lui Hristos şi, mai ales, modul în care se resituează finalul misiunii sale. Cei trei ani de viaţă publică ai lui Isus l-au expus şi pe El răstălmăcirilor. Ca orice „ lider de opinie", n-a avut cum să nu fie măsurat după tiparele schimbătoare ale multimii; Lumea urmăreşte ca o asemenea figură �ă fie pe pla;ul ei. Când oamenii îşi dau seama că portretul real nu cores­ punde aşteptărilor, se retrag dezamăgiţi. Nu este deloc surprinzător ca şi în rândul ucenicilor să fi funcţionat lo­ gica inspirată de puterea de a face sau desface. Cu atât mai mult cu cât eşecul răsunător al lui Isus din Vinerea Mare s-a petrecut în văzul tuturor. E memorabilă scena în care Luca şi Cleopa, descumpăniţi de sfârşitul tragic al lui Isus, părăsesc Ierusalimul spre seară, în ziua Învierii. Întâlnirea celor doi cu Hristos pe drumul către Emaus - ei nu l-au 49

putut recunoaşte până în momentul frângerii Pâinii în lo­ cul unde s-au oprit să înnopteze - a provocat un dialog menit să pună în criză felul omului de a citi suferinţa şi să arate miza veritabilă a credinţei. 1 Ceva ieşit din comun se întâmplase în dimineaţa acelei zile, cu doar câteva ore mai devreme. Mormântul lui Isus fusese găsit gol a treia zi după moartea sa. Ascunşi de frica iudeilor, prea sceptici faţă de mărturia femeilor mironosiţe, apostolilor le-a luat ceva timp să creadă ceea ce s-a întâm­ plat cu adevărat. Când Isus înviat a apărut în mijlocul lor, dăruindu-le - mai mult ca. oricând! - pacea, le-a arătat numaidecât şi însemnul rănilor din trupul său glorificat. De ce urmele rănilor, anume păstrate, continuă să fie şi astăzi cartea lui de identitate? Oare nu şi pentru a spune că nu-l putem urma pe Dumnezeu doar ca să ne asigurăm de lipsa grijilor? Dacă viaţa lui Isus dezvăluie faptul că nu doar atunci când ne merge bine suntem iubiţi de Dumne­ zeu, înseamnă că acest adevăr aduce o rază de lumină şi asupra a ceea ce înseamnă, în mod general, izbânda. Apostolilor le-a surâs de fapt imaginea vremii despre figura lui Mesia. El ar fi trebuit să aibă portretul convena­ bil al religiei puterii, al eliberatorului politic, să facă la rândul lui el însuşi uz de putere. Cu popularitatea pe care o dobândise Isus, ucenicii n-ar fi căutat instinctiv decât puterea, precedenţele, interesele concurenţei, rivalităţile sub pretextul de a se ocupa de oameni şi a se considera ocupaţi în a le rezolva aşteptările. Aşa se explică de ce, mai târziu, Iacob şi Ioan au avut îndrăzneala să ceară rang de ,,miniştri", să stea unul la dreapta, celălalt la stânga lui Isus. În faţa puterii pe care omul şi-o doreşte din fiecare fibră a fiinţei sale, cum să se fi gândit nişte simpli pescari că Isus era robul nevinovat venit să ispăşească răul lumii luat asur. Luca 24, 1 3 sq.

pra sa 1 ? Faptul că Isus a desprins binele de intrigă şi de pofta de stăpânire, că şi-a delimitat clar mesajul, a fost un şoc chiar pentru cei apropiaţi ai săi. Mai târziu, când s-a văzut cine au fost cei care au ocupat locurile de la dreapta şi de la stânga, s-a vădit privilegiul mesianic al despuierii lui Dumnezeu în favoarea omului2 • Spânzurat pe cruce - tronul adevăratei sale măriri - în­ tre doi tâlhari răstigniţi, ocupat până la capăt să ceară iertare în numele omenirii părtaşe la rău, Isus a găsit acolo o ultimă bucurie pământească. A putut să-i ofere unuia dintre nelegiuiţi libertatea mântuirii sale de Om al dure­ rilor. Ideea de putere tocmai se pierduse în jertfa şi slujirea lui, care urmau să rescrie complet istoria. Semnificaţiile Învierii nu puteau fi pătrunse însă fără o judecată senină asupra suferinţei şi morţii lui Isus. Ca să surprindă spiritul victoriei sale asupra morţii, Hristos le va cere ucenicilor după Înviere să se întoarcă în Galileea. Acolo unde îi chemase să-l urmeze puteau ei să-şi reconsi­ dere postura de oameni cu adevărat sărmani şi să pri­ mească, în sfârşit, sensul reuşitei mesianice. Fără să-i confişte lui Isus opera şi fără să se lase distraşi de ispita de a calcula harul printr-o cifră a abilităţilor omeneşti. O exis­ tenţă diferită, într-adevăr, dar în care - prin consecvenţa Evangheliei - îl urmează în mod autentic pe Dumnezeu nu acela care-si ci acela , declamă fidelitatea, tăria si , , . ambitiile, care îşi dovedeşte disponibilitatea de a se pune, prin har, în discuţie în faţa lui Hristos. Ei bine, un astfel de om poate să crească în viaţă inclusiv pierzând. Moartea lui Hristos zdruncină în mod cert percepţiile obişnuite despre viaţă şi moarte, dar mai ales judecata a ceea ce ar mai putea însemna succesul după ziua Vinerii Mari. A admite, aşadar, esenţa uceniciei faţă de Isus a omului r. Isaia 53 . 2. Filipeni 2, 7. 51

credincios - detaşarea de măsura contabilă a succesului omenesc - înseamnă a face apel la ceea ce Biblia numeşte „har". ,,Prin ceea ce a pătimit, fiind El însuşi ispitit, poate şi celor care sunt ispitiţi să le ajute." 1 Dacă oamenii pot primi prin har credinţa, au însă ne­ voie să o simtă în legătura lor personală cu Dumnezeu. Necredinţa este o blocare în tărâmul evidenţelor omeneşti. O împietrire în proiecte de abilitate personală, în planifi­ cări detaliate şi certitudini izvorâte dintr-o vanitate fără margini. Însuşi Simon Petru dă dovada încremenirii sale, convins că Evanghelia nu putea depăşi reflexele fireşti ale existenţei. De aceea se simte obligat să-şi manifeste indig­ narea atunci când Isus îşi prefigurează arestarea, chinurile şi moartea. Atunci este imediat pus la punct de El, în mod drastic şi fără menajamente. 2 Am amintit de însemnele rănilor în trupul lui Hristos înviat. De ce sunt atât de importante? Urma durerii lui Isus este aici certitudinea suferinţei mântuitoare, evocând pu­ ruri pavăza pe care El o oferă fiecăruia dintre noi. Astfel, doar rămânând cu El şi hrănindu-se cu exemplul jertfei lui va putea credinciosul să-l facă prezent pe Dumnezeu în circuitul lumii bulversate. Nu cred că se poate transmite mesajul profund al Evan­ gheliei fără a conştientiza libertatea spiritului de jertfă de care a dat dovadă Isus. De aceea, crucea îşi revelează sen­ sul în viaţa noastră doar atunci când izbânda nu mai e considerată un triumf exclusiv al puterii sau al controlu­ lui existenţei. Omul care descoperă şi primeşte credinţa în Dumnezeu învaţă atunci că judecata vieţii sale asupra succesului personal este foarte relativă. O asemenea cer­ titudine surprinzătoare nu poate fi dobândită fără a re­ marca de ce Isus a făcut întotdeauna diferenţa între Cer şi r. Evrei 2, 18. Cf. Marcu 8, 31-33.

2.

52

Pământ. Altfel, siguranţa vieţii aşa cum o înţelegem aici, pe pământ, riscă să ne blocheze în ambiţii prea meschine sau să încurajeze acel cinism indecent în faţa morţii pe care îl afişează nefericiţii care nu cred în nimic.

„Mulţi se roagă bunătăţii şi răbdării [lui Dumnezeu] numai de aceea că nu pot linguşi moartea" 1 , scria foarte inspirat Grigore Vieru. Dacă Hristos ne eliberează de sub tirania temerilor şi a suferinţei, ne oferă împreună cu spiritul Evan­ gheliei cele două certitudini ale interiorizării vieţii: liberta­ tea de a semăna cu El, de a nu ne ruşina de El şi curajul de a răspunde răului prin bine. Aşadar, a depăşi succesul care poate fi contabilizat şi deprinderea de a controla cât mai mult din ceea ce ni se întâmplă poate fi una dintre revela­ ţiile principale ale acestui timp actual, marcat de teamă şi confuzie. După Vinerea Mare, certitudinea Învierii lui Hris­ tos rămâne salvatoare pentru noi numai dacă trece peste şi dincolo de ceea ce moartea poate să atingă în existenţa noastră trecătoare.

I.

Grigore Vieru, Cerul alege: Aforisme, Cartier, Chişinău, 20 19,

p. 5 . 53

Aventura a doi fraţi ambiţioşi

La începutul vieţii sale publice, Isus invită doi fraţi, pe Iacob şi Ioan, fiii lui Zevedeu, să-l urmeze. Îi găsise repa­ rând năvoade alături de tatăl lor. Ei lasă atunci bruma de siguranţă pe care le-o aducea pescuitul, aleg necunoscutul şi-l urmează pe Isus. Asistă în continuare la lucrurile mi­ nunate făcute de El de dragul mulţimilor şi sunt de faţă, împreună cu Petru, la câteva evenimente speciale, care, datorită încărcăturii lor spirituale, se petrec cu discreţie (vizita lui Isus în casa lui Iair şi Schimbarea la faţă de pe Muntele Tabor) . Î ntre timp, lui Iacob şi lui Ioan le licăreşte gândul că ucenicia le poate deschide o nebănuită perspectivă de afir­ mare. Încep să spere că s-ar putea împărtăşi din prestigiul lui Isus. Îi cer, aşadar, să le dea locurile „de-a dreapta şi de-a stânga" lui, convinşi că El urma să-şi exercite influ­ enţa politică în societatea vremii. După ce-i ascultă, Isus le spune cu francheţe că, de fapt, ei nu-şi dau seama ce-i cer şi că, oricum, locurile la care jinduiau erau deja rezervate. Îi întreabă însă dacă ar fi în stare să primească încercarea prin care avea să treacă El. „Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care mă botez Eu?" 1 Fără să anticipeze că „botezul" presupunea jertfirea vieţii pentru Vestea cea Bună - adeverită într-adevăr mai târziu -, Iacob şi Ioan se r . Marcu ro, 38. 54

arată dispuşi să se angajeze la orice. Se socotesc îndreptă­ ţiţi, în ambiţia lor de a se afirma drept sfetnici ai Puterii. Numai că Isus nu s-a interesat de realitatea puterii şi a siguranţei personale, ci s-a concentrat asupra libertăţii de a-şi transmite nestingherit mesajul. Şi-a pus în gardă uce­ nicii de mai multe ori despre ce anume îl aştepta la Ieru­ salim, dar a fost nevoit să constate, de fiecare dată, cât sunt ei de îndărătnici în a primi un asemenea testament. Îndrăzneala de a reclama pentru sine merite deosebite nu ne e nici nouă străină. În zilele lui Isus, la fel ca astăzi, a filozofa despre ambiţie fără a ne reconsidera reperele riscă, pe lângă preţiozitate sau cinism, să ne limiteze pur şi simplu la gustul obsesiv de a parveni speculativ, intelec­ tual, moral. Ce înseamnă ambiţia în sensul bun al lucruri­ lor? În copilărie, mi se spunea adesea că trebuie să fiu mai ambiţios. Nu se aştepta de la mine să fiu vanitos, ci să mă autodepăşesc, ca să fiu dispus să renunţ la ambiţii prosteşti pentru un scop mai înalt. Dar „drumul spre iad este pavat cu bune intenţii", spune vechiul dicton. Pretenţiile celor doi fraţi, Iacob şi Ioan, şi răspunsul dat lor de Isus averti­ zează că viaţa de credinţă construită pe împlinirea binelui nu corespunde în general confortului sau siguranţei per­ sonale şi nu e, nici pe departe, o cale lipsită de griji. ,,Dacă aveţi parte de suferinţă, deşi faceţi binele, aceasta este un har înaintea lui Dumnezeu. De fapt, Ja aceasta aţi fost chemaţi, căci Hristos a suferit pentru voi lăsându-vă exem­ plu ca să mergeţi pe urmele lui. " 1 Viaţa fiecăruia dintre noi este, aşadar, legată implicit de realitatea jertfei. Suntem dispuşi să ne sacrificăm ambiţiile deşarte? · Creştem, urcăm, coborâm, iarăşi urcăm, şi curba va co­ borî iarăşi. Ni se smulge din mână tot ce am apucat, o luăm aparent de la început, pentru ca la sfârşit să ni se îngăduie să plecăm din lume cu acel capital de bine împlinit în r. I Petru

2, 206- 2 1 .

55

favoarea celorlalţi. Putem aspira oare la un loc înalt, la dreapta sau la stânga lui Isus, ca acei doi fraţi, sub pretex­ tul exclusiv că ne arătăm devotamentul faţă de bine? Cum le vine creştinul în ajutor celor care caută sensul vieţii dacă, inspirat de ambiţiile împărtăşite de Iacob şi Ioan, el însuşi continuă cu încăpăţânare să definească credinţa după pres­ tigiul şi succesul ei public sau după eficienţa contabilă pe care o asumă puterea? Or suferinţa răscumpărătoare, prin care Binele învinge, nu are loc în ceremonialul de forţă al acestei lumi! Să ne mai mirăm că patima puterii reuşeşte să întunece judecata în lumea noastră tulburată şi să calce în picioare curăţia, tenacitatea, cinstea şi sacrificiul, care modelează adevăratele caractere ? Că, pe fondul invaziei ţării vecine, atacatorul se victimizează şi se pretinde atacat? Sau că, însufleţită de hidoşenia puterii, ambiţia unei cre­ dinţe pravoslavnice interpretează o partitură spre triumful ipocrit al tiraniei? „Toate sforţările oamenilor de a face planuri bune şi mai bune rămân o crispare şi o schimonosire; tot ce cere Dum­ nezeu e dăruirea de sine a inimii într-o iubire plină de credinţă" 1 , spunea un celebru teolog. Vinerea Mare, ziua Răstignirii, revelează că, înaintea oricăror „programe" sau „strategii" omeneşti, are precedenţă faptul de neînlăturat al iubirii necondiţionate a lui Dumnezeu. ,,Nu vă bucuraţi de rezultatele voastre în bătălia cu Răul", le spunea Isus ucenicilor entuziasmaţi de roadele misiunii lor, ,,ci bucu­ raţi-vă că numele vă sunt scrise în Cer"2 • Sursa vieţii nu se află, aşadar, în activismul exterior, ci în risipa dragostei lui Dumnezeu, care ne asociază bucuriei sale de a se irosi pentru noi. Înseamnă că singura ambiţie a omului integru nu poate fi decât iubirea în ascultare şi întoarcerea conr. Hans Urs von Balthasar, Cine e creştin, Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 202 1 , p. 83. 2. Cf., Luca 1 0, 20.

stantă a conştiinţei din umbră la lumină. E o ambiţie legată de o cale pe cât de simplă, pe atât de grea - fiindcă nu ne sunt gâdilate orgoliile -, dar tocmai de aceea sigură sufle­ teşte: calea de a nu căuta merite la tot pasul, cultivând ambiţii pentru care invocăm exclusive drepturi de autor.

Am revăzut multe lecţii de viaţă despre ambiţie, acum doi ani, în timpul convalescenţei după infectarea cu Covid-I9, când zbuciumul şi îndoielile personale nu au fost deloc puţine. Mi-am dat seama la ce pericol ne expunem când ne închipuim că suntem motivaţi de credinţă, de Biserică sau de grija faţă de semeni, dar, de fapt, nu suntem decât în căutarea micului nostru ego, interesaţi ca fanteziile pro­ prii să devină realitate. Dacă şi doi ucenici de-ai lui Isus şi-au imaginat că se pot folosi de Cer pentru a se afirma şi a parveni, înseamnă că ambiţia e o veritabilă provocare în judecata vieţii, a ceea ce contează înlăuntrul nostru, înce­ pând de la dorinţe şi proiecte până la roade.

Locurile de-a dreapta şi de-a stânga, la care râvniseră cu ardoare Iacob şi Ioan, au fost rezervate anume în Vinerea Mare pentru doi tâlhari de drumul mare. Cel din dreapta a înţeles că era şi el unul dintre cei mulţi pentru care Isus îşi dădea viaţa, că Dumnezeu preţuieşte, în locul meritelor deşarte, părerea de rău şi „ambiţia" de a cere iertare. Ha­ rul nu i-a mai fost refuzat, şi fostului răufăcător i-a revenit atunci, în al doisprezecelea ceas, alegerea singulară care l-a condus la . . . omul integru, regăsit, adevărat prin compa­ siune şi dreptate.

Sinceritatea conştiinţei

Răutatea gratuită, lipsa lucidităţii, a aderenţei la morală şi a tăriei de caracter, tentaţia puterii şi interesele meschine pot conduce orice societate pe marginea prăpastiei. Un rău evident, forţa care se dezlănţuie împotriva proiectelor noastre şi merge împotrivă-ne, este doar o mică parte din oroarea suferinţei. Cel mai grav scenariu - acela unde sur­ vine complicitatea noastră la situaţiile în care căutăm să ne rupem de ceilalţi, preocupându-ne, într-un fel sau altul, doar de micul nostru ego - devine nota dominantă a vieţii imposibile de care avem parte. Crucea lui Isus este o nebunie pentru spiritul calculat al lumii, dar e înţelepciunea lui Dumnezeu pentru cei care cred 1 • ,,Dumnezeu şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari. "2 Dumnezeu tace adesea când calculele noastre sunt sor­ tite eşecului. T ăcerile şi inactivitatea lui ne deranjează. T ăcerile lui Dumnezeu sunt însă grăitoare în felul lor. Pot fi contem­ plate în Noul Testament începând cu momentul naşterii Fiului la Betleem. Acolo Pruncul se descoperă în braţele Fecioarei Maria. Obosită de primejdiile călătoriei, ea nu are la îndemână decât amintirea făgăduinţei făcute ei de r. I Corinteni 1, 18. 2. I Corinteni r, 27.

58

Dumnezeu prin vocea îngerului, de Buna Vestire - aceea a purtării Sale de grijă. Pentru Iosif şi Maria, plecarea de acasă, din Nazaret, a fost condiţionată de hotărârea puterii, omniprezentă în ,,contractul" social al fiecărei generaţii, care decide eveni­ mentele. Aceste aparenţe îi permit lui Iosif să revină în locul său de baştină, iar lui Isus să se nască în oraşul Bet­ leem, după cum prevestiseră profeţii despre Cel care urma să se ridice din seminţia lui David. Peripeţiile familiei lui Isus ne ajută să înţelegem că Biserica nu este, de fapt, un laborator al încercării credinţei, ci universul comunitar al creşterii prieteniei cu Dumnezeu, indiferent de împrejurări. Un alt soi de tăcere este realitatea vieţii lui Isus coborât în lume. Un prunc, mic şi neajutorat, este semnul care confirmă faptul că Dumnezeu refuză să ia calea puterii pentru a ajunge la inima creaturilor. De aceea, drumul Fecioarei Maria şi al Dreptului Iosif spre Betleem poate fi emblema călătoriei de credinţă - mai ales acum, în aceste timpuri dificile pentru omenire. Chiar dacă ne place să imaginăm planuri triumfătoare pentru societatea umană şi pentru Biserică - inclusiv pentru viaţa noastră personală - şi să ne ţinem veşnic ocupaţi cu ceva, Dumnezeu ne cere să fim ancoraţi în realitate şi să mergem pe mâna lui, fie şi în momentele umilitoare ale existenţei. Pl�nurile sale nebă­ nuite fac parte din credinţă, fiindcă suntem acasă pretu­ tindeni, avându-l pe Dumnezeu alături. Faptul de a mai avea nevoie de Dumnezeu ca împlinire a propriei noastre fiinţe îl intrigă cel mai mult pe omul zilelor noastre, de obicei nepăsător în materie de religie. Mărturia creştină, nefiind o expresie a puterii - valoarea mărturiei provine din harul de a mărturisi Crucea lui Dum­ nezeu în trăirea şi susţinerea adevărului pe care îl propune Evanghelia -, nu poate fi definită de motivaţiile sociologice sau de amploarea intrigilor care predomină în lume. 59

După căderea comunismului, n-aş fi crezut să mai ajung clipa când un personaj public dintr-o ţară europeană, de­ mocratică şi respectabilă găseşte îndrăzneala să declame: „crucile nu sunt istorie, ci propagandă!" Or fără Biblie nu mai subzistă fundamentele moralei europene (civice, poli­ tice, personale) , iar, dacă baza se volatilizează, nimic nu rezistă deasupra. A găsi atunci îndrăzneala de a vorbi des­ pre moralitate desprinzând-o de principiile pe care le con­ semnează cu vivacitate Scriptura, ca şi când n-ar fi decât o invenţie a libertăţii de gândire a omenirii, este un fel de contradicţie în termeni. Oamenii care nu şi-au călcat prin­ cipiile şi au putrezit în temniţe ori s-au reîntors printre cei vii după suferinţele greu de imaginat trăite acolo ar surâde în faţa unei asemenea farse filozofice. Fiecărei generaţii îi este dat să coabiteze cu lungi peri­ oade de încercare sau de aparentă inactivitate - vremuri în care, dacă nu practică luciditatea, chiar şi persoanele de caracter se pot pierde . Dincolo de orice sensibilitate, sub opresiunea evenimentelor, în căutarea de a ne putea înfrunta soarta, este o mare greşeală să credem că intensitatea stări­ lor sufleteşti continuă să se reducă la măsuri cantitative pen­ tru a ne defini cumva valoarea. Creştinii reuşesc să trăiască pariind pe speranţă, având în existenţa cotidiană reverbe­ raţia cuvântului lui Isus: ,,Fără mine nu puteţi face nimic, rămâneţi întru mine" 1 • Dacă viaţa oamenilor credincioşi nu poartă amprenta veşniciei, bucuria împărtăşită a Împărăţiei lui Dumnezeu şi spiritul lui Isus, oglindit în Evanghelie, atunci ea nu folo­ seşte la nimic. Sub regimul trecut, multe familii au cunoscut secretul tăriei de caracter şi faptul că miza vieţii de credinţă implică, până la urmă, bătălia cu soarta şi un eroism al ale­ gerilor, inspirat de aserp.ănarea cu Isus. Nu este vorba aici de fanatism. Ca să te ţii de adevăr, să arăţi că nu e ceva aleatoriu pentru fiinţa ta, ajungi inevitabil la momente de r. Ioan 15, 5 . 60

cumpănă în care ţi se oferă varianta comodă pentru a re­ nunţa la ceva, cât de mic, din zestrea lui de integritate. În epistola Sfântului Petru se precizează de ce credinţa nu e un stoicism în sensul clasic al cuvântului: ,, Dacă suportaţi suferinţa, deşi faceţi binele, aceasta este un har înaintea lui Dumnezeu. De fapt, la aceasta aţi fost chemaţi, căci Hristos a suferit pentru voi lăsându-vă exemplu ca să mergeţi pe urmele lui" 1 • Se presupune recunoaşterea unui alt adevăr mai puţin luat în seamă, din păcate. Cea mai elocventă probă a bunătăţii şi a compasiunii lui Dumnezeu pentru oamenii pe care Isus i-a întâlnit la venirea sa în lume a fost, fără îndoială, curajul lui de a suporta suferinţa şi moartea. Jertfa rămâne, pentru Isus, măsura dragostei sale.

Eşecul proiectului creştin în societatea de azi se face remar­ cat atunci când creştinii îşi permit să piardă consistenţa jertfei lui Hristos şi apelul lui de a se îndeletnici cu sfinţenia. Îndemnul de a fi sfinţi - ideea de bază a Evangheliei nu e un semn de preţiozitate, ci exprimă chemarea omului de a trăi acel mod de raportare la creaţie şi la semeni pe care îl indică Isus, Cuvântul întrupat. Insistând asupra renegării răului moral şi asupra absolutei precedenţe a căutării Împărăţiei lui Dumnezeu, Isus defineşte însăşi esenţa Evangheliei sale şi înfăţişează f"!vorurile acesteia, revărsate în existenţa omului care-i trăieşte exigenţele. Viaţa devine asemenea cu a lui Isus, exemplară şi eliberată de precedenţele vanităţii lumeşti, în aşteptarea ceasuluî neştiut al întoarcerii sale: ,,Fiul Omului va veni la ora la care nu vă gândiţi!"2

r. I Petru 2, 20-22. 2. Matei 24, 44. 61

Investiţii sigure

La începuturile istoriei mântuirii, Dumnezeu i-a cerut lui Avram să părăsească siguranţa locului de baştină şi să plece în pribegie spre un pământ necunoscut. Nu i-a oferit alte asigurări decât legământul prezenţei sale. Ajuns acolo, şi-a condus existenţa printre străinii care i-au tolerat şe­ derea şi, în afară de locul de îngropăciune pe care şi l-a cumpărat, Avram n-a dobândit nici un petic de pământ. Legământul de credinţă pe care îl primise de la Dumnezeu însemna însă mult mai mult decât stăpânirea unei propri­ etăţi şi vanitatea moştenirii sale. Pentru oamenii credin­ cioşi, asigurarea dată lui Avram a fost - atunci şi pentru totdeauna - temeiul de a nu-şi pierde speranţa şi încrede­ rea, pe fundalul peregrinărilor interioare ale fiecăruia din­ tre noi. Şi istoria lui Isus stă sub semnul pribegiei. Venirea sa în lume a confirmat demersul profund spiritual al recunoaş­ terii planului de mântuire pe care Providenţa îl are pentru omenire. Prin Isus, Dumnezeu le-a venit în întâmpinare oamenilor sub emblema lucrurilor pe care Fecioara Maria le aminteşte în cântarea ei de laudă: ,,îi coboară de pe tro­ nuri pe cei puternici şi îi înalţă pe cei smeriţi, pe cei flă­ mânzi îi umple de bunătăţi, iar pe cei bogaţi îi scoate afară cu mâna goală" 1 • Deşi, pe parcursul vieţii sale publice, Isus va acorda atenţie celor sărmani şi dispreţuiţi, tainele viir. Luca r, 5 2-5 3.

torului rămân, chiar şi pentru Biserică, o chestiune dure­ roasă, fiindcă nimic nu este previzibil în sensul pe care Dumnezeu înţelege să-l dea lucrurilor. Săracii rămân săraci, nefericiţii surprinşi pe mai departe de suferinţă, cel mai adesea oamenii răi sunt exemplari în impenitenţa lor, câş­ tigând aproape întotdeauna în defavoarea celor cinstiţi. Mai mult, fiecare generaţie se loveşte de neputinţa de a controla creşterea sau descreşterea comunităţii istorice de credinţă din care face parte. Acest lucru înseamnă că orice înţelegere cantitativă a autorităţii Bisericii este mai curând un semn al rătăcirii. Cu atât mai puţin a o înţelege ca pe o asociaţie care „produce", în scopul influenţei sale de pu­ tere în societate. O asemenea viziune de autosuficienţă nu e zidită pe Evanghelia lui Isus şi nu poate să trezească, nici măcar în familiile creştine, interesul pentru bucuria prie­ teniei cu Dumnezeu, pentru lucrurile şi voinţa lui, pentru viaţa trăită în sfinţenie pe care martirii şi-o câştigă, sub teascul istoriei, în faţa Cerului. Deşi este evident că nu ne putem adăuga staturii nici măcar un cot 1 şi nici nu ne putem prelungi viaţa măcar cu câteva secunde, îmbătaţi de semeţia deşartă, chiar şi cei care se pretind credincioşi caută să-i rescrie lui Dumnezeu priorităţile. Or succesul Domnului nu se măsoară cu rigla sau cântarul. A rămâne orbi la felul său de a învinge inima omului înseamnă să nu observăm că, în Biserică, victoriile se măsoară prin energia credinţei. În istoria biblică, Dum­ nezeu surâde atunci când oamenii au pretenţia că sunt stăpâni pe situaţie. Planurile lui nu sunt calculate după judecata omenească prezumţioasă. Cu toate că, în secolul XX, persecuţia comunistă părea să fi frânt viaţa Bisericii, Dumnezeu le-a dăruit pe mai departe credincioşilor harul de a trăi bucuria credinţei. Mai mult, El a ocrotit şi a eli­ berat apoi Biserica, oferindu-şi harul pentru ca mulţi să r. Cf. Matei 6, 27.

rămână consecvenţi purtării crucii în existenţa lor şi să nu-şi părăsească credinţa. Deşi nu se putea vorbi după 1948 despre nici o activitate religioasă, Biserica Greco-Ca­ tolică trimisă în catacombe s-a reclădit sufleteşte pe jertfa martirilor şi a credincioşilor săi, pe viaţa urmării lui Hris­ tos - de care ei dădeau dovadă fără să aibă parte de lumina reflectoarelor publice. Pentru creştini, a-l vedea pe Dumnezeu aşezat ca Prunc în ieslea Betleemului a însemnat întotdeauna că nimeni nu are dreptul de a-i reproşa smerenia şi slăbiciunea prin care El ne întâmpină. Ne înşelăm, prin urmare, dacă ni se pare că planul lui s-ar cuveni să fie proprietatea noastră. Nu-i este dat omului să folosească trâmbiţa măririlor sale de­ şarte, care însoţeşte mai degrabă triumful vanităţii lui Irod - înfricoşat să-şi piardă puterea la auzul veştii naşte­ rii lui Mesia, presimţit ca un personaj ilustrat de putere şi uzurpator. În calitate de credincioşi, a fi protagonişti nu înseamnă să ne p·unem - sub pretextul bunelor intenţii - în locul lui Dumnezeu, să ne credem proiectanţii gândurilor sale şi, în caz contrar, să disperăm. E providenţial să înţelegem că Isus este cel care ne face părtaşi la lucrarea lui prin cre­ dinţa cu care ne apropiem de mântuirea sa. El cere apoi să-i fie trăit cuvântul, să fie dus la bun sfârşit acel puţin hărăzit omului credincios - de a nu-şi pierde încrederea înfruntând necunoscutul -, chiar dacă ar trebui să treacă prin umbra morţii. Maicii Domnului i s-a cerut la Buna Vestire să accepte necunoscutul şi să intre în taina Cerului, descrisă foarte sumar de cuvintele îngerului Gavril. Fecioara Maria a pri­ mit însă aceste asigurări fără rezerve, încrezându-se com­ plet în puterea lui Dumnezeu. Şi-a aflat bucuria, fiindcă s-a simţit depăşită în toate, încă de la început, şi a făcut din clocotul nesiguranţei un temei al actelor sale de credinţă. Cântarea ei de laudă „Măreşte, suflete al meu, pe Dom64

nul!" 1 ne invită şi pe noi să recunoaştem cum anume se defineşte adevărata chemare creştină: a „da socoteală ce­ lorlalţi pentru speranţa noastră! "2 Seriozitatea trăirii în Hristos poate fi măsurată astfel doar de credinţă. O eficienţă care nu stă în motivaţii de putere sau tertipuri de convingere, ci în fidelitatea indivi­ duală a credinciosului faţă de voinţa lui Dumnezeu. Şi, din moment ce numai harul poate schimba inimile, obişnuinţa cu răul, frica, păcatul, neliniştea - care pot slăbi credinţa şi sunt o cauză importantă a indiferenţei sufleteşti - reve­ lează inclusiv riscul unei vieţi nesupuse încercării. Aşadar, nu doar traiul rău răceşte prietenia cu Dumnezeu, ci şi traiul bun, cel care îngreunează inima, împietrind-o pe nesimţite! Prin răceala sau indiferenţa de care dăm dovadă nu ne arătăm doar nemulţumirea faţă de planul lui Dumnezeu pentru noi şi Biserică. Nu numai că nu ne place să ne sim­ ţim depăşiţi, dar continuăm şi să ne imaginăm cât suntem de buni, visând la un triumf care pierde din vedere Răs­ tignirea. Or istoria Bisericii are creşteri şi descreşteri pe care Isus le-a întrezărit şi trăit în răstignirea Vinerii Mari. ,,Cu cât îl cunoaştem mai bine pe Dumnezeu, cu atât dife­ renţa dintre bucurie şi suferinţă devine mai firavă"3, spu­ nea un cunoscut scriitor creştin. A recunoaşte atunci că slăbiciunea poate fi o stare de har, că a�tăzi nu mai pot fi susţinute din punct de vedere material situaţii altădată înfloritoare arată că Dumnezeu este Cel care conduce co­ rabia, şi nu prezumţia omenească. Riscăm să înţelegem evenimentul aproape neştiut al naşterii lui Isus - al intrării sale pe poarta din dos a istoriei Luca 1, 46. I Petru 3, 1 5 . 3. Hans Urs von Balthasar, Bobul de grâu: Aforisme, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 202 1 , p. 22. I.

2.

65

umanităţii - doar sub emblema fatalităţii puterii, din tot­ deauna preocupată mai curând să întoarcă viaţa oameni­ lor cu susul în jos. Dacă, în general, vremurile în care am ajuns să trăim nu ne îndeamnă prea mult spre o veselie a inimii, cu teama de războaie şi alte deflagraţii, cum s-ar mai putea surprinde prezentul şi bucuria sărbătorilor credinţei? Adevărul fundamental al colindelor, pe care îl pierdem cu uşurinţă din vedere, este că Isus a venit să ne mântuiască de păcate. A-i da şansa de a ne vorbi, dincolo de grozăvi­ ile timpului prezent, şi a-i face loc în inimă cântăreşte mai mult decât orice program strategic de fortificare a ampren­ tei creştine din societatea umană. Nu putem avea încredere fără rezerve în Dumnezeu dacă fugim de umbrele pe care le sculptează lumina în inima noastră. Adevărul Întrupării înseamnă că Isus a venit să ne mântuiască de păcate şi să înfrunte moartea pentru răscumpărarea noastră. Dacă Dumnezeu s-a deşertat pe sine pentru a lua trup, înseamnă că dragostea pe care ne-o arată este mesajul principal al venirii sale. De obicei, pentru lumea exterioară, contăm numai atât cât putem să facem sau să construim. În ieslea de la Betleem, Isus ne invită să vedem că în faţa lui Dumnezeu contăm pur şi simplu; adică dragostea sa nu răsplăteşte merite. Cât am fi de sărmani şi de nevrednici, El ne dăruieşte iubirea lui, oferindu-ne vindecarea. Bucuria lui Isus nu ajunge la acela care se ştie asigurat prin puterea abilităţilor sale. Dumnezeu ne-a dat lucrurile ca să ne folosim de ele şi pe semeni ca să-i iubim. Ne fo­ losim, din păcate, de semeni pentru a ne atinge scopurile şi ne lăsăm consumaţi de dragostea pentru lucrurile trecă­ toare. Nimic să nu ne tulbure. Nimic să nu ne înspăimânte, toate trec. Dumnezeu nu se schimbă. Răbdarea dobân­ deşte toate, spunea Sfânta Tereza de Âvila. Cel care îl are pe Dumnezeu nu duce lipsă de nimic. Dumnezeu singur e de ajuns. 66

Mi-am început misiunea la Bucureşti în ajun de Crăciun, la câteva zile după Liturghia consacrării episcopale de la Blaj din 2007, an de cumpănă în viaţa mea. Capitalul mo­ ral pe care îl primisem odată cu darul arhieriei (preoţia deplină) era să nu pierd din vedere speranţa smereniei, a răbdării şi a încrederii în faţa necunoscutului . Trăisem fără îndoială un profund sentiment simbolic al pribegiei - mă întorceam în ţară după şaisprezece ani de peregrinări în străinătate -, pe care l-am întrezărit în chemarea lui Avram. Ca şi atunci, cred şi astăzi cu tărie că merită să fim depăşiţi de ceea ce aşteaptă şi doreşte Dumnezeu de la noi. Şi mai cred că rodnicia vieţii depinde în mare parte de puterea noastră de a ne îndoi de propriile cuvinte şi de a pune la îndoială, prin smerenie, valoarea realizărilor vieţii. Cine oare ar putea să uite că Hristos a întins mâinile de multe ori spre vindecare, dar a adus mântuirea întin­ zându-le pe cruce? De la jertfa lui, victoriile adevărate pentru Biserică nu mai sunt întâmpinate de ropote de apla­ uze, iar adevărata bucurie şi pace ·- acelea care sunt înră­ dăcinate în Isus - nu mai au cum să provină din măriri deşarte, carierism, tenacitate şi parvenitism. Mersul Bise­ ricii se clădeşte solid pe conştiinţa sărăciei interioare, pe faptul de a nu avea, de a nu putea fac� uneori prea mult sau chiar nimic şi pe conştiinţa simplităţii. Cum o spune şi psalmul bine-cunoscut: ,,Dacă n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; dacă n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel care o păzeşte" 1 . Intrarea efectivă în istoria lumii a lui Isus, naşterea sa în trup ne spun, în acelaşi timp, cât de mult preţuieşte El lucrurile mici în demersul operei sale de a schimba inima omului. Resturile vieţii - rămăşiţe fără expresie, în aparenţă, r . Psalmul 1 26, r .

de care fugim din răsputeri - nu numai că nu au fost şi nu vor fi inutile. Aceste fărâme constituie şi întregesc comoara din care se hrăneşte fără încetare mântuirea omului. De aceea, în ieslea sărmană de la Betleem, Isus ne invită să privim altfel lucrurile. În primul rând, faptul că pentru Dumnezeu contăm pur şi simplu! Apoi, că orice vorbă sau faptă bună contează, fiindcă numai cine mai întâi dăruieşte poate să şi primească. Oricât am fi de sărmani şi de nevred­ nici, Isus ne dăruieşte iubirea, lăsându-se la mâna noastră. Înseamnă că, într-o inimă sărmană, eliberată de vanitate şi golită de urmele prezumţiei, Dumnezeu va putea umple totul de prezenţa lui. Planul lui continuă nestingherit.

O altfel de companie

Am văzut deja că nici unul dintre cei doisprezece ucenici nu pare pregătit să urmeze calea aspră a Evangheliei lui Isus. Toţi sunt oameni simpli, mărginiţi la ocupaţiile lor umile. De perspective culturale nici nu poate fi vorba. Ca­ pitalul lor de umanitate şi tipologia caracterului sau puţina experienţă dobândită nu par deloc să-i recomande misiu­ nii pe care Isus are să le-o încredinţeze în cele din urmă. Răsfoind paginile celor patru Evanghelii putem con­ stata cu uşurinţă că, pentru a-şi trimite mesagerii în lume, lui Dumnezeu îi place să-şi facă de lucru mai ales cu aceia care nu par să aibă cele necesare unui asemenea demers. Pentru a înţelege această atitudine şi a situa alegerile inspi­ rate de spiritul Evangheliei, cel care citeşte textele sfinte va descoperi că lucrurile serioase, cele pe care Dumnezeu le porneşte în viaţa mesagerilor săi, încep cu mult mai de­ vreme decât partea lor văzută. Câtă vreme nu simţim nevoia relaţionării credinţei cu viaţa concretă sau păcătuim prin indiferenţa faţă de pro­ vocările universului în care ne petrecem existenţa, arătăm că nu ne interesează năzuinţa pe care o presupune legătura cu Dumnezeu. În plus, se întâmplă să ne mai şi opunem din răsputeri acestui ţel spiritual, căruia nu-i putem sur­ prinde rostul fără constanţă în practica credinţei. Nu este posibilă înţelegerea unei asemenea bucurii precum con­ secvenţa credinţei, dacă legătura noastră cu Dumnezeu 69

rămâne circumscrisă unui cadru pe care îl sugerează ra­ portul dintre un stăpân sever, răzbunător, care trebuie îm­ bunat, şi supuşii neajutoraţi, expuşi capriciilor sale. Este drept însă că, în general, orice invitaţie la o călătorie spre necunoscut împreună cu Dumnezeu - iar Biblia oferă nu­ meroase exemple - îl contrariază pe om. În Evanghelii, absenţa credinţei este o suferinţă nu doar pentru oameni, ci şi pentru Dumnezeu. Naraţiunea întâl­ nirilor pe care Isus le are cu anumiţi năpăstuiţi care îl caută sugerează consternarea lui atunci când nu poate să le vină în întâmpinare din cauza inimii lor împietrite. De cele mai multe ori, persoanele nu reuşesc să creadă, să crească sau să avanseze în forjarea propriului caracter fiindcă, sub diferite pretexte, nu înţeleg faptul că Isus Dumnezeu coborât între oameni - vine tocmai pentru a ridica neamul omenesc la înălţimea dragostei sale. În pri­ mul rând, Dumnezeu ne surprinde prin chemarea de a fi sfinţi, asemenea lui. Ce înseamnă acest lucru în lumea veş­ nic bulversată de lupta dintre bine şi rău? Să ne străduim a-i fi asemănători lui: ,,Fiţi sfinţi precum sunt Eu!" 1 Invi­ taţia la sfinţenie, asigurarea că ea este nu numai posibilă prin respectul şi ţinerea Decalogului reprezintă însăşi meni­ rea noastră, în care Cerul se învesteşte prin puterea sa. O asemenea chemare este infinit mai presus de orice năzuinţă, dorinţă şi înţelegere omenească. Cuvântul adre­ sat de Dumnezeu omului - care ne interpelează şi pe noi în virtutea credinţei, dincolo de ceea ce putem pricepe doar prin forţa capacităţilor strict omeneşti - este, în mod nece­ sar, dur. Acest lucru devine adesea evident în cărţile Bibliei, dar şi în vieţile sfinţilor. Prin urmare, cuvântul lui Isus poate suna foarte aspru pentru cel care nu se mulţumeşte să ră­ mână la suprafaţa lucrurilor, însă pătrunzând în miezul lui îi va putea simţi dulceaţa. Faptul că Dumnezeu deschide r. Levitic

20, 26.

70

poarta dragostei sale şi ne propune speranţa, fără a elimina suferinţa, este axa principală a Evangheliilor. Bineînţeles, pentru a fi surprinşi de o asemenea perspectivă, apostolii trebuie să înveţe să se lase prinşi în mrejele pe care Isus le aruncă, fie prin felul lui profund de a vorbi, fie prin împli­ nirea gesturilor simbolice a căror explicaţie ţine de o forţă care - în mod evident pentru naratorii celor patru Evan­ ghelii - este de domeniul puterii sale superioare. Ca oameni, nu ne este cu putinţă să cuprindem abso­ lutul ca iubire, o iubire care vine în întâmpinarea noastră. Ce este iubirea ca absolut n-o poate spune decât Isus, din­ colo de orice criteriu şi dorinţă! Acesta este motivul pentru care cea dintâi formă de iubire a omului la chemarea lui Isus este ascultarea. Creşterile trebuie, deci, să ajungă să se frângă, să cunoască noaptea perplexităţilor, iar grija noastră de sine să ajungă să fie prost tratată. Mulţi s-au întrebat de ce oare Evanghelia lui Ioan, unul dintre cei doisprezece ucenici, fiu al lui Zevedeu, este di­ ferită de celelalte trei. Fiindcă este scrisă sub semnul prie­ teniei cu Isus! Câtă lume se sminteşte pentru aşa ceva! Îmi amintesc de o discuţie cu un liber-cugetător, în care se amintea că Dumnezeu, aşa cum îl descoperă Isus, este un adevărat părinte pentru om. Întâi de toate, am conchis împreună cu interlocutorul meu că nici omul credincios nu este prea destoinic să creadă în dragostea lui Dumnezeu, darămite aceia care caută să-şi definească crezul! Într-adevăr, din Rai, de la momentul propunerii şarpe­ lui adresată Evei, propunere ispititoare în care omul a cre­ zut cu uşurinţă, Dumnezeu îşi duce propria sa „cruce" de a fi perceput de noi doar aşezat pe tron, între fulgere şi trăsnete, plin de cruzime şi severitate! Diavolul i-a stricat reputaţia în faţa noastră şi, chiar dacă Isus a vindecat sfâ­ şierea, urma malefică nu s-a şters întru totul. Ce-l poate determina însă pe un tânăr ca viitorul apostol Ioan să as­ culte o astfel de chemare, să meargă după Isus, să-l urmeze, 71

să se dedice întru totul? O asemenea hotărâre nu poate fi scrisă numai de datorie, de insistenţă şi nici de condiţia situaţiilor grele - unde îţi sufleci mânecile, fiind silit de drama vieţii. O astfel de decizie, un răspuns de tipul acesta poate fi înţeles doar de dragoste, de conştiinţa profundă a faptului că Dumnezeu ne iubeşte - o dragoste ca aceea pe care Ioan a primit-o de la Isus! Ioan, viitorul evanghelist, autorul celei de-a patra Evan­ ghelii, a răspuns la întâlnirea cu Isus mai întâi prin prie­ tenie, prin viaţa şi cuvântul său, printr-o Evanghelie trăit-scrisă. O Evanghelie în care avem ocazia să nu mai vedem doar proverbe şi naraţiunea unor întâlniri ale lui Isus, ci portretul sufletesc fascinant al Fiului lui Dumnezeu, pe care Ioan l-a frecventat cu asiduitate. Ioan şi fratele lui au lăsat totul deoparte, s-au îndepărtat de meseria de pescari, căreia i se dedicau alături de tatăl lor, Zevedeu. Au intrat într-un univers imprevizibil, făcând o alegere pe care doar dragostea putea s-o motiveze! Ioan şi Iacob vor fi în stare să bea paharul lui Isus, după ce vor înţelege că Dumnezeu se bizuie cel mai mult tocmai pe ceea ce nu se contabilizează în cantităţi, ci prin convingere, încredere, apropiere sufletească, în bucurie! Mărturia lor arzătoare în favoarea căilor Domnului au fost şcoala şi pedagogia spre care i-a îndreptat Isus. Orice aspiraţie sau proiect al vieţii sufleteşti nemotivate de căutarea căilor pe care Isus merge înaintea paşilor noştri nu este decât pretext al confuziei şi al risipei. Strategiile, in­ clusiv în comunitatea creştină, nu fac altceva decât să pună în valoare vanitatea şi lipsa de luciditate, prin concentrarea asupra sinelui propriu! Dumnezeu nu este un pretext pen­ tru a ne oglindi în realitatea lumii ca Narcis, personajul mitologic îndrăgostit de propriul chip, nemăsuraţi în refe­ rinţa la noi înşine şi consumaţi de vacuitatea unei sărăcii interioare, ilustrate de trufie ca devoţiune, care ne privează complet de inspiraţia Cerului. 72

În preajma lui Isus, timp de frei ani, apostolii văd şi aud multe lucruri. Se lasă, rând pe rând, fascinaţi de cuvântul lui, primind în acelaşi timp şi inspiraţia de luciditate care îi face să dea ochii cu zădărnicia propriei firi. Ca orice oameni obişnuiţi, poate prea ancoraţi în evidenţele acestei lumi, nici ei, la rândul lor, nu se simt pregătiţi să intre în planul lui Dumnezeu. Neputând să admită că Dumnezeu îi iubeşte, riscă să piardă totul. Dacă Isus le vorbeşte pe limba lor, o face însă pentru a-i ajuta să-şi biruie condiţia şi resemnarea de a nu ţinti mai sus. În curtea arhiereului, atunci când este recunoscut de slujitori, Petru îl trădează pe Isus arestat şi se leapădă de El. După învierea din morţi, Isus nu-şi întreabă apostolul dacă mai crede în El, ci dacă îl iubeşte mai mult decât ceilalţi. O face de trei ori, pe­ remptoriu, ca Petru să nu uite că dragostea le desăvârşeşte şi le suportă pe toate. La fel ca ceilalţi ucenici, Petru ră­ mâne pescar, însă pescar al lui Dumnezeu - aflat în căutare de suflete, verigă a unui şir indisolubil de mărturii şi trăiri inspirate de Evanghelie, eliberate de pecetea temporalităţii.

În temniţa de la Sighet, în iunie 1953, după patru ani de suferinţă, episcopul Ioan Suciu părăseşte lumea la numai patruzeci şi şase de ani. 1 Îi rămâne o srngură consolare în infernul închisorii: · compania confraţilor săi arhierei închişi împreună cu el, dar mai ales prezenţa unui vechi prieten şi coleg de şcoală. 2 Lui i se spovedeşte în clipa morţii, în ce­ lulă, şi de la el primeşte dezlegarea de pe urmă. I. Ioan Suciu ( 1907-1953) este unul din cei Şapte episcopi gre­ co-catolici beatificaţi la Blaj de Papa Francisc, în 2019. 2. Episcopul clandestin Tit Liviu Chinezu (n. 1904-) s-a stins, la rândul lui, în 19 5 5, în aceeaşi sinistră închisoare. A fost beatificat la Blaj.

73

Martor direct al acelor vremuri, episcopul Ioan Plos­ caru 1 îşi amintea cum Ioan Suciu, grav bolnav, fusese scos la aer în mizera curte a închisorii, acolo unde se află astăzi locul de reculegere şi unde vizitatorii obişnuiesc să aprindă lumânări. Găsise o rămurică înflorită, căzută dintr-un ar­ bore supravieţuitor între zidurile ororii. A ridicat-o, spu­ nându-i celui care îl ajutase să iasă la plimbare: ,,Aşa a fost şi viaţa mea: mulţi boboci, puţină roadă!" Uzat şi obosit, simţindu-şi sfârşitul aproape, episcopul uita că opera mar­ tirului nu se termină odată cu viaţa. Ce înseamnă manifestarea rodniciei în predicarea Evan­ gheliei? O lucrare temporală, ale cărei rezultate trebuie în mod obligatoriu să fie cântărite material? Case, biserici, mulţimi contabilizate numeric, opere sociale? Opera mar­ tirilor continuă şi după arestarea sau sfârşitul lor pămân­ tesc. Edificiul moral şi spiritual pe care îl ridică asemenea oameni, roadele alegerilor lor se transmit în timp prin în­ săşi participarea lor la jertfa hristică. Am înţeles acest lucru după ce am citit despre un episod memorabil din viaţa Sfintei Tereza de Lisieux, care dezvăluie un alt fel de jude­ cată asupra eficienţei credinţei. În ultimele luni de viaţă, covârşită de spasmele şi he­ moragiile tuberculozei, care îi provocau o cumplită senza­ ţie de sufocare, consumată de îndoieli în credinţă (îndoieli pe care Dumnezeu le permite uneori în viaţa aleşilor săi), viitoarea sfântă găsise puterea să rostească o promisiune. În credinţa Învierii, cu neobişnuită delicateţe, Tereza le promite surorilor din jurul ei să-şi „petreacă Cerul făcând bine pe pământ". După decesul său, harurile revărsate peste suflete - ploaia de roze, cum numea ea rugăciunea şi ajutorul în favoarea mântuirii sufletelor prin invocarea ajutorului ceresc - au fost impresionante ca număr şi pur. Cf Ioan Ploscaru, Lanţuri şi teroare, Signata, T imişoara, 1993, p. 189.

74

tere. Începând cu protecţia oferită soldaţilor în tranşeele Primului Război Mondial, despre care s-au scris dosare întregi, până la ajutorul atribuit ei de mulţimile care se consideră gratificate şi consemnarea acestor haruri care continuă şi azi, ajutorul ei este formidabil. Însoţirea pe care o asigură martirii, ajutorul mijlocit de ei pentru generaţiile succesive s-au făcut simţite în Româ­ nia încă de la începutul prigoanei. În zilele lui decembrie 1989, după patruzeci şi unu de ani, Biserica renăştea în statutul său public dincolo de toate aşteptările. Ea nu înce­ tase să existe, fiindcă moştenirea ei fusese spirituală, din­ colo de zădărnicirea instituţiei publice. Credinţa nu s-a încheiat, devenind temei pentru o rezistenţă a omeniei în forul său cel mai intim, astfel că roadele martirilor nu s-au epuizat odată cu scurta lor viaţă frântă. Oamenii s-au în­ crezut în exemplul de fidelitate al păstorilor şi au făcut posibilă prin propria viaţă transmiterea încrederii în Isus. Am rămas impresionat în anii din urmă când, la un mo­ ment dat, o persoană inspirată repunea lucrurile pe făgaşul lor în ceea ce-i priveşte pe martiri: ,,Martirii s-au odihnit destul ! De-acum, să-i punem la treabă!" S-a tot spus de­ spre ei, în neştire şi din obişnuinţă - la modul supărător, chiar şi după beatificare: ,, Odihnească-se în pace!" Logica parastaselor părea să prevaleze în favoarea întreţinerii unui eroism comemorativ. Pe când rezistenţa sfinţilor este, la rândul ei, un semn că luptătorii pentru păstrarea cre­ dinţei au ceva să ne comunice, altceva decât simpla lor memorie istorică. Numai anvergura pe care înţelegem s-o dăm încrederii în ajutorul lor reflectă într-adevăr convin­ gerea pe care o avem în comuniunea cu ei din prezent. Altfel, a ne pretinde credincioşi şi a goni plini de confuzie printre evenimente - crezându-ne singuri în faţa vâltorii existenţei, lipsiţi de mijlocitori - mi se pare o aliniere regre­ tabilă la spiritul lumesc, total străină credinţei. 75

Păstrând un sentiment de superioritate, atribuit fap­ tului că are referinţe mai bune decât în lumea profană, credinciosul lipsit de echilibrul seninătăţii va da apă la moară stării de incertitudine şi dezorientare a semenilor săi. Nu numai că nu le va oferi o mărturie potrivită a cre­ dinţei sale, ci le va lăsa impresia că este mai curând o persoană trufaşă în certitudinile sale. Când ataşamentul său faţă de credinţă este superficial, ancorat mai curând în cutume exterioare, creştinul poate, în acelaşi timp, să pretindă că ştie totul despre un Dumnezeu pe care, de fapt, l-a forjat după chipul şi asemănarea slăbiciunilor sale. Pentru a recurge la compania exemplară a sfinţilor nu este suficientă evocarea eroismului patriotard sau mani­ festarea simţului pentru dreptate pe care îl împărtăşim. Credinţa vie în realitatea sfinţilor care însoţesc viaţa Bise­ ricii e un edificiu spiritual care se construieşte zi de zi. Este o parte a zelului faţă de lucrurile lui Dumnezeu. Nu e nici­ odată prea târziu pentru a recurge la un asemenea ajutor şi la vrednicia pe care sfinţii, figuri exemplare, şi-au do­ bândit-o în faţa lui Dumnezeu. E o bună lecţie de speranţă pentru Biserică - surprinsă de atâtea stratageme şi pro­ grame -, ca să încerce astfel, odată cu fiecare nouă gene­ raţie, o resituare a misiunii sale în persoana lui Isus. De fapt, predicarea Evangheliei mizează pe dependenţa de harul care susţine sufletele prin credinţa în Dumnezeu, dar şi pe consecvenţa faţă de temeinicia unei virtuţi aparte ca aceea pe care o presupune simplitatea creştină de a se risipi în favoarea semenilor!

Ne rămâne oare Dumnezeu dator?

Sub ameninţarea pe care orice epidemie o întreţine în mod tragic asupra universului nostru, năpădiţi de volbura cu­ vintelor, vorbăria care consumă viaţa, chiar şi în preajma morţii, arată cel mai bine inconsistenţa caracterelor. În­ tr-un interviu, Neagu Djuvara - pe care am avut şansa să-l cunosc dincolo de celebritatea lui publică - avusese curajul să destăinuie dorinţa de a muri pe o navă, în călătorie pe mare. Ce-l determina pe un om cu statutul său aristocratic să pretindă o asemenea extravaganţă, care să-l lipsească post-mortem de cel mai cuviincios semn al comemorării? E ştiut că trupurile acelora care mor pe vapor sunt date mării şi, prin forţa împrejurărilor, ajung să fie lipsiţi de povara alaiurilor funerare. Morala? Deşi Neagu Djuvara afişa spre sfârşitul vieţii o certă nostalgie faţă de posteri­ tatea lui de scriitor, era prea lucid să uite că, până şi în ceasul suprem al morţii, nu e uşor să scapi de ceremonia­ lul iluzoriu al vanităţii omeneşti. Generaţia lui, educată în simţul măsurii, învăţase nu numai că orgoliul e în stare să murdărească orice în viaţă - chiar şi lucrurile bune! -, dar şi că, în final, deşertăciunea nu are decât puterea de a răs­ turna pietre pe morminte . Cu gândurile inspirate de întâlnirea cu celebrul nostru compatriot, mi-a făcut plăcere odată să recitesc pasajul din Evanghelie unde, prin cuvinte puţine, se descrie trage­ dia morţii pe fondul învierii fiului văduvei. Am constatat 77

astfel, pentru a nu ştiu câta oară, cu câtă sobrietate descrie textul biblic realitatea crudă a morţii şi referirea la Hristos. Altfel, nu avem nici un dubiu că falimentul egalitarist pe care moartea îl readuce zilnic în circuitul vanităţii noastre discursive nu are decât aura implacabilă a disperării. În cei trei ani de viaţă publică, Isus a înviat trei per­ soane: pe Lazăr, pe fiica lui Iair şi pe fiul văduvei. Învierea tânărului din Nain, pe care o consemnează Evanghelia după Luca 1 , are loc pe drum, în văzul tuturor, la ieşirea din cetate spre cimitir. O văduvă, un sicriu cu trupul sin­ gurului ei fiu, un cortegiu însoţitor (obştea tradiţiei şi/sau comuniunea compasiunii) sunt elementele de bază care descriu normalitatea pe care o presupune doliul trecerii noastre din lume. Întâlnind din direcţia opusă alaiul care părăseşte Nainul, Isus se va opri pentru a-i conturba par­ cursul. O face fără să pretindă în prealabil un dialog cu femeia îndurerată, care-şi conduce pe ultimul drum singura speranţă. Atunci, pe loc, sub imperiul zădărniciei morţii, copleşit de durerea surdă a unei inimi de mamă, fără nici o pompozitate inutilă, lui Dumnezeu îi arde de compasi­ une! Oprind-o din plâns pe femeia căreia moartea i-a răpit fiul, împiedicând cortegiul funerar să avanseze, Isus pre­ găteşte o cale de a ne deturna de la evidenţa dezastrului. Întâi de toate, iată-l pe Dumnezeu coborât pe căile uma­ nităţii, lăsându-se mişcat de durerile noastre. Apoi, El n-are nevoie nici măcar de un strigăt pentru a-şi îndrepta privirea spre noi. Neîncrederea, agitaţia provin de la faptul că e foarte greu să credem că mila lui nu se câştigă şi nu răsplăteşte merite! ,,Mila" - scria Nicolae Steinhardt - ,,e contrariul conta­ bilităţii, care-i treaba demonului. Acela socoteşte întruna, cântăreşte, drămuieşte, nu iartă, nu şterge, nu uită nimic. [ . . . ] Contabilitatea, adevărată maşină de calculat, e meca­ nică, neînduplecată, spăimântătoare; de vreme ce într-un r. Luca 7, u-1 6.

registru contabil nu se poate schimba nici o singură cifră. Totul e încremenit pe veci. Mila, opusul ei, este mereu gata să uite, să ierte, să absolve, să treacă cu vederea" 1 • Gene­ raţia închisorilor reprezintă, aşadar, nu doar un pretext pentru culpabilizarea prezentului, cum cred oportuniştii. Ea dovedeşte forţa interioară care a permis posterităţii cunoaşterea simţirilor extreme, altfel greu de desluşit, dar pe care numai ameninţarea morţii ştie să o ridice în inima omului. Abisul disperării morţii, al neputinţei de a mai face ceva, răceala sfâşietoare a pierderii vieţii celor dragi demon­ strează că nimic nu mai poate fi ca înainte. Dacă Dumne­ zeu pare să nu ofere durerilor noastre satisfacţia unui răspuns plauzibil, nu înseamnă că ne şi rămâne dator. El îşi dă viaţa - credinciosul generaţiei tocmai evocate ştia că harul martiriului poate ilustra acest devotament -, iar în Vinerea Mare ne lasă să-l vedem copleşit de gustul oribil al suferinţei, pentru răscumpărarea lumii. Sub simplitatea textului biblic al învierii fiului văduvei, merită, aşadar, simţit mesajul pe care retorica evlavioasă, cu toate intenţiile sale bune, nu reuşeşte întotdeauna să-l surprindă. În miezul suferinţei care pare să răpească totul, Dumnezeu ne roagă - da, El ne roagă pe noi! - să-i fim alături, să ne regăsim alături în pătimirea lui de pe crucea pe care ne e dat s-o purtăm. ,,El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui" - spunea profetul lsaia2 - ,,şi noi am crezut că este pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu. Dar El era străpuns pentru păca­ tele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre". Printre lacrimi care brăzdează obrajii, dar limpezesc ochii inimii, durerea văduvei din Nain este una cu durerea lui Isus, iar moartea singurului ei fiu, una cu moartea Lui. r. Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi: Cuvinte de credinţă, Polirom, Iaşi, 2008, p. 439. 2. Isaia 5 3, 4 sq.

79

Îmi amintesc de Maria E., călugăriţă călită de anii perse­ cuţiei contra Bisericii . Trăise scoaterea vieţii de mănăstire în afara legii ca pe o asemănare cu moartea lui Isus . Învă­ ţase, din aproape în aproape, că pentru a trăi este indis­ pensabil să treci prin multe şi repetate morţi. De asemenea, reuşise să însumeze în fibra ei interioară nu numai rugă­ ciunea, dar şi acţiunea. Acţiune care nu de puţine ori a costat-o persecuţia directă, dispreţul slugilor regimului comunist, dar şi neîncrederea acelora care au preferat o apartenenţă „prudentă" de credinţă . După ce regimul comunist a suprimat viaţa publică a Bisericii, Maria E . (învăţătoare într-una din şcolile ordinu­ lui său), ambiţionată de dorinţa de a rămâne în legătură cu elevii, a reuşit să studieze în anii ' 50 biologia la „fără frec­ venţă" . Timp de douăzeci de ani, până când s-a pensionat, a continuat să fie profesoară . Era recunoscătoare că a pu­ tut rămâne în legătură cu cei tineri şi purta, prin statura sa, un mesaj interior al ridicării inimii spre înălţimi care, pen­ tru ţinuta pedagogică a Şcolii Ardelene, a fost emblematică. În anii ' 80, retrasă din activitate, şi-a asumat cu grele ris­ curi pregătirea de credinţă a mlădiţelor „clandestine", pe care le-a deschis spre cunoaşterea spiritului lui Hristos şi a Bisericii universale . Anii au călit-o, au înăsprit-o, dar n-au învins-o pe Maria E., pentru că ţelul îi era diferit de ceea ce recunoştea în succes logica profană . Un ţel care inspira existenţa cu pri­ virea îndreptată spre Împărăţia aflată deja în suflete . Secu­ ritatea i-a pus mereu beţe în roate, încercând orice pentru a-i discredita misiunea şi a o controla . După 1990, a intuit jocul răului şi n-a voit să-şi întineze mărinimia, refuzând să vadă conţinutul dosarului său din arhivele mârşavei in­ stituţii. Dezolarea revanşardă n-a afectat-o . A continuat să rămână liberă . 80

Maria E. a putut fi astfel unul dintre pilonii refacerii comunităţii greco-catolice din oraşul transilvănean unde şi-a dus cea mai mare parte a existenţei. Energică, exigentă, cu zelul său uneori debordant, a fost de ajutor multor su­ flete care aveau nevoia unei discipline în ucenicia lor spre Dumnezeu. Prin forţa împrejurărilor, a cunoscut multe istorii în viaţa sa lungă, de optzeci şi şapte de ani. Pe unele le-a aşezat în scris, pe altele li le-a încredinţat, în lungi con­ vorbiri, celor apropiaţi, care au preluat astfel spiritul unei Biserici reale, fără baliverne ieftine puse în circuit de şar­ latani interesaţi de prestigiul personal. Reîntoarsă în mânăstire în ultima parte a vieţii, fără să piardă accentele puternicei sale personalităţi, se resemnase în faţa unicului adevăr pe care îl mai avea la îndemână: suferinţa bolii, ca necesară continuare a zelului pentru cre­ dinţă. Şi, pentru că preţul de jertfă nu fusese plătit în zadar, a reuşit să fie martoră a ridicării unei noi generaţii de su­ flete consacrate lui Dumnezeu. Spirit realist, realmente senină, atentă la riscurile şi ră­ nile Bisericii, Maria E. lăsa, de fapt, un mesaj de încredere în risipa pe care Cerul ştiuse să o arate. Maica Domnului ­ celebrată drept Fecioara Săracilor' la capela de la Cărbu­ nari, lângă Blaj - îi fusese sprijin Mariei E. încă din primii ani de viaţă consacrată credinţei. AGest loc de pelerinaj puţin cunoscut, pe care ea îl frecventase cu asiduitate, chiar şi înainte de 1989, i-a dat consistenţa pentru a se face, la rândul ei, ,,tuturor toate". Înainte să moară, murise deja în repetate rânduri, îi mai rămânea doar să treacă Dincolo. r. ,,Fecioara săracilor (la Vierge des pauvres)" este un apelativ al Maicii Domnului prezentat în cadrul apariţiilor sale de la Banneux (Belgia) din 1933. Capela din pădurea Cărbunari, construită înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, este o copie fidelă a capelei de la Banneux. 81

A vorbi despre moartea care ne atinge direct este, prin ur­ mare, cea mai grea provocare. Moartea ne loveşte şi ne cere încheierea socotelilor. Ea e parte a vieţii, are de-a face cu însăşi sacralitatea ei. A trăi ne obligă să surprindem greutatea existenţei şi, mai ales, să ne ferim cât mai mult de lejeritate şi derizoriu. Moartea are însă, la rândul ei, un ceremonial interior aparte. Perioada pandemiei a fost grea, umilitoare, rie-a consumat. Un timp care a împărţit spiritele şi a tulburat în mod vizibil judecata, dar nu a pus capăt solemnităţii înscrise în inima omului. Un timp în care raţiunea însăşi părea să nu mai deţină de la sine repere sigure în respectul faţă de siguranţa celorlalţi. Multora dintre noi le-a fost dat să plângă în anii petre­ cuţi sub povara epidemiei. Unii au pierdut fără preaviz suflete apropiate, după ce făcuseră haz de gravitatea bolii. Nu cred că toţi au făcut-o însă cu inima împăcată. Alţii au continuat să se resemneze, chiar dacă ura, resentimentele sau răul continuă să ne complice viaţa cu o invazie militară nu departe de noi, aproape de inima Europei, dând naştere războiului care a dezlănţuit orori sub pretextul îndreptăţi­ rilor subiective. De ce oare şi cei care se socotesc siguri de credinţa lor ajung să reacţioneze prea puţin în faţa vieţii lor expuse? ,, Condiţia creştină" - medita cu francheţe Ber­ nard Bro - ,,rămâne pururi incredibil de simplă: nici uşoară, nici grea, ci imposibilă"1 • Există, iată, lucruri care nu se lasă altfel înţelese decât prin ochi spălaţi de lacrimi. Ce anume împiedică atunci moartea să ia totul cu ea, iar pe noi să cădem în întregime sub puterea ei? Nu cumva o întâlnire de tipul aceleia care s-a petrecut la poarta Nainului? 1 . Bernard Bro, Peut-on eviter ]esus- Christ? (Poate fi evitat Isus Hristos ?) , Editions de Fallois/Edition Saint-Augustin, Paris, 1995,

p.

240.

Cum se calculează eficienţa Bisericii

Evenimentul naşterii lui Isus revelează cum se foloseşte Dumnezeu de coincidenţele şi „accidentele" istoriei. Chiar dacă libertatea noastră pare să-i strice lui traiectoriile, Bi­ blia ne confirmă că El conduce lucrurile în favoarea mân­ tuirii sufletelor. Aceasta înseamnă că planul lui este mult mai amplu decât ceea ce reuşim să înţelegem. Cu nouă luni înainte de naşterea lui Isus, Arhanghelul Gavril îi spune Fecioarei Maria că pruncul care se va naşte dintr-însa „va fi mare şi se va chema Fiul celui Preaînalt" 1 • Cu toate acestea, soarta nu i-a garantat copilului Isus nici o comoditate. Sfântul Iosif şi Maica Domnului nu vor fi scutiţi de grija de a ocroti viaţa Pruncului. Urmăriţi de Rău, au fost preveniţi de pericole, dar au trebuit să ţină seamă de bunul-simţ al realităţii şi de prudenţă ca să-şi caute singuri lucrurile necesare supravieţuirii. Dumnezeu le-a îndrumat paşii, i-a ocrotit în mod tainic, dar vizibil ei au · trăit numai din credinţă. Pasajele din Evanghelii care evocă naşterea lui Isus arată că Dumnezeu nu şi-a scutit Fiul de grijile vieţii, încă din primele sale zile pe pământ. În aceste texte în care se vorbeşte despre naştere, se întrezăreşte şi se anticipează deja soarta tragică a lui Hristos. Toată existenţa lui pe pământ a fost îndreptată spre Vinerea Mare, pentru a duce la îm­ plinire planul lui Dumnezeu. Moartea sa pe cruce nu a fost r. Luca

1,

32.

un banal accident de la sfârşitul călătoriei într-o lume mar­ cată de răutate şi cruzime. A fost culmea misiunii sale pentru care El se născuse în lume. Isus a coborât între oameni şi s-a născut ca să dea un nou curs evenimentelor. Ceea ce pentru lume este, în gene­ ral, un eşec, pentru credinţă reprezintă taina seminţei care cade în pământ şi moare pentru a aduce roadă - iar acest adevăr îl va confirma, prin spusele şi alegerile sale, Isus. Se poate observa şi în paginile despre naşterea lui Isus că Dumnezeu nu întârzie niciodată să-şi arate voinţa, atunci când este căutat cu onestitate. Tocmai de aceea, a-i cere harul pentru a creşte în credinţă - şi a ne lăsa conduşi cu aceeaşi încredere care a însufleţit existenţa celor două suflete din Nazaret, ajunse în puterea nopţii la Betleem este, până la urmă, un ţel serios în viaţă.

Încercările aduc însă cu ele sentimentul zădărniciei. Despre zădărnicia posibilităţilor omeneşti şi îngrijorările vieţii, cea mai potrivită ilustrare mi se pare incendiul care a distrus catedrala Parisului în Săptămâna Patimilor din 2019 şi a marcat conştiinţa generaţiei contemporane. Deşi s-a spus imediat că biserica va fi refăcută, fondurile pentru recon­ strucţia ei - strânse numai în câteva luni - fiind deja mai mult decât suficiente, s-a petrecut totuşi un lucru curios în zilele care au urmat rugului distrugător. Dintre notabilită­ ţile locului, aproape nimeni nu a vorbit despre pietrele vii ale credinţei care au ţinut împreună aceste ziduri vechi de sute de ani. Ele au văzut şi protejat secole de-a rândul lumea, susţinând istoria, ca să asiste apoi la făurirea unei Europe care a întors spatele Fecioarei Maria şi s-a îndepăr­ tat de bucuria vieţii ca temei al existenţei. Are dreptate omul credincios să se întrebe: ,, Cu ce suflet se va reconstrui Notre-Dame?", fiindcă fără credinţă se reclădesc numai pietre moarte.

Care să fie rostul faptului că, în câteva ore, printr-un incident nefericit, poate dispărea totul - secole de muncă şi frumos, devotament, dorinţă de perfecţiune? Plângem după pietre, vitralii şi valori cărora le-am stins entuziasmul credinţei şi de care ne-am ruşinat să le mai numim dovadă a dragostei pentru Dumnezeu? Cât rămâne din distrugerile imperfecţiunii omeneşti, din oroarea pe care o seamănă neatenţia sau indolenţa noastră? Rămâne nimicul, neantul vanităţii noastre impenitente.

După 1990, la Roma, am găsit într-o veche revistă din anii ' 50 ştirea despre un nou proiect arhitectonic. Se dorea o catedrală nouă într-unul dintre oraşele portuare ale sudu­ lui Franţei. Arhitectul (nici nu mai contează numele lui) le cerea câtorva personaje influente în cultura epocii să i se alăture pentru colectarea fondurilor în favoarea costisito­ rului proiect, care lui i-ar fi asigurat celebritatea. Vizat la rândul său, Paul Claudel, cunoscut nu doar pentru scrierile sale, ci şi pentru convertirea la credinţă, i-a scris arhitec­ tului: ,,Înainte să faci o catedrală, dragă domnule, du-te şi te spovedeşte de păcate!" Multe biserici din alte ţări se închid sau se vând pentru a primi o altă destinaţie; ba chiar sunt demolate. În ţara noastră, orice şantier al unei biserici noi provoacă emoţii în desfăşurarea forţelor de influenţă pe care un asemenea tip de ctitorii, fără dispoziţiile morale pe măsura demer­ sului, le presupune. Istoria apariţiilor Maicii Domnului la Lourdes, la La Salette, la Fatima 1 a făcut cunoscut printre oamenii credincioşi mesajul Cerului, ca lumea să revină la 1. Apariţii ale Maicii Domnului ( 1858, 1846, 1917) recunoscute de autoritatea ecleziastică ce s-au soldat Ia faţa locului şi prin edifi­ carea grandioaselor biserici-sanctuar pentru găzduirea slujbelor pe­ lerinilor sosiţi din toate ,colţurile lumii.

85

Dumnezeu. În toate aceste locuri, oamenii au ridicat lăca­ şuri de cult măreţe, dar mai întâi şi-au deschis inima - cu dispoziţiile interioare pe măsura mesajului rostit acolo - şi generozitatea ca o expresie a bunăvoinţei. De ce anume avem nevoie ca să înţelegem că ceea ce arde şi se pierde nu e decât sărăcia noastră lipsită de aura Creatorului vie­ ţii? Cum poate renaşte Europa care-l iubea odată pe Dum­ nezeu şi care edifica, prin bun-gust, aspiraţia şi simţul eternităţii? Definirea proiectelor noastre personale conferă existenţei realismul şi echilibrul necesar în asumarea confruntării cu viaţa. A rămâne însă prea mult timp în zona calculării ,,succesului" nu e cu putinţă pentru omul cu adevărat cre­ dincios. De ce? Este ştiut faptul că fidelitatea faţă de Isus îi pune pe creştini în imposibilitatea de a trezi simpatie sau popularitate generală pentru consecvenţa lor faţă de spi­ ritul trăit de Hristos. Dacă bătălia cu Răul este sinceră, dacă atenţia pentru prioritatea asemănării cu Isus şi mân­ tuirea sufletului sunt reale, trebuie să contăm pe ceea ce Dumnezeu oferă, adică pe harul lui, necondiţionata sa iubire şi gratuitate ca răspuns dat smereniei. În timpul incendiului, catedrala Notre-Dame a fost fil­ mată de sus. Îmi amintesc cât de cutremurător s-a văzut conturul de foc al planului bisericii principale a Parisului. Privită de la înălţime, linia incendiului ilustra în mod tra­ gic crucea lui Hristos, dar şi deşertăciunea vanităţii ome­ neşti. Mi-au răsunat în minte versetele: ,,De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o pă­ zeşte; în zadar vă sculaţi dis-de-dimineaţă, în zadar vă cul­ caţi târziu, voi care mâncaţi pâinea durerii, dacă nu v-ar da Domnul" 1 • r. Psalmul 1 26, r-2.

86

Uneori este nimerit să ne facem bilanţul şi dintr-o per­ spectivă spirituală. De obicei, întreprindem acest lucru la începutul fiecărui an, când avem o mai mare aplecare spre alegeri şi planificări. Constatăm cu mai multă uşurinţă ce ne expune pericolelor şi cum are loc bătălia noastră cu visarea. Fiindcă reveriile iau cel mai adesea o înfăţişare de firesc în rezolvarea proiectelor pe care le avem, aceste fan­ tezii reprezintă o mare ispită a consumului de energie. Vi­ sările nopţii sunt de cele mai multe ori fanteziste. Însă acele reverii pe care le îmbrăţişăm cu ochii deschişi - cuprinzând dorinţe sau aşteptări care ne implică toate forţele - sunt cele cărora le lipseşte şi mai acut consistenţa realităţii, ne­ fiind cu adevărat ancorate în spiritul Providenţei. Din pă­ cate, numeroase asemenea planuri provin tocmai din vanitatea pe care nu suntem capabili să o recunoaştem ca atare, decât poate în timpul unor încercări ca acelea pe care ni le-au arătat recent pandemia şi cumplitul război din Ucraina - izbucnit, mai întâi, în mintea unor tirani, bolnavi de putere. Sub pretextul binelui, ni se întâmplă să visăm multe si­ tuaţii convenabile nouă. Avem de-a face însă cu socoteli interesate, nu arareori travestite în bine. Imaginăm ceva bun, dar ne rămâne senzaţia că undeva se păstrează gustul îndoielnic dat de egoism, un bine pe care dreptatea noastră subiectivă l-a construit pe frustrare şi interese meschine, ca şi cum totul ni s-ar cuveni. Ne trezim" apoi şi în postura de a ne lupta cu visările nebănuite ale celorlalţi. Începe o cursă a rivalităţii, acoperindu-ne în primul rând slăbiciunile, răutatea şi mai ales lipsa de credinţă printr-un fals devota­ ment, consacrat în aparenţă Bisericii. Aşa se întâmplă când avem parte de o dăruire prefăcută, definită · de amărăciu­ nile de a nu ne putea realiza fanteziile, de dorinţa meschină de a crea o lume pe gustul şi după măsura noastră. Tulbu­ raţi, nu vom putea atunci decât să aruncăm vina pe aceia care ne amintesc în chip firesc că puterea creştinilor - şi a 87

Bisericii - e în valoarea prezentului: în asemănarea cu Isus, în stăpânirea de sine, în ţinerea Poruncilor.

Pe vremea când Biserica mea era interzisă, am cunoscut câteva călugăriţe clandestine care lucrau ca surori medi­ cale la spitalul din oraşul meu natal. Nu pregetau să-şi trăiască chemarea de credinţă în mod tainic şi se bucurau de aprecierea deschisă a medicilor pentru seriozitatea şi devotamentul lor. Cu toată ipocrizia regimului comunist, personalul medical ştia că zelul special de care aceste femei dădeau dovadă nu putea proveni decât din statutul spiri­ tual pe care alegerea lor de viaţă li-1 dobândise. Măicuţele erau originare din lumea satului ardelean. Un sat românesc autentic, nu ca cel descris de scriitorii sămănătorişti, sat care începuse să guste în noua confor­ maţie istorică de după 1 9 1 8 nu doar prosperitatea mate­ rială, ci şi consistenţa caracterelor plămădite până atunci în spirit de jertfă. Astfel, misiunea Bisericii Unite, eliberată după Primul Război Mondial de mizele bătăliei naţionale, se manifesta interbelic în devotamentul apostolatului so­ cial al credinţei şi în implicarea publică a unei noi clase de creştini, mult mai conştienţi. Marele merit al acestei generaţii, care nu s-a lăsat ulterior spulberată moral de comunism, a fost că a reuşit să ţină strâns legată consec­ venţa crezului religios de seriozitatea devotamentului faţă de ceilalţi. Silite să se întoarcă acasă, în familii, după începutul per­ secuţiei, fostele călugăriţe şi-au împlinit menirea prin lume fără a pierde harul chemării lor, făcând din viaţa şi alege­ rile lor o mărturie exemplară, după cum le-a fost şi che­ marea de a se consacra lui Dumnezeu. Au perseverat fără ziduri pr.oprii, reuşind să dea dovadă despre atotputernicia credinţei, dar aşa cum i-a fost revelată Profetului Ilie ima88

ginea prezenţei lui Dumnezeu 1 • Nu în cutremurele de pă­ mânt sau furtunile îngrozitoare, ci în briza răcoroasă de la sfârşitul unei zile toride de la marginea pustiului iudeu unde nu există apă, dar stâncile îmbracă sub lumina soa­ relui din timpul zilei strălucirea sângerie a nestematelor. Le sunt recunoscător acestor suflete pentru oaza de rugăciune pe care au oferit-o comunităţii clandestine, pentru simpli­ tatea de a fi fost întotdeauna la locul lor, discrete, serioase, joviale, demne, fiecare cu propria carismă, fericite să con­ state în viaţa celorlalţi orice semn în favoarea lui Dumne­ zeu. Fără contrarietăţile lor faţă de situaţia ecleziastică de după 1990 şi faţă de triumfuri imaginare, nelalocul lor, nu s-ar fi redescoperit sentimentul continuităţii creştine. Gra­ ţie fervorii şi simplităţii acestor suflete, comunitatea care-şi redobândise libertatea a fost ferită de tentaţia de a consi­ dera Biserica o trambulină a arivismului sau de a-l aşeza pe Dumnezeu în grafice şi absurde pedanterii.

Mulţi creştini continuă să creadă că legătura lor cu Hristos stă în preceden:ţele de castă ale confesiunii lor şi în imagi­ nare vanităţi istoriografice, fără nici o incidenţă asupra încrederii în prietenia cu El. Dacă Isus continuă să ne vor­ bească despre Rău şi ne aminteşte că în fiecare om se dă o bătălie între lumină şi întuneric, este pentru a ne spune că ne e sortit să aflăm calea pe care Dumnezeu ne invită să păşim. Astfel, Isus arată că serviciul cel mai de preţ adus Binelui este, în primul rând, convertirea la judecata lui şi la fidelitatea faţă de felul în care El citeşte importanţa Crucii: ,,M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Iar viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a r. Cf. III Regi 19.

iubit şi s-a dat pe sine însuşi pentru mine" 1 • Cei care vor să-şi păstreze visările deşarte sau cred că viaţa credinţei consemnează doar realităţi marcate de popularitatea Bi­ sericii ar trebui să-şi amintească faptul că Isus nu a reuşit să-i convingă sau să-i convertească pe cei mai mulţi dintre aceia cărora le predica Împărăţia. Eşecul său l-a purtat pe Isus spre Calvar, dar din Crucea lui s-a născut Biserica şi a venit mântuirea. Aceasta în­ seamnă că Taina morţii sale - indicele adevărat al eficienţei creştine este dăruirea de sine! - face parte din viaţa Biseri­ cii şi a fiecărui om. Dacă nu putem fi mai presus decât Învăţătorul, înfrângerea este considerată ca atare doar de cei care se mărginesc să trăiască după regula succesului cantitativ şi realizarea propriei voinţe. Eficienţa lumească nu are, aşadar, legătură nici cu Isus, nici cu misiunea de creştin. Hristos a refuzat cu bună-ştiinţă orice pretenţie de cal­ cul şi putere. Pentru Dumnezeu, însăşi ideea de calcul ma­ terial nu are valoare, fiindcă Binele şi Adevărul nu sunt determinate de procente. Pentru ca să ne ajute să admitem acest lucru, Isus ne propune exemplul copilului. Copilul primeşte totul cu naturaleţe - cu naivitate chiar! -, fără calcule şi fără să pretindă ceva. Timpul trece, dar aduce cu sine schimbări nebănuite în viaţă. Ne imaginăm că ar fi îndeajuns să cerem ajutor cu credinţă şi să fim pregătiţi, atât cât putem înţelege despre ce pregătire ar fi vorba. Dumnezeu ştie însă că nu se poate baza pe slăbiciunea noastră. Vorba aceea, dacă aţipim atunci când ar trebui să stăm de veghe, măcar să-i rămânem aproape lui Isus cu încredere. Asumându-ne, astfel, tot ceea ce nu putem în­ drepta sau schimba, nu facem doar un simplu act de umi­ linţă încrezătoare, ci îi oferim Domnului şansa de a se naşte în suflete prin practica încrederii. Prietenia sa neconr. Galateni

2, 20.

diţionată este temeiul speranţei şi şansa viitorului. ,, Unde îţi este comoara", zice Domnul, ,,acolo îţi va fi şi inima!" 1 E o mare favoare să putem pricepe că bucuria adevărată provine din numele lui Isus. El continuă într-adevăr să fie Emanuel: Dumnezeu este cu noi.

r . Matei 6,2 1.

91

Ochii care nu se văd se uită

Întâlnirea lui Isus cu Natanail, în Cana Galileii, imediat după începutul vieţii sale publice, transmite un puternic mesaj în favoarea distanţării creştinului faţă de prejudecăţi şi datini folclorice. La începutul vieţii publice a lui Isus, cel care îi aduce lui Natanail vestea despre rabinul originar din Nazaret este Filip - la rândul său fascinat de întâlnirea cu El. Au­ zind de unde provine acesta, Natanail nu întârzie să-şi manifeste rezervele. ,,Vino şi vezi!"1, îi răspunde cu seni­ nătate Filip, oprindu-se din orice alte pledoarii. ,,Vino şi vezi!" Î n general, orice prejudecată este con­ fortabilă. Ea îi oferă titularului energii surprinzătoare pen­ tru a polemiza, adăpostit de meterezele propriilor păreri, rămânând mic la suflet. Isus s-a confruntat El însuşi cu prejudecăţile religioase ale epocii sale, dar s-a ferit, în ge­ neral, să intre în polemici despre credinţă - aşa cum ne demonstrează cel mai clar întâlnirea cu samariteanca. În schimb, El a preferat să-şi îndrepte ascultătorii spre ade­ vărul prieteniei cu Dumnezeu, să le inspire atenţia în zona carităţii, a compasiunii, a întoarcerii la Decalog şi la drep­ tate, fără să ţină cont de părerile lor preconcepute. Evan­ gheliile ne surprind şi mai mult atunci când ni-l arată pe Isus franc şi direct cu ascultătorii săi, refuzând logica mi­ nată de egocentrism a mulţi dintre ei. r. Ioan r, 46. 92

Dumnezeu obişnuieşte să expună sufletele la salvatoare cutremure de conştiinţă, pentru a le trezi. De obicei, când ni se întâmplă să descoperim urgenţa invitaţiei lui Isus adresate nouă, începem să ne apărăm cu toate forţele în faţa lucrurilor pe care El încearcă să ni le spună. Azi, la fel ca ieri, în prezenţa prejudecăţilor care-l vizează, Dumne­ zeu este nevoit să tragă energic draperiile pentru a lăsa să intre lumina în cele mai îndepărtate unghere ale sufletului nostru - cărora vanitatea ne împiedică să le dăm nume -, determinându-ne să simţim nevoia de schimbare. Numai cine trece dincolo de aparenţe (tăcerea Cerului!) poate asculta cu folos chemarea Domnului. Măsura bine­ lui şi a credinţei rămâne în esenţă o experienţă a sacrifi­ ciului în favoarea unor lucruri mult mai profunde. Sunt situaţii care ne permit să ne asemănăm şi mai mult cu Isus, dar nu avem acces la un asemenea demers doar prin înde­ mânare personală. Dumnezeu se oferă necondiţionat, sim­ plu, dar numai atunci când suntem dispuşi să admitem că dependenţa de harul lui este partea capitală a universului credinţei. Lipsa de convingere, mândria şi prejudecăţile noastre atârnă întotdeauna greu şi în poala Bisericii. Nu numai că această situaţie îi face pe mulţi credincioşi să se ruşineze de prietenia lui Dumnezeu, devalorizând aşteptările lui Isus din Evanghelie, dar îi ţine departe şi pe acei oameni timizi care tatonează încă împlinirea lor priri credinţă. Dacă îi consacrăm lui Dumnezeu doar câteva resturi mizere din atenţia noastră, cum am putea să admitem miza schimbă­ rii în viaţa celorlalţi? Cum ar fi ca Isus, la rândul său, să procedeze precum aceia care împart celorlalţi ceea ce nu are nici o valoare pentru ei? Or Dumnezeu îşi află bucuria în schimbarea inimii noastre şi ne descoperă faptul că ne­ împlinirea, fragilitatea - altfel zone ale descurajării! - sunt terenul favorit pentru a-l întâlni. Aici, pe meleagul inte­ riorităţii infirme de care orice om dă dovadă în jurul său, 93

mai devreme sau mai târziu, îi face plăcere lui Isus să ne strige pe numele nostru adevărat de prieteni ai săi şi să ne ofere vindecare. Pandemia pare să ne fi slăbit credinţa şi să ne fi estom­ pat gustul prieteniei lui Dumnezeu. De la eliberarea din strânsoarea infectărilor, acest lucru devine vizibil, duminica şi în zilele de sărbătoare, în lăcaşurile de rugăciune. Aceia care au pus întotdeauna un mare preţ pe meritele şi contri­ buţia istorică a Bisericii se întreabă: ,,De ce?" Ajung însă triumful trecutului şi perspectiva unei vanităţi meritorii pen­ tru a ne ţine de mâna lui Isus şi a păstra, de la sine, turma unită? De fapt, turma a fost întotdeauna mică şi fragilă. A supravieţuit în timpul prigonirilor fiindcă Dumnezeu a aflat suflete simple şi bune. Şi s-a bucurat să se folosească de ele, având, ca întotdeauna, un plan mult deasupra pre­ zumţiei omeneşti: • ,,i-a dat jos de pe tron pe cei puternici şi i-a înălţat pe cei smeriţi" 1 • Gândindu-ne la împuţinarea spiritului creştin, obser­ văm că nu numai traiul bun răceşte prietenia cu Dumnezeu. Obişnuinţa cu răul, frica, neliniştea pot şi ele slăbi credinţa şi sunt o cauză importantă a indiferenţei sufleteşti. ,,Pentru înmulţirea răului din lume, credinţa multora se va răci. "2 Lâncezeala şi plictisul de a mai fi stăruitori în rugăciune, îndepărtarea de Sfânta Liturghie (considerată a fi o bigo­ terie monahală), absenţa din biserici, toate înclină în favoa­ rea dictonului „ochii care nu se văd se uită". Păstrându-ne comoditatea sub diferite pretexte (siguranţă, moderaţie, prudenţă), uităm privirea lui Isus şi păţim ca acel biet creş­ tin care îşi transformă religia într-o simplă notă de recen­ sământ. În lipsa faptelor propriei credinţe şi a stăruinţei personale, el sfârşeşte prin a strânge vântul în pumni. Are nevoie de Hristos numai pentru a-şi putea plânge soarta r. Luca r, 5 2. 2.

l\1atei

24, 1 2.

94

sau pentru a găsi pretexte de a-şi osândi semenii, fiindcă nu se străduiesc în datini exterioare cu aceeaşi intensitate ca a lui. Dacă Dumnezeu deschide dialogul, folosindu-se de îm­ prejurările vieţii, înseamnă că primim conştiinţa ocrotirii lui prin gustul rugăciunii şi o vom putea cultiva prin prac­ tica liturgică. A merge duminica la Sfânta Liturghie este, tocmai de aceea, o necesitate esenţială, şi nu o vizită de curtoazie pe care o decidem noi. A surprinde şi importanţa locului, suportul spaţial al legământului comunitar - alta­ rul consacrat -, unde suntem făcuţi părtaşi la harul Crucii şi al Învierii şi constituiţi în Biserica sufletelor, este unul dintre secretele pe care se bazează vitalitatea credinţei. Forţa acesteia se scrie în jurul fidelităţii faţă de Isus, faţă de dragostea lui, faţă de trupul Bisericii în rugăciune. Fără smerenia şi încrederea în ajutorul lui Dumnezeu, fără a merge împreună cu Isus contra oricărei speranţe, zicala ,,ochii care nu se văd se uită" se poate adeveri.

Ideile, preocupările şi felul de a fi care însufleţesc dinamica spirituală a fiecărei generaţii par să se frângă, odată cu în­ cercarea de a preda ştafeta morală acelora care vin după noi. Puţine lucruri legate de crezul creştin mai pot fi astăzi presupuse automat, chiar şi pentru cei ·care se afirmă oa­ meni credincioşi. Nu este vorba doar despre lipsa instruirii în credinţă, ci şi despre schimbarea preocupărilor şi im­ pactul celor noi asupra fibrei interioare a unora dintre credincioşi. Pentru aceştia - expuşi la pierderea repere­ lor -, valorile împărtăşite de Hristos nu par să mai fie atrăgătoare, cei care sunt chemaţi să le vestească sunt de­ parte de aura a ceea ce predică, iar moştenirea pare a risca să cadă în desuetudine, ca orice problematică determinată de gusturi temporare. 95

Ce-i de facut ? Sfârşitul universului credinţei este în­ tr-adevăr inexorabil precum o anunţă profeţii nenorociri­ lor ? După tulburătoarea întâlnire cu Isus pe drumul Damascului, Sfântul Pavel trăieşte, pentru o vreme, epifa­ nia nimicniciei sale. Se confruntă apoi cu bătălia împotriva Răului, chiar şi în propria sa persoană, având parte inclu­ siv de o neobişnuită experienţă (mistică), când este răpit până la al treilea cer 1 • Cutreieră lumea, fizic şi prin condei, pentru a statornici sau încuraja comunităţile de creştini, la început complet lipsite de relevanţă, aflate la periferia so­ cietăţii romane. Apostolul cunoaşte zădărnicia forţelor sale, dar îi este dat să înţeleagă că secretul reuşitei constă în minunea slăbiciunii proprii, învestită de har. Înţelege că nu este decât un trimis şi că măsura timpului de faţă are un ţel diferit de succesul contabil al trecerii prin această lume. Astfel, fostului persecutor al comunităţii creştine îi este hărăzit să întrezărească cu anticipaţie faptul că „ceea ce ochiul nu a văzut, urechea n-a auzit . . . , la inima omului nu s-a suit a fost pregătit de Dumnezeu acelora care îl iubesc pe El"2 • Vom reuşi şi noi, la rândul nostru, să ne lăsăm surprinşi, asemenea lui Natanail, atunci când Isus ne citeşte inima? „Fără Isus nu putem face nimic"; cu El alături, totul va fi cu putinţă! ,,Veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omu­ lui. "3 Retorică, sau realitate? N-avem decât să încercăm.

r. II Corinteni 1 2, 2. 2. I Corinteni 2, 9. 3. Ioan r, 5 1.

„Virtutea" dispreţului

Mai devreme sau mai târziu, viaţa ne pune în preajma unor persoane dificile - acestea, pretinzând că suferă pentru binele lumii, îi judecă pe ceilalţi, cu mare asiduitate, după propria măsură. Fără vreo urmă de jenă, asemenea figuri se consideră adevărate modele de urmat; simţindu-se în­ vestite să rezolve marile probleme ale comunităţii, ajung să-şi dispreţuiască semenii, pentru simplul fapt că întârzie să se conformeze judecăţii lor. Nu e reconfortant să întâlneşti oameni - chiar şi plini de bune intenţii! - care sfârşesc prin a se considera pe ei înşişi măsura tuturor lucrurilor. Exponenţi ai unui activism neostoit, devin experţi în a judeca şi înjosi, fără umbră de îndoială sau remuşcare. Existenţa acestor persoane, clădită pe iluzia unei păreri (prea) bune despre ele însele, le face părtaşe la o incontestabilă farsă spirituală. ,, Doamne, dăruieşte-mi seninătatea de a accepta lucru­ rile pe care nu le pot schimba, curajul de a schimba în bine ceea ce ţine de mine şi înţelepciunea de a pătrunde valoa­ rea vieţii trăite cu seninătate, în fiecare zi, bucurându-mă în linişte de orice clipă şi primind încercările ca pe o cărare ce duce spre pace, acceptând, la fel ca tine, această lume păcătoasă, cum este ea, şi nu cum aş dori eu să fie" - spune o rugăciune mai nouă, exprimată în limbajul concret al contemporaneităţii. Textul, inspirat de Evanghelie, ne amin­ teşte că ocazia de a-l pune pe Isus între noi şi aproapele 97

nostru, în conştiinţa propriei finitudini, este un har care ne este oferit şi trebuie cerut cu perseverenţă. Astfel, alături de echilibru, răbdare şi compasiunea faţă de ceilalţi, vom păstra şi încrederea asociată smereniei, pentru a putea rosti o rugăciune curată în intenţiile sale şi legitimă în raport cu nevoile semenilor. Contrastul dintre străduinţa de a respecta poruncile lui Dumnezeu şi felul de a trăi compasiunea faţă de semeni este ilustrat simbolic de Pilda vameşului şi a fariseului . Cheia parabolei este dată de versetul care o precedă: ,, Că­ tre unii care se credeau că sunt drepţi şi-i priveau cu dispreţ pe ceilalţi, a zis [Isus] pilda aceasta" 1 • Fariseul se străduieşte să împlinească cerinţele Legii, dar rugăciunea pe care o rosteşte devine un prilej de etalare a propriilor realizări, disimulate sub forma unei mulţumiri aduse lui Dumnezeu. Cu toată strădania sa în rugăciune - altfel, lăudabilă şi demnă de urmat -, la ce performanţă ajunge el? Aceea de a-l dispreţui pe păcătosul de alături! Vameşul, în schimb, nu îndrăzneşte să-şi ridice ochii din pământ, bătându-şi pieptul şi cerând îndurare peste viaţa lui pierdută în păcat. Aici, Isus face o precizare esenţială: ruga vameşului, umil şi sincer în privinţa propriilor defecte, va fi mai bine primită în Cer decât ruga fariseului, care transformă totul într-o ocazie de a-şi denigra aproapele. Lipsa de modestie şi dispreţuirea semenilor nu cresc în grădina Binelui. Dumnezeu îşi păstrează libertatea de a nu face rabat de la aşteptările sale privind smerenia - cheia încrederii noas­ tre în El: ,, Oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa " 2 • Când facem o virtute din înjosirea celuilalt, fiindcă nu lucrează la măsura aşteptări­ lor noastre, înseamnă că am început deja să ne credem r. Luca 18, 9. 2. Luca 18, 14.

exemplari. Este o iluzie care negreşit ne va ţine prizonieri în capcana resentimentului de a nu găsi o lume pe placul nostru şi nici prieteni la înălţimea exigenţelor noastre ab­ surde! Nu în zadar a spus Isus că aceeaşi măsură a jude­ căţii pe care o folosim asupra celorlalţi o va folosi şi El pentru a ne cântări viaţa. Deşi este un lucru cutremurător, Dumnezeu ne împărtăşeşte din lumina sa - nu doar pentru a ne pune în gardă, ci şi pentru a ne arăta că libertatea sufletească se câştigă altfel decât ne place nouă să credem, conform calculelor noastre mărunte. Până la urmă, rapor­ tul pe care îl avem cu semenii este definitoriu pentru liber­ tatea care oferă indicele asemănării noastre cu Dumnezeu. Nu întâmplător, în calendarul liturgic, Pilda vameşului şi a fariseului inaugurează o perioadă specială, concomi­ tentă Postului Paştelui. Înseamnă că examinarea propriei conştiinţe s-ar impune cu regularitate, pentru a ne îmbu­ nătăţi perspectiva de credinţă asupra vieţii. Altfel, concen­ traţi pe precedenţele supravieţuirii în lume, nu am face decât să orbecăim prin cotloanele unui activism „produc­ tiv", ce riscă să ne distrugă . Dincolo de mâhnirile şi dez­ gustul acestei lumi, dincolo de toate descurajările pe care le determină inconsistenţa noastră, merită să credem că Isus ne oferă dragostea sa în mod gratuit şi nemeritat, ast­ fel ca viaţa să ni se transfigureze! Sub comunism, logica producţiei şi;a lăsat lamentabila amprentă . ,,Eşti viu, ai valoare dacă produci." Să produci, într-adevăr, după aşteptările şi demagogia modei puterii! Ştim ce au însemnat pentru regimul de tristă amintire pla­ nificările, cotele, materialismul. Ştim care a fost impactul viziunii economice asupra vieţilor oamenilor reduşi la rang de „masă" lucrătoare . Până şi artei, poeziei ori filozofiei nu li se permitea altă misiune decât aceea de a glorifica şantierele şi izbânda activismului, aducând infinite ode genialilor conducători. Descriind evenimentele din viaţa lui Isus, spiritul Evangheliei defineşte cu totul altfel acest 99

succes „contabil" pe care îl căutăm deseori în calculele noastre profund omeneşti, relativizându-i drastic impactul asupra vieţii de credinţă. Merită să ne amintim că El nu a propovăduit activismul, ci jertfa, dăruirea de sine şi devo� tamentul faţă de semeni. El însuşi a avut parte de eşecuri şi de refuz, viaţa lui sfârşind în mod tragic pe maidanul condamnaţilor la moarte. Cu toate acestea, mesajul mân­ tuirii, harul răscumpărării provenit din răstignirea şi moar­ tea lui Isus, dar mai ales învierea sa nu au nimic din ideea de producţie pe care o flutură lumea profană şi care, din păcate, îi fascinează pe mulţi oameni, inclusiv în Biserică.

Sensul activismului ca pretext pentru a fi mereu ocupaţi nu este un semn de echilibru. Nu cred că ne putem asuma miza existenţei şi a trecerii prin istorie fără o oarecare doză de simţ al ridicolului faţă de abilităţile noastre şi fără ideea că lucrurile publice se pregătesc mai întâi, în mod necesar, în universul privat. Printr-o întâmplare simpatică, am ajuns să fiu stăpânul a doi pisoi, frate şi soră. Deşi mi-au complicat existenţa, nu pot să neg că mi-au înviorat simţul detaşării de povara zilei. După câţiva ani, motanul s-a prăpădit, punându-mi la încercare afecţiunea, dar şi convingerea că în faţa darului vieţii nu-i timp de glumit. Când existenţa pisoilor la reşedinţă a început să fie cu­ noscută - pisica învăţase să sară pe clanţă şi să-şi deschidă singură uşa, apărând fără jenă la unele audienţe -, mă amuzam explicând motivul pentru care o pisică e bună la casa omului: ,,dacă e să spună cineva că trag mâţa de coadă, măcar să aibă de ce!" Când viaţa devine prea serioasă, riscăm nu numai să rămânem repetenţi la priceperea oportunităţilor pe care ea ni le oferă, dar şi să părăsim făgaşul care ne menţine ataşaţi adevărului ce descrie con­ diţia umană. IOO

Sub comunism, în timpul celor patruzeci de ani de per­ secuţie, persoanele particulare au fost acelea care au dat consistenţă Bisericii clandestine. Roadele acelor vremuri de încercare continuit să ne surprindă chiar şi în prezent, fiindcă Dumnezeu nu încetează să-şi risipească ajutorul mai ales în favoarea celor care nu-i cer nici un favor. Des­ coperind miza supravieţuirii în Pronia lui, zi după zi, istoria omului şi mântuirea avansează - chiar şi atunci sau mai ales atunci când, aparent, nu se produce nimic! A începe, aşadar, să conştientizăm că Biserica nu este un loc al contabilizării puterilor omeneşti, al activismului sau al traficului de influenţă înseamnă să ne lăsăm surprinşi de spiritul lui Isus. Speranţa şi hărnicia reală a credinţei provin din harul şi din ajutorul oferite de Dumnezeu. Acestea lasă fiecărui suflet vocaţia talantului particular.

Părem uneori sortiţi să trăim o neîntreruptă apocalipsă a disproporţiilor, a căror obârşie este mintea fără repere morale. A ne schimba viaţa înseamnă, pur şi simplu, să învăţăm să privim altfel lipsurile celuilalt, dar şi „ virtuţile" noastre egoiste, mânate adeseori de frica de a nu suferi. ,,Falşii zei fac numai minuni false", spunea Denis de Rou­ gemont, asistând la dezintegrarea libertăţii din Germania, sub stăpânirea nazistă, ,,scepticii şi ist�ţii sunt însă sortiţi să le ia în serios. Numai credinţa ne va elibera de religiile născute din frica oamenilor" 1 • Valoarea apostolatului pentru Isus şi Evanghelie nu este dată de multitudinea sau puţinătatea problemelor pe care oamenii Bisericii cred că le au de rezolvat. Credinţa, neputându-se plafona în împliniri legaliste şi nefiind determinată de cotele ma­ teriale ale producţiei, face ca urgenţa asemănării cu Isus r. Denis deRougemont, ]urnalul unei epoci, 1935-1936: Jurnal din Germania, Humanitas, Bucureşti, 2018, p. 66. IOl

să rămână temeiul sigur al pierderii vieţii pentru spiritul Evangheliei sale. Doamne Sfinte, care mă iubeşti aşa cum sunt, şi nu după cum aş vrea eu să fiu, ajută-mă să mă accept aşa cum sunt, mărginit de neputinţele mele şi totuşi chemat la desăvâr­ şire sufletească. Ajută-mă să mă accept nu numai cu însu­ şirile mele bune, ci şi cu greşelile şi defectele mele, cu trecutul şi prezentul meu. Fă să mă pot accepta precum Tu mă accepţi şi să mă iubesc precum Tu mă iubeşti. Elibe­ rează-mă de orice per(ecţiune amăgitoare pe care mi-o imaginez şi mi-o doresc; deschide-mă faţă de sfinţenia pe care Tu vrei să mi-o dăruieşti. Nu e, aşadar, timpul să facem neapărat ceva, ci să de­ venim alţi oameni - pentru a-i fi asemănători lui Isus şi a putea transfigura universul acolo unde viaţa ne-a pus.

Un petic de pământ, o sămânţă care stă să cadă . . .

Obişnuiţi cu stilul sentenţios al creatorilor de ştiri, prin care ne sunt servite evenimentele sau îngrijorările lumii, am pier­ dut sensul a ceea ce reprezintă bunăvestirea adresată nouă în Evanghelii. Isus nu a ţinut însă doar cuvântări de tipul discursului clasic, ci a ştiut să alterneze în predicile sale abordarea directă a argumentaţiei retorice cu parabole care le permi­ teau ascultătorilor să reflecteze la realitatea situaţiilor de­ scrise, acceptând mai uşor să se pună în discuţie. Parabolele nu au o explicaţie tocmai la îndemână, iar Isus le spune ucenicilor că sunt privilegiaţi în a înţelege tainele Împărăţiei. Accesul la interpretarea pildelor ţine, de fapt, de intimitatea cu persoana lui. Ucenicilor le este dat să înţeleagă tâlcul pildei, în contrast direct cu împo­ trivirea cognitivă a tagmei formate din liderii religioşi; scribii şi fariseii se smintesc, căci gradul ridicat de cunoaş­ tere la care au acces nu le garantează inţelepciunea - iată constatări care, odată cu amărăciunea pe care o provoacă, revelează şi un adevăr fundamental: unei inimi trufaşe îi este peste măsură de dificil să accepte o schimbare de per­ spectivă. Astfel, în mod paradoxal, Dumnezeu - tocmai fiindcă respectă libertatea sufletelor - nu va reuşi să cores­ pundă categoriilor mentale sau aşteptărilor unor oameni îmbibaţi în mulţumirea de sine! Cu toate acestea, risipirea „informaţională" , pentru a numi provocator dorinţa lui Isus de a comunica şi de a se 103

face „ tuturor toate", se lasă descoperită cel mai bine în felul său de a-i propune auditoriului vestitele sale pilde. Dincolo de spiritul aluziv pe care o parabolă îl presupune în dialogul dintre oameni, în parabolele lui Isus se află chintesenţa preocupărilor lui Dumnezeu pentru soarta lu­ mii, pentru felul în care oamenii percep sau nu ajutorul lui, dar şi răspunderea pe care, ca oameni, suntem invitaţi să o recunoaştem şi să ne-o asumăm, confruntându-ne cu povestea unui adevăr care priveşte firescul existenţei. Dacă Isus vorbeşte în parabole, o face pentru a spune că viaţa e mult mai mult decât procedurile de supravieţuire ale tru­ pului şi că a căuta faţa lui Dumnezeu nu înseamnă să stăm în rând la un ghişeu special, unde plătim impozite pentru a ne pune bine cu un alt fel de stăpânire. „Nu se poate sistematiza vidul la infinit, trebuie la un moment dat căutată plenitudinea " 1 , spunea, la un moment dat, unul dintre maeştrii artei plastice româneşti contem­ porane. Cu tendinţa plictisitoare de a explica totul, nu-i aşa că putem cu uşurinţă desfigura destinul sufletului în cal­ cule procedurale, subterfugii şi anchete? Parabolele lui Isus nu ne sunt oferite pentru a fi disecate după nişte tertipuri de analiză literară. Încrederea şi stăruinţa pe care cuvântul lui Dumnezeu le vor naşte, prin har, în inima noastră nu se rezµmă la tehnici de uz casnic. Dar, ca să putem remarca acest lucru, ar trebui să pătrundem Evangheliile printr-o asiduă lectură pe care cei mai mulţi dintre noi fie au pier­ dut-o, fie n-au ştiut vreodată s-o preţuiască efectiv. Pilda semănătorului2 nu este altceva decât o pagină cen­ trală despre mărinimia lui Dumnezeu; Dumnezeu în pos­ tura semănătorului care iese la glie pentru a însămânţa; rostirea cuvântului - sămânţa - care să dea consistenţă şi comuniune vieţii; cuvântul pe care destinatarul îl aude, I . Constantin Flondor, ,,Scrisoare deschisă", în revista A rta, serie nouă, nr 2/2000, Bucureşti, p. 43. 2. Luca 8, 5-15.

ro4

dar - în lipsa răspunsului care să-i rodească în inimă - nu îl şi ascultă. Locurile unde sămânţa ajunge devin emblema felului în care omul reacţionează la contactul cu chemarea lui Dumnezeu. Pilda are în prim-plan starea şi posibilităţile de încolţire, în funcţie de terenul pe care sămânţa ajunge să cadă. ,,A ieşit semănătorul la lucrul său . . . " Diferenţa dintre felul creşterii şi evoluţia seminţelor nu este, bineîn­ ţeles, doar o problemă de focalizare exterioară. Faptul că Dumnezeu îşi expune atotputernicia prin cuvânt în faţa inconsistenţei noastre, asumându-şi riscurile mărinimiei sale de a se risipi în van, este un lucru extraordinar pentru speranţă. De la început, cu bună-ştiinţă, El pare să se lase pradă fatalităţii de a şti că nu prea poate conta pe străda­ nia noastră. Cine va şti să-l caute pe El în spatele cuvinte­ lor, să dea urechilor sale interioare şansa de fi ceea ce i-a fost menit - un receptacul pentru inimă - nu va întârzia să admită că viaţa lui Isus a fost o risipă în favoarea omu­ lui. Va încerca uneori să se scuze pentru a nu se ridica la înălţime. Dar nu, nu aici se află pericolul. Diversitatea lo­ curilor peste care cade sămânţa, precum o explică para­ bola, mărturiseşte de fapt care ne sunt preocupările şi în ce fel de cultură „agricolă" alegem să ne investim viaţa sufletească. Solurile vieţii sunt importante. Ele ne vor con­ duce spre nimic sau spre roadă, în funcţie de ce am învăţat · să avem cu adevărat nevoie. Terminând de spus pilda, Isus îşi invită auditoriul să-şi folosească simţurile interioare - ,, Cine are urechi de auzit să audă!" -, lucru care ar trebui să ne pună pe gânduri, ca să ne ferim de interpretări superficiale. Altfel, riscăm să rămânem blocaţi în nota discordantă a lejerităţii Domnului de a-şi risipi „investiţia" însămânţării peste tot. Semănăto­ rul seamănă chiar şi acolo unde perspectivele seminţei de a încolţi (răspunsul la cuvântul lui, se înţelege) nu sunt deloc promiţătoare. Această atitudine lipsită de calcul - pe care 105

Dumnezeu o afişează şi pe care noi o numim neglij enţă şi risipă, după ordinea precedenţelor din lume - este, mi se pare, cheia principală a parabolei. Amintindu-i pe aceia care oferă un pământ bun semin­ ţei cuvântului său, Isus sugerează totuşi simplitatea pro­ blemei: ,,Cu inimă bună şi curată, îl păstrează [cuvântul] şi rodesc întru răbdare". În ogorul pe care-l deţinem, din­ colo de solul neprimitor - pietros, năpădit de buruieni sau cel pe care s-a bătătorit poteca -, vom găsi până la urmă o brazdă strâmtă de pământ roditor? ,,Fără inimă bună şi curată", chiar şi în preajma cuvântului lui Isus, viaţa nu e făcută să convingă pe nimeni despre valoarea credinţei. Când Isus le cere ucenicilor să predice Evanghelia, o face după o judecată de bun-simţ. Nici un om nu poate predica decât ceea ce el însuşi descoperă mai întâi a fi vital pentru sine, ceva pe care deja îl trăieşte din convingere. Nu-i va tri­ mite, prin urmare, pe cei doisprezece la cursuri de retorică, de ştiinţa manipulării şi arta conversaţiei, ci le va cere să anunţe, cu bucurie, un mesaj a cărui consistenţă provine, în primă instanţă, nu din divagaţii literare, ci din comuniunea cu El. Poate şi de aceea, Pilda semănătorului ne spune că nu putem asculta decât ceea ce alegem, până la urmă, să auzim. Dumnezeu nu şi-a trimis însă apostolii să culeagă roadă pe poteci uscate, printre pietre sau tufe de mărăcini. 1 Avem dificultăţi să admitem că firescul este, şi pentru un om credincios, inspirat de Creaţie . Firescul temporalităţii în natură şi în viaţa generaţiilor: unii sunt cei care seamănă, alţii sunt cei care culeg. Dar Dumnezeu însuşi se dedă ade­ vărului bunului-simţ, mai ales atunci când Fiul său coborât în lume intră în circuitul umanităţii. După insistenţa contemporană asupra avantajelor pro­ gresului, trebuie să ne dăm seama astăzi că judecata inimii n-a fost partea câştigătoare în lumea noastră, iar asta nu mai este un fapt chiar aşa greu de recunoscut. Tocmai de r. Cf Luca 6, 44. ro6

aceea, în loc de învăţătură avem parte de idei contradic­ torii, comploturi şi conspiraţii; în loc de renaştere religi­ oasă, psihanaliză sau prestări de servicii sacre; în loc de idealuri religioase, absurdul şi - mult mai grav - în loc de fericire, expedientul confortului. Chiar şi în Biserică, sur­ prinşi de îndoială şi de slabul interes faţă de discernământ, ajungem cu greu să admitem (fără umilinţă) că n-avem cum să investim printre pietre şi buruieni. Cu ce să se mai hră­ nească generaţiile de azi, dacă robusteţea mesajului lui Isus nu e decât pretextul pentru demagogie, pe tema unor în­ chipuite predanii strămoşeşti sau a ideologiilor ecologiste? Se repetă facil o idee sau un cuvânt golite de semnifica­ ţii, pentru a reorienta totul fără nici o onestitate intelectu­ ală, divizând lumea prin impunerea uzanţelor restrictive. Astfel, tendinţa de a explica totul - de a reduce miza vieţii la banalităţi terminologice - ne expune desfigurării desti­ nului sufletului. Dacă Isus vorbeşte în parabole, o face pen­ tru a ne spune că viaţa e mult mai mult decât procedurile care vizează confortul şi supravieţuirea. A ne îndeletnici cu lucrurile care explicitează credinţa indică mai degrabă pre­ ocuparea de a fi mai aproape de Dumnezeu, decât grija de soarta planetei! Faptul că Isus continuă să-şi expună cuvântul inconsis­ tenţei noastre - supunându-şi iubirea infinită şi necondi­ ţionată riscului de a nu primi atenţie şi răspuns din partea oamenilor - este un lucru extraordinar. pentru speranţă. E semn de mărinimie sau de irosire, deci de neglijenţă, faptul că Dumnezeu seamănă oricum peste tot? Într-adevăr, de la început, cu bună ştiinţă, Dumnezeu se lasă, în persoana lui Isus, pradă fatalităţii omeneşti. A-l căuta pe El în spa­ tele cuvintelor pe care le rosteşte, al gesturilor pe care le face, a da urechilor şansa să audă ceea ce le-a fost menit prin venirea Fiului în lume conduce la adevărul că viaţa lui Isus n-a fost decât o mare risipă în favoarea noastră. Şi, cu toate că pare să iasă în pierdere, mărinimia lui Dum­ nezeu faţă de noi rămâne necondiţionată. ro7

Toate pildele lui Isus îi întăresc cititorului Bibliei convin­ gerea conform căreia credinţa nu e teorie, ci o întâlnire vie cu Isus. Pentru a-şi atinge ţelul, Isus invită la primirea cuvântului, la ascultarea lui, la înţelegerea lui cu inima şi la trăire autentică, pentru ca viaţa să primească tuşa înno­ irii. Minunea este că, odată ce deschiderea s-a petrecut, ea continuă de la sine prin puterea interioară care primeşte certitudini, altfel decât sub înveşmântarea demonstrativă a asimilărilor empirice. Faptele Legii nu mai sunt, deci, tră­ sătura pedanteriei, ci faptul că l-am recunoscut pe Dumne­ zeu sosit în întâmpinarea noastră. ,,Nici prin gând nu ne poate trece că am fi în măsură să-i dăruim totul lui Dum­ nezeu", obişnuia să spună Monseniorul Vladimir Ghika, „înainte de a fi învăţat să nu-i refuzăm nimic!"1 Adevăratul rău - semn al neîncrederii - este acela de a nu asculta gla­ sul lui. Dacă nu ascult binele, ascult idoli, surogatele pe care mi le transmite egoul meschin. La acest nivel se dă, de fapt, bătălia pentru învingerea Răului. Absenţa credinţei e o greutate pentru noi, dar mai întâi pentru Isus însuşi! Pilda semănătorului arată, prin urmare, ce soi de inves­ tiţii face Dumnezeu, cât rabdă şi cât de mult este dispus să aştepte, conştient fiind că timpul ar putea juca în favoarea noastră, dacă îl vom folosi ca atare. Aceia care oferă un pământ bun seminţei cuvântului o fac „cu inimă bună şi curată, îl păstrează şi rodesc întru răbdare". Dincolo de eşecurile noastre, putem găsi acea brazdă strâmtă de pă­ mânt roditor, între pietrele şi buruienişul peste care ne-a condus viaţa! ,,În care dintre aceste locuri alegem să ne aflăm atunci când din palma Semănătorului va cădea o nouă sămânţă, pregătită pentru locul din inimă?" - iată o întrebare asupra căreia merită să reflectăm. r. Vladimir Ghika, Gânduri pentru zilele ce vin: Convorbiri spirituale, Dacia, Cluj-Napoca, 1995, p. 9 3 . 108

Fără politeţe sau când pierdem pe mâna noastră

În Pilda invitaţilor la cină, Isus îl prezintă pe Dumnezeu în figura stăpânului căruia invitaţii îi întorc spatele cu dis­ preţ, refuzând să participe la cina Împărăţiei sale. În lipsa celor care au fost chemaţi şi nu s-au prezentat, Stăpânul vieţii găseşte de-a valma alţi oaspeţi, cum spune vorba veche: ,,Nu e pentru cine se pregăteşte, ci pentru cine se nimereşte". Cei îndreptăţiţi să fie prezenţi vor fi absenţi. Cei care cred că trebuie să primească nu pot fi siguri că vor primi. Cei care par meniţi să fie excluşi, aceia vor fi de faţă. Cei care nu se cred îndreptăţiţi şi nici nu aşteaptă nimic, aceia vor primi. Iată-l pe Isus ştergând iarăşi frontiera dintre „afară" şi ,,înăuntru"1 • În ultimele decenii, lumea noastră a fost marcată de relativizarea regulilor, a manierelor şi a politeţii. Politeţea clasică era menită să se transforme în empatie şi în capa­ citatea de a-l asculta pe celălalt. Construită cultural şi for­ mal, era o potecă ce ducea spre comuniune, inspirată de amprenta iubirii creştine. Dacă multe probleme se rezol­ vau prin referinţa la sensul interior al disciplinei - a fi dis­ cipol, ucenic -, într-o societate confuză ca aceasta în care ne este dat să trăim, nu mai ştim de unde să începem pen­ tru a găsi puţină decenţă. Cu atâta comoditate şi navigare r. Cf. Andrei Pleşu, Parabolele lui Isus: Adevărul ca poveste, Humanitas, Bucureşti, 201 2, p. 1 89 . 109

în „năvodul" internetului am ajuns probabil să ne credem deasupra bunului-simţ, a obligaţiilor şi a atenţiei faţă de celălalt. Personificarea politeţii în lumea de azi a fost întruchipată până de curând de regina Elisabeta a II-a. Pentru britanici, indiferent de generaţie, prezenţa ei devenise simbolul sta­ bilităţii. Reprezenta spiritul British prin excelenţă şi, în acelaşi timp, amprenta obişnuită a omeniei care îi conferă omului comun forţa de zi cu zi să meargă mai departe. Cine era, de fapt, Elisabeta a II-a? Cât vom fi întrezărit în spatele figurii monarhului femeia la locul său, personaj public, dar şi mamă, soţie - guvernată la rându-i de decen­ ţă, de a nu-şi arăta emoţiile în public, chiar şi atunci când boacănele propriilor copii, săriţi (cam prea) departe de trunchi, au ţinut prima pagină a jurnalelor? O suverană atipică, regina găsea timp să aranjeze bradul de Crăciun împreună cu ai săi şi să exceleze în darul aparte de a se lăsa descifrată prin distincţia şi rezerva care i se cuveneau prin statut. Regina poseda într-adevăr nobleţea pe care numai aris­ tocraţii - cu sau fără panaş - o pot mărturisi în cadrul obligaţiilor slujirii lor. O nobleţe aparte, care, deşi în ge­ neral este un atribut al omeniei, ţinea în cazul reginei de consistenţa rangului, de maniere şi de curtoazie. Regina reuşise să preschimbe materia fumegândă a realităţii miş­ cătoare, întrupând-o cu delicateţe prin distanţă şi discreţie. Popularitatea ei, de fiinţă manierată şi sobră, lăsa însă la vedere cordialitatea indubitabilă a unui suveran care nu se îndeletniceşte cu bravada şi emfaza arborate de celebri­ tăţi şi politicieni. Rolul său apolitic i-a oferit Elisabetei influenţa extra­ ordinară pe care, nici măcar în visele lor cele mai frumoase, potentaţii n-ar fi reuşit să şi-o imagineze pentru ei înşişi. I IO

„Modestia este pentru merit ceea ce umbrele sunt într-un tablou pentru figuri; ea îi dă forţă şi profunzime"1, spunea un moralist francez. Modestia pe care Elisabeta a II-a a mărturisit-o ca semn al statutului său a devenit o raritate în lumea noastră, tot hlizindu-ne sub pretextul moderni­ zării şi al nevoii de comunicare. Dacă am regretat, la ple­ carea reginei din această lume, acel univers aflat altădată sub emblema modestiei, n-ar strica să remarcăm că exce­ sele de spontaneitate ne împuţinează nu doar ţinuta, po­ liteţea, ci şi libertatea de a stabili distanţa dintre ceea ce se cade şi ceea ce nu se cade. În serialul The Crown, există un dialog revelator între regina Mary - bunica - şi Elisabeta - nepoata -, petrecut în lunile care au premers încoronării din 1953. Suferindă, vechea regină ştie că n-are cum să mai apuce evenimentul, dar îi aminteşte tinerei adevărul fundamental graţie căruia subzistă consistenţa suveranului, chiar şi în monarhia con­ stituţională. ,, Ce se scrie, prin ritualul încoronării, între tine şi Dumnezeu nu poate fi de nimeni clintit, nici de prim-ministru, şi cu atât mai puţin de politicienii care vin şi pleacă, supuşi intereselor proprii şi popularităţii, nimi­ cului din care sunt ei plămădiţi." Oare nu în acest pact de slujire al ungerii şi al jurămintelor în faţa lui Dumnezeu se situa libertatea reginei Angliei, dincolo de statutul său ereditar şi de cel al constituţiei, care îi garantau suverani­ tatea? Angajamentul la slujire, rostit de ea cu clarviziune în ziua când a împlinit douăzeci şi unu de ani, cu cinci ani mai înainte de a fi regină, pare să o confirme. Churchill, care ştia că nimic nu poate supravieţui poli­ ticianismului, era conştient de importanţa menţinerii 1. Jean de la Bruyere, Les caracteres de Theophraste traduits du grec avec Les caracteres ou· Ies moeurs de ce sie ele ( Caracterele sau moravurile acestui secol), II, 17, Bookking International, Paris, 1993, p. 8 8. III

monarhiei la distanţa ceremonială cuvenită, pentru a-i garanta sacralitatea şi, în egală măsură, apropierea faţă de toţi. Chiar dacă, între timp, am pierdut simţul propor­ ţiilor, poate că tocmai impertinenţa vremii noastre este cea care ne împiedică să o surprindem pe regina Elisabeta a II-a drept funcţionară a statului. A fost o suverană fără cusur, singura consacrată (unsă ) care şi-a sluj it poporul, veritabilă conştiinţă a naţiunii sale, indiferent de vârteju­ rile momentului. Şi, fără a friza vreodată derizoriul, a stat demnă la datorie până cu o zi înainte de a părăsi această lume. Distincţia, sobrietatea, devotamentul, demnitatea au primit de-acum în istoria recentă o nouă faţă: numele şi înfăţişarea reginei Angliei. Ne-a făcut mândri de a-i fi fost contemporani. Păstrând proporţiile, decesul reginei a atins în inimile oamenilor o anumită coardă sensibilă, ceremonială. Buzele se strâng, ochii se umezesc, capul se înclină, îţi aminteşti sau nu că moartea, cu a ei solemnitate, nu poate fi evitată. Este vorba despre un sentiment nedefinit, pe care îl trăim în spaţiul interior în care se prezintă de la sine valoarea recunoştinţei, greutatea exemplului, cu certitudine perso­ nificarea distincţiei. Cozile de kilometri pe străzile Londrei, prezenţa voluntară, politicoasă, chiar şi pentru un omagiu grăbit la catafalc au fost un semn al simţămintelor supe­ rioare. Aşa ceva nu rămâne fără răspuns, nu se pierde în zadar; se va arhiva pe undeva, în nişte spaţii interioare intangibile, spre beneficiul tuturor, pentru a căpăta o sem­ nificaţie a eternităţii. În universul credinţei însă simţul onoarei nu are nimic de-a face cu interesele trecătoare, nici cu mofturile unei educaţii elitiste. Prostia - şi până la urmă felul de a fi al omului de nimic - provine din incapacitatea de a discerne între esenţial şi accesoriu. Şi - fiindcă fiecare dintre noi suntem, într-un anume fel, ceea ce alegem - Isus întreabă, II2

de fiecare dată: ,,Ce preferăm între o slujbă de înmormân­ tare şi făgăduinţa învierii?" Suntem noi cei care depindem de Dumnezeu, sau este El cel care depinde de noi? Vine vremea, şi este poate singura dată, când eşti invitat la o altă cină, când grija Judecăţii merită să aibă întâietate asupra alergăturii care ne consumă. Suntem cu toţii foarte ocupaţi, iar când soseşte momentul găsim scuze pentru a nu răspunde invitaţiei, cunoscând apoi că va fi prea târziu să ne mai exprimăm regretul. Ne mai miră atunci că inte­ resele şi slaba noastră judecată îl condamnă pe Isus fiindcă le deschide uşa acelora pe care în general noi nu dăm doi bani, dar care înaintea lui contează, primindu-i dragostea necondiţionată? Marthe Robin 1 le spunea celor care o cercetau la mica fermă de lângă Valence, unde a zăcut cincizeci de ani imobilizată la pat, că păcatele pe care le scuzăm c.el mai uşor ne expun cel mai mult. La fel ca o mobilă preţioasă, bine lustruită de altfel, dar a cărei strălucire dispare sub pulberea timpului care trece peste toate, atâta vreme cât praful depus pe lemn e ignorat cu bună ştiinţă. Evanghe­ lia invitaţilor la cină ne propune, aşadar, să ne rescriem priorităţile şi să ne reconsiderăm absenţele din viaţa de Zl CU Zl. Zi de zi, agonisim şi ne pierdem ideatitatea sufletească în efortul de a consolida ceea ce înseamnă alergătura exis­ tenţei. Suntem, azi, oameni ocupaţi! Foarte ocupaţi. Nu mai vedem mare lucru dincolo de polemicile despre sigu­ ranţa personală, eventual şi cea comunitară. Am realizat, I . Marthe Robin ( 1902- 19 8 1 ) purta stigmatele (rănile lui Hris­ tos) şi avea darul citirii în suflet. A trăit într-o cămăruţă a casei de la ferma familiei sale, unde a fost căutată de oameni simpli, dar şi de personalităţi ale timpului. Procedura ecleziastică în favoarea re­ cunoaşterii sfinţeniei sale este în curs.

rr 3

în schimb, în cei doi de ani de pandemie, că pe Dumnezeu nu-l putem ţine sub oprelişti, cu atât mai puţin în carantină. Ca oameni credincioşi, ne-am trezit că-i cerem să oprească pandemia, însă nu am remarcat ocazia pe care El ne-o oferă - de a ne schimba modul în care privim existenţa. În descrierea Pildei invitaţilor la cină, Isus sugerează că eul propriu, cutumele, apropiaţii, averea, afacerile, alergă­ tura - realităţi esenţiale pentru existenţa omului - îşi pierd înţelesul, dacă trec cu vederea urgenţa momentului întâl­ nirii noastre cu El. E bine, deci, să trăim pentru altceva decât pentru sine; să facem ceva în lupta cu adoraţia pro­ priului nostru statut; să credem şi în puterea voinţei noas­ tre de a-i răspunde lui Dumnezeu, în ciuda dezamăgirilor care ne încearcă; să rămânem în joc, mizând pe schimba­ rea în bine. Ideea de a ne descurca singuri şi chiar de a ne inventa uneori priorităţile păstrează un iz de fatalitate. Şi, nu de puţine ori, ne trezim că-i atribuim bunului Dumne­ zeu înfăţişarea micimii noastre sufleteşti. Pierduţi în idealuri sau gânduri subiective, cum să ne dăm seama că mai ales invitaţiile Domnului sunt dintre cele care nu se refuză? Prietenia cu Dumnezeu nu e con­ struită din linguşeli menite să stoarcă intervenţii. Deşi este mult mai la îndemână să-l considerăm pe Isus un mare distribuitor de favoruri, realitatea este alta. Monseniorul Ghika spunea că „nu valorăm numai prin ceea ce suntem sau devenim, ci şi prin descoperirea a ceea ce înseninăm pentru Dumnezeu" 1 • Putem pierde, deci, pe mâna noastră, când Dumnezeu aşteaptă să-i dăm un răspuns.

„Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut. "2 I. 2.

Vladimir Ghika, Gânduri pentru zilele ce vin . . . , p. 94. Luca 19, ro. II4

Dumnezeu nu se laudă; în schimb, cu fiecare zi care trece, El ne acordă o nouă şansă. Miza acestui adevăr - al faptului că Dumnezeu ne caută - este de a lăsa să se între­ vadă că bunătatea divină nu este proporţională cu amără­ ciunile sau cu frustrările noastre. Şi, fiindcă Dumnezeu contează pe răspunsul nostru, nimic nu poate fi definitiv în drama bătăliei dintre bine şi rău, atâta timp cât încă suntem în lume. Tocmai de aceea, bucuria participării la Cina Împărăţiei - Sfânta Liturghie, pământul făcut Cer! nu poate fi înlocuită cu nimic în viaţa credinţei. Cu atât mai puţin cu obiceiurile exterioare ale unor datini folclo­ rice care ne deturnează de la esenţa dragostei lui Dumne­ zeu pentru noi. Vom surprinde taina sărbătorii venirii lui Dumnezeu în trupul nostru şi în micile noastre istorii umane, vom fi sensibili la bunătatea lui atunci când, după apropierea de Sfintele Taine, vom afla şi dispoziţia să descoperim că El este oaspetele nostru. Merită să fim siguri că ceea ce Dum­ nezeu ne cere, tot El ne va ajuta să împlinim. Partea noas­ tră, cea care ne revine, contează; şi, cu certitudine, nu ne va putea fi răpită!

Pasibili oricând de a întâlni crucea

Fiecare dintre noi ne întâlnim, mai devreme sau mai târziu, cu durerea şi suferinţa. ,,Soarta noastră pe pământ în­ seamnă lupta împotriva stricăciunilor de tot felul, a mor­ ţii şi a sfârşitului [ . . . ] şi omul e dator să nu dea înapoi în lupta asta, nici atunci când vede bine că nu există cale de scăpare" - spunea Ivo Andric în romanul său E un pod pe Drina, care l-a consacrat în literatura universală. Ştim sau învăţăm că Dumnezeu nu ne iubeşte doar atunci când ne merge bine. Şi că nu există pe faţa pământului om scutit de încercări, cu atât mai mult omul credincios. Ajungem să conştientizăm, într-un cuvânt, că nu ne vor scăpa oca­ ziile asemănării cu Hristos, dar cel mai important lucru este că El ne rămâne aproape. Luând totul asupra sa şi jertfindu-se pentru neamul omenesc, Hristos ne dăruieşte ajutorul şi dragostea sa, in­ vitându-ne să ţinem piept adversităţilor, cu încredere în puterea Crucii. Încă de la primii săi paşi în lume, comuni­ tatea creştină a pornit de la asumarea acestui adevăr: de la taina morţii Domnului şi de la bucuria izvorâtă din învierea lui. Învierea - pe care credincioşii învăţaseră s-o mediteze şi s-o celebreze în viaţa lor, indiferent care le era numele de familie, originea sau statutul social - a fost un temei pentru civilizaţia creştină, care s-a înfiripat încet, dar sigur, contrar oricăror previziuni lumeşti. E firesc, în timpul de pregătire pentru Paşte, să cugetăm la ceea ce ne ajută să acceptăm rostul interior al asemănării r r6

cu Isus. ,,Calea Crucii", meditaţia asupra drumului lui Isus spre Calvar, precum îl descriu Evangheliile, ne predispune inima la şcoala adversităţilor din viaţa personală şi ne permite să înţelegem că nu-l putem urma pe Isus fără să dăm ochii cu El în durerile noastre. Şi, fiindcă nu primim vestea Învierii fără acceptarea Crucii, nu putem recunoaşte adevărul altfel decât prin lumină şi, în ciuda tuturor provocărilor, trebuie să avem curajul de a-l arăta prin însăşi viaţa pe care o trăim. Compasiunea lui Isus faţă de neamul omenesc pentru care El s-a jertfit - şi care reprezintă o mare mângâiere! - ne spune că Dumnezeu ne iubeşte aşa cum suntem. Ne cheamă pe nume şi ne stă alături, dar ne cere convertirea, asigurân­ du-ne harul lui. Aici, în acest univers unde primim inspira­ ţia de a ne schimba viaţa, se scrie în chip real misiunea Bisericii, a fiecărui credincios în parte - în urmarea lui Isus pe drumul crucii sale şi în contribuţia fiecărei existenţe la schimbarea lumii, la grăbirea acelui triumf al credinţei pe care Maica Sfântă l-a promis la Patima, în 1917. A fost nevoie, din păcate, de peste o sută de ani şi de grozăvia reprezentată de invazia Ucrainei pentru ca întreaga Biserică să resimtă nevoia urgentă ca Rusia să-i fie explicit închinată Maicii Domnului, recunoscând astfel că rugămintea Sfintei Fecioare nu e o fixaţie a creştinilor „neemancipaţi" din estul Europei, în plus şi corijenţi în practica ecumenică.

De ce este atât de importantă legătura cu Maica Domnului? Padre Pio, capucinul italian cunoscut în lumea întreagă pentru carisma sa sufletească de a citi în inimile pelerinilor, le explica acestora foarte simplu necesitatea imperioasă de a se încredinţa Maicii Domnului cu toată fiinţa lor, prin ru­ găciune 1 : ,,Inima fără prihană [a Mariei] e singurul loc în r. Padre Pio de la Pietrelcina, pe numele său Francesco Forgione ( 1887-1968), a fost un călugăr italian cu viaţă sfântă. Purta pe trupul n7

care Cel Rău nu a intrat niciodată şi nu poate intra să ră­ pească sufletele care şi-au aflat refugiul acolo. Cu toate gro­ zăviile care vor veni [ . . . ], dacă vă sălăşluiţi în Inima Maicii Sfinte, veţi fi în siguranţă!" Din Vinerea Mare, alături de crucea lui Isus o aflăm întotdeauna pe Preacurata Fecioară. Mama rămâne alături de Fiul ei. Mama care primeşte atunci o misiune dincolo de maternitatea ei personală: Fiul ei nu era doar unul dintre cei mulţi, ci Unicul. Ea trebuia să-şi asume maternitatea faţă de întregul neam omenesc. Este bine-cunoscut faptul că Ioan Paul al Ii-lea, după ce-şi pierduse mama şi fratele mai mare, rămas singur cu tatăl său, s-a lăsat inspirat de scrierile Sfântului Louis-Ma­ rie Grignion de Montfort 1 • A început să-şi cultive senti­ mentul filial faţă de Fecioara Maria, încredinţându-i totul ca unei mame. Imediat după atentatul din 13 mai 198 1, în urma căruia riscase să-şi piardă viaţa, dar şi atunci când, împovărat de ani, părea copleşit de suferinţă, continua să repete încă actul său de încredinţare. Mărturia şi aposto­ latul său sunt de la sine grăitoare. Pentru un om credincios, a trăi ataşamentul credinţei sub mantia ocrotitoare a Maicii Sfinte nu este un act su­ perstiţios. Nu e nici intrarea teologiei în derizoriul exis­ tenţei, ci un gest concret de încredere în postura maternă a Fecioarei Maria care l-a născut pe Isus. Evanghelia ne asigură că, din înaltul crucii, în clipele extreme ale vieţii sale sfârtecate de povara păcatelor noastre, Isus i-a încre­ dinţat omenirea mamei sale. În teologia creştină - în Apus, său rănile Domnului (era stigmatizat) şi avea darul de a citi inima. Apostolatul său a pus şi mai mult în valoare harul de a ne mărturisi păcatele în Taina Spovedaniei şi de a duce o viaţă pe măsura spiri­ tului Evangheliei. A fost canonizat de Ioan Paul al II-iea în 2002. r. Preot francez ( 1673- 17 16), canonizat în 1947 de Pius al XII-iea. Autor al Tratatului adevăratei evlavii faţă de Sfânta Fecioară şi al altor scrieri care au revoluţionat ataşamentul creştinilor apu­ seni faţă de Maica Domnului.

n8

ca şi în Răsărit -, Maica Domnului însoţeşte orice contra­ rietate de care avem parte în această viaţă, după măsura suferinţelor lui Isus şi a harului care răzbate din taina îm­ plinirii misiunii lui. Sensul pe care alege să-l confere creştinul necazurilor şi răutăţii care îl împresoară depinde de el însuşi. A trăi în Hristos nu înseamnă deseori şi a bea acelaşi pahar al amă­ răciunii cu El, printr-un har de fidelitate? A renunţa la ri­ valităţi, a ne înfrâna inima nu este oare prima condiţie de a le lăsa celorlalţi loc lângă noi şi a înţelege că pacea vine ca dar de Sus? Multă vreme, Biserica a ţinut flamura civilizaţiei în societatea umană, având prezente aceste convingeri. Cu toată marginalizarea amprentei creştine pe mapamond în ultima sută de ani, sunt destule zone în care răzbat cu putere regretele pentru existenţa de inspiraţie evanghelică, care a forjat oameni de caracter ancoraţi în credinţă. Soarta încrederii în puterea Cerului nu poate fi însă deter­ minată de cifre şi performanţele contabile. 1 Logica acestei lumi în descompunere rămâne structu­ rată de putere, influenţă şi de controlul resurselor materi­ ale. A fi primit harul credinţei nu înseamnă că omului credincios îi sunt asigurate o viaţă fără probleme şi neca­ zuri. Biserica a supravieţuit însă lungilor perioade de per­ secuţie prin fidelitatea ei faţă de Cruce şi prin asemănarea cu Isus cel răstignit. După sfârşitul 'fiecărei perioade de trecere prin catacombe, surpriza supravieţuirii credinţei dincolo de măsurile puterii, de calcule şi cifre - reaminteşte 1 . În 1948, de pildă, distrugerea Bisericii Greco-Catolice a înce­ put printr-o campanie de semnături în favoarea trecerii la ortodoxie, campanie care s-a realizat, bineînţeles, prin teroare. Impostura ci­ frelor şi a sondajelor - care a făcut clasă sub tirania comunistă - a redus libertatea la ideologie şi la un absurd calcul de procente, fără nici o referinţă sau respect faţă de crezul creştin sau demnitatea umană.

rr9

un principiu important. ,,Nu faceţi nimic din spirit de ri­ valitate, nici din slavă deşartă!. . . Fără să vă înfricoşaţi întru nimic de cei potrivnici, ceea ce pentru ei este un semn de pierzare, iar pentru voi de mântuire, şi aceasta este de la Dumnezeu. " 1 Merită să fim asiguraţi, în primul rând, de o judecată sufletească asupra existenţei. Acest tip de le­ gătură este singurul în stare să mizeze pe dragostea lui Isus, pe simţirea şi măsura încrederii în Providenţă. Adică să punctăm pe urmarea lui Isus în viaţa de zi cu zi, fără să ne descurajăm, rugându-ne şi făcând bine pentru soarta lumii, ca apostolat firesc în cazul oamenilor care se afirmă credincioşi. Îndeplinirea misiunii de creştini şi declaraţia publică a apartenenţei, a merge după Isus, a nu ne ruşina de El în faţa semenilor este, de aceea, o datorie nepreţuită şi asi­ gură conştiinţei o experienţă meritorie, prin asemănarea cu El! Pacea şi liniştea - ne asigură Isus - vin ca supliment la străduinţa de a ne purta şi noi crucea împreună cu El. Creştinul ştie însă că viaţa de credinţă - construită pe îm­ plinirea binelui inspirat şi mărturisit de căutarea voinţei lui Dumnezeu - nu corespunde neapărat siguranţei perso­ nale absolute şi nici nu e o cale a comodităţilor. Toată această implicare poartă în sine riscul Crucii, zi după zi. Dar e un drum parcurs împreună cu Isus Răstignit şi con­ duce sigur spre Înviere. Nu putem învia fără ca, mai întâi, să murim! Contează, prin urmare, ce sens vom da lucruri­ lor pe care nu le putem evita, care ne consumă şi ne tul­ bură, ne pun încrederea la încercare şi par să ne lase expuşi descurajării! A trăi asemănarea cu Isus în toate momentele vieţii sale omeneşti îl ajută pe omul credincios să înţeleagă de ce un eşec momentan, o anume suferinţă de care va avea parte pot deschide sufletul spre o altă perspectivă a vieţii. ,, Cu r. Filipeni 2, 4 şi r, 28. 120

cât vom dărui mai mult din inima noastră, cu atât o vom sărăci mai puţin; cu cât ne vom jertfi mai mult, cu atât vom câştiga în plenitudine"\ scria monseniorul Ghika pe un colţ de hârtie într-una din agendele sale minuscule care au ajuns până la noi. Ce anume îi spune atunci creştinului că se află pe dru­ mul bun? Crucile vieţii ne oferă garanţia că-l urmăm pe Isus. Vanitatea nu numai că nu a mântuit niciodată pe ni­ meni; ea întinează valoarea unei fapte bune, răpindu-i ·aura smereniei! Fără smerenie, numai o soartă de tip luciferic ne poate fi asigurată.

r. Vladimir Ghika, Gânduri pentru zilele ce vin . . . , p. 62. 121

Când consolarea are şanse să devină reală

Cartea lui Iov din Vechiul Testament e departe de a fi o elegie a suferinţei. Deşi personajul principal este copleşit de necazuri şi pierde totul, el nu rămâne singur. Fiind un om cumsecade, are prieteni care vin pe rând să-l consoleze şi să caute un sens năpastelor sale. Dizertaţiile lor fac do­ vada unui cert aplomb teologic, numai că efectul scontat, deopotrivă pentru Iov şi pentru judecata Cerului, va fi pe alături. Consolarea, înainte de a fi o specie literară a retoricii clasice, duce cu gândul la reazem, la ridicarea moralului, la uşurare, alinare, uneori la împăcarea cu sine, ba chiar la resemnare. Iov nu-şi va găsi liniştea în discuţiile cu cei­ lalţi. Dorinţa de a consola pe cineva minimalizându-i su­ ferinţa poate fi ofensator. A exagera răul, pe de altă parte, sub pretextul înţelegerii suferinţei sau a culpei, îl poate conduce spre disperare pe omul obidit, chiar dacă primul rănit i-ar fi orgoliul. A explica răul cu de la sine putere este, cred, un sacrilegiu. Pentru a face faţă acestei ispite, când se pune problema consolării, mă întreb dacă nu e potrivit uneori să cugetăm la aceia care nu cred în Dumnezeu pen­ tru a ne recalibra pledoariile. Pentru omul mai puţin familiarizat cu o viaţă religioasă autentică, credinţa se naşte din imposibilitatea raţională a unei logici tributare miracolelor şi universului post-mor­ tem, despre care se presupune că ar fi întreţinut de frică, 1 22

proiecţii şi fantasme. ,,Dumnezeu este un operator logic al spaimelor şi speranţelor noastre. [ . . . ] Nu există îndeajuns de multe întrebări pentru câte răspunsuri are teologia. Se circulă liber între legile naturii şi suspendarea lor tempo­ rară, căci fără minune totul se prăbuşeşte", scrie Gabriel Liiceanu, încercând să umple golul dintre interogaţiile ra­ ţiunii (în care crede) şi consideraţiile „precare" ale credin­ ţei. 1 Corespondenţa între întrebări şi răspunsuri, între întâlnirea bucuriei cu suferinţa, între aşteptări şi miracole este însă relativă, când ajungem să citim în profunzime Evangheliile. Ni se pare firesc să ignorăm ceea ce ne incomodează, dar suntem deschişi mai curând la ceea ce ne confirmă prejude­ căţile. Nu realizăm astfel că ascendentul depresiv al fiinţei are cel mai adesea rădăcina în trufie. Chiar dacă „omul recent" are nevoie de cât mai multe referinţe şi citate pen­ tru a-şi garnisi pledoariile publice (şi a întârzia, de fapt, să se schimbe!), cheia consolării se sprijină, şi în cazul lui, pe conştiinţa că suferinţa este definiwrie pentru taina omului. Ce soi de filozofie poate fi practicată atunci în preajma durerii ? „Filozofia îmi pare a nu avea nicicând mai mulţi sorţi de izbândă decât atunci când ne înfierează trufia şi deşertăciu­ nea" - spune fără ezitare Montaigne -, ,,când îşi recunoaşte deschis nehotărârea, ignoranţa şi neputinţa"2 • Păstrând acest consemn pe care îl invocă autorul Eseurilor, putem între­ zări de ce minunea nu e neapărat sinonimă cu acţiunile care suspendă legile firii. Statornicia credinţei la vreme de încercare are cel puţin tot atâta valoare ca supranaturalul răbdării, pornind de la asemănarea cu viaţa lui Hristos. r. Gabriel Liiceanu, Ce gândeşte Dumnezeu ? Puţină teologie, Humanitas, Bucureşti, 2022, pp. 64, 166. 2. Michel de Montaigne, Eseuri, Humanitas, Bucureşti, 2022, voi. 2, p. 37. 123

,, Toată fericirea noastră se înalţă dintr-o nemăsurată sufe­ rinţă, crucea" 1, amintea simplu un teolog din secolul trecut. Despre necazuri, mai ales atunci când cursul vieţii nu depinde de destoinicia personală, creştinul crede că trebuie împărtăşite lui Isus şi trăite în spiritul de care El a dat do­ vadă. Viaţa lui Isus a fost deja o continuă îngemănare a bucuriei cu suferinţa. Pentru a-şi duce la împlinire mântui­ rea, El trebuia să fie încercat înainte ca om, să intre în viaţă pentru a rezista furtunilor, ca mai apoi să răspândească lumina şi să vină în istorie ca „să-i scape pe aceia pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa [ . . . ]. Pentru aceea, era dator întru toate să se asemene fraţilor, ca să fie mi­ lostiv şi credincios arhiereu în cele către Dumnezeu, pen­ tru curăţirea păcatelor poporului. Căci prin ceea ce a pătimit, fiind El însuşi ispitit, poate şi celor ce se ispitesc să le ajute"2 • Când se lamentează, zdrobit sub teascul durerilor, Iov îşi caută dreptatea. La sfârşit, după ce Dumnezeu îşi comu­ nică intenţiile, Iov va fi un om nou şi va renunţa să se mai certe cu El. A înţeles că fericirea nu devine posibilă doar fiindcă durerea l-ar putea ocoli, ci pentru că merită să se încreadă într-un ţel nebănuit pe care numai Creatorul îl cunoaşte. Deşi Dumnezeu nu-i consultă pe oameni, le poartă de grijă şi îi scoate, într-un final, la liman. În figura lui Iov se anticipează, astfel, taina pătimirii lui Hristos, de unde va izvorî harul. Parcurgând Evangheliile, delimitarea dintre suferinţă şi bucurie devine, prin urmare, cu atât mai firavă cu cât ajungem să-l cunoaştem mai bine pe Dumnezeu. Cu mult înainte de a sfârşi în chinuri la Jilava, V ladimir Ghika era convins că nu poţi să-i mângâi cu adevărat pe ceilalţi decât atunci când, pentru tine însuţi, nu mai ştii cum să afli consolare. Pentru un om credincios nu e o în1.

2.

Hans Urs von Balthasar, B obul de grâu . . . , p. 83. Evrei 2, 15-18. 124

tâmplare că mângâierea se întâmplă pe tărâmul confrun­ tării cu sinele - miza pentru care această viaţă trecătoare merită trăită după acordurile încrederii în Dumnezeu -, fiind deja parte a bătăliei dintre bine şi rău. În timp ce virtutea se construieşte din confruntarea cu păcatul şi cu arsenalul pe care îl pun în joc ispitele, mângâierea se situ­ ează între a muri şi a învia, cele două realităţi spirituale care ne descriu cu regularitate existenţa. A pretinde răs­ punsuri facile în faţa oricărei îndoieli ca o condiţie pentru a rămâne ataşaţi credinţei înseamnă să nu ieşim prea cu­ rând din cercul resentimentului şi al vinei pe care ne gră­ bim să le atribuim celorlalţi. Prizonieri reţinuţi de complexe atavice, nu numai că nu surprindem mare lucru din mersul existenţei, dar ne va fi aproape imposibil să admitem că Dumnezeu nu e zeul cel crud. Pentru a ne redobândi viaţa, El nu s-a sfiit să urce pe cruce şi să-l trimită la noi pe Mân­ gâietorul, Spiritul (Duhul) Adevărului.

Dez-amăgirea ca preludiu al bucuriei

Nu vom uita prea uşor Paştele lui 2020, când am rămas închişi în case, timoraţi sub ameninţarea epidemiei. Cre­ dincioşi sau nu, oamenii au perceput tristeţea evenimen­ telor de atunci, cutremuraţi cu siguranţă în acele asigurări materiale pe care le credeau, în felul lor, sigure şi imposibil de clintit. Un an mai târziu, la fel de tulburaţi între timp, am fost puşi în postura de a descoperi cât de uşor se poate pierde gustul de a celebra credinţa şi că a merge la biserică e, până la urmă, un mare har. A mai trecut un an şi nu numai că n-am fost uşuraţi de povara temerilor pentru siguranţă, dar am făcut cunoştinţă în mijlocul continentului european cu o nouă dramă: răz­ boiul. Acest flagel, care a cutremurat liniştea şi rostul nea­ mului omenesc, ne-a împărţit şi mai mult pe tabere, rupând vraja care, în aparenţă, făcea ca lumea noastră să funcţio­ neze rezonabil până la acea dată. Dez-amăgirea - termenul în sine o confirmă - este de fapt o trezire bruscă din iluzie. Cu mulţi ani în urmă, am cunoscut la Roma un preot, care mi-a povestit un episod ce-l marcase profund în copilărie. Crescuse în suburbia oraşului, nu departe de locurile unde, în 1963, se pregăti­ seră în aer liber cadrele celebrului film istoric Cleopatra. Într-o bună zi, când pe platouri nu se mai afla nimeni, el şi colegii săi de joacă au intrat în perimetrul unde fusese 126

reconstituită Roma antică. Fascinaţi, copiii s-au lăsat cu­ ceriţi de arhitectura grandioaselor decoruri. Totul era per­ fect. Intrând pe uşile acelor faţade monumentale care străjuiau via triumphalis, unde se filmase sosirea în forul roman a reginei Egiptului (memorabil interpretată de Eli­ zabeth Taylor) , copiii au fost şocaţi de ceea ce au desco­ perit. Monumentele Romei imperiale erau de fapt nişte platforme de faţadă, proptite din spate cu bârne, pentru a imita fără greş realitatea. Îndărătul acestei butaforii nu se găsea decât câmpul gol din afara oraşului contemporan, cu resturile şi mizeria lui suburbană. La fel ca în studiou­ rile cinematografice, multe situaţii pe care le întâlnim, deşi par să ofere aşteptărilor noastre senzaţia de adevăr, îşi dau arama pe faţă, mai devreme sau mai târziu. Când, în schimb, lucrurile nu-şi mai pot adeveri valoarea, fiindcă îşi pierd înveşmântarea amăgitoare, ar trebui să ne bucure regăsirea lucidităţii. Nu este simplu! Paştele nu are parte de feeria Crăciu­ nului, ci de brutalitatea suferinţei. În aparenţă, misiunea lui Isus a luat sfârşit pentru toată lumea, printr-o înfrân­ gere evidentă. Deşi l-au văzut tămăduind bolnavii sau în­ viindu-i pe cei morţi - trei dintre ucenici au asistat chiar la schimbarea lui la faţă -, deşi fuseseră preveniţi despre soarta crudă care îl aştepta la Ierusalim, apostolii dezamă­ giţi nu l-au putut privi în ochi pe Isus în ceasurile pătimi­ rii sale. N-au fost la înălţime nici atunci când, tulburate, femeile mironosiţe le-au adus vestea învierii. Au preferat să rămână concentraţi asupra durerii şi temerilor, mult mai pătrunzătoare şi la îndemână ca simţire decât anunţul in­ credibil al victoriei lui Dumnezeu. ,, Oricine vrea să-şi salveze viaţa trebuie să şi-o piardă. Oricine îşi pierde viaţa o va găsi" 1 , le spusese Isus uceni­ cilor, pe când era cu ei. Tocmai de aceea, generaţii la rând, r.

Matei

1 6, 2 5 . 1 27

asemănarea cu Isus l-a ajutat pe creştin să înţeleagă că înfrângerile sau suferinţele - greu de situat atunci când sosesc - pot să deschidă sufletul spre o perspectivă nebă­ nuită asupra vieţii. Faptul că experienţa credinţei este o virtute a încercării se poate observa deja în episodul din Evanghelie în care Hristos linişteşte furtuna. Obosit după o zi grea, El aţipise în barca unde se afla împreună cu apostolii. S-a pornit vreme rea, iar aceştia au început să se dea de ceasul morţii, îngroziţi de vântul puternic şi de valurile care ameninţau să le înghită ambarcaţiunea. Răvăşiţi de frică, miraţi căJsus continua să doarmă, ucenicii l-au trezit, întrebându-l dacă îi pasă de soarta lor. El nu a întârziat să se mire de lipsa lor de credinţă, dar a poruncit valurilor şi vântului să se liniş­ tească, ridicând astfel o parte a vălului aşezat peste legătura dintre Dumnezeu şi om. În mod cert, Paştele ne readuce în prezenţa unui univers al contrastelor: realitate-aparenţă, tulburare-seninătate, înfrângere-succes, valoarea răscumpărătoare a suferinţei, realitatea complexă a victoriei, imposibilul calcul al sacri­ ficiului şi al devotamentului! Revăzând felul de a muri al lui Isus Hristos, creştinii puteau să observe într-adevăr ceva sigur: nimănui nu-i este la îndemână „riscul" de a naufra­ gia cu seninătate. Deşi mulţi rămân cu impresia că a crede în Dumnezeu înseamnă să ai parte de răspunsuri la toate întrebările, nu este deloc aşa. Când Ucraina a fost invadată de Rusia, am asistat la manifestarea unei incredibile afecţiuni faţă de patrie. Am descoperit că mai există oameni dispuşi să-şi „apere ne­ voile şi neamul" fără emfaze patriotarde sau dezgustătoa­ rele retorici de partid. Oameni motivaţi îndeajuns de bunul-simţ cât să nu capituleze în faţa ultimelor haimanale ale unei lumi pe care o credeam apusă. Cum ar fi fost posibil oare să cedezi în faţa viitorului copiilor tăi, să fugi de suferinţă ca să devii complice la Rău? Iar secolul trecut 128

ne-a demonstrat deja că o mie de oameni înarmaţi nu pot jefui un singur sărman care ştie că viaţa nu se termină odată cu moartea trupului. Recunoaşterea măreţiei lui Dumnezeu în situaţiile în care viaţa lui Hristos ia în mod evident calea neputinţei este un alt tip de risipire a dragostei sale. A contempla micile situa­ ţii - neînsemnate, dar impuse de mersul ostil al lumii şi al vicisitudinilor ei: necesitatea Sfântului Iosif de a reveni la Betleem pentru recensământ, de pildă - pe care Cerul le aduce în viaţa aleşilor săi pentru a-şi face cunoscute planu­ rile şi pentru a şi le duce la capăt. Timpul confruntării cu marile încercări demonstrează suficient în istorie că ţinuta omului de caracter nu poate să-şi găsească împlinirea fără greutăţile pe care viaţa i le pune înainte. Dacă singura performanţă „contabilă" pe care Dumnezeu o admite este asemănarea noastră cu Isus, ne putem afla, aşadar, menirea şi îi vom ajuta şi pe ceilalţi lăsându-ne învestiţi cu adevărul puterii sale smerite. „Nu dispreţul ne face să trecem nepăsători peste ceea ce e mărunt", spunea Hans Urs von Balthasar, ,,ci respectul pentru cerinţele a ceea ce e mai înalt. Lucrul cel mai frumos din creştinism e însă faptul că năzuinţa cea mai abruptă e însoţită de o piatră de încercare: acee